Teza Doctorat Marin Domente 02 [613484]

UNIVERSITATEA DE STUDII POLITICE ȘI ECONOMICE
„CONSTANTIN STERE”
FACULATATEA DREPT
CATEDRA DREPT PUBLIC

Cu titlu de manuscris
C.Z.U.:

MARIN DOMENTE
PARTICULARITĂȚILE RAPORTULUI JURIDIC PRIVIND
CREAȚIILE INTELECTUALE ȘI EVOLUȚIA ACESTUIA
Specialitatea: 551.01 – Teoria generală a dreptului
TEZĂ DE DOCTOR ÎN DREPT

Conducător științific: AVORNIC Gheorghe,
Doctor habilitat în drept,
Profesor universitar
___________________

Autor:
DOMENTE Marin
___________________
CHIȘINĂU , 2016

2

© DOMENTE Mar in, 2016

3
ADNOTARE ………………………………………………………………………………………….. …….. …….. 5
LISTA ABREVIERILOR ………………………………………………………………….. …………….. …. 8

INTRODUCERE ………………………………………………………………………….. …………………….. 9

1. ANALIZA MATERIALELOR ȘTIINȚIFICE PRIVIND RAPORTURIL E
JURIDICE DIN DOMENIUL CREAȚIILOR INTELECTUALE
1.1. Analiza materialelor științifice publicate la tema tezei în Republica Moldova ………… 16
1.2. Studiul publicațiilor doctrina re din străinătate privind raporturile juridice din domeniul
creațiilor intelectuale …………………………………….. …….. …………………………… ………………………… . 29

2. GENERALITĂȚI PRIVIND RAPORTUL JURIDIC ÎN DOMENIUL
CREAȚ IILOR INTELECTUALE ȘI EVOLUȚIA ACESTUIA
2.1. Conceptul privind raportul juridic din domeniul creațiilor intelectuale …………………. 37
2.2. Apariția și evoluția raportului juridic din domeniul creațiilor intelectuale …………….. 47
2.3. Parti cularitățile raportului juridic din domeniul creațiilor intelectuale ………………….. 55
2.4. Clasificarea raportului juridic din domeniul creațiilor intelectuale ……………………….. 64

3. PARTICULARITĂȚILE SUBIECȚILOR ȘI OBIECTELOR RAPOR TULUI
JURIDIC DIN DOMENIUL CREAȚIILOR INTELECTUALE
3.1. Persoana fizică în calitate de subiect a raportului juridic din domeniul creațiilor
intelectuale …………………………………………………………………………………………. ………………………. 77
3.2. Persoana juridică în calitate de subiect a raportului juridic din domeniul creațiilor
intelectuale ………………………………………………………………………………………………………… ……….. 84
3.3. Acțiunile organelor de stat și organizațiilor internaționale în scopul protecției creațiilor
intelectuale …………………………………………………………………………………………………………….. …… 90
3.4. Obiectul raportului juridic din domeniul creațiilor intelectuale ……………………………. 102

4. SPECIFICUL CONȚINUTULUI RAPORTULUI JURIDIC DIN DOMENIUL
CREAȚIILOR INTELECTUALE
4.1. Drepturile obiective născute în cadrul raporturilor j uridice din domeniul creațiilor
intelectuale …………………………………………………………………………………. ………………………… ….. 108
4.2. Drepturile subiective născute în cadrul raporturilor juridice din domeni ul creațiilor
intelectuale ………………………………………………………………………… ………………………… …………… 117

4
4.3. Specificul drepturilor organelor de stat și organizațiilor internaționale în cadrul
raport urilor din domeniul creațiilor intelectuale ……………………………………………………………… 127
4.4. Obligațiile subiecților raporturilor juridice privind creațiile intelectuale …………….. 140

CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMAND ĂRI ……………………………………………… 144
BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………………………… 148
DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII ……… ……………… …………. 162
CV-ul AUTORULUI …………………… ………………………….. ………………………………… ……. 163

5
ADNOTARE
la teza pentru conferirea titlului de doctor în drept cu tema „Particularitățile
raportului juridic priv ind creațiile intelectuale și evoluția acestuia”
Chișinău, 201 6
Structura tezei: introducere, patru capitole, concluzii generale și recomandări, bibliografie
din 231 titluri, 130 pagini de text de bază (pînă la Bibliografie), rezultatele obținute sunt publ icate
în 7 lucrări științifice, cuvintele -cheie: raport juridic, subiect, obiect, conținut, drept obiectiv, drept
subiectiv, persoana fizică, persoană juridică, capacitate, creație, intelectuală, industrie.
Teza este realizată în domeniul teoriei generale a dreptului.
Cercetarea a fost efectuată în baza principiilor teoretice și metodologice ce se conțin în
doctrina juridică, la elaborarea ei fiind apli cate metoda analitică, istorico -juridică, logico -juridică,
sistematică și comparativă.
În teză se analizează conceptul de raport juridic, în special conceptual de raport juridic
privind creațiile intelectuale, tipurile de raport juridic, evoluția istorică a raporturilor juridic
privind creațiile intelectuale, rolul și valoarea socială a acestora la etapa actuală. De asemenea,
sunt analizate: subiecții, obiectul, conținutul și condițiile de apariți și dezvoltare a raporturilor
juridice privind creațiile inte lectuale, conținutul drepturilor subiective și obiective născute în
cadrul acestora, precum și temeiurile stingerii acestor raporturi.
Noutatea și originalitatea științifică a lucrării rezidă în faptul că, pentru prima dată în
literatura juridică din Republica Moldova, a fo st întreprinsă o cercetare detaliată și completă a
diferitelor definiții date atît raporturilor juridice, precum și, în special raporturilor juridice privind
creațiile intelectuale (autorul propunând propria definiție), a particularităților caracteristice acestor
raporturi. În baza acestora au fost făcute un șir de concluzii și înaintate recomandări în scopul
perfecționării legislației, menite să ridice la un nivel calitativ mai înalt relațiile dintre subiecții
raporturilo r juridice vizate.
Problema științifică analizată constă î n formularea unui concept exhaustiv de definire
maximal completă, sub aspect evolutiv a r aporturilor juridice cu obiect special, creațiile
intelectului uman.
Rezultatele cerc etării și recomandările înaintate pot fi utilizate în procesul de instruire la
facultățile de drept și de economie, cel de perfecționare a judecătorilor, avocaților și
jurisconsulților din economia națională; ele pot fi utile specialiștilor ce activează în sfera dreptului,
precum și întreprinzătorilor în activitatea lor comercială.

6
ANNOTATION
For the thesis for conferring the title of Doctor of Law on the theme "The
peculiarities of the legal relationship with regard to intellectual creations and its evol ution"
Chisinau, 201 6
Thesis structure: introduction, four chapters, conclusions and recommendations,
bibliography of 231 titles, 130 pages of main text (before the bibliography), the results are
published in 7 scientific papers, keyword: legal re lationship, subject, object, content, objective,
subjective right person, legal person, capacity, creative, intellectual industry.
The thesis is carried out in the general theory of law.
The research was carried out based on theoretical and methodological principles contained
in the legal doctrine in its elaboration analytical method being applied, historical and legal, logical –
legal, systematic and comparative.
The thesis analyzes the concept of legal relationship, in particular the concept of legal
relati onship on intellectual creations, the kinds of legal relationship, the historical evolution of
legal relations concerning intellectual creations, their social role and value at present. They also
analyzed: subjects, subject, content and conditions of machi nery and development of legal
relations concerning intellectual creations, content rights born in subjective and objective, as well
as the grounds for extinguishing these relationships.
Scientific novelty of the work lies in the fact that for the first tim e in legal literature in
Moldova, was undertaken detailed research and complete various definitions of both legal relations
and, in particular legal relations concerning intellectual creations (by proposing own definition),
the characteristic features of t hese relationships. On this basis they were made a number of
conclusions and submitted recommendations for improving the legislation designed to stand up to
a better quality of legal relations between the subjects concerned.
Reviewed scientific problem is to formulate a comprehensive concept for defining maximal
complete evolutionary aspect of legal relations with particular object creations of the human
intellect.
The research findings and recommendations to be used in training the faculties of law and
economics, the training of judges, lawyers and legal expert in the national economy; they can be
useful specialists working in the sphere of law and entrepreneurs in their business activities.

7
АННОТАЦИЯ
Для диссертации на присвоении звания доктора юридических наук на тему
«Особенности правоотношений в связи с интеллектуальной деятельности и их
эволюция ", Кишинев, 201 6
Структура диссертаций: введение, три главы, выводы и рекомендации,
библиография 197 наименований, 122 страниц основного текста (до библиографии),
результаты опубликованы в 7 научных работах, ключевое слово: правоотношения, субъект,
объект, содержание, объективный закон, субъективное право, человек, юридическое лицо,
правоспособность, творческий, интеллектуальная промышленность.
Тезис проводится в общей теории права.
Исследование было проведено на основе теоретических и методологических
принципов, содержащихся в правовой доктрине , в ее разработке применя лся
аналитическ ий, исторически й и юридически й, логико -правовой , систематически й и
сравнительны й метод .
В диссертации анализируется понятие правовых отношений, в частности, понятие
правовых отношений по интеллектуальной деятельности, виды правовых отношений,
историческая эволюция правовых отношений по поводу интеллектуально го творчества, их
социальную роль и значение в настоящее время. Также проанализирова ны: субъекты,
предмет, содержание и условия развития техники и правовых отношений, касающихся
интеллектуальной деятельности, субъективн ые и объективн ые права, а также основания
для возникновения этих отношений.
Научная новизна работы заключается в том, что впервые в юридической литературе
в Молдове был о проведен о детальное исследование касающихся правоотношений
интеллектуального творчества (предложив собственное определение), характерные черты
этих отношений. На этом основании были сделаны ряд выводов и представ лены
рекомендации по совершенствованию законодательства, призванного пр отивостоять
лучшему качеству правовых отношений между заинтересованными субъектами .
Научная проблема заключается в разработке всеобъемлющей концепции для
определения максимально полно го определения с эволюционны м аспект ом правовых
отношений с конкретным объектом тво рений человеческого интеллекта.
Результаты исследования , могут быть использова ны в подготовке факультетов права
и экономики, подготовки судей, адвокатов и эксперта по правовым вопросам в народном
хозяйстве; они могут быть полезны специа листам, работающим в области права и
предпринимателей в их предпринимательской деятельности.

8

LISTA ABREVIERILOR

A.G.E.P.I. – Agenția de Stat pentru Proprietatea Intelectuală
A.L.A.I – Asociația Internațională Literară și Artistică
alin. – alineat
art. – articol
B.I.R.P.I. – Biroul Internațional Reunit pentru protecția Proprietății Intelectuale de Comerț
INTERPOL – Organizația Internațională a Poliției Criminale
lit. – literă
nr. – număr
O.M.C. – Organizația Mondială a Comerțului
O.M.P.I. – Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale
O.N.U. – Organ izația Națiunilor Unite
pag. – pagină
pct. – punct
S.U.A. – Statele Unite ale Americii
sec. – secol
T.R.I.P.s – Acordul privind Aspectele Drepturilor de Proprietate Intelectuală legate
U.E. – Uniunea Europeană
U.N.E.S.C.O. – Organizația Națiunilor Unite pe ntru Educație, Știință și Cultură
U.R.S.S. – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
W.C.O. – Organizația Mondială a Vămilor

9
INTRODUCERE
Actualitatea și importanța temei investigate . Astăzi în Republica Moldova are loc o
prefacere a tuturor valorilor. Un nou spirit obiectiv, un nou mod de a gândi și de a fi, de a valoriza
și de a crea, o nouă sensibilitate, sunt pe cale de a se institui. În general, două condiții majore
trebuie îndeplinite pentru ca reflecția despre valori să devină prioritară: liberta tea gândirii și
impulsionarea sistemului existent de valori printr -un eveniment de mari proporții, precum
instaurarea democrației în Europa Centrală și cea de Est. În societatea moldovenească, la fel ca în
societatea românească, rusă, maghiară, bulgară etc ., sistemul de valori se află într -un proces de
restructurare radicală. În această reconstituire a sistemului de valori locul principal este rezervat
valorilor democratice și umaniste. Transformările de ordin politic și economic din ultimii ani
influențeaz ă benefic sistemul legislativ și, nu în ultimul rând, procesul de creare și de perfecționare
a reglementărilor juridice privind mecanismul raporturilor juridice privind crea țiile intelectuale .
Aceste transformări duc la crearea unei economii de piață dezvo ltată în care reaporturile juridice
privind creațiile intelectuale capătă un rol deosebit de important juridic, social și economic întru
realizarea sarcinilor și scopurilor propuse. Fiind puse sub acoperire și reglementare juridică,
bunurile materiale și d repturile asupra lor constituie subiectul numeroaselor investigații în
domeniu. În ceea ce privește însă raporturile juridice privind creațiile intelectuale, ele deocamdată
nu au câștigat atenția cuvenită din partea cercetătorilor fiind scăpate în dese caz uri și din vizorul
legiuitorului moldovean. Totodată, studierea practicii juridice din țară și de peste hotare, a
literaturii de specialitate și a legislației în domeniu demonstrează că raporturile juridice privind
creațiile intelectuale determină în mare parte progresul. Așadar, actualitatea investigației este
incontestabilă, cele realizate de noi venind să suplinească, în măsura în care ne -a reușit, vidurile
existente, aducând și elemente noi, sub aspect teoretic și practic, menite să faciliteze soluționa rea
multiplelor problem ce țin de raporturile juridice privind creațiile intelectuale.
Analiza evoluției mecanismului raporturilor juridice privind creațiile intelectuale ne
permite să constatăm că aceasta a îndeplinit funcții importante care însă au sufer it transformări în
timp, ce au determinat, la rândul lor caracterul reglementărilor juridice.
Independența obținută de Republica Moldova în anul 1991 a impus crearea unor noi
condiții de activitate pe plan intern și pe plan extern. Haosul economic din peri oada anilor ’90 a
afectat grav economia țării care pînă în prezent se află într -o stare de tranziție. S -a schimbat
substantial ierarhia valorilor general -umane, ca rezultat cel mai mult au avut de suferit valorile
creației intelectuale.
Starea gravă a econ omiei a afectat serios raporturile juridice privind crațiile intelectuale,
ce decurg din valorificarea obiectelor acestora, precum și cadrul juridic ce reglementează aceste

10
relații. În asemenea condiții a „înflorit” contrafacerea suporturilor material pe c are sunt aplicate
opere audiovizuale, muzicale, programe pentru computer, care a condus la refuzul agenților
economici de a achita remunerația de autor pentru comunicarea publică a operelor protejate de
dreptul de autor, cauzînd prejudicii grave autorilor. Incontestabil, dezvoltarea cadrului juridic și a
reglementărilor în economie are o mare importanță pentru viața sociojuridică a țării noastre, însă
nu mai puțin importantă este perfecționarea legislației din domeniul protecției rezultatelor
activității in telectuale, aceasta constituind unul din obiectivele prezentei lucrări.
Legislația privind protecția proprietății intelectuale a apărut recent. Regimul anterior a
unor așa obiecte precum creațiile literare, științifice, a invențiilor reieșeau din prioritat ea dreturilor
statului. Sistemul juridic nou format și integrarea Republicii Moldova în spațiul economic
internațional a impus atragerea atenției la tot complexul de probleme legate de raporturile juridice
privind creațiile intelectuale. Participarea Repub licii Moldova la actele internaționale care
presupun obligațiile statului membru în domeniul proprietății intelectuale, obligă Republica
Moldova la racordarea legislației naționale în conformitate cu actele internaționale în vigoare.
Studierea evoluției ac estui fenomen demonstrează că dreptul de autor este una dintre cele
mai dinamice instituții juridice, care cunoaște o dezvoltare evidentă pe plan internațional, totodată
fiind una dintre cele mai sensibile pe plan legislativ intern. Această particularitate se datorează
faptului că dezvoltarea noilor forme de păstrare a informației și de reproducere a acestora prin
intermediul diferitelor formate (MPEG 4, DVD, VSD, P2P etc.) obligă legiuitorul să adopte
frecvent noi soluții în legislație pentru a contribui l a efectuarea unei protecții cît mai eficiente a
drepturilor ce apar ca rezultat al creării, publicării și valorificării operelor creației intelectuale.
Actualitatea temei propuse rezidă și în conținutul raporturilor juridice privind crațiile
intelectuale c are, datorită progresului tehnico -științific, este în continuă modificare. De asemenea,
consecințele negative în plan sociojuridic pe care le generează litigiile, obligă legiuitorul să fie
foarte flexibil și să ofere autorului sau altui titular de drepturi cel mai larg cîmp de acțiuni, astfel
creîndu -i posibilitatea să -și realizeze și să -și apere cu maximă eficiență drepturile. De altfel,
legiuitorul trebuie să fie preocupat și de interesele societății, care vizează învățămîntul, cultura,
știința și alte do menii, instituind unele excepții și limite la drepturilor născute în cadrul raporturilor
juridice privind creațiile intelectuale și simplificînd, astfel, accesul la utilizarea raporturilor
juridice privind creațiile intelectuale în aceste domenii.
Actualme nte, Republica Moldova dispune în fond de un sistem modern de acte normative
care reglementează raporturile juridice privind creațiile intelectuale, care, însă, rămâne
deocamdată incomplet, uneori chiar contradictoriu, fapt ce provoacă dificultăți în pract ica de
aplicare a acestuia.

