Teza Episcopia Greco-Catolică de Oradea în perioada 1940-1948 este formată din șapte capitole, fiecare clasificat pe subcapitole sau subsubcapitole. [311576]

[anonimizat] 1940-1948 își propune să definească o [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat]-catolici, [anonimizat]-catolici și celelalte culte locale sau naționale.

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]. Considerăm, [anonimizat], [anonimizat], dar mai ales va facilita cunoașterea adevărului în acest domeniu relativ puțin cercetat.

[anonimizat], care a [anonimizat].

Începând cu anul 1940, pentru aceasta a început o [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat] 30 august 1940, României i s-a smuls o [anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat], violuri, bătăi, crime, au fost peste patru ani înlocuiți de jugul sovietic. A urmat adoptarea măsuri ce urmăreau micșorarea influenței Bisericii Catolice și facilitarea sovietizării României. [anonimizat]-[anonimizat] a [anonimizat] 1948 (prin Decretul 358 din 1 decembrie 1948) și până în 1989, iar patrimoniul acesteia a fost luat și trecut în folosința statului comunist ori în folosința Bisericii Ortodoxe Române. Perioada a fost cruntă pentru ierarhii (un cardinal și 11 episcopi), preoții, [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat]-plan fapte ce au legătură directă cu supraviețuirea (de multe ori fizică) și rezistența celor uniți cu Roma .

[anonimizat]: prima perioadă a [anonimizat] 1940-1944 (Al Doilea Arbitraj al Marilor Puteri din 1940, [anonimizat]), a [anonimizat] 1944-1948, sub asediul U.R.S.S.-ului, care culminează în 1948 [anonimizat]: [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat] .

Scopul acestei cercetări a fost să descopere și să evidențieze rezistența unui segment din populația transilvană, credincioșii Episcopiei Greco-Catolice de Oradea aflați sub ocupație străină sau comunistă.

Obiectivele cercetării au fost structurate pe mai multe planuri, abordând aspecte instituționale: Episcopia Greco-Catolică de Oradea, protopopiatele și parohiile acesteia, determinarea structurii organizatorice a Episcopiei, persoanele care își desfășurau activitatea la nivelul acestei structuri (episcopi, preoți, credincioși), pregătirea lor și grelele încercări la care au fost supuși, identificarea cauzelor ce au dus la prigonirea Bisericii Române Unite cu Roma în perioada comunistă, identificarea metodelor de constrângere pentru lepădarea credinței, condițiile ce trebuiau îndeplinite pentru a rămâne preot, urmărirea din umbră, de către Securitate, a preoților trecuți la ortodocși, a celor ieșiți din activitate, precum și a celor ce rămăseseră fideli convingerii lor religioase, rezistența preoților greco-catolici, identificarea celor mai importante activități din cadrul Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, stabilirea legăturii dintre stat și Biserica Unită cu Roma, identificarea principalelor modalități de control a preoților, episcopilor și credincioșilor greco-catolici, rolul Episcopiei Greco-Catolice de Oradea din acei ani. Un rol deosebit, prin vizitațiile canonice de ajutorare a persoanelor care nu dispuneau de un mijloc de subzistență, l-au avut instituțiile religioase din Oradea, Beiuș și Satu-Mare, prin implicarea Episcopilor Ioan Suciu, Vasile Rusu și Iuliu Hossu .

Dacă pe tema desființării Bisericii Române Unite cu Roma au mai apărut lucrări care au atins subiectul, Episcopia Greco-Catolică de Oradea nu a făcut subiectul niciunei cercetări atât de complexe ca prezenta lucrare. Teza se bazează în special pe surse primare, inedite, aflate în mai multe fonduri. Pe parcursul cercetării, prin intermediul internetului și al Bibliotecii Universității din Oradea, au fost accesate mai multe fonduri, după cum urmează: Fondul M.A.P.N., Presa externă, Fondul Președinția Consiliului de Miniștri al Arhivelor Naționale Istorice Centrale din București, Fondul Transilvania 1940-1944 al Arhivelor Ministerului Afacerilor Externe, Fondul Documentar al Arhivelor Ministerului de Interne, Fondul Casa Regală din Arhiva Ministerului Afacerilor Interne, Fondul Primăriei Oradea și Fondul Legiunii de Jandarmi Bihor de la Arhivele Naționale Istorice Centrale, Serviciul Județean Bihor, Fondul Documentar al Arhivei Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, Fondul Parohia Greco-Catolică Șumal, Fondul Parohia Greco-Catolică Șimleu din cadrul Arhivelor Naționale Istorice Centrale, Serviciul Sălaj, Fondul Parchetul General Regal Ungar din cadrul Arhivelor Naționale Istorice Centrale, Serviciul Cluj, precum și Fondul Culte Religioase în Republica Populară Română al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, București (C.N.S.A.S.). Printre metodele de lucru folosite pentru evidențierea adevărului istoric, enumerăm: analiza biografică (pentru a stabili adevărul istoric asupra fenomenelor și a faptelor sociale în evoluția lor, prin evidențierea detaliilor legate de reprezentanții Episcopiei Greco-Catolice de Oradea), observația (modalitate formativă și informativă pentru a determina evoluția fenomenului represiv comunist asupra Bisericii Greco-Catolice în general, Episcopiei Greco-Catolice de Oradea în special, dezvoltarea acestui fenomen, legătura putere-greco-catolici), studiul de caz (asupra preoților, episcopilor, cardinalilor, credincioșilor greco-catolici). Metodele de interpretare a datelor utilizate pentru conținutul lucrării au fost: metoda deductivă, prin elaborarea unor raționamente generale (legate de comunism, de organizarea Bisericii Greco-Catolice în general) pentru a ajunge la cunoașterea singularului, care este subordonat (Episcopia Greco-Catolică de Oradea), și metoda inversă, inductivă, pentru a realiza trecerea treptată de la acumulări singulare la generalizări, abstractizări, separarea de trăsături particulare, ierarhizările .

Teza Episcopia Greco-Catolică de Oradea în perioada 1940-1948 este formată din șapte capitole, fiecare clasificat pe subcapitole sau subsubcapitole.

Primul capitol, intitulat Considerații generale cu privire la perioada 1940-1944 din istoria Transilvaniei de Nord și a fostului județ Bihor, se ocupă de tabloul situației istorice internaționale, naționale și locale, prin definirea cauzelor care duc mai târziu la desființarea Bisericii Greco-Catolice din România. Este analizat Dictatul de la Viena, ruptura teritorială produsă, urmată de un lung șir de atrocități pentru locuitorii români, țigani și evrei, dar mai ales pentru enoriașii, ortodocși și greco-catolici din această zonă. Măsurile luate de noua stăpânire secționau din inima neamului românesc: eliminarea limbii române, deposedarea de pământuri, maghiarizarea numelor, expulzări, deportări, ridicări în miez de noapte, bătăi, jafuri, violuri, crime, masacre teribile . Capitolul surprinde și atitudinea autorităților române față de actele comise de autoritățile horthyste, dar și măsurile prin care conducătorii Bisericii Greco-Catolice încearcă să le țină piept sau să îi încurajeze pe enoriașii înspăimântați .

Al doilea capitol, Politica autorităților horthyste față de Episcopia Greco-Catolică de Oradea și enoriașii greco-catolici (1940-1944) prezintă formele sub care au trebuit să reziste credincioșii greco-catolici din județele Bihor, Sălaj, Maramureș sub ocupația maghiară. Au fost patru ani de teroare psihică și fizică, de orori inimaginabile, prin impunerea prozelitismului religios maghiar. Preoții români greco-catolici care au reușit să se salveze s-au refugiat în România (datele sunt furnizate de dosarele Arhivelor Naționale Istorice Centrale). Câteva din subcapitolele extrem de interesante sunt legate de Episcopia Greco-Catolică Maghiară din Ungaria, Armata și procesul de maghiarizare a românilor, Problema premilitarilor români și a preoților greco-catolici concentrați în armata maghiară, Pastorația sufletelor în armata maghiară .

Capitolul al treilea, Activitatea ecleziastică, școlară și culturală a instituției orădene (1940-1944) este o parte care ține de formele de rezistență a Bisericii Unite cu Roma din Episcopia Oradea. Aici sunt descrise în detaliu activitățile și acțiunile inițiate și conduse de către preoții greco-catolici (de la serbările școlare, publicare de cărți, la organizarea asociațiilor, reuniunilor greco-catolice, la existența școlii confesionale, a Seminarului Român Unit de la Oradea, a Academiei Teologice din Oradea) .

Capitolul al patrulea, Situația Bisericii Greco-Catolice din nord-vestul României în anii postbelici (1944-1948) descrie schimbarea unui jug cu un altul, și anume cel maghiar cu cel sovietic. După perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, Episcopia Greco-Catolică de Oradea era condusă de Valeriu Traian Frențiu și episcopul auxiliar Ioan Suciu, supranumit Episcopul Tinerimii din Eparhia de Oradea. Capitolul schițează relația dintre autoritățile comuniste și Biserica Greco-Catolică din Episcopia de Oradea, analizând pașii gradați pentru desființarea acesteia din urmă: reformele educației, eliminarea școlilor confesionale de băieți și de fete, a căminelor acestora, sistarea salariilor preoților greco-catolici, arestul la domiciliu al preoților .

Cel de-al cincilea a capitol al lucrării, Desființarea, în anul 1948, a Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, este un studiu de caz, cu privire la actul politic anticonstituțional, antidemocratic, anticreștin, abuziv și represiv, impus de Moscova. Realizată în 1 decembrie 1948, prin Decretul 358, are ca urmare desființarea Bisericii Române Unite cu Roma. Decizia este luată de Partidul Comunist Român și de Guvernul Comunist, care s-au folosit de ierarhia Bisericii Ortodoxe Române ca de o unealtă docilă și de așa-zisa revenire a unor credincioși și a unor preoți greco-catolici la ortodoxie. De la această dată, Biserica Greco-Catolică a fost scoasă în afara legii, iar bunurile ei confiscate de stat. Bisericile greco-catolice au fost puse la dispoziția Bisericii Ortodoxe. Preoții greco-catolici care s-au opus deciziei și nu au trecut la ortodoxism au fost arestați, o parte dintre ei găsindu-și sfârșitul în închisorile comuniste.

Capitolul al șaselea, Episcopia Greco-Catolică de Oradea între ani 1944-1948, prezintă situațiile Episcopului Iuliu Hirțea, a Cardinalului Iuliu Hossu, a Episcopului Valeriu Traian Frențiu și a Episcopului Ioan Suciu. O parte consistentă a capitolului este reprezentată de reconstituirea, din documentele de arhivă, a unei liste cu preoții greco-catolici urmăriți și arestați de Securitate .

Ultimul capitol al șaptelea, Rezistența preoților și a enoriașilor din Episcopia de Oradea față de actul barbar al desființării în anul 1948, dorește să scoată la iveală faptul că, deși a fost exilată în catacombe, Biserica Unită cu Roma a continuat să existe în ciuda tuturor piedicilor impuse de regimul comunist. A existat în conștiințele celor născuți și crescuți în această credință și s-a întipărit în sufletul și inima preoților care practicau pe ascuns slujbe, în cugetul episcopilor și preoților arestați și pedepsiți constant pentru credința lor. Mijloacele folosite de agenții guvernului pentru a obține adeziunile de la credincioși au fost dintre cele mai perfide și mai criminale. Funcționarii de stat și particularii, muncitorii și slujbașii au fost amenințați că își vor pierde locurile de muncă, dacă refuză trecerea la ortodoxie, țăranilor li s-a interzis semnarea diverselor acte la Primărie, pensionarilor li s-a pus în vedere că li se va suspenda pensia. Până și elevii erau amenințați și speriați, dacă aveau părinți ce nu trecuseră la ortodoxie. Aceștia erau obligați să plătească o suprataxă școlară. Preoți, cantori, crâsnici au fost evacuați în stradă cu familiile lor. Un exemplu îl reprezintă părintele Teodor Dărăban din parohia Petrani, județul Bihor, evacuat de funcționarii primăriei în miez de iarnă din Biserica și Casa Parohială

Închisoarea de tristă amintire Sighet

Orașul Sighetul Marmației este situat în județul Maramureș, la confluența Izei cu Tisa. În acest oraș a funcționat între anii 1950 -1995 închisoarea elitelor românești, una dintre cele mai severe și înspăimântătoare închisori din perioada comunismului, temnița destinată torturării și exterminării elitelor politice, culturale și religioase ale României. Aici au fost închiși toți foștii demnitari de stat, personalitățile cele mai de vază ale culturii naționale, precum și întreaga ierarhie catolică de ambele rituri, alături de care au fost întemnitați mulți alți clerici considerați cu origine nesănătoasă, datorită prestigiului lor extraordinar și a influenței lor asupra credincioșilor catolici. Dintre demnitarii încarcerați aici, mulți nu au fost judecați vreodată de comuniști. Amintim, în acest sens, câteva dintre persoanele arestate: Constantin Dinu Brăteanu, Gheorghe Brăteanu, Bebe Brăteanu, Ioan Gigurtu, Pantelimon Halippa, Gheorghe Tătărescu, Constantin Angelescu, C. C. Giurescu, Alexandru Lepădatu, Constantin Argetoianu, Corneliu Coposu și alții. Aici au fost închiși prelați catolici, preoți, călugări protopopi, dar și episcopi latini și uniți: Anton Durcovici, Ioan Suciu, Valeriu Traian Frențiu, Tit Liviu Chinezu, Alois Boga, Iuliu Hossu, Iuliu Hirțea, Ioan Dragomir, Ioan Cherteș, Ioan Ploscaru, Alexandru Todea. Episcopii care au decedat în închisorile comuniste sunt: Valeriu Traian Frențiu (Sighet), Ioan Suciu (Sighet), Alexandru Rusu (Gherla), Tit Liviu Chinezu (Sighet), Vasile Aftenie (Văcărești), Ioan Bălan (Ciorogârla) .

În Cartea neagră a comunismului, semnată de Stepane Courtois, există un afiș al Memorialului de la Sighet în care sunt reprezentați doi copii care privesc prin vizeta unei uși a fostei închisori. Aceștia au o expresie tristă și uimită, iar deasupra scrie: „Vreți să înțelegeți România de azi? Vizitați Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet! Memorial nu e un drum spre trecut, ci unul spre viitor, spre înțelegerea prezentului. Trebuie să cunoaștem trecutul, ca să putem înțelege reziduurile din prezent” . Închisoarea Sighet rămâne o instituție a memoriei naționale și un muzeu unic în Europa, pe care Consiliul Europei îl plasează imediat după cel de la Auschwitz în lista instituțiilor memoriei europene .

I. ISTORIOGRAFIA PROBLEMEI

Istoria Episcopiei Greco-Catolice de Oradea reprezintă o temă de cercetare foarte interesantă, captivantă, care, cu siguranță, va atrage atenția multor cercetători.

Referitor la stadiul actual al cunoașterii în acest domeniu de cercetare, există mai multe personalități care au studiat aspecte din activitatea acestei Episcopii, realizând diferite lucrări de specialitate. În cele ce urmează, cităm doar sursele cu informații mai consistente despre perioada 1940-1948.

Publicistul american Milton G. Lehrer amintește într-un eseu publicat referitor la drepturile pe care poporul român le avea asupra părții ocupate din Ardealul de Nord: „Sfărâmarea Unității Transilvaniei, care dintotdeauna a constituit o entitate românească indisolubilă, reprezintă un nonsens istoric, geografic, economic, etnic, etic, o absurditate și o amenințare pentru pacea Europei”. El mai spune că „niciun chirurg din lume n-ar fi putut proceda la o asemenea operație demnă, de cel mult, mâna brutală a unui măcelar” .

Amintesc, în primul rând, pe colonelul M.A.I. Mihai Fătu cu lucrarea Biserica Românească din nord-vestul țării sub ocupația horthystă – 1940-1944 . În capitolul al patrulea, intitulat Omoruri, schingiuiri, maltratări, oferă date, informații, relatări, documente, inclusiv fotografii, ale programului de persecuție declanșat odată cu intrarea armatei horthyste în Transilvania de nord-vest. Un exemplu este agresarea preotului român unit Marta din comuna Haieu, județul Bihor și situația Episcopiei de la Oradea .

Un alt autor care a cercetat acest subiect a fost dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Ortodox al Banatului. Capitolele I-VI din cartea sa intitulată Biserica românească din nord-vestul țării în timpul prigoanei horthyste oferă imaginea zguduitoare a persecuției horthyste asupra bisericii românești după Dictatul de la Viena, din 30 august 1940: Martirajul Bisericii românești, Acte de barbarie în plin secol al XX-lea, Încercări de deznaționalizare prin religie a românilor din teritoriul ocupat. În trecut și astăzi, Graiul documentelor.

O altă carte care tratează același subiect, descriind teroarea și suferințele preoților bihoreni, este Administrația militară hortystă în nord-vestul României , scrisă de Gheorghe I. Bodea, Vasile I. Suciu, Ilie I. Pușcaș.

Episcopul greco-catolic de Lugoj Ioan Ploscaru, care a suferit supliciul închisorilor comuniste timp de 15 ani, fiind urmărit și supravegheat și după ieșirea din închisoare (în 1964) timp de 25 de ani, depune mărturie asupra propriului calvar, dar și asupra terorii împotriva Bisericii Greco-Catolice și lasă posterității lucrarea Lanțuri și teroare . În capitole precum Starea Diecezei Române Unite din Lugoj înainte de anul 1948. Începe teroarea, arestarea episcopului Ioan Bălan, Presiuni asupra credincioșilor, Jilava, Sighetul – închisoare de exterminare, Moartea episcopului Anton Durcovici, Sfârșitul episcopului Ioan Suciu, Episcopul martir Tit Liviu Chinezu, Închisoarea de la Gherla, La Penitenciarul din Pitești, Episcopul Ioan Bălan ș.a.m.d. rememorează supliciul și greutățile prin care a trecut .

O lucrare de referință au scris Silvestru Augustin Prunduș și Clemente Plăianu: Catolicism și ortodoxie românească – scurt istoric al Bisericii Române Unite . Capitolul al XIII-lea al acestei lucrări se ocupă de biografia și lucrarea arhierească a episcopilor: Alexandru Rusu, Iuliu Hossu, Ioan Suciu, Vlădica Valeriu Traian Frențiu, transferat la Oradea de la Lugoj, în 1922, în scaunul rămas vacant prin asasinarea lui Demetru Radu, în Parlamentul României. Aflăm astfel că Eparhia era „vastă și pretențioasă” și că se întindea „de la Arad la Satu-Mare, prin Salonta, Oradea, Săcuieni, Valea lui Mihai și Carei, toată Valea Crișului, Valea Barcăului și a Bistrei, Valea Crișului Negru, de la izvor până la graniță, insule și mase compacte de români uniți stăteau sub ascultarea episcopului de Oradea” .

Dintr-o altă carte, semnată de Alexandru Rațiu, aflăm parcursul Episcopului Frențiu în eparhia de Oradea și apoi în închisoare . „Prigoana l-a găsit, în 1948, revenit la Oradea. În septembrie, același an, a fost depus din scaun prin decret guvernamental, împreună cu episcopii Ioan Bălan al Lugojului și Alexandru Rus al Maramureșului”. La 28 octombrie 1948, a fost arestat. A început „calvarul Bisericii Române Unite, al episcopilor, clerului și credincioșilor ei”. După domiciliile forțate de la Dragoslavele și Căldărușani, episcopul Frențiu a fost transferat împreună cu ceilalți episcopi la Penitenciarul din Sighetu Marmației, nemaiputând suporta duritatea temniței, s-a stins din viață la 11 iunie 1952. A fost înhumat noaptea într-o groapă în Cimitirul Săracilor de pe malul Izei . Capitolul al XX-lea se ocupă de episcopul auxiliar Ioan Suciu al eparhiei Oradea, care revine în țară în urma studiilor la Roma, tocmai după ce Dictatul de la Viena din 30 august 1940 despărțea în două Dieceza de Oradea, fiind nevoit să se oprească la Beiuș, în calitate de secretar al episcopului Valeriu Traian Frențiu . Sunt prezentate și experiențele dramatice ale arestării episcopului Iuliu Hirțea: acesta a fost încarcerat timp de 15 luni, fără a fi judecat și condamnat, consacrat ca episcop în clandestinitate (1949); o nouă arestare, urmată de condamnarea din 1953 la ani grei de temniță; calvarul trecerii din închisoare în închisoare până în 1964, când a fost pus în libertate în baza decretului de grațiere generală a deținuților politici .

Anton Moisin în capitolul Sinteză documentară și istorică din cartea sa intitulată O gravă lovitură dată neamului românesc: calomnierea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice oferă, în secvențele H.–L., prezentarea unor aspecte privitoare la prigoana maghiară contra clericilor și credincioșilor greco-catolici în anii 1940-1944, fiind redate documentele oficiale referitoare la această problemă, însoțite de comentariul autorului. Astfel, zeci de preoți din Eparhia Oradiei sunt nevoiți a se refugia din pricina teroarei maghiare horthyste. Este redat pomelnicul martirilor din Ip (preluat din lucrarea istoricilor Bodea, Suciu și Pușcaș). Sunt prezentate crima din comuna Camăr (jud. Sălaj) făptuită împotriva cantorului greco-catolic Teodor Pintea cu 6 copii, din 1940 și uciderea preotului greco-catolic Andrei Bujor din satul Mureșenii de Câmpie, a familiei lui și a altor persoane, crime petrecute tot în 1940 .

Dr. Vasile Marcu scrie, de asemenea, o carte cutremurătoare cu titlul Drama Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) – ,,documente și mărturii” . Ca martor ocular, deținând relatări vii, în tinerețe ca elev al Liceului Sf. Vasile din Blaj, apoi ca student la Facultatea de Drept a Universității Regele Ferdinand din Cluj, cum se numea între anii 1920-1935, autorul a asistat la numeroase și însemnate evenimente din viața statului român, precum și ale Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. De un real interes pentru subiectul acestei lucrări sunt capitolele: Începutul prigoanei, Biserica Română Unită în clandestinitate și Anexa 4, care îl prezintă pe Episcopul dr. Vasile Aftenie, cel dintâi martir al Bisericii Române Unite cu Roma .

Cercetătoarea Iudita Călușer oglindește situația Episcopiei în cartea sa intitulată Episcopia greco-catolică de Oradea – contribuții monografice . Prin lucrarea sa, autoarea „aduce revelația vocației spirituale și naționale (în care s-au antrenat din plin) a preoților din Dieceza greco-catolică din Oradea, reconstituie devotamentul lor pentru confesiune, parohii, credincioși, relația complexă cu ierarhia bisericească, cu autoritățile, cu alte comunități confesionale, relația preot-enoriași, marcată uneori de conflicte, neînțelegeri, reclamații trimise superiorilor, rigorile suferite de preoți din partea acestora, tot acest segment cândva viu de societate românească, de viață în forme specifice, în care trecerile de la o confesiune la alta și cauzele lor și, evident, angajarea politică în și între momentele de mare tensiune trăite de poporul român din imperiu în secolul al XIX-lea nu sunt neglijate” .

Radu Alexandru Bokor, impresionat de viața și activitatea Episcopului Vasile Hossu, îi va dedica acestuia o carte . În Cuvânt înainte, Dr. Virgil Bercea, Episcop al Eparhiei Române Unite de Oradea, alcătuiește un emoționant și documentat portret al episcopului Vasile Hossu sub titlul Vasile Hossu, ierarhul începutului unei noi etape din viața Bisericii Române Unite, subliniind că „după ce persecuțiile împotriva Bisericii au început, în clandestinitate, Vasile Hossu a ținut legătura cu ceilalți preoți și cu episcopul Iuliu Hirțea, activând asemenea apostolilor și creștinilor din perioada catacombelor”. În capitolul al II-lea este prezentată foarte succint Persecuția Bisericii Greco-Catolice .

Alți doi autori, Dorin Valeriu Domuța și Valeriu George Domuța, abordeză situația Protopoiatului Greco-Catolic al Beiușului . Pentru o mai bună cunoaștere a trecutului Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, cercetătorii proiectează o lumină memorialistică asupra unui slujitor devotat al altarului, încercând să îmbine latura subiectivă datorată relației de familie (autorii sunt nepoții personajului evocat) cu spiritul obiectiv al istoriografiei. În Către Cititor, istoricul Blaga Mihoc amintește documentația amplă, arhivistică și bibliografică, dublată de utilizarea unor însemnări memorialistice inedite, într-o redactare echilibrată, elegantă și concisă. Capitolele al VII-lea (Diktatul de la Viena și anii de război), al VIII-lea (După război) și al IX-lea (Anii de prigoană) oferă date și aspecte elocvente asupra terorii lansate asupra întregii țări și în special împotriva Bisericii Române Unite cu Roma .

O altă carte de referință este scrisă de Ciprian Vestemean – Amator juventutis: ( Un iubitor de tinerețe), episcopul martir Ioan Suciu . Aici se prezintă filmul calvarului pe care episcopul Ioan Suciu l-a străbătut până la moartea sa din celula de la etaj a închisorii de la Sighet, în noaptea de 27 iunie 1953: „deci, când l-au scos, l-au tras de picioare pe coridor până jos, iar capul îi sălta de pe o treaptă pe alta. A fost aruncat în căruță și dus la cimitirul săracilor și al sinucigașilor” .

Eparhia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de Oradea este o lucrare omagială a autorului Petre Tămâian, reunind materiale istoriografice, religioase, literare și iconografice despre întemeietorul Reuniunii Mariane, Episcopul Demetriu Radu, împreună cu preoți profesori ai Academiei Teologice, despre continuatorii acestei misiuni, episcopii Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, generații succesive de preoți și credincioși. De interes pentru subiectul nostru sunt secvențele referitoare la cei peste 40 de ani în care Biserica Română Unită cu Roma a fost interzisă, școlile confesionale și asociațiile au fost desființate, cultura și valorile ei distruse, episcopii și preoții arestați, credincioșii rămași în pribegie confesională. Redăm un scurt fragment din aceasta: „Odată cu suprimarea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, au fost desființate toate instituțiile și asociațiile care îi aparțineau: Școlile confesionale, bibliotecile (puține cărți au fost salvate din Biblioteca Episcopiei de Oradea și Biblioteca Mitropoliei din Blaj; o parte au fost arse, restul fiind înstrăinate; ce nu a fost cu totul ars, s-a aruncat în apele Târnavei), spitalele, orfelinatele, asociațiile religioase, Reuniunea Mariană, R.E.M, U.M.C, A.G.R.U., A.S.T.R.U., toate; bunurile Bisericii au fost împărțite între Stat și Biserica Ortodoxă” .

Alexandru Rațiu scrie mai multe cărți importante pe această temă. Una dintre ele este Biserica furată . Datele biografice ale autorului evidențiază încă un destin dramatic, sub semnul închisorilor comuniste (timp de 16 ani), al unui preot greco-catolic, după ce în toamna anului 1948 a slujit la Biserica Seminarului din Oradea, opunând o rezistență dârză împotriva persecuției declanșate de guvernul comunist, de Securitate, asupra Bisericii Române Unite Greco-Catolice. Tot aici amintim alte două titluri ale aceluiași autor: Persecuția Bisericii Române Unite și Memoria închisorii Sighet .

Îl precizăm, de asemenea, pe Eugeniu Potoran cu Bunul Păstor – Înalt Preasfinția Sa Dr. Valeriu Traian Frențiu . Este vorba despre o scurtă lucrare omagială publicată în anul 1947, cu ocazia aniversării a 25 de ani de păstorire și a împlinirii a 25 de ani de la înființarea Academiei Teologice din Oradea. În 1941, Valeriu Traian Frențiu a fost numit Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Blaj, devenită vacantă prin decesul la data 5 Iunie 1941 al mitropolitului Alexandru Nicolescu. De reeditarea cărții s-a ocupat preot Ioan David. Cuvântul înainte este scris de Episcopul de Oradea Virgil Bercea care, printre altele, amintește ce s-a întâmplat cu episcopul martir Valeriu Traian Frențiu după perioada evocată de Eugeniu Potoran, mai exact despre arestarea episcopului la 28 octombrie 1948, închisoarea din lagărul de la Dragoslavele, transferarea la Mănăstirea Căldărușani, înfometarea și frigul iernii din 1948, transferul la Penitenciarul din Sighet, regimul de teroare de acolo, moartea episcopului la 11 iulie 1952, înhumarea în Cimitirul Săracilor unde locul gropii a fost arat și nivelat „pentru că vrăjmașii Bisericii s-au temut de mărturia lui dată prin moarte și au dorit să nu se facă pelerinaje la căpătâiul unui Sfânt martir” .

Recent, a fost publicată o altă carte legată de același subiect, Eparhia Greco-Catolică de Oradea și Securitatea în anul 1948, semnată de Sergiu Șoica . Aceasta analizează importanța anului 1948 pentru greco-catolici, Episcopia Oradea din acel an, destinul pe care l-au avut clericii acestei Episcopii. De asemenea, observă raporturile dintre Securitate și Episcopia de Oradea.

O altă lucrare de istorie actuală este a autorului Silviu Sana, Rezistentul. Episcopul Dr. Iuliu Hirțea în documentele Securității (1947-1979) , care descrie măsurile de prigoană dezvoltate de regimul comunist de la București și de atacurile reprezentanților Bisericii Ortodoxe Române, dar și atitudinea de opoziție față de acestea din partea Bisericii Greco-Catolice (vizitele pastorale, circularele, încurajarea credincioșilor, îndemunurile adresate clerului) .

Istoricii Adrian Cosmovici și Cristian Vasile, în lucrarea Între Vatican și Kremlin, relatează despre Biserica Unită cu Roma ce a reprezentat a doua ca mărime între bisericile greco-catolice din Europa de Est, de aceea teroarea a fost mai puternică și, totuși, Biserica Unită a continuat să existe în clandestinitate, depășind momentul de intimidare și teroare apoi arestările, condamnările la ani mulți de închisoare ale reprezentanțiilor ei, episcopii și preoții, dar și ale multor enoriași fideli. Biserica ce ne-a însoțit din umbra clandestinității, de-a lungul regimului comunist, fiind deseori ținta securității și uneori subiect de manipulare politică într-un climat marcat înca pe alocuri de suspiciuni și prejudecăți .

Cartea istoricului Silviu Sana, În slujba neamului, apărută în anul 2017, scoate în evidență cu multă pasiune binefacerile pe care Biserica Româna Unită cu Roma, Greco-Catolică, le-a oferit în decursul istoriei pentru întreaga națiune română. El ne prezintă Seminarul și școlile unite de la Oradea și Beiuș, dar evocă și Școala Ardeleană și importanța acesteia pentru cultura română. Lucrarea dispune de date documente din Arhivele Naționale (Oradea, Cluj), Consiliul pentru Studierea Arhivelor Fostei Securități (A.C.N.S.A.S.) – Arhiva Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, Fondurile de Carte și Presa Veche din Biblioteca Națională a Ungariei, Biblioteca județeană și alte colecții personale. Este o lucrare care provocă multă atenție din partea cititorului .

Cartea Fecioara din Fatima, scrisă în ani (1942-1943-1944), de Episcopul Ioan Suciu, scoate în prin plan apariția Fecioarei la Fatima, în Portugalia. Trei copilași cu sufletele curate, Lucia, Francisc și Iancinta, au avut parte de o viziune a Preacuratei Fecioare Maria. Autorul, din dragoste și pasiune pentru cultivarea sufletelor, pe fondul unui neîndoielnic talent, a dat naștere unor cărți, precum: Eroism, Mama, Fecioara din Fatima, Nicoară etc. Episcopul Suciu a devenit un orator a cărui faimă s-a răspândit pretutindeni, invitat fiind în multe orașe din România, pentru a ține predici, conferințe, cursuri și exerciții spirituale, în locuri în care oamenii găseau hrană sufletească indiferent de vârstă, apartenența socială ori pregătire intelectuală. Aceștia umpleau până la refuz bisericile unde conferenția episcopul .

II.1. CONSIDERAȚII GENERALE CU PRIVIRE LA PERIOADA 1940-1944 DIN ISTORIA TRANSILVANIEI DE NORD ȘI A FOSTULUI JUDEȚ BIHOR

Anul 1940 a fost unul extrem de greu pentru țara noastră, deoarece atunci a avut loc scindarea Regatului României realizat în decembrie 1918, prin cedarea Transilvniei de Nord sau a Ardealului de Nord Ungariei fasciste, ca urmare a Dictatului de la Viena . După ruptura produsă, au loc o serie de atrocități pentru locuitorii români ortodocși și greco-catolici , țigani și evrei , ca urmare a politici maghiare horthyste din această zonă: eliminarea limbii române, deposedări de pământuri, maghiarizarea numelor, expulzări, deportări, ridicări în miez de noapte, bătăi, jafuri, violuri, crime, masacre teribile . În primăvara anului 1944, Transilvania de Nord a fost ocupată militar de către Germania nazistă, iar în toamna aceluiași an de Uniunea Sovietică .

II.1.1. Contextul politic al Dictatului de la Viena

Preludiul acestui eveniment are loc încă din septembrie 1939, când guvernul horthyst a înaintat prim-ministrului italian Benito Mussolini o scrisoare prin care cerea guvernului italian sprijin pentru rezolvarea pretențiilor teritoriale ale Ungariei față de România. Cu ocazia tratativelor italo-ungare de la Veneția, din 5-6 ianuarie 1940, István Csaky, reprezentantul diplomației ungare, a expus poziția Ungariei față de România, referindu-se la pretențiile pe care le avea față de țara noastră. La finalul discuțiilor, demnitarul ungar a adresat ministrului de externe italian, baronul Ciano, următoarele cuvinte: „În tot cazul, Ungaria se așteaptă ca Italia să susțină pe mai departe pretențiile revizioniste ungare față de România” .

La 11 februarie 1940, ministrul ungar de externe transmite secretarului de Stat american, prin intermediul ambasadorului Ungariei la Washington, aprecierile Ungariei: „Controversa ungaro-română poate fi rezolvată pentru o perioadă mai îndelungată, ori chiar definitivă, doar dacă Ungaria va câștiga în bazinul carpatic o influență decisivă. Îl rog pe Secretarul de Stat să atragă atenția guvernului român și asupra faptului că, dacă ar face sau ar promite altor state concesii teritoriale, fără a sta de vorbă și cu noi, guvernul ungar ar considera acest gest ca o discriminare și ar trage din aceasta, concluziile cele mai grave” .

Astfel, autoritățile ungare încearcau să determine conducerea SUA ca, prin autoritatea și prestigiul său internațional, să exercite presiuni asupra României pentru a accepta concesii teritoriale pretențiilor ungare. Pe lângă aceste manevre diplomatice, fără a avea o bază solidă și dovedind un caracter tendențios și de răzbunare la adresa României, conducerea horthystă de la Budapesta făcea tot posibilul pentru a-și alia principalele forțe fasciste europene, cele germane ale lui Adolf Hitler și cele italiene ale lui Benito Mussolini, cu hotărârea de a interveni împotriva integrității teritoriale a României.

La 10 iulie 1940, guvernatorul ungar Miklòs Horthi trimite, prin intermediu prim-ministrului maghiar Pàl Teleky, o scrisoare personală lui Adolf Hitler. Scrisoarea conținea acuzații și numeroase aprecieri denigratoare la adresa României și a românilor. În acest context, liderul maghiar Miklós Horthy îi scrie lui Hitler: „Germania nu-i cunoaște pe români atât de bine cum îi cunoaștem noi. Până acum românii și-au înșelat aliații pe care i-au avut. Misiunea noastră istorică a fost să apărăm Europa de pericolul din Răsărit și, pentru aceasta, ne-a costat mult sânge” .

Forțele fasciste horthyste din Ungaria au întreprins, la comanda șefului de stat major Henrik Werth, acțiuni care vizau perturbarea vieții sociale, economice și politice interne din România: publicarea de broșuri șovine , sabotarea transporturilor, a telecomunicațiilor și a industriei române, cu scopul de a împiedica desfășurarea mobilizării și de a crea haos în industria de război.

Astfel, în ziua de 30 august 1940, în saloanele hotelului Belvedere din Viena, avea să se producă cel mai trist moment din istoria României, impus de Germania nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj” . Ministrul de externe Mihail Manoilescu caracteriza semnarea Dictatului astfel: „Actul de la Viena a fost un act de surpriză și de cursă, un act de teroare care n-a lăsat loc niciunei libertăți de hotărâre din partea noastră” . România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste , după ce în iunie 1940 pierduse Basarabia și Bucovina de Nord, în favoarea Uniunii Sovietice. Opt din totalul de 23 de județe, câte număra Transilvania în 1940, au fost înstrăinate în întregime, alte 3 au fost scindate, creându-se un hotar artificial ce ajungea până în mijlocul pământului românesc .

În perioada Dictatului, România a cedat Ungariei horthyste două treimi din teritoriul țării, cu 3.900.000 locuitori, din care 2.200.000 români și aproximativ 1.700.000 unguri. La Viena s-a decis următorul arbitraj: trasarea exactă a graniței la fața locului urma a se stabili de către comisia româno-ungară, iar teritoriul ce revenea Ungariei urma a fi evacuat de trupele românești în termen de 14 zile și remis Ungariei în stare corespunzătoare . Cele două guverne, român și maghiar, trebuiau să vegheze ca evacuarea și ocuparea să se efectueze în liniște și ordine deplină. Toți cetățenii români domiciliați pe teritoriul ce urma a fi cedat de România obțineau automat cetățenia ungară. Cetățenii maghiari rămași în România primeau dreptul de a opta în termen de șase luni pentru cetățenia ungară. În situația în care se iveau greutăți și dubii în cursul aplicării acestui Arbitraj, guvernul român și guvernul maghiar trebuiau să se înțeleagă pe cale directă. În caz că nu se vor pune de acord, cele două părți vor supune litigiul arbitrajului guvernului Reich-ului și guvernului regal italian, în vederea adoptării unei hotărâri definitive .

II.1.2. Hotărârea de arbitraj de la Viena din 30 august 1940

Textul acestei hotărâri:

Se stabilește drept hotar definitiv între România și Ungaria granița pe harta anexată.

Teritoriul românesc anexat Ungariei va trebui să fie evacuat de trupele românești în 14 zile.

Toți cetățenii români, care-și au apartenența în teritoriul cedat, dobândesc cetățenia maghiară, iar în termen de 6 luni pot opta pentru cetățenia română.

Cetățenilor români de origine etnică maghiară, rămași pe teritoriul României, li se acordă dreptul ca în termen de 6 luni să opteze pentru cetățenia maghiară.

Guvernul regal ungar pune pe picior de egalitate pe toți locuitorilor din teritoriul cedat și pot dobândi cetățenia maghiară în cel mai scurt timp.

Aranjarea tuturor problemelor de detaliu rezultate din schimbul suveranității rămâne în sarcina negocierilor ce vor începe de către cele două guverne.

În cazul când în executarea acestei hotărâri de arbitraj s-ar ivi greutăți sau îndoieli, cele două guverne se vor înțelege nemijlocit asupra acestora. Dacă nu sunt de acord asupra unor chestiuni oarecare, o vor supune guvernului german și italian .

În legătură cu acest text, Mihail Manoilescu consemna în memoriile sale următoarele: „Ceea ce nu corespunde adevărului este că din trupul României este rupt teritoriul Ardealului de Nord, cu o populație de 2.667.000 locuitori , în majoritatea lor români” .

Vestea adoptării, la Viena, a verdictului, a stârnit proteste puternice în rândurile populației României. La Oradea, în ziua de 1 septembrie 1940, în fața spitalului s-a adunat o mulțime imensă de cetățeni, în timp ce alții se adunaseră în centrul orașului, indignați de verdictul fascist. În această atmosferă, mulțimea a manifestat în fața consulatului german din Oradea, scandând lozinci patriotice și aruncând cu pietre asupra clădirii, iar unii au pătruns în clădire, îndepărtând inscripțiile. În orașele Cluj, Baia-Mare, Satu-Mare, Blaj, s-au organizat acțiuni de protest față de odiosul dictat, iar istoricul Nicolae Iorga, exprimându-și indignarea față de tăcerea autorităților privind crimele comise de horthyști împotriva românilor din teritoriul cotropit la 24 septembrie 1940, afirma „Ce s-a petrecut acolo, la luarea în stăpânire de armată și administrația ungară, sub ochii ei și fără nicio încercare de a o opri, ba chiar cu binevoitorul ei concurs, întrece orice închipuire și se poate pune alături de cele mai groaznice scene din vremea năvălirilor barbare, când setea de a ucide nu era unită cu sadismul care aparține vremurilor noastre. Nimeni nu se aștepta ca Ardealul de Nord să fie ocupat de autoritățile horthyste. Populația română din aceste teritorii a trebuit să îndure și de această dată o nouă nedreptate ticluită în cancelariile vieneze. Succesul obținut de Ungaria horthystă prin Dictatul de la Viena a reprezentat rezultatul activităților subversive și conspirative desfășurate de agenții guvernului horthyst în plan internațional și în rândurile minorității maghiare din România” .

La Diosig, la 6 septembrie 1940, soldații horthyști au executat focul asupra grănicerilor români, adică asupra sergenților Gheorghe Nițu, Gheorghe Tămaș și Ștefan Herna, și asupra soldatului Vasile Bălan, ucigându-i pe loc. La aceeași dată, regentul Horthy a avut o intrare triumfală în teritoriul cotropit: călare pe un cal alb, și-a făcut apariția în centrul Oradei și a rostit un discurs, amintind celor prezenți că, prin obținerea unei părți din Ardeal, s-a făcut un nou pas către înfăptuirea idealului propus . După euforia ocupării Oradei, la 7 septembrie 1940, soldații maghiari s-au dedat la atrocități, arestând un grup de țărani greco-catolici români din Cheniz, și alte grupuri din Valea lui Mihai, Mihai Bravu și din Borod, Topa de Criș și Beznea, enoriași ai Bisericii Greco-Catolice și Ortodoxe . La intrarea trupelor horthyste în Săcuieni, locuitorul greco-catolic Pop Lazăr a fost maltratat fără motiv de către șeful de post de jandarmi Bertalan Josef și internat trei luni în lagărul politic de la Püspokladàny. Tot în localitatea Săcuieni, a fost maltratată familia lui Cosma Nicolae, iar casa devastată și bunurile confiscate de către șovinul Fodor Ștefan, fără ca autoritățile să intervină .

La 15 septembrie 1940, armata horthystă și autoritățile maghiare au invadat teritoriul românesc obținut prin Dictatul de la Viena, folosind o putere militară cifrată la 300.000 de oameni, în afară de poliție, jandarmerie și alte forțe înarmate . Ocupanții au înaintat din oraș în oraș, din sat în sat, practicând pretutindeni regimul arbitrar al unor cuceritori cărora totul le era permis, fără a da seama nimănui de samavolniciile făcute . Teritoriul cotropit a fost administrat direct de către armata maghiară până la 8 decembrie 1940, când a fost subordonat administrației civile, dar politica de reprimare și de eliminare a românilor a rămas în vigoare, la aceasta adăugându-se acțiuni de ordin juridic, administrativ și economic. În fruntea județelor, orașelor, comunelor, instituțiilor publice, întreprinderilor comunale, minelor, au fost numiți ofițeri superiori, activi sau în rezervă. În fruntea primăriilor, prefecturilor, instituțiilor au fost puși funcționari horthyști din Ungaria, pregătiți pentru aplicarea politicii regimului fascisto-horthyst .

Metodele prin care regimul horthyst a încercat să extermine și să elimine populația românească din Transilvania de Nord și să schimbe raportul demografic în favoarea populației maghiare au fost: bătăi, crime individuale sau în masă ; expulzări și dislocări ale unor comunități compacte sau ale unor grupuri mari de români din localități urbane și rurale; maghiarizarea forțată prin intermediul religiei, școlii, presei etc.; internări în lagăre de concentrare, în detașamente de lucru și la muncă forțată în Germania, Ungaria, Austria; deposedarea de bunuri materiale și alte exemple de asuprire economică .

Baronul Aczel Ede a emis o strategie de ocupație horthystă față de populația românească din nord-vestul Transilvaniei. Într-un discurs la Șimleul Silvaniei, el afirma: „Pe acești valahi opincari trebuie să-i extirpăm, să-i ucidem ca pe dușmanii noștri… Preoții predică iubirea poporului, dar aceasta este numai o momeală, fiindcă Dumnezeu nu ajută decât forța brută și această forță brută noi cu toții trebuie să o întrebuințăm pentru a ucide și extermina pe acești valahi. Religia, prin cele zece porunci ale ei, spune: nu ucide, nu fura, nu dori femeia altuia pentru că acestea sunt păcate… Aceasta este păcat? Nu este păcat! Păcat va fi cu adevărat dacă nu vom extermina această bandă… de valahi opincari… Vom organiza și o noapte a Sfântului Bartolomeu… și vom ucide și copiii în pântecele mamelor lor” .

