The following ad supports maintaining our C.E.E.O.L. service [600926]

The following ad supports maintaining our C.E.E.O.L. service  
 
 IRAN: DE LA AHMADINEJAD LA ROHANI
«IRAN: FROM AHMADINEJAD TO ROHANI»
by Ciprian IGNAT
Source:
Bulletin of "Carol I" National Defence University (Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I"),
issue: 03 / 2014, pages: 97­100, on  www.ceeol.com .

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Septembrie, 2014 97IRAN: DE LA AHMADINEJAD LA ROHANI
IRAN: FROM AHMADINEJAD TO ROHANI
Cpt.dr. Ciprian IGNAT *
Noua putere de la Teheran își schimbă discursul. Venirea, în 2013, la putere, a lui Hassan Rohani constituie un moment
cheie pentru situația din regiune. Iranul, care timp de opt ani sub Mahmoud Ahmadinejad a avut o poziție extrem de dură la
adresa Statelor Unite, se află într-o situație economică precară, iar sancțiunile impuse de organismele internaționale nu au
făcut nimic altceva decât să adâncească starea de nemulțumire a poporului iranian. Câștigând cu un scor detașat la alegeri,
Rohani promite că este timpul pentru o schimbare, iar în dosarul iranian trebuie găsită o soluție diplomatică, astfel încât
sancțiunile să fie ridicate. Cu toate acestea măsurile și poziția puterii de la Teheran rămâne mai degrabă potrivnică Israelului
și implicit de susținere a grupării palestiniene Hamas și a regimului Assad în Siria.
The new leadership in Tehran changes its speech. Hassan Rohani’ s coming to power in 2013 is a key moment for the
situation in the region. For eight years, Iran, under Mahmoud Ahmadinejad, had an extremely tough position against the
United States, and now it is in a precarious economic situation and the sanctions imposed by the international organizations
have done nothing but deepen the discontent of the Iranian people. Winning the elections, Rohani promises a change, and a
diplomatic solution in the Iranian nuclear dossier, so that sanctions will be lifted. However Tehran’ s measures and its position
to Israel remain rather hostile and supportive to Hamas and the Assad regime in Syria.
Cuvinte-cheie: Iran; Hassan Rohani; nuclear.
Keywords: Iran; Hassan Rohani; nuclear power.
*Statul Major General
e-mail: [anonimizat] istoric al înarmării nucleare iraniene
Decizia republicii islamice iraniene de a
obține arma nucleară a fost luată încă de pe vremea
șahinșahului Mohammad Reza Pahlavi . În 1957,
SUA și Iranul au semnat un acord de cooperare
nucleară civilă, parte a programului american
Atomi pentru Pace , iar zece ani mai târziu au trimis
în Iran transporturi de uraniu și plutoniu destinate
unui reactor de cercetare. În 1968, Iranul a semnat
și a ratificat Tratatul de Neproliferare Nucleară
(NPT)1.
În anii ’70, Iranul a făcut cunoscute planurile
sale de construire a 20 de centrale nucleare cu
ajutorul SUA și a început lucrările la centrala
din Bushehr . Totodată, Institutul de Tehnologie
Massachusetts a semnat un contract cu Agenția
Iraniană pentru Energie Atomică pentru programe
de specializare a inginerilor iranieni în domeniul
nuclear. În 1979 însă, odată cu revoluția islamică,
Iranul a sistat programul său nuclear. În 1982, a
anunțat că va îmbogăți uraniu propriu la centrul
de la Isfahan , iar în 1983 au avut loc inspecții ale
Agenția Internațională pentru Energie Atomică (IAEA), acordând Teheranului un program de
asistență pentru îmbogățirea uraniului, oprit
ulterior sub presiunea SUA.
În 2002, SUA au acuzat Iranul că vrea să
obțină bomba atomică, ca urmare a informațiilor
dezvăluite de Consiliul Național al Rezistenței
Iraniene, potrivit cărora Iranul începuse construirea
unei uzine secrete de îmbogățire a uraniului
la Natanz . Un an mai târziu, directorul IAEA,
Mohamed El Baradei , declara că Iranul dezvoltă
în secret activități nucleare. Republica islamică
a fost de acord să suspende programul pentru
îmbogățirea uraniului și să permită inspecțiile
IAEA care a anunțat totuși că nu există dovezi că
Iranul încearcă să se înarmeze nuclear.