11
Cele expuse justifică actualitatea temei de cercetare și necesitatea studierii ei temeinice
și multilaterale. Problemele legate de reglementarea juridică a relațiilor privind crațiile intelectuale
în Republica Moldova implică e fectuarea unor investigații speciale, precum și elaborarea de
măsuri privind perfecționarea legislației în vigoare, în care scop a și fost concepută prezenta
lucrare.
Gradul de cercetare a temei. De menționat că tema propusă spre investigare reprezintă o
premieră în Republica Moldova, deoarece pînă în prezent nu au fost realizate cercetări în domeniul
conținutului și naturii juridice a raporturilor juridice privind creațiile intelectuale la nivelul
elementelor constitutive ale acestuia. Unele investigații a le teoreticienilor privind tema propusă
deocamdată au fost efectuate în privința unor aspect isolate a raporturilor juridice privind creațiile
intelectuale, o mai mare atenție acordîndu -se aspectelor economice a acestora, în cadrul raporturile
juridice pri vind creațiile intelectuale concrete se examinau separat, fără a se elucida conținutul,
corelația și interdependența dintre ele, precum și natura lor juridică. Aceste aspecte trebuie să se
afle permanent în atenția cercetătorilor, deoarece formele de încăl care a legislației privind creațiile
intelectuale sunt într -o evoluție dinamică, iar reglementările juridice nu corespund întru totul
cerințelor actuale ale vieții sociale.
Incontestabil, studiul detaliat asupra raporturilor juridice privind creațiile inte lectuale va
contribui la descoperirea contradicțiilor și distonanțelor existente, precum și la identificarea căilor
și mijloacelor de surmontare a deficiențelor existente. De soluționarea acestor probleme depinde
eficiența interpretării și aplicării normel or referitoare la raporturile juridice privind creațiile
intelectuale, deci și atingerea scopurilor generale a legislației.
Edificarea statului de drept și democratizarea societății moldovenești presupun
recunoașterea priorității valorilor sociale fundamen tale, printre care se numără și patrimoniul.
Socpul și obiectivele cercetării. Scopul cercetării consistă în analizarea teoriei, legislației
și practicii Republicii Moldova vizând raporturile juridice privind creațiile intelectuale și a
practicii aplicării ei, analiză bazată pe comparația cu legislația, teoria și practica analogică a altor
țări și formularea, în baza acesteia, a propunerilor concrete menite să perfecționeze legislația
națională în domeniu.
Pentru realizarea scopului enunțat, în lucrare ne -am propus să realizăm următoarele
obiective:
1) evocarea caracterelor definitorii a raporturilor juridice privind creațiile intelectuale și
a particularităților caracteristice ale acestora;
2) specificarea conținutului și a naturii juridice a raporturilor juridice privind creațiile
intelectuale;

12
3) evidențierea factorilor obiectivi ce au determinat evoluția reglementărilor juridice
privind raporturile juridice privind creațiile intelectuale în general, și a celor din sistemul de drept
al Republicii Moldova, în special;
4) elucidarea și evaluarea particularităților specifice sistemului de protecție a creațiilor
intelectuale în Republica Moldova;
5) determinarea rolului raporturilor juridice privind creațiile intelectuale în stabilirea
valorilor sociale, jurid ice și economice;
6) analiza minuțioasă a teoriilor definirii raporturilor juridice privind creațiile
intelectuale, în sens obiectiv, sau ca instituție juridică și, în baza acesteia, a da o proprie definiție
a raporturilor juridice privind creațiile intel ectuale în sensul menționat.
7) determinarea și a analiza conținutului fiecărei component a raporturilor juridice privind
creațiile intelectuale ca element al acestora, precum și caracterele fiecărui din aceste elemente.
8) În baza acestor analize, a formu la propuneri concrete întru perfecționarea legislației în
vigoare și determinarea gradului de compatibilitate a legislației Republicii Moldova cu Directivele
Europene din domeniu.
Suportul metodologic și teoretico -științific al cercetării. În mare măsură, suportul
metodologic a fost format prin aplicarea diverselor metode științifice generale, speciale și
particulare ale activității de cunoaștere. O importanță deosebită în elaborarea tezei au avut
aplicarea metodelor istorice și analiza în plan comparativ a fenomenelor juridice, inclusiv apariția
raporturilor juridice privind creațiile intelectuale și condițiile de realizare a acestuia. Aplicînd
metodele expuse, a fost posibil să efectuăm un studiu și o analiză a aspectelor practice și teoretice
ale probleme i, precum și să studiem mecanismul de reglementare a relațiilor din domeniul creării
și utilizării rezultatelor creației intelectuale, consacrînd o atenție deosebită fiecărui element a
raporturilor juridice privind creațiile intelectuale, evidențiind eleme ntele conținutului acestui
acestor raporturi, generate de particularitățile unui sistem de drept distinct sau de împrejurările
istorice din diferite perioade.
Cercetările au fost efectuate în baza studiilor de specialitate elaborate de savanți din
Franța, România, Republica Moldova, Federația Rusă, Marea Britanie, Belgia, Germania etc.,
aplicîndu -se în procesul acestora metodele de drept comparat și ale practicii judiciare din aceste
state.
Pentru o realizare complexă a studiului propus au fost analizate ac tele normative din
diferite state, cu o deosebită atenție au fost examinate și utilizate normele convențiilor
internaționale, precum și ale Directivelor Europene din domeniul raporturilor juridice privind
creațiile intelectuale.

13
Realizarea scopului și a sa rcinilor preconizate a cerut o abordare metodologică complexă.
Astfel, a fost aplicată analiza sistemică a reglementărilor și a doctrinelor privind raporturile
juridice privind creațiile intelectuale, precum și analiza practicii decurgerii lor, utilizând m etodele
dreptului comparat în efectuarea investigațiilor.
Cercetările au fost efectuate în baza studiilor de specialitate elaborate de savanți din
Franța, România, Republica Moldova, Federația Rusă, Marea Britanie, SUA, Germania etc.,
aplicîndu -se în proc esul acestora metodele de drept comparat și ale practicii judiciare din aceste
state.
Pentru o realizare complexă a studiului propus au fost analizate actele normative din
diferite state, cu o deosebită atenție au fost examinate și utilizate normele conven țiilor
internaționale.
Baza teoretică a tezei în domeniul vizat au constituit -o lucrările fundamentale ale lui
Avornic Gh., Dănișor Dan, Dănișor Gheorghe, Eminescu Y., Giorgio del Vecchio., Humă I.,
Mazilu D., Negru Andrei, Zaharia Victor, Negru Boris, Roș V., Romițan Ciprian Raul, Țîgănaș I.,
Volcinschi V., Dabin Jean, Galloux Jean -Christophe, Kelsen Hans, Wagret Jean -Michel, Calloway
M., Bailie M., Lee, L., Richardson B., Васильева А. Н., Генкин Д.М., Иоффе О.С., Кечекьян
С. Ф., Лазарев В.В., Марченко М.Н . etc.
În teză au fost utilizate datele spicuite din cercetările efectuate de AGEPI în domeniul
raporturilor juridice privind creațiile intelectuale.
Baza informațională a tezei o constituie literatura doctrinară, legislația națională și a altor
țări, dat ele privind practica aplicării ei, precum și date AGEPI, ale Curții de Apel și ale Curții
Supreme de Justiție, ale Departamentului Vamal al Republicii Moldova.
Noutatea științifică. Noutatea științifică a lucrării rezidă în noile idei și principii de
regle mentare a relațiilor privind creațiile intelectuale în Republica Moldova formulate și
fundamentate științific de autor, găsindu -se exprimare în:
 pentru prima dată, în literatura juridică din Republica Moldova, a fost efectuată o cercetare
detaliată și comp lexă a raporturilor juridice privind creațiile intelectuale și a particularităților lor
caracteristice;
 a fost dată o apreciere valorii sociale juridice și economice raporturilor juridice privind
creațiile intelectuale;
 analiza conținutului drepturilor sub iective și obiective născute în cadrul raporturilor
juridice privind creațiile intelectuale;
 determinarea naturii juridice a raporturilo juridice privind creațiile intelectuale;

14
 pentru prima dată în literatura de specialitate investigațiile se realizează la nivelul
elementelor constitutive ale raporturilor juridice privind creațiile intelectuale, efectuîndu -se
clasificarea acestor elemente, demonstrîndu -se corelația și interdependența dintre ele în cadrul
raporturilor social -juridice, determinîndu -li-se co nținutul și limitele efectelor juridice în procesul
de desfășurare a fiecăruia din aceste elemente.
Referindu -ne la sorgintea și evoluția raporturilor juridice privind creațiile intelectuale, în
teză se afirmă că primele premise ce au contribuit la dezvolt area acestei instituții juridice au fost
așa-numitele privilegii, care în realitate nu reprezentau drepturi ale autorilor, dar erau drepturi ale
editorilor de cărți de a reproduce prin intermediul tiparului o operă literară, științifică sau artistică.
Aces te privilegii reprezentau, de fapt, o instituție de protecție care avea drept scop compensarea
cheltuielilor suportate de editor, precum și încurajarea acestuia din punct de vedere economic.
Privilegiile, însă, au contribuit incontestabil la crearea unui s istem de protecție a drepturilor de
autor. Astfel, treptat, sistemul de privilegii a cedat locul legilor care învestesc autorul cu anumite
prerogative proprii în comparație cu privilegiile editorilor, cu drepturi exclusive de a -și valorifica
operele pe o a numită perioadă de timp, cu respectarea unor limite impuse de interesele întregii
societăți.
Declarația universală a drepturilor omului prevede că orice persoană are dreptul de a lua
parte în mod liber la viața culturală a colectivității, de a se bucura de arte și de a participa la
progresul științific și la beneficiile lui. În același timp, fiecare om are dreptul la ocrotirea
intereselor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică, literară sau artistică, al cărei
autor este. Din aceste p remise decurg cele două idei importante care au condus la reglementarea
raporturilor juridice privind creațiile intelectuale în societatea internațională: în primul rând
autorul să poată să rămână stăpân pe folosința care este dată creației sale intelectua le și să poată
pretinde la o remunerație: în al doilea rând, comunitatea internațională să poată avea acces la
creația sa intelectuală. Aceste două principii sunt în strânsă dependență, iar convențiile
internaționale urmăresc stabilirea unui echilibru perf ect între acestea;
Vocația internațională a raporturilor juridice privind creațiile intelectuale este
demonstrată de numărul mare de convenții adoptate în domeniu, începând cu actul internațional
fundamental care este Convenția de la Berna cu privire la pr otecția operelor literare și artistice și
încheind cu Acordul TRIPs – cea mai importantă convenție internațională în materia raporturilor
juridice privind creațiile intelectuale din zilele noastre;
Importanța teoretică și valoarea aplicativă. Ideile și rez ultatele obținute în lucrare pot fi
utilizate la perfecționarea legislației privind raporturile juridice legate de creațiile intelectuale, a
altor acte normative din domeniile învecinate, în procesul de instruire la facultățile de economie și

15
de drept, de perfecționare a judecătorilor și jurisconsulților, pentru specialiștii în domeniul
proprietății intelectuale, precum și pentru întreprinzători în realizarea scopurilor scontate.
Rezultatele obținute pot fi puse la baza perfecționării cursurilor de lecții ș i a manualelor
la disciplinele teoria generală a dreptului, istoria dreptului, drept civil, dreptul proprietății
intelectuale, drept comercial.
Aprobarea rezultatelor cercetării. Teza a fost elaborată în cadrul Catedrei Drept Public ,
Facult atea de Drept a Universității de Studii Politice și Economice Europene “Constantin Stere ”,
la specialitatea 551.01 – Teoria Generală a Dreptului .
Materialele cercetărilor efectuate, unele concluzii și recomandări ale inv estigațiilor și -au
găsit reflectare în articolele științifice publicate de -a lungul anilor. Rezultatele științifice au mai
fost expuse și în cadrul unor conferințe, seminare și simpozioane naționale și internationale.
Structura tezei. Teza de doctorat este compusă din: introducere – care constituie o
caracteristică generală a problemei cercetate și o inițiere în studiu; patru capitole – în care sunt
examinate problemele fundamentale ce țin de caracteristica detaliată a raporturilor juridice privind
creațiil e intelectuale, sistemul institutional national și internațional de reglementare a acestora,
precum și implementarea acestor norme în sistemul național de drept; concluziile și recomandările;
bibliografia –suportul documentar și doctrinar al tezei; adnotar ea; lista abrevierilor.
În primul capitol este analizată situația nivelului de cercetare a tematicii abordate atît la
nivel national, cît și la nivel international, stabilindu -se în mare parte reperele analitice a lucrării.
Cel de -al doilea capitol, intitulat “Generalități privind raportul juridic în domeniul
creațiilor intelectual” realizează o analiză multiaspectuală a raportului juridic cu obiect special, și
anume creațiile intelectuale, stabilind particulatitățile acestuia la nivel de sub iect, obiect și
conținut, sub aspect general, oferind baza incipientă a cercetării elementelor specific și aspectelor
evolutive a raportului juridic în domeniul creațiilor intelectuale.
Capitolul trei, în primele paragrafe, oferă analiza specificității sub iecților raportului
juridic privind creațiile intelectuale sub toate aspectele necesare, făcînd o analiză atît a subiecților
raporturilor juridice pe orizontală, cît și a raporturilor juridice pe vertical, de asemenea analizînd
obiectul raporturilor date, în relația acestuia cu subiecții de drept antrenați în cadrul raporturilor
juridice privind creațiile intelectuale.
Capitolul patru, pune accent asupra conținutului raportului juridic privind creațiile
intelectuale, sub aspecte de drept subiectiv, obiectiv , precum și sub aspectul interacțiunii
subiecților atît de drept national, cît și de drept international din cadrul raporturilor juridice privind
creațiile intelectuale.
Lucrearea finalizează cu sint etizarea rezultatelor în Concluzii și Recomandări.

16
1. ANALIZA MATERIALELOR ȘTIINȚIFICE PRIVIND RAPORTURIL E
JURIDICE DIN DOMENIUL CREAȚIILOR INTELECTUALE
1.1. Analiza materialelor științifice publicate la tema tezei în Republica Moldova
După cum remarcă autorul rus Н. Коршунов (Интеллектуальная собственность
(права на результаты интеллектуальной деятельности и сред ства индивидуализации):
Учебное пособие / Под ред. Н.М. Коршунова. – Москва: НОРМА, 2008. 400 p.), la etapa
actuală de dezvoltare a relațiilor sociale, circuitul economic în ansamblu nu poate fi sesizat ca
prezent în afara proprie tății intelectuale. [1 91, p. 9]
În opinia lui D. Schuebel, (Stuart E., Fano E., Scales L. et. al. Legislația și politicile în
domeniul proprietății intelectuale. Armonizarea legislației Republicii Moldova cu standardele UE
= Intellectual property law and policy. Law approximation t o UE standards in the Republic of
Moldova. Suport pentru implementarea acordurilor dintre Republica Moldova și Uniunea
Europeană. Setul de ghiduri pentru armonizarea legislației sectoriale. Chișinău: „Sinetica -Com”
SRL, 2010. 291/277 p.) [ 123, p. 3] în con textul eforturilor de integrare în Uniunea Europeană
depuse de Republica Moldova, armonizarea legislației și politicilor Republicii Moldova cu
standardele Uniunii Europene în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală a fost prioritizată
în mod speci fic în cadrul Acordului de Parteneriat și Colaborare, precum și a Planului de Acțiuni
privind Politica Europeană de vecinătate. [ 123, p. 3] Modul general de abordare se axează pe
utilizarea standardelor relevante europene și internaționale în vederea prote jării drepturilor de
proprietate intelectuală în Republica Moldova, aplicarea efectivă a acestora de către diferite
organisme responsabile și depunerea unor eforturi concrete în vederea eradicării actelor de
piraterie și falsificare. [158, p. 3] Totuși, în anul 2010, experții din cadrul Uniunii Europene (E.
Stuart, E. Fano, L. Scales et. al.) au constatat faptul că Republica Moldova a lucrat intensiv asupra
cadrului său legislativ pentru a se alinia standardelor internaționale și ale Uniunii Europene și
continuă să -și perfecționeze și actualizeze codurile sale și alte instrumente secundare în scopul
implementării complete a noii legislații. [ 123, p. 36 -37]
În Republica Moldova, raporturile ce apar la crearea și valorificarea operelor literare,
artistice și ș tiințifice (drept de autor), a interpretărilor, fonogramelor, videogramelor și emisiunilor
organizațiilor de difuziune (drepturi conexe), precum și alte drepturi care sunt recunoscute în
legătură cu activitatea intelectuală în domeniul literaturii, artei ș i științei sunt reglementate prin
Legea Republicii Moldova privind dreptul de autor și drepturile conexe. [ 77]
Pentru ca un raport juridic să poată aparea și să se desfasoare este nevoie de existenta
unor premise. Se consideră ca aceste premise sunt: norma juridică, subiectele de drept și faptele
juridice.

17
Primele două premise sunt premise generale sau abstracte, în timp ce faptul juridic este
premisa specială sau concretă.
Normele de drept definesc domeniul comportării posibile sau datorate, în cadrul unor
raporturi sociale asupra cărora statul are interesul să acționeze într -un anumit fel. Ele reprezintă
premisa fundamentala a nașterii unui raport juridic. Într -adevăr, fără norma de drept nu putem
vorbi de raport juridic, norma de drept definind capacitate a subiectelor de drept și stabilind, de
asemenea, categoriile de fapte juridice, ca și efectele lor. Norma juridica iși găsește în raportul de
drept principalul său mijloc de realizare. În prezent, însă marea majoritate a specialiștilor în
domeniul teoriei dreptului sunt de părere că există norme juridice ce se realizează și în afara
producerii unor raporturi juridice.
Normele la care se face referire în acest caz sunt cele cu caracter și conținut prohibitiv.
Caracteristica acestor norme constă în faptul că apară și influențează relațiile sociale prin metoda
impunerii unor abstențiuni de la săvîrșirea unor fapte ce pun în pericol ordinea de drept. Menirea
acestor norme, sarcina lor fundamentală, nu este deci crearea de raporturi juridice, ci abținerea de
la săvîrșirea unor fapte ce ar putea să lezeze drepturi și interese.
În dreptul penal și administrativ se vorbește, uneori, de existenta a doua categorii de
raporturi juridice: raporturi juridice de conflict si raporturi de conformare.
Raportul juridic de con formare reprezintă adaptarea, de bunăvoie sau de teama pedepsei,
a conduitei prescrise de norme de drept, iar raportul juridic de constrîngere înseamnă relatia în
care se concretizează pedeapsa.
Fără crearea și desfășurarea nemijlocită a unor raporturi jur idice se realizează și normele
de drept care reglementează așa -numitele drepturi absolute și universale (cele opozabile erga
omnes). Acestor drepturi le corespunde obligatia generală, ce incumbă tuturor celorlalte subiecte,
de a se abține de la acțiuni car e să împiedice exercitarea lor de catre titulari.
Forma esențială a acestei influente o constituie crearea și desfasurarea unor raporturi
juridice.
Realizarea normelor de drept prin intermediul raporturilor juridice reprezintă latura
dinamică a reglementar ii juridice. Caracterul tipic, general, impersonal, irefragabil și injonctiv al
normei de drept se particularizează, se individualizează, capătă forma concretă în cadrul
raporturilor juridice.
Relația juridică implică o serie de idei raționale, cum ar fi: persoana (subiecte), obligație,
act juridic, fapt juridic etc. Raportul juridic presupune contactul între subiecte a caror acțiune
(reglată de norma juridică) are o limită: dreptul și obligația corelativă.