Din prima zi a intrării trupelor horthyste, limba română a fost înlocuită cu cea maghiară. Românii aveau o singură mângâiere, Biserica, unde se rugau lui Dumnezeu, cu lacrimi în ochi și în hohote de plâns, însă și la Biserică au fost plasați agenți care să-i audă pe cei care vorbesc românește. Imediat după ocupație, ziarul Universul afirma: „Barbariile au început în prima zi de ocupație în județele Bihor și Satu Mare. Din primele zile ale instalării forțelor de ocupație, țăranii români au fost uciși. La mănăstirea Bixad, de lângă orașul Satu-Mare, în miez de noapte, pe la orele două, călugării s-au trezit asaltați de un grup de tineri din organizația Levente. Scoși din chilii și aliniați în curte, preoții au fost scuipați și agresați de gruparea extremistă. Membrii organizației au devastat tipografia, au ars cărțile de rugăciune și au dat foc tuturor proviziilor găsite” .

La aceste orori se adaugă asasinatele de la Trăznea și Ip, Camăr, Păușa, Cosnicul de Jos, Ciumarna, Șimleul Silvaniei și Zalău, comise de bandele teroriste alcătuite din delincvenți de drept comun în primele zile de ocupație horthysto-maghiare . La Trăznea, populația era alături de preotul greco-catolic Costea, pentru a întâmpina armata horthystă. Aici, unitățile horthyste maghiare au dezlănțuit un groaznic genocid asupra populației române. Românii sunt masacrați cu focuri de armă și de mitralieră, străpunși cu săbiile și baionetele, iar casele atacate cu grenade și incendiate . Rezultatul masacrului de la Trăznea: 263 de români morți și răniți, 46 de gospodării țărănești distruse de flăcări .

La Cosnicul de Sus, Sălaj, la data de 18 septembrie 1940, armata horthystă a masacrat fără motiv 16 țărani români, apoi i-a aruncat într-o groapă comună, fără servicii religioase . În comuna Șumal (Sălaj) au fost chinuiți și apoi omorâți 11 români. Trupurile lor mutilate au fost lăsate să zacă șase zile neînhumate pe malul afluentului Bereteu . În comuna Marca, la 16 septembrie 1940, Regimentul 32 de honvezi a ucis 19 persoane, iar în comuna Camăr 4 țărani. În noaptea de 13/14 septembrie 1940, valul de teroare a continuat în localitățile județului Sălaj. Echipa de soldați horthyști, condusă de locotenentul Vasváry Zoltan, din Regimentul 201 motorizat din Budapesta, însoțit de gărzile naționale și de 25 de elemente șovine horthyste din localitate, a atacat populația românească lipsită de apărare din comuna Ip, localitate care a fost teatrul celor mai sălbatice și mai provocatoare acte de violență. Este de menționat faptul că un grup de ostași maghiari a scos din case toți românii care nu se refugiaseră și i-au bătut până la sânge, fără a ține seama de sex și de vârstă, apoi i-au ucis cu focuri de armă și de mitralieră. Au căzut victime 157 de români, copii, bătrâni, femei, bărbați, toți nevinovați . În ziua de 14 septembrie 1940, în comuna Marna (Sălaj), soldații horthyști au ucis 12 români, din care două femei și un protopop . În județul Bihor, la Salonta și Șuncuiuș, s-au produs bătăi și mutilări de persoane; de asemenea, amintim atrocitățile de la Tărian, Remetea, Ginta , un bilanț negru demn de Evul Mediu .

Monstruosul dictat a fost condamnat de numeroase guverne și oameni de stat, premierul britanic Winston Churchill s-a pronunțat în termeni critici, referitor la actul samavolnic de la Viena: „Nu vom recunoaște nicio schimbare teritorială care s-a produs în timpul războiului, în afară de cazul când ea s-ar fi făcut cu concursul și voința părților interesate” .

La Roma, prelații papali, indignați de cele petrecute, afirmau: „În această sentință nu se poate găsi nici justiție, nici simț politic. Ea rămâne pentru noi inexplicabilă. Departe de a construi o garanție de pace, noua frontieră cuprinde fermentul unor tulburări îndelungate în sectorul de Est al Europei” . Istoricul englez Setton Watson declara: „Ziua de astăzi poate să fie considerată ca o zi a patimilor pentru neamul românesc, una din zilele cele mai negre prin care a trecut țara. Azi s-a săvârșit la Viena o nouă și monstruoasă ciuntire a frontierelor României, prin Dictatul puterilor Axei” .

Într-un raport expediat la 14 iunie 1941 primarului Oradei de către Liga ungară revizionistă este prezentată detaliat, în 25 de pagini, activitatea acestei organizații pentru recâștigarea Ardealului. Organizația de Autoapărare maghiară cuprindea o vastă rețea de agenți masată pe frontieră: Satu Mare, Valea lui Mihai, Săcuieni, Șimleu, Zalău, Baia Mare, Sighet, Dej, Oradea. Secția din Oradea a Organizației de Autoapărare din Ardeal a fost cea mai importantă, atât din punct de vedere numeric, cât și din punct de vedere al activității .

Pentru extinderea și dezvoltarea acțiunilor teroriste de persecutare și terorizare a populației românești, sunt create o serie de organizații politice și militare la Oradea, dar și în alte orașe, gărzile maghiare din acest oraș ocupând instituțiile strategice din Oradea, poștă, telefoane, bănci și jandarmeria. Organizațiile teroriste care activau pe teritoriul romanesc cedat erau: „Garda Zdrențuroșilor”, Turany Vadaszok (Orszagos Magyar Lovesz Egyesulet), Levente, Politia Regală Maghiară și biroul 2 al Marelui Stat Major și de Jandarmerie etc . Atributele acestor organizațiilor teroriste erau diverse: acte de terorism împotriva populației civile, de sabotaj, repatrierea maghiarilor din străinatate refacerea Ungariei Mari, executarea tuturor elementelor românești care nu erau de acord cu revizionismul maghiar, lupta pentru menținerea noilor frontiere și exaltarea spiritului iredentist al populației maghiare din Ardealul de Nord .

În pastorala Î.P.S.S. Iuliu Hossu din 3 septembrie 1940, pagina 3, din revista Tribuna Ardealului, Marele Arhiereu îndeamnă, prin această scrisoare, clerul și credincioșii la cuvântul de ordine: „Să fie viața creștinească în bună ascultare și rânduială, chezășind această pașnică conviețuire a celor ce pe aceste plaiuri au trăit împreună din moși strămoși. Vă rog părintește ca pe fiii sufletești: fiți buni, ascultători și răsplata Domnului nu va lipsi! Frații mei, preoți iubiți, fiți la culmea datoriei ceasului! Fiți desăvârșiți! Vă spune apostolul neamurilor: mângâiați-vă, pace să aveți și Dumnezeul dragostei, al păcii, va fi cu voi!” . Această pastorală a fost lansată de episcop cu scopul de a preîntâmpina opoziția populației românești în fața cotropitorilor, pentru ca noile autorități de ocupație să nu recurgă la genocid.

La intrarea trupelor maghiare în orașul Oradea, noua administrație maghiară, în frunte cu regentul Horthy, a fost întâmpinată de reprezentanții cultelor creștine, respectiv protopopii Augustin Maghiar, greco-catolic, și Vasile Popovici, ortodox. Protopopul Augustin Maghiar a ținut un discurs în care a menționat: „Loialitatea noastră este sinceră, scutită de orice gânduri ascunse. Credem și mărturisim că orice putere este de la Dumnezeu, și cel care se supune puterii lui Dumnezeu, Lui se supune. În acest spirit de rezistență, suntem păstrătorii sufletelor date în grija noastră, pentru că aici am fost, aici suntem și aici vrem să rămânem” . Protopopul ortodox Vasile Popovici a afirmat în discursul sau: „Spiritul vremurilor așa a vrut ca credincioșii bisericii noastre să ajungă din nou sub stăpânirea statului maghiar. Cu sufletul drept, ne supunem noii stăpâniri, pe care destinul ne-a harazit-o. Durerea noastra nu a încetat, dar ne vom șterge lacrimile, pentru că vrem să trăim pe acest pământ din care creatorul ne-a plămădit. Credem că vom găsi aici nu asuprire, ci grije și păstorire părintească. Astfel, ne vom strădui ca din copiii noștri să creștem cetățeni harnici și folositori pentru înflorirea noii noastre patrii” .

Doctor Iuliu Hațieganu, în articolul său intitulat Fiecare la locul său, îndeamnă populația românească să nu se refugieze: „În vraiștea primelor zile, când vestea ne-a fulgerat inimile ca o pedeapsă cerească, fiecare român și-a luat în cap să plece în România. Chiar aceia cărora le dă drepturi egale asupra pământului ardelean, cu toate celelalte nații de aici, s-au pripășit să plece pentru a-și asigura avutul și viața. Parcă odată cu acestea, dreptatea românească asupra Ardealului, ar putea fi izgonită ca o mierlă cu glas dulce. Intelectuali, funcționari, meseriași, muncitori și țărani ai gliei românești, datoria noastră față de nație și față de strămoșii care se zvârcolesc în mormânt, este să rămâneți pe loc! Nici o dezertare, nici o lașitate, nici o fugă! Fiecare la locul său să-și continuie munca, să-și păzească viața și avutul pentru ca noua stăpânire să-l găsească la locul său, ferm pe poziția ce și-a câștigat-o pe drept cu sudoarea frunții și sângele vărsat de înaintași. Fiecare la locul său! Așa să ne găsească noii stăpânitori!” . Postul de radio Budapesta a transmis următorul comunicat: „Funcționarii căilor ferate și poștei române să rămână pe locurile lor și după intrarea trupelor maghiare. Se pot încrede în atitudinea cavalerească pe care a manifestat-o întotdeauna statul maghiar față de aceia care și-au făcut datoria și până acum. Obligația celor de la calea ferată este, în primul rând, să împiedice după puterile lor deteriorarea instalațiunilor” .

Într-un alt comunicat din Gazeta Noastră, se cere tuturor categoriilor de muncitori, cărturari, să fie solidari pentru o nouă așezare a neamului românesc în Ungaria. Neamul românesc este un popor de ordine și păzitor de liniște. Orice disensiune poate să fie pentru neam de-a dreptul catastrofală: „Un neam care nu este însuflețit de sentimentul solidarității, nu e respectat de nimeni și este condamnat pieirii. Iată pentru ce în aceste vremuri de grea cumpănă apelăm zilnic la unire și solidaritate” .

II.1.4. Politica minorităților (inspirată de Spiritul Sfântului Ștefan)

În discursul său, ministrul ungar Pall Teleky a afirmat la Cluj: „Toți cei care au aparținut unor naționalități vor putea întrebuința neconturbați și liber limba lor maternă în toate manifestările vieții lor, vor putea vorbi deci liber limba lor în viața particulară, în biserică, în practica religioasă, în asociațiile culturale, sociale și de binefacere, în școală, instituțiile școlare, bineînțeles cu respectarea prevederilor legale referitoare la limba statului. Naționalitățile vor putea face uz liber de limba lor maternă în raport cu organele administrative și oficiale publice, acolo unde trăiesc în masă compactă. Acesta este sensul și înțelesul politicii naționalităților, inspirată de un spirit modern, a domnului prim-ministru. În schimb, statul maghiar așteaptă de la naționalități fidelitatea desăvârșită față de autoritatea maghiară” .

În concepția autorităților maghiare de la Budapesta, conform regimului școlilor confesionale, cărțile didactice pentru școlile românești din Ardealul ocupat, pentru clasele I și a III-a, au fost retipărite sub îndrumarea domnului ministru al învățământului Balint Homan. Într-o alocuțiune, el a amintit: „În privința școlilor confesionale, punctul meu de vedere este că fiecărei confesiuni să i se restituie, dacă le acceptă școlile secundare, pe care le-a susținut sub imperiul maghiar, de sine înțeles în fiecare caz, cu aprecierea necesităților locale, și în multe locuri în loc de gimnazii să primească școli civile și școli secundare economice. […] Nu vreau să schimb sistemul inaugurat de guvernul român care a sprijinit confesiunea greco-catolică și cea ortodoxă prin susținerea școlilor cu limbă de predare românească. Aceste culte vor beneficia mai departe de sprijinul statului și, astfel, credincioșii lor nu vor fi grefați cu cheltuielile susținerii școlilor” . El a mai amintit: ,,Pacea confesională nu este amenințată cu nimic. În această colaborare sănătoasă, se vor încadra credincioșii sași ai bisericii lutherane și sper că nici din partea Bisericii Greco-Catolice și Ortodoxe nu se vor ivi momente tulburătoare. Față de aceste culte și față de naționalitatea română, pe noi nu ne călăuzește nici un fel de resentimente și nici un gând de răzbunare” .

În privința școlarizării și salarizării preoților, domnul ministru afirma: „Autoritatea preoților din partea statului este una din cele mai urgente preocupări pe care doresc să o rezolv cât mai în grabă. În curând, în termen de câteva luni, vom stabili sistemul de congruă (salar) corespunzător” . El promite că va sosi la Cluj, cu ocazia deschiderii Universității, iar până atunci cele mai arzătoare probleme vor fi rezolvate. Acesta mai adaugă: „Față de naționalitatea română, nu avem nici o repulsie și nu ne conduce nici un resentiment și nici o intenție de reprimare. Dorim să asigurăm libertatea activității culturale și dezvoltării nestingherită a spiritului lor etnic, dar pretindem în modul cel mai hotărât fidelitatea lor desăvârșită față de ideea statului maghiar” .

II.1.5. Educația școlară a copiilor aparținând minorităților etnice

Ministrul ungar al Instrucțiunilor Publice, Homan Balint, propune ca limba maternă a copiilor din 1.200 de școli să fie mixtă, adică 700 de școli în limba maternă și restul mixt. Limba de predare în școală este stabilită de directorul școlii. Ministrul Homan Balint mai amintește în Tribuna Ardealului: „Trebuie să mă îngrijesc de compatrioții noștri nemaghiari ca, pe lângă obligația de a învăța în limba de stat maghiară, să-și poată educa copiii în propria lor limbă maternă, conform cu hotărârea lor liber exprimată. Trebuie să ne îngrijim ca în sfera de îngrijire a conducerii și controlului, să asigurăm că această voință să se poată manifesta liber de orice influență venită fie din partea unor agitatori sau autorități. De aceea, trebuie să creăm și să condiționăm preliminare materiale, pentru ca părinții să-și poată alege școala la care să urmeze copiii” .

În urma cedării Ardealului de Nord, se găseau 800 de profesori de naționalitate română, la ciclul primar, liceal și superior (confesional), iar după cedare numărul lor s-a diminuat la 160. În școlile de stat primare, învățătorii români au fost concediați și înlocuiți cu cadre didactice maghiare, excepție făcând religia care se preda în limba română, în cancelariile școlilor registrele școlare fiind bilingve. În întregul Ardeal cedat, se afla un singur liceu românesc, Gheorghe Coșbuc din Năsăud, cu un singur profesor român. Au existat secții românești cu profesori maghiari, la liceele din Cluj, Oradea și Bistrița. Acestea au fost desființate în anul 1943. În Gherla și Oradea, liceele aveau un caracter confesional și erau reprezentate de școlile normale românești. Școlile superioare erau sub tutela Academiilor teologice de pe lângă episcopiile din Cluj și Oradea. În proporție de 90%, învățătorii de la școlile primare românești de la sate au fost expulzați, iar cei rămași au fost pensionați anticipat . Mult trâmbițata dispoziție a Ministrului Instrucțiunilor Publice, Homan Balint, referitoare la înființarea școlilor confesionale românești, nu a fost pusă în practică. Învățătorii care au solicitat înfințarea de școli confesionale românești au fost urmăriți de organele polițienești horthiste .

II.1.6. Tabăra refugiaților maghiari din Oradea

Într-o statistică din 15 ianuarie 1940 emisă de Comisariatul refugiaților din Oradea, rezultă că au fost plasați 4.000 de refugiați în diferite locații printre care o parte la Academia Teologică Greco-Catolică. Aceste persoane au provenit dintre refugiații maghiari, originari din România Liberă. Ei au produs pagube imense materiale acestui institut vechi de cultură românească. Bătrâni, copii, femei pe lângă spațiul destinat lor au ocupat și unele părți din sălile de studiu ale studenților teologi, abuzând de ospitalitatea conducerii instituției, uzând de rezervele alimentare destinate nevoilor seminariștilor din Internat. Acești refugiați maghiari au părăsit zona deținută de autoritățile românești dintr-un spirit patriotard și din motive neântemeiate .Partidul etnicilor maghiari din Cluj a făcut un apel la refugiații de etnie maghiară din România să se reîntoarcă la locurile lor de proveniență unde și-au lăsat proprietăți imobiliare, în caz contrar riscând a fi confiscate toate bunurile și declarați dezertori .Șeful conducerii militare horthyste din Oradea, Kolontary a făcut afirmația în prezența lor : „Tot ce există în această Academie Teologică vi se cuvine vouă, ca o reparație morală și materială pentru faptul că maghiarii din România sunt lipsiți de drepturi” .

Sfântul Părinte Papa Pius XII, în rugaciunea sa, a amintit pe toți suferinzii, refugiații de pe urma războiului: „Să dea Domnul mângâiere și resemnare tuturor care, din cauza războiului au ajuns pribegi, lipsiți de adăpost, prizonieri sau răniți și să șteargă lacrimile văduvelor și orfanilor. El a implorat Pronia Cerească, ca să ajute la biruință, iubire creștinească și să facă pace dreaptă între popoarele pământului. Să se restabilească cât mai curând pacea durabilă care va uni toate națiunile într-o singură familie creștină” .

În articolul intitulat Prin sate fără preoți, ne este prezentat părintele canonic Ioan Gorgescu, care a făcut o vizită în parohiile ce au rămas vacante de preoți, fie că au fost constrânși să se refugieze ori au fost uciși de armata maghiară de ocupație. În parohiile greco-catolice părăsite de preoți, în urma cedării Ardealului de Nord, părintele canonic Ioan Gorgescu a vizitat județul Sălaj cu parohiile: Nușfalău, Valcăul de Jos, Valcăul de Sus. El a distribuit în aceste parohii credincioșilor din Vărșolț, Pocei, Horvatul Crasnei, rămași fără preoți, Calendarul Țăranilor și a oficiat Sfintele Taine la mai multe persoane. Pentru a completa golul celor 60 de preoți eparhiali, Episcopia ia măsuri pentru o nouă și mai rațională administrație bisericească. Alături de misionarii proveniți, Episcopia de Oradea se mai completează cu cei ca: M. Oșan din Bador Sălaj, A. Olah Românul din Santăul Mare, ieromonahii Gheorghe Marina și Gavril Sălăjan și Virgil Maxim de la mănăstirea Bixadului. El a participat la o serie de misiuni poporale la invitația preoților greco-catolici din eparhia orădeană: Cincă din Sântandrei, Mihalca din Girișul de Criș și preotul Marta din Haieu . Prezența lui în mijlocul enoriașilor greco-catolici și ortodocși a fost ca un balsam pentru suflet, într-o perioadă când limba română era interzisă pe stradă ori cei care se încumetau să o vorbească în public erau vizți de jandarmeria maghiară, reproșându-le: „Aici este Ungaria și nu România!”.

În perioada premergătoare celui de-Al Doilea Război Mondial, s-au organizat o serie de pelerinaje la mănăstirea Drăgești în zilele 17-18-19 iunie și 14-15 august 1939. „Îndemnul bisericii, prin glasul preotului superior (stareț), a fost crucial în aceste timpuri de păgubitoare nesiguranță. Frământările internaționale nutrite și întreținute de nații, care parcă voiesc cu orice preț să stăpânească după placul lor pământuri și oameni, numai de mâna Lui Dumnezeu mai pot fi potolite. Sufletele agitate și din o parte și dintr-alta doar prin puterea rugăciunii mai pot căuta steaua liniștitoare, iar credința supranaturală vie rămâne singurul izvor de pace și de viață către care trebuie să se îndrepte cei ce așteaptă: Pacea Neamurilor, progresul țărilor, bunăstarea și fericirea omenirii de pe vechiul continent.

Într-o epocă a frământărilor, dacă nu atât de întinse, dar tot la fel de turbate, Sf. Anton potolește pofta păgână a puternicilor de a stăpâni, arătând celor asupriți drumul umilinței, drumul răbdarii ca cel mai potrivit de urmat, până la desăvârșita operă a dreptății, ce mintea sănătoasă și înțelepciunea Dumnezeiască ar fi adus-o Sfântului Anton, atât de favorizat de Dumnezeu, cu puteri minunate. Nu se poate a nu pune, și de această dată, în slujba păcii universale trecerea ce o are înaintea împăratului păcii” .

Cel mai prolific misionar al eparhiei de Oradea a fost Iosif Celante, franciscan român unit, fost superior al mănăstirii din Oradea-Ioșia, iar la vremea respectivă 1942, primul paroh la Sanislău, Sălaj. Începând cu 30 septembrie și continuând până la 12 octombrie 1944, acest preot misionar a condus 30 de Sfinte Misiuni în mai multe localități și a oficiat sfinte slujbe în peste 30 de parohii .

Oficiul protopopesc central de Oradea, prin reprezentantul ei, episcopul Ioan Suciu, face un apel către toate oficiile parochiale, în anul 1946, ca să participe și de această dată în pelerinaj cât mai mulți credincioși la mănăstirea Sf. Anton din Drăgești, pentru a cerși har și mântuire, pace și binecuvântarea cerului peste Biserica Greco-Catolică, învingerea dreptății și a binelui, a adevărului, pace în familii, în țară, între neamuri etc . (Episcopul Suciu, fiind marcat de conflictul apărut între Prefectura din Oradea și țăranii din Alparia, județul Bihor, a fost sufletește afectat de crimele comise de jandarmeria maghiară contra românilor – 10mai 1946) .

II.1.7. Dispozițiile Regentului Nicolae Horthy cu privire la naționalitățile conlocuitoare.

Înaltul regent Nicolae Horthy și conții Pall Telecky, Ștefan Ksacky, Balint Homan și L. Bardoszi au făcut declarații precise cu privire la specificul etnic și cultural al naționalităților conlocuitoare: Balint Homan a afirmat: „Statul ungar nu numai că nu stânjenește viața etnică a naționalităților, ci are chiar interesul ca aceste naționalități conlocuitoare să-și păstreze și dezvolte specificul etnic și cultural propriu. Nu numai că aceste naționalități se vor bucura de deplină libertate în acest domeniu, ci statul însuși le va sprijini și sta în ajutor pentru organizarea și susținerea instituțiilor culturale și etnice de toate felurile, necesare în vederea realizării scopului propus” .

Că aceste vorbe au fost fără acoperire, ne demonstrează faptul că acele societăți românești culturale cu caracter laic sau neconfesional (Astra, Cele Trei Crișuri, Liga Culturală etc.) n-au funcționat în acest timp, iar conducătorii lor au fost constrânși să se refugieze în „România liberă”.

Societățile religioase ca Uniunea Misionară a Clerului (U.M.C) unit din Oradea, Reuniunea Eparhială de Misiuni (R.E.M) din Oradea, Reuniunea Mariană a Femeilor Române Unite, A.S.T.R.U., Asociația Sfântul Niceta al Remesianei, Asociația Muzicală Hilaria și altele, cu toate obstacolele întâmpinate din partea autorităților maghiare (membrii lor au fost respinși sistematic, insultați și batjocoriți,), și-au continuat activitățile. Manifestările lor au fost prilej de întâlnire și de reculegere pentru români, adevărate oaze în deșertul unei vieți publice lipsite total de mângâieri, momente de reconfortare și organizare pentru tineri .

II.1.8. Atitudinea autorităților române față de actele comise de către autoritățile horthyste

Istoricul Nicolae Iorga, exprimându-și indignarea față de autoritățile maghiare privind crimele comise de horthyști împotriva românilor din teritoriul cotropit la 24 septembrie 1940, afirma: „Ce s-a petrecut acolo, la luarea în stăpânire de armată și administrația ungară, sub ochii ei și fără nicio încercare de a o opri, ba chiar cu binevoitorul ei concurs, întrece orice închipuire și se poate pune alături de cele mai groaznice scene din vremea năvălirilor barbare, când setea de a ucide nu era unită cu sadismul care aparține vremurilor noastre” .

Autoritățile române de la București au luat legătura cu cele de la Budapesta, în încercarea de a opri aceste atrocități. Guvernul lui Antonescu a cerut, la 7 octombrie 1940, trimiterea unei comisii mixte germano-italiene pentru a constata și raporta puterilor Axei crimele și acțiunile teroriste comise de regimul horthyst împotriva populației românești. Comisia s-a înființat în a doua jumătate a lunii octombrie 1940, fiind formată din Altenburg, funcționar superior la Ministerul de Externe al Reich-ului, și Roggeri, funcționar superior la Ministerul de Externe al Italiei. Din comisie mai făceau parte reprezentanți ai armatei române și ai armatei maghiare. Comisia s-a deplasat în diferite localități din Ardealul de Nord, pentru a studia și înregistra faptele petrecute și reclamate de reprezentanții populației românești sau chiar de guvernul român. Activitatea comisiei avea un caracter intermitent, acționând atât de-o parte, cât și de alta a noii linii de frontieră. Comisia nu avea dreptul să oprească acțiunile potrivnice față de poporul român, ci doar rolul de a face constatări. Administrația horthystă a făcut tot posibilul să ascundă și să mistifice realitatea în fața comisiei, care nu-i găsea la domiciliu pe cei vizați, în timp ce uciderea unor români era pusă pe seama unor gloanțe răzlețe, distrugerile de imobile nu puteau fi anchetate din cauză că nu existau persoane competente, iar bătăile, schingiuirile, alungările erau puse pe seama răzbunărilor personale, într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat .

Opinia publică din alte țări, chiar și din cele neutre, i-a acuzat pe hothyști pentru monstruoasele crime săvârșite. Ziarul de limbă italiană Libera Stampa, din Elveția, scria: „Milioane de țărani români sunt lăsați în voia tuturor strivirilor nobilimii maghiare. Despotismul statului a facilitat interesele ei” . De asemenea, arhiepiscopul greco-catolic al Blajului, Alexandru Nicolescu, a protestat împotriva ruperii de la România „a acelor frați ai noștri care au suspinat după soarele libertății naționale și s-au înfruptat din soarele acestei libertăți 20 de ani de-a rândul” . În circulara cu numărul 127/1940, emisă de Protopopiatul Greco-Catolic Central din Oradea, se aduce în atenția preoților din Bihor, Sălaj și Satu-Mare, ca în timp de 10 zile, fiecare paroh să comunice trecerea la alt rit, pe ani, începând din 1940, până la 31 decembrie 1943. Se urmărea numărul transferurilor care s-au făcut în parohiile din protopopiat la cultele: romano-catolic, reformat sau la alte confesiuni, indicându-se numele persoanei, confesiunea la care s-a trecut, data schimbării confesiunii și împrejurările schimbării, dorindu-se date precise și verificate . De asemenea, Oficiul Protopopesc Român-Unit din Oradea a solicitat, în baza ordinului 2080/1940, semnat la 19 iunie 1940 la Oradea, de către protopopul Oradiei Vasile Stan, ca toți preoții din parohii să transmită un raport în care să se specifice datele familiale ale soțiilor și copiilor (inclusiv datele de naștere) .

O altă circulară, cu nr. 1037 din 13 aprilie 1941, se referă la angajarea în școlile confesionale a unor învățători români. Alegerea lor trebuia să fie făcută pe plan local, fapt considerat de o importanță capitală. Astfel, poporul urma a fi călăuzit și luminat spre înțelegerea acestei probleme în mod pașnic, inteligent, fără zgomot și fără cea mai mică nuanță de provocare. Protopopii urmau să ia măsuri pentru ca preoții să fie bine informați asupra acestei problematici și să țină evidența fiecărei parohii ce solicita învățător român, urmând ca aceste cereri să fie expediate direct de preotul paroh și nu de Ordinariat, Ministerului ungar .I.P S Iuliu Hossu, a fost înscăunat ca administrator apostolic, în eparhia greco-catolică de Oradea, în urma ședinței capitulare cu nr 401/1941, , consacrat în catedrala sf Nicolae, la cererea Vaticanului, și propunerea sfintei Congregați pentru Bisericile Răsăritene, activitate care l-a preocupat, pe toată durata de ocupație horthystă. În ședința consistorială din octombrie 1942, cu ocazia Jubileului de 25 de ani de Episcopat al Înalt Preasfinției Sale dr. Iuliu Hossu, P.S.S. dr. Ioan Suciu, episcop auxiliar, Vicar general episcopesc, ține un discurs în care amintește: „Pelegrini ai Cuvântului Evangheliei nu și-au cruțat pașii pe poteci înguste de munte, prin văile adânci, peste colinele cleioase, ca să fie de față în fiecare cătun dosit, unde ochii lacomi așteptau ce nu au mai zărit, urechile deschise așteptau ce nu au mai auzit și inimile flămânzite tremurau în așteptarea cuvântului arhieresc risipitor de întuneric, însămânțător de lumină și aducător de duhovnicească mângâiere”. „Multe din parohiile diecezei de Oradea-Mare au avut bucuria prezenței calde și luminoase a Înalt Preasfintului Episcop încă din vremea când făceau parte din dieceza păstorită pe dăinuirea celor 25 de ani. Astăzi, toate parohiile diecezei resimt înalta prestanță morală de care se bucură Arhiereul în fața lumii în care ni se perindează zilele. În orele cele mai grele, ne-a luat sub oblăduirea Sa și-a arvunit puterile, sănătatea și numele arhieresc pentru interesele preoților, ale credincioșilor și ale bisericii întregi” . Papa Pius al XII-lea, printre altele, îl felicita pe episcopul Iuliu Hossu pentru activitatea depusă în slujba bisericii din eparhia de Cluj, Gherla: „Că ai ajutat cu părintească dragoste mai ales pe văduvele și orfanii părăsiți și, necruțând nici o oboseală, n-ai întrelăsat a cerceta tot la 5 ani parochiile extinsei tale eparhii” . Astfel de măsuri s-au și aplicat, după cum reiese din câteva scrisori ale preoților, în acțiunile arhiereilor uniți, care au făcut vizite canonice în eparhiile din Ardealul ocupat. Ambii episcopi de Oradea, au pus un accent pe predarea religiei în satele greco-catolice, datorită faptului, că se impunea predarea în limba maghiară, a celor 2 singure ore care erau predate în română. Legat de studiul religiei la clasele primare în parohiile Greco-Catolice de la țară, vorbește o scrisoare emisă de Școala de stat primară din Girișu de Criș, unde părintele paroh Romul Mihalca este invitat a lua parte activă la examinarea elevilor de clasele I-VII, din studiul religiei, de către direcțiunea școlară, acțiune care va avea prioritate față de celelalte obiecte de învățământ. Examenul urma a începe în ziua de 12 iunie 1941, miercuri, de la orele 8,00 la 13,00, „în localul Direcțiunii școlii Girișul de Criș , jud Bihor, într-un cadru sărbătoresc, în sala de învățământ”. Directorul școlii, Petru Filip, l-a invitat pe părintele Romul Mihalca și în anul următor să ia parte la un program școlar . ,,Și, de aceea, se cerea „loialitate și supunere din partea școlii și a Bisericii” față de autorități. La acest program au participat autoritățile administrative și jandarmerești din comuna Tărian și n-ar fi fost „deloc cinste” să fie școala goală. Preoții greco-catolici aveau bune legături nu doar cu școala, dar și cu alți reprezentanți ai cultelor. O bună colaborare exista între preotul Romul Mihalca și Ion Câmpeanu, preotul ortodox din localitate, după cum reiese și din scrisoarea trimisă de Vasile Popovici, protopopul ortodox de Oradea, către școala de stat Giriș .

În teritoriul cedat s-a încercat promovarea unei bune colaborări între administrația maghiară și locuitorii de etnie română. Cu toate acestea, sunt comise enorm de multe abuzuri și nedreptăți. Într-o statistică referitoare la atrocitățile săvârșite de horhyști în perioada 30 august 1940 – 1 noiembrie 1941 în teritoriul de nord-vest, se prezentau următoarele date: Sălaj – 436 de crime, 235 schingiuiri, 602 bătăi, 978 arestări, 9 profanări, 22 de devastări colective, 91 devastări individuale (total – 2.373); Bihor: 151 omoruri, 203 schingiuiri, 951 bătăi, 1157 arestări, 7 profanări, 21 devastări individuale (total 2490); Satu-Mare: 23 omoruri, 164 schingiuiri, 451 bătăi, 1157 arestări, 14 profanări, 8 devastări individuale (total 1817) .

Sate românești devastate: județul Bihor – Diosig, Ioșia, Mihai Bravu, Sălard, Salonta, Sohodol; Satu-Mare – Gelu, Istrău, Lazuri, Lucăceni, Principele Mihai, Paulina; Sălaj – Horia, Ip, Lucăceni, Scărișoara, Trăsnea, Ianculești. Între 19 iulie și 11 august 1942, comisia germano-italiană aflată la Sighet a înregistrat 535 de plângeri individuale ale reprezentanților populației românești .

Față de politica de reprimare au protestat enoriași greco-catolici și ortodocși, afirmând că sunt afectate viața și patrimoniul lor, fără a se lua măsuri de protecție. Episcopia de Baia Mare, înființată mai târziu (1930), nu a fost recunoscută de către autoritățile horthyste. Instituția bisericească din Baia Mare (sau de Maramureș) l-a avut ca episcop pe PSS dr. Alexandru Rusu, care a rămas la datorie în 1940 să înfrunte toate primejdiile și să își asume întreaga răspundere, credincios gliei străbune de care nu voia și nu putea să se despartă .

Alexandru Borelan, „prepozit” , capitular, este arestat și întemnițat la Baia Mare . Alexandru Berinde, preot paroh din Lăpușel, este acuzat că ar fi cântat în biserică Imnul național român. Demetriu Cionca, casierul administrației capitulare, este arestat fără motive probatorii. Victor Băcilă este preot paroh, reținut de autorități fără motive bine întemeiate. Preotul Gheorghe Tohătan a fost bătut și arestat fără motive plauzibile pentru că oficiase liturghia în comuna Vetiș, fără autorizare. Preotul Andrei Coman din Vișeul de Jos Maramureș, alături de țăranii români, a fost deportat în Germania. Părintele Nahovniac din Bistra a fost ucis de trupele hortiste în retragere, la 15 Octombrie 1944. Preotul Vasile Herman, profesor de religie la Liceul de băieți din Satu Mare, a fost arestat și purtat în lanțuri pe străzile din Satu Mare, apoi arucat în temniță. Cauza arestării sale nu a fost cunoscută .

În perioada premergătoare pătrunderii trupelor horthyste în Cluj (11 septemnbrie 1940), elemente declasate s-au dedat la bătăi crime și devastări, pornite contra românilor, în special în cartierele Mănăștur, Florești, Someșeni. După afirmațiile fostului consul al Ungariei la Cluj, dr. Bothemer Karoly, la 15 noiembrie 1940, grupuri șovine fasciste s-au aflat sub comanda lui Arpad Kovacs, fost ofițer de carieră . Aceste grupuri de horthyști înarmați cu bâte, pietre și arme agresau pe diferiți oameni care erau în stradă, spărgeau geamurile caselor în care locuiau etnici de origine română.

Protopopul greco-catolic Onoferi Pompei de Cluj, Gherla, fost secretar al episcopului Iuliu Hossu, în memoriile sale afirmă: „În 15 septembrie, din camera mea aflată în vechiul seminar lângă catedrală, o bandă de unguri civili, care a intrat înăuntru, mi-a luat aparatul telefonic, deci mi-a rupt legătura cu orașul, și m-a amenințat și bruscat cum știu ei. În jurul orei nouă seara, a intrat un număr mare de ofițeri și soldați la mine în apartament însoțiți și de civili. Au vrut să le spun unde am ascuns în biserică și peste tot bombe, arme și mitraliere ca să atac pe Horthy sosit în aceeași zi la (Cluj – n.n.) armata maghiară. Eu am răspuns că nu știu nimic de așa ceva. Atunci au și început să mă bată peste cap cu pumnii așa cum știu ei. Un ofițer mi-a pus pistolul la tâmplă și a tras, însă nu a luat foc. […] Mi-au devasta camera, m-au furat, mi-au spart tablourile, portretul episcopului Iuliu Hossu l-au aruncat pe jos. M-au urcat în podul catedralei și în podul seminarului, unde au căutat bombe, arme, mitraliere, dar n-au găsit”. Într-un ziar maghiar de Cluj, se afirma că la catedrala română și Academia Teologică, preotul Onofrei Pompei a ascuns arme și a organizat un complot contra lui Horthy . Contra părintelui Pompei s-a încercat o tentativă de asasinat. La data de 4 octombrie a fost expulzat prin ordinul de semnat de colonelul Beck, în România, ruta: Viena, Budapesta, București prin Curtici – Arad. De asemenea, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu a fost amenințat cu arma la piept, pusă de un soldat ungur, interzicându-i-se intrarea în clădirea Academiei Teologice din Cluj devastată de horthyști .

Protopopul ortodox din Huedin, județul Cluj, ocrotitor al intereselor celor mulți, a fost ucis mișelește de o bandă de șovini care nu au văzut favorabil înfăptuirile protoiereului. Aurel Munteanu considerat fiind de autoritățile străine, un dușman înverșunat, un obstacol în calea realizării utopicului lor ideal – „Ungaria Mare” .

În comuna Mișlocenii Bârgăului, județul Bistrița-Năsăud, au fost arestați mai mulți români și, într-o noapte, au fost constrânși a-și săpa groapa. După aceea, au fost împușcați și aruncați în groapă. Preotul Augustin Pop, din Mijlocenii Bârgăului, a fost rănit în gât și rostogolit în groapă, dar a supraviețuit și a reușit să fugă .

În pastorala sa, Nu vă temeți!, episcopul Alexandru Rusu încurajează credincioșii greco-catolici de Crăciun, asigurându-i că el va fi tot timpul în mijlocul lor. Acesta mai adaugă: „Cum aș fi putut lipsi de la această datorie, acum, când necazurile și suferințele au sporit în atâtea direcții și în atât de mare măsură, încât pe alocuri vor fi încetat poate și colinzile de bătrâni, iar acolo unde au putut fi auzite, au fost singurele puncte de lumină, în întunericul ce s-a lăsat peste noi” . Episcopul mai vorbea și despre chestiunea întrebuințării limbii maghiare în biserică. El arată că, singur, Sfântul Scaun al Romei este în drept să decidă. Cu aprobarea acestuia, provincia bisericească din Maramureș folosește limba română în biserică, neputând fi înlocuită cu alta străină. Catehizarea copiilor, predicile și actele întocmite de către Ordinariat să se facă în limba română. Toate demersurile făcute de episcop au rămas însă fără ecou. În învățământul primar, liceal și superior, limba obligatorie a fost maghiara . În problema schimbărilor de rit, episcopul argumentează Decretul Sfintei Congregații pentru Biserica Orientală Greco-Catolică. Problema a fost rezolvată încă din 23 noiembrie 1940, dar maghiarii nu au respectat-o . O altă problemă abordată de episcop a fost schimbarea numelor. În monitorul oficial Budapesti Kozlony, nr.4/5.I.1941, a fost publicat Decretul Lege nr. 70/1941, prin care se reglementează chestiunea unor rectificări matricolare din părțile realipite Ungariei (numele ungurești de familie înregistrate greșit de către Starea civilă, dar care puteau fi schimbate la cererea persoanei în cauză, precum și schimbrea de prenume care nu aveau corespondent în maghiară). Cu toată opoziția Bisericii și a clerului, autoritățile maghiare au trecut în masă la maghiarizarea numelor românilor în actele oficiale. În ceea ce privește învățământul la sate și orașe, puține au fost școlile care au funcționat în limba română, dar și acelea cu profesori maghiari. Ca o importanță primordială a destinului tineretului școlar a fost preocuparea de bază a episcopului Alexandru Rusu pentru menținerea limbii române în școli. În circularele emise de acesta, se regăsesc mai multe dispoziții în acest sens. Prima dispoziție emisă la 6 martie 1941, către toate parohiile, cuprinde următoarele: reînființarea școlilor confesionale pentru pregătirea tineretului și a secțiilor în limba maternă cu acordul părinților, în școlile de stat maghiare, pentru copiii români. A doua dispoziție, din 7 august 1941, aduce în atenția protopopilor ca cererile pentru a studia în școlile de stat la secția română să fie trimise până în 15 august 1941. Autoritățile maghiare nu au luat în considerare doleanțele românilor din Maramureș și nicio școală nu a funcționat în limba română, la sate și orașe, cursurile făcându-se în maghiară . Introducerea limbii maghiare în școlile din Maramureș s-a aplicat fără excepție în această zonă cedată Ungariei, chiar dacă Homan Balint a promis că se va ține cont de școlile secundare, care au funcționat până în 1940 cu predare în limba română. Toatre aceste școli au funcționat în limba maghiară fără a se ține cont de protestul episcopului Alexandru Rusu. Maghiarizarea numelor elevilor și a persoanelor adulte din Ardealul cedat s-a făcut în ritm accelerat, astfel că foștii elevi români care au studiat în limba maghiară și azi se descurcă la matematică efectuând operații complexe în limba maghiară.

Amintim în acest sens un tabel, cu persoanele maghiarizate din Bihor, nefiind cazuri singulare, deoarece au fost și alte exemple de acest fel în teritoriul ocupat.

Tabel nominal cu persoanele maghiarizate

din localitățile românești din județele Bihor, Satu Mare și Sălaj

Perioada 1942-1943

II.2. POLITICA AUTORITĂȚILOR HORTHYSTE FAȚĂ DE EPISCOPIA GRECO-CATOLICĂ DE ORADEA ȘI DE ENORIAȘII GRECO-CATOLICI (1940-1944)

Odată cu instalarea noilor autorități maghiare în orașul Oradea, printre alte măsuri luate față de instituțiile românești greco-catolice, s-a încercat, prin orice metode, subordonarea instituției ecleziastice greco-catolice de Oradea, a Episcopiei Greco-Catolice Maghiare de Nyíregyházi. În caz de refuz, aceasta ar fi fost suprimată de către autoritățile horthyste, canonicii români fiind înlocuiți cu cei cunoscători de limbă maghiară, instalându-se preoți maghiari în parohiile greco-catolice, iar numirea episcopilor urma să fie făcută de către autoritățile din Ungaria. Înlocuirea rapoartelor din această instituție românească în limba maghiară, atât în școală, cât și în biserică, a inscripțiilor corespondențelor avea scopul de maghiarizare totală a acestei vechi citadele românești de la granița de vest a României.

Politica autorităților maghiare față de enoriașii greco-catolici a fost una de teroare, de exterminare fizică asociată cu acțiunea de deznaționalizare și maghiarizare forțată a românilor greco-catolici din eparhia orădeană. Politica de bază a regimului a fost una de schimbare a raportului etnic majoritar românesc cu cel maghiar, în Bihor, Satu Mare și Sălaj. Aceste acțiuni antiromânești s-au făcut conform dispoziției Ministerului de Justiție maghiar, nr. 6541, din data de 18 februarie 1942: „Pentru apărarea neamului nostru (maghiar – n.n.), trebuie să folosim toate mijloacele legale pentru a evita ca numărul mare al numelor cu rezonanță străină să constituie aparențe defavorabile la stabilirea numerică a populației maghiare” . În urma cedării Ardealului de Nord în 1940 și ocuparea de către armata maghiară a teritoriului românesc, maghiarii au căutat să le plătească cu aceeași monedă românilor, deoarece foștii stăpâni (administrația maghiară) , au fost constrânși să plece în Ungaria în anul 1918. Armata maghiară, care înainta spre Sălaj, a fost întâmpinată de etnici maghiari cu mâncare și băutură. Acestea le-au tulburat mințile soldaților horthyști, celor care fuseseră înainte de 1918 funcționari la primării, la prefecturi, școli , industriași și moșieri etc. . În timp ce soldații maghiari tranzitau comuna Ip, Sălaj, s-a produs un eveniment nefericit, datorită neglijenței lor. Ei s-au dezlănțuit împotriva românilor, jurând că îi vor stârpi pe toți ,,valahii” din teritoriul ocupat. O explozie produsă accidental de niște soldați maghiari sub influența băuturilor acoolice a declanșat o serie de atrocități împotriva populației românești lipsite de apărare.

A fost motivul ca armata de ocupație să recurgă la crime abominabile. Astfel, la Ip, Trăsnea și în alte localități din Sălaj, armata horthystă a organizat sistematic masacre cu scopul de a epura etnic populația română .

Maghiarii erau conștienți de rolul Bisericii în menținerea conștiinței naționale în Ardeal și, de aceea, au încercat prin toate mijloacele să destructureze această instituție . La cedarea Transilvaniei de Nord, românii greco-catolici erau organizați în trei episcopii: Cluj, Oradea, Baia-Mare. Episcopia de Maramureș nu a fost recunoscută de autoritățile statului ungar, iar cele două episcopii de Cluj și Oradea s-au confruntat cu o serie de probleme. Preoții și enoriașii au fost constrânși să se refugieze, datorită deposedării de bunuri materiale, case parochiale, biserici, bătăi și crime săvârșite asupra populației majoritare. Rezultatul a fost trecerea credincioșilor greco-catolici la ritul latin, sau reformat .