În 2004, Iranul a reluat activitățile nucleare și
a reînceput procedura de îmbogățire, iar IAEA a
descoperit că iranienii săpau tuneluri în munții din
apropiere de Isfahan .
În 2005, eforturile Europei, sprijinite de
SUA, de a oferi Iranului stimulente economice
pentru a desființa programul, precum și ale Rusiei
de a îmbogăți uraniul iranian pe teritoriul rus cu
măsuri de siguranță, au eșuat2. Încă de la începutul
mandatului, în 2006, președintele Mahmoud
Ahmadinejad a fost un puternic susținător al

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Septembrie, 2014 98programului nuclear, declarând că tehnologia
nucleară va contribui la menținerea păcii și
declarându-se împotriva unui război nuclear.
„O politică a bombei atomice este ilegală
și împotriva religiei noastre, iar o națiune cu o
asemenea cultură și civilizație nu are nevoie de așa
ceva”, declara Ahmadinejad . În același an, IAEA a
adus problema în atenția Consiliului de Securitate
al ONU care a condamnat acțiunile Iranului, dar
nu a fost de acord cu sancțiunile. Iranul a insistat
asupra dreptului său suveran de a îmbogăți uraniul
pentru ceea ce el numea scopuri pașnice. În 2006,
liderul suprem, ayatollahul Ali Khamenei , amenința
că, dacă SUA vor ataca Iranul, acesta va replica
oriunde în lume unde există interese americane, iar
un an mai târziu, președintele Ahmadinejad anunța
că Iranul poate produce combustibil nuclear la
scară industrială3.
Perioada Ahmadinejad
În 24 iunie 2005, Mahmoud Ahmadinejad este
ales al șaselea președinte al Iranului, a fost denumit
în numeroase rânduri un extremis populist de către
presa internațională, iar poziția sa față de Israel și
SUA, dar mai ales față de programul nuclear al
Iranului, i-au atras critici dure din partea opiniei
publice internaționale, deși în plan intern a stârnit
valuri de popularitate.
Născut la 28 octombrie 1956, în Garmsar, lângă
Teheran, Mahmoud Ahmadinejad este fiul unui
fierar, luându-și doctoratul în trafic și în transport
la Universitatea de Științe și Tehnologie din
Teheran, unde de altfel a fost și lector. Acesta face
parte dintr-o generație tânără de politicieni laici,
generație care de altfel i-a fost extrem de loială pe
timpul celor două mandate.
În legătură cu participarea acestuia la Revoluția
Iraniană, au existat opinii conform cărora Mahmoud
Ahmadinejad ar fi participat la răpirea celor 52 de
ostatici americani de la Ambasada americană. Cei
care l-ar fi recunoscut sunt chiar o parte dintre cei
răpiți, însă acesta a negat cu vehemență acest lucru.
Chiar și opozanții politici actuali, participanți la
evenimente au negat că ar fi fost printre răpitori. Pe
site-ul oficial se relatează ca s-ar fi înscris în Gărzile
Republicane după revoluție și că ar fi participat
între 1980 și 1988, în timpul Războiului dintre Iran
și Irak, în operații sub acoperire.
În anul 2003 devine primar al Teheranului, iar în
timpul mandatului său acționează pentru reducerea
libertățile sociale și anulează o serie de reforme
introduse de către predecesorii săi moderați. Escaladând un val se simpatie, câștigă în mod
surprinzător alegerile din 2005 după o campanie
în care a militat pentru lupta împotriva sărăciei,
pentru justiție socială și distribuția bogăției în
interiorul Iranului, deși comunitatea internațională
anticipa o victorie fără probleme a președintelui
în funcție, Ali Akbar Hashemi Rafsanjani . Așadar
cu sprijinul conservatorilor influenți din Iran, care
au folosit rețeaua de moschei pentru a mobiliza
electoratul pentru Ahmadinejad și cu susținerea
Abadgaran (Alianța Făuritorilor Iranului Islamic ),
o formațiune de revoluționari de dreapta, aflați
la a doua generație, cu influență în Parlamentul
iranian ( Majlis ) a câștigat mandatul de președinte.