18
În ansamblul premiselor ce condiționează raportul juridic, norma juridică exercită rolul
fundamental. Celelalte premise – subiecte de drept, faptele juridice, se află, la rîndul lor, în strînsă
interdependență cu norma juridică.
În alte situații, raportul juridic poate să apară direct din norma juridică, fără a mai fi
nevoie de un fapt care să prilejuiasca intrarea în acțiune a dispoziției sau sancțiunii normei de
drept.
Astfel, î n raport cu Legea României nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile
conexe, [ 76] aceasta nu pune accentul expres pe cat egoriile de încălcări ale dreptului de autor,
făcându -se, prin conținutul art. 54 alin. (4) al Legii, doar o referință la faptul că încălcarea
drepturilor recunoscute și garantate prin prezenta lege atrage răspunderea civilă, contravențională
sau penală, d upă caz. Dispozițiile procedurale prevăzute de prezenta lege se completează cu cele
de drept comun. [ 77]
În ansamblu, o continuă armonizare a legislației Republicii Moldova în materie de
reglementarea raporturilor juridice care vizează domeniul proprietăți i intelectuale se impune cu
necesitate, în special din perspectiva dezvoltării raporturilor dintre Republica Moldova și Uniunea
Europeană, precum și a dezvoltării economice stabile a țării.
După cum consemnează O. Belei, (în lucrarea Reglementări legale pr ivind excepțiile și
limitările în domeniul dreptului de autor. În: Lecturi AGEPI: Comunicări prezentate la
simpozionul anual științifico -practic privind protecția proprietății intelectuale. Ediția a 11 -a.
Chișinău: AGEPI, 2008. 312 p. (p. 194 -197) dreptul de proprietate intelectuală se confundă astăzi
cu două probleme ce au consecințe serioase pentru protecția proprietății intelectuale în general, și
a drepturilor de autor, în particular: [ 7, p. 194]
– prima problemă vizează importanța economică în continu ă creștere a creațiilor
intelectuale ca bunuri (imateriale) ce fac obiectul unui comerț internațional tot mai profitabil;
– a doua problemă ține de progresul mijloacelor tehnologice ce contribuie la
reproducerea și utilizarea neautorizată a operelor, fenom en cunoscut sub numele de „piraterie”. [ 7,
p. 194]
Ne raliem pe deplin la acest ultim punct de vedere, enunțând în continuare faptul că
dezvoltarea și progresul tehnologic este în strânsă corelație și determinare reciprocă cu instituția
proprietății intele ctuale, (pe drept cuvânt, constată autorii O. Belei, O. Căinăreanu, (Protecția prin
intermediul dreptului de autor și al drepturilor conexe a fonogramelor și operelor plasate pe
Internet. În: Lecturi AGEPI: Comunicări prezentate la simpozionul anual științ ifico-practic privind
protecția proprietății intelectuale. Ediția a 11 -a. Chișinău: AGEPI, 2008. 312 p. (p. 205 -212)
precum că vulnerabilitatea tot mai mare a programelor pentru calculator este determinată de

19
Internet, de globalizarea și răspândirea în mas ă a calculatoarelor, din ce în ce mai puternice și mai
ieftine, care fac ca programele de calculator și alte opere protejate prin dreptul de autor și drepturile
conexe să fie piratate sau distribuite ilegal mult mai ușor și pe zone geografice mult mai exti nse
[8, p. 205]) având ca efect o condiționare bilaterală. Or, dezvoltarea relațiilor sociale din domeniul
proprietății intelectuale condiționează avansarea sistemului tehnologic, iar în ritmul dependent de
nivelul și eficiența acestuia trebuie adoptate re glementări și luate măsuri eficiente de reglementare
a raporturilor juridice privind crea țiile intelectuale . Legătura dintre efortul științific și dezvoltarea
economică este cunoscută de secole, menționează A. Lupan, S. Toma. (Corelația între proprietatea
intelectuală, rezultatele cercetărilor științifice și procesul inovativ. În: Lecturi AGEPI: Comunicări
prezentate la simpozionul anual științifico -practic privind protecția proprietății intelectuale. Ediția
a 11-a. Chișinău: AGEPI, 2008. 312 p. (p. 255 -258) [88, p. 258] Această legătură a fost evidențiată
prin faptul că rezultatele obținute în cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică promovează
prosperitatea afacerilor și a economiei în întregime. Astfel, știința și protecția proprietății
intelectu ale, tehnologia și inovarea constituie componente strategice decisive pentru dezvoltarea
economică și pentru progresul social. [ 88, p. 258]
Raportul juridic se stabilește totdeauna între oameni, fie între parteneri persoane fizice,
fie între acestea și org anele statului, sau între organele statului. Ca raport social, raportul juridic se
alătură (coexistă) cu ansamblul raporturilor social -economice, politice etc. Sublinierea caracterului
social al raportului juridic este necesară, dată fiind tendința, prezen ța uneori în literatura juridică
mai veche, în conformitate cu care raportul juridic este conceput ca un raport între oameni și
bunuri.
Societatea însăși este un produs al interacțiunii oamenilor, un sistem de relații aflat în
permanentă dezvoltare.
Raport ul individ -societate este, în mod necesar, un raport activ. Orice proces de
evoluție, adaptare sau integrare în societate are loc într -un cadru organizat, normat, reglementat.
În acest context, rolul normei de drept în orientarea conduitei umane și ca fact or de socializare este
deosebit de însemnat. Acest rol creste în conditiile de astazi cînd are loc un proces de socializare
progresivă și tot mai accentuată a vieții.
Omul nu actionează niciodată ca un sistem izolat, el actioneaza într -un sistem de relații ,
într-o ambianță socială dată. Desfășurarea relațiilor sociale reglementate de normele juridice, în
conformitate cu prevederile acestora, dă naștere unei ordini sociale specifice – ordinea juridica,
parte componenta a ordinii sociale.
Intrînd in compoziți a suprastructurii juridice, raporturile de drept suportă influența
tuturor raporturilor sociale (materiale si ideologice).

20
Ca nucleu al ordinii sociale, dreptul este implicat în derularea relațiilor de interes
hotărîtor pentru o bună desfașurare a raportur ilor sociale. În acest cadru, dreptul reglementeaza
raporturile politice hotărîtoare (raporturi aparținînd domeniului conducerii sociale), raporturi din
sfera vieții familiale, culturale, raporturi care privesc apărarea socială etc. Totodată, ca raporturi
de suprastructură, raporturile juridice se pot manifesta într -un grad de interdependenta relativă față
de raporturile materiale, putînd ființa și ca o creatie a normei de drept. Din momentul apariției
statului și dreptului, multe categorii de relații socia le pot să existe numai ca raporturi juridice.
Asemenea raporturi sunt, spre exemplu, raporturile juridice procesuale. Raportul juridic,
ca raport de suprastructura, ne apare în multe cazuri ca o formă a raporturilor materiale; în
individualitatea sa, el se prezintă totdeauna însa ca o unitate a unui conținut specific și a unei forme
caracteristice.
Fiind un raport între oameni, raportul juridic este un raport de voință. Oamenii intră în
raporturi sociale în vederea satisfacerii trebuințelor lor. Ducîndu -și existența într -o ambianță
socială și satisfacîndu -și interesele într -un cadru social determinat, organizat si reglat normativ,
omul intră în numeroase raporturi cu semenii săi sau cu organisme sociale constituite.
Analiza caracterului volițional al raportu lui juridic a permis doctrinei juridice să releve
aspecte deosebit de interesante. S -a subliniat, astfel, faptul ca raportul juridic nu este un simplu
raport între doi sau mai mulți participanți la viața socială. Singură, voința subiecților este
insuficien tă; este nevoie ca această voință să se exprime în conformitate cu voința de stat.
Ca raport cu caracter volițional, raportul juridic este terenul pe care se întîlnesc două
voințe: voința statală, exprimată în norma de drept, care consacră drepturile și ob ligațiile
participanților și voința subiectelor.
În acest sens se vorbeste despre dublul caracter volitional al raportului juridic. Întîlnirea
celor doua voințe ia aspectul unei colaborări, unei desfășurări armonioase, în marea majoritate a
cazurilor. Ea p oate apărea, însă, și ca o confruntare de voințe, în condițiile în care subiectii nu -și
subordonează voința și actiunile individuale față de conduita prescrisă în conținutul perceptiv al
normelor de drept.
În acest sens, literatura juridică clasifică rapor turile juridice în: raporturi prin care se
realizează dispoziția normelor juridice și raporturi prin care se realizează sancțiunea normelor
juridice.
Teza cu privire la dublul caracter volițional al raportului juridic reține legătura organică
între dreptur i și obligații, ca și între titularii acestora. În manifestarea caracterului volițional al
raportului de drept va trebui să se țină cont de ramura de drept în care participă subiecții raportului
juridic. Astfel, în domeniul dreptului civil, al familiei, al muncii, etc., majoritatea raporturilor

21
juridice se nasc pe baza actului de voință individual. În încheierea unui raport juridic de casatorie,
spre exemplu, determinantă este voința părților de a incheia acest raport juridic. Această voință,
însă, nu se po ate exprima valabil (căsătoria nu se poate încheia legal) decît în condițiile prevazute
de lege – în fața ofițerului stării civile, și cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege. În alte
ramuri de drept – dreptul administrativ, financiar, penal etc., – esențială este voința de stat,
exprimată în norma de drept. Atunci cand un organ fiscal stabilește în sarcina unui subiect
impozabil un impozit, declanșînd un raport juridic financiar, el este obligat să facă acest lucru fără
a consulta celălalt subiect (d enumit și subiect pasiv). Nașterea unui atare raport juridic se face la
inițiativa organului de stat special abilitat. În desfășurarea raportului juridic, subiectele au apoi
drepturi și obligații reciproce (subiectul impozabil are dreptul să ceară stabilir ea unui impozit în
conformitate cu prevederile legale, are dreptul să pretindă eșalonarea plății impozitului etc.).
În materie penală există, de asemenea, un întreg sistem de garanții procesuale, care
consacră drepturile învinuitului sau inculpatului în pr ocesul penal. Este de observat faptul că, chiar
și în aceste raporturi juridice, a căror apariție sau încetare nu depinde de vointa ambilor
participanți, comportarea participantului pasiv este indispensabila si considerată ca atare în norma
de drept.
Impor tanta studierii noțiunii și trăsăturilor raportului juridic se evidențiază și în planul
axiologiei juridice. Într -adevăr, în raporturile juridice își găsesc concretizarea valorile esențiale ale
societății.
Ca produs al gîndirii și practicii comune a oameni lor, aceste valori sunt sancționate și li
se acordă putere normativă de către conștiința socială, prin intermediul statului și a normelor
instituite de acestea. Pe calea normativității juridice statul încurajează, promovează și apără aceste
valori.
Valoril e se afirmă și trăiesc nu în afara societătii, ci, dimpotrivă, în dinamismul
circulatiei lor în societate. Desfășurarea vieții de relațiune, în conformitate cu normele de drept
(ordinea de drept), constituie un mijloc important de realizare a acestor valor i.
Raporturile juridice – fie cele mai numeroase, prin care se realizează dispozițiile
normelor de drept, fie cele mai restrînse, prin care se analizează sancțiunea normelor de drept –
pot fi caracterizate ca instrumente de transmitere a conținutului valor ic al normelor de drept în
planul relatiilor sociale concrete și reale. Normele juridice, ca modele valorice, își găsesc
concretizarea în raporturile juridice.
Nefiind un simplu raport social în care se exprimă doar voința liberă a participanților la
relatiile sociale, ci un raport reglementat de o normă de drept, raportul juridic va purta atît în
continutul său, cît și în forma sa, amprenta voinței sociale care se exprima în norma juridică ce

22
dirijează acest raport. Fiecare tip de organizare sociala genere ază raporturi juridice (ca și forme de
administrație) proprii.
Astfel, în dreptul privat roman sclavul era trecut în rîndul bunurilor. Stapînul avea
asupra sclavului dreptul de viață și de moarte (ius vitae necisque). El putea fi vîndut și ucis, nu
avea fa milie nu avea avere, nu putea să apară în justiție. Mai tîrziu, în dreptul feudal, nobilimea nu
mai avea drept de viață și de moarte asupra țăranului iobag, dar diversele dependențe (consacrarea
juridică a legării de pămînt a țăranului, a rentei datorate p roprietarului feudal etc), restrîngeau
evident posibilitățile participării acestuia la raporturile juridice. Dreptul burghez prevede egalitatea
tuturor oamenilor în fața legii, principiul autonomiei de voință etc.
Observăm, deci, că în orice societate exis tența unei vaste rețele de raporturi juridice are
la bază un tip aparte de relatii sociale. Tipul raporturilor juridice, în decursul istoriei, variază, se
schimbă și se dezvoltă, în directă legătură cu evoluția generală a societății, cu caracteristicile
legăturilor pe planul producției și schimbului de activități.
În concluzie, studiul raporturilor juridice trebuie să țină cont de existenta acestor
trăsături generale ale raporturilor de drept, să plece de la ele. Este evident că pe baza acestor
caracteristi ci generale apar, apoi, în funcție de fiecare raport juridic concret, dintr -o ramură sau
alta a dreptului, trăsături specifice, note particulare, potrivit cu specificul relatiilor sociale
reglementate de normele de drept într -un domeniu sau altul.
În viziu nea autorului I. Coban, (Particularități ale examinării cauzelor de protecție a
proprietății intelectuale în procedura de revizuire în cazul descoperirii unor circumstanțe noi și
esențiale ale pricinii. În: Lecturi AGEPI: Comunicări prezentate la simpozion ul anual
științificopractic privind protecția proprietății intelectuale. Ediția a 11 -a. Chișinău: AGEPI, 2008.
312 p. (p. 201 -204) anume forma juridică de apărare a drepturilor și intereselor legitime ale
persoanelor este cea mai complexă și eficientă; anu me aceasta oferă o protecție certă. [ 27, p. 201]
Nu putem să nu fim în acord comun cu autorul citat imediat anterior, care consemnează că, pe de
o parte, aceasta cuprinde un șir de garanții prescrise de lege, iar pe de altă parte, acestea au drept
scop pro tejarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor prin adoptarea unei hotărâri
judecătorești legale și întemeiate, [ 27, p. 201] însă acest cadru trebuie modelat și ținut în curs cu
evaluarea continuă a raporturilor juridice privind creațiile inte lectuale . Or, în Republica Moldova
Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe adoptată la 23 noiembrie 1994 cu nr.293 -XIII
[75] nu mai ținea ritmul relațiilor sociale ce vizează domeniul creațiilor intelectuale, acestea
cunoscând o ascensiune deos ebită. Doar la 1 ianuarie 2011, prin Legea nr.139 din 2 iulie 2010
privind dreptul de autor și drepturile conexe [ 77] s-a pus parțial capăt unor nuanțe controversate
referitoare la reglementarea relațiilor sociale cu privire la proprietatea intelectuală (c a drept

23
exclusiv al persoanelor fizice și juridice asupra activității intelectuale), mai cu seamă în contextul
atributului acestuia – dreptul de autor și drepturile conexe. Menționăm că parțial, deoarece prin
studiile științifice curente, în special realiz ate de V.Volcinschi, [ 5, 6, 139] A. Barbăneagră, [ 5, 6]
S. Brânză, [ 16, 17, 18, 19, 20, 21] M. Spatari, [ 118, 119, 120, 121, 122] A. Păduraru [ 104, 105,
106, 107] etc. se constată că domeniul de reglementare a relațiilor sociale privind proprietatea
intele ctuală și proprietatea industrială încă este departe de a fi unul de nivel înalt.
În ansamblu, atât legislația Republicii Moldova, cât și știința dreptului de proprietate
intelectuală din această țară (A. Lupan, S. Toma, [ 88, p. 255] S. Brânză [ 18, p. 483 -484],
V.Volcinschi, D. Chiroșca (Dreptul proprietății intelectuale. Note de curs. Chișinău: MUSEUM,
2001. 232 p.) [1 39, p. 10]) indică asupra celor două grupuri mari de drepturi care particularizează
proprietatea intelectuală, fiecăruia fiindu -i specific u n propriu obiect de reglementare:
– grupul de drepturi care se referă la proprietatea industrială;
– grupul de drepturi referitoare la dreptul de autor. [ 88, p. 255; 18, p. 484; 1 39, p. 10]
Cu siguranță, aceste grupuri de drepturi și categoriile proprietăț ii intelectuale în
ansamblu manifestă anumite semne comune. La un nivel mai înalt de abstracție, subliniază V.
Volcinschi și D. Chiroșca, ele au, în fond, un izvor comun de apariție a obiectelor (munca creativă)
și joacă un rol primordial în dezvoltarea șt iinței și tehnicii, în dezvoltarea culturii generale a
umanității. [1 39, p. 10]
Operând cu delimitarea între conținutul dreptului de autor și a drepturilor conexe, pe de
o parte, și dreptul de proprietate industrială, pe de altă parte, autorii A. Lupan, S. Toma
consemnează:
– spre deosebire de obiectele de proprietate industrială, dreptul de autor protejează opera
în întregime, expunerea ei într -o formă anumită. Opera științifică este protejată ca soluție științifică
exprimată într -o formă care poate deveni și o condiție de protecție; [ 88, p. 256]
– dreptul de proprietate industrială asigură protecția rezultatelor materiale, pe când
dreptul de autor deseori protejează rezultatele nemateriale ale activității intelectuale;
– obiectele de proprietate industrial ă sunt protejate juridic dacă sunt noi, originale, nu au
analog și se caracterizează prin necesitate, eficacitate, economicitate, tehnologie rațională și
competivitate; dreptul de autor este orientat spre stimularea activității creative de realizare a
obiectelor de proprietate intelectuală și a condițiilor de folosire a lor într -un mod cât mai larg. [ 88,
p. 256]
În opinia noastră, delimitarea între aceste două categorii distincte și, în același timp
unitare (dreptul de autor și dreptul de proprietate indust rială), poate învedera și alte nuanțe de
delimitare, spre exemplu punându -se accentul pe metoda de reglementare a categoriei, specificul

24
reglementării acesteia, modalitatea de sancționare a încălcărilor care vizează relațiile sociale
reglementate etc.
Susținem pe deplin aserțiunea autorilor S. Brânză, V. Lazăr, [ 74, p. 5 citat după 18, p.
483-484] prin care se face diferențierea între noțiunile de „proprietate intelectuală” și „proprietate
industrială”, pe de o parte, și noțiunea de „drepturi intelectuale”, pe de altă parte.
Astfel, referindu -se la drepturile ce rezultă dintr -o creație umană, fie că se realizează în
domeniul artei și culturii, fie că decurg dintr -o activitate intelectuală, V. Lazăr optează pentru
noțiunea de „drepturi intelectuale” și nu pen tru noțiunile de „proprietate intelectuală” sau
„proprietate industrială”. [ 15] Punând accentul pe corelația între noțiunile de „proprietate
intelectuală” și „proprietate industrială”, S. Brânză subliniază că, coroborând dispozițiile
specificate în Convenț ia de la Paris cu dispozițiile din Convenția de la Berna și din Convenția de
la Stockholm, se poate conchide că noțiunea de proprietate industrială constituie o parte în raport
cu noțiunea de proprietate intelectuală, care constituie un întreg. Ca instituț ie juridică, se indică că
dreptul de proprietate intelectuală cuprinde, pe de o parte, dreptul de proprietate industrială, iar,
pe de altă parte, dreptul de autor și drepturile conexe. [ 18, p. 485] Totuși, procesul de
constituționalizare a ramurilor de dre pt, menționează S. Brânză, se manifestă prin acțiunea de
asigurare a conformității cu Constituția a tuturor prevederilor legale ce formează obiectul fiecărei
ramuri de drept, indiferent de forța juridică a actelor prin care au fost promovate aceste prevede ri.
Acest proces, în aserțiunea autorului citat, consolidează, pe plan legislativ, concepția că noțiunea
de „drept de proprietate intelectuală” este un gen aparte al noțiunii mai largi de „drept de
proprietate” și că, implicit, conceptul de „proprietate in telectuală” se integrează în categoria
economică de „proprietate”. [ 18, p. 489]
Literatura de specialitate din Republica Moldova, de rând și cu cea din România și alte
state, pun accentul și pe categoria de „drept al proprietății intelectuale”, care în fon d este atribuit
la categorii distincte și înțeles ca element diferit. Însă este pe drept cuvânt apreciată opinia autorilor
V. Volcinschi, D. Chiroșca, prin care această sintagmă are un caracter convențional, fiind comodă
pentru utilizare și tradițională pe ntru practica internă și internațională. [1 39, p. 4 ]
Având la bază anume caracterul convențional, tradițional al terminologiei utilizate,
V.Volcinschi, D. Chiroșca definesc dreptul proprietății intelectuale ca fiind ansamblul de norme
juridice care reglem entează relațiile sociale privind crearea și valorificarea rezultatelor muncii
intelectuale (spirituale, creatoare) după analogia reglementării relațiilor în cadrul dreptului de
proprietate din dreptul comun, care îi asigură titularului o anumită sferă de libertate în acțiuni.
[139, p. 4]