II.2.1. Raportul autorităților horthyste cu greco-catolicii din Eparhia de Oradea

Raportul autorităților horthyste atât cu greco-catolicii și ortodocșii din Oradea, dar în special cu cei din eparhia greco-catolică, a fost unul de umilință , teroare și crime împotriva românilor de confesiune Unită menținut de jandarmeria, poliția, armata și grupările extremiste maghiare, în colaborare cu instanțele judecătorești maghiare, instrumentele de teroare, cu sistemul lor de represiune (lagăre de internare și detașamentele de muncă forțată) contra populației românești din Oradea, Satu Mare, Sălaj, .

După 1940, în parohia greco-catolică Vadu Crișului, județul Bihor, jandarmii maghiari au tăiat cu foarfecele nasturii de la hainele enoriașilor greco-catolici, afirmând că deplâng absența armatei române, mai apoi le-au tăiat opincile și sumanele lăsând-i în frigul iernii dezbrăcați. În data de 4 octombrie 1940, autoritățile maghiare au expulzat un număr însemnat de intelectuali și preoți uniți și ortodocși din Oradea, Satu Mare și Sighet . Din rapoartele autorităților de ocupație, pe lângă celelalte restricții, reiese că noaptea au impus românilor interdicția de a se deplasa prin sate pentru a fi mai ușor de făcut percheziții la domiciliu la orice oră din noapte. Această metodă era folosită de jandarmii maghiari, fără restricții pentru metodele inumane față de elementele românești. Chiar dacă comisia italiano-germană cerceta fiecare caz în parte, nu se putea lua nici o măsură, ci doar se făceau constatări .

Episcopul român unit al Oradiei era în acea perioadă Valeriu Traian Frențiu , iar Ioan Suciu era vladică auxiliar. Inițial, Frențiu fusese Episcop de Lugoj (1913-1922). Din 1922, a preluat Eparhia de Oradea . Aflat în momentul cedării Ardealului în vizită canonică în zona Beiușului, i s-a interzis reîntoarcerea la reședința sa din Oradea (până în 1945) , iar episcopul cuagiutor Ioan Suciu , a rămas la Oradea, ca să înfrunte prigoana ocupanților maghiari, chiar dacă nu a fost recunoscut oficial de către autorități . Din 29 august 1941, Ioan Suciu l-a avut superior pe Administratorul Apostolic de Oradea și Cluj, pe episcopul Iuliu Hossu. Deși a fost persecutat, chiar arestat pentru câteva zile, a rămas activ în vizitațiile canonice și a încurajat poporul discriminat din Eparhia de Oradea, dându-i speranța eliberării de sub jugul străin. În anul 1942, a mers cu pașaport la București, unde a avut o întrevedere cu mareșalul Ion Antonescu . Singurul episcop consacrat în 1917, la Blaj, dr . Iuliu Hossu, a putut reprezenta întreaga populație românească din Ardealul de Nord în fața forurilor guvernamentale maghiare și a făcut-o cu demnitate. Când, la 24 august 1941, a fost instalat administrator apostolic al Diecezei Unite a Oradei în Catedrala Sf. Nicolae, în timpul predicii, a afirmat: „Întăriți de Cel de Sus, vom înfrunta orice valuri, vom merge pe apă ca pe uscat și vom sosi la limanul dorit. Chiar dacă Satana ar cere să ne cearnă cum se cerne grâul, să nu ne înspăimântăm. Scurte sunt chinurile și încercările, lungi, nesfârșite, veșnice sunt mulțumirile și fericirea hărăzită de Domnul celor credincioși Lui” . Sprijinit de întregul cler și popor, susținut și încurajat în acțiunile lui apostolice și naționale și de reprezentanții Sfântului Scaun de la Budapesta, devine chiar un sprijin hotărâtor al Comunității naționale a românilor uniți, dar și al celor ortodocși din nordul Transilvaniei, condusă de profesorul universitar dr. Emil Hațieganul. Un ajutor considerabil a primit din partea guvernului României, condus de mareșalul Ion Antonescu, atât prin Ambasada României la Budapesta, cât și prin cele două consulate de la Cluj și Oradea, precum și prin alte filiere neoficiale, grație cărora a putut fi de un mare folos întregii populații românești asuprite, din care peste 1 milion erau greco-catolici .

Episcopul Ioan Suciu a fost consacrat la 20 iulie 1940 de către Episcopii Valeriu Traian Frențiu, Iuliu Hossu și Ion Bălan, în Catedrala din Oradea, moment în care a avut loc și instalarea în funcția de Episcop auxiliar de Oradea. După Dictatul din 30 august, Episcopului Valeriu Traian Frențiu, care se afla la reședința de vară din Beiuș, nu i s-a mai permis întoarcerea în Oradea. Episcopul auxiliar Ioan Suciu a rămas singurul conducător al Eparhiei Oradea până la 29 august 1941, iar ierarhul Valeriu Traian Frențiu a fost numit Administrator Apostolic al Mitropoliei de Blaj, instalat de Sfântul Scaun după moartea Mitropolitului Alexandru Nicolescu în anul 1941. La scurt timp, au fost arestați de autoritățile horthiyte o serie de preoți greco-catolici, în frunte cu P.S.S. Ioan Suciu .

Administratorul Apostolic de Cluj, Gherla, Iuliu Hossu, în calitate de Senator de drept în Parlamentul de la Budapesta, protestează împotriva tuturor nedreptăților ce se fac cu ocazia arestarii Episcopului Suciu și a preoților. Autoritățile de la Budapesta comunică celor de la Oradea că Preasfinția Sa Iuliu Hossu nu are drept de imunitate și are aceași autoritate ca toți ceilalți români. Episcopul Ioan Suciu este închis în încăperile reședinței episcopale unite alături de alți fruntași români . În ziua de 30 august 1940, intelectualii sunt eliberați, dar P.S.S. Ioan Suciu și Ioan Georgescu sunt reținuți de administrsția horthystă fără a li se imputa niciun motiv. Terorea este abia la început. Între 8 și 9 septembrie 1940, un grup de soldați maghiari pătrunde în casa preotului greco-catolic din Haieu, Gheorghe Marta, și-l schingiuire până la leșin, reproșându-i, când s-a trezit: „Tu ești român și ai contribuit la crearea României Mari” . La Aușeu, în județul Bihor, locul de naștere al lui Alexandru Roman, în ziua de 8 septembrie 1940, preotul greco-catolic Vasile Boroș este maltratat de soldații horthyști pentru că au găsit ascuns, în casa acestuia, steagul românesc și, drept pedeapsă, preotul este constrâns să întâmpine trupele maghiare care tranzitau satul. Părintele Pavel Pordea, administrator parohial în Iaz-Sălaj, amintește, în scrisoarea expediată Episcopiei, că „în noaptea de 13-14 septembrie 1940, la orele 24,00-1,00”, toată familia sa este deranjată de soldații înarmați, iar tatăl său, Gheorghe Cosma, „este bătut și împușcat”. Preotul Pordea este sfătuit de către colonelul maghiar Sehoczky să se refugieze în România. De asemenea, protopopul pensionar Antoniu Băliban, vechi luptător memorandist, este apostrofat cu cuvintele „Popă valah sălbatic” și bătut cu patul puștilor de către soldații unguri. Este arestat în ziua de 16 septembrie 1940 și eliberat contra sumei de 20.000 de lei, apoi constrâns să se refugieze, trecând frontiera pe la Beiuș. La Cosnicul de Sus, părintele Vasile Enghiș notează: „La ora 2 noaptea, odată cu măcelul de la Ip, ușile casei parohiale au fost lovite puternic și s-a strigat: Deschide ușa!. Ne-am trezit buimăciți. Deschid ușa. Arme cu baionete sclipitoare se opresc în pieptul descoperit. Casa se umple cu uniforme ,,înfiorătoare”. Un soldat afirmă: „Popii și poporul valah sunt dușmanii vitezei armate maghiare, pentru care ,,veți plăti!” Soldații au percheziționat casa și biserica, dar nu au găsit arme. Tot în 16 septembrie 1940, în localitatea Sânlazăr a fost maltratat preotul greco-catolic Ilie Giulai .

În parohia Adoni din Sălaj, părintele Leontin Filip raportează Ordinariatului Greco-Catolic de Oradea, la 31 octombrie 1940, faptul că, oficial, în sat s-a anunțat că religia greco-catolică nu are drept de existență, iar greco-catolicii, dacă doresc să rămână în noul stat maghiar, trebuie să treacă fie la ritul maghiar catolic sau calvin, fie la cel de la Hajdu-Dorog .

1. La 15 octombrie 1940, primarul maghiar al comunei Eriu Sâncrai (Sălaj), Balazs István, cheamă pe toți greco-catolicii români la Primărie, spunându-le: „Toți românii vor fi alungați dacă nu vor sista legătura cu Episcopia Română Unită din Oradea și nu cer atașarea lor la cea ungurească de Hajdu-Dorog”. Terorizați și înspăimântați, reprezentanții a 70 de familii din această localitate semnează că vor să rămână la vechile lor vetre și la Biserica lor. Primarul falsifică o cerere și o înaintează către Episcopia mai sus amintită, afirmând că semnatarii au fost și sunt maghiari românizați după Tratatul de la Trianon, din 4 Iunie 1920. Preotul lor, Iosif Clintoc, fusese îndepărtat din parohia sa, iar primăria constrânge pe întâiul epitrop, Gavril Moisa, să se deplaseze la Niregyhaza, reședința episcopului de Hajdu-Dorog, ca să se instaleze un nou preot în parohie .

2. La Recea (Sălaj), protopopul Aurel Ghilea din Zalău raportează, la 10 octombrie 1940, că toți credincioșii uniți sunt adunați la miezul nopții la primărie și sunt somați să treacă la greco-catolicii maghiari, în caz contrar fiind amenințați că vor fi izgoniți din țară. De teamă, 30 de capi de familie au semnat o cerere de trecere de la ritul catolic românesc la cel latin .

3. În parohia Acâș (Sălaj), preotul român Ioan Trufașiu este îndepărtat din parohie și înlocuit cu cel latin din Beltiug, fără nicio permisiune din partea parohului titular. În biserică, acesta face afirmații în limba maghiară: „Adevărații catolici trebuie să fie de rit latin și de naționalitate maghiară, pentru că două rituri ale aceleiași credințe nu pot fi”. S-au mai semnalat cazuri răzlețe și în alte parohii: 26 în protopopiatul Supurului, 97 în al Zalăului, 133 în al Șimleului, 1035 în al Oradei, însumând astfel 2497 de persoane trecute la ritul latin maghiar sau la religia reformată .

În perioada 1940-1944, un număr de 22 preoți greco-catolici din Eparhia de Oradea s-au refugiat în România: 1. Rev. Francisc Hubic, 2. Coriolan Pop, 3. Antonin Pop, 4. Gheorghe Naghiu, 5. Simion Gocan, 6. Iuliu Hirțe, 7. Augustin Cosma, 8. Darius Man, 9. Valentin Coposu, 10. Aureliu Iluțiu, 11. Alexandru Mihuțiu, 12. Ioan Gârleanu, 13. George Bonea, 14. Vasile Moody, 15. Teofil Bălibanu, 16. Ioan I. Pop, 17. Virgil Munteanu, 18. Eugeniu Potoran, 19. Mihai Carțiș, 20. Gheorghe Sabău, 21. Iosif Nistor, 22. Aurel Ghilea .

În data de 4 octombrie 1940, au fost expulzați la Beiuș de către autoritățile horthyste 9 preoți: dr. Coriolan Tămîian, Valentin Sima, Ioan Trufașiu, Dimitrie Halmajan, Alexandru Cadariu, Victor Achim, Gavril Pop, Pavel Pordea, Nicolae Cristea .

De asemenea, 12 preoți au fost ridicați și duși în lagărele horthyste din Satu-Mare, Puspök-Lădany, Vesprem: Andrei Ghiulei, Victor Pop, Coriolan Man, Romul Mihalca, Vasile Pop, Gheorghe Miclăuș, Roman Nemeș, Ilarie Gael, Vasile Pop, Leontin Ciula, Vasile Micu, Paul Silaghi . Părintele greco-catolic Romul Mihalca a fost ridicat de autoritățile magiaro-horthyste împreună cu 3 preoți: Petru Hera, preotul ortodox din Cojdeni, Bihor, dr. Liviu Stupineanu din Sărmașul Mare și preotul octogenar Vasile Micu, care a fost executat de soldați, deoarece nu a putut ține ritmul de marș forțat cu alți prizonieri. Acest eveniment nefast s-a produs lângă orașul Szermes din Ungaria. Părintele Romul Mihalca a fost repartizat la lagarul Veszkeny, județul Szoproni, filiala Maksca. Prezența părintelui Mihalca în mijlocul prizonierilor români a avut un rol benefic de susținere a moralului acestora, oferind asistență spirituală cotidiană. A oficiat funeralii la un număr de 700 persone care au decedat datorită condițiilor grele din lagăr. În lagăr, au fost închiși, pe lângă soldați și civili, 16 ofițeri români, printre care maiorul Gruiescu, generalul Constantin Visarion. Alături de părintele Mihalca, au format celula de criză, solicitând îmbunătățirea regimului alimentar și condiții decente de viață. Crucea Roșie Maghiară nu a oferit niciun sprijin prizonierilor din lagăr. În urma intervenției ofițerilor germani, s-au amenajat paturi suprapuse, s-au distribuit medicamente care la acel moment lipseau cu desăvârșire, iar regimul alimentar s-a îmbunătățit, oferindu-se un regim adecvat. În lagăr au fost internați 800 de prizonieri români, ruși etc. Comandamentul maghiar era compus din 3 locotenenți și un căpitan, Vitez Kovacs, care inspecta zilnic lagărul intervenind pe lângă superiorii din Budapesta pentru a oferi condiții decente prizonierilor din lagăr. Intervenția scrisă către Crucea Roșie maghiară din Szentbathaney nu a avut niciun ecou. Părintele Romulus Mihalac a revenit în parohia de la Girișul de Criș la finele războiului . El s-a preocupat de soarta celor care au fost închiși oferind informații solicitate de familiile lor, – camarazii lui de suferință din Lagărul Veszkeny, județul Șopron, Ungaria.

La cererea învățătorului Titus Știucă din Comuna Buia, Șeica Mare, jud Sibiu, părintele oferă informații despre fruntașul Irimie Nicolae, contingentul 1933 din Legiunea de Jandarmi Turda. Părintele Romul Mihalca îl înștiințează în scris că Nicolae Irimie a decedat la data de 27 noiembrie 1944, în lagărul din Macsmajor, filiala lagărului central din Veskeny, județul Șopron. ,,A fost înhumat în cimitirul central al Lagărului”. O altă scrisoare expediată de Saveta Matei din Suplacul de Tinca îl chestionează pe Părintele Mihalca, cerându-i relații despre Ioan Matei din Batalionul 11 Vânători, părintele răspunzându-i în scrisoarea adresată că Ioan Matei a decedat la 23 noiembrie 1944 în lagărul din Veskeny.

O alta scrisoare din data de 29 decembrie 1949, expediată de Florica Radu, îi cere părintelui relații despre Aurel Morariu din Arad, informații despre moartea tatălui ei, fiindu-i necesare la Tribunalul din Arad.

Cu adresa numărul 44/1946, preotul Romul Mihalca expediază o scrisoare Comisiei de Legatură, destinată Biroului Special de Repatriere a Prizonierilor din Rusia, București: „Vă rog cu toată onoarea a binevoi a interveni pe lângă Guvernul U.R.S.S., pentru ca prizonieri din comuna Girișul de Criș, jud Bihor, să fie repatriați în țară în cel mai scurt timp”.

1. Gheorghe Pelle – în Rusia

2. Dumitru Pelle – în Rusia

3. Dumitru Oșvat – în Rusia

4. Petru Durgheu – în Rusia

Sus-numiții prizonieri au scris din Rusia prin Crucea Roșie, rugându-vă să binevoiți a-i aduce în tară în cel mai scurt timp” .

Într-o altă scrisoare adresată de părintele Romul Mihalca către Marele Stat Major, secția 7, teritorială, prin Comisia Generală București, solicită, : „Cu toată onoarea, vă rog să binevoiți a repatria pe Ioan Sabău de 46 ani (născut la Sântandrei, jud Bihor, din părinții Petru Sabău și Ana Ilieși), de profesie contabil la Primăria Arad. Ioan Sabău a fost deportat în anul 1944 de armata maghiară și transferat în lagarele din Ungaria, mai apoi de acolo în Germania”.

Preoții greco-catolici, arestați și expulzați, din Eparhia Greco-Catolică de Oradea,

La scurt timp după instalarea noilor autorități de ocupație maghiară, provizoriu, au fost reținuți la Oradea următorii clerici: episcop dr. Ioan Suciu, Simion Man, dr. Gavril Stan, Liviu Pop, Antoniu Băliban, Liviu Trufașiu, Gheorghe Erdei, Virgil Moldovan, fără motive întemeiate .

Parohiile rămase vacante din cauza expulzării preoților greco-catolici de autoritățile maghiare horthyste au fost la: Abrămuț, Acâș, Beltiug, Bicaz, Bobota, Căpleni, Carei I, Carei III, Cățeluș, Cenalos, Ciutelec, Crasna, Dijir, Drighiu, Episcopia Bihor, Fegernic, Galoșpetreu, Gârcei, Iaz, Lucăceni, Mădăras, Mal, Marca, Marghita, Oradea, Olosig II, Oradea Orașul Nou, Oradea Grădini, Păulești, Porți, Recea, Resighea, Sălacea, Salonta, Sarcău, Sânlazăr, Sosog, Sâncrai, Șilindru, Șimleu I, Șimleu II, Suplacu de Barcău, Topa de Criș, Valcăul de Jos, Valcăul de Sus, Varșolț. O luptă psihologică se duce împotriva P.S.S. Ioan Suciu, care, fiind în vizită canonică în diferite parohii, va fi umilit de autoritățile horthiste, împreună cu secretarul său, Eugen Foișor, la Vârșolț . Preoților Dumitru Munteanu, din Moftinul Mic (Sălaj), și Vasile Murgu, din Ghenciu, li se sparg de mai multe ori geamurile la casele parohiale. Împotriva părintelui Demetriu I. Tamaș din Moftinul Mic se iau măsuri de aducere a lui zilnic la primărie, iar duminica, la orele 10:00, în timpul Sfintei Liturghii, la postul de jandarmi din Moftinul Mare .

Unii dintre preoți au avut cu domiciliu forțat pe perioadă nelimitată: pr. dr. I. Pintea, din Hotoan; Cornel Lepădatu, din Ghirolț; Emilian Pașcadi ,din parohia Săuca; Augustin Egreanul, din Căuaș; Traian Mihalca, din Tarcea; Aurel Ghiulei, din Galoșpetreu; Gh. Oroș, din Prișcari, județul Sălaj .

Prin Ordinul nr. 34 din februarie 1941 al prim-pretorelui din Tășnad, sunt restricționați toți preoții în cauză, fără autorizația acestuia neputând părăsi comuna. Orice schimbare de domiciliu pe teritoriul comunei trebuia anunțată la primărie cu 24 de ore înainte. În afară de membrii familiei și persoanele oficiale, nimeni nu-i putea căuta și nu aveau voie să participe la nicio adunare publică. Părintele profesor Ioan Georgescu va fi invitat la Simpozionul Internațional „Catolicii în politica europeană”, lucrările fiind publicate în ziarul La Croix , fiind arătate realizările înaintașilor noștri politici: Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Lucaciu, Episcopii Demetriu Radu, A. Nicolescu, Preot Ioan Coltor, Ștefan Cicio-Pop, Nicolae Bolcaș, dr. Ioan Ciordaș. Suspectat de spionaj, Părintele Georgescu este anchetat de către detectivii maghiari Vszárady și Naghy, ce l-au chestionat în privința colaborării lui cu presa franceză. La acest simpozion s-a mai discutat și despre posibila desființare a Episcopiei de Oradea și atașarea parohiilor greco-catolice românești fie la cea ungurească de la Hajdu-Dorog, ori la Episcopia de Cluj-Gherla .

O formă de deznaționalizare și de maghiarizare forțată a românilor greco-catolici a constitutit-o implantarea unor prelați străini în Biserica Greco-Catolică, adepți ai regimului de ocupație, dar și slăbirea potențialului economic al Bisericii Greco-Catolice, îngrădirea posibilităților de afirmare a tradițiilor spirituale specifice culturii românești ce se practica anterior în cadrul instituțiilor naționale românești. Ocupantul maghiar a considerat Biserica românească nu numai ca o instituție confesională, ci ca o puternică cetate de rezistență a populației românești majoritare față de regimul horthyst. Acest regim observa că Biserica era conservatoarea tradițiilor românești din Transilvania, pe linia cultivării aspirațiilor tuturor românilor pentru refacerea unității lor statale. În acțiunea de reprimare a Bisericii românești din Transilvania, Statul Ungar a recurs la nenumărate acte vexatorii, reprimări, distrugeri, omoruri și schingiuiri dintre cele mai umilitoare. Războiul necruțător împotriva Bisericii românești a fost dezlănțuit sistematic și concentric de către toate forțele organizate (autorități de stat) sau spontane, armată, jandarmerie, poliție, organizații paramilitare sau bande și persoane fizice izolate. Acest climat a fost întreținut și a primit un gir cvasi-oficial prin presa centrală ungară. La 12 octombrie 1940, ziarul budapestan Magyarosag publica articolul Pentru satele secuiești batjocorite, în care se afirmă, printre altele: „Satelor ungurești trebuie să li se dea aspectul lor vechi, prin înlăturarea bisericilor zidite în stil bizantin, adică a bisericilor românești, care nu se potrivesc cu mediul acestora”. În aceeași zi, gazeta centrală „Uj Magyarosag” publica o știre potrivit căreia, în mai multe comune din secuime, s-a început o acțiune de a cere guvernului Ungariei să demoleze bisericile zidite în stil bizantin, iar peste patru zile, la 16 octombrie, un alt organ central de presă din Ungaria, Nemezeti Ujsag, scria că: „Transilvania reanexată reclamă urgenta soluționare a clădirilor bisericilor românești” .

Concomitent cu sălbăticiile dezlănțuite împotriva populației românești, inclusiv a slujitorilor Bisericii românești, în perioada septembrie 1940 – februarie 1941, bandele dezlănțuite, cu concursul autorităților de stat, au dărâmat numeroase biserici românești în mare parte de cult greco-catolic din dispoziția contelui Pal Teleki, prim-ministru al Ungariei. Astfel, în septembrie 1940, au fost distruse bisericile din Virgheș-Odorhei, Ditrău, județul Harghita, Cernatul de Jos, lângă Târgul Secuiesc, biserica din Sânmartin, Sălard (Bihor) și altele. Furia împotriva Bisericii românești s-a manifestat și prin alte acte barbare profanatoare. Au fost devastate și pângărite 38 de lăcașuri românești. În octombrie 1940, biserica greco-Catolică din Nojorid a fost transformată în dormitor pentru evreii concentrați la muncă forțată . În ziua de 15 martie 1941, zi de sărbătoare națională maghiară, Biserica din Șimleul Silvaniei (Sălaj) a fost pângărită de o ceată de manifestanți horthyști, care i-au spart toate geamurile de la stradă. La biserica din orașul Satu Mare au fost forțate ușile, iar soldații unguri au strigat „Trăiască Horthy!” și și-au făcut necesitățile în ea. În comuna Lazuri, din județul Satu Mare, soldații l-au chinuit pe cantorul Gheorghe Buza, silindu-l să aducă crucea mare de gorun afară din Biserică, unde i-au dat foc .

I se impune Direcțiunii regionalei școlare din Satu-Mare, prin ordinul nr. 110/1940, ca în termen de cinci zile Biserica Greco-Catolică din Satu-Mare să fie pusă la dispoziția autorităților maghiare pentru a servi ca sală sportivă. Enoriașii au protestat împotriva acestei decizii și au declarat că nu vor ceda și nu vor evacua Biserica. Un protest similar a fost trimis și prefectului județului, în care se arăta că trebuie să protesteze împotriva acestei măsuri care distruge libertatea religioasă din temelie. În acțiunea lor de purificare națională, autoritățile maghiare ocupanțe au desființat un mare număr de parohii, toate din protopopiatul Carei – Satu-Mare, printre care: Carei (cu 582 de enoriași), Sălacea și Șimian, jud. Bihor (95 de enoriași), Valea lui Mihai (157 enoriași). De asemenea, au mai fost suprimate parohiile greco-catolice: Ardud (65 enoriași), Bixad (125 enoriași), Lazuri, Livada și altele. A fost desființat inclusiv Protopopiatul Sighet, cu parohiile Sighet (862 enoriași) și Dragomirești (377 enoriași). Casa parohială greco-catolică din orașul Satu-Mare a fost devastată în toamna anului 1940, cu ocazia ocupării forțate a casei și a bisericii de către Iacob Jeno, preot rutean din Huszt, care a distrus tot ce li s-a părut românesc, inclusiv sigiliile românești . La casa parohială din Trăsnea a fost împușcat preotul greco-catolic, iar cărțile au fost răvășite, apoi casa devastată și incendiată .Aceste acțiuni au avut un singur scop: să lipsească populația românească atât de lăcașul de cult, cât și de slujitorii lui, să o oblige ca să-și părăsească religia și să adopte una din religiile de expresie maghiară, pierzându-și astfel naționalitatea proprie. Pentru a înfrânge opoziția clerului și a credincioșilor români față de această politică, guvernul ungar a dat ordine, circulare confidențiale autorităților din subordine, ca prin toate mijloacele de care dispuneau să oblige preoții români să treacă la una din religiile maghiare: greco-catolică maghiară, romano-catolică, reformată sau unitariană, pentru a-i converti ulterior și pe enoriași. Guvernanții s-au folosit și de metode așa-zis „pașnice”, adică de constrângere. În urma Ordinului nr. 7357/1940 al comandantului armatei maghiare de ocupație, au fost confiscate terenurile agricole intravilane și extravilane (sesiile) Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, un exemplu fiind terenurile arabile ale Episcopiei de la Tulca, Bihor) și din celelalte parohii românești. Astfel, 376 de parohii au rămas fără pământ . Unul dintre cele mai brutale mijloace pe care regimul de ocupație l-a întrebuințat pentru maghiarizarea românilor a fost încercarea de a introduce limba maghiară în serviciul religios. După cum consemnează un document emis de organele românești de informare, înregistrat la Ministerul Afacerilor Străine al României cu nr. 79128 din 9 decembrie 1940, puținii preoți români rămași erau obligați să introducă limba maghiară în biserică. Într-un document al Comisiei interministeriale pentru relațiile cu Ungaria (1120, din 22 iulie 1941), este consemnat faptul că în Eparhia de Oradea s-a impus să se slujească în limba maghiară la toate bisericile greco-catolice . În această zonă, dar și în cele din jurisdicția Episcopiei Greco-Catolice de Oradea Bihor, Sălaj și Satu Mare, autoritățile de ocupație au impus preoților români să cânte în Biserică Imnul maghiar . Pentru a-și realiza planurile deznaționalizării românilor prin intermediul religiei, ocupantul a luat măsuri ca în școlile de stat orele de religie (două pe săptămână), singurele care se predau în limba română, să se țină în limba maghiară. Un document din 9 decembrie 1940 consemnează că directorii de școli interziceau preoților cateheți să predea religia în limba română. În școli, părinții au fost siliți să declare în scris că se învoiesc să-și lase copiii să urmeze cursurile de religie romano-catolică, greco-catolică sau reformată în limba maghiară, deși erau români . În anul școlar 1940/1941, în cele patru mari județe din Nordul Transilvaniei (Bihor, Sălaj, Satu-Mare, Maramureș) au funcționat aproximativ 251 școli primare, în mare parte cu învățători maghiari. În unele comune din Nordul Transilvaniei, școlile primare de stat nu s-au deschis nici până la 24 martie 1941, iar în cele din Derna și Sacalasău (Bihor) limba de predare a fost cea maghiară . Școala Normală Greco-Catolică (de băieți, curs inferior) din Oradea, funcționa cu 87 de elevi și 18 profesori, toți români. Pe lângă Școala Normală, a mai funcționat și o școală de aplicație cu limba de predare română . Românii au cerut autorităților să li se permită crearea de școli de toate gradele, dar s-au lovit de împotrivirea categorică a forurilor guvernamentale maghiare. S-a interzis editarea de noi manuale de limbă română, iar cele tipărite la Budapesta foloseau o limbă românească cu greșeli de exprimare și de ortografie . După august 1940, în urma Dictatului de la Viena, din nou s-a încercat atragerea românilor greco-catolici orădeni la Episcopia maghiară de Hajdudorog. Românii s-au opus oricărei forme ale încercării de maghiarizare, deși sunt intreprinse și montate acțiuni prin care credincioșii greco-catolici ar fi cerut atașarea la Episcopia de Hajdodorog. Într-o corespondență a Primăriei Oradea (3067/27 iunie 1941, cabinetul primarului), se solicită, în numele a 700 de credincioși greco-catolici din Oradea, trecerea acestei instituții ecleziastice (Episcopia Unită de Oradea) în subordinea Episcopiei de Hajdudorog . În numeroase localități se iau măsuri și se organizează festivități publice de botezare și trecere la religiile maghiare a unor români ortodocși, făcându-li-se o largă și zgomotoasă propagandă. Toate aceste acțiuni erau dirijate și concertate în baza unor ordonanțe și dispoziții ale autorităților horthyste, putându-se aminti: Ordonanța Consiliului de Miniștri 70/decembrie 1940, a cărei aplicare a fost reglementată prin Ordonanța nr. 20/18 ianuarie 1941 a Ministerului Ungar de Interne, care avea genericul „Aprecierea convertirilor la religiile maghiare”. La 15 octombrie 1940, primarul maghiar al comunei Erin-Sâncrai (Sălaj), Balasz István, cheamă toți greco-catolicii la Primărie zicându-le: „Toți românii vor fi alungați dacă nu sistează legăturile cu Episcopia Română Unită din Oradea și nu cer atașarea lor la cea ungurească, de Hajdudorog” .

Procesul de Deznaționalizare a românilor din armata maghiară

Una dintre cele mai importante instituții prin care regimul horthyst a desfășurat o intensă acțiune de maghiarizare a românilor a fost armata. Aceasta a adoptat numeroase măsuri organizatorice, a editat o vastă literatură menită să accelereze procesul de deznaționalizare și maghiarizare a românilor din armata hothystă.

Comandantul Corpului IX Armată din Cluj a elaborat, în 1942, Călăuza remaghiarizării, în care se arată că scopul acestei activități era acela de a propaga cu fanatism marea misiune ce o avea rasa ungară prin așa-zisa remaghiarizare a maghiarilor din Transilvania care se înstrăinaseră, precum și obligarea românilor și a altor naționalități din Ungaria de a-și însuși limba și cultura maghiară. Tinerii români din Transilvania aflați în armata maghiară au fost supuși unui regim sever de maghiarizare, fiind educați în spiritul ideologiei horthyste. Recruții greco-catolici și ortodocși erau obligați să asiste la serviciile religioase romano-catolice. Pentru maghiarizarea recruților români se organizau, timp de șase săptămâni, șezătorile de tabără. Programul acestora cuprindea cântece șoviniste ungare, conferințe pe teme istorice și cântece cu conținut șovin precum: Ardealul, pământ unguresc; Cântați, honvezi!; Înainte, honvezi!; Pentru Ardeal! Astfel, la sărbătorile naționale și religioase, militarii de naționalitate română erau obligați să participe alături de unguri. Se făcea tot posibilul ca cei supuși procesului de maghiarizare să nu ajungă în contact cu realitatea românească și, dacă se putea, să-și petreacă tot timpul numai între unguri. Ofițerii însărcinați cu refacerea conștiinței naționale a tinerilor din Transilvania trebuiau să cunoască noțiunile fundamentale ale problemei remaghiarizării. Autoritățile horthyste au luat numeroase măsuri pentru scăderea natalității în rândul populației românești .

Un exemplu în acest sens îl reprezintă Ordinul strict confidențial 5372/1942 al Ministerului Apărării Patriei, prin care se arată că autoritățile militare ungare depun o grijă deosebită pentru a încuraja natalitatea etnicului maghiar, în contrast cu măsurile și dorința acestor autorități de a împiedica, prin toate mijloacele, sporirea natalității la români. Pentru stimularea natalității soldaților maghiari se acordă concedii de patru săptămâni la fiecare nou-născut tuturor celor aflați sub arme. Românii mobilizați în armata maghiară, nu puteau beneficia de aceste avantaje, indiferent câți copii ar fi avut, ba chiar se căuta ca numărul copiilor acestora să se diminueze , ei erau consemnați tot timpul pe front fără a beneficia de permisii în familii .

În lucrarea Luptă și jertfe pentru Ardeal. De la Decebal, la dezrobirea Ardealului de Nord, apărută la Brașov, în 1944, se consemnează că, după Dictatul de la Viena, „adevărații stăpâni ai pământului cotropit au fost omorâți, maltratați, arestați, întemnițați și internați în lagăre de către cotropitori. Bunurile lor au fost devastate și jefuite, sfintele lor biserici au fost profanate și incendiate, iar preoții au fost scuipați, batjocoriți și alungați de la altare…” . Prin expulzări de preoți și învățători, prin interzicerea limbii române chiar și în conversațiile particulare și prin împiedicarea preoților români de cateheză în școlile primare, desființarea școlilor secundare românești orădene, înfometarea satelor românești, sechestrarea bunurilor expulzaților și refugiaților, prin arderea cărților aflate în dotarea bibliotecilor școlilor, manualele ungurești introduse în școlile primare pline de aprecieri jignitoare la adresa națiunii române, anularea brevetelor comercianților și industriașilor români, sechestrarea tuturor clădirilor edificate pe terenuri primite de la statul român, prin concentrări masive de români pentru lucrări de interes obștesc, prin înfometarea și brutalizarea lor, trimiterea în masă a românilor pe frontul de răsărit, unde au fost expuși la cele mai mari primejdii, prin interzicerea țăranilor români de a-și vorbi limba maternă, prin obligarea românilor să învețe și să cânte cântece jignitoare la adresa României și prin alte măsuri drastice, profitorii Dictatului de la Viena au urmărit deznaționalizarea totală sau parțială ori dispariția românilor din Ardealul de Nord. Nici teama de pedeapsa lui Dumnezeu, nici frica de răspundere în fața istoriei și a civilizației nu i-au oprit pe cotropitori de la sacrilegii și atrocități .

Tinerii premilitari români din armata maghiară au fost supuși la cele mai inumane practici: să sape gropi, să tragă la jug ca animalele, să alerge tot timpul, până la epuizare. Slujbele divine sunt transformate în manifestații premilitare. Părintele protopop Aurel Vlaicu din Supuru de Jos scrie, la 15 iunie 1942, Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, despre situația dificilă prin care trec premilitarii români în centrele de recrutare din Sărmășag și Satu-Mare. Autoritățile impun premilitarilor să cânte Imnul maghiar în timpul Sfintei Liturghii, dar preoții nu se supun. Șefii premilitarilor reclamă la Iustinian Sardy, primatul Ungariei pe probleme religioase, și la Ministrul Apărării Naționale, Csatay Lajos, pe episcopii greco-catolici, acuzându-i că nu se supun dispozițiilor statului maghiar. Episcopii români răspund în felul următor acestor acuzații: „În parohiile noastre nu există o Liturghie specială a premilitarilor, ci una singură pentru tot poporul și aceasta nu poate fi conturbată cu cântece ce nu sunt prevăzute în canoanele bisericești. În Biserică ne rugăm pentru unirea tuturor credincioșilor și mântuirea lor, nicidecum pentru huzurul unui singur neam” . Episcopul de Cluj-Gherla, Iuliu Hossu, Administratorul Apostolic al Eparhiei de Oradea, amintește autorităților maghiare că, conducătorii premilitari au pretenția de a se amesteca atât în problema slujbelor parohiale, cât și în treburile vizitelor canonice. Preoții greco-catolici erau concentrați în armata maghiară, după cum reiese din zecile de solicitări ale acestora către Eparhia Oradea, pentru obținerea de certificate doveditoare. Astfel, preotul paroh din parohia română-unită Valcăul de Jos (Sălaj) solicită un certificat care să adeverească apartenența sa la Eparhia Oradea, pentru a clarifica situația militară . La data de 8 ianuarie 1944, părintele administrator parohial Andrei Pop trimite o scrisoare, din parohia Stărci,( Sălaj ) Episcopiei Greco-Catolice de la Oradea, prin care cerea tot o „adeverință necesară pentru rezolvarea chestiunii militare” . În data de 9 ianuarie 1944, preotul Gheorghe Silvășan din parohia română-unită Chiheiu, Bihor, roagă „să i se elibereze un certificat din care să rezulte că aparține de Episcopia de Oradea”, necesar pentru aranjarea „problemei militare” . Tot așa, părintele Emilian Vașadi din parohia greco-catolică Săuca, ( Sălaj ) roagă Ordinariatul de Oradea, într-o scrisoare din data de 11 februarie 1944, să-i elibereze un certificat de serviciu cât mai urgent posibil . De asemenea, preotul Victor Pop, profesor la Școala Normală din Oradea, solicită, la data de 14 ianuarie 1944, Ordinariatului Greco-Catolic din Oradea, un certificat oficial în limba maghiară, pentru a obține un pașaport de la autoritățile locale . Oficiul parohial român-unit Cățăl, ( Sălaj ) , prin reprezentantul său, preotul Ștefan Șuta, cere la data de 12 ianuarie 1944, să i se elibereze un certificat de serviciu pentru a fi scutit de armată . Părintele Leontin Chiș, din Șimleu, ( Sălaj ) , expediază o scrisoare la secretarul P.S.S. Ioan Suciu, Eugen Foișor, în care îi cere ca, în timp de 7 zile, să-i emită un certificat din care să reiasă că este preot hirotonit și, ca atare, este scutit de armată, în caz contrar urmând a fi recrutat în armata maghiară. În data de 27 ianuarie 1944, administratorul parohial Gheorghe Erdei, din comuna Derșida ( Satu Mare) , cere să i se elibereze un certificat din care să rezulte că este membru în clerul greco-catolic al Diecezei de Oradea . Preotul Petre Venter, din Parohia Unită Istrău, ( Sălaj ) expediază Episcopiei de Oradea, la data de 3 ianuarie 1944, o scrisoare prin care aduce la cunoștință faptul că, urmare a afirmației sale precum că „În Ungaria, noi, românii, suntem tratați ca niște copii vitregi”, a fost amendat cu 200 pengo . Acesta mai afirmă și că în luna mai 1941 s-au repartizat bonuri pentru a cumpăra încălțăminte, dar a constatat că sunt serviți doar locuitorii unguri din localitate. A fost denunțat și în fața comisiei de la Tribunalul din Satu Mare. Pretura din Șimleu cere un certificat oficial din care să rezulte că părintele Ilie Borz este scutit de armată. El activa ca administrator parohial în Parohia Drighiu, ( Sălaj ). Pe această cale, părintele Ilie Borz înaintează Episcopiei de Oradea, la 12 februarie 1944, o cerere privind eliberarea unei adeverințe că este preot în localitatea amintită, pentru a fi scutit de serviciul militar . Părintele Cordiș Anton, din parohia Șilindru din județul Bihor, raportează Episcopiei de Oradea faptul că enoriașii greco-catolici cunosc doar limba maghiară și că se ghidează după calendarul Episcopiei ungare de la Maria Pocs, „ceea ce este în concordanță cu tipicul nostru bisericesc”. Cantorul Mezeși Ianos îndeamnă credincioșii, la 8 martie 1944, să nu renunțe la tipicul maghiar al Episcopiei de Hajdu-Dorog, calendarul parochiei este orientat și-n zilele noastre după cel din episcopia maghiară. Părintele aduce la cunoștința Ordinariatului că în biserica din Șilindru s-a oficiat, fără acceptul parohului, o liturghie pentru militarii maghiari . Părintele Petru Iluțin, prefect de studii la Seminarul Teologic Eparhial, apelează în scris, la data de 10 martie 1944, la Ordinariatul de Oradea pentru a se elibera un certificat din care să rezulte că este preot și că funcționează în această Eparhie, fiindu-i necesar pentru rezolvarea problemei militare. Oficiul Eparhial Român-Unit Zalău. Prin reprezentantul său Preotul Ghilea, expediază, la 6 martie 1944, o scrisoare Ordinariatului din Oradea, prin care amintește că locuința parohială a fost rechiziționată, dar la funcționarii maghiari din localitate nu li s-au rechiziționat locuințele. Pe această cale roagă conducerea să intervină pentru soluționarea problemei . Părintele Alexandru Nistor( Bihor) raportează, la 12 iulie 1944, din Marghita către Ordinariatul de la Oradea, că părintele Vasile Sălăjan din Parohia Dijir ( Bihor) a fost concentrat, la data de 1 iulie 1944, la Spitalul Militar nr. 2 din Budapesta . Pe timpul concentrării părintelui Sălăjan, parohia va fi administrată de către părintele Emil Cuceu.

II.2.2. Asistența spirituală în armata maghiară a soldaților de origine română

Se impune ca ostașii români din armata maghiară să beneficieze de asistență spirituală în limba română. În acest sens, episcopul militar Hasz, în scrisoarea sa nr. 1146/1942, din 14 iulie, dă dispoziția ca preoții militari greco-catolici să cunoască bine limba română, pentru că mărturisirea și penitența dată de preot să poată fi înțeleasă de penitent, altfel nefiind validă. O activitate fecundă în spitalul din Budapesta o are părintele Gavril Stan, rectorul Seminarului Teologic din Oradea. Părintele Ioan Georgescu de la Oradea expediază pentru românii greco-catolici de pe frontul de vest 100 de cărți de rugăciune pentru nevoile spirituale ale ostașului român. În data de 15 decembrie 1943, prefectul Clujului, Inczédi Jokszmán Odőn, propune P.S.S. Iuliu Hossu numirea a doi preoți militari români uniți: unul va fi Roman Nemeș, paroh în Suplacu de Barcău, pentru garnizoana din Cluj, iar celălalt Iosif Trăncăian, paroh din Săliștea de Sus, Maramureș. Angajații de la căile ferate rămași în Transilvania de Nord (acari, portari, poștași), pentru a fi admiși în posturile lor, trebuie să înainteze cereri către Episcopia Greco-Catolică Maghiară de Hajdudorog. Ignat Ambrosiu a refuzat să semneze o astfel de cerere venită din partea magazionerului Làzanj din Șimleul Silvaniei, la 18 ianuarie 1942. Toți funcționarii români de la căile ferate sunt repartizați în diferite posturi în care nu se vorbea limba maternă. Nevoia de armament face ca mai multe biserici greco-catolice transilvane să fie din nou sacrificate în perioada 1943-1944. Autoritățile maghiare rechiziționează 21 de clopote din 17 parohii bihorene, sălăjene și sătmărene, având, conform prețurilor din 1938, o valoare de 1.649.770 lei, pentru a le preface în obuze și cartușe. Astfel, au fost ridicate din parohiile greco-catolice din Andrid două clopote; din Beznea unul; din Cihei două; din Ciurești, Satu-Mare, unul; din Dindești, Sălaj, unul; din Girișul de Criș, Bihor, unul; din Istrău, Sălaj, unul; din Nojorid, Bihor, unul; din Racova-Sânmiclăuș, Sălaj, unul; din Sântandrei, Bihor, unul; din Supuru de Jos, Sălaj, unul; din Terebești, Satu-Mare, două; din Vășad, Satu-Mare, unul; din Vezendiu, Sălaj, unul. De la Bisericile Romano-Catolice nu au fost rechiziționate decât un număr infim de clopote . Autoritățile de ocupație au promis parochiilor despăgubiri în bani a campanelor la finele războiului, dar nu și-au onorat promisiunile nici după încetarea ostilităților la finele celui de-al 2 lea război mondial. În condiții de război, au fost ridicați din satele bihorene toți bărbații cu vârste cuprinse între 16 și 60 de ani, dar și fete tinere . Astfel, din primăvara anului 1943 până în vara anului 1944, sunt duse abuziv în diferite localități (Budapesta, Szeut, Pal, Telek, Mezőhegzes, Magzar) 614 persoane din 27 de parohii. O parte a celor deportați din parohiile greco-catolice s-a îndreptat spre munca forțată din Germania: 35 de bărbați români din Cheț, 22 din Ghenetea, 15 din Abram, 24 din Iteu, 16 din Djer, 7 din Tria, 6 din Dernișoara, 7 din Sacalasău, 12 din Abrămuț, 9 din Crestur, 21 din Suplacu de Barcău, 11 din Voivozi (Cheniz), 5 din Popești etc. Din totalul celor trimiși la muncă în Germania, nu au revenit la casele lor decât 112 bărbați români în anii 1942-1943 și în prima parte a anului 1944 . În Ungaria, au fost trimiși 147 de români din Borod, 41 din Borozel, 61 din Topa de Criș, 134 din Vadu-Crișului, 60 din Dobricionești, 32 din Beznea, 40 din Girișu de Criș. Rele tratamente au primit românii internați în taberele de muncă din Mesztegnoyő, Kardoskut, Veszprém, Budapesta .