Un alt punct decisiv în alegeri a fost susținerea
programului nuclear al Iranului, în mod repetat,
lucru care a stârnit la acea vreme îngrijorare în
rândul statelor din Uniunea Europeană și Statele
Unite ale Americii.
Ajuns la putere, a început o politică belicoasă
și sfidătoare la adresa Statelor Unite și Israelului,
manifestată în discursuri incisive în cadrul
Consiliului de Securitate al ONU, susținând
permanent dreptul țării sale de a dezvolta un
program nuclear civil.
Un alt moment contestat la nivel internațional
în timpul mandatului său l-a constituit opinia cu
privire la statul Israel, printre seria de acuze aduce
înscriindu-se contestarea Holocaustul, cererea de
înlocuire a statului Israel cu Palestina și culminând
cu declarația prin care „statul Israel ar trebui șters
de pe hartă”, declarație care a fost văzută drept o
invitație la un război împotriva Israelului. Ulterior,
declarația a fost nuanțată, precizând că de fapt a
citat din Ayatollahul Khomeini, liderul Revoluției
Islamice din Iran, iar traducere nu a fost tocmai
exactă, cauzând o exagerare și o nuanțare greșită a
discursului său. Agențiile de presă occidentale însă
au interpretat afirmațiile ca o amenințare indirectă
la adresa Israelului.
În aprilie 2009, în timpul unui discurs la ONU,
a afirmat că Israelul este un stat fondat pe principii
rasiste, motiv pentru care delegații din cel puțin 30
de state au părăsit sala în timpul discursului. Cu
toate acestea, acasă a fost primit ca un erou.
Alegerile din 2009 au fost un prim semn că
autoritatea și popularitatea lui la nivel național a
cunoscut o scădere drastică. Tulburările politice
cauzate de contestarea alegerilor de către reformiștii
și moderații învinși au dus la manifestații anti-
guvernamentale violente, cele mai ample proteste
naționale de la Revoluția Islamică din 1979.Access via CEEOL NL Germany

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Septembrie, 2014 99În final, protestele au luat sfârșit, odată cu
declararea validă a votului de către Conducătorul
suprem, Ayatollahul Ali Khamenei, însă momentul
în sine a produs o ruptură profundă între elita
politică și clerul din Iran.
În anii care au urmat, Ahmadinejad a făcut o
serie de concesii moderaților, ce-i drept la scară
mică, de multe ori vorbind de femei ca fiind în
centrul societății iraniene. În discursul său le dă
asigurări soțiilor că planul său de a împărți bogăția
de petrol a Iranului cu familiile sărace nu le
va ocoli.
Ahmadinejad dus o politică permisivă în
aplicarea codurilor de conduită islamică, referitoare
la obligativitatea purtării rochiilor islamice de către
femei, și totodată pentru prima dată din 1979, a
permis participarea femeilor în evenimente sportive
majore. Și-a câștigat reputația de a duce o viață
simplă și a militat împotriva corupției.
Momentul Rohani
Membru activ în mișcarea de rezistență
islamică, Hassan Rohani4 este ales al șaptelea
președinte al Iranului, în 4 august 2013, fiind un
eminent politolog iranian și teolog șiit, fiind de
profesie jurist.
S-a născut la 12 noiembrie 1948, la Sorkheh ,
lângă Semnan , în nordul Iranului într-o familie
persan ă religioasă. Tatăl său Hadj Asadollah
Fereydun a deținut o prăvălie de condimente la
Sorkheh și s-a remarcat în mișcarea de opoziție
religioasă împotriva șahului, fiind arestat pentru
prima dată în 1962, urmând un lung șir de arestări
(peste 20) și participând activ la Revoluția iraniană
din 1979.
În anii 1960 a urmat cursurile Seminarului
religios din Semnan, ulterior la Seminarul din Qom
unde i-au fost dascăli figuri importante ale islamului
persan. A fost admis la Universitatea din Teheran,
în anul 1969, obținând licența în științele juridice
în anul 1972.