25
V. Volcinschi, D. Chiroșca indică asupra faptului că dreptul proprietății intelectuale nu
este o ramură de drept și nici o subramură de drept, ci o instituție juridică complexă nu numai prin
înglobarea în sine a celor două instituții, precum sunt dreptul de autor și dreptul proprietății
industriale, care, la rândul lor, sun t și ele complexe. [ 139, p. 10]
Apelând la ideea după care noțiunea de proprietate intelectuală înglobează două
segmente, cel al proprietății artistice, științifice și literare și cel al proprietății industriale, formele
juridice pe care le îmbracă fiind dreptul de autor și drepturile conexe și, respectiv, dreptul de
proprietate industrială, S. Brânză menționează că cu referire la dreptul de autor și drept urile conexe
trebuie deosebite două sensuri ale acestei noțiuni: dreptul pozitiv (obiectiv) și dreptul subiectiv.
[18, p. 494]
În ansamblu, se conchide că dreptul de autor este un drept subiectiv complex sau, altfel
spus, un drept subiectiv -sinteză, constâ nd într -un ansamblu de facultăți de ordin patrimonial și
nepatrimonial pe care le au autorii de creații literare, artistice și științifice asupra operelor sale,
creații exprimate, de regulă, materialmente. [ 18, p. 495] M. Spatari definește dreptul de autor ca
fiind „totalitatea de norme care privesc nașterea, modificarea și stingerea drepturilor morale și
patrimoniale referitoare la domeniul creării și dispunerii de operele de natură științifică, artistică
și de cultură”.
Protecția acestor grupuri de dreptu ri se efectuează prin intermediul diferitor procedee și
tipuri. În literatura de specialitate a Republicii Moldova sunt exemplificate două forme de
protecție: jurisdicțională (activitatea organelor împuternicite de stat pentru a efectua apărarea
dreptu rilor violate sau contestate [13 9, p. 89, 128]) și nejurisdicțională (acțiuni efectuate de
subiecții dreptului de autor și drepturilor conexe la soluționarea independentă a litigiilor apărute,
fără a apela la organ ele investite cu acest drept [13 9, p. 90, 128] ).
Aceste forme de protecție (apărare) sunt, în viziunea autorilor V. Volcinschi și
D.Chiroșca, specifice ambelor forme de manifestare a proprietății intelectuale: dreptul de autor și
dreptul de proprietate industrială. [13 9, p. 89, 128]
Însuși sistemul de protecție a proprietății intelectuale, constată I. Coban, are drept scop
protejarea „ideii” sau capacității creative, ce presupune personalitate, inteligență, simț estetic, forță
creatoare, facultate de a gândi și formula idei și a le expune într -o formă personală, autentică –
care, consideră autorul, în fond, poate fi opusă terților (și respectiv protejată) din momentul
materializării pe un suport (indiferent de natura acestuia). De aceea, susține I. Coban, în cazul
apariției litigiilor cu privire la un d rept – obiect al proprietății intelectuale – actul judecătoresc de
dispoziție întemeiat și legal va constitui cel mai eficient mijloc de garantare a proprietății

26
intelectuale, iar interpretarea corectă de către revizuenți și aplicarea justă a legii vor spo ri eficiența
formei judiciare de apărare a drepturilor de proprietate intelectuală. [ 27, p. 203 -204]
Pornind de la necesitatea armonizării legislației și politicilor Republicii Moldova în
domeniul proprietății intelectuale la standardele Uniunii Europene, E. Stuart, E. Fano, L. Scales
et. al. au evidențiat necesitatea unei legislații suplimentare pentru a aplica dispozițiile din Legea
Republicii Moldova privind dreptul de autor și drepturile conexe. [ 123, p. 150] Susținem această
necesitate constatată nu nu mai prin expertizarea legislației de către oficialii europeni, ci și din
realitatea obiectivă la nivelul Republicii Moldova. Asemenea altor reglementări, domeniul
proprietății intelectuale capătă un fon normativ superior unor state europene, însă la nivel aplicativ
acesta nu suportă criticii. De asemenea, s -a constatat că în Republica Moldova, în domeniul
brevetelor, posibilitatea de brevetare a metodelor medicale este în contradicție cu legislația Uniunii
Europene și ar trebui să fie revizuită în contextul dialogului ulterior de devenire a unui stat în care
s-a solicitat extinderea efectelor Convenției Brevetului European. [ 123, p. 240]
În acord deplin suntem și cu unele concluzii care le indică experții europeni în raport cu
legislația Republicii Moldova p rivind proprietatea intelectuală, mai cu seamă reieșind din
stabilirea unor puncte slabe cu caracter material -instituțional și practic referitor la acest domeniul
complex. La acestea au fost atribuite: lipsa unei direcții strategice de asigurare a respectă rii,
împreună cu o lipsă de planificare, date de activitate și de realizare în ceea ce privește lupta
împotriva pirateriei și contrafacerii; coordonarea inadecvată a agenților de asigurare a respectării;
completarea cu personal și alte constrângeri de resu rse; nevoia continuă de instruire suplimentară
a organelor de asigurare a respectării legislației și de inițiative de sporire a conștientizării;
necesitatea de a obține un grad mai deplin de specializare judiciară în ceea ce privește cauzele
legate de drep turile de proprietate intelectuală; lipsa de aranjament suficient din partea titularilor
de drept în efortul de aplicare și sistemul actual subdezvoltat de gestionare a colecțiilor din
Republica Moldova. [ 123, p. 241]
În raport cu cele amintite, am sublini a necesitatea evaluării mai adecvate a categoriilor
de opere care cad sub incidența protecției dreptului de autor și drepturilor conexe, precum și a
drepturilor asupra obiectelor de proprietate industrială. Controversele inițiate în Republica
Moldova refer itoare la categoriile de opere ce trebuie să obțină protecție juridică sunt complexe.
Astfel, spre exemplu, menționează S. Rotaru, (în lucrarea Determinarea regimului
juridic de protecție a expresiilor folclorice. În: Lecturi AGEPI: Comunicări prezentate l a
simpozionul anual științifico -practic privind protecția proprietății intelectuale. Ediția a 11 -a.
Chișinău: AGEPI, 2008. 312 p. (p. 215 -218) există anumite tendințe de a demonstra necesitatea
protecției creațiilor populare ca obiecte ale dreptului de aut or, motivate prin faptul că o asemenea

27
protecție trebuie acordată împotriva utilizării neautorizate a expresiilor folclorice, inclusiv a
practicii generale de a obține profituri prin exploatarea comercială a acestor expresii, în afara
comunității lor de or igine și fără nici o recompensă acordată acestor comunități. [ 117, p. 215] În
statele dezvoltate, subliniază S. Rotaru, creațiile populare (basmele, proverbele, ghicitorile,
cântecele, bancurile, dansurile, arhitectura națională, costumele naționale etc.) sunt considerate
drept un element al domeniului public, prin aceasta se explică faptul că ele nu sunt supuse
protecției juridice, fiind un exponent al diverselor interese naționale sau al unor comunități. [148,
p. 215] Potrivit dispozițiilor Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe a Republicii
Moldova folclorul face parte din categoria creațiilor care nu constituie un obiect al dreptului de
autor, la fel ca și în legea românească. [ 117, p. 216]; adică legiuitorul Republicii Moldova,
menționează V.Volcinschi, D. Chiroșca, respinge ideea de a proteja folclorul prin normele
dreptului de autor. [1 39, p. 34]
În Republica Moldova, s -a constatat că inițial se presupunea că ideea protecției
expresiilor folclorice va fi încadrată în legislația dreptului d e autor, însă clară apărea complexitatea
și problematica unor asemenea decizii. Modelele dreptului de autor din diverse state, dar și toate
regimurile de administrare a proprietății intelectuale, nu recunosc faptul că creatorul și proprietarul
tezaurului c ultural poate să reprezinte o întreaga etnie, națiune, popor (autorul creațiilor populare
este poporul [1 39, p. 34]); poziția acestora este că există în mod exclusiv un autor sau un titular de
drepturi concret. [1 17, p. 217] Nu mai puțin problematice se în fățișează nuanțele legate de
termenul de „protecție”, întrucât multe din expresiile folclorice poartă un caracter oral și continuă
să existe numai în colectivitate și în memoria fiecărui membru al colectivității. Dacă în drepturile
de autor există un echil ibru între interesele autorilor și necesitățile societății pentru accesul liber la
creație și cunoștințe, protecția fiind limitată în timp, atunci, subliniază S. Rotaru, termenul de
protecție a expresiilor folclorice trebuie să fie nelimitat. [ 117, p. 217]
În acest segment al viziunilor științifice, s -a iscat și realitatea faptului că procesul de
globalizare a condus la comercializarea folclorului la scară mondială; s -au lărgit formele de
utilizare a acestei moșteniri culturale, iar revoluția tehnică a cond us la posibilități mai mari de
fixare și de răspândire a tradițiilor culturale ale popoarelor. Și bine menționează S. Rotaru,
utilizarea nelegală a folclorului reprezintă doar o parte a pericolului căruia este supus, probleme
separate fiind reieșite din ex proprierea folclorului, din achiziționarea lui în folosul creației unei
etnii sau al unor persoane concrete, din deformarea acestuia prin utilizare, din lipsa indicațiilor de
apartenență etc. [ 117, p. 217] Totuși, cu toate că comunitatea mondială acordă o atenție susținută
protecției și păstrării folclorului, nu există un instrument internațional care ar reglementa relațiile
existente în acest domeniu, [ 117, p. 217] foarte strâns legat de drepturile de proprietate intelectuală.

28
În cursul evaluării problemel or recente cu care se confruntă Republica Moldova la etapa
actuală, remarcăm și faptul că aceasta a aderat la un ansamblu de tratate, convenții, acorduri
internaționale, asumându -și obligațiuni de armonizare a legislației naționale. La moment există 88
state parte la Tratatul privind dreptul de autor, inclusiv Republica Moldova (Republica Moldova
face parte la Convenția Tratatului privind dreptul de autor din 6 martie 2002) și 86 de state parte
la Tratatul OMPI privind interpretările și fonogramele, iarăși inclusiv Republica Moldova
(Republica Moldova face parte la Tratatul OMPI privind interpretările și fonogramele începând cu
20 mai 2002). [ 123, p. 49 -50]
Recent, Republica Moldova a semnat, pe 29 octombrie 2008, Convenția de la Bruxelles
și Tratatul de la Singapore, pe 16 martie 2009. Însăși experții europeni constată faptul că Republica
Moldova a ratificat mai multe tratate internaționale privind drepturile de proprietate intelectuală
decât unele state membre ale OMPI (Republica Moldova a ratificat toate c onvențiile OMPI, cu
excepția Tratatului de la Washington). [ 123, p. 91]

29
1.2. Studiul publicațiilor doctrinare din străinătate privind raporturile juridice din
domeniul creațiilor intelectuale
Incursiunile teoretico -științifice materializate de către V. L azăr prin cercetările
monografice au evaluat problematica raporturilor juridice privind creațiile intelectuale și
necesitatea apărării acestora prin mijloace juridice; apărarea drepturilor de autor; protecția juridică
a invenției și drepturilor inventatoru lui; protecția juridică a desenelor și modelelor industriale;
protecția juridică a topografiilor circuitelor integrate; apărarea dreptului de marcă și a indicațiilor
geografice.
Meritorie se prezintă opinia după care se concluzionează că și lucrările din d omeniul
industrial în care sunt încorporate creațiile umane pot fi considerate opere. [ 74, p. 2] Or, se
menționează că rolul esteticii în domeniul industrial a crescut atât de mult încât invențiile, mărcile,
desenele și modelele industriale sunt indisolubi l legate de calitatea vieții, un element important de
orientare a consumatorului și de creștere a valorii comerciale a unui produs; reprezentând, deci,
opere de creație intelectuală, acestea (invenția, marca ori indicația geografică, desenul sau modelul
industrial) au, alături de celelalte opere create de oameni, vocație la protecție juridică. Separarea,
însă, a drepturilor de proprietate intelectuală în diferite categorii se face doar reieșind din
reglementările acestora prin diferite acte normative. [ 74, p. 2]
Luând în vedere faptul că perceperea specificului de reglementare a domeniului
dreptului de proprietate intelectuală este complex, mai cu seamă reieșind din caracterul și
conținutul terminologiei utilizate, un instrument eficient în asigurarea unei aplicări juste a
legislației, operându -se cu interpretările gramaticale a fost lucrarea elaborată de către R. Pârvu și
C. Romițan Drepturile de autor și drepturile conexe (2005). [ 103] După cum remarcă însăși autorii,
lucrarea a fost concepută pentru a răs punde nevoilor imediate de înțelegere a unor termeni utilizați
fie în exercitarea de către titulari a drepturilor de proprietate intelectuală recunoscute și protejate
în România prin legi speciale, fie în aplicarea acestor legi de către organele de urmărir e penală în
cadrul instrumentării cazurilor de încălcare a drepturilor respective, fiind la îndemâna polițiștilor,
a procurorilor și a judecătorilor. [ 103, cuvânt înainte]
Punând accentul pe dreptul de autor, R. Pârvu, C. Romițan îl asimilează cu ansamblul
normelor juridice care reglementează raporturile personale nepatrimoniale și patrimoniale stabilite
în legătură cu realizarea unei opere literare, artistice sau științifice, precum și a altor opere de
creație intelectuală. [ 103, p. 34] Caracterul prea abs tract al noțiunii exprimate de autorii citați
admite posibilitatea includerii în categoria drepturilor de autor și a drepturilor asupra desenelor și
modelelor industriale, invenției, mărcii etc. După cum constată V. Lazăr, acestea de asemenea
constituie op ere de creație intelectuală. [ 74, p. 2] Logică și rațională apare diferențierea (care și

30
exclude controversele anterior redate) între categoriile de drepturi de autor și drepturi de
proprietate intelectuală, cele din urmă constituindu -se din drepturile de autor, drepturile conexe
dreptului de autor, drepturile asupra unui brevet, asupra mărcilor de produs sau de serviciu
înregistrate, dreptul asupra desenelor și modelelor industriale, dreptul asupra indicațiilor
geografice, dreptul asupra brevetelor de inve nție, dreptul protecției suplimentare, dreptul asupra
topografiei circuitelor integrate etc. Se subliniază, în această ordine de idei, că de regulă, se
consideră că drepturile de proprietate intelectuală regrupează două mari categorii de drepturi: cele
privind proprietatea industrială și cele privind proprietatea literară, artistică și științifică. [ 103, p.
39] În contextul dreptului de autor, R. Pârvu și C. Romițan identifică dreptul exclusiv – ca trăsătură
a acestuia considerată cel mai eficace mijloc de protecție a acestuia, conferind autorului o poziție
privilegiată în raport cu rezultatul creației sale, un „monopol” de fapt asupra utilizării creației sale.
[103, p. 39]
În contextul dreptului de autor, R. Pârvu și C. Romițan identifică dreptul exclusiv – ca
trăsătură a acestuia considerată cel mai eficace mijloc de protecție a acestuia, conferind autorului
o poziție privilegiată în raport cu rezultatul creației sale, un „monopol” de fapt asupra utilizării
creației sale. [ 103, p. 35]
În acest context, se d etermină că creația intelectuală ocupă un loc de frunte în
dezvoltarea economică, socială și culturală a fiecărui popor, iar bunăstarea unei țări se apreciază
și prin capacitatea sa de a crea, de a introduce, administra și exploata activele intelectuale, d incolo
de resursele sale naturale, de forța de muncă sau de capitalul de care dispune. [ 138, p. 333] Or, în
primul rând, progresul și bunăstarea umanității depind de capacitatea oamenilor de a crea în
domeniile tehnicii și culturii; în al doilea rând, prot ecția juridică a creațiilor noi încurajează
investițiile, antrenând, de asemenea, alte inovații; în al treilea rând, promovarea și protecția
proprietății intelectuale stimulează creșterea economică, creează noi locuri de muncă și noi ramuri
de activitate ș i ameliorează calitatea vieții. [ 138, p. 333]
În alt pol al unor aserțiuni exprimate anterior, se afirmă ideea autorilor C. Voicu,
I.Molnar, A. Boroi, F. Sandu prin care, pe drept cuvânt, se enunță că dreptul de inventator, ca o
categorie specială de drept uri, mai este cunoscută și sub denumirea de „drept de proprietate
industrială”. [ 137, p. 311]
Dintotdeauna au existat păreri pro și contra protecției juridice a obiectelor raporturilor
juridice privind creațiile . Totuși, întrebarea pe care o adresăm de mom ent este: până unde trebuie
să meargă guvernele naționale și organismele internaționale în a proteja activitatea creativă a
omului, în special prin acordarea drepturilor de proprietate intelectuală ?