În 23 august 1944, România se rupe de Axa condusă de Hitler și Mussolini, trecând de partea Marilor Aliați. A doua zi după marea schimbare politică, sunt arestați următorii preoți: parohul Catedralei, Gheorghe Barna, în timpul Sfintei Liturghii; părintele Ioan Georgescu, canonic; părintele Gavril Stan, rectorul seminarului din Oradea; P.S.S. Ioan Suciu, episcop auxiliar de Oradea; secretarul Eugen Foișor și alți preoți. În ziua de 30 august 1944, deținuții sunt eliberați, cu excepția P.S.S. Ioan Suciu și a lui Ioan Georgescu, consilier eparhial. În decurs de o zi, sunt din nou încarcerați, la Episcopia Greco-Catolică din Oradea, peste 29 de intelectuali în urma arestării episcopului Nicolae Colan, a doctorului Hațieganu și a intelectualilor români. Guvernul Regal Român a făcut cunoscut Guvernului Maghiar că, dacă în timp de 24 de ore, cei arestați nu vor fi puși în libertate, se vor lua măsuri identice contra episcopilor și intelectualilor maghiari din România . În septembrie 1944, sovieticii și românii intră în Oradea. Trupele germano-maghiare sunt masate lângă bisericile românești, pregătite de luptă. În ziua de 27 septembrie 1944, un sublocotenent intră în curtea Episcopiei Greco-Catolice și-l constrânge pe părintele secretar Foișor să anunțe pe toți cei care locuiesc în incinta Episcopiei să coboare în curte, în frunte cu P.S.S. Ioan Suciu. Pentru că nu se găsesc arme în clădire, ci numai un aparat de fotografiat, ofițerul caută pretexte pentru a-i executa, dar fără succes. Un alt ofițer maghiar a revocat acest ordin din lipsă de probe .

II2.3. ACTIVITATEA ECLEZIASTICĂ, ȘCOLARĂ ȘI CULTURALĂ A INSTITUȚIILOR ORĂDENE (1940-1944)

Obiectivele majore ale politicii regimului horthyst figurau, printre altele, deznaționalizarea masivă a populației românești, deposedarea instituției ecleziastice de pământ, păduri și alte proprietați.. Printre alteobiective, au fost afectate problemele bisericești, școlare si culturale. Reinstaurând obiceiurile de dinainte de 1918, horthyștii au aplicat în administrație și în învățământ exclusiv limba maghiară, maghiarizând chiar și numele oamenilor. Funcționarii români au fost destituiți fără nicio motivație, prăvăliile comercianților au fost lichidate, iar meseriașilor li s-au luat brevetele . Un alt fenomen dramatic ce s-a creat imediat, urmare a sentinței dictatului, a fost determinat de expulzările forțate din teritoriul cedat. Refugierile în România au fost atât o reacție a populației față de dictat, cât și o împotrivire față de măsurile represive, de constrângere a populației românești pentru a-și părăsi țara. În acest mod, s-a redus proporția elementului românesc din această regiune. Unii s-au înrolat în armata română, cu intenția de a lupta pentru eliberarea Ardealului (după cum este cazul caporalilor Vasile Strava și Ioan Bota din Șimleu). Urmare a Dictatului de la Viena, printre intelectualii rămași în Ardealul cedat s-au aflat preoții, a căror menire a fost aceea de a lupta pentru menținerea identității naționale, atât prin rolul lor duhovnicesc, cât și prin acela de învățători ai copiilor și tinerilor din satele ocupate . Situația din Episcopia Greco-Catolică era dificilă . Episcopul titular de Oradea, I.P.S.S. Valeriu Frețiu, se afla la Beiuș , alături de enoriașii săi, în timp ce o bună parte a profesorilor din școlile confesionale greco-catolice din Oradea se refugiaseră în teritoriile neocupate. Doar Biserica singură a rămas la datorie, împreună cu o mică parte dintre creștinii greco-catolici și unele instituții de învățământ bisericesc. Tot alături de crdincioșii săi a rămas și Episcopul auxiliar dr. Ioan Suciu, care, alături cu dr. Gavril Stan, superiorul Seminarului Teologic, a încercat să reorganizeze instituțiile de învățământ bisericesc. Școala Normală Greco-Catolică, Seminarul Teologic, Academia Teologică din Oradea au fost singurele instituții în care, timp de patru ani, o mare parte dintre cursuri s-a predat în limba română . Astfel, și Episcopul Ioan Suciu, în plină ocupație horthystă (1940-1944), nu s-a refugiat în teritoriul liber, ci a rămas la Oradea, unde, odată consacrat ca arhiereu, s-a preocupat de soarta puținilor greco-catolici care nu-și abandonaseră locurile de baștină, precum și de serviciul divin și de școală.

La un interval de patru zile după ocuparea Oradei, la 10 septembrie 1940, doctorul Iuliu Hațieganul s-a adresat tuturor românilor în special intelectualilor, în Tribuna Ardealului, manifestându-și indignarea față de situația de ocupație și față de faptul că unii români, mai ales cei cu carte, preferau să își părăsească țara și să se pună la adăpost, decât să lupte pentru libertatea lor și a țării . La rândul său, Protopopiatul Greco-Catolic Șimleu, încă din primele zile de ocupație horthystă, face apel la preoți să lupte împotriva alarmismului, ca populația să-și păstreze calmul și încrederea . În dimineața zilei de 15 septembrie 1940, trupele horthyste și-au făcut apariția în Șimleu. După terminarea Sfintei Liturghii, preotul greco-catolic Victor Trufașiu a fost ridicat din Biserică și reținut, iar soldații au intrat în locuința parohială și l-au percheziționat de arme. Aflând lada Bisericii în care se păstrau banii, au deschis-o forțat și au înstrăinat suma de 15.000 lei. Fără martori, jaful a rămas nepedepsit, iar Biserica păgubită .

La 17 septembrie 1940, la Cluj, I.P.S.S. Iuliu Hossu adresează, în numele Bisericii Greco-Catolice, un discurs în limba maghiară în prezența regentului Horthy: „Clerul și credincioșii Bisericii noastre își vor continua misiunea binecuvântată de a clădi împărăția lui Dumnezeu în sufletele oamenilor în care, după mărturia apostolului neamurilor, este dreptate, pace și bucurie sufletească, tăria popoarelor și a țării. Ca să ne fie nouă izvor de pace binecuvântată și o punte de împăciuire celor două națiuni avizate la înțelegere reciprocă, colaborare pașnică, statornică fericire și pacea sufletelor” . La 23 octombrie 1940, orele 12:30, I.P.S.S. Episcopul Greco-Catolic Iuliu Hossu a depus jurământul față de regentul ungar. După depunerea jurământului, Înaltul Regent l-a primit în audiență particulară .

Învățământul secundar va funcționa la Oradea prin Școala Normală Greco-Catolică de Băieți și Liceul Comercial din Oradea, dar corpul profesoral românesc este aproape inexistent . De asemenea, toate manualele școlare aflate în dotarea instituțiilor de învățământ românesc au fost confiscate și trimise la Budapesta, unde, din ordinul guvernului maghiar, au fost arse, iar în școli înlocuite cu altele, conținând informații și aprecieri jignitoare la adresa națiunii române. Școlile din Ardeal urmau să se deschidă la 1 octombrie 1940, conform dispozițiilor Ministrului Regal al Cultelor . Spre dezamăgirea profesorilor și elevilor români, nicio școală nu a funcționat în această perioadă.

La cedarea Ardealului de Nord către Ungaria horthystă, la 30 august 1940, în această zonă existau 4.700 de învățători români.

În urma deportării forțate și a refugierilor au rămas la datorie 718 cadre didactice, în următorii ani numărul acestora diminuându-se și mai mult, ajungându-se ca în anul școlar 1940-1941 pe teritoriul ocupat, în zonele rurale, să nu funcționeze nicio școală sătească cu predare în limba română (aceasta deși în planul școlar erau autorizate să se înființeze secții românești acolo unde exista populație românească). La inițiativa Episcopiilor Greco-Catolică și Ortodoxă, în anul școlar 1941-1942 parohiile comunale au înaintat cereri către Ministerul Instrucțiunii Publice maghiare pentru a se redeschide 800 de școli primare confesionale . Aceste petiții au rămas fără ecou, fiind respinse de către instituțiile oficiale, deși, de exemplu, în plasa Valea lui Mihai exista o populație de 11.716 români, cu un singur învățător de naționalitate română. În același timp, în Oradea existau școli cu caracter confesional (Școala Normală, Seminarul Teologic și Academia Teologică), dar nicio școală primară medie. Puținii învățători de la școlile primare de stat din satele românești au fost expulzați, iar cei rămași au fost pensionați și înlocuiți cu învățători maghiari. Cei care au îndrăznit să solicite înființarea de școli confesionale românești au fost urmăriți de poliția maghiară. Învățătorul Nistor Iosif, originar din Crucișor (Satu-Mare), a fost arestat la Valea lui Mihai, interogat, maltratat de autoritățile maghiare, decedând, în cele din urmă, la spitalul din Satu-Mare, din cauza tratamentului aplicat de jandarmi .

Conform Decretului lege apărut în Monitorul Oficial, Nr. 257 din 2 septembrie 1943, pentru reglementarea situației juridice a bunurilor fostelor școli confesionale române unite și ortodoxe române statificate s-a dispus:

Art. 1. Toate bunurile foste ale școlilor primare, confesionale române, ortodoxe și române unite din Transilvania, Crișana și Banat, care după 1919 au devenit școli de stat, sunt și rămân în proprietatea parohiilor celor două culte.

Art. 2. Aceste bunuri vor continua însă a servi nevoilor școlilor primare de stat, românești, pe timpul funcționarii lor .

Art. 3. Bunurile prevăzute de articolele precedente din oficiu ori la cererea vreuneia din părțile interesate vor fi intabulate cu titlu de proprietate pe numele parohiilor respective, cu mențiunea dreptului de folosință a statului pentru școlile primare românești.

Art. 4. Comunele, în virtutea obligației legale de a întreține învățământul primar din punct de vedere material, vor înscrie, cu începere de la 1 aprilie 1943, în bugetele respective subvenții în favoarea parohiilor române, ortodoxe și unite, pentru bunurile folosite de școlile primare de stat. Aceste subvenții se vor stabili de către comisii mixte, care vor lucra câte una la fiecare inspectorat regional, vor fi compuse din câte un delegat al Mitropoliilor, al Ministerului de Interne și al Casei Școlilor.

Art. 5. Procesele existente între diferitele unități constitutive ale Bisericii Ortodoxe Române sau Române Unite, pe de o parte, și ministerul culturii naționale și al cultelor, casa școlilor și a culturii poporului, comitetele școlare sau ale diferitelor comune, pe de altă parte, cu privire la bunurile prevăzute în art. 1, se declară stinse prin efectul prezentei legi de față oricărei instanțe s-ar găsi la data publicării legii de față cheltuieli de judecată sau despăgubiri.

Decretul lege a fost dat la București și semnat de Antonescu, Mareșal al României și conducătorul statului, de Ministrul Culturii Naționale și Cultelor . Guvernul Maghiar a respectat dispozițiile guvernului român cu privire la Școlile statificate, implementând o politică de maghiarizare a tineretului din școlile primare de stat.

Printre deținuții internați la reședința Episcopiei Române Unite din Oradea, în 1944, s-au aflat următorii profesori: Augustin Maghiar (profesor), Vasile Barbul (canonic profesor), Teodor Mateiu (canonic profesor), Gavril Stan (rector seminar), Gheorghe Barna (profesor de teologie), Vasile Chirvaiul (profesor), Ioan Pintea (profesor de teologie), Petru Iluțiu (profesor de teologie), Vasile Dohan (pedagog), Vasile Sabo (profesor de muzică), Ioan Fășie (învățător din Haieu). Acești învățători au fost arestați la 23 august 1944 de poliția maghiară și trimiși în detenție la Episcopia Greco-Catolică până la eliberare (4 septembrie 1944) .

Vi se comunică spre cunoștință urmatoarele adrese: Episcopia Română Unită de Oradea Mare, nr 98/ 1945 , Oficiu protopopesc Oradea. Alăturat trimitem, pentru orientare și informare celor vizați adresa, nr, 106/ 1945 , în Copie Emanată de la Inspectoratul școlar județean , în care se apreciază și elogiază, activitatea preoțimii noastre în general și chiar în special, de o dată transpunem în copie și răspunsul pe care am crezut de bine a i se da. Să dea Domnul ca preoțimea noastră să fie todeauna la înălțimea chemării sale sfinte: Evanghelizare și învățăre credinței celei drepte și adevărurilor mântuitoare. Oradea, 14 febroarie 1945. Sfinția sa Ioan Suciu episcop Auxiliar Vicar General Episcopesc.

În scrisoarea emisă de oficiul protopopesc central, Oradea, str, Dimitrie Cantemir, nr 4

din 25/ 1945, către toate oficiile parochiale românești, propopiatul, expediază o scrisoare de felicitare în careprezintă: Inspectoratul Școlar Primar al județului Bihor, nr 106/ 1945, în care se amintește către Episcopia Română Unită din Oradea: Inspectoratul Școlar primar Românesc din Oradea, și județul Bihor, aduce calde mulțumiri preoților greco-catolici români din eparhia de Oradea, care în decursul celor 4 ani , de grea robie ungurească au rămas singurele izvoare de cultură românească, de pe aceste plaiuri. În toamna dezrobirii 1944, acești preoți, din înaltul îndemn, al Preasfințitului Ioan Suciu, episcop Român Unit din Oradea, cât și din inițiativa proprie, au deschis școlile românești rămase zăvorâte, în urma criminalului , act de trădare din 30 august 1940. Mulți au avut de suferit, prigoane amare, dar au luptat ca niște adevărați apostoli și eroi ai crezului nostru național, ducând steagul năzuințelor noastre de mai bine, la bun sfârșit.

Printre cei care s-au distins în mod deosebit amintim pe pr. Buzneanu din Cresturi, cu Lazin din Sfârnași, Pintea din Cheniz, Sălăjanu din Valea lui Mihai, Romocea din Sărsig, Chiș din Cordău, Apăteanu din Dobricionești, și alți care nu au putut fi vizitați din Lipsa de Timp. Țara, poate fi mândră de așa fii, iar Episcopia Greco-Catolică Română din Oradea, are partea cea mai mare de merit, pentru felul cum a știut să crească pe acești subordonați ai săi. Rugăm pronia cerească, ca exemplul frumos oferit de slujitorii biserici, să fie urmat și de alții. Oradea, 24 ianuarie, 1945 Inspectro școlar județean: Dumitru Hera,

Inspector de cancelarie, Gheorghe Varna.

Episcopia Română Unită de Oradea Mare, nr, 98/ 1945, Onorat Inspectorat Școlar, al Județului Bihor. Confirmăm cu mulțumire primirea stimei, dumneavoastră cu adresa nr, 106/ 1945. Preoțimea noastră din județul Bihor, și din toată Eparhia, se straduiește din răsputeri, să fie la înălțimea idealului, și a misiunii sale Apostolice, între toate împrejurările, Ținta supremă a activității sale Apostolice , este luminarea și conducerea sufletelor, spre Limanul Mântuirii Veșnice. Spre a fi înțeleasă și urmată îi stă întru – ajutor școală. De aceea Biserica și Școala , în tot cursul zbuciumat al istoriei neamului, românesc au muncit cot la cot.

Precum în trecutul îndepărtat și apropiat , așa va continua, cu ajutorul lui Dumnezeu, și în viitor, sprevremelnic și veșnic al neamului. Mulțumindu-vă pentru muncii preoțimii, vă asigurăm de tot concursul nostru și în viitor. Cu binecuvantare arhierească. Oradea, 1 febroarie 1945. Sfinția Sa : Ioan Suciu, Episcop Auxiliar , Vicar General Episcopesc.

Oradea 17 febroarie, 1945

Gheorghe Barna

În anul 1946, oficiul protopopesc central de Oradea cu nr. 111 a emis o circulară către toate oficiile parohiale, în care se specifică că statul achită chirie pentru folosirea edificiilor fostelor școli confesionale pentru buna funcționare a școlilor statificate. Chiria nu poate fi mai mică de 12 000 lei de clasă cu cameră de locuit, restul bunurilor au răms în proprietatea parohiilor în spiritul legii citate .

În 1948, bisericile școlile și proprietatile Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, lor au fost naționalizate de statul român având diferite destinații: Bisericile au fost oferite Episcopiei Ortodoxe de Oradea. Școlile confesionale s-au transformat în instituții de învățămant transferate în proprietatea statului.

În ținutul Crișurilor, Crișana, nucleul rezistenței românești în timpul Dictatului l-au reprezentat Episcopiile Ortodoxă și Greco-Catolică, dar mai pot fi amintite și societățile culturale românești cu caracter laic sau neconfesional, precum: Astra, Cele Trei Crișuri, Ateneul român, Casele Culturale, Liga Culturală etc. În perioada 1940-1944, nu au funcționat decât Corurile aflate sub conducerea biserici greco-catolice si ortodoxe.

Amintim în acest sens corurile: Corurul Tineretului Român Unit din Oradea, Corul mixt Hilaria, Corul Unirea și Lira din Beiuș .

II.2.4. Activitatea asociațiilor religioase greco-catolice din Eparhia orădeană

În perioada imediat următoare Primului Razboi Mondial, Biserica Greco-Catolică a fost conștientă de necesitatea concretizării unei acțiuni intense, pentru consolidarea vieții cultural-religioase din regiune, aflată sub conducerea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea. Astfel, clerul unit a elaborat un plan de acțiune ce cuprindea următoarele puncte esențiale: deschiderea bisericii în timpul zilei, prezența enoriașilor la spovadă și liturghie, organizarea de conferințe și șezători religioase pentru îndreptarea vieții morale a credincioșilor, creșterea gradului de educație în rândul elevilor printr-o colaborare a preotului cu învățătorul .

Aceste inițiative au fost puse în practică în mod special în vremea păstoririi Episcopului Valeriu Traian Frențiu, succesorul Episcopului Demetrie Radu, al Eparhiei de Oradea ucis în atentatul de la Senat, la data de 10 decembrie 1920.

În anii 1940-1948, în Eparhia de Oradea, au funcționat asociațiile religioase:

Uniunea Misionară a Clerului Român Unit (U.M.C.);

Reuniunea Eparhială de Misiuni (R.E.M.);

Asociația Generală a Românilor Uniți (A.G.R.U.);

Reuniunea Mariană a Femeilor Unite Române;

Asociația Studenților Români Uniți (A.S.T.R.U.);

Asociația Falanga Sfintei Cruci;

Asociația Sfântului Niceta al Remesianei;

Societatea Sfântului Pavel;

Asociația Apostolatul Bolnavilor;

Cruciada Euharistică;

Reuniunea Sfântului Rozar;

Reuniunea Sfântului Anton;

Cercetașii .

II.2.5. Uniunea Misionară a Clerului (U.M.C.) Român Unit din Oradea

În scrisoarea Cardinalului Petre Fumasoni Biondi către episcopii bisericilor greco-catolice din Europa, emisă la 14 Aprilie 1937, cu ocazia celui de-al doilea congres internațional al uniunii misionare a clerului, se îndemnau cu tărie sufletele tuturor preoților pentru a derula opera misionară cu multă râvnă și ispravă pentru ca preoții să cunoască problemele misionare ale neamurilor . Uniunea Misionară a fost concepută cu scopul de a pune în slujba Bisericii, misiunea de apostolat, opera organizată a preoților care să trezească în conștiința popoarelor un interes viu și o conlucrare în folosul enoriașilor .

Uniunea misionară a clerului (U.M.C.) din România face parte din Uniunea Mondială a Clerului Catolic, cu sediul la Roma, întemeiată în timpul Primului Război Mondial. Primul care a întemeiat în România această uniune fost Ioan Bălan, episcopul Lugojului. La Oradea, director eparhial a fost numit profesorul Ioan Georgescu, canonic și profesor de teologie. După alte consultări între episcopi, profesorul Ioan Georgescu a fost numit director național al U.M.C., cu sediul la Oradea. Noul director național traduce statutele uniunii întocmite de Sfântul Scaun al Vaticanului și face un proiect de regulamente pe care îl supune discuției și aprobării primului Consiliu Național, întrunit la ședința episcopală din Lugoj, la 25 mai 1939. În acel an, directorul național tipărește statutele și Regulamentul noii Uniuni, aprobate de Sfântul Scaun, și înaintează raportul cerut de Secretariatul Internațional de la Roma, raport ce se tipărește în volumul Unio Clerio pro Missionibus. Liber Annalis 1940 .

Membrii Fondatori ai U.M.C., Eparhia de Oradea:

Primele tipărituri văd lumina zilei în limba română, așa că apar Apostolatul Sfinților Chiril și Metodie, în Anuarul U.M.C./1940 și Catolicii Răsăriteni în Indii . Președintele național al Operei Pontificale Misionare maghiare, Otto Krywald, prin Ordinul cu nr. 7450/1940, propune Bisericii Greco-Catolice Române să intre în organizația din Ungaria, dar cererea lui a rămas fără soluționare. P.S.S. Valeriu Traian Frențiu răspunde, într-o Conferință episcopală, că președintele organizației Consiliului U.M.C. din eparhiile greco-catolice române este dr. Ioan Suciu, episcop auxiliar de Oradea, iar ca președinte al Operelor Pontificale pentru răspândirea credinței îl menționează pe dr. Cosma Avram, canonic în Cluj. Reuniunile lor sunt supuse de-a dreptul conducerii centrale de la Roma. U.M.C. s-a afirmat public în anii care au urmat. Duminică, 19 octombrie 1941, organizează o frumoasă serbare misionară în sala festivă a Școlii Normale Române Unite din Oradea. Părintele Iosif Celante, franciscan român-unit, ține o conferință despre creștinarea populației Africii, ca o contribuție a Sfântului Evanghelist Marcu, ucenicul Sfântului Petru, continuând cu cardinalul Lavigerie și a fiilor săi sufletești, Părinții Albi (Ordinul monastic al cistercienilor) .

La 18 octombrie 1942, se derula o nouă serbare, la care își aduce contribuția corul studenților teologi greco-catolici din Oradea, condus de pr. prof. dr. Iluțiu și dr. I. Pintea . În 24 octombrie 1943, are loc tradiționala serbare misionară cu titlul „Toată suflarea să laude pe Domnul”, de Francisc Hubic, cântată de corul teologic condus de pr. prof. dr. P. Iluțiu, după care a urmat conferința P.S.S. Ioan Suciu despre misiunile catolice . Alte două asemenea serbări misionare au mai avut loc în octombrie 1942 și 1943 .

În ziua de 14 Martie 1946, la Blaj, s-a ținut ședința Consiliului Uniunii Misionare cu privire la Clerul Unit prezidat de Episcopul dr. Ioan Bălan, fiind prezenți Ioan Giorgescu, director Național, Nicolae Brânzeu, președinte, dr. A. Cozma, dr. Coreolan Tămâian, Iosif Vezoc, dr. Todoran.

După ce s-au dezbătut o serie de probleme, s-a hotărât:

1. Toți preoții să fie înscriși la această uniune din oficiu, taxa anuală fiind de 1200 lei.

2. Uniunea să fie organizată de protopopiate, având în frunte un preot zelos.

3. La Academia Teologică trebuie să se ține cursuri de acțiune misionară, exerciții spirituale.

4. Să se înființeze Micul misionar, să reapară Unirea și Cultura Creștină și Anuarul Uniunii, redact de Ioan Giorgescu.

5. Să se introducă ziua bolnavilor și să se tiparească iconițe cu subiecte misionare .

U.M.C. a avut rolul de a sprijini preoții din parohii în opera de ridicare morală a credincioșilor, prin așa-zisele „misiuni poporale” (predici, mărturisiri și exerciții spirituale). Reuniunile de misiuni au dezvoltat o bogată activitate până în anul 1948 în plan spiritual în rândul credincioșilor greco-catolici. U.M.C. a fost desființată, ca alte asociații religioase ale cultului greco-catolic, odată cu Biserica Româna Unită. În data de 7 ianuarie 1949, Direcțiunea Generală a Securității poporului București solicită Direcțiunii Generale a Securității Oradea luarea de măsuri de desființare a asociațiilor cu caracter religios ce socoteau inoportună continuarea funcționării Asociația Uniunii Misionare a clerului Greco-Catolic cu sediul la Oradea .

II.2.6. Reniunea Eparhială de Misiune (R.E.M.) Greco-Catolică din Oradea

Pe lângă obligația sfântă de a duce la mântuire fiecare suflet din unitatea spirituală încredințată păstoriei lor, Biserica și slujitorii ei au uriașa misiune de a evangheliza și de a boteza pe toata lumea, chiar și pe păgânii de pe continentele Africa, Asia, etc.

Pentru întemeierea de nuclee misionare pe acele continente, pentru susținerea, intensificarea, propagarea și ușurarea sarcinii misionare, pe lângă aportul principal spiritual, se cere și sprijin material. Biserica apeleză an de an la credincioșii din eparhie, ca ei să coopereze la acțiunea universală misionară prin contribuția de ordin spiritual și material.

Reuniunea Eparhială de Misiune a fost reînființată încă din timpul prepozitului capitular dr. Iacob Radu, oficial prin ordinul Episcopiei nr. 494/1943, dar cu o activitate informală mult mai veche. După 1943, scopul organizației era acela al sfințirii membrilor și a poporului enoriaș prin desfășurarea de exerciții spirituale și misiuni populare, în condițiile în care în urma Dictatului numeroase sate rămăseseră fără preoți. Printre cei mai activi misionari eparhiali s-au numărat: preot Leontin Pașcadi, preot Petru Iluțiu, dr. Gavril Stan, preot Iosif Celante. Acțiunile misionare se bucurau de mare succes, preoții fiind primiți cu multă bucurie în satele în care mergeau să țină slujbe și acțiuni religioase .

Statutele au fost redactate de fostul prepozit capitular, dr. Iacob Radu, în anul 1924 și de părintele canonic Ioan Georgescu. Scopul acestei reuniuni este sfințirea membrilor ei și a poporului credincios prin organizarea de exerciții spirituale și de „misiuni poporale”. O primă activitate a acestor reuniuni a fost formarea unor preoți și studenți teologi, ca să suplinească parohiile greco-catolice din Eparhia de Oradea, preoți care să înfrunte greutățile celor patru ani de asuprire națională și religioasă. Astfel, părintele Leontin Pașcadi, fost preot în Șuncuiuș (Bihor), dr. Petru Iluțiu, profesor la Academia Teologică Unită Oradea, și dr. Gavril Stan, profesor la catedra de teologie, au luptat cu autoritățile de ocupație maghiară pentru ca școlile, Seminarul, Școala Normală și Academia Teologică să își poată continua activitatea .

Primii misionari eparhiali, I. Celante, E. Foișor, Ioan Georgescu, P. T. Matei, Dr. I. Pintea și C. Tincău, au fost solicitați de credincioși din diferite parohii să oficieze servicii liturgice, rugăciuni de dezlegare a celor morți, ce nu au putut fi îngropați creștinește din lipsă de preoți parohi. Părintele Georgescu a împărțit țăranilor din parohia Vârșolt 50 de calendare. Părinții ieromonahi Gheorghe Marina de la mănăstirea Bixad și Gavril Stancu au organizat în diferite parohii bihorene, exerciții spirituale: Nojorid, Șauaieu, Sântandrei, Girișul de Criș, Vadu Crișului etc. De asemenea, s-au ținut Sfinte Misiuni de către preoți, în frunte cu P.S.S. Ioan Suciu, care, totodată, a făcut vizite canonice în toate parohiile aparținătoare de Eparhia Oradiei. La Bixad, ( Satu Mare) și Drăgești ( Bihor) s-au organizat pelerinaje cu participarea în număr mare a credincioșilor din Ardealul de Nord. O activitate fecundă a fost cea desfășurată de părintele Iosef Celante, din data de 30 septembrie 1940 până la 12 octombrie 1944, care a condus 30 de sfinte Misiuni în limba română la diferite parohii rămase fără preoți. În 19 parohii a organizat Reuniunea Mariană, iar Armata Maicii Domnului în 30 de parohii. În perioada când s-au intensificat prigoanele de tot felul pentru români, dar mai ales crimele, internările, deportările, părintele Ioan Georgescu amintește în predicele din parochiile vizitate , pilda Sfântului Ignațiu, Episcop martir din Antiohia Siriei, cel mai zelos dintre părinții Bisericii creștine .

În anul 1946, Duminica Misiunilor a fost programată pe 20 octombrie. Fiecare preot are misiunea de a mobiliza sufletele din parohie în slujba apostolatului, zilei misionare. Trebuia făcută o sfântă ambiție și o datorie de onoare ca opera respectivă să devină a tuturora. Niciun creștin nu avea permisiunea a absenta de la contribuția misionară, nici de la cea spirituală și materială. Pentru ca să reușeazcă ziua misionară, trebuia să fie pregătiți toți credincioșii și organizată ziua de colectă .

Dispoziția era ca fiecare preot să pregătească și să organizeze:

Anunțarea în biserică, cu cel puțin două săptămâni înainte. Vor fi chemați copiii și toate asociațiile a lua parte la Sfintele Taine. Se vor face rugăciuni speciale pentru misiuni și misionari. Ziua misionară să fie praznic sufletesc în care să se țină serbare cu subiect misionar. Organizarea colectei va consta în angajarea curatoratului pentru colectarea de bani și produse agricole. Acțiunea a fost organizată până la data de 8 Noiembrie 1946, fiecare preot va face raport în scris către oficiu protopopesc până la data de 15 noiembrie, prezentând realizări pe plan material și spiritual.

Se admite ca întreaga colectă să se rețină din salariul preoților. Produsele agricole vor fi valorificate în condițiile cele mai favorabile. A existat crezul că inițiativa, zelul și spiritul de organizare a fiecărui preot în parte au făcut ca rezultatul zilei misionare din 1946 să le depașeazcă cu mult pe cele anterioare .

În anul 1948 Reuniunea Eparhială de Misiuni a fost desființată iar fondurile acestei asociații (REM) au fost confiscate de autoritățile comuniste și folosite în alte scopuri personale , situație asemănătoare cu anumite bunuri care au fost împărțite între activiștii de partid, proprietăți ale Episcopiei Greco-Catolice de Oradea.

II.2.7. Reuniunea Mariană a Femeilor Române Unite din Oradea

Această Reuniune a fost întemeiată în 1913, în Oradea, din inițiativa protopopului Ioan Ghenț și a laicilor: dr. Demetriu Chiș, Petre Tămâian, Gelu Egri, Ludovic Vida, femei și bărbați.

Activitatea Mariană a avut mai multe secții: Reuniunea Mariană din Beiuș, Băița, Marghita, Aleșd, etc. La 23 aprilie 1933, Congregația Imaculata Concepere s-a instalat la Liceul din Beiuș, fiind compusă din elevele de la Școala Civilă .

Filiala Mădăras, Bihor, a organizat o activitate filantropică și culturală formată din 200 de membri, o acțiune însemnată, care s-a desfășurat cu brio în această localitate. La Ciutelec, Abramuț, Citelec, Tarcea, Nojorid, Girișul de Ciș, Borod, Borozel, Topa de Criș, județul Bihor, s-au organizat Exercții Spiritoale, întruniri religioase, conferințe, ședințe festive .

Cu ocazia jubileului de 150 ani, la Biserica Greco-Catolică din Olosig și la cea Militară din Oradea, Reuniunea Mariană a organizat, în colaborare cu A.G.R.U., o expoziție de carte teologică, iar corul Reuniunii Mariane a participat la diferite șezători culturale .

În cursul anilor 1913-1948, această reuniune a desfășurat o activitate fecundă, participând la toate acțiunile în scop caritabil. Scopul ei este de a forma caractere de elită creștină, în vederea apostolatului, sub ocrotirea Sfintei Fecioare Maria, pentru slava lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor. Ca activitate, putem aminti că s-a ocupat de ședințele religioase, oferea daruri copiilor săraci, ocupându-se și de menajerele tinere care slujesc la oraș, pentru a nu fi afectate de toate viciile orășenilor.

La Beiuș, Reuniunea Mariană a fost foarte activă începând cu anul 1920. Acesta s-a aflat sub conducerea protopopului greco-catolic Valeriu Hetco, ca președinte al organizației districtuale Beiuș. Soția protopopului, Iolanda, organiza secția caritativă. În anul 1935, la împlinirea a 10 ani de activitate a protopopului, el este elogiat pe tărâmul spiritual de binefacere, de educație, îngrijire a Bisericii din Beiuș. Reuniunea Mariană a activat pe mai departe la Beiuș sub îndrumarea protopopului Hetco. În perioada 1940-1945, sunt amintiți 150 de membri care făceau parte din această organizație .

La data de 26 martie 1946, s-a ținut Adunarea Generală a Reuniunii Mariane sub îndrumarea protopopului local, iar la data de 21 martie 1946 la aceasta a participat și episcopul Valeriu Traian Frențiu și viitorul episcop Iuliu Hirțea.

Dupa instalarea in functie a episcopului Valeriu Traian Frențiu , se reînființează o serie de asociații culturale religioase, toate subordonate protopopiatelor din Eparhia de Oradea, astfel, luând ființă în protoieriile din Oradea, Beiuș, Marghita, Valea lui Mihai, Satu Mare, Tășnad, Șimleu, Supur și Zalău. Cea mai reprezentativă Asociație Religioasă a fost Reuniunea Mariană, urmată de A.G.R.U. în care activau laici de elită ai bisericii noastre, atât la oraș, cât și la sat. Mai existau și altele de o importanță mai mică, precum: Reuniunea Sfânta Inimă, Reuniunea Sfântul Rozar, Reuniunea Sfântul Anton, A.S.T.R.U., Reuniunea Sfântul Pavel și terțiari Franciscani . Duminică, 23 noiembrie 1941, această Reuniune Mariană a organizat o serbare în sala festivă a Școlii Normale Române Unite, prezidată de părintele Andrei Lupșa, profesorul Vasile Sabău și domnișoara Cornelia Erdeli. La această sărbătoare a participat aproape toată lumea din Oradea (românească) . Cu această ocazie, P.S.S. Ioan Suciu susține o interesantă conferință despre realitatea războiului și a providenței divine. La „Înălțarea Domnului”, 14 mai 1942, de Ziua Eroilor, 40 de copii s-au împărtășit. În sala festivă a Școlii Normale, după-amiază, Reuniunea a organizat o ședință solemnă pentru comemorarea a 25 de ani de la consacrarea ca episcop a Sanctității Sale Papa Pius al XII-lea. Părintele Gavril Stan a invitat pe toți credincioșii la cimitir, sub o formă mascată a pelerinajului românesc de Ziua Eroilor. S-a organizat o șezătoare culturală a servitoarelor sau menajerelor, patronată de Reuniunea Mariană a Femeilor Unite din Oradea, în data de 7 martie 1943. În Postul Mare al anului 1942, de Bunavestire, PSS. Ioan Suciu a ținut o conferință despre Patimile lui Isus după Giulgiul Sfânt. A fost pusă în scenă piesa religioasă „Plinirea vremii”, o dramă religioasă în șase acte, opera profesorului Augustin Cozma, cadru didactic de Limba și literatura română de la Liceul Emanuil Gojdu din Oradea . În timpul activității, episcopului Valeriu Traian Frențiu s-a observat că viața religioasă a luat un puternic imbold. În Protopopiatul Central de Oradea, în Parohia Oradea Orașul Nou I, existau un număr de 205 membri, care se ocupau cu latura caritativă în orașul Oradea. De asemenea, în comuna Beliu, Reuniunea Sfânta Maria avea 42 de membri, iar în satul Betfia parohia greco-catolică avea un număr de 45 membri .

În raportul general despre activitatea mariană a tinerilor uniți din Carei în anul 1943, sunt amintite, printre altele, constituirea, în ședința ținută în ziua de 30 octombrie 1943, a Reuniunii Mariane, prezidată de dr. Ioan Sălăjan, având un număr de 45 membri. În Reuniunea Mariană a Tinerilor Români Uniți din Carei, sunt încadrați toți tinerii Uniți, elevi meseriași comercianți de toate profesiunile. Cu ocazia acestei întruniri, au fost aleși următorii membri: Erdey Spiridon, secretar Vasile Maghiar, casier Ștefanică Rusu și conducător de cor Ghiorghe Pop. Începând cu 30 octombrie 1943 și până în anul 1944, s-au ținut 7 ședințe. La program au participat membrii asociației cu piese de teatru, poezii, cântece, meditații etc. Cu ocazia Sfintelor Sărbători de Crăciun, s-au deplasat tineri cu Viflaemul pe la casele enoriașilor. Deviza Asociației era „Nu pot fi membri bărbați și femei care au o purtare morală necuviinceoasă”. În cazul în care Reuniunea urma să se desființeze, din diverse motive, toată partea financiară era direcționată către curatoratul bisericesc . Preasfințitul Ioan Suciu, în anul 1945, adresează o scrisoare protopopului Ioan Sălăjan de Carei, în care îl felicită pentru generoasa operă de organizare a tineretului orașului Carei. Pentru a organiza tineretul rural, era necesară calaborarea cu preoții în scopul însușirilor cunoștințelor și mijloacelor necesare pentru viața unei rodnice organizații. Vlădicul a mai adăugat că se va ține la curent cu mersul organizațiilor Episcopiei din Districtul Protopopesc al Careiului. Cu ocazia zilei mamei, la 21 mai 1946, Reuniunea Mariană din Beiuș organizează excursii la Cetatea Finișului și Peștera Meziadului. De Crăciun, în același an, Reuniunea Mariană din Beiuș numără 150 membri . Cu această ocazie, au organizat serbarea pomului de Crăciun. Făcându-se bilanțul pe anul 1946, s-a constatat faptul că reuniunea a distribuit în acel an ajutoare pentru săraci și orfani în valoare totală de 686.851 lei, adaugându-se 153.000 lei unei văduve cu doi copii și unui seminarist. Cu ocazia reparării bisericii greco-catolice din Pocola, pentru Protopopiatul Beiuș s-a colectat suma de 768.700 lei, sumă oferită de Reuniunea Mariană . Un rol important l-a avut părintele Ioan Suciu în promovarea Reuniunii Mariane. În discuțiile avute cu studenții teologi din Oradea, afirma: „Reuniunile Mariane sunt stâlpii de sprijin ai edificiului actual creștin”. El a antrenat Marianiștii în opere apostolice, chatehetice și caritative. A editat revista Marianistu care s-a transformat în Tinerimea Nouă, ca nutriment pentru toate Reuniunile Mariane din Blaj, Oradea, Cluj, Baia Mare și Lugoj. Reuniunile Mariane s-au dezvoltat, desfășurând o activitate fructuasă în toate domeniile, până în anul 1948, când s-a interzis funcționarea Bisericii Greco-Catolice. Prigoana comunistă a oprit activitatea și dezvoltarea Reuniunilor Mariane, dar nu le-au distrus. Marianiștii s-au dovedit credincioși idealului marianist. În alte localități au funcționat grupuri de marianiști chiar și după anii 1948, în clandistinitate, întrunindu-se la casele particulare ale preoților rezistenți . În libertate, acum la cei 100 de ani de existență, Reuniunea Mariană dorește a fi în serviciul Bisericii și neamului nostru românesc .

Membrii Reuniunii Mariane în Protopopiatul Central de Oradea :

Membrii Reuniunii Mariane în Protopopiatul Beiușului :

Membrii Reuniunii Mariane în Protopopiatul Marghitei :

Membrii Reuniunii Mariane în Protopopiatul Sătmarului – Carei, județul Satu-Mare :

Membrii Reuniunii Mariane în Protopopiatul Ierului, Valea lui Mihai :

Membrii Reuniunii Mariane în Protopopiatul Tășnadului – Sălaj (sediu Tășnad) :

Membrii Reuniunii Mariane în Protopopiatul Șimleu, județul Sălaj :

Membrii Reuniunii Mariane în Protopopiatul Sălaj, Supuru de Jos :

Membrii Reuniunii Mariane în Protopopiatul Sălaj, orașul Zalău :

II.2.8.. Asociația Generală a Românilor Uniți (A.G.R.U.) din Eparhia de Oradea

Această asociație s-a constituit prin implicarea directă a Sfântului Scaun de la Roma, formându-se o asociație cu personalitate juridică în conformitate cu Codul Canonic din 1917. Ea a avut ca scop cultivarea sentimentului religios în sufletele enoriașilor greco-catolici.

La Oradea, filiala asociației a luat naștere la 4 aprilie 1929, în prezența avocatului Valer Pop, președintele comitetului central al A.G.R.U. din Cluj. S-au format alte filiale ale A.G.R.U. la Beiuș, în anul 1934, cu ocazia Anului Sfânt .

La Holod și Vintere, în anul 1938, au conferențiat, în cadrul A.G.R.U.-lui, directorii Școlii primare din Vintere, despre divinitatea lui Isus .

A.G.R.U. și-a continuat activitatea în Episcopia din Oradea și după Dictatul de la Viena . În perioada interbelică, numărul membrilor A.G.R.U. din Eparhia de Oradea a fost în continuă creștere, înființându-se noi asociații în cadrul parohiilor, și anume: Reuniunea Sfintei Inimi, Reuniunea Sfântului Rozar, Reuniunea Sfântului Pavel, însumând un număr de 16.511 de persoane ce făceau parte din aceste asociații. După Dictatul de la Viena, A.G.R.U., deși împărțită în două, și-a continuat acțiunea binefăcătoare și în timpul ocupației maghiare în condiții vitrege. La 8 martie 1942, părintele Ioan Georgescu organizează o conferință în legătură cu istoricul dezvoltării presei. El afirmă că „în fața abuzurilor presei rele, trebuie să se ridice liniștită, demnă, cumpătată, presa bună, învățând pe oameni să muncească, nu să dărâme, să prețuiască dobânda mică, dar sigură, nu cea mare și cu risc, să iubească, nu să urască. Din acestea se va cunoaște caracterul ei creștinesc și tradițional românesc”. În data de 28 martie 1943, părintele canonic Ioan Georgescu declară la Academia Teologică, într-un cadru artistic, despre cultură, religie și presă. El sublinia faptul că „presa ne arată barometrul societății omenești, frământările, preocupările, pasiunile ei. Presa este un fel de sufragiu universal, permanent și mobil, care n-are alt apel decât ea însăși” . Cu ocazia duminicii A.G.R.U.-lui, ținută la Oradea în 19 martie 1944, P.S.S. Ioan Suciu vorbește într-o conferință despre Cartea Bună, arătând că „alături de piatră, linii și culori, hârtia a devenit vehicolul gândirii omenești. Această gândire este depozitată mai întâi în Cartea Cărților, Sfânta Scriptură, Biblia, apoi și în alte cărți eline ce nu se pot fi închipuite fără poemele lui Homer, Iliada și Odiseea, nici civilizația romană fără scrierile lui Virgil, Horațiu, Ovidiu, Tit, Sallustius, Tacit” . El recomandă tinerilor să citească două cărți: Sfânta Scriptură, pentru a vorbi cu Dumnezeu, și pe W. Shakespeare, ca să învețe a vorbi cu oamenii. P.S.S. Ioan Suciu a încheiat conferința prezidată de el cu un îndemn ce parafrazează pe Cicero: „O casă fără cărți bune e ca trupul fără suflet. Alegeți-vă, prieteni, cărți bune!” .

Asociația generală a românilor A.G.R.U. Oradea a organizat în onoarea Î.P.S.S. Valeriu Traian Frențiu, cu prilejul împlinirii celor 25 de ani de arhipăstorire în Oradea, în sala festivă a Școlii Normale de Băieți, serbarea de gală organizată de A.G.R.U. eparhial în anul 1947. La ora 17:00, au fost prezenți toți episcopii Provinciei Mitropolitane de Alba Iulia și Făgăraș, în frunte cu excelența s-a Nunțiul Apostolic și I.P.S. Sa dr. Valeriu Traian Frențiu, seniorul sărbătorit. La eveniment a participat o asistență selectă și numeroasă. Părerea unanimă a celor care au fost prezenți a fost aceea că serbarea a avut o înaltă ținută artistică, morală și intelectuală. Redăm aici programul serbării, program ce a fost executat impecabil de la primul până la ultimul punct, stârnind pe lângă ropotele de aplauze și acelea de admirație a înalților oaspeți și a tuturor participanților:

Cuvânt de deschidere rostit de domnul I. Sălăgean, președintele A.G.R.U.;

Francisc Hubic, Imn către Dumnezeu – cor și orchestră;

Cuvântare omagială rostită de domnul dr. N. Maior;

Francisc Hubic , Imn jubiliar – cor mixt și orchestră;

Rozalia Pop, Imn – poezie ocazională recitată de autoare;

Francisc Hubic, Născătoare de Dumnezeu – solo cântat de domnișoara Pop de Popa, acompaniată la pian de domnul profesor Silvi Almăjan;

Wieniawski, Legenda, Op. 17. – solo violină de Gheorghe Amza, elev clasa a V-a la Școala Normală, acompaniat la pian de domnul N. Vasilescu;

Ciprian Porumbescu, Balada – solo violină de Gheorghe Hamza, acompaniat la pian de Domnul N. Vasilescu;

Pallestrina (1525-1594), Laudați pe Domnul – pe 5 voci;

Buchet spiritual oferit de elevii Școlii de Aplicație Române Unite;

Viadana (1564-1627), Bucurați-vă drepților – pe 4 voci bărbătești, cântările au fost executate de corul Catedralei și Academiei Greco-Catolice din Oradea .