Și-a continuat studiile în Glasgow, Scoția,
absolvind masterul în 1995 cu o disertație pe tema
puterii legislative islamice. Patru ani mai târziu și-a
susținut teza de doctorat intitulată „Flexibilitatea
Shariyei cu referire la experiența iraniană”.
Este recunoscut ca fiind un cleric erudit, fluent
vorbitor de limbă arabă și engleză, limba sa maternă
fiind persana. Este căsătorit din 1969 cu Sahabeh
Arabi cu care a avut patru copii, doi băieți5 și
două fete.A debutat în politică din postura de susținător al
Ayatollahului Ruhollah Khomeini , fiind susținător
al Mișcării islamice iraniene . Tânăr cleric fiind, a
avut o activitate intensă pe teritoriul Iranului, ținând
discursuri publice împotriva regimului condus de
către Șahul Mohammad Reza Pahlavi . Ca urmare a
acestor activități, după mai multe arestări succesive,
i s-a interzis să mai țină cuvântări în public, iar în
1977 pentru a nu fi arestat a fost nevoit să părăsească
Iranul, alăturându-se Ayatollahului Khomeini în
exil, la Paris.
După momentul Revoluției Islamice, în 1979,
Rohani s-a dedicat reorganizării armatei, iar în anul
1980 intră în Parlamentul iranian . Îndeplinește
succesiv o serie de funcții importante în aparatul
central fiind membru în Consiliul Suprem pentru
Securitate națională din 1989, în Consiliul pentru
asigurarea interesului regimului 1991, iar în 1992
este numit la conducerea Centrului pentru Cercetări
Strategice al Iranului .
Din 1999, Hassan Rohani a fost numit membru
în Comisia de experți de pe lângă Conducătorul
Suprem , iar în mandatul de președinte a lui
Mohammad Khatami , a fost reprezentantul
Iranului, între 2003 și 2005 în negocierile cu
SUA, Marea Britanie, Franța și Germania, privind
programul nuclear iranian. A mai deținut funcția de
vicepreședinte al Parlamentului.
Așadar, intrarea acestuia în alegerile din 2013,
a fost un demers firesc după o carieră politică
îndelungată, mai ales că în ultimii ani a fost un
vehement critic al regimului politic de la conducerea
țării. De aceea, unele elite conservatoare au cerut
în mod categoric intervenția Ayatollahului Ali
Khamenei , pe fondul criticilor aduse de Rohani și
de tabăra reformistă regimului în ultimii ani, privind
numeroase incidente de încălcări ale drepturilor
omului și totodată relațiile internaționale tensionate
generate de discursul extremist al lui Ahmadinejad.
Ba mai mult, cu o săptămână înainte de alegerile
din 14 iunie 2013, într-un interviu difuzat de
CNN pe 7 iunie, făcea un lucru pe care puține s-ar
încumeta să îl facă și anume critica într-un mod
foarte tranșant presa de stat din Iran, acuzând-o de
„cenzură și minciuni”.6
Chiar dacă Rohani este un conservator, a avut
abilitatea în cadrul campaniei prezidențiale de a
atrage de partea lui activiștii de centru și o parte
dintre reformiști, el însuși declarându-se moderat
acuzând extremismul practicat până la acea dată.

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I“
Septembrie, 2014 100Beneficiind de sprijinul foștilor președinți,
Mohammad Khatami și Ali Akbar Hashemi
Rafsandjani , cu o prezență la vot de 72%, Hassan
Rohani a câștigat alegerile din primul tur obținând
un impresionant 50,7% din voturile alegătorilor.
Încă de la preluarea mandatului în 2013, acesta a
promis o serie de reforme economice și măsuri care
să scoată Iranul din izolare internațională. Chiar și
invitarea la ceremonia de depunere a jurământului
în fața parlamentului a liderilor politici importanți
din 55 de state, printre care și China și Coreea de
Nord, a reprezentat un semn de deschidere către
dialog.
În scurta perioadă care s-a scurs de la preluarea
mandatului, acesta a făcut pași importanți către
deschiderea dialogului cu SUA, în septembrie
2013, acesta purtând o discuție telefonică cu liderul
de la Casa Albă, fiind prima discuție oficială între
liderii celor două țări de la revoluția din 1979.