31
Cu certitudine că tipul de proprietate cu care cei mai m ulți sunt familiarizați, este cea a
obiectelor fizice, multe dintre acestea fiind posibil de folosit doar de câte o persoană la un anumit
moment. Acest ultim aspect nu este, însă, valabil în cazul proprietății intelectuale. Or, operele pot
fi copiate de ne numărate ori, iar persoana care a creat și deținut originalul poate în continuare să -l
utilizeze din plin.
Există o opinie (B. Martin), conform căreia proprietatea intelectuală reprezintă, de fapt,
un drept de proprietate asupra informației, drept ce se ma terializează sub forma copyright -ului, a
patentelor, a mărcilor înregistrate (trademarks), a secretelor de comerț (trade secrets), a designului
și modelelor industriale și drepturi ale cultivatorilor de plante (brevetele pentru noile soiuri de
plante). Mot ivația originară a protecției proprietății intelectuale a fost încurajarea muncii artistice
și creatoare prin acordarea unui monopol de scurtă durată asupra unor anumite utilizări ale
operelor, monopol ce era conferit unui individ ori unei corporații de că tre autoritate.
Cei mai importanți deținători de drepturi de proprietate intelectuală au încercat să
lărgească această noțiune dincol o de orice motivație rațională.
Ideea din spatele patentului este că principiile unei invenții trebuie să fie făcute publi ce,
în timp ce inventatorului îi este conferit pentru o perioadă limitată de timp – dreptul exclusiv de a
produce, folosi sau vinde respectiva invenție. Există, însă, cazuri în care brevetele de invenție au
fost folosite pentru a împiedica inovația. Compan iile pot prelua un patent sau pot cumpăra patentul
altcuiva, cu scopul de a împiedica pe alții să aplice ideile respective. Un exemplu elocvent în
domeniu constă în ideea lui James Watt de a permite aburului să se răspândească și să se
condenseze în recipi ente separate, idee ce i -a venit în timp ce repara un mic motor cu aburi
Newcomen, la sfârșitul anului 1760. [ 146] În 1768, după o serie de îmbunătățiri și împrumuturi
substanțiale, a solicitat brevetarea ideii, licență ce i -a fost acordată în ianuarie 176 9. În ceea ce
privește producția, lucrurile au stagnat până în 1775, când, după un efort major susținut de noul
său partener de afaceri Mathew Boulton, Watt și -a asigurat un act parlamentar, extinzându -și
licența din 1769 până în 1800. În 1790, motorul Hor nblower, superior și proiectat în mod
independent, a fost dat în producție, dar Boulton și Watt l -au atacat cu toată puterea sistemului
legal. În comparație cu Watt, care a murit bogat, inventatorul Jonathan Hornblower, nu numai că
a fost silit să -și închi dă afacerea, dar s -a ruinat și a ajuns la închisoare. După expirarea licenței în
1800, nu numai că a avut loc o explozie în producția motoarelor, dar puterea prin aburi și -a intrat
în drepturi ca forță a revoluției industriale. În următorii 30 de ani, moto arele cu aburi au fost
modificate și îmbunătățite și inovații cruciale, precum trenul cu aburi, vaporul cu aburi și „steam
jenny”(aparat inventat în 1927 de către Jenny folosit de spălătoria și curățătoria auto) au devenit
de larg uz. Cheia inovatoare a fo st motorul cu aburi de mare presiune a cărei dezvoltare a fost

32
blocată în mod strategic de către Watt, folosindu -se de licența sa din 1775. Probele sugerează că
eforturile lui Watt de a folosi sistemul legal pentru a inhiba competiția plasează revoluția
industrială în urmă cu un deceniu sau două. Acordarea licențelor din 1769 și, mai ales, din 1775
au întârziat adoptarea în masă a motorului cu aburi, invenția a fost înăbușită până când i -au expirat
licențele și foarte puține motoare cu aburi au fost constru ite în timpul monopolului legal al lui
Watt. După numărul de invenții care au avut loc imediat după expirarea licenței, se pare că rivalii
lui Watt au așteptat până atunci ca să -și lanseze propriile inovații. Din punct de vedere strict
economic, nu a fost nevoie de o licență cu o asemenea durată mare, estimându -se că în 1783, cu
17 ani înainte să -i expire licența, antrepriza titularului a început să scoată profit.
Frederic Scherer, un puternic și prestigios susținător academic al sistemului brevetat,
după c e a parcurs detalii ale referitoare la Boulton și Watt, a concluzionat examinarea acestora în
1986 cu următoarele cuvinte: „De n -ar fi fost nici o protecție a brevetului,…, Boulton și Watt cu
siguranță ar fi fost obligați să urmeze o politică de afaceri de stul de diferită de cea pe care au
urmat -o de fapt. Majoritatea profiturilor firmei proveneau din drepturile de autor asupra folosirii
motorului decât din vânzarea componentelor motoarelor fabricate și, fără protecția patentului,
firma n -ar fi putut să col ecteze bani de pe urma dreptului de autor”. [ 167]
Un alt exemplu îl constituie, compania americană AT&T, care, de la începuturile sale,
în 1875, a adunat patente pentru a -și asigura monopolul asupra telefoniei și a împiedicat
introducerea radioului pentru vreo 20 de ani. De o manieră similară a procedat și gigantul american
General Electric, care a folosit controlul asupra patentelor pentru a întârzia introducerea luminilor
fluorescente, care reprezentau o amenințare pentru vânzările sale de becuri incandes cente.
În domeniul brevetelor pentru noile soiuri de plante, informația biologică poate fi
revendicată astăzi ca proprietate intelectuală. În acest sens, anumite instanțe din SUA au hotărât
că: secvențele genetice pot fi patentate, chiar atunci când secven țele sunt găsite în natură, atâta
timp cât izolarea lor se realizează prin intermediul anumitor mijloace artificiale. Aceste hotărâri
au condus companiile la demararea unei competiții pentru acapararea patentelor pe numeroase
coduri genetice. În anumite ca zuri, au fost conferite patente pentru toate formele transgenice ale
unei întregi specii, cum ar fi soia sau bumbacul, cauzând controverse de proporții și, uneori,
revizuirea verdictelor în apel. [ 164] O consecință a celor constatate este faptul că cei car e nu dețin
patente nu mai dezvoltă cercetarea în domeniu, corporațiile transnaționale patentează material
genetic găsit în plante și animale din țări ale lumii a treia, astfel încât anumite popoare ajung să
plătească pentru a folosi semințe și alte materia le genetice care au stat la dispoziția lor, gratis, timp
de secole. În general, proprietatea intelectuală a devenit încă o modalitate pentru statele avute de
a extrage bogăția din țările sărace. De exemplu, arborele de „neem” a fost folosit de mai multe

33
secole în India în domeniul medicinii, cosmeticii, contracepției, în industria lemnului, industria
energetică și agricultură, fără să fi fost niciodată patentate. De la mijlocul anilor 1980, corporațiile
americane și japoneze au acaparat mai mult de o duzină de patente de materiale bazate pe „neem”.
În acest fel, cunoașterea colectivă locală, dezvoltată de cercetătorii indieni și de țărani, a fost
expropriată de „outsideri” care au contribuit foarte puțin la acest proces. [ 147]
Charles M. Gentile (un fotograf american), care a creat și vândut timp de un deceniu
postere artistice cu scene din Cleveland statul Ohio, a făcut, în 1995, un poster al unei clădiri
proiectate de I.M. Pei, care găzduia un concert rock, pentru care a fost dat în judecată deoarece a
adus atingere mărcii înregistrate pe care și -o însușise muzeul în imaginea sa. Ieoh Ming Pei este
un arhitect chinez, stabilit în America, care a realizat adevărate opere ale arhitecturii moderne,
folosind materiale din sticlă, piatră naturală, oțel sau beton pe care le -a pus în operă ca un adevărat
cunoscător al gusturilor sec. XX. Unele dintre operele sale este piramida de la Luvru (Paris, 1961),
Centrul Național pentru cercetare atmosferică din Colorado, Luce Memorial Chapel (Tunghai,
1964), Clădirea Verde ( Massachusetts, 1974), Clădirea de Est a galeriei naționale de artă,
Universitatea și muzeul de artă din Bloomington, Indiana, Banca Chinei din Hong Kong. Acest
fapt este, în mod evident, contrar legitimării originare a proprietății intelectuale de a încura ja
producția lucrărilor artistice.
Celebrul designer Victor Papanek [citat după 165] scria: ceva e fundamental în neregulă
cu tot conceptul de patent și copyright. Atunci când proiectez o jucărie destinată exercițiilor
terapeutice ale copiilor handicapați , e nedrept să amâni lansarea proiectului cu un an și jumătate
din cauza procesului de înregistrare a patentului. Am impresia că ideile sunt din belșug și că sunt
ieftine, și e greșit să faci bani din necesitățile celorlalți. [citat după 165]
Scientologia (biserică care a fost întemeiată prin anii 1950 de către Lafayette Ronald
Hubbard) este o religie în care doar anumiți membri, la niveluri avansate de iluminare, au acces la
informații speciale, ce constituie secrete ale celorlalți. Scientologia constitui e o controversă de
multă vreme, iar criticii susțin că își exploatează membrii. Unii critici, incluzând aici foști
scientologi, au publicat pe Internet documente secrete din stagii avansate, iar ca răspuns,
reprezentanții bisericii au invocat dreptul de au tor. Poliția a întreprins raiduri în casele criticilor,
confiscând computere și alte echipamente. Or, este curios acest fapt, din moment ce scopul declarat
al copyright -ului este nu cel de a ascunde informația, ci de a stimula producția de idei noi.
Ashlei gh Brilliant este un epigramist profesionist care creează și pune drept de autor pe
mii de proverbe, ca de exemplu în mod fundamental, nu poate exista un fundament pentru nimic.
Atunci când descoperă pe cineva care a folosit una dintre epigramele sale, el contactează respectiva
persoană, reclamând încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală. Jurnalistul de televiziune

34
David Brinkley a scris o carte intitulată Orice are dreptul la opinia mea, susținând că inspirația
titlului i se datora unui prieten a l fiicei sale. Brilliant l -a contactat pe Brinkley pentru încălcarea
dreptului de autor, iar Random House, editura lui Brinkley, i -a plătit lui Brilliant 1.000 dolari
S.U.A., fără să conteste pretenția, poate pentru că atunci ar fi costat mai mult. [ 168]
Avocatul Robert Kunstadt a propus ca atleții să -și poată patenta inovațiile lor sportive,
cum ar fi săritura Fosbury, inventată de săritorul la înălțime Dick Fosbury. Aceasta ar putea aduce
mulți bani pentru câteva staruri, ocazie cu care au apărut dispute enorme. Atleții au deja motivații
imense pentru a inova, dacă acest fapt contribuie la performanța lor. A patenta mișcări de baschet
sau pași de coreografie ar servi, în primul rând, la limitarea preluării inovațiilor și ar penaliza, mai
cu seamă, pe cei c u resurse limitate pentru plata drepturilor.
În mod tradițional, economiștii au fost sceptici în privința intervențiilor guvernelor pe
piață. De exemplu, prin reglementarea restricțiilor de comerț, dar și în privința monopolului
intelectual, iar literatura de specialitate se sugerează, în general, că protecțiile existente ar trebui
reduse. În cazul reglementării comerțului liber, economiștii recunosc că unele reglementări și
restricții la comerț sunt dezirabile. Ei admit, de asemenea, că permițând o oarecar e intervenție, se
declanșează comportamentul distrugător al așa -zișilor monopoliști, și ca rezultat, este mult mai
avantajos să te concentrezi pe eliminarea intervenției guvernamentale. Din păcate, aceasta nu este
perspectiva convențională în privința mono polului intelectual. Până de curând, înțelepciunea
convențională susținea că piețele n -ar putea funcționa deloc în absența ei. Drept rezultat, mulți
economiști sunt în continuare de părerea că monopolul intelectual este un rău care nu poate fi
evitat, dacă este cazul existenței invenției. Totuși, cercetarea economică modernă a arătat că piețele
de idei pot funcționa chiar și în absența monopolului intelectual. În mod similar, în timp ce o
modestă protecție a monopolului intelectual ar putea fi dezirabilă în cazuri foarte speciale, este
mai practic și mai util de a se concentra asupra eliminării restricțiilor – ca regulă generală.
Cel mai cunoscut caz de investigație a C.E. cu privire la abuzul de poziție dominantă
este cel cu privire la Microsoft, în care, d upă o investigație care a durat cinci ani de zile, C.E. a
decis pe 24 martie 2004 aplicarea unei amenzi de 497 de milioane de euro, dar și obligarea
companiei la dezvăluirea către competitori a documentației pe baza căreia să permită
interoperabilitatea cu produsele Microsoft WorkGroup server și oferirea unei versiuni a softului
Windows fără Windows Media Player. Or, în acest caz piețele de workgroup server și playere de
media sunt cele pe care s -a considerat că Microsoft are o poziție dominantă pe piață și a profitat
de aceasta. Cazul încă nu este epuizat, Comisia considerând că Microsoft nu a îndeplinit obligațiile
legate de interoperabilitate, iar decizia TPI (Tribunalul de Primă Instanță din cadrul Curții de
Justiție a Comunităților Europene) poate fi at acată cu apel în fața Curții de Justiție Europene.

35
John Locke și Jeremy Bentham susțin legile privind dreptul de proprietate intelectuală
și folosesc în mod curent două tipuri de argumente pentru a le justifica. Primul tip de argument
este unul în stil Loc ke-an, lege naturală sau drepturi naturale, care argumentează că orice creație a
minții este îndreptățită la protecție la fel ca orice tip de proprietate tangibilă. Motivația este justă –
proprietatea intelectuală este făcută de creatorul ei și ca o proble mă de justețe, autorul ei are dreptul
să o dețină și să profite din ea. Al doilea tip de argument este mai mult utilitarist, bazat pe
maximizarea bunăstării și, în esență, se referă la faptul că producerea, creativitatea și inovarea în
societate sunt maxim izate prin acordarea monopolului asupra scrierilor și invențiilor și, astfel,
pentru a -i încuraja pe autori și inventatori.
Constituția SUA face ceea ce este necesar pentru protecția dreptului de autor sub clauza
proprietății intelectuale, care acordă cong resului puterea de a promova progresul științei și artelor
folositoare, prin garantarea, pe perioade determinate, a dreptului exclusiv asupra operelor și
descoperirilor, pentru autori și inventatori. Congresul face ceea ce trebuie pentru protecția
dreptulu i de autor încă din 1970. Copyright -ul este dreptul autorului la o muncă creativă pentru a
controla publicarea, adaptarea, distribuirea, expunerea pentru o perioadă limitată de timp. Protecția
dreptului de autor nu se limitează la scrieri, este valabilă pe ntru orice lucrare originală fixată în
orice mediu de expresie tangibil, cum ar fi lucrările literare, scrierile dramatice, fotografii,
înregistrări vocale. Termenul de autori nu se limitează la scriitori, ci include, de asemenea,
fotografi, artiști, produ cători de hărți, arhitecți, cântăreți, autori de software etc.
Fundamentele constituționale ale proprietății intelectuale în Germania sunt împărțite în
două grupuri. Proprietatea intelectuală este protejată ca o proprietate obișnuită în baza art. 14 din
legea ordinară, dar și de art. 2, care protejează dreptul la libertate personală. Constituția germane
protejează relația dintre autor și munca sa, indiferent de succesul economic pe care îl are.
Țările dezvoltate nu -și susțin bunăstarea în sec. XXI prin min erit sau producția de oțel.
Economiile dezvoltate trebuie să vândă bunuri care să se bazează pe idei mai mult decât pe materie
primă. Aceste idei pot fi ambalate într -o varietate imensă de bunuri, precum cărți, software sau
produse utilizate în medicină. Î n sec. XXI este pe atât de important să faci doar legi pentru
proprietatea intelectuală, pe cât a fost cu zeci de ani în urmă să elaborezi legi pe dreptul muncii.
De aici înainte, dreptul proprietății intelectuale va fi, probabil, cea mai importantă bătăli e politică
a acestui secol.
În urma celor indicate, putem deduce următoareșe
• În calitate de scop al cercetării se lansează desfășurarea unei investigații complexe, în
baza teoriilor la nivel national și internațional, precum și reieșind din teoria genera l a dreptului,

36
teoria dreptului de proprietate intelectuală, ce vizează proprietatea intelectuală sub cele două
categorii care îi conturează conținutul – dreptul de autor și dreptul de proprietate industrială.
• Metodologia cercetării științifice a studiul ui realizat o constituie tezele fundamentale
ale teoriei generale a dreptului , dreptului proprietății intelectuale, dreptului civil, dreptului
contravențional și dreptului penal etc. În acest sens, diversitatea metodelor, procedeelor și
tehnicilor utilizat e oferă lucrării un caracter complex. La numărul acestora din urmă se includ:
metodele științifice generale (logică, sistematică, istorică), metodele juridice (formal juridică,
juridico -comparativă), metodele statistice.
• O continuă armonizare a legislați ei Republicii Moldova în materie de reglementare și
protecție a relațiilor sociale care vizează domeniul raporturilor juridice din domeniul creațiilor
intelectuale se impune cu necesitate, în special din perspectiva dezvoltării raporturilor dintre
Republic a Moldova și Uniunea Europeană, precum și a dezvoltării economice stabile a țării.
• Dezvoltarea și progresul tehnologic este în strânsă corelație și determinare reciprocă
cu instituția proprietății intelectuale, având ca efect o condiționare bilaterală. O r, dezvoltarea
relațiilor sociale din domeniul proprietății intelectuale condiționează avansarea sistemului
tehnologic, iar în ritmul dependent de nivelul și eficiența acestuia trebuie adoptate reglementări și
luate măsuri eficiente de a preveni și a comba te fenomenele antisociale ce pot lua amploare în
acest cadru aplicativ.
• Doar la 1 ianuarie 2011, prin Legea nr.139 din 2 iulie 2010 privind dreptul de autor și
drepturile conexe s -a pus parțial capăt unor nuanțe controversate referitoare la reglementarea
relațiilor sociale cu privire la proprietatea intelectuală (ca drept exclusiv al persoanelor fizice și
juridice asupra activității intelectuale), mai cu seamă în contextul atributului acestuia – dreptul de
autor și drepturile conexe.
• Protecția grupurilo r de drepturi de proprietate intelectuală se efectuează prin
intermediul diferitor procedee și tipuri. În literatura de specialitate a Republicii Moldova sunt
exemplificate două forme de protecție: jurisdicțională și nejurisdicțională.
• Perceperea specif icului de reglementare a domeniului raporturilo juridice privind
creațiile intelectuale este complex, mai cu seamă reieșind din caracterul și conținutul terminologiei
utilizate.