În Parohia Greco-Catolică Șumal din județul Sălaj, părintele Tiberiu Pușcașiu, pentru a-i atașa de biserică pe enoriași și a-i apropia de Dumnezeu prin credință vie manifestată prin fapte bune, în anul 1947, înființează A.G.R.U., având ca președinte pe Ioan Gal, vicepreședinte pe Vasile Bosca, secretar pe Ioan Scurt, casier pe Rosan Ștefan, cenzor pe Gal Ștefan. La început, asociația însuma un număr de 30 de membri. Cu ocazia înființării, s-a fixat și programul asociației: întensificarea vieții religioase, combaterea concubinajului și a altor curente potrivnice practicilor creștinești .

A.G.R.U.-l orădean și-a sistat activitatea în anul 1948, apoi desființându-se odată cu celelalte asociații laice și religioase, din eparhiile greco-catolice din București, Baia-Mare, Blaj, Cluj-Napoca și Lugoj. A.G.R.U.-l, renăscut în luna mai 1990, a primit aprobarea și binecuvântarea Mitropolitului de atunci, dr. Alexandru Todea.

După 1989, spontan, în diferite centre, s-au reînființat organizații de laici: București, Baia-Mare, Târgu-Mureș, Gherla.

Membrii Asociației Generale a Românilor Uniți (A.G.R.U.) din Eparhia de Oradea :

Membrii Asociația A.G.R.U. din Protopopiatul Beiușului, județul Bihor :

Membrii Asociația A.G.R.U. Protopopiatul Marghitei, jud. Bihor :

Membrii Asociația A.G.R.U. Protopopiatul Carei, județul Satu-Mare :

Membrii Asociația A.G.R.U. Protopopiatul Ierului, județul Bihor, sediu Valea lui Mihai :

Membrii Asociația A.G.R.U. Protopopiatul Tășnadului, județul Salaj :

Membrii Asociația A.G.R.U. Protopopiatul Șimleului, județul Salaj, Tășnad :

Membrii Asociația A.G.R.U. Protopopiatul Zalău , județul Salăj

Apostolatul Rugăciunii și Cruciata Euharistică

S-a hotărât ca prin circulara 4, din 1944, emisă de Episcopia Română Unită, să se înființeze Apostolatul Rugăciunii, unde se pot înfrăți toți enoriașii în lupta de apărare și cucerire a împărăției Lui Dumnezeu. Directorul diecezan al Apostolatului Rugăciunii îndeamnă pe toți preoții să organizeze în parohii și filiale Apostolatul Rugăciunii și Cruciada Euharistică, „deoarece corabia Bisericii se învăluie în valuri, datori suntem noi toți, fiii ei, să ajutăm pe cel ce stă la cârmă, cu slujbe, jertfe și mortificări, rugăciuni, cu fapte bune și apostolat creștinesc”.

Cruciata Euharistică, pentru copii, după indicațiile emise de circulara 3, din 1947, și Apostolatul Rugăciunii, pentru restul credincioșilor, se alăturau celorlalte asociații religiose existente, precum: Reuniunea Mariană, Reuniunea Sfântului Rozar, A.G.R.U. etc. (Așa cum s-a indicat în Circulara 2, din 1946).

Cei înscriși în Apostolatul Rugăciunii se împart în trei categorii. Aici pot intra credincioșii după ce li se explică importanța problemei: profitul lor personal (Indulgențe) și bucuria, onoarea, de a participa la Apostolatul Bisericii, apostolat atât de prețios și necesar, mai ales în zilele noastre. În categoria I, condițiile sunt: să fie înscriși în registrul Apostolatului Rugăciunii, să ofere Lui Dumnezeu în fiecare dimineață, prin o formulă orală, toate rugăciunile, acțiunile, bucuriile și durerile zilei (crucea vieții), la intențiile Sfântului Părinte și ale Apostolatului Rugăciunii.

Categoria a III-a, pe lângă condițiile de la categoria I, credincioșii trebuie: să spună zilnic rugăciunea Tatăl nostru de 10 ori și rugăciunea Născătoare de Dumnezeu; să se ofere lunar, de preferință în întâia vineri ori în prima duminică din lună, cu o împărtășire de ispășire și reparare pentru vătămările aduse lui Isus, din Sfânta Euharistie, din partea oamenilor. Pentru a se putea câștiga bogatele indulgențe prevăzute, organizațiile trebuie anunțate prin Ordinariat, la Directoratul diecezan al Apostolatului Rugăciunii .

Cele două asociații religioase odată cu dispariția Bisericii Greco-Catolice, în anul 1948, s-au autodesființat, iar membrii lor s-au dispersat în viața laică. După 1989, s-au reînfiintat în Episcopia Greco-Catolică de Oradea.

II.2.9. Asociația Studenților Tineri Români Uniți (A.S.T.R.U.) din Eparhia de Oradea

A.S.T.R.U. s-a înființat la Cluj în 1928 din inițiativa profesorului dr. Alexandru Borza, un membru marcant al A.G.R.U.-lui și un renumit botanist. Asociația Studenților Tineri Români Uniți din Oradea s-a constituit la 24 februarie 1929, la Școala Normală Unită, sub patronajul episcopului Valeriu Traian Frențiu. Președinte a fost ales preotul Alexandru Mihuțiu (1877-1961). Cu această ocazie, corul Academiei Teologice a prezentat un program artistic format din cântece religioase .

Asociația a editat o revistă proprie, intitulată A.S.T.R.U., având ca scop regenerarea concepției moral-religioase în societatea contemporană .

Activitatile specifice A.S.T.R.U.-lui interbelic erau: organizarea de conferințe pe teme religioase, seminarii, exerciții spirituale, spectacole de teatru, coruri, serate, excursii și acte de caritate.

A.S.T.R.U., în colaborare cu A.G.R.U., oranizau cicluri de conferințe în perioada premergătoare anului 1940 cu ocazia sărbătorilor de Paști și de Crăciun. Putem aminti aici câteva teme de conferință: „Atitudinea omului în fața vieții”, „Dreptul și Morala”, „Destinderea vieții religioase”, „Cauzele intelectuale ale descreștinării” și „Reîncreștinarea”, „Orientarea tineretului”, „Morala creștinului în viața popoarelor” etc.. Conferințele erau susținute de membrii marcanți ai vremii: Pr. Gavril Iagar, Pr. Ioan Agârbiceanu, Prof. Dr. Alexandru Borza, din Cluj, Pr. Gavril Stan, Prof. Augustin Cozma și Pr. Ioan Gârleanu, din Oradea .

Activitatea A.S.T.R.U.-lui Orădean, în perioada 1940-1944, a constat în organizarea în Postul Paștelui a unui ciclu de conferințe religioase ținute la Prefectură, conferințe care i-au avut ca invitați pe Pr. Ioan Agârbiceanu, Gavril Iagar, Florian Stan și Alexandru Borza.

La Beiuș, au fost organizate Exerciții Spirituale între anii 1940-1945, iar între 7-10 august 1946 s-a simțit o reînporospătare pentru viața A.S.T.R.U.-lui. La aceste exerciții duhovnicești au participat aproximativ 80 de tineri. Conferințele au fost susținute de Episcopul Ioan Suciu pentru băieți și de părintele Iuliu Hirțea pentru fete. Cu această ocazie, s-a adoptat un imn A.S.T.R.U. și s-a compus „Rugăciunea Astristului” de către Episcopul Ioan Suciu și de către Tit Liviu Chinezu, preotul Iuliu Hirțea cu câțiva studenți teologi.

Noua administrație instaurată la 6 martie 1945 a limitat activitatea A.S.T.R.U.-lui, iar în perioada 1947 -1948 , U.T.M (Uniunea Tineretului Muncitoresc) a luat în vizor asociația A.S.T.R.U.. La alegerile conducerii U.T.C din febrUarie 1948, s-a format o coaliție care urma să monopolizeze A.S.T.R.U.. Episcopul Iuliu Hossu de Cluj a îndemnat reprezentanții asociațiilor să autodizolve și să sisteze activitatea oficială a acestei asociații, iar documentația referitoare la activitatea lor să fie depusă la Arhiva Episcopiei Greco-Catolice de Cluj, considerată o acțiune benefică pentru A.S.T.R.U..

După anul 1948, deși oficial A.S.T.R.U. nu mai exista, el și-a continuat activitatea în clandistinitate. Deși au trecut ani mulți de la dizolvarea asociației A.S.T.R.U., spiritul lui trăiește în inimile tuturor celor care, cândva, au făcut parte din Federala Astristă, iar amintirea acelor ani și formarea dobândită atunci îi face a rezista prigoanei comuniste.

După anul 1994, un grup de tineri din Cluj-Napoca au reactivat Asociația A.S.T.R.U.. Urmând exemplul celor din Cluj, la fel au procedat tinerii din Oradea, Baia-Mare, Lugoj și București.

II.2.10. Asociația Sfântul Niceta de Remesiana din Oradea

În cinstea Sfântului Niceta, episcopul de Remesiana, apostolul românilor, se asociază preoții români uniți, pentru a deveni clerici, cu viață sfântă. Scopul este dublu: cultul Sfintei Inimi a Lui Isus și al Inimii Preacuratei Fecioare Maria. Asociația s-a ocupat de exerciții spirituale pentru membrii ei. Părintele Gavril Sălăjan din Oradea ține, între 13-17 iulie 1942, exerciții spirituale în diferite parohii greco-catolice. Între 27 septembrie și 1 octombrie, le ține alături de părintele principal Gheorghe Marina, de la Cluj. La solicitarea Preasfinției Sale Ioan Suciu, părintele canonic Ioan Giorgescu, la prima serie de exerciții spirituale, aduce în atenția fraților săi concelebranți însemnătatea colportajului Presei Bune . Asociația a editat o serie de cărți: Veniți la mine, Mica Biblie, Almanah, Eroism, Povețe, Tinerețe, Calendarul țăranilor, Cartea tinerilor, Un suflet de copil. Autorii acestor cărți sunt: P.S.S. Ioan Suciu, părintele Ioan Georgescu, părintele Tămâian, părintele Pintea. Pentru Preasfinția Sa Ioan Suciu, perioada 1942-1944 a fost cea mai productivă, deoarece a editat o serie de cărți laice și religioase. P.S.S. Ioan Suciu propune să se predea Catehismul la clasa a V-a, dar cenzorul, dr. Schuller, suprimă, la 13 octombrie 1942, scurta invocație: Fecioară îndurătoare, roagă-te pentru unirea în credință a tuturor românilor. Volumul Curăția biruitoare, de A. Sehermitte, tradusă de Soran, avea pe prima pagină titlul Contra robiei și o ilustrație cu niște mâini tinere legate de două perechi de lanțuri, pentru a înfățișa adevărul cuvintelor Mântuitorului „oricine săvârșește păcatul, rob este păcatului” (Ioan, 8:34), apoi un tablou cu prăbușirea îngerilor. Volumul Curăția biruitoare, semnat de A. Lhermitte și tradus de F.M. Soran are titlul inițial Cenzura le suprima pe ambele. Nu permit. Din cartea de rugăciuni Mângâierea Sufletului, editată de Societatea Studenților Teologi Ioan Gură de Aur din Oradea, în anul 1943, cenzura maghiară îndepărtează cuvintele: „de venire asupra noastră, a altor neamuri și de războiul cel dintre noi”. Biografia Mitropolitului Ioan Vancea scrisă de pr. Ioan Georgescu, este cenzurată pe motivul că nu a fost tipărită de prima dată în limba maghiară și apoi în limba română . Coperta la „Calendarul Țăranilor” din anul 1943 prezintă , în mai multe culori, un țăran arând la un falnic răsarit de soare. Procurorul regal maghiar, dr. Schuller din Oradea, decretează la data de 12 noiembrie 1942: „Nu permit multiplicarea în culorile prezente”. Cenzura maghiară a suprimat din calendarul de școlari al pr. I. Evuțian și o parte din Cele 10 porunci Dumnezeiești. S-a extirpat din decalog partea „Să nu ai dumnezei străini”, făcând aluzie la faptul că singurul Dumnezeu care era permis îl reprezenta pe „Isten” .

Asociația Sfântului Niceta de la Oradea, prin vocea preoților, a prezentat câteva comunicări. Comitetul Diecezan ales la 23 august 1946 și confirmat de Ordinariat se compunea din următorii preoți:

Teodor Mateiu, Director Diecezan;

Iuliu Hirțea, Secretar;

Darius Man, Casier.

De la ultimul Circular din 24 Iunie 1946, Papa a binevoit a îmbogăți Asociația orădeană cu o serie de daruri spirituale.

Adunarea Generală Provincială a votat: eliminarea din Statute a privilegiului preoților celibi sau văduvi, oferindu-le și preoților casătoriți posibilitatea de a face parte din Asociație; legitimitatea principiului înlocuirii rugăciunilor obligatorii de la orele I, III, VI, cu Înseratul și Dupăcinarul etc.

În privința cotizațiilor restante, Consiliul Diecezan a dispus achitarea procentului de 2% din salarul preoților în contul asociației, doar de la 1 octombrie 1946.

Se hotărăște, dacă se dorește, înscrierea în Asociație a preoților greco-catolici (cu data nașterii, vechimea în asociație) , participarea acestora la exercițiile spirituale și abonarea la revistele periodice, precum Curierul creștin. Răspunsurile preoților trebuiau expediate la părintele Iuliu Hirțea, de la Academia Teologică Greco-Catolică din Oradea, Parcul Ștefan cel Mare, Nr. 8 .

Activitatea Asociației a fost suprimată în anul 1948, odată cu desființarea Bisericii Greco-Catolice din România.

II.2.11. Asociația Muzicală ,,Hilaria’’, Greco-Catolică și Ortodoxă din Oradea

Un rol important în privința muzicii corale românești la nivelul Crișanei l-au avut asociațiile corale mixte ale Bisericilor Greco-Catolice și Ortodoxe din Oradea.

Asociația Muzicală „Hilaria” este opera unui grup de tineri, studenți ai Academiei de Drept, secția română din Oradea. Aceasta avea drept scop promovarea unei vieți culturale naționale adevărate pentru românii din Crișana .

Constituită în anul 1875, societatea culturală a reprezentat un nucleu cultural și național, care și-a propus a răspândi prin intermediul cântecului, în condiții austere, dragostea de limbă română în rândul populației majoritare din acest colț de țară .

Prima tentativă de constituire s-a făcut conform procesului verbal, parafat cu această ocazie din inițiativa tinerilor: Nicolau Maior, Augustin Rezei, Coroiu Patriciu, Ioan Dărăbant, Ioan Cocișu, Moise Toma. Acești juni au derulat acțiunea de organizare a reuniunii „Hilaria”.

În anul 1937, „Hilaria” a sărbătorit cei 60 de ani de înființare. Concertele corului „Hilaria” au fost organizate și în sala festivă a Școlii Normale Unite, la Internatul Nicolae Jiga și în alte locații, în perioada 1940-1944.

Conducătorii inițiali ai Asociației Muzicale Românești se refugiază în Transilvania de Sud în 1940, odată cu autoritățile române. Personalități de seamă ale Asociației Muzicale au fost dr. Teodor Popa, avocat, de asemenea și Nicolae Firu, învățător, care au avut o contribuție însemnată la o bună conlucrare între coriști. În locul celor refugiați s-a ales un nou dirijor al corului, în frunte cu dr. Petru Mărcuș, avocat, director la Banca Victoria. Au mai fost numiți profesorul Andrei Lupșa, Valer Holban, dirijorul Elena Belicov și domnul Eremia Albuțiu, apoi o mulțime de membri în Consiliu.

Asociația avea 100 de persoane active. Corul Asociației a participat la Sfintele Slujbe religioase, a oferit concerte, iar vara a cutreierat satele pentru a oferi cântări liturgice inimilor credincioșilor, a organizat reprezentări teatrale, a colectat bani pentru copiii săraci de la periferia orașului. Prima manifestație a avut loc într-un cadru mai restrâns, la Internatul Nicolae Jiga, la 16 decembrie 1940 . A doua manifestație s-a desfășurat la 25 mai 1941, în sala festivă a Școlii Normale Române Unite, când s-a pus în scenă piesa în cinci acte Quo vadis, a părintelui Alexandru Lupșa . La această reprezentație au fost prezenți foarte mulți români sosiți din zona limitrofă a Oradiei. La 21 septembrie 1941, tot în această sală, concertează mai multe coruri sub bagheta maeștrilor N. Oancea și I. Vidu. Cu acest prilej, o contribuție remarcabilă o aduce d-ra Ella Cazacu.

În 22 decembrie 1942, corul colindă instituțiile și familiile românești din oraș, ortodoxe și unite. La 27 iunie 1943, Asociația prezintă piesa de teatru Prostul, de L. Fulda, în sala festivă a Școlii Normale Unite din Oradea. După eliberarea Oradiei de armatele româno-sovietice, corul „Hilaria” oferă o primă reprezentație pe scena teatrului municipal cu piesele Aventura de la București și Clopotele amuțite. O bună perioadă a anului 1944, activitatea Asociației stagnează din cauza războiului. Asociația și-a format o bibliotecă cu 2.552 volume și a oferit spectacole în acea perioadă de asuprire a poporului român de către autoritățile maghiare. În parohiile ortodoxe și greco-catolice, în vara anilor 1942-1944, Asociația a concertat în jud Bihor la Rontău, Tărian, Giriș, Toboliu, Cheresig, Roit, Sânicolau, Berechiu, Beznea, Bălnaca. Asociația a mai acordat școlilor și studenților săraci ajutoare bănești în valoare de 4.504 pengő .

Asociația Muzicală „Hilaria” s-a bucurat în perioda existenței sale (1914-1948) de un numeros public, fortificându-l pentru dezvoltarea culturală și socială a obștii române din Ardeal. Din anul 1948, o mare parte din coriștii hilariști se orientează spre alte coruri locale: Corul C.F.R., Corul Băncii Naționale și al Sindicatului și Meseriașilor .

II.2.12. Corul „Unirea” al Catedralei Sfântul Nicolae din Oradea

Condus de maestrul Francis Hubic, Corul „Unirea” a activat neîntrerupt în perioada 1912-1940. Preotul, compozitorul și dirijorul Francisc Hubic și-a adus contribuția în plan bisericesc prin compozițiile sale: Liturghii pentru voci mixte, Liturghii pentru voci bărbătești în stil oriental, Coruri mixte, Vecernia pentru voci mixte, Niceta, o piesă ocazională dramatică, Imnuri Naționale pentru voci mixte cu orchestră, dar și Imnul la Centenarul Școlilor din Beiuș, Psalmi pentru cor mixt, Liturghia pentru voci mixte cu orchestră . Este primul reformator în muzica bisericească, introducând pentru prima dată orchestra în Biserică.

Corul dirijat de Francisc Hubic va fi onorat, în țară și străinătate, prin piesele muzicale executate cu atâta măiestrie .

În perioada 1945-1947, profesorul Hubic revine la Oradea și este numit director al Școlii de Educație Muzicală. Alături de corul său „Unirea”, a prezentat o serie de partituri corale, atât în țară, cât și în străinătate. Hubic a știut să combine exigența cu înțelepciunea și să se înconjoare de profesori cu experiență din rândul celor mai de seamă interpreți și cântăreți, să servească în rândurile lor flacăra pasiunii pentru formarea tinerelor vlăstare iubitoare de muzică și frumos .

La Oradea, Corul „Unirea” subordonat Catedralei Greco-Catolice Sf. Nicolae a susținut o multitudine de organizații social-culturale. A creat Corul Meseriașilor Români, grație dirijorului său Francisc Hubic .

Francisc Hubic trece în eternitate la 14 Noiembrie 1947, iar viața sa a fost evocată de autoritățile bisericești și civile care i-au adus un ultim omagiu la catafalc: Episcopii Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, teologi, profesori de la Școala Normală și Academia Teologică, corul „Unirea” și Primăria Orașului Oradea .

„Preotul, profesorul, dirijorul Francisc Hubic a fost un neîntrecut organizator și factor mobilizator în activitatea muzicală a orașului Oradea, pe care a dominat-o în întregime în perioada dintre cele două războaie mondiale. El avea sub conducerea sa un cor mixt, altul de bărbați, orchestra simfonică și o formație de cor cu orchestră, toate cu o componentă numeroasă. Nu cred că personalitatea complexă a lui Francisc Hubic poate fi cuprinsă și redată în câteva rânduri scrise, dar se poate creiona o imagine palidă estompată a marelui om compozitor și dirijor, adânc ancorat în viața și tradațiile poporului .

II.2.13. Corul „Lira” din Beiuș

În urma ședinței adunării membrilor a comitetului A.S.T.R.A. din Beiuș, din 2 octombrie 1905, s-a înființat Reuniunea de cântări „Lira”. „Promotorul acestei reuniuni a fost Ioan Bușiția, profesor greco-catolic de desen la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, și avocatul dr. Gavril Cosma,”dr Ioan Ciordaș .

După afirmația Protopopului Petru E. Papp, în seara premergătoare Sărbătorii de Sf. Vasile, din anul 1906, această reuniune, condusă Ioan Bușiția, a oferit primul concert publicului. Reprezentația a fost de o execuție și de o calitate artistică superioare . Revista arădeană Tribuna, în paginile sale, scria despre „Lira” că: „aici s-a sărbătorit în presa Anului Nou «Ivirea Păcii», primul fruct al bunei înțelegeri. Ani de-a rândul, nu era în Beiuș nicio mișcare culturală. Un somn adânc, al letargiei groase, stăpânea întreaga suflare românească. Azi… vei vedea tot acea viață plăcută, ce se poate găsi la frații care trăiesc în bună înțelegere»” .

Reuniunea „Lira” a întâmpinat probleme cu aprobarea statutelor de către Autoritățile Austro-Ungare, deoarece în opinia administrației maghiare: „A aproba o asemenea reuniune ar însemna menținerea trează a mișcării naționale românești, pentru că ar solicita și alte reuniuni, înființarea de noi instituții culturale” . „Iar zearele ar folosi-o în scopuri politice naționale; din acest motiv, cererea românilor a fost respinsă, după cum este amintit într-un raport al ministerului de interne .

În anul 1914-1917, reuniunea și-a restrâns activitatea, deoarece o mare parte din coriști au fost trimiși pe front. După înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, viața muzicală a Beiușului, dominată de puternica personalitate a compozitorului, preotului, profesorului și dirijorului Francisc Hubic până în anul 1924 când s-a transferat la Oradea .

Activitatea corală în orașul Beiuș a fost mai bogată alături de alte reuniune de cântări, afirmânduse în anii '40 și Societatea Corală „Avram Iancu”, sub bagheta preotului profesor Ioan Negruțiu. În ziua de 20 decembrie 1946, la Oradea, corala „Lira” a prezentat una dintre cele mai frumoase concerte de colinde în Sala festivă a Școlii Normale Române Unite, de față fiind o selectă asistență, prezent fiind și episcopul Nicolae Popovici, Valeriu Traian Frențiu și dr. Petre Bortaș .

În anul 1947, corul „Lira” era în plină ascensiune, iar autoritățile comuniste instalate la putere nu priveau cu ochi buni acest cor de proveniență burgheză. Începând cu anul 1948, corul și-a încetat activitatea.

Dirijori renumiți de care a beneficiat acest cor: Busiția, Francisc Hubic, Cornel Ghivulescu și Gheorghe Mezei, învățăcelul profesorului Francis Hubic – nume de seamă în muzicologia românească din zilele noastre.

Corul Lira din Beiuș constituie o pagină nouă a istoriei culturale beiușene, oferindu-i acestuia o strălucire personală ca unui adevărat centru cultural românesc.

II.2.14. Corul Tineretului Greco-Catolic din Șimleul Silvaniei condus de dirijorul

Marius Cuteanu

Marius Cuteanu s-a născut la data de 4 noiembrie 1917, în satul Lemniu, județul Someș. Părinții lui și-au finalizat studiile superioare la Blaj și Gherla. Tatăl a studiat Teologia la Gherla, iar mama la Școala Comercială din Blaj. Preotul Virgil Cuteanu și soția sa, Cornelia, cântau la mai multe instrumente muzicale. Pasiunea pentru muzică a fost transmisă de la părinți la copilul Marius Cuteanu. Tânărul urmează școala primară de la Cluj. În anul 1928, se înscrie la Liceul Gheorghe Barițiu, una dintre cele mai valoroase școli românești din Ardeal. Urmează Facultatea de Drept în anul 1937, iar în 1938 se înscrie la Academia de Muzică din Cluj până în anul 1940, întrerupând-o datorită conjucturii geo-politice. În plină ocupație horthystă, profesorul dr. Hațieganu îi solicită tânărului student de la Academia de Muzică a-și transfera reședință la Șimleul Silvaniei. Începând cu anul 1942, înființează corul mixt al Reuniunii Mariane de pe lângă Biserica Greco-Catolică din Șimleu. În premieră, la data de 25 martie 1943, tânărul Cuteanu, prezenta în biserica din Șimleu prima liturghie corală. Repetițiile corale se desfășurau într-o casă veche proprietatea personală a familiei Vicaș. Autoritățile de ocupație maghiare sistează activitatea acestui cor prin interzicerea lui în această locație. Cu toate acestea, repetițiile s-au desfășurat în Biserica Greco-Catolică din Șimleu. Cu ocazia pelerinajului de la Zalău cu Hramul Adormirii Maici Domnului din 15 august 1943, formația corală oferă răspunsuri în cadrul Sf. Liturghii. Activitatea sa nu scapă vigilenței autorităților maghiaro-horthyste. El intra în vizorul organelor polițienești. În copia din 1943, emisă de Liga națională unită creștină maghiară, filia Șimleul Silvaniei, confidențial se solicită trimiterea unui profesor de muzică în satele maghiare: Camar, Carstelec, Bilghez și se efectuează organizare corespunzătoare a unui cor unguresc pentru contrabalansarea funcționării corului românesc ambulant condus de dirijorul Cuteanu . Acest cor a fost condus de domnul Marius Cuteanu.

La pelerinajul de la Zălau organizat de Sfânta Marie Mare, din anul 1943, Corul Tineretului Greco-Catolic oferă răspunsurile liturgice, iar printre cântarile executate a făcut o impresie bună cântarea Neamurile toate și Sfinte Dumnezeule, lucrări originale ale dirijorului.

La 24 octombrie 1943, la Bocșa, la mormântul lui Simion Bărnuțiu, prezintă un concert de muzică sacră, iar la 24 iunie 1944, cu prilejul Vizitației canonice a Preasfinției Sale Iuliu Hossu, corul a oferit răspunsuri liturgice și un concert la casa vicarială, unde a fost găzduit înaltul prelat . Muzica sa a atins cele mai sensibile suflete, care i-au apreciat bogatul repertoriu, culegând ropote de aplauze. Odată cu anul 1944 , sa produs o accentuată asuprire a terorii hortiste în Transilvania ocupată , profesorul Cuteanu va fi arestat de autoritățile de ocupație , în perioada august- octombrie 1944 până la eliberarea teritoruiului Ardealului de Nord de armatele, româno – sovietice.

În luna decembrie 1947 , profesorul și dirijorul Cuteanu este nominalizat ca profesor de muzică la liceul Simion Bărnuțiu din Șimleul Silvaniei. Unde a înfințat corul școlar condus, aducând un nou suflu în viața școlii.

Profesorul și dirijorul Cuteanu desfășoară o bogată activitate în perioada 1945, -1946 , care nu se va limita la perioada anterioară. Va continua înfințarea altor coruri care vor susține concerte în Șimleul Silvaniei . După 1947 profesorul Cuteanu va reorganiza Școala Populară de muzică , conducând-o până în 1949 când va fi transferat la Zalău, oferind publicului din Zalău aceași dragoste și dăruire , pentru muzica în activitatea sa. Profesorul și dirijorul Marius Cuteanu poate fi inclus în rândul celor mai deseamă oameni ai muzici corale românești prin creație, dar în special prin activitatea dirijată care a pus amprenta spiritului celui mai deseamă din Transilvania ca ucenic a lui Gheorghe Dima și Augustin Bena. Profesorul și dirijorul Marius Cuteanu trece în eternitate la data de 17 august 2013 după o activitate de 33 de ani. Dealungul carierei a susținut nenumărate spectacole, concerte , concursuri , festivaluri la Cluj, Timișoara , Oradea, Alba Iulia , Deva.

II.2.15. Cercetașii români din Eparhia de Oradea

Fondatorul Cercetașilor, Robert Baden Powell, spunea că această mișcare este o metodă de educație care ajută la formarea unor cetățeni activi, fericiți și utili.

Cercetășia a existat în România în perioada interbelică, la Oradea, Cluj și Blaj.

Scopul asociației a fost acela de a-i ajuta pe părinți să le ofere tinerilor o educație complementară celei primite acasă și la școală, iar obiectivul a fost trăirea idealului creștin în comunitate 182. Cercetășia s-a situat încă de la înființare înafara orcărei politici de partid și în afara orcărei ideologii , ia a fost desființată tocmai pentru că exprima fraternitate umană și educație în spiritul păcii . În țara noastră în perioada interbelică printr-un înalt ordin de zi a Regelui Carol al II, Emis la 24 ianuarie 1937, Cercetășia Romanească s-a desfințat pentru prima dată, iar reprezentanții cercetășiei, copii și bunurile materiale au fost încadrate în decurs de 3 ani în strajerie. Fostul episcop de Oradea, Vasile Hossu, în anul 1945 a organizat ca si membru marcant al cercetașilor, a format un grup de tineri din Oradea și Șimleu, cu care a cutreierat Munți Apuseni, organizand tabere pe grupe de lucru în diferite tematici. După al 2 lea- Război Mondial, instaurarea regimului comunist a pus capăt speranțelor de reânfințare a cercetășiei românești. În primavara anului 1949 , în sala de teatru Giulești din București, lideri comuniști înființau noile detașamente de pionieri organizate după modelul sovietic.

Cercetășia prin dezvoltarea optimă a raporturilor inter personale , poate formă, și viitoarele persoane adulte care să trăiască din plin, dimensiunea comunitara a Biserici și să se implice în unitatea de acțiune a creștinismului, de la nivelul parohiei , la cel al Eparhiei ca Biserică locala și în unitatea Biserici Catolice, de aceea mai ales greco-catolici, sunt chemați să fie misionari, ai unității biserici, pentru ca prin pedagogia iubirii, să se ajungă ca toți să fie una ,, ( Ioan, 17, 21 ) .

II.2.13. Fundația liturgică pentru preotul decedat Andrei Pelle

Fundația a fost înființată în data de 9 ianuarie 1936, prin Ordinariatul cu nr. 90/1936. Capitalul Fundațional era de 1.000 lei.

Fundația Liturgică era administrată de Oficiul Administrativ al Fondurilor Diecezane din Oradea. A fost oficiată Sfânta Liturghie la data de 31 iulie al fiecărui an, a fost pomenit numele de preot Andrei. Începând cu 30 iulie 1936, continuând cu 31 iulie 1937, 1 august 1938, 31 iulie 1939, 31 iulie 1940, 4 august 1941, 31 iulie 1942, 31 iulie 1943, 1 august 1944, 1 august 1945, 9 noiembrie 1946, 1 august 1947, 31 iulie 1948, 1 august 1949, la Sfânta Liturghie s-a pomenit numele preotului Pelle Andrei .

II.2.14. Fundația liturgică pentru Înalt Preasfinția Sa dr. Valeriu Traian Frențiu

A fost înființată la data de 14 ianuarie 1938 și aprobată de Ordinariat cu numărul 70/1938.

Capitalul Fundațional era de 10.000 lei în acțiuni la Banca „Unirea” Oradea. Fundația era administrată de Oficiul Administrativ al Fondurilor Diecezane Oradea.

Anual, s-a oficiat Sfânta Liturghie, în fiecare zi liberă a anului; în cadrul acesteia au fost pomenite următoarele nume: preot Irachiu, Rozalia, Lucreția, Ioan, Cornel, Maria, Ileana, începând cu data de 14 martie 1938, 23 martie 1939, 31 ianuarie 194 , 31 ianuarie 1941, 15 ianuarie 1942, 15 ianuarie 1942, 19 februarie 1943, 26 ianuarie 1944, 17 mai 1945, 21 ianuarie 1946, 5 februarie 1947, 10 ianuarie 1948, 5 ianuarie 1949.

II.2.15. Fundația liturgică protopop Gheorghe Maior și soția, Aloisia Botta

A fost aprobată de Ordinariat cu numărul 871/1916 și administrată de Oficiul Administrativ al Fondurilor Diecezane Oradea. S-au oficiat anual două Sfinte Liturghii și Parastase, în săptămâna a doua după Paști și pe 2 noiembrie al fiecarui an. Au fost pomenite numele preotului Samuil, al Leonorei și al Luizei, începând cu 4 mai 1938 și continuând cu 17 aprilie 1939, 2 aprilie 1939, 2 noiembrie 1939, 6 mai 1940, 2 noiembrie 1940, 1 mai 1941, 2 noiembrie 1941, 13 aprilie 1942, 2 noiembrie 1942, 5 mai 1943, 2 noiembrie 1943, 4 noiembrie 1944, 27 aprilie 1944, 16 mai 1945, 2 noiembrie 1945, 7 mai 1946, 2 noiembrie 1946, 21 aprilie 1947, 3 noiembrie 1947, 10 mai 1948, 2 noiembrie 1948.

II.2.16. Fundația liturgică pentru eventuali fondatori necunoscuți

A fost fondată la data de 5 noiembrie 1943 și aprobată de Ordinariat, cu numărul 3365/1943.

Capitalul fundațional era 0. S-a oficiat anul o Sfântă Liturghie, fără parastas. În fiecare zi liberă a preotului, au fost pomeniți eventualii fondatori necunoscuți. S-au oficiat Sfinte Liturghii începând cu 8 febroarie 1844 și continând cu 21 mai 1945, 22 februarie 1946, 6 februarie 1947, 12 ianuarie 1948, 15 ianuarie 1949 .

Consistoriul Orădean Diecezan face apel, în anul 1947, către preoții din parohii în scopul achitării cotiazțiilor, deoarece fondurile diecezane erau în mare parte epuizate, iar o mică parte de bani de care mai dispunea era blocată. Preoții au fost rugați să achite toate cotizațiile atât cele personale, cât și cele parohiale, la fondul de pensii și alte ajutoare urgente, pentru ca aceste obligații erau singurele surse din care fondurile își puteau achita sarcinile față de văduvele și orfanii de preoți și ajutorul de deces etc.

Cotizația la Fondul Ajutorul Momentan era de 2.000 lei de fiecare caz de moarte. Din această sumă se rețineau 1.000 lei pentru oficierea unui număr corespunzător de stipendii liturgice, imediat după decesul unui preot.

Prin ajutorul momentan se elimina fundațiunea liturgică, cotizația personală la ajutorul văduvelor și orfanilor era de 5 % din salariul lunar al preoților.

Cotizațiile urgente la fondul de pensii și la cotizația parohială a fost de 5 % din salariu.

Contribuția preoților la fondul de pensii și cotizația parohială erau de 200 lei pentru fiecare caz.

Ultimele situații speciale au fost la Adrian Munteanu, preot din Borod, la Antoniu Băliban și la preotul Francisc Hubic .Documentele care au ținut evidența acestor fundațiuni liturgice au fost preluate de autoritățile comuniste în anul 1948 și distruse în incinta Școlii Normale Greco-Catolice din Oradea. La fel s-a întâmplat și cu celelalte acte din Academia Teologică și Liceul Samuil Vulcan din Beiuș. O parte din Arhiva Liceală din Beiuș s-a păstrat și este depozitată la Arhiva Națională din Oradea. Puținele valori în bani, aur și obiecte de valoare au fost găsite în seiful episcopului Valeriu Traian Frențiu din Oradea. Aceste valori s-au înstrăinat în decursul anilor ce au urmat .

II.2.17. Instituțiile de învățământ greco-catolic din Eparhia Oradeană anii

(1940-1948)

Pot fi consemnate la loc de cinste instituțiile de învățământ orădene greco-catolice: Școala Normală Română Unită din Oradea,Scoala Normala de Fete din Carei, Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, Seminarul Tinerimii Române Unite și Academia Teologică. Ele reprezentau în perioada 1940 -1944 un loc strategic pentru școala românească, fiind vechi instituții de învățământ mediu și superior, care au funcționat în cadrul Episcopiei Greco-Catolice de Oradea.

II.2.18. Școala Normală Greco-Catolică din Oradea

Această instituție greco-catolică din Oradea avea rolul de a pregăti învățătorii școlilor românești din Bihor, Satu-Mare și Sălaj. Aici studiau tinerii candidați pentru a deveni învățători români uniți și neuniți, fără a se ține seama de criteriile confesionale. Materiile de studiu erau în limbile română și maghiară, cuprinzând manualele liturgice, pedagogie, de științe agricole, cântul bisericesc, Sf. Scriptură și literatura specifică vremii respective .

Școala Normală Greco-Catolică a fost primul institut întemeiat din dispoziția primului Episcop al Oradiei, Moise Dragoș (1777-1781), fiind sfințită la 11 noiembrie 1777 de către Episcopul Blajului, Grigore Maior. Moise Dragoș a fost „întâiul episcop instituit al românilor uniți din Oradea. Nume de două ori simbolic, vrând să însemneze și pe proorocul dătător de legi și datini, văzător de Dumnezeu, și pe Voievodul descălecător de Țară al Moldovei” .

La înființarea acestei școli, primii profesori au fost: Paul Bereghi, Ioan Ciontoș, Simonca Maghiar . S-au succedat în decursul timpului la cârma acestei școli următorii profesori: Simeon Maghiar, Augustin Maghiar absolvent al Colegiul Sf. Barbara, Ioan Băliban între anii 1780-1790.

Astfel, în anul 1940, Școala Normală Greco-Catolică împlinea 156 de ani de existență, având până la acel moment 16 directori. Ea oferise poporului român peste 6.000 de învățători. După Dictatul de la Viena, din toamna anului 1940, datorită noii reorganizări a învățământului, se cerea obligativitatea învățământului în limba maghiară. Cu toate acestea și în ciuda tuturor obstacolelor survenite, Episcopul Ioan Suciu, prezidând ședința consistorială din 31 octombrie 1940, a decis, împreună cu ceilalți preoți, ca școala să-și continue activitatea, deși statul maghiar îi concediase pe unii învățători români și îi expulzase pe alți dascăli . Așadar, școala românească a rămas în continuare unica școală de învățători cu predare în limba română . În octombrie 1940, Școala Normală avea 325 de elevi, iar în noiembrie și decembrie niciun elev repetent. Premianții au fost: Dezideriu Zurbău și Albertin Ieremia (clasa a VIII-a); Gheorghe Pop și Vasile Pușcaș (clasa a VII-a); Ioan Husti și Aurel Bulzan (Clasa a VI-a); Iosif Robos și Iosif Britan (clasa a V-a); Ioan Mureșan (eminent la toate materiile) și Ioan Demian (clasa a IV-a); Dumitru Naghiu și Silaghi Alexandru (clasa a III-a); Alexandru Pușcaș și Coriolan Iarmoș (clasa a II-a).

Pe lângă Școala Normală, a funcționat și Școala de Aplicație cu 30 de elevi. Institutorul acestei școli a fost canonicul Sigismund Gal. În ceea ce privește Școala Normală, director era părintele canonic Corneliu Sabău, Directorul internatelor era profesorul de teologie, dr. Stan Gavril. În anul școlar 1941-1942, internatul școlar al școlilor secundare a funcționat în localul Mussolini, nr. 24 .

Astfel, cu toate tergiversările și amânările Comandamentului militar privind deschiderea Școlii Normale, ca urmare a eforturilor Episcopului Suciu și ale directorului Cornel Sabo, la 14 noiembrie 1940 s-a primit autorizația de funcționare a Școlii de Aplicație, cu ordinul nr. 1054/1940, semnat de comandantul militar al județului, Rainay Caroli.

Începând cu data de 16 noiembrie 1940, Școala Normală Română Unită își va continua activitatea, limba de studiu fiind cea română. Excepție făceau discipline precum: Istoria Ungariei, Geografia Ungariei, Dreptul Constituțional, care se studiau în limba maghiară, cu profesori maghiari plătiți de către Episcopie. Pentru menținerea acestora timp de patru ani, statul maghiar nu a achitat niciun ban și, deși înainte de 1918 școala fusese beneficiara Fondului religionar de studiu, în lipsa fondurilor, profesorii români nu au primit salariu .

În anul 1940, au activat la Școala Normală Română Unită următorii profesori: Petre Fodor, Vasile Bolca, Ioan Matei, Iluțiu Ambroziu, Gheorghe Domuța, Ioan Nușfalău, Iustin Varna, Ioan Pop de Popa, Aurel Micu, Nicolae Arieși, Virgil Jurca, Eugen Egri, dr. Alex Crisan; și următorii institutori: Ștefan Pop Ghiorghe Oros, Matei Gașpar, Petre Abrudan. Acești profesori s-au refugiat la Beiuș după cedarea Ardealului.

După 2 decembrie 1940, Școala Normală se deschide cu un număr redus de profesori: Cornel Sabo, director, și Victor Rusu, Constantin Seucan, Vasile Vartolomei, Victor Pop, Vasile Sabău, profesori. Deși cursurile au început tardiv, elevii normaliști și cei de la Școala de Aplicație au prezentat o serbare școlară, sub conducerea profesorilor Vasile Vartolomei și Vasile Sabău. Limba de predare în școală era cea română, cu excepția disciplinelor: Literatură Maghiară, Istoria Ungariei, Geografia Ungariei și Dreptul constituțional, care se studia în limba maghiară. Pentru a salva școala de la închidere, preofesorul dr. Gavril Stan s-a deplasat la București pentru a obține fondurile necesare pentru instituțiile de învățământ greco-catolice și pentru o bună desfășurare a cursurilor acestora.

Prim-ministrul al Ungariei, contele Teleki Pál, la 1 februarie 1944, a emis o ordonanță prin care se asigura egalitate culturală tuturor minorităților etnice. Fiecare persoană avea dreptul, în baza acestei ordonanțe, de a-și cultiva limba maternă, iar statul maghiar era obligat să sprijine cetățenii de altă limbă să-și poată însuși cunoștințele școlare în limba lor . Înalții ierarhi ai Bisericii, conducătorii Bisericii Române Unite, au convocat în luna mai a anului 1941 o conferință comună episcopală, având scopul de a discuta redeschiderea școlilor românești primare confesionale. Statul maghiar nu a permis însă funcționarea școlilor conduse de Biserică și deservite de învățători și cantori .

În articolul Educația școlară a copiilor care aparțin minorităților etnice, conform declarației prim-ministrului Teleki, referitor la Ordonanța nr. 11.000 M.E./1940, se specifică faptul că disciplinele care se predau copiilor în limba maghiară (a minorităților), în viitor urmau a se preda în limba maternă a minorităților, iar uzanțele de drept cu privire la predarea lecțiilor și obligativitatea lor rămâneau în vigoare . Se specifica, de asemenea, că Guvernul se va îngriji ca, pe viitor, voința părinților să se manifeste în mod liber, fără constrângeri și cu sancționarea oricărui amestec al autorităților. În același context, Ministrul Instrucțiunii Publice, Homan Balint, declara: „Trebuie create condiții ca părinții să-și aleagă singuri școala în care vor să-și instruiască copiii în limba maternă”. În plus, ministrul a declarat că urma ca în Ardeal să se propună limba maternă în 1.200 de școli, dar în cele din urmă se va propune doar pentru 700 de școli. În cazul în care într-o școală existau 10 copii maghiari, se cerea înființarea unei secții maghiare .

După câteva zile Ministrul Instrucțiunilor, Homan Balint, adaugă: „Trebuie să mă îngrijesc ca toți compatrioții noștri nemaghiari, pe lângă naturala lor obligație de a învăța limba statului, să-și poată instrui copiii în limba lor maternă, conform cu hotărârea lor liber exprimată. Trebuie să ne îngrijim ca în sfera de acțiune a conducerii și controlului să asigurăm ca această voință să se poată manifesta liber de orice influență venită din partea unor agitatori sau autorități. De aceea, trebuie să creăm și condiții preliminare pentru ca părinții să-și poată alege școala la care să urmeze copiii” . H. Balint a mai declarat, de asemenea, referitor la școlile confesionale greco-catolice românești: „Fiecărei confesiuni să i se restituie, dacă le acceptă, școlile secundare pe care le-a susținut în imperiul maghiar. Nu vreau să schimb sistemul inaugurat de guvernul român care a sprijinit confesiunea greco-catolică și cea ortodoxă prin susținerea școlilor cu limbă de predare românească. Aceste culte vor beneficia și mai departe de sprijinul statului” . Pe de altă parte, H. Balint se angajează să acorde Bisericii și Școlii românești un tratament civilizat și înțelegător , dând asigurări că elevii vor putea învăța în limba română, deși cunoașterea limbii maghiare era considerată obligatorie. Istoria României urma să fie predată doar în limba maghiară . Mai târziu, referitor la minorități, Homan Balint considera, într-o conferință ținută la Szekesfehervar, că: „Asimilarea este un proces istoric. Nimeni nu poate fi despuiat de naționalitatea sa, de sentimentul său față de neamul din care face parte. Neamul unguresc dă drept fiecărui fiu al țării să-și trăiască viața sa națională, dacă e cetățean credincios al acestei țări” .