Experiența sa de negociator șef în dosarul nuclear
iranian și mai ales faptul că, în urma negocierilor cu
guvernele britanic, francez și german, acesta a fost
de acord, în cele din urmă cu suspendarea pentru
o perioadă de doi ani a programului de îmbogățire
a uraniului7, fără a obține nici un beneficiu direct
pentru Iran, i-a adus la acea dată critici vehemente
în plan intern.
Criza în derulare din Orientul Mijlociu este
considerată de către mulți drept un deja vu . De
peste o jumătate de secol regiunea a fost teatrul
unor războaie și unui șir aproape nesfârșit de
violențe. Altfel spus, asistăm acum la evenimente
evident grave și periculoase – vezi cazul Siria,
dar în interiorul unui registru totuși familiar și la
o alternanță de conflicte întrerupte de încercări de
a promova acorduri menite să rezolve chestiunea
palestiniană și de a se îndrepta către normalitate.
Chiar și Rohani, cu toată diplomația și
orientarea politica moderată, acuza într-un interviu
publicat, în iunie 2013, de ziarul Ashraq Al-Awsat ,
că Israelul practică „politici destabilizatoare și
inumane în Palestina și Orientul Mijlociu”8. Acesta
și exprimat sprijinul pentru regimul de la Damasc –
„singura țară din regiune” care se opune Israelului.
Aceste afirmații par să indice un singur lucru,
și anume, că Iranul va încerca în continuare să
influențeze balanța puterii în Orientul Mijlociu,
prin implicare activă în Siria atât cu arme, cât și cu
trupe, în sprijinul lui Bashar al-Assad și va continua
să fie un susținător al grupării palestiniene Hamas.NOTE:
1 Treaty on the Non-Proliferation of Nuclear Weapons,
cunoscut și sub denumirea Non-Proliferation Treaty sau
NPT.
2 P.K. Kerr, Iran’ s Nuclear Program: Tehran’ s
Compliance with International Obligations , Federation of
American Scientists, Congressional Research Service, 23
decembrie 2009, pp. 1-6.
3 Adelina Cîrneanu, Iran în perspectiva înarmării
nucleare: realități și repercusiuni , Sesiunea de comunicări
internaționale, vol. 2, Universitatea Națională de Apărare
„Carol I”, aprilie 2010, pp. 300-312.
4 Născut în 1948, cu numele Hassan Fereydun și-a
ulterior schimbat numele în Rohani, ceea ce s-ar traduce prin
„spiritual, al spiritului”.
5 Fiul cel mare s-a sinucis în 1992.
6 Florin Diaconu, Hassan Rohani, un Ahmadinejad cu
fața ceva mai umană , 16.06.2013, http://www.revista22.ro/
hassan-rohani-un-ahmadinejad-cu-fata-ceva-mai-umana-
27668.html, accesat la 02.05.2014.
7 Profile: Hassan Rohani, President of Iran , 11
noiembrie 2013, http://www.bbc.com/news/ world-middle-
east-22886729 accesat la 25 aprilie 2014.
8 Ali M. Pedram, In conversation with Hassan Rouhani ,
15.06.2013, http://www.aawsat.net/2013/06 /article5530552 5,
accesat la 02.05.2014.
BIBLIOGRAFIE
Axworthy Michael, Revolutionary Iran , Penguin
Group, 2013.
Kerr Paul K., Iran’ s Nuclear Program: Tehran’ s
Compliance with International Obligations ,
Federation of American Scientists, Congressional
Research Service, 2009.
Naji Kasra, Ahmadinejad: The Secret History of
Iran’ s Radical Leader , University of California
Press, 2008.
Beker Yonatan, Nuclear Proliferation and Iran:
Thoughts about the Bomb , Israel Journal of Foreign
Affairs II: 3 /2008.
Cîrneanu Adelina, Iran în perspectiva înarmării
nucleare: realități și repercusiuni , Sesiunea de
comunicări internaționale, vol. 2, Universitatea
Națională de Apărare Carol I, aprilie 2010.
www.revista22.ro
www.aawsat.net
www.washingtonpost.co m
www.bbc.co.u k
www.foreignpolicy.com
www.iranembassy.ro