37
2. GENERALITĂȚI PRIVIND RAPORTUL JURIDIC ÎN DOMENIUL
CREAȚIILOR INTELECTUALE ȘI EVOLUȚIA ACESTUIA
2.1. Conceptul privind raportul juridic din domeniul creațiilor intelectuale
Devenirea dreptului ca sistem social, normativ, la limitele secolelor III -II î.e.n., a condus
la schimbări radicale în domeniile politic, economic, spiritual etc. ale societății umane. Schimbări
de așa ordin au avut loc și în sfera socială – în relațiile dintre oameni și formațiunile lor colective
– în organizarea relațiilor sociale.
Natura a dat naștere unor genuri diferite de ființe sociale, unor genuri bio logice care
trăiesc în comunități. În această categorie intră insectele colective (albinele, furnicile, viespile
etc.), animalele de turmă și, în fine, "regele naturii" – omul. Cu toate acestea, doar la om originea
socială, comunitară a dobândit o astfel d e amplitudine, un astfel de conținut și importanță
multiplană, încât a devenit condiția fundamentală a existenței lui.
Într-adevăr, fiecare din noi se află cu alți oameni, cu formațiunile lor colective în diverse
legături: politice, religioase, economice, de proprietate, de învățământ, de viață, de creație,
științifice, de rudenie etc.
"Întrerupeți aceste legături – scrie Vengherov – lipsiți un om sau altul de comunicare cu
semenii săi – și veți obține degradarea personalității, distrugerea firescului ome nesc” [182, р.388]
Natura obștească a societății umane se păstrează în continuare, însă ea este îmbrăcată într –
un înveliș de drepturi, obligații și responsabilități, devenind o activitate socială de natură juridică.
De exemplu, așa relații sociale cum ar f i cele dintre rude – dintre părinți și copii, dintre alte rude –
nu dispar prin acțiunea dreptului. Cu alte cuvinte, nu dispare dragostea reciprocă, obișnuința de a
îngriji unul de altul, nu dispare afecțiunea, atașamentul, gingășia, susținerea, alte minun ate calități
umane, dar în această lume idilică a relațiilor de rudenie intervine lumea juridică a drepturilor și
obligațiilor, apar obligații reciproce stricte privind pensia alimentară, privind contractele de
căsătorie etc. Apare codul – Codul familiei c are reglementează relațiile complexe de reproducție a
speciei umane. Aceste raporturi îmbracă forma raporturilor juridice de familie, iar participanții la
ele – soțul, soția, părinții, copiii – se transformă în subiecți ai raporturilor juridice. Ca subiecț i, ei
dobândesc competențe și obligații privind susținerea reciprocă, coordonarea avutului familiei etc.
Ei devin nu numai participanți sociali la relații, dar și purtători de drepturi, obligații,
responsabilități – subiecți ai raporturilor juridice.
Rapo rtul juridic este o varietate a relațiilor sociale. Relațiile sociale reprezintă acele
legături sociale dintre oameni, care unifică indivizii în activitatea și existența lor comună. Unele
relații sociale apar pe baza voinței unor persoane concrete, altele înaintea apariției omului sau chiar
a unei întregi generații de oameni. Fiecare generație nouă nimerește în sistemul de legături și relații

38
obiectiv cristalizate, de care aceasta nu poate să nu țină cont și care reprezintă hotarele obiective
ale activități i umane și ale faptelor unor indivizi determinați. Aceste legături se modifică o dată cu
scurgerea timpului, fie pe cale evoluționistă, fie pe cale revoluționară. Apar noi relații sociale, se
formează un nivel mai înalt al activității omului, se lărgește c adrul posibilului în faptele omenești,
însă, o dată cu aceasta, apare o multitudine de limitări (restrângeri).
Astfel, dezvoltarea științei și tehnicii, creșterea indicilor industriali creează posibilități
nemaivăzute anterior privind producerea diverselo r mărfuri și servicii de care se folosesc
consumatorii contemporani, însă, o dată cu aceasta, are loc reducerea resurselor naturale,
intoxicarea în mari proporții a mediului înconjurător și de acești limitatori obiectivi apăruți trebuie
să se țină cont. De aceea, în orice relație socială există o proporție determinată a dezvoltării libere
a omului și o proporție determinată a restricțiilor. Dacă aceste două ating interesele esențiale ale
personalității și statului, atunci relația socială concretă nimerește în sfera reglementării juridice,
dobândind caracter juridic. Prima (libertatea) se transformă în drept subiectiv, iar cea de -a doua
(restricția) – în obligație, interdicție sau restricție juridical. [ 198, р.139.]
Fenomenul juridic prezintă o complexitate d eosebită. În cadrul acestuia se stabilesc relații
de determinare și influiențare, complementaritate și interpedență, cu zone de interferință sau
suprapunere. Astfel, de exemplu, normele juridice nu reprezintă un scop în sine, ci au menirea să
modeleze comp ortamente umane și relații sociale; faptele sociale nu capătă semniificație juridică
fără aportul normativității juridice, relațiile sociale se “încarcă” de juridicitate sub acțiunea
normelor juridice, acestea din urmă fiind conectate cu planul realității sociale prin intermediul
raporturilor juridice.
În lumea dreptului, partea relațională are o pondere extrem de semnificativă, dar este o
eroare, așa cum s -a remarcat de a reduce această lume la o rețea de drepturi și obligații între
persoane determinate. A ceastă viziune simplifică lucrurile, complexitatea relațiilor umane care
comportă nu numai raporturi imediate în care subiecții sunt stabiliți, ci și raporturi de perspectivă,
indirecte sau incerte.
Prin intermediul reglementării juridice, relațiile socia le capătă o conotație specifică și
devin raporturi raporturi juridice. Într-o formulare lapidară, se poate spune că, raportul juridic
este o relație socială reglementată de norma juridică.
Pe de altă parte, așa cum am menționat, normele juridice se realize ază în viață prin
raporturi juridice, ceea ce nu înseamnă că în mod necesar, acțiunea unei norme juridice creează un
raport juridic, de exemplu în cazul normelor prohibitive, care dispun de o interdicție. Privite prin
prisma normelor juridice, raporturile juridice apar ca o realizarea normelor. Normele juridice
prevăd anumite “modele” de comportament (vînzare -cumpărare, împrumut, arendă etc.). Dar

39
conduita prescrisă de normă devine realitate numai atunci, cînd se concretizează în anumite
raporturi sociale, cînd se cunosc subiecții raportului, se cunoaște în legătură cu ce a apărut acest
raport, ce drepturi ș ice obligații au subiecții raportului, care vor fi consecințele derogării de la
modelul prescris de norma juridică. Oamenii intră în raporturi juridice pentru că urmăresc
realizarea unor scopuri personale, fie sociale, fie impuse de normele juridice.
Relațiile sociale reglementate de normele juridice, în rezultatul cărora iau naștere,
se modifică sau se sting drepturi și obligațiuni concrete prin care pă rțile sînt legate între ele
și fiind garantate de către stat sînt numite raporturi juridice. Mecanismul reglementării prin
norme juridice al vieții sociale pune în lumină aspecte dintre cele mai variate ale influenței
dreptului asupra societății: aspecte s ociale, juridice, psihologice, etc. În același timp însă rolul
dreptului nu poate fi limitat doar la această influiență teoretică. În ultima sa esență, dreptul
înseamnă viața: el oferă un cadru specific vieții sociale [ 154, p.28, 84, p.261.]. Ca expresie a unor
tendințe, a unui sistem de valori, legea garantează ordinea, stabilitatea socială, siguranța juridică.
Normele juridice au rol modelator asupra conduitei umane. Simplele fapte ale indivizilor fără ca
acestea să fie ocrotite legal, nu au semnificație din punct de vedere juridic, relațiile dintre oameni
devenind relații juridice numai condiționat de reglementarea lor normativă. Neavînd un scop în
sine, dreptul are ca finalitate coordonarea și influiențarea conduitei umane în sensul interesului
general.
Normele juridice prevăd doar anumite posibilități, ipoteze, situații generice care pentru a
deveni realitate trebuie să se concretizeze în raporturi juridice între subiecți determinați,
individualizați, prin care aceștia urmăresc realizarea unor interese p roprii: îndestularea unor
necesități, coexistența alături de alți indivizi, cooperarea lor etc.
Dreptul, ca un sistem de norme indisolubil legate între ele, nu constituie un scop în sine.
El este creat în vederea realizării funcțiilor sale, printre care l ocul primordial aparține funcției de
a reglementa conduita oamenilor, modul lor de comportare în relațiile sociale de o însemnătate
majoră. Această funcție a dreptului se realizează, în principal, prin aceea că, în relațiile
reglementate pe cale juridică, oamenii sînt obligați să se comporte conform prescripțiilor normelor
juridice. Ele se numesc juridice, deoarece sînt create și rezultă din acțiunea dreptului, spre
deosebire de relațiile politice, morale, religioase etc., care sînt rezultatul acțiunii alto r norme
sociale, cum ar fi normele politice, etice, religioase etc.
În termenii cei mai simpli, raportul juridic este un raport social reglementat de o
normă juridică [24, p.171; 23, p.362; 96, p.444; 95, p.148; 207, р.473; 199, р.179.]; sau,
reglementînd relațiile sociale dreptul le atribuie o formă juridică, adică ele devin relații
juridice. În măsura în care o relație dintre oameni, luați ca indivizi singulari sau constituiți în

40
colectivități, cade sub autoritatea normei juridice ea devine un raport juri dic. Norma de drept îi
conferă relației sociale caracter juridic.
Raporturile juridice se nasc pe baza normei de drept. Aceasta pe considerentul că există
unele relații sociale, cum sînt cele de prietenie, colaborare, care, fiind de domeniul moralei, nu s înt
reglementate de normele juridice. Ele reprezintă norma juridică în dinamica sa. Norma juridică
este o categorie abstractă care cuprinde atît premisele, cît și structura raportului juridic. Raportul
juridic este o realitate concretă care constă într -o legătură juridică (drepturi și obligații reciproce)
între doi sau mai mulți subiecți, fie ei individuali sau colectivi.
Interzicînd unele acțiuni ale oamenilor, permițînd altele, stimulînd altă grupă de acțiuni,
stabilind responsabilitatea pentru încălcarea prevederilor normelor juridice, dreptul în așa mod
determină variantele posibile utile și necesare ale comportamentului uman, limitînd sau,
dimpotrivă, lărgind sfera doleanțelor și a tendințelor activității lor, depistînd astfel acțiunile ilegale.
Nu e posibil a cerceta conceptul de raport juridic și a -l înțelege corect fără a stabili în
general ce reprezintă în sine relațiile sociale. Relațiile sociale sînt relațiile dintre oameni, care se
stabilesc în procesul activității lor comune. Cele mai importan te din ele sînt relațiile economice,
deoarece anume ele formează baza economică a societății și le determină, într -un fel sau altul, pe
toate celelalte relații. Pe parcursul secolului trecut la acest capitol au fost elaborate un șir întreg de
lucrări știin țifice fundamentale ale vestiților savanți: A.A. Piontkovski, P.I. Stucika, E.B.
Pașucanis, S.F. Kececian, R.O. Halfin și alții.
Subiecți ai relațiilor sociale pot fi diferite grupuri sau entități sociale, cum ar fi bunăoară:
poporul, națiunea, colectivul etc., diferite organizații de stat, obștești sau private și chiar persoane
particulare. Locul și rolul fiecărui subiect în sistemul relațiilor sociale este determinat atît de
legitățile obiective ale funcționării relațiilor sociale, cît și de activismul p articipanților la ele.
Tradițional, se admite că noțiunea de raport de drept (juridic) este strîns legată de noțiunea
de obligație de drept (juridică) (în sensul larg subiectiv). Raportul juridic este definit ca un raport
între subiecți de drept, adică înt re subiectul unei obligații juridice și subiectul dreptului
corespunzător sau, mai mult – ceea ce nu este același lucru – ca un raport între o obligație juridică
și dreptul corespunzător. [ 189, p.318.] Giorgio del Vecchio îl definește ca fiind “o legătură între
persoane, în virtutea căreia una dintre ele poate să pretindă ceva la care cealaltă e obligată” [ 52,
p.253.]. Acest raport “adeseori e îndoit și complex, adică aceeași persoană care e învestită cu o
facultate și exigență e învestită și cu o obligație , și viceversa”. [ 52, p.253.]
În literatura juridică mai recentă raportul juridic este definit ca fiind “acea legătură socială
reglementată de norma juridică, conținînd un sistem de interacțiuni reciproce între participanți,
individual determinate, legătur ă ce este susceptibilă a fi apărată pe calea coercițiunii statale” [ 98,

41
p.277; 84, p.264]. Toate aceste trăsături relația socială concretă le împrumută de la norma
abstractă. Prin tiparele normei sînt determinate părțile raportului, substanța lui, sistemul de
interacțiuni reciproce (drepturile și obligațiile), precum și apărarea raportului prin sancțiunea
normei care are vocația să fie impusă prin forța coercitivă a statului.
În viziunea noastră, definiția raportului de drept, întîlnit în literatura de spec ialitate și sub
denumirea de raport juridic sau relație juridică (termen care, după noi, este mai reușit) ar fi
următoarea: Prin raport juridic se înțelege orice relație socială care cade sub incidența normei
juridice sau care este reglementată de ea, unii participanți la această relație avînd drepturi
subiective, alții purtînd obligații juridice, acestea fiind puse în acțiune și asigurate, în caz de
necesitate, prin forța coercitivă a statului. Mai mult ca atît, este important a remarca că anume
raportul j uridic este principalul element al mecanismului de reglementare juridică și principalul
mijloc de realizare a dreptului.
Orice raport juridic se caracterizează prin următoarele:
1) apare doar în baza unei norme juridice;
2) în el sînt expuse voințele participanț ilor la aceste raporturi juridice;
3) metoda de asigurare a raportului juridic este constrîngerea de stat.
La fel este primit a considera că raporturile juridice, care apar în baza normelor juridice,
exercită următoarele funcții de bază în sistemul de drept și în mecanismul juridico -statal de
reglementare a relațiilor sociale:
1) stabilesc cercul de subiecți, față de care în situații concrete se răsfrînge acțiunea
normelor juridice respective;
2) individualizează comportamentul subiecților concreți prin concretizar ea
normelor juridice, care au un caracter general și abstract;
3) de regulă, servesc drept o condiție necesară de punere în acțiune, în caz de
necesitate, a mecanismului juridic de apărare a drepturilor și a obligațiilor juridice.
Nașterea unui raport juridic este precedată de existența unor premise pe baza cărora el se
structurează. Există un raport de determinare între acestea și raportul de drept. Acesta din urmă
este o consecință firească a relațiilor dintre premise. În literatura juridică nu există un pun ct de
vedere unitar cu privire la tehnologie și numărul acestor premise. Uneori premisele sînt denumite
factori și se consideră a fi în număr de trei: normele juridice, subiecții raportului juridic, faptele
juridice. Mai sînt numite condiții ale nașterii raportului juridic și se consideră a fi necesare numai
două: norma juridică și faptul juridic .
Cum oamenii sînt un “dat” care există în societate dintotdeauna, ei fiind deja participanți
la relațiile sociale, apariția relațiilor juridice este precedată, c ondiționată și determinată în ultimă

42
instanță de premise sociale care particularizează raporturile sociale, transformîndu -le în raporturi
juridice. Aceste premise sînt norma juridică și faptul juridic.
Norma juridică reprezintă premisa generală care contur ează în abstract faptul juridic,
desemnează subiecții raportului juridic, cuprinde conținutul, obiectul și sancțiunea raportului
juridic. Pe scurt, ea prefigurează, în abstract, într -o manieră tipică și impersonală, faptul și raportul
juridic. Prefigurînd faptul juridic ca o ipoteză, norma juridică leagă de survenirea lui concretă
nașterea raportului juridic. Construcția este logică și îmbracă pe plan logic forma silogismului.
Regula de drept reprezintă premisa generală, denumită în logică premisă majoră. F aptul juridic
este premisa minoră. Cînd faptul juridic se conturează ca o realitate, el determină apariția
raportului juridic anticipat normei de drept. Tocmai de aceea orice tratat de drept civil se ocupă de
izvoarele obligațiilor, precizează că acestea s înt fapte și acte juridice. Or, obligațiile (în sensul pe
care îl avem în vedere aici) nu sînt altceva decît raporturi juridice. Faptele și actele juridice sînt
ipoteze ale regulii de drept abstracte devenite realitate concretă.
O regulă de drept dispune (de sute de ani, încă din dreptul roman) că “copilul născut din
părinți căsătoriți ori în timp de 300 de zile din momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei
nule sau decesului soțului mamei copilului are ca tată pe soțul (fostul soț) al mamei, d acă nu a fost
stabilit contrariul” (alin.(3) art.47 din Codul familiei).
Dat fiind că analiza regulii de drept s -a făcut într -un capitol separat, aici considerăm
suficientă doar evocarea ei, urmînd să ne ocupăm de a doua premisă, premisa minoră, cum i se
spune în logică: faptul juridic. Survenirea lui, ca o realitate concretă, constituie, pe baza regulii de
drept, izvorul oricărui raport juridic.
La alte discipline juridice se vorbește despre faptele și actele juridice ca producătoare de
efecte juridice. D e asemenea, se arată că deosebirea care separă faptele juridice de actele juridice
constă în aceea că, în cazul faptelor juridice, lipsește voința omului și, ca atare, ele se produc
independent de voința noastră, iar în cazul actelor juridice acestea sînt rezultatul voinței umane.
Totuși, credem mai rațional ca în cadrul acestui paragraf să vorbim de faptele juridice ca condiție
obligatorie de apariție a raportului juridic, iar actul juridic îl vom cerceta într -un capitol aparte.
Prin fapte juridice se înțe lege acele împrejurări prevăzute de normele juridice, în
rezultatul cărora iau naștere, se modifică sau se sting drepturi și obligații ale participanților la
aceste relații sociale (raporturi juridice), altfel spus, producînd prin aceasta efecte juridice.
În literatura juridică există mai multe criterii de clasificare a faptelor juridice, dintre care
unul ni se pare a fi cel mai important, la care și ne vom opri în continuare. Întregul sistem de fapte
juridice poate fi divizat în dependență de criteriul vo lițional în: acțiuni și evenimente.

43
Acțiunile sînt fapte juridice săvîrșite în mod voluntar de subiecți de drept, care, potrivit
normelor juridice, produc efecte juridice. La rîndul lor, acțiunile se împart după mai multe criterii,
printre care:
1. Acțiunile care produc efecte juridice. Acestea pot fi:
a) acțiuni săvîrșite fără intenția de a produce efecte juridice (de exemplu: un
accident rutier cu consecințe grave, în rezultatul încălcării regulilor circulației rutiere;
infracțiunile și contravențiile administr ative săvîrșite din imprudență etc.),
b) acțiuni săvîrșite cu intenția de a produce efecte juridice (de pildă,
înregistrarea căsătoriei; încheierea unui contract de vînzare -cumpărare, săvîrșirea
infracțiunilor intenționate etc.);
2. Acțiunile săvîrșite cu intenț ia de a produce efecte juridice. Acestea pot fi:
licite și ilicite.
Sînt licite toate acțiunile săvîrșite în conformitate cu prevederile normelor juridice.
Sînt ilicite faptele comise împotriva legii, adică acele fapte care sînt interzise de normele
juridi ce. Asemenea fapte sînt infracțiunile, contravențiile administrative, delictele civile, abaterile
disciplinare etc.
Evenimentele sînt acele fapte care se produc independent de voința omului, dar care,
potrivit legii, dau naștere la efecte juridice, cum ar fi bunăoară:
– diferite calamități și fenomene naturale (cataclisme, catastrofe, incendii etc.),
calificate cel mai des ca forță majoră;
– nașterea unei persoane, noul -născut devenind subiect de drept;
– moartea, care înseamnă tocmai încetarea calității d e subiect de drept.
Faptele juridice săvîrșite cu intenția de a produce efecte juridice reprezintă categoria cea
mai numeroasă de acțiuni și poartă denumirea de acte juridice.
Creațiile intelectuale sunt este un mijloc de promovare și păstrare a culturii n aționale a
fiecărui stat.
Totodată, acesta creează posibilitatea de a evalua aportul intelectual al fiecărui cetățean
la patrimoniul cultural al poporului de care aparține și reprezintă un element esențial al progresului.
Creațiile intelectuale sunt o opor tunitate a fiecărui stat și este bine cunoscut că, odată ce
statul asigură un nivel de protecție corespunzător, omul este încurajat și cointeresat să creeze.
Produsele creației intelectuale sunt utile pentru un număr mare de persoane, fiind susceptibile de
aplicare și în alte domenii, cum ar fi industria cinematografică, de televiziune și radio, de
fonograme etc., contribuind astfel la dezvoltarea economică, socială, culturală a fiecărei națiuni.