Ierarhii greco-catolici, ca și cei ortodocși, au crezut în aceste promisiuni deșarte, dar în domeniul învățământului vor fi luate măsuri de maghiarizare cu o repeziciune uimitoare. Românii, deși majoritari în Ardealul de nord, nu vor mai beneficia de nicio unitate liceală de stat în limba română. Singura unitate școlară rămasă în Bihor a fost Școala Normală de Băieți din Oradea, aflată în întreținerea Episcopiei Greco-Catolice. Aceasta avea doar cu un curs inferior, cumulând 87 de elevi și 11 profesori. La 2 decembrie 1940, Școala Normală își deschide porțile, având 7 clase cu 116 elevi. În luna mai a anului următor, ierarhii greco-catolici și cei ortodocși au convocat o conferință comună, cu scopul de a discuta redeschiderea școlilor românești primare confesionale. Într-o circulară către protopopii tractuali, se specifica:

familiarizarea preoților cu această problemă;

inițierea preoților în chestiunile școlare;

îngrijirea edificiilor școlare;

suportarea sarcinilor școlii de către enoriași.

Cu toate stăruințele Bisericii, nu s-a reușit deschiderea școlilor primare românești confesionale, pentru că statul maghiar nu a permis funționarea acestora ori a aplicat metoda școlilor în limba română cu învățători și profesori unguri, dovedindu-se, astfel, că vorbele lui Homan Balint au fost doar o amăgire, menită să arate lumii cât sunt maghiarii de umaniști în ceea ce privește problema naționalităților. Dincolo de toate acestea, preoții parohi din Bihor, Cluj, Satu-Mare, Baia-Mare au fost intimidați, urmăriți, închiși, pentru că au încercat să deschidă școli confesionale, iar aceasta în situația în care în aceste zone nu exista niciun singur învățător român, iar din cele 250 de secții românești existente în 1942, toate funcționau cu predare în limba maghiară și cu un personal insuficient pregătit. Mai mult, ordinul școlar cu numărul 1961 din 07 aprilie 1941 dispunea scoaterea din uz a tuturor cărților românești din biblioteci și expedierea lor la Budapesta și interzicerea utilizării tuturor materialelor didactice tipărite până în 1940 pe teritoriul României . Sistemul românesc de învățământ s-a desființat, fiind înlocuit cu cel liceal maghiar, având ca bază științele pedagogice. Conform noului sistem, Școala Normală Greco-Catolică a primit denumirea de Liceul și Școala Greco-Catolică din Oradea. Toate manualele în limba română au fost tipărite la Budapesta: Abecedarul pentru clasele I, II, III; Cartea de citire pentru clasele IV, V, VI .

Deși elevii și profesorii s-au confruntat cu greutăți enorme, pe lângă necunoașterea limbii maghiare și lipsa manualelor, rezultatele la învățătură au fost bune. La 25 mai 1941, elevii Școlii Normale au prezentat o frumoasă serbare școlară, cu piesa Quo vadis?, dramă tradusă în limba română de părintele Andrei Lupșa . În acel an școlar, se poate constata că au fost înscriși 116 elevi, din care 106 au promovat, 10 au rămas corigenți, iar repetent niciunul.

La 26 noiembrie 1940, sectorul de învățământ Debrețin emite ordinul secret cu nr. 41/1940, în care se dau indicații privind procesul de învățământ și educație în școlile din teritoriul Ardealului de Nord. Printre altele, se dispune reprogramarea învățământului la Istoria ungară în toate școlile, inclusiv în cele ale populației nemaghiare. Respectivul ordin avertizează: „Nu voi tolera în școlile din sectorul meu de învățământ nici profesori sau învățători, nici elevi care păcătuiesc împotriva națiunii ungare sau împotriva patriei ungare”. Este destul de semnificativ și clar exemplul de mai sus, care cuprinde în conținutul său concepția naționalist-horthystă privind învățământul din teritoriul ocupat prin Dictatul de la Viena. Ca o strategie de scădere a numărului de învățători români în cadrul școlilor confesionale, la această școală, în iunie 1941, s-a sistat organizarea examenului de diplomă, un număr de învățători români fiind direcționați către școlile de stat maghiare. În anul școlar 1941-1942, autoritățile decid desființarea cursului inferior, prin Ordinul 3132, semnat de secretarul de stat Fay Istvan și pus în aplicare începând cu 2 octombrie de către Directorul școlar din Debrețin, prin ordinul 7162/1941. Astfel, la acea dată, 78 de elevi români sunt eliminați din școală, iar o parte dintre ei sunt îndrumați la secția română a Liceului Szent Laszlo din Oradea. În aceeași perioadă, elevii Bretan Cornel și Mureșan Ioan au încercat să expedieze o scrisoare peste frontieră, la Blaj, în care scriau: „Noi aici o ducem greu. Putem să ne purtăm oricum, că tot valahi puturoși suntem. Și dacă se va surpa pământul, această stare nu va rămâne așa”. Cei doi elevi au fost prinși asupra faptului și anchetați de șeful poliției, fiind apoi eliminați din școală, prin Ordinul 1737/1941-1942. Elevii au reușit să treacă granița, dar Directoratul General Școlar din Debrețin, care ordonase și eliminarea elevilor, a anunțat Școala Normală că nu mai are drept de existență, în baza ordinului 56.600/1941, emis de Ministerul Instrucțiunii, argumentându-și decizia prin considerente privind caracterul pretins neclar al respectivei școli, ceea ce impunea trecerea acesteia în subordinea Directoratului General Școlar din Debrețin. Directorul general din Debrețin, Kiss Joszef, atenționează direcțiunea școlii să solicite acordarea dreptului de publicitate cu privire la ordinul nr.4, 1916/1941-1942 .

În anul școlar 1941-1942, școala a funcționat cu șase clase, fiind înscriși 172 de elevi, în ciuda faptului că a fost desființat cursul inferior pedagogic (la 2 octobrie 1941). Prin mai multe petiții, Episcopia a cerut autorităților în scris permisiunea funcționării cursului inferior până la lichidare, dar Ministerul s-a opus, afirmând că este împotriva legii. În situația dată, Școala Normală rămâne cu trei clase liceale și una normală, adică un total de 94 de elevi. Directorul școlar general din Debrețin, pe baza ordinului nr. 1916/1941-1942, îl anunță pe directorul școlii că instituția are numai drept de existență, în baza Ordinului 56/600/1941, dar nu are drept de publicitate, iar caracterul ei este nelămurit, căci nu se știe că este de stat sau confesională, motiv pentru care rămâne subordonată acelui Directorat .

În ședința consistorială din 6 noiembrie 1941, Î.P.S.S. Episcop dr. Iuliu Hossu, care era Administrator Apostolic al Diecezei de Oradea, comunică direcțiunii școlii că această problemă lezează drepturile vechi câștigate de această instituție, motiv pentru care se înaintează un memoriu, în termeni duri, la adresa Ministerului Instrucțiunii și la adresa Directoratului General Școlar din Debrețin. Rezultatul memoriilor a constat în faptul că ungurii nu s-au mai pronunțat asupra acestei chestiuni niciodată. Întregul corp didactic, compus din cei șase profesori titulari de la Școala Normală Română Unită din Oradea, din anul 1942, prin activitatea sa exemplară, a stat la înălțimea chemării sale, lucru constatat de I.P.S.S. Iuliu Hossu și de P.S.S. Ioan Suciu, dar și de Kiss Iosif, directorul de la Debrețin, de Kiss Ianos, directorul Școlii Normale de Fete din Oradea, de Csernik Ioszef, profesor la Liceul Sztent Laszlo din localitate, care, cu ocazia inspecției din 26-28 martie 1942, au confirmat faptul că „În această Școală Normală se depune o muncă serioasă, conștiincioasă și cu bun rezultat” . Serbările școlare din cursul anului nu au fost neglijate, cum nu a fost neglijată nici educația artistică a elevilor. Elevii și-au adus contribuția la serbările organizate în sala festivă a Școlii Normale. Sub patronajul Reuniunii Femeilor Române Unite, copiii au organizat un frumos program în 21 decembrie 1941. La examenul care a avut loc în ziua de 12 iulie 1942, directorul general Csapó Istvan l-a exclus din comisia de examinare pe părintele canonic dr. Ioan Georgescu. Motivul real a fost că în monografia profesorului Vasile Bolca, Școala Normală Română Unită (1784-1934), apărută la Oradea, în 1934, a fost publicat articolul Comisarul lui Apponyi, în care s-au demascat manevrele ungurești din anii școlari 1917-1919 . Din cei șase candidați care au terminat anul școlar 1941-1942, trei au fost declarați corigenți la Istoria Ungariei, din motivul că nu posedau materialul didactic și că materia respectivă fusese predată de către un profesor cu sentimente vădit „antimaghiare”. Încheierea anului școlar s-a făcut într-un cadru solemn, cu participarea I.P.S.S. Iuliu Hossu, în ziua de 21 iunie 1942, la Oradea. Cu această ocazie, prof. dr. Emil Hațieganu a trimis un număr de 185 de cărți tipărite la editura ziarului Tribuna Ardealului din Cluj, destinate premierii celor mai buni elevi orădeni. La sfârșitul programului, Î.P.S.S. a adresat câteva cuvinte profesorilor și tineretului, cuvinte pline de mângâiere și dragoste, împărtășindu-le arhierească binecuvântare, hrană pentru suflet și sprijin moral tuturor copiilor ce plecau în vacanță. La această festivitate solemnă a participat toată crema românească a orașului Oradea .

În data de 17 octombrie 1942, generalul maghiar Vitey Góthay, comandantul trupelor de honvezi, pune în vedere Episcopiei faptul că, în baza ordinului Ministerului de Război nr. 62681 din 16 octombrie 1942, pe data de 1 noiembrie urma să fie evacuată atât clădirea Școlii Normale, cât și internatul. La intervenția energică a Consulului General al României din Oradea, dr. Mihai Marina, se revine asupra ordinului de evacuare, prin adresa nr. 328/1942. Anul școlar 1943-1944 s-a deschis la 3 noiembrie cu un efectiv de 99 de elevi în cele cinci clase și a continuat până la 31 martie 1944, când s-a încheiat subit.

Profesorii Școlii de Aplicație din Oradea au pus la punct un abecedar care corespundea cerințelor pedagogice, dar a fost respins de Budapesta pe motiv că a avut colorit românesc. Copiii români de la alte școli au fost deznaționalizați sistematic. În doi ani, aproape că uitaseră să scrie și să citească în limba română. Pentru ca acești copii să se înscrie la Școala Normală, în anii 1941-1943 s-au organizat o mulțime de serbări școlare. Aceste frumoase serbări românești au determinat pe mulți părinți să-și înscrie copiii la Școala Normală. Preoții cateheți și învățătorii acestei instituții au vizitat fiecare casă de români din Oradea, îndemnându-i să-și înscrie copiii la această școală și să-i transfere de la școlile de stat maghiare din Oradea, înlesnindu-le deplasarea prin acordarea de abonamente copiilor săraci ori oferind gratuit haine și îmbrăcăminte. Un merit deosebit l-a avut Reuniunea Mariană, care a organizat pentru copiii români săraci cantine școlare, unde primeau zilnic o masă caldă .

Personalul didactic și administrativ al Școlii Normale din Oradea, în perioada 1939-1940:

Elevii Școlii Primare de Aplicație Greco-Catolică din Oradea, din perioada 1939- 1940:

Câmpean T. Ioan, născut la 2 februarie, domiciliat în Oradea, Str. Richard Wagner, Nr. 7.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Chișiu Gheorghe Paul, născut în 2 iunie 1928, cu domiciliul în Oradea , Str. Nicolae Titulescu, Nr. 165.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Ioan Chirvai, născut la 20 octombrie 1927, domiciliat în Oradea.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Traian Chifor, născut la 6 octombrie 1927, în Oradea, Str. Primăriei, Nr. 2 .

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Curtui Florian Mircea, născut 25 noiembrie 1928, cu domiciliul în Oradea, Str. Gorunului, Nr. 7.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Gheorghe I. Ciorba, născut la 20 februarie 1928, în Maramureș.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Demetrian Florian, născut la 1 decembrie 1928, cu domiciliul în Oradea, Str. Episcop Roman Ciorogariu.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

GhEorghe I. Enătescu, născut 12 decembrie 1928, în Oradea, Str. Dorobanților, Nr. 1.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Petru P. Fechete, născut la 24 decembrie 1928, în Oradea, Str. Willson, Nr. 61.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Victor M. Ghergg, 23 noiembrie 1928, Oradea, Str .Willson, Nr. 23.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Francisc Iannic, născut la 15 iulie 1928, în Oradea, Str. Astra, Nr. 35.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Eugen Chencheș, născut la 24 septembrie 1929, în Oradea, Str. Leagănului, Nr. 14.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Teodor D. Marian, născut 15 noiembrie 1928, în Oradea, Str. Dorobanți, Nr. 6.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Mășcan Tiberiu, născut 24 septembrie 1929, comuna Aleșd.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Vasile V. Meșter, născut la 16 februarie 1929, cu domiciliul în Oradea, Str. Tichendeal, Nr. 3.

S-a eliberat adeverință de absolvire a IV clase primare.

Emeric Molnar, născut la 21 martie 1929, în Oradea.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Aurel Mureșan, născut la 21 august 1928, în comuna Ciumești.

S-a eliberat adeverință de absolvire a IV clase primare.

Maria Borodi, născută 16 mai 1914, în Oradea.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Gheorghe Ardelean, născut 9 ianuarie 1929, în Oradea.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Aurel Bandiciu, născut la 27 februarie 1929, în Oradea.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Vasile Barbul, născut in 1 ianuarie 1930.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Andrei Berczi, născut în 21 decembrie 1929.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Valeriu Bosneac, născut în luna august 1929, în Oradea.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Vasile Bozga, născut în 3 ianuarie 1930, în Oradea.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Vasile Buteanu, născut în 7 februarie 1929.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Teodor Buza, născut în 23 iunie 1929.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Mihai Chiovari, născut în 3 aprilie 1930.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Nicolae Criste, născut în 22 iulie 1929, la Oradea.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Cornel Filip, născut în 29 octombrie 1929.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Andrei Gall, născut în 6 februarie 1929.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Felician Gavriș, născut în 7 decembrie 1929.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Ladislau Gheihardt, născut în 28 mai 1929.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Gavril Iacob, născut în 24 martie 1930.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Ovidiu Iluțiu, născut în 15 februarie 1930, Oradea.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Eugen Cherecheș, născut în 18 iunie 1924.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Paul Lauran, născut în 14 decembrie 1940, la Oradea.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Emil Marieș, născut în 12 decembrie 1939.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Alexandru Miroian, născut la 1 octombrie 1929.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Paul Munteanu, născut în 27 ianuarie 1930.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Liviu Naghi, născut în 20 septembrie 1928.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare.

Olimpiu Pop, născut în 4 noiembrie 1929.

S-a eliberat adeverința de absolvire a IV clase primare .

Personalul didactic și administrativ al Școlii Normale Greco-Catolice, în perioada 1945-1946:

Virgil Popa – prof. Muzică;

Alexandru Grozăvescu – prof. Matematică;

Ioan Cherejan – portar;

Aurel Stan – prof. Religie;

Gheorghe Chirvaiu; – Dogmatică

Erdei Ștefan; – Portar

Andrei Petrușca; – Prof. Istorie

Rusu Vasile; – Limba Română

Lupaș Andrei; – Muzică,

Barna Dumitru – personal de serviciu;

Ivan Crăciun – om de serviciu;

Ivan Ecaterina – Clasa a V-a .

Personalul didactic și administrativ, al Școlii Normale Greco-Catolice, în perioada pe anul 1946:

Ioan Pintea – director supleant;

N. Maghiar; – director adjunt

Gheorghe Domuța – prof. Matematică;

Coloman Seucan – pedagog;

Vasile Vartolomeu – prof. Limba română;

Victor Rusu – prof. Fizică-Chimie;

Dr. I. Sabău – prof. Istorie;

Olga Caba – prof. Geografie;

Gheorge Chirvaiu – prof. Religie;

Gheorghe Mangra – pedagog;

Nicole Macavei – prof. Limba română;

Iosif Marian – prof. Geografie;

Maria Barna – persoană de serviciu;

Ioan Dramba – persoană de serviciu;

Florian Roșu;- persoană de serviciu

Farcasiu Barbura;- persoană de serviciu

Petru Mascașiu;- persoană de serviciu

Gheorghe Berinde – persoană de serviciu .

Personalul didactic și administrativ al Școlii Normale Greco-Catolice de Oradea, în perioada 1946-1947:

Vasile Pop – Director;

Gheorghe Domuța – prof. Geografie;

Maria Papp – prof. Matematică;

Vasile Bolca – prof. Limba română, gr. I;

Ioan Matei – prof. Religie;

Victor Rusu – prof. Chimie-Fizică;

Iustin Varna – prof. Gimnastică;

Coloman Seucan – pedagog;

Vasile Sabău – prof. Muzică;

M. Repițeanu – prof. Științe naturale;

Traian Goga – prof. Desen;

Laurențiu Ulici – maestru Lucru manual;

Vasile Cosmuță – secretar;

Dumitru Balta – secretar-adjunct;

Petru Ilieș – pedagog;

Vasile Radu – prof. suplinitor Franceză;

Maria Bogdan – prof. Istorie;

Ștefan Tatar – prof. Limba română;

Doctor Augustin Pop – Igienă .

Personalul didactic și administrativ al Școlii Normale din Oradea, în perioada 1947-1948:

Sofia Palade – Inspector Învățământ;

Ana Domșa – prof.;

Catița Mere – prof. Franceză;

Teodor Domșa – om de serviciu;

Ioan Meze – om de serviciu;

Dragoș Doboș – prof.;

Elisabeta Doboș – prof. Franceză;

Florica Mascas – personal de serviciu;

Floare Pușcaș – prof. Franceză;

Ștefan Elenes – tâmplar;

Mihai Conrea – bucătar;

Aurelia Marge – bucătar;

Nicolae Condla – om de serviciu .

Elevii Școlii Normale Greco-Catolice din Oradea, Anul I, perioada 1943-1944:

Școala Normală de Aplicație, Anul I, perioada 1943-1944:

Elevii Școlii Normale din Oradea, Anul II, perioada 1943-1944:

Elevii Școlii Normale din Oradea, Anul III, perioada 1943-1944:

Elevii Școlii Normale din Oradea, Anul IV, perioada 1943-1944:

Materiile de studiu din Școala Normală Greco-Catolică

Diplome de Capacitate pentru învățători și note , eliberate de Școala Normală din Oradea:

Băințan F. Ioan, născut în comuna Borlești , jud Satu Mare, 6 septembrie 1920 , absolvent al Școlii Normale de Învățători din Oradea, a depus în sesiunea iunie 1940 examen la Centrul de examinare Oradea – media 8,56;

Ioan I. Contran, născut în comuna Borlești jud Satu Mare la 2 martie 1916 a obținut media 7,72 ;

Gavril P. Olariu, a obținut media 7,60;

Iuliu P. Szilaghy, a obținut media 8,83 .

Ioan Csuha, născut în comuna Ghiorac, jud Bihor a susținut examen în 1940 a obținut nota de 7, 83

Dumitru Gh. Dragomir, născut în Baia Mare jud Maramureș, an 1919 , 28 noiembrie , a obținut nota 7, 06

Ioan D. Erdely, născut în comuna Sântandrei jud Bihor, 4 ianuarie 1920 a obținut nota 8, 28

Sigismund Gall, născut în comuna Ieșimia jud Maramureș 5 mai 1920 a obținut nota 7,00

Gheorghe M. Pălincaș, născut în Acâș jud Sălaj 24 aprilie 1920 a obținut nota 9, 11

Teodor Gh. Păscar, născut în Vadu lui Carol jud Bihor , 11 martie 1920 a obținut 7, 39

12 Emanuel Gh. Onac, născut în comuna Tășnad jud Sălaj, 9 Septembrie 1920 a obținut nota 7, 50

13 Gheorghe S. Piț, născut în comuna Tătărești jud Satu Mare, 18 aprilie 1920 a obținut nota 8.83

14 Gheza I. Romczac, născut în comuna Ip județul Sălaj an 1920 a obținut nota 8, 22

15 Iosiv P. Sarca, născut în comuna Sarsig jud Bihor 12 febroarie 1918 a obținut nota 7, 06

16 Alexandru V. Ulglai, născut în comuna Tășnad jud Satu Mare a obținut nota 7, 33

17 Gavril A. Bălăban , născut în comuna Craidorolț jud Satu Mare , a obținut nota 8, 33

18 Brighidiu Boroș, născut în Bădacini Vechi județul Hotin , 1 octombrie 1918 a obținut 8, 55

19 Marin I Bunea , născut în comuna Gogoșari județul Vlașca an 1921 a obținut nota 7, 00

20 Gheorghe N Căvășdan , născut în comuna Gepiu jud Bihor nouă aprilie 1920 a obținut nota 8. 00

21 Gavril Gheorghe Chiș, născut în Satu Mare județul Sălaj , an 17 noiembrie 1919 a obținut nota 7, 33

22 Teodor T. Codilă, născut în Toboliu jud Bihor, 24 ianuarie 1920 a obținut nota 8, 66

23 Nicola B Crișan , născut în Tiliagd jud Bihor 15 iulie 1919 a obținut nota 7. 00

24 Ioan I Șesan , U. Pădure jud Sălaj, 27 iulie 1920 a obținut nota 7.50

25 Gheorghe Vasile Mare , născut în Vezendiu jud Sălaj , 20 aprilie 1920 , a obținut nota 10

26 Gheorghe L. Mitra, născut în Ciheiu jud Bihor 12 noiembrie 1920 a obținut nota 8, 89

27 Ioan I Naghi, născut în comuna Roit jud Bihor , a obținut nota 7, 00

28 Augustin Pop , născut în Sânmiclus jud Sălaj, 22 febroarie 1919 a obținut nota 8, 28

29 Gavril Olariu, născut în Cacuciul Nou , jud Bihor 14 ianuarie 1913 a obținut nota 7, 00

30 Iuliu P. Szilaghy , născut în Girișul de Criș jud Bihor 13 febroarie 1921 a obținut nota 8, 83

31 Augustin Șimonca , născut în Resighea jud, Sălaj , 10 iunie 1917 a obținut nota 8, 17

32 Ludovic I Șpan , născut în Poiana Codrului, 8 iunie 1917 a obținut nota 7. 00

33 Ioan Zaharia , născut în comuna Sărand jud Bihor 6 octombrie 1919 a obținut nota 8, 00

34 Traian Gheorghe Ardelean, născut în comuna Terbești jud Satu Mare 7. 00

35 Iuliu Șvab, născut în comuna Istrău jud Sălaj , 24 septembrie 1916 a obținut nota 7, 33.

Diplome de capacitate și note pentru învățători pe anii centru de examinare Oradea 1939-1940:

1 Vioara Codreanu , născută în comuna Prajești jud Arad, 7, 40

2 Maria Șușman , născută în comuna Oșand jud Bihor 16 noiembrie 1916 , 7, 60

3 Margareta Bica, născută în Voivodeni Mari jud Făgăraș 7, 61

4 Magdalena Bleijer , născută în Oradea jud Bihor , 5 iulie 1921 7, 89

5 Elena Câmpeanu, născută în Roșcova jud Maramureș , 6 martie 1919. 8 33

6 Aurelia Ghitta, născută in Jidovița jud Năsăud 7 aprilie 1920 , 8, 17

7 Maria Crișan, născută în comuna Pecica jud Arad , 13 augugust 8, 89

8 Voichița Fofiu, născută în Vașcău jud Bihor 3 noiembrie 1921 7 ,64

9 Silvia Hajdeu , născută în comuna Hidișelu de Sus, jud Bihor 30 septembrie 1920 nota,

8, 11

10 Maria Lotreanu, născută în comuna Sadu, jud Sibiu 20 octombrie 1920 nota , 8, 25

11 Zara Nistor, născută în comuna Ciulei , nota 9 ,67

12 Elena Popa , născută în comuna Azuga jud Prahova 2 octombrie 1918 nota 7, 67

13 Elena Stoica, născută în, Apoldu de Sus, jud Sibiu 8 noiembrie 1921, nota 8, 50

14 Gabriela Szanto , născută în Mihăileni jud Ciu , 19 iunie 1921 nota 7, 00

Diplome de capacitate și note din sesiunea, iunie 1945, centru de examinare –Oradea:

1 Iosif Pall , Născut în comuna Cheniz jud Sălaj an 1923 7,50

2 Vasile Sabău , născut în Oradea jud Bihor 26 octombrie 1922 , 8, 06

3 Ioan Seleș, născut în Sudurău jud Sălaj, 7 august 1925 , 8, 06

4 Ioan Todoca, născut în Chistag jud Bihor 1 septembrie 1924 8, 06

5 Gheorghe Ciordaș , născut în Suplacu de Barcău jud Bihor 1924 8, 00

6 Gheorghe Șuta , născut în Ciocaia jud Bihor 4 noiembrie 1921 , 8,11

7 Grigore Ardelean, născut în Horvathul Crasnei jud Sălaj 7 febroarie 1924 nota 7, 94

8 Coriolan Onitași, născut , Someșeni jud Satu Mare 4 septembrie 1924 , 7, 89

9 Teodor Duma, născut în Spinuș jud Bihor 7, 83

10 Alexandru Morar, născut în Tohat jud Sălaj 7 octombrie 1925 7, 93

11 Cornel Orbai, născut în Sărsig jud Bihor 1 aprilie 1926 , nota 7, 83

12 Traian Popa, născut în Bratca jud Bihor 25 octombrie 1925 , nota 7, 83

13 Alexandru Mihalca, născut la Homorodul de Mijloc jud Satu Mare 9 octombrie 1922 nota 7,67

14 Alexandru Szilaghy, născut în Medișa jud Satu Mare 1932 nota 7,67

15 Ioan Ferche, născut în Popești jud Bihor 2 febroarie 1925 nota 7, 61

16 Florian Baron, Sărsig jud Bihor , 21 septembrie 1922 nota 8 ,00

17 Grigorie Ardelean , născut Horvatul Crasnei jud Sălaj 7 febroarie 1924 nota 7, 94

18 Iosif Bretan, născut la Ardud jud Satu Mare , 22 octombrie 1924 8, 06

19 Olimpia Cavași , născută Suplacu de Barcău jud Bihor ,3 iunie 1925 9, 33

20 Silviu Izvor, născut în Craidorolț , jud Satu Mare , 30 martie 1922 7, 44

21 Vasile Bărbuș, născut în Someșeni jud Satu Mare 12 septembrie 1925 -7, 39

22 Leontin Ciordaș, născut în Oradea jud Bihor 29 martie 1923 nota 7, 39

23 Alexandru Gavriș, născut în Oradea jud Bihor 15 ianuarie 1926 nota 7, 33

24 Silvia Medeșan, născuta Șimleul Silvaniei jud Sălaj 28 ianuarie 1927 nota 7, 33

25 Victor Pop, născut Drighiu jud Sălaj , 7 octombrie 1922 – 7,22

26 Ioan Butiri , născut în Beznea jud Bihor 13 septembrie 1925 nota 7, 17

27 Ioan Blaga, născut Tarian jud Bihor 1 martie 1926 7, 11

28 Ioan Culicici, născut Nojorid jud Bihor 9 septembrie 1925 , nota 7, 06

29 Petru Lipai, născut Toboliu jud Bihor 4 aprilie 1922 nota 7, 00

30 Aron Nogea, născut la Cacuciu Vechi jud Bihor 1919 Iunie 1925 nota 7, 00

31 Emil Pătcași, născut Hotoan jud Sălaj , septembrie 1924 nota 7,00

32 Florian Banc, născut Chistag jud Bihor , 11 aprilie 1924 nota 9, 00

33 Ioan Demian, născut Păulești jud Bihor 1 mai 1924 nota 9.00

34 Ioan Gâlgău, născut comuna Cățelu jud Sălaj 5 ianuarie 1922 nota 8, 89

35 Gheorghe Ivan, comuna Miersig jud Bihor 17 august 1924 nota 8, 89

36 Vasile Plosca , comuna Uimăt jud Sălaj nota 8, 67

37 Iosif Roboș, comuna Cheniz jud Sălaj , 21 septembrie 1922 nota 8, 67

38 Aurel Mascaș, Sărand jud Bihor 3 iulie 1925 nota 8, 56

39 Dumitru Pintea, comuna Terbesti jud Satu Mare 9 noiembrie 1923 nota 8,56

40 Dumitru Gorgan, Derșida Mică jud Sălaj 27 septembrie 1925 nota 8, 50

41 Traian Naghy, comuna Rontău jud Bihor 26 martie 1924 nota 8, 44

42 Mihai Chirilă , City Detroit,( USA ) 16 aprilie 1924 nota 8, 28 .

Școala Normală a fost singura școală românească, în cei patru ani de ocupație străină din Nordul Transilvaniei, unde au învățat tinerii din Maramureș, Sătmar, Sălaj, dar și din Bihor. Aici, tineretul școlar a primit o educație creștinească și românească. Toate cărțile tipărite în România până în 1940 au fost interzise, iar cele de istorie și geografie au fost traduse din maghiară, cuprinzând foarte multe greșeli. În urma protestelor profesorilor români de la secția română a Liceului Maghiar Szent Laszlo, s-a deschis, la începutul lunii decembrie 1944, primul liceu românesc de stat din Oradea, sub conducerea părintelui canonic dr. Ioan Georgescu. Ocupanții maghiarii au căutat să șteargă orice urmă de românism, dar nu au avut curajul de a desființa această instituție, astfel că ea a rămas o cetate inexpugnabilă a românismului .

Desființarea Școlii Normale Greco-Catolice din Oradea s-a făcut la scurt timp după suprimarea Bisericii Române Unite din România. Conform decretului cu nr. 358 din 1 decembrie 1948, patrimoniul acestei instituții ecleziastice a fost înstrăinat, iar Școala Normală s-a transformat, din dispoziția guvernului comunist, în Liceu Pedagogic de Fete și Băieți . În anul 1992, Episcopul Vasile Hossu a înființat în locația fostei Școli Normale, Liceul Teologic Greco-Catolic, numindu-l în funcția de director pe profesorul Victor Sarca (1926-2013). Această instituție poartă azi numele de Liceul Greco-Catolic Iuliu Maniu.

II.3.3.b. Școala Normală Greco-Catolică din Carei

Școala Normală Greco-Catolică din Carei, și-a deschis porțile în anul școlar 1945-1946. Acest institut de învățământ a fost condus de domnișoara profesor Emilia Viciu și de profesorii: Vera Croitoru, Margareta Pop, Livia Zoicaș, profesor de biologie, și de preoții Aurel Pășcuțiu, dr. Ioan Sălăjanu, care au funcționat ca profesori.

În data de 15 decembrie 1945, au fost prezenți la Carei Preasfinția Sa Ioan Suciu, însoțit de Eugen Foișor și părintele Boroș. Ei au oficiat Sfânta Liturghie solemnă în biserica greco-catolică din Carei, prezenți fiind un număr mare de enoriași, în duminica din 16 decembrie 1945. În cuvântul de învățătură de la finele liturghiei, preasfinția sa a îndemnat elevele să poarte costumele naționale cu sfințenie , să păstreze obiceiurile de sărbători creștine conștiente de misiunea lor de apostolat în ridicarea și luminarea satelor românești. La data de 2 decembrie 1945, episcopul dr. Valeriu Traian Frențiu a publicat decretul referitor la cele 17 catedre vacante la Școala Normală Greco-Catolică din Carei. De asemenea, în 24 martie 1946, episcopul Ioan Suciu face din nou o vizită de 3 zile la Școala Normală din Carei împreună cu prefectul județului Sălaj. Cu ocazia sărbătoririi zilei independenței României, la 10 mai 1946, episcopul Frențiu face o primă vizită la Carei, asistând la un program artistic susținut de elevele Școlii Normale de Fete . Episcopul a vizitat Parohia Moftinul Mic, condusă de preotul Dumitru Munteanu. Corul Școlii Normale de Fete din Carei a oferit răspunsul la Sfânta Liturghie .

Personalul didactic de la Școala Normală a fost suplimentat cu profesorul Andrei Petrușca și Directorul Spitalului, Dionisie Pop.

Părintele Ioan Sălăjan, absolvent al Facultății de Teologie din Roma, s-a preocupat de educația religioasă a tineretului, a A.S.T.R.U.-lui, a internatului de băieți și fete, în pofida piedicilor puse de Securitate. A reușit să se refugieze temporar la Viile, în Satu-Mare. De acolo, s-a transferat la Timișoara, fiind contabil la o crescătorie de porcine.

Domnișoara director Emilia Viciu a trecut peste toate obstacolele create de autoritățile comuniste în procesul instructiv-educativ al elevelor. Ea a fost îndepărtată din învățământ și arestată la Penitenciarul din Satu-Mare. După eliberare, a revenit la Blaj, locul ei de naștere, unde a fost reintegrată în învățământ, activând la școlile generale de la sate fără a fi titulară pe post.

Andrei Petrușca, profesor de matematică, absolvent de Teologie în Oradea, a rămas ca administrator al școlii, conducând contabilitatea și secretariatul și întâmpinând multe greutăți din partea Inspectoratului din Carei.

Profesoara Livia Zoicaș a fost o animatoare a A.S.T.R.U.-lui și a Școli Normale din Carei. Ea a refuzat în public revenirea la Biserica Ortodoxă în anul 1948.

Doamna Vera Croitoru a fost o persoană de bază a doamnei director Elena Viciu. Ea a fost transferată de la Carei la Baia-Mare, la Liceul Pedagogic.

Învățătoarea Maria Pop, născută la 23 mai 1930, în Bădăcini, prezintă situația grea de după război, dar mai ales penuria de alimente. A făcut ca conducerea școlii, să apeleze pentru susținerea elevelor cu produse agricole de la părinții lor. La îndemnul Episcopului Valeriu Traian Frențiu, s-a colectat: făină de grâu, porumb, făina albă și trusouri de pat pentru domnișoarele eleve .

Pe lângă acele produse alimentare, taxa școlară de înscriere pe anul 1946-1947 era de 150.000 lei, taxa de întreținere 550.000 lei (perioada de inflație) plătibili în 3 rate, restul după dispoziția direcțiunii .

Episcopul orădean Valeriu Traian Frențiu face o a doua vizită la această școală în 1947. În predica sa, amintește celor de față: ,,Această școală a cărei lipsă a fost foarte simțită de populația din județul Sălaj, Sătmar și Maramureș, dovadă afluența elevelor să ia «lumină», să învețe carte și înțelepciune la acest focar cultural, care vrea să pășească pe drumul tradițional al Beiușului, Blajului și Oradiei” .

Prezent din nou la Carei, în data de 10 mai 1947, participă la Sfânta Liturghie, iar în discuțiile avute cu preoții și enoriașii aduce în discuție necesitatea zeciuielii pentru susținerea școlilor, salarizarea preoților și a profesorilor de la Școlile Normale din Oradea și Carei, ai Liceului Samuil Vulcan din Beiuș, dar și ai Academiei Greco-Catolice din Oradea, „ca astfel, prin împlinirea acestei porunci, să se restabilească în lume echilibrul social și economic” .

Anul 1948 a adus cu el reforma învățământului școlar, iar religia din școli a fost interzisă, capela instituției a fost desființată. Elevele au participat la Sfânta Liturghie din cadrul Bisericii Romano-Catolice din Carei.

Școala Normală de fete din Carei a fost naționalizată în anul 1948, iar până în zilele noastre functionează ca și liceu pedagogic de stat.

II.2.20. Liceul Samuil Vulcan din Beiuș

Această instituție de învățământ liceal a fost înființată în anul 1828 de Episcopul Samuil Vulcan. „Scopul acestei școli era ca neamul românesc să simtă mai curând dulceața care din învățături izvorăște, din care toate neamurile luminate sunt îmbogățite de lipsă , este ca din toate puterile și din toată râvna să-și dea pruncii la învățătură” . Episcopul mai amintea importanța instruirii tinerilor în acest liceu: „Luminarea poporului românesc, trezirea energiilor și a aptitudinilor intelectualilor de la sate și nu căpătuirea străinilor de la oraș, care în anii dintâi impopulară de a binele noua școală gramaticală” .

Profesorii greco-catolici care au activat la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș până în 1948

Organele de Securitate au identificat profesorii care au predat la Liceul din Beiuș până în 1948:

Dr. Nicolae Fluieraș, fost director al Liceului Samuil Vulcan;

Victor Popovici, preot și profesor greco-catolic decedat în 1949;

Traian Tămaș, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan, apoi profesor la Vașcău;

Ioan Teiușan, profesor la Liceul Samuil Vulcan, decedat în 1949;

Teodor Odeșteanu, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan, decedat în 1943;

Nicolae Făutănarul, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan, apoi contabil la atelierul de tâmplărie din Beiuș;

Ștefan Musta, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, transferat la Oradea ca profesor de Matematică;

Gheorghe Domuța, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, transferat la Oradea;

Ioan Nicolas, fost călugăr franciscan și rectorul Internatului Greco-Catolic de Băieți din Beiuș. A plecat din țară în Franța.

Mihail Pop Bruchental, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș; după plecare a funcționat ca profesor de Muzică la Școala Pedagogică din Beiuș (de fete);

Augustin Bodea, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, apoi profesor la Liceul Mixt din Beiuș;

Octavian Rațiu, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, decedat în anul 194;

Marin Victor, profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, transferat la Satu-Mare ca profesor;

Aurelia Dringo a fost profesoară la Liceul Samuil Vulcan (de fete);

Teofil Băliban a fost profesor la Liceul de Fete din Beiuș; figurează cu adresă necunoscută în evidența Securității;

Ștefan Berinde a fost preot profesor la Beiuș și arestat odată cu Episcopul Frențiu.

O bună parte din profesorii beiușeni au fost constrânși de directorul liceului să se transfere la alte licee. Ei au figurat în evidența Direcțiunii Regionale a Securității Statului, întocmindu-li-se fișe biografice .

Constantin Terdiciu, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, transferat la Școala Primară din comuna Suplacu de Barcău, Raionul Marghita;

Gheorghe Bota, fost profesor la Liceul Samuil Vulcan, transferat la Școala Pedagogică din Beiuș;

Ioan Bozac, fost medic la Liceul de Fete și Băieți din Beiuș;

Eliza Pavel – directoarea Internatului de Fete și a Liceului de Fete din Beiuș,

domiciliată în Beiuș;

Valeria Ștefănică a fost profesoară la Liceul de Fete din Beiuș, soră cu Eliza Pavel;

Elena Mustață a fost profesoară la Școala Pedagogică din Beiuș;

Letiția Ciorapciu a fost profesoară la Liceul de Fete din Beiuș, dar retrasă la Arad ca pensionară;

Victoria Enciu a fost profesoară la Liceul de Fete din Beiuș;

Emilia Madinca a fost profesoară la Liceul de Fete din Beiuș;

Carolina Muteșan a fost profesoară la Liceul de Fete din Beiuș;

Anina Pop a fost profesoară la Liceul de Fete din Beiuș;

Angela Sălăjan a fost profesoară la Liceul de Fete din Beiuș;

Viorica Domuța a fost profesoară la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș;

Constanța Pop Bruchental soția profesorului Bruchental de la Școala Pedagogică de Fete din Beiuș;

Letiția Romanțeanu a fost profesoară la Liceul de Fete din Beiuș și la cel mixt;

Eliza Mateiuș a fost profesoară la Liceul de Fete din Beiuș;

Jebronia Mureșan a fost profesoară de Limba germană la Liceul de Fete din Beiuș, iar din 1942 este refugiată la Blaj.

După pensionare, profesorii greco-catolici care au predat la școlile din Beiuș frecventatau slujbele ținute în casele particulare ale preoților greco-catolici din Beiuș, Oradea, Satu-Mare, Zalău, Carei, Blaj, iar mai târziu bisericile romano-catolice maghiare .

Episcopii patroni:

Mihail Pavel, fondator (1896-1901);

Dr. Demetrie Radu (1903-1920);

Dr. Valeriu Traian Frențiu (1923).

Directori:

Vasile Ștefănică (1896-1914);

Camil Selageanu (1914-1924);

Elisa Dr. Pavel Stefanică (1924-1940).

II.2.21.Liceul de Fete Mihail Pavel (1896-1928)

Eleve:

în școala civilă – medie, între anii 1896-1919, erau 2.006 de eleve;

promoțiile de clasa a IV-a, între anii 1896-1919, însumau 500 de eleve;

în perioada II, între anii 1919-1928, erau 1.904 eleve;

promoțiile claselor a VIII-a au avut 89 eleve .

Între anii (1939-1940) , baza materială a școlii s-a îmbogățit prin ridicarea unei aripi noi la liceu. La etaj, s-a adăugat un amfiteatru de chimie și alte 4 săli de clasă. În anul 1945, activitatea teatrală a elevilor și profesorilor s-a desfășurat în incinta școlii. Elevii au interpretat piesa în 4 acte Apus de soare, scrisă de Barbu Ștefănescu Delavrancea, la 1 iunie 1945 au pus în scenă comedia în 4 acte O scrisoare pierdută, semnată de I.L Caragiale, iar în 2 Iunie 1946 au jucat Avarul, de Molière.

În perioada interbelică, profesorii nu s-au implicat în lupta politică, consacrându-și timpul doar literaturii și artei. La examenele de Bacalaureat, liceul din Beiuș s-a situat la nivelul liceelor fruntașe ale țării. În anul 1948, instituția de învățământ și-a continuat viața și activitatea în mod normal, liceul confesional fiind etatizat, iar procesul de învățământ s-a desfășurat în baza programelor analitice unice elaborate de Ministerul Instrucțiunii. Manualele utilizate erau propuse de profesori după criteriul valorilor didactice. În acel an, 1948, au intervenit schimbări majore în activitatea Liceului Român Unit din Beiuș. Noua clasă politică instalată a înlocuit practica bisericii, din această instituție de învățământ, cu una laică conform programei analitice comuniste .

Corpul profesoral de la Beiuș: „Director de liceu era preotul profesor de limbă Germană, Nicolae Fluieraș, omul cu părul tuns scurt. […] Limba pe care o preda impunea respect, atât prin statură, configurație, prin constituția sa fizică și fizionomia Bethoveniană, cât mai ales prin calitățile sale profund umane și credința nestrămutată în puterea divină. Adeseori, era văzut de studenți îngenunchiat într-o bancă din Biserica Greco-Catolică din Beiuș, cu față spre altar, cu capul aplecat, cu mâinile împreunate la rugăciune în dreptul frunții, detașat de lumea exterioară, interiorizat și absorbit de rugăciunea ce se întrezărea prin miscarea buzelor sale, adresată Proniei Cerești. Elevi îl numeau Herr Direktor. […] Avea o voce de bariton, cu pronunția sacadată, asemenea Limbii Germane, care-i sublinia caracterul voluntar și intransigent în luarea deciziilor, mai ales când era vorba de menținerea disciplinei și ordinii în liceu. Nu era aspru, dar era autoritar, datorită faptului că autoritatea sa se baza pe dreptate și adevăr; ea nu putea fi contestată, ci primită ca atare, indiferent că plăcea ori nu. Sancțiunile pe care era obligat să le aplice, în cazul încălcării regulamentului școlar, nu erau pătimașe, ci pornite din cuget curat, pentru curmarea răului și îndreptarea vinovaților, în ideea menținerii liceului nealterat de fenomene reprobabile, care să dăuneze procesului educațional”.

Profesorul Nicolae Fântânaru, care preda Limba și literatura română, era mic de statură, subțirel, cu constituție fină, care însă impunea respect prin calitățile sale morale și profesionale. Avea o fire blândă, era gata oricând să-ți recomande o carte bună de citit, veșnic era cu o carte în mână, punea multă pasiune în activitatea cercului literar al elevilor, reușind să emuleze talentele literare pentru creații proprii. „Pere Nicolas” era și un pasionat al sportului, cu deosebire al schiului. Era talentat la pictură și sculptură. Singur a confecționat, sculptat și pictat iconostasul din Capela Internatului. Era un om cu aptitudini și preocupări multiple, de aceea elevii îl iubeau și țineau la el fără rezerve. Nicolae Fântânaru a rămas simbolul pedagogului, gospodarului, profesorului și artistului deosebit.

Olga de Sabata era profesoară de Limba franceză și italiană. Punea pasiune și interes în lecțiile predate, reușind să se facă înțeleasă cu ușurință de elevi, încât materia predată aproape că era însușită în clasă. Notele erau acordate pe bază de merit și nu după alte criterii subiective sau de altă natură (simpatii, influnțe etc.).

Ion Călugăru era profesor de Limba latină și greacă. Era o ființa mai austeră, necomunicativă, față de care elevii erau mai rezervați, dar fără teama de a le se întâmpla ceva neplăcut din partea lui, fiindcă era drept și cinstit în aprecieri, la fel ca toți ceilalți profesori.