44
Raportul juridic privind creațiile intelectuale uneori poate fi asimilat cu raportul juridic
de proprietate. De exemplu, în cazul achiziționării unui automobil posesorul deține un drept de
proprietate asupra acestuia. În același timp, un compozitor, creând o melodie, este deținător al
dreptului asupra creației muzic ale. Astfel, obiect al dreptului de proprietate pot fi bunurile
materiale, pe când obiect al dreptului asupra creațiilor intelectuale – creația nematerială,
considerată cea mai sacră dintre toate proprietățile.
Ulterior automobilul procurat poate face obie ctul unei vânzări, donații, schimb sau, în
genere, poate fi distrus, deoarece proprietarul îl deține cu drept exclusiv. La fel și autorul creației
intelectuale poate decide în orice moment soarta juridică a creației sale, pentru că dreptul exclusiv
îi perm ite asemenea acțiuni și nici o terță persoană nu va putea interveni în acest proces, dacă
autorul nu -și va da consimțământul.
Această teorie nu poate fi acceptată, fiind aspru criticată de specialiștii în domeniu (M.
Ficsor, Y. Eminescu, C. Судариков). Dis tincția principală dintre dreptul asupra creației și dreptul
de proprietate îl constituie obiectul de reglementare. Dacă automobilul poate fi utilizat de câteva
persoane, atunci toate raporturile juridice privind creațiile intelectuale sunt destinate unui numeros
public, pentru că acestea au un caracter nematerial. De exemplu, melodia compozitorului poate fi
imprimată și distribuită de mai mulți titulari de drepturi, în același timp fiind difuzată și la posturile
de radio sau de televiziune.
În procesul gân dirii omului apar diferite idei, subiecte sau scenarii, însă nu toate din ele
sunt protejate [ 157, p. 12]. Protecția creațiilor intelectuale se extinde asupra formei de exprimare,
și nu asupra ideilor, proceselor, metodelor de funcționare sau asupra concep țiilor matematice ca
atare. În același timp, forma de exprimare trebuie să fie originală, adică să constituie un rezultat al
activității creatoare.
Potrivit legislației Republicii Moldova, pentru ca opera să fie considerată un obiect al
dreptului de autor trebuie să corespundă celor două criterii:
– să fie un rezultat al creației intelectuale;
– să fie exprimată într -o anumită formă obiectivă.
În unele state o altă condiție pe care trebuie să o întrunească creația intelectuală pentru a
fi protejată este să fie exprimată într -o formă materială [ 159, p. 41]. Acest criteriu este obligatoriu
mai ales pentru legislația Marii Britanii, care subliniază că protecția asupra creațiilor intelectuale
nu se va aplica asupra anumitor rezultate a procesului de creație, atâ ta timp cât acestea nu vor fi
exprimate în formă scrisă, termenul de protecție începând să curgă nu din momentul creării, dar
din data fixării creației.

45
Și legislația franceză impune obligativitatea formei materiale, dar numai pentru unele
categorii de cre ații intelectuale.
Constituie obiect al raporturilor juridice privind creațiile intelectuale [ 163, p. 4; 137, p.
14] operele literare, inclusiv programele pentru calculator; operele dramatice și muzical -dramatice,
scenariile, proiectele de scenarii, libret ele, sinopsisul filmului; operele muzicale cu sau fără text;
operele coregrafice și pantomimele; operele audiovizuale; operele de pictură, sculptură, grafică și
alte opere de artă plastică; operele de arhitectură, urbanistică și de artă horticolă; operele de artă
decorativă și aplicată; operele fotografice; hărțile, planșele, schițele și lucrările tridimensionale din
domeniul geografiei, topografiei, arhitecturii și din alte domenii de științe, operele derivate și
integrante, invenții, desene și modele indu striale, soiuri de plante, topografiile circuitelor integrate
etc.
În același timp, majoritatea convențiilor internaționale și legislațiilor statelor exclud
anumite categorii de obiecte a creațiilor intelectuale, precum:
– documentele oficiale (legile, hot ărârile judecătorești, alte documente), precum și
traducerile oficiale [ 152, p. 102];
– simbolurile și însemnele oficiale ale statului (drapelele, stemele, semnele monetare etc.);
– expresiile folclorice;
– noutățile zilei și faptele cu caracter de simplă informație;
– mijloacele de plată;
– invenții și alte obiecte care contravin legilor esențiale ale naturii;
– invenții și alte obiecte care contravin ordinii publice și bunurilor moravuri; etc.
Sistemul de drept continental exclude posibilitatea introducer ii unor formalități pentru
protecția obiectelor creațiilor intelectuale. Excepție constituie doar statele din sistemul common –
law.
Activitatea creatoare a omului se materializează în opera, asupra căreia i se recunoaște un
drept absolut, ce formează obiect de reglementare în cadrul proprietății intelectuale. În concepția
modernă asupra creațiilor intelectuale acest drept are un caracter complex, cuprinzând două
categorii de prerogative: prima fiind facultatea ce este rezervată autorului de a se bucura de to ate
beneficiile imateriale care îi aduc glorie, renume, respectul personalității sale și pentru care îi sunt
recunoscute drepturile morale, a doua categorie fiind reprezentată de dreptul de a trage foloase
materiale din utilizarea creației sale intelectual e pentru sine și pentru urmașii săi, scop în care îi
sunt recunoscute drepturile patrimoniale exclusive [ 112, p. 194].
Drepturile personale (morale) ale autorului sunt protejate pe termen nelimitat. Ocrotirea
drepturilor personale după decesul autorului es te exercitată de moștenitori, precum și de

46
organizațiile împuternicite, în modul stabilit, să ocrotească aceste drepturi, durata drepturilor
patrimoniale variază.
Astăzi nu există nici o țară în lume care să nu fi recunoscut ideea dreptului de autor,
exist ența căruia facilitează dezvoltarea și protecția culturii mondiale.
În vederea susținerii demnității umane este necesară valorificarea culturii și
învățământului pentru toți oamenii, deaceea fiecare popor are această obligație sfântă, care trebuie
îndeplin ită în spiritul cooperării reciproce [ 127, art. 1].
Declarația ONU cu privire la drepturile omului stipulează că fiecare persoană are dreptul
la protecția intereselor sale morale și materiale asupra rezultatelor științifice, literare și artistice,
autor al cărora el este [ 46, art. 27], iar constituția multor state garantează libertatea creației artistice,
literare și științifice; în același timp drepturile autorilor, interesele lor morale și materiale ce apar
în legătură cu diverse genuri de creație intelec tuală sunt apărate de lege. Statele se obligă să
păstreze, să dezvolte și să propage realizările culturii și științei naționale și mondiale.
Astfel, dreptul asupra creațiilor intelectuale este unul dintre drepturile fundamentale ale
omului, ce se bazează p e necesitatea de a avea acces către realizările literaturii, artei sau științei și
pe obligativitatea de a asigura drepturile celor ce obțin aceste realizări.

47
2.2. Apariția și evoluția raportului juridic din domeniul creațiilor intelectuale
În Republica Moldova are loc o prefacere a tuturor valorilor. Un nou spirit obiectiv, un
nou mod de a gândi și de a fi, de a valoriza și de a crea, sunt pe cale de a se institui. În general,
două condiții majore trebuie îndeplinite pentru ca reflecția despre valori să devină prioritară:
libertatea gândirii și impulsionarea sistemului existent de valori. În societatea Republicii Moldova,
la fel ca în societatea română, rusă, maghiară, bulgară etc., sistemul de valori se află într -un proces
de restructurare radicală. În a ceastă reconstituire a sistemului de valori locul principal este rezervat
valorilor intelectuale. Iată de ce, în cadrul noii societăți, creația devine realmente, și nu declarativ,
valoarea socială supremă, care trebuie ocrotită cu ajutorul tuturor mijloace lor juridice.
Legislația privind protecția proprietății intelectuale a apărut recent. Regimul anterior a
unor așa obiecte precum creațiile literare, științifice, a invențiilor reieșeau din prioritatea
drepturilor statului. Sistemul juridic nou format și in tegrarea Republicii Moldova în spațiul
economic internațional a impus atragerea atenției la tot complexul de probleme legate de protecția
proprietății intelectuale. Participarea Republicii Moldova la actele internaționale care presupun
obligațiile statului membru în domeniul proprietății intelectuale, obligă Republica Moldova la
racordarea legislației naționale în conformitate cu actele internaționale în vigoare.
Dreptul proprietății intelectuale este ramura de drept cu cea mai spectaculoasă evoluție în
ultimii 120 de ani, mărturie în acest sens stînd numărul mare de convenții și tratate internaționale
semnate, directive comunitare adoptate și organizații înființate. Așa cum s -a arătat în literatura
juridică de specialitate, au trebuit să treacă aproape 2600 de ani pentru ca «în ordinea internațională
a vremurilor noastre, importanța ce se acordă proprietății intelectuale să fie uriașă, neexistînd vreun
drept care să aibă o recunoaștere mai mare decît dreptul asupra creațiilor intelectuale» [ 113, pag.
74].
În doctrină [ 130, pag. 24; 5, pag. 4 ], Chapelier este considerat a fi primul care a proclamat
în anul 1791 în Adunarea Constituantă a Franței că «cea mai sacră, cea mai legitimă, cea mai
inatacabilă și s -ar putea spune cea mai personală dintre toate proprie tățile este opera intelectuală,
fructul gîndirii omenești», iar Lakanal, raportorul legii franceze din 1793 asupra proprietății
literare, aprecia că «dintre toate proprietățile, ceea ce se poate contesta mai puțin este fără îndoială
cea a producțiunilor ge niului și dacă trebuie să ne mirăm de ceva, este de faptul că a mai putut fi
nevoie ca această proprietate să fie recunoscută și exercițiul ei să fie asigurat printr -o lege
pozitivă».
De asemenea, în Raportul pentru Legea asupra brevetelor de invenție, ado ptată în Franța
la 7 ianuarie 1791, Stanislas de Boufflers spunea că «dacă există pentru om o adevărată proprieate,
aceea este a gîndirii sale; aceasta este cel mai puțin susceptibilă de atingere, este personală, este

48
independentă, este anterioară oricărei tranzacții; nici copacul care crește pe cîmp nu aparține atît
de incontestabil stăpînului cîmpului, cît ideea care este produs al spiritului omului și care aparține
autorului», iar Napoleon, referin -du-se la proprietatea literară, spunea în 1803: «cred că opera
intelectuală este o proprietate ca și o moșie, ca și o casă, și că trebuie să se bucure de aceleași
drepturi și să nu poată fi înstrăinată decît pentru cauză de utilitate publică».
Cea mai sacră și mai incontestabilă dintre proprietăți, cea asupra p roduselor spiritului,
are, în spațiul comun al Romîniei și Republicii Moldova, o istorie de doar un secol și jumătate.
Prima reglementare a instituției o găsim în Legea presei din 13 aprilie 1862, adoptată în timpul
domniei lui Alexandru loan Cuza, și care , într -un capitol special dedicat, recunoștea autorilor
(scriitori, compozitori, creatori de opere artistice) «dreptul de a se bucura ca de o proprietate pe
timpul vieții lor, de dreptul de a reproduce, vinde sau ceda creația lor». Istoriei comune a aceste i
instituții în cele două țări îi aparține și Legea proprietății literare și artistice din 28 iunie 1923,
considerată, la vremea ei, a fi una din cele mai complete și moderne reglementări a dreptului de
autor și a cărei influență se face și astăzi simțită. [111, pag. 73 ]
Natura juridică a drepturilor de proprietate intelectuală are un caracter complex ce este
consacrat atît în sistemul Convenției de la Paris, cît și în sistemul Convenției de la Berna, fiind
însușit, cu unele rezerve, de majoritatea statelor membre, în argumentarea lor se manifestă tendințe
diferite, exprimîndu -se mai multe opinii ce au condus la formularea a două teorii: teoria monistă
(unitară) și teoria dualistă. [ 110, pag. 10 ]
Teoria monistă susține că între personalitatea autorului și op era realizată de el există o
legătură strînsă, care împiedică disocierea drepturilor morale de cele patrimoniale și ierarhizarea
lor. Potrivit acestei concepții, drepturile morale constituie prerogative ale dreptului de autor, avînd
aceeași valoare și dura tă ca și drepturile patrimoniale.
Soluția dreptului de autor ca drept dualist este soluția adoptată în aproape toate țările
Europei, cu excepția Germaniei, îndeosebi după ce, ca urmare a Convenției de la Roma din 1928,
ea a fost adoptată și în textul Conve nției de la Berna (revizuire ce a intrat în vigoare la l august
1931). [ 111, pag. 73 ]
În dreptul romîn, soluția calificării dreptului de autor ca un drept complex este
tradițională, pentru că Legea presei din 1862 recunoștea scriitorilor, compozitorilor și creatorilor
de opere artistice dreptul de a se bucura «ca de o proprietate», în tot timpul vieții lor, de dreptul de
a reproduce, de a vinde sau de a ceda operele lor, la r tipărirea, reproducerea sau imitarea unei
opere era posibilă numai cu consimțămînt ul autorului. Cu alte cuvinte, legiuitorul romîn de la 1862
nu asimila dreptul de autor cu dreptul de proprietate și împărtășea teza dualistă a dreptului de autor,

49
teză care a fost împărtășită și dezvoltată în doctrina din Romînia de profesorii Aurelian lo nașcu,
Constantin Stătescu, Francisc Deak, Stanciu Cărpenaru, Yolanda Eminescu. [ 111, pag. 73 ]
În dreptul romîn, Legea nr.8/1996 a pus capăt disputei pe marginea naturii dreptului de
autor, prevăzînd, în art. 1, că acest drept este legat de persoana autoru lui și comportă atribute de
ordin moral și patrimonial [ 76]. Cu alte cuvinte, legiuitorul nostru a adoptat calificarea dreptului
de autor ca un drept complex, avînd în compunerea sa atît drepturi morale cît și drepturi
patrimoniale. Moral și patrimonial, î n același timp, dreptul de autor se naște din faptul creării
operei și este recunoscut ex lege, fără îndeplinirea vreunei formalități. Simplul fapt al creării
operei, chiar neterminată și independent de aducerea la cunoștința publică, are ca efect
recunoaș terea și protejarea operei.
Republica Moldova, prin art.4 alin.3 din Legea nr.293 -XIII din 23.11.1994, a adoptate
soluție identică, dispunînd că «dreptul de autor se constituie din drepturi cu caracter patrimonial
(economic) și nepatrimonial (personal, mor al)». Aceeași este soluția legiuitorului francez, care, în
art. 111 -1 din Codul proprietății intelectuale, califică dreptul asupra operei ca pe un drept de
proprietate incorporată, exclusiv și opozabil tuturor, care comportă atribute de ordin intelectual ș i
moral, precum și a tribute de ordin patrimonial. [ 111, pag. 73 ]
Conform art.301 alin.(1) Titlul I «Patrimoniul» al Cărții a II -a «Drepturile reale» a CC
RM, în cazul și în modul stabilit de lege, se recunoaște dreptul exclusiv al persoanei fizice și
jurid ice asupra rezultatelor activității intelectuale și asupra atributelor de identificare a persoanelor
juridice, de individualizare a producției, a lucrărilor executate sau a serviciilor prestate (denumirea
de firmă, emblema comercială, marca de deservire et c.). [29]
În Legea Republicii Moldova privind dreptul de autor și drepturile conexe se
menționează: «Subiecți ai drepturilor conexe sunt interpreții, producătorii de fonograme și
organizațiile de difuziune» (alin.(1) art.26); «Producătorii de fonograme și organizațiile de
difuziune își realizează drepturile în conformitate cu prezenta lege în temeiul unui contract încheiat
cu autorii și interpreții (colectivele de interpreți) ai operei înregistrate pe fonogramă sau difuzate
pe cale radioelectrică sau distri buite prin cablu» (alin.(2) art.26).
În baza acestor prevederi, se poate afirma că drepturile conexe reprezintă o serie de
drepturi subiective complexe, care constau, fiecare în parte, dintr -un ansamblu de facultăți de
sorginte patrimonială și/sau nepatrim onială pe care le au interpreții, producătorii de fonograme și
organizațiile de difuziune asupra auxiliarilor operelor literare și artistice (adică asupra
interpretărilor, fonogramelor sau emisiunilor), auxiliarii avînd, de regulă, un suport material.
Expr esia «drepturi morale» a fost adoptată în doctrina majorității țărilor europene, dar cu
același înțeles este folosită și expresia «drepturi personal nepatrimoniale de autor». Dreptul moral