Constantin Terdic era profesor de Limba latină, fiind tipul profesorului scrupulos în îndeplinirea misiunii sale de profesor atașat de materia sa, ca și cum alta mai importantă ca ea nu ar fi existat. Era un om bun, cam timid, ceea ce contrasta cu fizicul său înalt, zvelt și agreabil la privire.

Augustin Horea a fost profesor de Matematică pentru clasele 1-4. Era un cadru didactic foarte respectat de elevi pentru că, deși laic fiind, nu era cu nimic mai prejos decât ceilalți profesori și preoți. Datorită lui, matematica a constituit pentru elevii săi o disciplină înspăimântătoare, cum, de regulă, era percepută adesea de elevi.

Ștefan Musta era considerat titanul corpului profesoral din Beiuș în acea vreme. Când absolvenții secției reale de la liceul din Beiuș optau pentru admiterea la Politehnică, erau întrebați cine le-a fost profesor. La auzul numelui „Musta”, comisia era deja edificată că are în față candidați bine pregătiți, așa că examenul decurgea ca o simplă formalitate ce trebuia îndeplinită. Sobru, cu trupul puțin aplecat și adus într-o parte, puțin cam gras, cu mers hotărât, privea de după ochelari cu interes, voind parcă să depisteze în voința lor viitori matematicieni, extaziat în fața tablei pe care își desfășura demonstrația cu înfrigurare.

Octavian Rațiu a predat Fizica și Chimia. Mic de statură, cam bolnăvicios, se străduia să-și țină orele de predare la timp și cu conștinciozitate. Când aparatura laboratorului nu funcționa sau se defecta, elevii intuiau fenomenul în sine, gândindu-se cum trebuie să se producă pentru a fi demonstrat și experimentat.

Mihai Bruchental a fost profesor de Muzică. După părerea elevilor din liceu, era cel mai activ dintre toți profesorii. Datorită lui, liceul avea o formație corală mixită, ce includea elevele de la Liceul de Fete. Acestea erau cotate a profesioniste. Era implicat apoi în diverse colaborări cu fanfara militară al cărei dirijor talentat și în același timp compozitor era căpitanul Dulgherescu.

Niculiță Pop era profesor de Desen. A fost cunoscut de elevi prin tablourile sale picturale. A predat puține ore elevilor, având o imagine prea puțin clară despre el. În închisori, a fost supus metodei reeducării, la care a fost refractar, dovadă înscrisul de pe foaia de eliberare: „Ineducabil”. Datorită acestui malefic înscris, nu i s-a permis să mai predea în școli, fiind totuși încadrat, cu mare greutate, ca muncitor necalificat la Fabrica de mobilă din Beiuș, primind un salariu sub valoarea muncii prestate.

Ioan Bușiția, legendarul profesor de Desen, a fost o altă personalitate marcantă ce a ilustrat galeria valoroasă a profesorilor din Beiuș. Era un împătimit admirator al naturii. Zilele libere și le petrecea în mijlocul ei. Regimul lacto-vegetarian i-a păstrat vigoarea și prospețimea până la bătrânețe. Profesorul le relata elevilor în scop educațional modalitatea sa de a-și petrece timpul, pentru a-i face să înțeleagă binefacerile cumpătării, a trăirii și mișcării în natură la aer curat.

Teodor Odeșteanu era profesor de Istorie. Prin fizic și ținută, inclusiv prin barbă, se asemăna cu marele Iorga. Lecțiile erau predate cu talent și imaginație, încât aproape erau învățat în clasă.

Pe lângă faptul că era profesor de Geografie, Victor Popovici îndeplinea și anumite funcții administrative. Era de un calm desăvârșit și nu se enerva niciodată. În felul lui, era distant față de elevi și, ca atare, mai puțin abordabil. Ținuta sa impunea respect; era o îmbinare fericită între pragmatismul profesorului Popovici și fermitatea directorului Fluieraș.

George Domuța a funcționat ca profesor la Școala Normală Greco-Catolică din Oradea. Refugiat la Beiuș, a predat Geografia la clasele III-IV. Era un om blajin, comunicativ și îndrăgit de elevi. La catedră, era urmărit cu liniște și cu atenție Nu recurgea la bătaie și insista să-și refaca lecțiile. Datorită constituției sale robuste, credinței și echilibrului sufletesc, și datorită componentei sale genetice, a reușit să traverseze vicisitudinile vieții, fără compromisuri la adânci bătrâneți. A decedat în 1994, la vârsta de 91 de ani.

George Bota a fost profesor de Psihologie, Filozofie și Logică. El întruchipa omul cu adevarat cult, ce făcea ca elevii să se extazieze la prelegirile sale. Profund atașat valorilor democrației, el le prezenta elevilor cu convingere și pasiune, fără frică. Era nelipsit de la manifestările cultural-artistice. Era celibatar, petrecându-și viața solitar cu demnitate, în ambianța plăcută a muzeelor ce îl inspirau. În anii senectuții, soarta i-a fost vitregă, pentru ca i-a petrecut în lipsuri și durere, ca atâția intelectuali de talia sa, urmare a crezului său politic la care nu a renunțat.

Victor Marian era profesor de Educație fizică și sport. Punea mare accent pe disciplină, sancționând cu severitate și cele mai mici abateri de la ea. Avea pretenția ca la intrarea în clasă să fie așteptat într-o liniște desăvârșită. În caz contrar, elevii care încălcau regula erau notați de șeful clasei care le aplica pedeapsa cuvenită. În memoria colectivă, a rămas ca profesor sever, dar drept, ce nu admitea încălcarea disciplinei.

În Ioan Teușan se îmbinau cultul religios cu patriotismul adevărat, fără nici cea mai mică urmă de șovinizm. Avea repulsie față de doctrinele extremiste pe care le combătea în orele de religie și predici. Era bun orator, clar în exprimări și logic în gândire.

Cornel Sava a fost omologul părintelui Teușan la Religia Ortodoxă. Era foarte activ. Elevii ortodocși aveau Societatea religioasă Sfântul Gheorghe. Ca și conducător, desfășura o activitate susținută, organizând multe ședințe de comunicări pe diverse teme religioase prezentate de elevi. Părintele Sava mai deținea și funcția de director al Internatului Ortodox de Băieți, pe care l-a condus cu competență gospodarească și educațională. Elevii ortodocși și greco-catolici îi respectau de-o potrivă pe ambii profesori de religie. Nu erau infectați de microbul urii confesionale.

Liceul avea și un medic, în persoanana medicului Ioan Bozac. Acesta examina elevii la fiecare început de an și trimeste și îi tratau când erau bolnavi. La cei peste 60 de ani ai săi se ține în formă. Avea o fire blândă și se purta respectuos cu elevii, ceea ce i-a atras stima, prețuirea și iubirea elevilor din internat” .

La solicitarea episcopului Valeriu Traian Frenițu ,liceul să se transforme în școală monahală, autoritățile comuniste au răspuns ca școala a devenit de stat, fiind naționalizată. Prin urmare, activitatea spirituală a Bisericii este exclusă, iar profesorii neconformi cu noua orânduire sunt înlocuiți cu noi cadre.

Profesorul Ioan Busiția a fost pensionat anticipat pe motivul de a fi cântat în corul „Lyra” Imnul Regal, cu ocazia manifestărilor artistice de la București. El a mai fost acuzat de legionarism, antisemitism, urmând a fi persecutat și a rămâne fără pensia „binemeritată” după o bogată activitate în Liceul Samuil Vulcan din Beiuș.

Succesorul lui Bușiția la catedra de desen, profesorul Niculița Papp, a fost recompensat cu o pedeapsă de 16 ani în închisorile comuniste pentru culpa de înaltă trădare. A fost persecutat și profesorul George Bota, care a deținut mulți ani funcția de inspector șef peste această zonă școlară. Un erudit intelectual, filosof și eminent pedagog care a lăsat posterității o bogată moștenire scrisă (studii, articole). A trecut și el prin închisorile comuniste după anul 1948 .

Profesorul Nicolae Fântânaru a beneficiat și el de calvarul închisorilor comuniste, fiind concedial de la liceu. După eliberare, a fost constrâns să își câștige existența la școlile primare de la sat, ca profesor. Școlile particulare și confesionale au fost incluse în învățămantul de stat. În anul 1948, Liceul Samuil Vulcan a devenit liceu mixt.

Cu ordinul ministerial din 6 octombrie 1948 al Ministerului Public, Liceul Confesional și-a încetat activitatea, iar Liceul de Fete, întemeiat de Episcopul Mihai Pavel în anul 1896 împreună cu cel de băieți, a fost desființat. Titulatura Liceului Samuil Vulcan a fost eliminată, instituția primind o altă denumire. Abia în anul 1970, în data de 14 februarie, liceul a revenit la denumirea inițială .

II.2.22… Seminarul Teologic Român Unit din Oradea

Seminarul Român Unit este a doua școală orădeană importantă, fiind destinat asigurării educației tineretului român. Întemeietorul acestuia a fost Episcopul Ignatie Dărăbant (1788-1805) . În decretul de înființare, scris în limba latină, este amintit: „copiii să se instruiască de preoțime și dăscălime și în cetitul, și în scrisul propriu acestei națiuni” .

Istoricul dr. Iacob Radu scrie: „Seminarul devine lăcașul religiei, al științei, al culturii minții și inimii, al iubirii de țară și neam” .

Ședința consistorială din 29 octombrie 1792 dispune deschiderea seminariului. El funcționează ca institut de educare a alumnilor români greco-catolici, proveniți din familiile preoțești și din familiile țăranilor modești, bine înzestrați intelectual. În acel an, sunt acceptați 16 copii de preoți, orfani și copii de mireni săraci, 3 din ei fiind elevi la Școala Primară, iar restul având vârste cuprinse între 12-15 ani.

Cu ocazia primirii seminariștilor, se organiza o mare festivitate. Copiii înscriși la examen erau testați la religie și muzică. După obținerea calificativului „Admis” sau „Respins”, medicul seminarului verifica dacă elevii care candidau corespundeau din punct de vedere medical.

În anul școlar 1940-1941, petrecut sub noua administrație maghiară, Seminarul nu s-a putut bucura de o activitate normală, deoarece aici vor primi adăpost 842 de maghiari refugiați de la București. Magaziile și seiful Instituției vor fi devastate și perchiziționate, iar părintelui rector i se impune să părăsească locuința în 24 de ore. Sesizând că se dorește ocuparea clădirii Academiei Teologice, rectorul decide deschiderea cursurilor Academiei Teologice . Părintele Stan Gavrilă s-a deplasat de două ori la București, de unde a obținut bani, cărți și reviste. După semnarea acordului dintre România și Ungaria, a sosit la Oradea consulul general din Budapesta, George Micu, pentru a susține deschiderea Academiei Teologice, ceea ce a și reușit, datorită colaborării sale cu Seminarul și Consulatul .

La 30 august 1940, Seminarul adăpostea 400 de seminariști, sub conducerea părintelui dr. Coriolan Tămâian. Noul rector, părintele dr. Gavril Stan, reîntors de la București în octombrie 1940, caută să salveze devastarea seminarului de către maghiarii refugiați din România. Toți cei cazați la seminar sunt stăpâniți de un sentiment de ură împotriva a tot ce-i românesc, montați de șeful biroului militar din oraș, Kolontary, care le-a spus că: „tot ce este aici este al vostru , pentru că este îngrozitor ce se face dincolo (în România) cu ungurii”. Sprijiniți de politica horthystă, refugiații maghiari caută să distrugă tot ce pot: mobilier, haine, cărți, clădire. Rectorul pleacă din nou la București, de unde reușește să obțină pentru institutele școlare un stoc de cărți de la Casa Școalelor, Revista Fundației Regale, Convorbiri literare, Luceafărul, Transilvania și altele, obținând și fonduri pentru școlile și profesorii institutelor. Sub conducerea părintelui rector, după plecarea refugiaților se recreează Seminarul și se dotează cu mobilier nou, astfel că Seminarul și-a continuat activitatea, fiind redat instruirii tineretului român.

În anul școlar 1941-1942, la părintele rector se prezintă o comisie de medici militari, conduși de Kolontary, pentru ca în clădire să fie amenajat un spital de campanie, dar rectorul, sprijinit de Consulatul Român din Oradea, a dus tratative cu autoritățile maghiare, astfel încât planul autorităților maghiare nu a putut fi dus la îndeplinire .

O altă încercare de a suprima activitatea Seminarului o reprezintă cererea comandantului de instrucție premilitară, Markovics, de a pune la dispoziție spațiul Seminarului, timp de două zile, pentru premilitari, cerere care s-a lovit de refuzul conducerii institutului. Sărbătorindu-se jubileul de 150 de ani de la fondarea institutului, rectorul ține o ședință cu profesorii și elevii, evocând meritul marelui vlădică Ignație Dărăbant. La această mare sărbătoare, au fost prezenți administratorul apostolic Iuliu Hossu și episcopul auxiliar Ioan Suciu. S-a oficiat o liturghie și un parastas în memoria celor care au fost uciși de autoritățile horthyste în județul Sălaj, între anii 1940-1942. Episcopul Ioan Suciu a rostit o predică la sfârșitul parastasului: „Toți cei care ați venit aici ați făcut acest lucru nu pentru a dezerta de la o datorie sacră, de a vă retrăi amintirile, în casa în care au fost catacombele a început să înflorească lumina pentru neamul nostru” . La acest mare eveniment au fost prezenți personalități marcante: profesorul dr. Emil Hațieganu, consulul Mihai Marina și profesorii de Teologie Ioan Giorgescu și Vasile Barbul. Cu prilejul Paștelui din anul 1942, se face prima „serbare familială” la Seminarul Român Unit din Oradea. Sufletul acestui program a fost rectorul, programul continuând și după sărbători, cu participarea teologilor de la Academia Teologică și a orchestrei teologilor. Cu această ocazie, au fost prezenți părinți, copii, rude ale seminariștilor, la finele programului cântându-se Tot ce-i românesc nu piere și Deșteaptă-te române!.

La sfârșitul celui de-al doilea an școlar, I.P.S.S. Eprisopul dr. Iuliu Hossu încheie anul cu solemnitate, oficiind o Liturghie pontificală în Catedrala Sfântul Nicolae. Anul 1942 este marcat de Jubileul I.P.S.S. Iuliu Hossu, care împlinea 25 de ani de pontificat (episcopat). La acest eveniment au participat, din Oradea, Consulul General al României, Mihai Marina, părintele Augustin Maghiar, prepozit, părintele Gavril Stan, rectorul Seminarului, I.P.S.S. Episcopul ortodox Nicolae Colan, din Cluj, profesorul universitar Emil Hațieganu și alți intelectuali români. Astfel, o mare parte din spuma intelectualilor români participă la Cluj, cu ocazia jubileului Episcopului Hossu. Atât cotidianul Tribuna Ardealului, cât și revistele Săptămâna și Viața ilustrată îi închină numere comemorative, însuși Papa Pius al XII-lea trimițându-i o scrisoare de felicitare . Ungurii ar fi perturbat această sărbătoare, dar pentru a nu se produce manifestații din partea românilor, s-au abținut. Totuși, la plecarea delegației din Oradea, un detectiv i-a urmărit, iar la Cluj părintele Stan a fost maltratat de poliție din dispoziția autorităților maghiare.

I.P.S.S. Iuliu Hossu a fost sărbătorit la Oradea și Gherla. La Oradea, a fost sărbătorit la 26 noiembrie 1942 cu ocazia onomasticii, printr-o manifestație impunătoare. La recepția dată în cinstea Preasfinției Sale, au participat o bună parte din intelectualii orădeni, iar părintele Stan a rostit o frumoasă predică ce i-a însuflețit pe auditori .

La începutul anului 1943, s-a organizat, la Seminar, serbarea familială de primăvară, cu ocazia onomasticii rectorului, participând copii cu piese de teatru, piese corale și poezii. Părinții și copiii lor au fost mulțumiți și convinși că numai într-un institut atât de mare se pot combina atâtea lucruri frumoase și atrăgătoare. Rectorul le-a amintit copiilor că trebuie să devină oameni integri, ca să fie expresia vie a poporului român, pe care îl reprezintă și pentru care cresc și se formează, popor care, la rândul lui, este serios și adânc religios.

Anul școlar 1943-1944 aduce printre preocupările părintelui rector Gavril Stan, reorganizarea Seminarului: cumpără 100 de scaune destinate sălii mari și sufrageriei elevilor, de asemenea, se amenajează o infirmerie ultramodernă, pentru acea perioadă, pentru elevi, iar la ferma Seminarului din Ioșia instalează lumină electrică .

Se poate afirma, astfel, că Seminarul Tinerimii Unite a fost cea mai mare instituție de învățământ din Nordul Transilvaniei. Ctitorie vlădicească veche, întemeiată cu scopul de a educa tineretul românesc, a creat o tradiție: dragostea față de Biserică și de neamul românesc. Această tradiție s-a menținut de-a lungul celor 154 de ani de existență, cu toate vicisitudinile vremurilor prin care a trecut. De aceea, Seminarul a fost recunoscut întotdeauna ca un cuib de daco-românism, iar acest lucru s-a putut observa, mai ales, în vremea stăpânirii maghiare. Din această cauză, ungurii voiau cu orice preț suprimarea acestui institut destinat de Dumnezeu tineretului valah. Prima dată, a fost ocupat de refugiații maghiari și devastat, adus într-o situație critică. Elevii au primit o educație creștinească și națională în acest Seminar Român Unit din Oradea .

II.2.23… Academia Teologică din Oradea

Începând cu data de 8 octombrie 1912, Academia Teologică își începe primul an de funcționare provizorie, organizându-se numai în anul 1922. Și-au adus contribuția preoții dr. Ludovic Tăutu și Ghiorghe Barna, împreună cu 19 clerici de Teologie, cu 2 profesori; la 1 ianuarie 1924, episcopul numește al 3-lea profesor de Teologie, în persoana preotului Gheorghe Pop. Locul lui Gheorghe Pop este luat de dr. Vasile Chirvai, înființându-se două catedre noi, cu profesorii Francisc Hubic și dr. Nicolae Fluieraș.

Academia Diecezană s-a organizat în anul 1922, în timpul păstoriririi Episcopului Valeriu Traian Frențiu, cursul I și II. În anul școlar 1924-1925, se înființează Academia Teologică . Singura școală de învățământ superior din Oradea avea rolul să pregătească viitori preoți, în vederea completării parohiilor vacante, instituție de învățământ superior, care datează din octombrie 1924 .

Se estima că în anul 1930, Academia Teologică avea 63 clerici seminariști, dintre care 48 proveneau din Episcopia de Oradea și 15 din Episcopia de Lugoj . În anul 1932, au absolvit 10 studenți teologi, iar în anul 1938 doar 4 studenți au absolvit Academia Teologică. Numărul studenților teologi care au absolvit Academia Teologică Greco-Catolică din Oradea în anul 1943 numărul absolvenților au fost de 5 studenți, iar în 1944 10 studenți .

Academia funcționează în Dieceza Greco-Catolică din Oradea cu toate problemele inerente în decursul anilor 1940-1944, sub administrație străină. Imediat după cedarea Ardealului de Nord, preocuparea P.S.S. Ioan Suciu se îndreaptă către redeschiderea unor cursuri superioare, în limba națională, pentru studenții teologi. Academia avea 40 de studenți teologi, cu patru cursuri. Au existat, și în acest caz, destul de multe probleme, printre care lipsa unor profesori (dr. Al.Tăutu, dr. C. Tămâian și Francisc Hubic) .

Pentru a împiedica ocuparea Academiei Teologice de către refugiații unguri, P.S.S. Ioan Suciu hotărăște deschiderea cursurilor. Discret, sunt chemați prin poștă studenți și profesori, pentru a începe un nou an școlar. Cursurile au început la data de 30 octombrie 1940. Academia Teologică este prima școală românească de învățământ superior din Ardealul cedat, care-și deschide porțile după ocupație. Refugiații unguri, văzând numărul de 34 de studenți români ai Academiei, cer, prin comandantul lor, Tasnady, evacuarea clădirii în 24 de ore și transferarea lor la sediul Episcopiei. Urmare a împotrivirii rectorului, comandantul Tasnady se adresează P.S.S. Ioan Suciu, acuzându-l pe rector că nu se poate ajunge la un numitor comun pentru rezolvarea problemei. Se ajunge la un compromis, totuși, acordându-se refugiaților 3 camere la exteriorul seminarului. În urma acestui aranjament, Academia Teologică și-a putut continua cursurile până la finele anului școlar, la 24 iunie 1941 .

În vacanța de vară, Academia a fost renovată, în special sălile de cursuri și capela. În noul an școlar, 1941-1942, profesorii și studenții și-au continuat viața ca de obicei, participând la diferite serbări ce se țineau în sala festivă a Școlii Normale Diecezane. Astfel, contribuie și ei, din plin, la serbările jubiliare ale Seminarului din acel an. Studenții din acest Seminar superior au o pregătire intelectuală și spirituală, cu un program bine precizat și cu o mai bună deprindere în viața de facultate, pentru a deveni preoți evlavioși și harnici întru îndeplinirea grelei misiuni a păstoririi poporului. Înainte de încheierea anului școlar, la 13 iunie 1942, ziarul Tribuna Ardealului din Cluj, prin intermediul dr. Iuliu Hațieganu, donează un număr de 200 de exemplare de cărți românești apărute în editura ziarului, producând o mare bucurie studenților într-o perioadă când cartea românească era atât de rară în bibliotecile românilor din Ardealul de Nord .

Cursurile celui de-al doilea an școlar sub ocupație se termină la 21 iulie 1942. Clericii seminarului reprezintă pentru parohiile rămase libere în perioada de vacanță singurele fețe bisericești ce-i învățau în cele spirituale. Anul școlar 1942-1943 începe la 5 octombrie 1942, cu un număr de 65 de studenți teologi. În același an, se organizează Jubileul Seminarului, iar studenții își aduc aportul. Anul școlar se încheie cu frumoasele impresii ale acestei sărbători .

Ultimul an sub ocupația maghiară începe la 12 octombrie 1943, cu un număr de 72 de clerici, din care 24 aparțin de Episcopia Maramureșului. Cu ocazia incidentului de la Cluj, când o bandă de fanatici unguri devastează Episcopia de Cluj, P.S.S. Ioan Suciu condamnă atitudinea organizațiilor studențești maghiare din Cluj, care au năvălit asupra Academiei Teologice clujene, și trimite o telegramă I.P.S.S. Iuliu Hossu (nr. 873/8 martie 1944) , în care își manifestă regretul, pentru situația neplacută, din Academia clujană.

Cu toate greutățile pe care le-a suportat Academia Teologică din Oradea, aceasta a urmărit un singur țel: acela de a pregăti preoți evlavioși și harnici, pentru Biserică și Neam. În cei patru ani de ocupație străină, Academia Teologică a fost frecventată de 221 de clerici, care trăiau cu speranța Învierii Neamului, rugându-se pentru această izbândă.

La vremea respectivă, Academia dispunea de cadre didactice de prim rang: profesori bine pregătiți, talentați și morali, unii cu studii superioare la Roma sau alte universități superioare de renume, precum: Gheorghe Barna, Vasile Chirvai, Ioan Giorgescu, Iuliu Hirțea, Francisc Hubic, Petru Iluțiu, Ioan Pintea, Vasile Rusu, Gavril Stan și Coreolan Tămâianu.

Gheorghe Barna se asemăna ca stil de predare cu profesorul Chirvai, dar el nu se așeza la catedră, ci prefera să se miște prin fața elevilor și să gesticuleze cu mâinile pentru sublinierea unor idei mai importante. El preda Biblicul.

Vasile Chirvai era o enciclopedie în Dreptul canonic. Avea un mod aparte de a-și prezenta cursul, presărându-l cu unele remarci anecdotice, menite a ține trează atenția auditorului pe tot parcursul expunerii.

Ioan Georgescu era o enciclopedie în Istorie, fiind cunoscut și apreciat în cercul istoricilor de profesie.

Iuliu Hirțea reprezenta omul unei gândiri religioase profunde, de tip Iezuit. Când oficia Sfânta Liturghie, era pur și simplu transpus, detașat cu totul de cele pământești, așa de mare fiind convingerea sa că se afla în contact cu Divinitatea. Un asemenea om nu a putut fi înfrânt de arestări, sălbăticia anchetelor și ororile închisorilor ce au urmat. Era foarte bine pregătit în toate domeniile. Datorită sfințeniei sale și gradului înalt de pregătire, a fost numit „Părintele spiritual al teologilor”. În anii grei ai persecuției, a fost numit episcop.

Francisc Hubic a dirijat corul catedralei cu profesionalism, calm și sigurnță. Trăia momentele liturgice care îi transfigurau pur și simplu înfățișarea. Această stare de beatitudine cerească a avut-o și la moartea sa: un mort senin și plăcut la înfățișare.

Petru Iluțiu preda Filozofia, dar era în egală măsură un practicant împătimit al muzicii. Corul teologilor era dirijat și de el, pe lângă Hubic. Cânta frumos la violoncel. Împreună cu Zoicaș Histi, Sfura (teolog) dădeau adevărate concerte de cameră savurate de ascultătaori. Ei cântau și în corul catedralei ca instrumentiști, sub bagheta profesorului Hubic, care introdusese pentru prima oară orchestra în Biserica Greco-Catolică.

Ioan Pintea preda Morala Creștină. Era bine pregătit profesional; insista mult pe evidențierea importanței moralei creștine, în asanarea moravurilor rele ale societății.

Vasile Rusu excela prin vocea sa de tenor puternic, pe care o egala doar Văleanu de la Bass și Silvia Pop de Popa de la Șopran. El preda studenților Cântul bisericesc cu competență și conștiinciozitate.

În opoziție cu cei amintiți mai înainte, profesorul Gavril Stan era de o sobrietate aparte, neadmițând la orele sale de Dogmatică, nicio rumoare sau ceva asemănător. Această conduită a ținut să ne-o amintească încă din prima oră a cursurilor sale. Sub platoșa severității sale, se ascundea un mare suflet de român, ce suferea ca nimeni altul de pe urma tratamentului nedrept la care erau supuse personalitățile de seamă ale neamului nostru românesc. În urma alegerilor din anul 1946, nu și-a putut reține lacrimile de durere, cu tot stoicismul sau caracteristic. Era implicat în politica național-țărănistă, de vreme ce ținea legături apropiate cu personalitățile marcante ale acestui partid de la centru.

Legat de evenimentul aniversar, Iosif Vulcan a organizat un spectacol la Teatrul de Stat din Oradea. La acest eveniment au cântat și teologii greco-catolici, dirijați de profesorul Hubic. După spectacol, urma să fie pusă în scenă o piesă maghiară. Cum spectacolul a depășit ora prevăzută, maghiarii de afară au început să vocifereze. Profesorul Țepelea a apărut pe scenă, adresându-se opozanților: „Noi 4 ani am așteptat acest spectacol. Puteți aștepta și voi câteva minute”. Această replică inspirată a liniștit spiritile agitate.

Coreolan Tămâian a fost ales pentru funcția de rector datorită talentului său de bun administrator și organizator . Deși a existat o perioadă de lipsă de alimente, părintele rector, ca bun administrator, a asigurat zilnic cele 3 mese studenților și profesorilor, chiar dacă, uneori, masa era destul de modestă.

Între anii 1945-1947, Academia Greco-Catolică din Oradea se reorganizează, funcționând pe mai departe în incinta Seminariului Greco-Catolic, fără întrerupere până în 1948. Localul dispunea de două săli de curs, câte una pentru 2 ani de învățământ (în sistem bienal), o capelă, bibliotecă și locuință prefectului de studiu, preot Iluțiu, a părintelui spiritual Hirțea, 3 dormitoare și o baie comună pe hol. La subsol, se aflau bucătăria și sală de mese pentru elevi. Clădirea nu dispunea de încălzire centrală în perioada respectivă (anul 1945).

Programul studenților cuprindea deșteptarea interniștilor la 5:30, toaleta, echiparea și meditația matinală înainte de Sfânta Liturghie. Micul dejun dura o ora. Acesta era urmat de 4 ore de curs, pauza de amiază, două reprize de silențium, cina cu pauză de seară. Duminica se respecta programul Sfintei Liturghii din Centru, la Catedrala Sfântul Nicolae. Corul teologilor era condus de părintele Iluțiu, fiind format pe patru voci. Nu era de amploarea corului catedral, care era compus din cor mixt cu orchestră.

Viața la Academia Teologică din Oradea era formată din două componente: instructivă și educativă. Componenta instructivă cuprindea în sine materiile de învățământ, eșalonarea predării și însușirile lor pe anii de studii și trimestre, detaliate în ore săptămânale și programe zilnice de activitate. Componenta educativă consta în predarea și însușirea preceptelor religioase caracteristice vieții creștine. Componentele amintite nu erau strict delimitate, căci ele se înterpătrundeau, ca de exemplu, Morala creștină, care trebuia studiată ca materie de predare și susținere a examenelor. Exercițiile spirituale anuale care presupuneau un anumit grad de cunoaștere a adevărurilor de credință se întemeiau pe cele două componente.

Toate practicele religioase amintite și altele, precum rozarul, adorațiile etc., contribuiau de-o potrivă la instruirea și educarea studenților teologi de la Academia Română Unită din Oradea .

În anul 1948, Academia Teologică din Oradea avea un număr important de profesori remarcabili: dr. Gavril Stan, Francisc Hubic, dr. Vasile Chirvai, Gheorghe Barna, dr. Coriolan Tămâian, dr. Iluțiu Petru, Ioan Pintea, Iuliu Hirțea, Vasile Rusu, la care se adăuga administratorul Gheorghe Mangra . În acest an, numărul studenților era 120 teologi, care frecventau Academia Teologică, dar, datorită desfințării cultului greco-catolic în 1948, niciun student nu a absolvit Academia Teologică, dar s-au făcut sfințirea câtorva preoți în clandestinitate , de către episcopul Valeriu Traian Frențiu.

Între anii 1990-1991, se reânfintează teologia cu posibilitatea la finele celor 4 ani de studii teologi a obțină o diplomă de absolutoriu având posibilitatea a obține licența în teologie, la Facultatea de Teologie Greco-Catolică din Cluj-Napoca, sub patronajul episcopului Vasile Hossu, primul ierarh după revoluția din 1989 . În 1996, devine Facultatea de Teologie Greco-Catolică afiliată Universității Babeș din Cluj .

Școlile confesionale din Oradea, Beiuș, Satu-Mare și Sălaj au fost desființate în anul 1948, conform Art. 35 din Constituție. Toate școlile confesionale și private devin școli de stat. Pentru punerea în practică a acestui articol, un alt decret, nr. 176 din 3 august 1948, stabilește că, pentru lărgirea și democratizarea învățământului, comunitățile religioase, asociațiile particulare cu sau fără scop lucrativ și care au servit la funcționarea școlilor de învățământ sunt trecute în folosul statului. Prin articolul 35 al legii, privind învățământul public, acestea devin proprietatea statului. Sunt considerate bunuri mobile și imobile în conformitate cu acest articol, toate bunurile care au servit la funcționarea, întreținerea și susținerea școlilor, internatelor, căminelor și cantinelor până la data de 1 ianuarie 1948, cum și cele consacrate acelor scopuri până și după această dată. Intră în prevederile articolului precedent, toate edificiile cu inventarul lor, fiind cuprinse și acelea care au servit de locuință corpului profesoral sau personalului administrativ, internatele, căminele și cantinele destinate elevilor sau studenților de la școlile de orice categorie. Intră, la fel, cota parte a fondurilor destinate menținerii și întreținerii învățămantului etc.

Sunt dizolvate, prin prezentului decret, toate asociațiile cu scop lucrativ, concepute pentru organizarea și funcționarea școlilor particulare de învățământ (Art. 4).

Bisericii Greco-Catolice i s-a luat orice posibilitate de a organiza și întreține școli pe cheltuiala proprie. Printr-un simplu decret de lege, au fost desființate și preluate de stat școlile din Beiuș, Carei, Oradea și Blaj . Aceste școli confesionale au funcționat în Eparhia de Oradea în perioada:

1. Academia Teologică (1912-1948) ;

2. Seminarul Teologic (1792-1948) ;

3. Școala Normală din Oradea (1733-1948) ;

4. Internatul Pavelian de Băieiți din Beiuș (1891-1848) ;

5. Internatul și Liceul de Fete Beiuș, (1896-1948) ;

6. Liceul Confesional Samuil Vulcan Beiuș, (1828-1948) ;

7. Școala Normală de Fete din Carei (1945-1948), .

II.2.24 Societatea Sfântul Ioan Gură de Aur (1946-1948)

În cadrul Academiei, a funcționat Societatea de Lectură Sf. Ioan Gură de Aur, care datează încă din 1913, având un număr de 19 membri . Această societate a mai editat o mulțime de cărți de rugăciune, broșuri de pietate, cărți religioase și morale, cu scopul de a răspândi printre credincioși dragostea de carte bună românească. În timpul stăpânirii maghiare, dintre anii 1940-1944, Societatea Sf. Ioan Gură de Aur a trebuit să se ocupe de dragostea față de limba și cultura românească. Conducătorul Societății, în timpul celor patru ani de prigoană, a fost părintele profesor Gheorghe Barna, Societatea având și un președinte și o echipă formată din 34 de membri .

În perioada 1941-1942, Societatea organizează un număr de 12 ședințe, din care una de constituire, trei administrative, șase literare și două festive. Președintele Societății a fost Ion Cherejan, student teolog, anul II. În cadrul societății, se remarcă studentul Ioan Cherejan, care a publicat volumul de poezii Versuri din Transilvania nordică, apărut la editura ziarului Tribuna Ardealului din Cluj, precum și Florian Pali, care a tipărit versurile în Almanahul Tineretului Român, apărut la Oradea, sub îngrijirea P.S.S. Episcopul Ioan Suciu .

În decursul anilor , 1943-1944, președintele societății era studentul teolog Miron Biluca. Numărul membrilor Societății a ajuns la 66. S-au organizat 14 ședințe, din care una de constituire, una administrativă, opt literare, trei festive și una de încheiere. În acel an școlar, 1943-1944, se organizează trei ședințe festive: una închinată maestrului Francisc Hubic, alta romancierului Ion Agârbiceanu, cu ocazia împlinirii a 60 de ani, și a treia închinată memoriei poetului Octavian Goga, la șase ani de la trecerea sa în eternitate. Scopul acestor ședințe literar-religioase și festive a fost acela de a întări dragostea viitorilor noștri preoți, conducătorii spirituali ai poporului românesc, față de limba și legea românească, pentru a ne salva de pericolul deznaționalizării .

Această societate funcționa în cadrul Academiei Teologice și dispunea, în anul 1940, de o bibliotecă ce adăpostea 7.000 de volume, care, în timpul stăpânirii maghiare, puteau fi citite de elevii, studenții și intelectualii români, toate celelalte biblioteci școlare și publice fiind distruse de ungurii șovini . Cu toate acestea, cărțile care erau trimise prin intermediul Consulatului Regal al României din Oradea sau prin strădania Legației României din Budapesta și erau depuse la Biblioteca Academiei Teologice, ferită de a fi perchiziționată de autoritățile maghiare . Astfel, și în anii grei de ocupație biblioteca și-a sporit numărul cărților și al revistelor. Societatea a tipărit cărți și din fonduri proprii: Paraclsul Maicii Domnului, Mângâierea Creștinului și altele în mii de exemplare, la prețuri accesibile cititorilor flămânzi de scrisul românesc. În perioada 1942-1943, biblioteca avea 136 de volume noi. Toate acestea s-au realizat într-o vreme când a scrie sau a tipări românește era un act de curaj nemaipomenit, pentru că tot ce se scria în limba română nu se lua în considerare, lucruri bune de plasat la coș, iar autorii la închisoare. În perioada 1943-1944, biblioteca dispunea de încă 82 de volume donate de P.S.S. Ioan Suciu. Societatea mai dispunea de o librărie, prin intermediul căreia s-au valorificat o serie de cărți românești în parohiile rurale și la studenții teologi. Tot acum, mai apare și Almanahul Tineretului Român, sub stricta îndrumare a P.S.S. Ioan Suciu. De asemenea, Calendarul Țăranilor apare sub directa îngrijire a părintelui canonic dr. Ioan Georgescu, precum și alte cărți laice, care s-au trimis în satele noastre românești.

Academia Teologică mai dispunea și de o cantină pentru săraci, unde zilnic luau masa în jur de 300 de persoane . Această cantină era supranumită „Cetatea Fasolei”, unde mâncarea de bază era fasolea, un meniu consistent la acea vreme, fiind o penurie de alimente în tot orașul.

La data de 7 ianuarie 1949, s-a întocmit un proces-verbal în Biroul Parohial din Strada Petru Groza, Nr. 4, semnat de Gheorghe Bana, Vasile Boroș, Augustin Olar, Vasile Rusu și Alexandru Ciurdariu. Subsemnații au constatat că Societatea Sf. Ioan Gură de Aur a studenților fostei Academii Teologice Greco-Catolice din Oradea și-a încetat activitatea, fiind autodesființată. Aceasta a avut o activitate bogată și apreciata de publicul oradean și a contribuit la cultivarea literaturii religioase române .

Absolvenții Academiei Teologice Greco-Catolice de Oradea din anul 1932 :

Absolventii Academiei Teologice Greco-Catolice de Oradea din anul 1938 :

Absolvenții Academiei Greco-Catolice de Oradea din anul 1943 :

Absolvenții Academiei Greco-Catolice de Oradea din anul 1945 :

Tabel nominal cu teologii greco-catolici de la Academia greco-catolică din Oradea,

anul universitar 1947-1948

Date biografice ale teologilor greco-catolici care frecventau cursurile Academiei Teologice din Oradea între anii 1947 – 1948:

1. Teodor Duma, 29.01.1929, domiciliul Spinuș, Raionul Beiuș;

2. Ioan Ardelean, 14.06.1926, Finiș, Raionul Beiuș;

3. Gavril Sferlea, 17.08.1924, Finiș, Raionul Beiuș;

4. Grigore Ardelean, 07.02.1924, Horoatul Crasnei;

5. Dumitru Gorgan, 25.09.1925, Derșida;

6. Teofil Coroian, 29.05.1925, Curitău;

7. Coriolan Linca, 05.09.1926, Șauaeu, Bihor;

8. Iuliu Vereș, 14.11.1926, Baia-Mare, ultimul domiciliu Oradea;

9. Ioan Gâlgău, născut la Cățelu, ultimul domiciliu Oradea;

10. Augustin Cosma, 16.07.1925, Oradea, Bihor;

11. Nicolae Coca, născut la 15.05. ? , Mociar, Bihor, Raionul Salonta;

12. Teodor Sas, 25.02.1925, născut în Sititelec, Bihor, Raionul Salonta;

13. Moise Simuțiu, născut în Mociar, Bihor la 04.06.1928, Raionul Salonta;

14. Grațian Demian, născut la 02.03.1925 în Cenalos, Bihor, Raionul Săcuieni;

15. Augustin Bandici, 12.10.1923, născut în Vășad, Raionul Săcuieni;

16. Iosif Ralu, născut la 30.07.1923 în Cheniz, Raionul Săcuieni;

17. Iosif Foișor, născut la 02.03.1923 în Sărsig, Bihor, Raionul Marghita;

18. Florian Babău, născut la 10.09.1922 în Sărsig, Bihor, Raionul Marghita

19. Gheorghe Ciordaș, născut la 10.05.1924, Suplacu de Barcău, Bihor, Raionul Marghita;

20. Alexandru Sălăjan, născut la 21.03.1927, domiciliat în Cosnicul de Sus, Raionul Marghita;

21. Dumitru Meseșan, născut la data de 19.01.1921, domiciliul în Curitău;

22. Valeriu Crețiu, născut la 07.06.1925, Someș, Raionul Odorhei;

23. Victor M. Pop, născut la 15.06.1922, Drighiu, Sălaj;

24. Sabin Bogdan, născut la 26.04.1925, Lelești, Dej, Cluj;

25. Mihai Ștef, născut la 20.06.1926, Zalău, Cluj;

26. Iosif Pușcău, născut la 06.02.1929, Dobricenești, Raionul Aleșd;

27. Ioan Șchiopul, născut la 15.02.1920, Vadu Crișului, Raionul Aleșd, Bihor;

28. Nicolae Cucu, născut la 14.02.1924, Borod, Bihor, Raionul Aleșd;

29. Valentin Băințan, născut în 21.03.1924, în comuna Borlești, Raionul Baia-Mare;

30. Vasile Bumbu, născut în 12.06.1922, Seini, Baia-Mare, domiciliul în Șeini;

31. Aurel Cosma, născut în 12.02., Dindești, Baia-Mare, ultimul domiciliu în Dindești;

32. Eusebiu Fătu, născut în 11.06.1923 în Dănești, Baia-Mare;

33. Gheorghe Rezei, născut în 26.08.1921 în Săcășeni, domiciliul în Săcășeni;

34. Ioan Marina Ilie, născut în 21.01.1922, sat Slatina (Ucraina), domiciliat în Oncești, Baia-Mare;

35. Gheorghe Rusu, născut în 02.02.191921, Tămaia, Baia-Mare, domiciliul în Tămaia;

36. Ioan Sas, născut în 21.08.1925, Hărnicești, Baia-Mare, domiciliul în Hărnicești;

37. Traian Sfura, născut în 03.02.1923, Vezeudin, Baia-Mare, domiciliul în Vezeudin;

38. Ioan Ster, născut în 04.11.1923, Cicărlău, Baia-Mare, domiciliul în Cicărlău, Baia-Mare;

39. Gheorghe Bodea, născut la 04.07.1923, Cărăsău, Baia-Mare, domiciliul în Cărăsău, Baia-Mare;

40. Gheoeghe Condor, născut la 23.04.1924.

În anul 1948, instituția de învățământ superior Academia Teologică avea înscriși 70 de studenți la Teologie. Limba de predare era româna, iar clasele cuprindeau doar băieți.

Cadrele didactice și administrative ale Academiei Teologice din anul 1948 :

1. Dr. Coriolan Tămăian, născut la data de 16 decembrie 1904, Tărcaia, Satu-Mare, domiciliat în Oradea, Parcul Lenin – rector la Academia Teologică din Oradea;

2. Francisc Hubic, născut la data de 21 octombrie 1883, Nirabrany, Ungaria – profesor de Muzică la Academia Teologică;

3. Dr. Vasile Chirvai, născut la data de 16 noiembrie 1884, Sanislău, Satu-Mare – profesor titular în Drept Canonic, la Academia Teologică;

4. Gheorghe Barna, născut la 10 aprilie 1893, Cărășeu, județul Satu-Mare – profesor de Istorie;

5. Dr. Gavrilă Stan, născut la 5 aprilie 1902, Iegăriște, județul Satu-Mare – profesor titular de Dogmatică;

6. Dr. Petru Iluțiu, născut la 6 iulie 1910, Petea, Satu-Mare – profesor titular de Filozofie;

7. Ioan Pintea, născut la 1 septembrie 1914, Carei, Sălaj – profesor de Morală și Pastorală, suplinitor și la Liceul Alexandru Roman;

8. Dr. Iuliu Hirțea, născut la 13 aprilie 1914, Vintere, Bihor – asistent și spiritual la Academia Teologică;

9. Vasile Rusu, născut la 28 aprilie 1913, Tămaia, Satu-Mare – asistent universitar;

10. Gheorghe Mangra, născut la 10 noiembrie 1911, Rogoz, județul Bihor – econom.

Fișele personale cu foștii teologi greco-catolici întocmite de Securitate în anul 1948:

1. Coriolan Teofil, din comuna Curitău, Raionul Șimpleu – după absolvire s-a încadrat în câmpul muncii la Cooperativa „Înfrățirea” din Jibou;

2. Dumitru Gorgan, din comuna Derșida, Raionul Șimleu – a fost încadrat ca învățător în comuna Cosnicul de Jos, Sălaj;

3. Mihai Ștef, din Zalău, Raionul Jibou, regiunea Cluj – s-a angajat ca și cadru militar la Zalău;

4. Eugen Meseșan, din Șimleul Silvaniei – și-a continuat studiile la Facultatea de Filozofie din Cluj;

5. Coriolan Leuca, din Cristelec, Raionul Șimleul Silvaniei – dispărut de la domiciliu;

6. Ioan Sălăjan, din comuna Cosnicul de Sus, Raionul Șimleu – este considerat dușman de moarte al regimului și funcționează ca învățător în comuna Halmașd, Șimleul Silvaniei;

7. Alexandru Vaida, din comuna Dumuslău, Raionul Șimleu – angajat la Mina Sărmăsag, în funcția de contabil; nu simpatizează regimul nou instalat la putere;

8. Victor Pop, din satul Drighiu, comuna Halmașd, Raionul Șimleu – a fost angajat ca învățător în comuna Boianu Mare, Raionul Carei;

9. Ioan Gâlgău, din satul Seredeu, comuna Stărciu – a devenit preot ortodox și în comunitate a depus o muncă intensă pentru pace, în cadrul Comitetelor pentru Pace;

10. Ioan Marian, din Carei – a fost arestat și condamnat;

11. Ioan Georgescu – a urmat Facultatea de Istorie și Geografie la Cluj;

12. Gheorghe Mezei, din comuna Săcașeu, Raionul Carei, Baia-Mare – a profesat ca învățător în comuna Cheja;

13. Emil Ilieș, din comuna Silvaș – a fost funcționar la I.M.T. Tășnad;

14. Alexandru Pop – a profesat ca învățător în comuna Bucium, Raionul Jibou; era bun prieten cu preotul unit din acea comună, considerat un dușman al regimului;

15. Lucian Pop din Carei a activat ca învățător.

II.2.25. Corul Academiei Teologice Române Unite din Oradea

Este opera părintelui Francisc Hubic, cunoscut și stimat ca fiind cel mai mare compozitor bisericesc care a introdus orchestra în Catedrala Sfântul Nicolae, dar și în corul studenților teologi. Este primul reformator în muzica bisericiească, deoarece introduce pentru prima oară orchestra în biserică. El a întreprins un turneu, oferind concerte în sala Conservatorului din Cluj, dar și la Timișoara, Lugoj, Craiova, Carei, Satu-Mare, Sighet. La începutul anului 1940, acest cor era condus de maestrul Hubic, o personalitate apreciată, atât de publicul românesc, cât și de cel internațional. În timpul Dictatului, părintele Hubic s-a refugiat în România, la Blaj, unde a căutat să reactiveze corul lui Iacob Mureșanu, compus din refugiații din Oradea, dar și din muzicienii blăjeni. După 23 August, la finele eliberării Ardealului de Nord, revine la Oradea. Este numit director al Conservatorului Municipal din Oradea, activând până în anul 1947 . În paralel cu noua sa funcție, reactivează Corul „Unirea”, cu care prezintă concerte vocale și vocal-simfonice.

Francisc Hubic trece în eternitate la 16 noiembrie 1947, satisfăcut de munca depusă . El a fost condus pe ultimul drum de A.G.R.U., Reuniunea Mariană, Călugării franciscanii, elevi ai școlilor secundare, studenții coriști și un numeros public, oameni care l-au apreciat în timpul vieții, dar și după moartea sa. Compozitorul Francisc Hubic va rămâne în conștiința celor care l-au cunoscut și apreciat pentru munca sa depusă ca profesor la corul studeților teologi, la cele două coruri, „Unirea” și „Hilaria”. Catedrala românească din Oradea a fost astfel văduvită de cor și dirijor .

În data de 3 noiembrie 1947, orele 16:00, corul lui Francisc Hubic a susținut un reușit concert de colinde, compus din 19 partituri, din care 18 compoziții îi aparțineau regretatului părinte Francisc Hubic. Concertul s-a ținut la 12 Săptămâni după trecerea sa în eternitate. Succesorul și ucenicul părintelui Francisc Hubic s-a achitat ireproșabil de sarcina dirijării corului timp de o oră și jumătate fără întrerupere. Acest concert de colinde a atras mulți iubitori de frumos, încât spațiul a fost ocupat în întregime, iar ținuta mulțimii a fost: demnă, reculeasă și edificatoare. Spiritul maestrului Francisc Hubic a prezidat concertul oferit de corul care i-a purtat numele. Coriștii lui dragi i-au simțit adierea, iar cei prezenți în număr mare – confrați, ucenici, admiratorii, coriști și credincioși – au ținut a-i mai prezenta încă o dată omagii și recunoștințe postume. Programul Seratei de Colinde a corului „Francisc Hubic” prezentat în Catedrala Greco-Catolică Română din Oradea, în ziua de 30 Noiembrie 1947, orele 16:00:

II.2.26.. Rolul școlilor confesionale

După o absență de cinci luni, corul își reia activitatea sub bagheta părintelui Petru Iluțiu, profesor de Teologie. Timp de patru ani, orchestra Catedrei a oferit răspunsuri muzicale la Sfânta Liturghie, la Duminica A.G.R.U.-lui, cu ocazia serbărilor Reuniunii Mariane, studenții coriști oferindu-și contribuția la dezvoltarea și susținerea dragostei față de muzica noastră bisericească și românească. Coriștii, atât din Școala Normală, cât și din Seminarul Teologic și Academia Teologică, nu au fost tolerați de autoritățile maghiare, pentru repertoriul bogat în cântece patriotice, căutând cu orice preț să le suprime, dar nu au reușit, datorită profesorilor care și-au făcut datoria fără a da ocazia dușmanilor să-i condamne. Profesorii care au fost la cârma acestor instituții au păstrat cu sfințenie zestrea materială și spirituală moștenită de la înaintașii lor. Tradiția seculară a acestor focare de cultură bisericească și laică a fost, în vremea ocupației maghiare, un puternic factor educativ. Aici s-a căutat să li se ofere tinerilor dezvoltarea sentimentului de dragoste față de Biserică și neam . Aceste institute au fost tot timpul un puternic bastion de apărare la granița de Vest a românismului, unde încercările de deznaționalizare au fost mai intensive și mai primejdioase. Toate au luptat pentru un singur scop, acela de a asigura răspândirea culturii românești în partea nordică a Transilvaniei. Din toate aceste frământări, se observă că orașul Oradea, veche așezare, cu puternice tradiții românești, a fost un focar de energie și o citadelă neînvinsă a conștiinței naționale a românilor din Transilvania .

Rolul important pe care școlile confesionale l-au jucat în viața neamurilor și a statelor este îndeobște cunoscut. Biserica, în general, indiferent de confesiune, pe lângă menirea sa divină, a fost o instituție socială de prim rang în toate statele și colectivitățile organizate, o instituție care a menținut și întărit coeziunea și forța morală a mulțimilor, servindu-le interesele și aspirațiile, îndeosebi în plan cultural și spiritual. Pentru noi, românii dinTransilvania nordică, care, prin decizia de arbitraj de la Viena, din toamna anului 1940, am fost oferiți statului ungar, iarăși s-a pus problema școlilor confesionale și necesitatea imediatei lor reînființări. Era însă prea târziu să se înceapă din toamna anului 1940, așa că, datorită realităților și considerentelor cunoscute, a trebuit să existe un an de tranziție în care școlile să funcționeze așa cum s-au derulat, adică nu foarte bine. În viitorul an școlar însă, vor exista școli confesionale în care se va propune predarea în limba română. Atât arhiereii greco-catolici, cât și cei ortodocși, conducătorii firești, de drept și de fapt, ai școlilor confesionale, au făcut la timp demersurile indispensabile și toate formalitățile necesare către Înaltul Guvern pentru a se pune în funcțiune școlile trebuincioase .

Astfel, în anul 1941, în zilele de 28-29 august, s-au făcut înscrieri la secția română a Liceului Szent Laszlo din Oradea, expediindu-se scrisori către învățători pentru ca părinții să-și trimită copiii la școală (Episcopul Suciu îndemnând „din suflet” părinții să dea curs acestei invitații) . La rândul său, Liceul Comercial de Stat Boroș Gabor va deschide cursul superior al secției române din Oradea . Tot în aceeași perioadă, s-a anunțat că se vor face înscrieri la Academia Teologică Greco-Catolică din Oradea, unde se puteau înscrie tinerii absolvenți de Bacalaureat sau cei care au absolvit Școli Normale .

II.2.27.. Editarea de cărți de rugăciune greco-catolice la Oradea și Bixad

În perioada 1940-1942, editarea de cărți în limba română se lovea de nenumărate obstacole. La Episcopia Română Unită din Oradea, Editura Sf. Niceta de Remesiana a preoților greco-catolici și Editura Călugărilor de la Bixad publicau, fiecare, calendare bisericești. Difuzarea lor era împiedicată de autorități sub diferite motive. De exemplu, calendarul creștin de la Cluj a fost interzis, deoarece conținea fabula Toporul și pădurea, a lui Grigore Alexandrescu; a fost confiscat de către autorități, fiind considerat drept „iredentist” . Pentru folosul credincioșilor, s-a publicat cartea de rugăciuni Mângâierea creștinului, tipărită la Oradea, de preotul Ioan Ghenț , în mai multe ediții (prima în 1937). Acestei cărți i-a urmat Flacăra credinței, scrisă de dr. Aloisiu Tăutu și publicată la Oradea, în 1937. Același autor semnează și cartea Preotul în școală (publicată tot la Oradea, în același an).

Bibliotecile românești din Oradea au fost închise, iar acolo unde au mai rămas, au fost confiscate cărțile, ca în cazul librarului Ioan Clonda din Oradea .

Activitatea religioasă și culturală a preoților greco-catolici, între anii 1941-1944, poate fi sintetizată îndeosebi după diferitele lucrări editate de aceștia .

Au fost scrise Catehismele după noua metoda pedagogică a dr. Ioan Suciu. Astfel, amintim: Veniți la mine!, Mica Biblie (1941-1943), Catehism, clasa a IV-a, patru ediții (1941-1943), Almanah (1942), Eroism (1942), Povețe (1942), Prima întâlnire. Îndrumări și meditații pentru pregătirea copiilor la Prima Sfântă Cuminecătură (1942), Catehism, clasa a V-a (1943).

Ioan Suciu s-a îngrjit și de apariția unor Manuale de Religie pentru învățământul primar și pentru cel liceal, precum și de Micul catehism pentru clasa I a școlilor primare (1939), de Poruncile. Catehism pentruclasa a IV-a primară (1942) și de Credința. Istoria bisericească pentru clasa a VII-a primară (1942). Tot el a scris și Mama. În prefața lucrării, la Praznicul Adormirii Maicii Domnului din 1944, autorul consideră că respectiva carte „Nu se adresează numai mamelor, ci și taților, bărbaților legați de legământul Sfintei Căsătorii. E o carte pentru toți cei ajunși la maturitate, care au o răspundere în urzeala destinului vremelnic și spiritual al Neamului” .

Preotul Ioan Georgescu a lăsat și el cărți importante comunității greco-catolice, precum: Ostașul lui Iisus (1942), Calendarul țăranilor (1942 și 1942-1944), Cartea tinerilor (1941), Poeți în rugăciune (1944), Mântuirea creștinului (Editura Sf. Ioan Gură de Aur), Mângâierea sufletului (Editura Sf. Ioan Gură de Aur), Iadul (Editura Sf. Nechita), Chemarea Munților (Editura Sf. Nechita) .

II.2.28. Romane religioase editate de Episcopiile Greco-Catolice de Oradea, Cluj și București

În această perioadă, Biserica Unită editează mai multe reviste și cărți:

1. Marianistul apare în perioada noiembrie 1933-august 1934. Numerele sale au

fost recomandate studenților teologi, nefiind interzise în perioada 1940-1944.

2. Tinerimea nouă, editată în septembrie 1934-august 1940.

3. Eroism a apărut la Oradea sub semnătura lui Ioan Suciu, în 1942. A fost scrisă în împrejurări istorice de grea cumpănă. Autorul vrea să trezească tânărul la viața de eroism, în sensul trăirii creștine .

4. Tinerețea, aparținându-i tot lui Ioan Suciu, a fost publicată în 1944 și scoasă tot la Oradea, ca o continuare a cărții Eroism. Are următorul motto: Asemenea eroismului, tinerețea nu se poate concepe fără ideal, ba chiar se definește prin el.

5. Pier Grigorio Frassati apare la Oradea în două ediții: prima ediție este publicată în 1936, iar în anul 1943 iese ediția a II-a. Omul nu-i sublim, decât atunci când își alipește viața de ceva mai mult decât el, când are credință.

6. Fecioara de la Fatima apare la București, la Editura Sf. Vasile (ediția a II-a a apărut în 1943). Cartea cuprinde aparițiile Sf Fecioare de la Fatima, în Portugalia, în fața celor trei păstorași: Lucia, Francesca și Iacinta.

7. Rănile Domnului apare tot la Oradea, în 1943. Cartea vorbește despre suferințele Mântuitorului, luat de pe Cruce.

8. Mama apare reeditată în 1946, la Oradea. Aime Martin amintește despre educația mamelor de familii sau despre civilizația neamului românesc, prin femeie.

9. Morala creștină apare la Blaj în colaborare cu Simion Crișanul, la Tipografia Neamului, în 1946. Manualul, în expunerea sa detaliată și precisă, servește în primul rând cursului superior din școlile bisericești.

10. Viața îngerească a copilei Anna de Guigne (tradusă de Etienne Marie Lejeunne) apare la Oradea, la Editura Sf. Niceta, în 1943 .

II.2.29.. Ordinile religioase din eparhia greco-catolică de Oradea.

… Ordinul Bazilitan

Acest ordin era subordonat , Congregația Sf. Vasile cel Mare. El depindea direct de episcopii locali. O serie de congregații similare funcționau pe lângă mănăstirile Bixad, Nicula, Moisei și Oradea. După 1918, acestă congregație a avut centru la Eparhia de Cluj-Gherla. Membrii lui sunt preoți consacrați, călugări, care trăiesc în mănăstire sub îndrumarea unui superior (stareț). Ei erau sub ascultare episcopului diacezan. Vlădica de pie memorie Ignație Dărăbant, în anul 1792 a făcut parte din ordinul bazilitan . El avea intenția să pună bazele unei mănăstiri pentru călugari bazilitani din Oradea, la sugestia împărătesei Maria Tereza. Ea a destinat mănăstirea iezuiților pentru realizarea acestui scop, dar din lipsa mijloacelor financiare, mănastirea propusă de împărăteasă nu a fost pusă în practică niciodată .

II.2.30… Frații Școlari

Lor li se repartizează educația elevilor de la Seminarul din Oradea în anul 1925, unde episcopul Frențiu le-a încredințat conducerea Internatului Școlii Normale de Băieți, oferindu-le misiunea educației elevilor normaliști, conduși de preoții: Marcu Nicolae, Augustin Marcelino și fratele Matia .

II.2.31… Asumpționiștii

Fondatorul a fost preotul Emanuel D'Alzon (1810-1890) din Franța. Din tinerețe era caracterizat ca fiind o persoană inteligentă, cu un caracter cavaleresc, devotat pentru săraci și cu o evlavie deosebită pentru cele sfinte . Misiunea ordinului: 1 instrucția, 2 Pastorația, 3 Pelerinajele și Presa Bună, ordinul are ramificații în Franța, Austria, Elveția, Rusia și Grecia, etc.

Au sosit în România la solicitarea episcopilor greco-catolici. Episcopul Valeriu Traian Frențiu de Oradea i-a invitat în anul 1924 pe cei doi preoți Asumpționiști străini: Just Bornnet și Irineu Merloz. Episcopul Valeriu Traian Frențiu afirma despre Ordin Sfântul Vasile: „În biserica noastră am avut la începutul veacului XVIII Ordinul Sfântului Vasile, care după aceea s-a stins cu totul și am rămas fără călugări, ceea ce a fost și o piedică pentru dezvoltarea unei vieți religioase mai intensive” .

Asumpționiștii au fost detașați ca și cadre superioare ale Internatului Pavelian din Beiuș, activând și ca profesori la Liceul Samuil Vulcan. În anul 1925, a fost repartizat un nou preot în persoana părintelui Luis Barral, caracterizat ca un bun administrator. Episcopul Frențiu are cuvinte elogioase la adresa spiritualilor din acest grup: „Acest ordin e cel dintâiul care a înființat noviciatul român, așa că tinerii care doresc să se dedice cu totul în slujba Domnului nu mai sunt constrânși să învețe o altă limbă pentru a deveni monahi”. Părintele asumpționist Jean Nicolas a fost repartizat de Episcopul Valeriu Traian Frențiu la Beiuș, în anul 1930 ,ca profesor de Franceză. În anul 1936, funcționează ca superior al comunității Asumpționiste din Beiuș. În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru părintele Nicolas au urmat ani grei de activitate, Internatul din Beiuș fiind suprasolicitat de refugiați .

După desființarea Bisericii Greco-Catolice din România, în anul 1948, a fost afectată și Congregația Asumpționistă. Au fost expulzați profesorii de altă naționalitate, iar cei care au rămas în țară, 10 călugări, au fost arestați și condamnați la ani grei de muncă silnică la colonia Canal Dunăre – Marea Neagră .

La Beiuș, internatul de băieți condus de Asumpționiști a fost trecut în proprietatea statului, în 1948 fiind apoi desființat. O parte din călugări au plecat din țară, iar unii au rămas ca să înfrunte închisorile comuniste. Părintele Jean Nicollas a plecat în Rusia, la Odessa, și a fost arestat în 29 Aprilie 1945. După moartea lui Stalin, în 1953, a fost pus în libertate, iar în 1954, la intervenția guvernului francez, a fost eliberat și s-a întors în Franța. A murit în 1984.

Părintele Ghiorghe Cmeciu a emigrat în Franța în anul 1948.

Preotul Bernard Steff a fost arestat și condamnat la 5 ani de închisoare, având domiciliu obligatoriu la Canalul Dunăre – Marea Neagră .

II.2.32.. Surorile Oblate Asumpționiste

Au venit din Franța și au preluat conducerea Internatului de Fete din Beiuș (1925) in timpul păstoririi Episcopului Frențiu.

Surorile Oblate Asumpționiste urmau ritului Oriental Bizantin. În acea perioadă numărul elevilor a crescut de la an la an, satisfacând exigențele părinților pentru creșterea morală și religioasă a tinerilor vlăstare din acest liceu. Începând cu anul 1925 și până în anul 1940 , internatul avea un număr de 250 de elevi liceali.

Perioada 1940-1948 surorile oblate s-au ocupat de vocațiile tinere, din mănăstirea lor, sute de tinere românce s-au format în spirit creștinesc. Amintim în acest sens tinerele care s-au format: Jenica Matei , Otilia Bălaș, Profesoara Bruchental , iar în Internatul de Băieți amintim pe Fătu Gheorghe, Nicolae Cucu din Oradea și Chișbora Florian, etc.

În cea ce privește latura caritativă, călugărițele au colectat bani, haine și produse alimentare din satele limitrofe orașului Beiuș, pentru numărul mare de refugiați din calea ocupantului Horthyst, din Ardealul de Nord. Orfani de război au fost găzduiți gratuit în Internatul Pavelian de fete și băieți. La recomandarea surorilor, episcopul Frențiu, a oferit premii pentru elevi cu rezultate bune la învățătură, în bani și cărți. În acele Vremuri Vitrege exista o solidaritate comună între protopopul Greco-Catolic Valeriu Hetco și ortodox, I. Papp pentru integrarea tinerilor fără ocupație, încadrând-ui în diferite locuri de muncă. Surorile de caritate Asumpționiste, au activat și în spitalul din Beiuș, alinând suferințele răniților de pe front, etc. După naționalizarea Școlilor Confesionale și a conventului din Beiuș, începând cu anul 1948 , surorile s-au angajat la spitale, cantine, și la orfelinate.

II.2.33… Mănăstirea și Colegiul Serafic Franciscan din Oradea Mare

Mănăstirea fost înființată canonic prin rescriptul apostolic cu nr. 689/29 din 9 August 1930, care a fost înaintat Nunțiului Apostolic din România , de către Episcopul Valeriu Traian Frențiu, amintind că se deschide noua casă franciscană în Oradea, în așa-numita Capelă Borbola, ce aparținea Eparhiei Greco-Catolice de Oradea și care urma să fie dată în folosire perpetuă Ordinului Fraților Minori Conventuali, pe tot timpul cât Frații Franciscani vor activa în respectiva eparchie .

Prin adresa cu nr. 25 din 10 septembrie 1930, ministrul provincial l-a numit pe Domenic Neculaeși superior și rector al noului Colegiu Serafic din Oradea. În anul 1935, Colegiul Serafic avea 6 elevi. Călugărul Ioan Garleanu a fost reales Superior de Oradea, în locul lui Domenic Neculaeși, care a fost ales custode de Oradea Mare și Trotuși .

În anul școalar 1930-1931, Colegiul Serafic de la Oradea a avut 4 elevi, în anul următor s-au înscris 12 candidați, dintre care au rămas doar 6 .

În raportul din 1948, deja amintit, se specifică faptul că, în anul 1930, Conventul din Oradea Mare nu mai era Parochie, ci doar Colegiul pentru candidații de rit Oriental, Superior fiind Ioan Gârleanu . În anul 1948, cei mai activi franciscani de la Oradea au fost preoți: Ștefan Tătaru, Ghiorghe Dumitraș și Mihai Rotaru.

Prin decretul 358 din 1 decmbrie 1948, dictatura comunistă a scos în afara legii Biserica Greco-Catolică din România. În urma acestui decret amar, activitatea fraților de la Oradea, precum și cea din Biserica Greco-Catolică, se încheie în mod tragic, deoarece majoritatea Fraților Franciscani Conventuali care au activat în ritul oriental au fost arestați.

II.2.34 Mănastirea din Drăgești (Grágcséke)

Comunitatea satului Drăgești era mică, însumând 150 de case din plasa Ceica, județul Bihor. Oamenii acestor locuri au fost iobagi pe moșiile domnilor de pământ (grofi). Desființându-se iobăgia, ei au devenit proprietari pe o bucată de pământ, stabilindu-se pe aceste locuri.

În data de 20 octombrie 1929, fiind prezenți toți enoriașii din parochia Drăgești, Dicănești și Gruilung, a fost instalat ca paroh la Drăgești Dominic Niculăiești, Ion Gârleanu fiind desemnat administrator parohial la Gruilung. Le eveniment, au fost prezenți Protopopul de Beiuș, Valeriu Hetco, și Provencialul Franciscanilor din Moldova, P. Anton Bisoc.

Din punct de vedere canonic, conventul din Drăgești a fost înființat la 16 noiembrie 1929, prin adresa cu nr. 7260, a Sfântului Scaun . În anul 1940, părintele superior Ioan Lădan a elogiat și prezentat cum s-au desfășurat pelerinajele la Drăgești, afirmând ca localitatea a devenit unul din cele mai însemnate centre Franciscane din țară.

La data de 14 iunie 1936, a fost întemeiată noua biserică consacrată Sfântului Anton de Padua. Cu această ocazie, Drăgeștiul a fost proclamat loc de pelerinaj în cinstea Sfântului Anton. Pelerinajele la acest Sanctuar se făceau de două ori pe an: în duminica de după 13 iunie și la Sfânta Maria, în 15 august .

În anul celui de-Al Doilea Război Mondial, a scăzut numărul pelerinilor la Drăgești, dar sărbătoarea Sfântului Anton de Padua a continuat să fie celebrată într-un mod deosebit. În anul 1943, în plin război, de praznicul Adormirii Maici Domnului (15 August), Episcopia Română Unită din Bihor a organizat un pelerinaj la Manăstirea Părinților Franciscani din Drăgești . La acest pelerinaj special a participat și Episcopul Valeriu Frențiu, care a prezidat Sfânta Liturghie de la ora 10:00 .

La Mănăstirea Drăgești funcționau ca preoți Dumitru Pascal, Alexandru Guizan și, mai târziu, preotul novice Mihai Rotarul. Conventul de la Sanislău (mănăstire), înființat în anul 1947, l-a avut ca preot pe părintele Iosif Celante, o personalitate a Bisericii Greco-Catolice. În notele informative din 18 iulie 1949 – 1 decembrie 1949, acești preoți ieromonahi figurează în evidența Securității ca și sacerdoți rezistenți. Ei au fost arestați și condamnați la ani grei de închisoare, acuzațiile fiind diverse: vagabondaj, acțiuni de uneltire contra orânduirii de stat și fanatism religios. Au fost condamnați la ani mulți de închisoare, între 10-25 de ani, pentru acțiuni de subminare a orânduirii de stat. Au fost eliberați în anul 1964, odată cu amnistierea tuturor deținuților politici .

La 1 decembrie 1948, a fost interzis cultul greco-catolic, fiind arestați episcopii, preoții, persoanele consacrate (călugari și preoți greco-catolici).

II.2.35.. Mănăstirea din Sanislău

Franciscani Conventuali de la Sanislău au fost prezenți la finele anului 1946.

Episcopul Frențiu, în scrisoarea sa circulară din data de 3 iulie 1947, amintea Consistoriul Bisericesc că dorea să se instituie pelerinajul de la Sanislău: „Dorim din tot sufletul și prevedem în Domnul o dezvoltare mare a acestui nou focar de spiritualitate, nu doar din Sanislău, ci și pentru mulțimea fervuroasă a bunilor, credincioși de pe plaiurile bihorene, sălăjene și sătmărene. Să fie un izvor de luminare a sufletului, mângâiere la necazuri, întărire în încercări și ușurare în aspectele vicisitudinii și ispite ale vieții” .

În scrisoarea circulară a Episcopului Frențiu, din 3 Iulie 1947, se instituie pelerinajul de la Sanislău. Comunitatea din Sanislău se compunea astfel: pr. Iosif Celante, paroh și superior, pr. Petru Dinca, capelan și catehet, fratele Dumitru Andrași. Începând cu toamna anului 1948, a fost repartizat la Sanislau părintele Ghiorghe Dumitraș, fiind hirotonit de Episcopul Ioan Suciu, la 1 februarie 1948 . In anul 1947 s-au organizad pelerinajul de , Sânta Marie Mare de la Mănăstirea Sanislău. De praznicul Adormirii Maici Domnului, oficiul parochial din Sanislău cheamă pe toți credincioșii la rugăciune și pocaință în biserica din localiate, după umătorul program.

14 august , joi seara la ora 19, Deschiderea Oficială a Pelerinajului,

Ora 8.00 Vecernia, Predica despre rolul pelerinajelor,

Ora 10.00 Paraclisul Maci Domnului, predica despre spovadă,

Ora 12.00 Rozarul Predicat

In acest timp preoți vor sta la dispoziția credincioșilor pentru diferite slujbe.

Ziua de 15 august , ora 03.00 , Sf Liturghie I,

Ora 5.00 – II,

Ora 7.00 – – III

Ora 8. 30 , Primirea Oficială a Episcopului Dr, Valeriu Traian Frențiu,

Ora 10.00 Liturghia Pontificală, cu predică ținută de IPS Sa Episcopul.

După terminarea Liturghiei Arhierești, urmează înconjurarea biserici cu sf Icoana și Ungerea cu Ulei Sfințit .

Ctitorie a Episcopului Valeriu Traian Frențiu, a fost desființată de autoritățile comuniste în 1948 și a fost preluată de Biserica Ortodoxă.

Paraclisul Maici Domnului în postul Sf Maria- 1-15 august

Conform dispoziției din Vestitorul orădean, emis la 1-15 august , cu nr, 2181/ 1925, se introduce în Eparhia de Oradea, Paraclisul Maici Domnului. Episcopia dispunea ca în fiecare Biserică din Episcopia de Oradea, în Postul sf Marii să se cânte Paraclisul Maicii Domnului.

Sa hotărât să se țină regulat o predică scurtă de 10 minute.

Sf Paraclis să decurgă în așa fel ca să dureze doar un ceas cu predică cu tot.

In parohiile fără preoț și în filiale Sf Paraclis să fie cântat de către cantori. Ca o consecința a războiului, necredința lupta impotriva biserici, indiferentismul, destrăbălărea în moravuri ispitele de tot soiul, durerile necazurile, încercările, multe calamnități, ce s-au abătut asupra indivizilor și neamurilor, se dispune să se facă mare propaganda între credincioși ca să participe toți și să cânte la sf Paraclis.

Asupra orei potrivite să fie consultat Agrul, Reunea Mariană, și Curatoratul, pe care să îi îndemne preotul, să aducă câți mai mulți credincioși la Sf Rugăciune în cinstea Sf Fecioare, preoți să ia măsuri cântecele să fie frumos executate. Să angajeze copii la această cruciadă sfântă.

Toate dispozițiile date de episcopie referitor la cântarea sf Paraclis intră în vigoare pentru tot deauna în Eparhia de Oradea.

Oradea 1 iulie 1947

Pentru extinderea pioase a Paraclisului ca pregatire la sărbatoarea Adormirii Maici domnului fraților preoți le poate fi prețios broșura Paraclisul Maicii Domnului editată , pentru prima dată la Mănăstirea Franciscană Unită din Oradea, str Lucreția Suciu, nr 3 unde se poate acizitiona la pretul de 100.000 lei .

Broșura conținea 15 peredici scurte , pentru fiecare zi și la urma în adaus , e tiparit paraclisul așa cum se obișnuiește în bisericile noastre Greco-Catolice. În postul sf Marii această cărte este recomandată tuturor.

Oradea 12 iulie 1935

La Oradea, au mai fost înființate asociațiile: Congregația Terțiarilor Franciscani (din 1931), Asociația Apostolatul Bolnavilor, Reuniuni ale Rozarului, Reuniuni ale Sfântului Anton, Falanga Sfintei Cruci (formată din elevii Școlii Normale din Oradea). Toate aceste asociații religioase au fost desființate în anul 1948 de autoritățile comuniste .

II.2.36. Acțiuni culturale și religioase greco-catolice ale Academiei Teologice și ale Școlii Normale din Oradea, Bihor

Odată cu retragerea administrației românești în anul 1940, cele mai multe instituții culturale s-au retras ori au fost desființate . În acest context, în lucrarea Vechea cultură românească în Țara Bihariei, profesorul Hațieganul din Cluj, îi îndemna pe toți intelectualii din Ardealul ocupat, să scrie și să publice, fiecare în domeniul în care activa, pentru a dărui poporului hrană sufletească. Astfel, în Tribuna Ardealului vor apărea articolul lui Th. Neș, Oameni din Bihor, și cel al lui Eugen Potoran, Poeții Bihorului. La rândul său, părintele Ioan Georgescu, în nr. 3 al lucrării Vechea cultură românească în Țara Bihariei, aduce contribuții folositoare pentru cunoașterea vieții culturale a românilor din Vestul Transilvaniei, preocupându-se de vechimea elementului românesc în Țara Bihariei, arătând documente istorice ale vremii care îi amintesc pe români pe aceste meleaguri încă din sec. al XII-lea, deși prima epocă importantă în viața culturală a bihorenilor o constituia, în opinia sa, a doua jumătate a sec. al XVIII-lea. Părintele Georgescu mai amintește și avantajele aduse de unirea, pe plan bisericesc, unei părți a românilor transilvăneni cu Biserica Română Unită, ca de exemplu crearea instituțiilor școlare și culturale românești în cadrul cărora s-a dezvoltat o intensă activitate spirituală și românească. Pe de altă parte, Vasile Vartolomei, în almanahul „Zorile Bihorului”, trece în revistă instituțiile și prezintă personalitățile bisericești implicate în viața școlară, culturală și realizările acestora: manuale de religie (ilustrate de părintele Ioan Suciu), Mica Biblie (clasa a III-a) și Catehismul (clasa a IV-a) . Datorită unui articol intitulat Despre Bisericile Românești, apărut la Lyon, în Franța, și comentat de către dl. Gabriel Hanotant, de la Acadmia Franceză (fost Ministru de Externe), părintele I. Georgescu a fost anchetat de către autoritățile maghiare .

Redăm o parte din acțiunile organizate de asociațiile religioase și școlare în vederea menținerii credinței și a spiritului național:

Falanga Sfintei Cruci, formată din elevii Școlii Normale, organiza organiza în 1940 diferite activități social-culturale sau umanitare .

Programul Serbării Zilelor Eroilor cu stolul de străjeri, din 28 ianuarie 1940. Stolul Școlii Primare de Stat, comuna Girișul de Criș:

Imn de serbare – cor școlar pe două voci;

Discurs ocazional ținut de preotul A. Muset;

Apostolul – recitat de Muntean Maria din clasa a VII-a;

Recitări – Grădina de copii mici;

Hora plugarului – cor școlar;

Odă, compusă de Petru Filip;

Dascălul – recitat de Sav Ileana, clasa a VI-a;

Sus opinca – cor școlar;

Discurs ocazional –prezentat de preotul Romul Mihalca;

Când toate trec (priceasnă) – cor școlar;

Discurs ocazional – ținut de Tiponuț Ioan, notar;

Purtăm în suflet bărbația – cor școlar;

Discurs ocazional – ținut de învățătorul Gheorghe Demian;

Lăudați-L, că e mare Dumnezeu – cor școlar;

Discurs ocazional – prezentat de Ioan Babau, deputat;

Mulți Ani – cor școlar;

Cuvântul sărbătoritului .

Un exemplu de activitate duminicală desfășurată în cadrul Școlii Normale Greco-Catolice conține acțiuni despre: sărbătorile băbești, despre lene, și buna înțelegere, buna cuviință, despre beție și școală etc. .

„Prin dispoziția dată de Straja-Țării, prin legiunea de străjeri Oradea, s-a fixat ca în ziua de 19 martie 1940, să se facă mărturisirea elevilor de școală, clasele I și VII, pentru ambele confesiuni, din Girișul de Criș, iar în ziua de 20, orele 8:00-10:00 să fie împărtășiți cu Sfânta Taină” .

La 22 decembrie 1940, în Oradea, la Școala Normală Unită, a avut loc serbarea datinilor de Crăciun, festivitate la care a participat Î.P.S.S. Episcopul Valeriu Traian Frențiu. De problemele muzicale s-au ocupat profesorii Sabo și Vartolomei. Elevii au prezentat colinde și piese religioase (Irozii) .

De Crăciun, părintele canonic Ioan Georgescu a vizitat satele fără preoți: la Nușfalău a împărțit credincioșilor calendare; la Valcăul de Sus și Valcăul de Jos a împărtășit mulțimile rămase fără preot; a oficiat slujbe și s-a convins de evlavia credincioșilor greco-catolici . De asemenea, duminică, 19 octombrie 1941, a fost duminica misiunilor externe, prilej cu care s-a organizat o serbare religioasă cu un program bogat. Printre conferențiari s-au aflat: Ioan Celante, franciscan unit; Ioan Gâlgau, elev; dl. Ioan Erdei, elev la Școala Normală Oradea; Gheorghe Pop, elev la Școala Normală; corul condus de Petru Iluțu .

La 5 mai 1941, în Sala festivă a Școlii Normale, s-a jucat piesa Quo Vadis, dramă religioasă în trei acte, prelucrată după H. Sienkiewicz de către părintele Lupșa. Printre cei din publicul select s-au aflat: Iuliu Hossu, administrator apostolic de Oradea; P.S. Episcopul auxiliar; domnii consuli români de Oradea, Jurchescu și Oancea; canonicii: Augustin Maghiar, Ioan Georgescu, V. Barbu, T. Matei, Gavril Stan; rectorul și profesorii de teologie: dr. V. Chirvai, Gh. Barna, M. Sălăjan, dr. Petru Iluțiu, protopopul V. Petrovici, V. Ivuțean, pr. Ioja, Gheorghe Mogora, V. Vartolomei, doamna profesoară Rusu, dr. Terțan, directorul Marian; avocații: Erdeli Sever, dr. Petru Mărcuș, doamna Filip Ioana și dr. Gheorghe Simonca. Drama părintelui Lupșa a fost primită cu entuziasm de publicul simțitor, bine instruit, care a știut să aprecieze munca artiștilor, iar pe cea a autorului prin chemare la rampă și aplauze frenetice .

La 10 iunie 1941, s-a săvârșit un parastas și o Liturghie pentru odihna sufletului Mitropolitului de Blaj Alexandru Nicolescu .

Preasfinția Sa Ioan Suciu, din Oradea, a fost în vizită canonică la Sanislău, de Rusalii. La Vecernie, a predicat celor 800 de suflete despre Sfântul Spirit și a apelat la toate virtuțile creștine, cerând oamenilor să-și păstreze credința. S-a adresat mamelor să-și îndeplinească menirea, spunând că în 1940 au fost la Sanislău 30 de botezuri, iar în 1941 doar 6, față de anul 1911, când au fost 80. Buna dispoziție a fost bine întreținută de părintele protopop Patachi .

În 1941, P.S. Ioan Suciu era episcop auxiliar de Oradea, președintele U.M.C.. De ziua misionară, a scos în circulație o iconiță cu rugăciune pe spate, iar pe față reprezentându-l pe Iisus, la picioarele căruia stătea un credincios cu brațele întinse spre Mântuitor, care îi întindea cupa suferințelor. Rugăciunea de pe spatele iconiței suna astfel: „Oh, Isus preaslăvit, cap al Bisericii, căruia nu-ți cade greu să unești suferințele Tale cu suferințele credincioșilor Tăi, primește închinarea durerilor mele, adaugă chinurile mele la chinurile tale, pentru ca și eu răstignit cu Tine să fiu, unealtă de mântuire. Dă-mi harul să-mi pot purta crucea astăzi și totdeauna, cu resemnarea senină ca odată, împreună cu Tine să fiu slăvit în veci” .

În august 1941, la Sighet, cultul unit român a organizat o săptămână misionară, unde toți, bogați și săraci, tineri și bătrâni, indiferent de neam, puteau asculta cuvântul Lui Hristos: „Iubiți-vă unii pe alții” .

La 31 august 1941, Episcopul Ioan Suciu a fost înscăunat ca episcop, la Oradea. Cu această ocazie, I.P.S. Iuliu Hossu, într-o predică ținută la Catedrala Sfântul Nicolae, amintește: „Timpurile sunt grele și de la toți aștept împlinirea cu sfințenie a datoriei, să nu ne găsească dreptul judecător lenevind și să ne pedepsească punându-ne de-a stânga sa, ca pe slugile cele viclene. Dumnezeu e bun și nu îngăduie să fim ispitiți peste puterile noastre” .

Duminică, 21 septembrie 1941, la orele 17:00, a avut loc, în Sala festivă a Școlii Normale din Oradea, un concert aranjat de corul bisericilor românești, sub conducerea lui Vasile Sabău, profesor la această școală. Corurile participante: „Ciprian Porumbescu”, „Timotei Popovici”, „Homilius”, „Gheorghe Dima”, „Ion Vidu”. Un moment de atracție a realizat și sora Ela Cazacu, absolventă de Conservator și artistă cu har dumnezeiesc . Printre participanții din partea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea s-au numărat: H. Maghiar, canonicii dr. I. Georgescu, pr. Theodor Matiu, dr. Gavrilă Stan, rectorul și profesorul de teologie Gh. Barna, protopopul Vasile Stan. Din partea Consulatului Regal al României au participat: consul dr. Dorin Oanea, vice-consul Anghel Lupescu, funcționarii Bologa și Romoșan. Din partea Școlii Normale au participat: directorul Sabo și profesorii Victor Pop, Victor Rusu, Vasile Vartolomei, precum și profesorul de la Școala Comericală, Iosif Sălăjan. Au mai luat parte la eveniment: avocații Petre Marcus și T. Filip, și medicul Eugen Pop. Un concert de pian a susținut Ilie Cazacu, absolvent al Academiei de Muzică .

La 23 noiembrie 1941, la Școala Normală, a avut loc serbarea Reuniunii Femeilor Române Unite din Oradea, prezidențiată de dra Cornelia Erdeli, o serbare destinată ajutorării copiilor săraci români cu ocazia Sfintelor sărbători ale Crăciunului. În cadrul serbării, a avut loc și o conferință a P.S. Ioan Suciu, despre „Providența divină și război”. La acest eveniment au fost prezenți dr. Negulescu, consulul României la Cluj și dr. Mihai Marina, consulul de la Oradea. Episcopia Română Unită a fost reprezentată prin Augustin Maghiar, Vasile Barbul, T. Matei, dr. Gavrilă Stan, Gh. Barna, Petru Iluțiu. De la Episcopia Ortodoxeă au participat: părintele consilier Emilian; părintele Valeriu Joja; directorul internatului, N. Jiga, și părintele Andrei Lupșa. Din partea Școlii Normale Greco-Catolice au fost prezenți : domnul director C. Sabo și profesorii: Victor Pop, Victor Rusu, Iuliu Iepure, Eugen Chiș, Teodor Filip etc., precum și un număr mare de elevi ai școlilor secundare din localitate. P.S. Ioan Suciu, în conferința sa de o oră și jumătate, a prezentat cele două realități care măcinau dintotdeauna viața omenirii: Realitatea Războiului și Realitatea Providenței Divine. Autorul afirma: „Aștern față în față două dintre realitățile uriașe care cuprind și mistuie viața noastră: una veșnică, cu prelungiri și efecte în timp, cea mai grăitoare dogmă a credinței noastre – Providența Divină, alta vremelnică, terestră, cu prelungiri în veșnicie, cu articulații nelămurite dincolo de zăgazurile vremii și a anilor, cea mai neînțeleasă și totuși aceea care, după cuvântul lui Oswald Spengler, țese istoria omenirii” . Tot în 1941. a apărut Anuarul U.M.C. pe 1941, redactat de Ioan Georgescu, un prilej de reculegere sufletească, ce se deschide cu binecuvântarea P.S.S. Iuliu Hossu și cu publicarea unor poezii. În cadrul acestei lucrări, se considera că profesorul de religie și catehetul au datoria să câștige copiii pentru Biserică, să-i facă s-o iubească, s-o cerceteze cu drag. Orele de religie trebuie să fie pătrunse de duhul blândeții, al dragostei față de copii, iar cuvântul catehetului să se adreseze întâi inimilor copiilor și, prin inimi, intelectului. Învățământul religios trebuie să fie afectiv, să trezească în copii sentimente vii și intense de plăcere, de pietate, de compătimire, de admirație față de Dumnezeu. În loc de cunoștințe, lipsite de atașamentul copiilor față de Biserică, mai degrabă cunoștințe mai puține și mai multă dragoste față de cele sfinte. Educația religioasă a copiilor este o obligație capitală a preoțimii, asupra căreia protopopii au datoria să vegheze cu sfințenie. Se considera că orele de religie nu trebuiau neglijate, pentru că doar prin ele copiii vor putea crește buni și blânzi, cu frica Lui Dumnezeu și cinste față de părinți, copii din care se va dezvolta un tineret sănătos, moral și cu respect față de Biserică și lege .

Printre cărțile nou apărute mai poate fi amintită și lucrarea Iosif Vulcan-100 de ani de la naștere, scrisă tot de către preotul Ioan Georgescu. Tot părintele Ioan Georgescu, în Postul Crăciunului, la Catedrala Schimbarea la Față din Cluj, în prezența Î.P.S.S. Iuliu Hossu, cu o deosebită erudiție și elocvență, a expus auditoriului stările de degradare omenească din Antichitate și până în acele vremuri, stări din care numai credința creștină l-a ridicat pe om la cea mai înaltă treaptă morală de dreptate și egalitate. Conferința părintelui canonic, savant ticluită și expusă impecabil, a fost ascultată cu multă plăcere de către publicul dornic de lumină . În duminica de 21 decembrie 1941, elevii Școlii Normale și cei ai Școlii de Aplicație din Oradea, sub regia profesorilor V. Vartolomei și V. Sabău, în cadrul Serbării de Crăciun, au jucat piesa Plinirea vremii, dramă religioasă în 6 acte .

Un alt moment foarte important pentru comunitatea greco-catolică l-a constituit sărbătoarea Intrării în Biserică, când s-au împlinit 24 de ani de când vlădica Iuliu și-a făcut apariția în Eparhia de Cluj-Gherla .

În data de 17 august 1942, au fost primite în Congregația Surorilor Greco-Catolice a Maicii Domnului tinere între 16 și 24 de ani, cu patru clase primare .

Cărți de vânzare în depozitul Tipografiei Sf. Ioan Gură de Aur din Oradea: Euhologie și Orologhion. În vederea inspecțiilor, oficiile protopopești sunt invitate să înainteze Ordinariatului, până la 15 octombrie a.c., distribuția orelor de religie la școlile primare și la cele secundare din district . La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, la cârma Episcopiei de Oradea se afla seniorul Valeriu Traian Frențiu și episcopul auxiliar Ioan Suciu, supranumit „Episcopul Tinerimii din Eparhia de Oradea”. Acesta menține o legătură vie cu preoții din Eparhie încă din momentul în care îl înlocuiește pe Frențiu care s-a refugiat la Beiuș, urmând să fie nominalizat ca Administrator Apostolic la Blaj, în locul lui Alexandru Nicolescu (1935-1941). S-a stins din viață la 5 iunie 1941.Viața acestui mare mitropolit a fost cea ma frumoasă și pilduitoare cărte, din care au învățat mai mult cei care l-au văzut. Era învțat fără enfază credincios fără patetism , bun fără ostentație , neprihănit suflet închinat Biserici Unite, exemplu de nobilă dăruire a Altarului. Mitropolitul Alexandru Nicolăescu, a fost vrednic urmaș al marilor luceferi, care a luminat cărarea stramoșilor în cursul veacurilor. Astfel, la puțin timp după instaurarea administrației maghiare, în toamna anului 1941, P.S. Ioan Suciu, într-o duminică din septembrie, a efectuat o vizită canonică neoficială la parohia greco-catolică din Girișul de Criș, județul Bihor. Predica marelui vlădică a atins cele mai sensibile corzi ale credinței. S-au trăit clipe de neuitat. În data de 24 ianuarie 1942, a vizitat județul Sălaj. Cu această ocazie a fost întâmpinat de vicarul Aurel Pășcuțiu. Parohiile sălăjene Hotoani, Curitău, Câmpia Bocșa și Tășnad au trăit momente de sărbătoare cu prilejul vizitelor canonice ale Episcopului Ioan Suciu. Le fel a făcut și în anii 1943-1944 .