50
de autor este expresia juridică a legăturii care unește opera de cr eatorul ei. El este justificat de
nevoia de protejare a intereselor autorilor de opere, interes rezultînd din faptul că operele
concepute de aceștia sunt o reflectare a personalității lor.
Caracterul complex al dreptului de autor a fost consfințit de siste mul Convenției de la
Berna privind protecția operelor literare și artistice din 9 septembrie 1886 [ 41, pag. 134. ] care
divizează dreptul de autor în drepturi personale (morale) și drepturi patrimoniale, ce au un conținut
economic.
De asemenea este necesar de menționat că cele mai rentabile propuneri în afaceri, care
generează activitatea productivă cu șanse mari de dezvoltare și profil, sunt cele care au la bază
invenții brevetabile.
Acordarea brevetului de invenție demonstrează că realizarea brevetată a fo st comparată
cu tot ce este mai nou în domeniul dat și atestă că a fost o performanță modernă pe plan mondial,
la data depunerii cererii de brevet [ 136, pag.5 ].
Au importanță primordială în strategia brevetării patru factori: tehnic, economic,
comercial și evaluarea noutății pe care o va prezenta viitoarea invenție.
Factorul tehnic va urmări, în primul rînd, avantajele tehnice ale invenției în raport cu
produsele existente la data analizei, precum și detaliile referitoare la fabricarea și utilizarea
produsu lui. [ 158, pag. 70 ]
Factorul economic va fi evaluat prin efectuarea unui calcul comparativ între costul
necesar brevetării plus menținerea în vigoare a invenției și avantajele economice pe care le oferă
existența protecției. Astfel, dacă invenția se referă la un produs, cheltuielile cu brevetarea și
menținerea în vigoare, trebuie împărțite la numărul estimativ al produselor vîndute.
În acest fel, este posibil să se constate dacă, eventual, creșterea prețului produsului,
cauzată de costurile brevetării, rezo nabilă sau nu.
Factorul comercial va cuprinde cunoașterea clienților potențiali și a eventualelor piețe de
desfacere. Se vor analiza existența altor competitori, costurile de realizare a produsului și
eventualele venituri obținute prin acordarea de licențe .
Există situați în care, deși prin brevetare agentul economic ar avea numai de cîștigat, el
totuși nu solicită protecția, datorită faptului că unitatea nu dorește în acel moment să modifice
situația de pe piață, preferă să păstreze în secret noua tehnică sau deține o poziție atît de dominantă
pe piață încît nu are interesul să -și modifice producția și tehnologia existentă.
Perioada sovietică nu a fost una cele mai reușite și favorabile pentru protecția brevetelor
de invenție. În general spațiul sovietic er a supus unor reglementari diferite față de alte țări ale lumii

51
și să spunem că direcția de dezvoltare în domeniul proprietății intelectuale nu era una din
pronunțată.
Trăsătura distinctivă a progresului istoric la momentul actual îl constituie după sintagm a
lui Jean -Francois Revel, «revirimentul democrației». Nu este vorba nicidecum de o euforie
democratică, ci dimpotrivă, de o perspectivă realistă și pragmatică asupra reapariției democrației
în state cărora decenii de -a rîndul li s -au impus guvernări tota litare.
Ramînînd a fi cea mai perfectă modalitate de a conduce cu treburile publice, actualmente,
democrația este afectată de unele imperfecțiuni, numite și «paradoxuri ale democrației».
Datorită acestora în cadrul societății conteporane își au izvorul tensiuni sociale, care duc sau la
slăbirea democrației, sau la înlocuirea acesteia cu un regim antidemocratic, autoritar. La capitolul
unor asemenea imperfecțiuni sunt menționte unele contradicții între diferite laturi ale democrației:
consens și conflict; reprezentativitate și guvernabilitate; legitimitate și eficacitate. [ 54, pag.103 ]
Cînd încă puterea sovietica era la orizont a fost întocmit primul regulament care se referea
la invenții datînd cu anul 1919 aici au fost formulate principiile de bază de dezvoltare a invențiilor
în societatea socialistă. Cea mai importanta și semnificativa stipulație se considera cea prin care
întreaga proprietate privata se transformă în proprietate a poporului, de asemenea a fost introdus
un element nou de pro tecție a invențiilor certificatul de autor.
O alta etapă în dezvoltarea legislativă servește anul 1973 se adopta «Regulamentul cu
privire la descoperiri, invenții și propuneri de raționalizare» care a intrat în vigoare la 1 ianuarie
1974 respectiv acest ac t se relata nu numai la invenții.
În continuare vom face o comparație intre «Regulamentul cu privire la descoperiri,
invenții și propuneri de raționalizare» 1975, Legea cu privire la invenții din 1991 și legislația din
prezent mai concret Legea privind pr otecția invențiilor nr. 50 -XVI din 07.03.2008 a Republicii
Moldova.
În primul rînd, cîteva cuvinte despre cercul de relații sociale, care sunt reglementate de
legea din 1991. Deși actul în special nu definește, în urma analizei normelor sale se pote ajunge la
concluzia că obiectul de reglementare include întreaga gama de relații în legătură cu crearea, și
utilizarea de invenții, precum și de protecție a drepturilor de autor și titularilor de brevete. Cu alte
cuvinte, actul constituie un act juridic de regle mentare a invenției relații diferite din sectorului
industriei [ 87]. În acest sens, în comparație cu legislația anterioară, în special furnizarea de
descoperiri, invenții și propuneri de raționalizare, aprobat prin decret al Consiliului de Miniștri al
URSS din 21 august, 1973 nr. 5842 a crescut semnificativ reglementările incluzînd aproape toate
aspectele cheie deci respectiv avem ceva asemănător cu legislația din prezent ceia ce era destul de
necesar în acea perioada.

52
Una din problemele care cereau răspun s și nu erau reflectate în aceste legi era daca statele
membre a uniunii au vre -o competență în stabilirea unor drepturi sau limitarea altora, deci nici din
una nu reiese acest lucru și de asemenea nici nu se stipula nimic concret, unica stipulație expresa
era ca statele membre pot face modificări la capitolul drepturi și obligații, în așa mod legile aveau
un caracter rigid și statele nu aveau posibilitate să le modifice conform necesitaților sale naționale,
conform bugetelor fiecărui stat, altfel spus se î ncălca suveranitatea fiecărui stat de a stabili
reglementari proprii necesitaților și posibilităților.
Referindu -ne la condițiile de brevetabilitate putem menționa că în diferite perioade ele
erau diferite, regulamentul din 1973 [ 108] nu definește clar con dițiile și ele se reduc numai la
stipulația ca trebuie sa fie o soluție noua și sa poată fi aplicata în diferite domenii, în legea din
1995 [ 87] vedem prezenta celor trei condiții care sunt în prezente și în legea din 2008 art. 6 [ 83]
deci aici avem noutat ea, activitatea inventivă, aplicabilitatea industrială. Articolul 6 din Legea
privind brevetele de inventie, din 04.07.2008 prevede:
(1) Brevetul se acordă pentru orice invenție avînd ca obiect un produs sau un procedeu
din orice domeniu tehnologic, cu con diția ca invenția să fie nouă, să implice o activitate inventivă
și să fie susceptibilă de aplicare industrială.
(2) Nu sînt considerate invenții, în sensul alin.(1):
a) descoperirile, teoriile științifice și metodele matematice;
b) creațiile estetice;
c) planurile, principiile și metodele în exercitarea activităților intelectuale, în materie de
jocuri sau în domeniul activităților economice, precum și programele de calculator;
d) prezentările de informații.
(3) Prevederile alin.(2) nu exclud brevetab ilitatea obiectelor sau activităților specificate
decît în măsura în care cererea de brevet sau brevetul se referă la astfel de obiecte sau activități în
sine.
(4) Invențiile din domeniul biotehnologiei sînt brevetabile în cazul cînd se referă la:
a) un material biologic izolat din mediul său natural ori produs printr -un procedeu tehnic,
chiar dacă anterior se producea în natură;
b) plante sau animale, dacă realizarea tehnică a invenției nu se limitează la un anumit soi
de plante sau la o anumită rasă de animale;
c) un procedeu microbiologic ori la un alt procedeu tehnic sau la un produs, altul decît un
soi de plante ori o rasă de animale, obținut prin aceste procedee;

53
d) un element izolat din corpul uman sau altfel produs printr -un procedeu tehnic, inc lusiv
secvența ori secvența parțială a unei gene, chiar dacă structura acestui element este identică cu cea
a unui element natural. [ 83]
Acest articol presupune o protecție eficientă a rezultatelor activității intelectuale a
persoanelor și anume a rezultat elor științifice – invențiilor.
Specific la aplicarea industrială în legea din 1991 [ 188] era ca aplicarea industrială era
percepută într -un sens dublu, în primul rînd se va considera ca aplicabilă în industrie invenția care
va putea fi transferată în prac tică adică în forma sa materială nefiind indicat termenul în care
trebuie sa fie materializata, și al doilea sens se considera aplicabilă în industrie cînd sunt propuse
resurse tehnice concrete și nu idei sau teorii științifice.
Ironic era faptul ca pe cîn d toate țările încercau să armonizeze legislația cu privire la
invenții, legile formulate în uniunea sovietică din contra încercau de a renunța la reglementările
internaționale, intr -un fel impunînd prin aceasta autoritatea națională, acest lucru se observ a foarte
bine la capitolul renunțării la clasificarea internațională a brevetelor aceasta aducea o izolare de
întreaga lume de progresul științific și tehnologic.
Diferențele cele mai mari se observa la posibilitățile de perfectare a cererii în legile vech i
numai titularul putea sa depună cererea de brevet și nu era prevăzuta procedura de depunere a
cererii prin reprezentant sau printr -o persoana specializata ceia ce făcea procedura destul de
anevoioasa fiindcă nu orice persoana putea sa cunoască toate ceri nțele și procedurile necesare.
Ineficienta acestui sistem este demonstrată de datele unde în mediu se depuneau anual în uniunea
sovietică peste 160 mii cereri de brevet dar se acorda brevet numai la jumătate, datorita faptului
nepregătirii corecte a cereri i.
Toate obligațiile de ajutor de perfectare a cererilor cădeau pe seama Uniunii inventatorilor
și inovatorilor creata în anul 1958 care în anul 1979 era constituita dintr -un număr de 7 milioane
de persoane.
Aici se putea adresa orice persoana care a inv entat ceva pentru ai fi acordat un ajutor de
perfectare a tuturor documentelor necesare și împlinirea tuturor formalităților pentru obținerea
brevetului. Ceia ce mai era diferit în regulamentul din 1973 în care erau termeni mai reduși aproape
pentru toate procedurile, termenii din legea din 1991 erau asemănători cu cei pe care ii avem în
prezent.
Partea cea mai diferită de prezent era dreptul la remunerare și proprietate asupra invenției
sale. Daca să vorbim de Regulamentul din 1919 în general nu putem vorb i de careva drepturi de
proprietate asupra invenției el prezenta pur și simplu certificatul de autor pe numele inventatorului
ceia ce era mai mult formal în acea perioada toate invențiile aparțineau întregii comunități cu alte

54
cuvinte spus statului. Unicul lucru pe care putea sa -1 cîștige autorul era remunerația unica și
medalia de inventator al uniunii sovietice.
Regulamentul din 1973 aduce reglementari relativ noi în proprietatea asupra invenției și
remunerația autorului acesteia.
Autorului i se oferă do ua posibilități prima era ca autorul își retine dreptul de autor asupra
invenției sau transmite dreptul asupra invenției statului pentru, aceasta i se va acorda o remunerație
conform legii sau lasă atît dreptul de autor cit și dreptul de inventator pentru sine și îl administrează
cum dorește. Dar aici se poate de spus ca legislația de atunci era formata în așa mod ca puține
persoane erau care doreau ca invenția să le aparțină, deoarece autorul nu putea sa fac practic nimic
cu ea.
Referitor la folosirea prin licența a dreptului asupra invenției legea din 1991 se aseamănă
în mare parte cu legea actuala potrivit căreia autorul poate sa acorde dreptul unei altei persoane de
a folosi invenția contra unei sume bănești.
Așadar, prin «proprietate intelectuală» trebu ie de înțeles ansamblul drepturilor
patrimoniale și personale nepatrimoniale asupra rezultatelor exprimate materialmente ale
activității intelectuale, precum și asupra atributelor de identificare și de individualizare a
participanților la circuitul civil.
Odată cu obțineriea independentei R.M urmează o alta cale în dezvoltarea legislației și
reglementarilor în domeniul proprietății intelectuale prin aderarea la convenții internaționale care
sporesc armonizarea legislației protecția juridica și folosința fru ctului activității creative intr -un
mod democratic și corect.

55
2.3. Particularitățile raportului juridic din domeniul creațiilor intelectuale
Caracterul legăturii normei de drept cu raportul juridic este mai complet definit ca realizarea
normei. Rezultatu l acțiunii normei se poate exprima sub diferite forme. Cea mai importantă dintre
aceste forme, însă nu unica, este configurarea relațiilor sociale în forma raporturilor juridice.
Legătura mai sus indicată a fost denumită realizarea normei.
Din aceasta însă , nu rezultă în nici un caz că norma se poate realiza doar în raporturi juridice.
Însăși existența normei de drept acordă o influența educativă asupra membrilor societății. Normele
juridice, reflectînd opiniile și concepțiile politice, morale ale societăți , dirijînd dezvoltarea lor, au
o mare semnificație ideologică. Dar prin această influență normele nu exprimă încă specificul
dreptului. Aici el se prezintă ca unul din mijloacele de influență ideologică. Specificul normei
juridice se manifestă prin aceea c ă ea dirijează conduita persoanelor și colectivelor, creînd o
motivație determinată a conduitei.
Influența dreptului ca factor de motivare a conduitei în ultimii ani atrage o atenție deosebită
a savanților, aria lor de cercetare acoperind astfel de problem e, cum ar fi: psihologia juridică,
emoțiile juridice, legătura dreptului cu psihologia individuală și socială. Este incontestabil că
cunoașterea dreptului influențează conduita persoanelor. Reieșind din rolul preventiv al dreptului,
se depun mari eforturi privind propaganda juridică, aducerea la cunoștința populației a principiilor
de bază ale dreptului. Este evident că elaborarea metodelor care oferă posibilitatea de a determina
mai exact influența normei juridice asupra conduitei reprezintă una din proble mele științei juridice
în colaborare cu alte ramuri ale științelor sociale și naturale.
Independent de faptul cît de complete și exacte sînt cunoștințele noastre despre rolul dreptului
în motivația conduitei, realitatea obiectivă a acestei influențe este i ncontestabilă. Anume din acest
considerent se poate vorbi despre drept ca realitate. În același timp nu se poate trece cu vederea
deosebirea acestei realități de realitatea raportului juridic, adică acelei relații din viața reală, care
este îmbrăcată în fo rmă juridică. Nu întîmplător, vorbind despre realitatea normei de drept,
S.S.Alexeev folosește termenii "realitate specifică", "realitate socială". Realizarea normei prin
raport juridic înseamnă trecerea de la "realitatea specifică" condiționată la sfera v ieții reale, astfel,
din sfera comandamentului (normei) se realizează o trecere în sfera realității. După cum am arătat,
raportul juridic reprezintă rezultatul acțiunii normei de drept. Această situație nu trebuie însă
înțeleasă restrictiv. Bineînțeles, ra portul juridic apare în urma acțiunii celor mai diverși factori:
condițiile materiale de viață ale societății; împrejurările concrete în care se află persoana sau
persoanele; educația, tradițiile, obișnuințele, starea psihofizică etc. Pentru noi însă, în c azul de față
prezintă interes faptul că relația reală de viață se realizează în corespundere cu prescripțiile normei
juridice. Anume prin aceasta se exprimă realizarea normei, transformarea "necesarului" într -un act

56
concret de conduită. Anume din acest pun ct de vedere și trebuie să fie analizat raportul juridic ca
rezultat al acțiunii normei. [ 125, 2003]
În știința contemporană, raportul juridic a primit cel puțin trei accepțiuni. În unul din cazuri
prin raport juridic se înțelege o legătură specifică dintr e dreptul subiectiv și obligația juridică în
sensul corelației lor. Această accepțiune presupune, înainte de toate, raportul juridic ca o corelație
abstractă a dreptului și obligației în cadrul modelului, adică a normei juridice. În altă accepțiune,
prin e l se înțelege situația unui subiect distinct de drept în cadrul structurii dreptului și caracterul
corelativității acestui subiect de drept cu altele. Și, în sfârșit, prin raport juridic se înțelege
interacțiunea reală a subiectelor de drept, interacțiunea care se bazează pe exercitarea drepturilor
juridice și executarea obligației, care se exprimă totodată exteriorizată în acțiunile și faptele
subiectelor de drept.
Caracterul real al raporturilor juridice concrete face necesară și importantă elucidarea
formelor lui intermediare, consolidarea lor și to todată clarificarea specificului fixării lor de drept.
În societate oamenii își satisfac nevoile materiale și spirituale prin intermediul raporturilor
juridice, în special a raporturilor juridice civile. În ace st sens sîntem conștienți de faptul că
comportamentul nostru, în cea mai mare parte, este guvernat de normele juridice civile, iar esența
acestei guvernări constă în posibilitatea persoanei de a se bucura, de a dobîndi și de a exercita
drepturi civile.
Toate valorile (materiale, nemateriale) sînt create de oameni și le aparțin cu diferite drepturi,
care le acordă anumite posibilități de acțiune. Asupra valorilor materiale persoanele fizice, juridice
pot dobîndi, exercita drepturi reale și de creanță. Bunur ile, fiind utile și necesare omului, de cele
mai dese ori apar ca obiecte materiale în cadrul raporturilor juridice civile și sînt studiate destul de
amplu în doctrină, iar reglementările juridice sînt la nivelul cerințelor. În schimb valorile
nemateriale sau după cum sînt numite în Codul Civil al Republicii Moldova rezultatele activității
intelectuale apar mai rar ca obiecte ale acțiunilor subiectelor în raporturile juridice civile. [ 26]
În urma celor menționate putem deduce că, prin raport juridic se înțe lege orice relație socială
care cade sub incidența normei juridice sau care este reglementată de ea, unii participanți la această
relație avînd drepturi subiective, alții purtînd obligații juridice, acestea fiind puse în acțiune și
asigurate, în caz de nec esi-tate, prin forța coercitivă a statului. Mai mult ca atît, este important a
remarca că anume raportul juridic este principalul element al mecanismului de reglementare
juridică și principalul mijloc de realizare a dreptului.
Orice raport juridic se carac terizează prin următoarele:
1) apare doar în baza unei norme juridice;
2) în el sînt expuse voințele participanților la aceste raporturi juridice;

57
3) metoda de asigurare a raportului juridic este constrîngerea de stat.
La fel este primit a considera că ra porturile juridice, care apar în baza normelor juridice,
exercită următoarele funcții de bază în sistemul de drept și în mecanismul juridico -statal de
reglementare a relațiilor sociale:
1) stabilesc cercul de subiecți, față de care în situații concrete se răsfrînge acțiunea
normelor juridice respective;
2) individualizează comportamentul subiecților concreți prin concretizarea normelor
juridice, care au un caracter general și abstract;
3) de regulă, servesc drept o condiție necesară de punere în acțiune, în caz de
necesitate, a mecanismului juridic de apărare a drepturilor și a obligațiilor juridice.
Ca varietate a relațiilor sociale, raportului juridic îi sînt caracteristice următoarele
particularități:
A. Raportul juridic este un raport social.
B. Raportul juridic are un caracter volițional.
C. Raportul juridic este un raport istoric.
D. Raportul juridic este un raport valoric.
Raportul juridic din domeniul creaíilor intelectuale cea mai spectaculoasă evoluție în ultimii
120 de ani, mărturie în acest sens s tând numărul mare de convenții și tratate internaționale semnate,
directive comunitare adoptate și organizații înființate. Așa cum s -a arătat în literatura juridică de
specialitate, au trebuit să treacă aproape 2600 de ani pentru ca „în ordinea internațion ală a
vremurilor noastre, importanța ce se acordă proprietății intelectuale să fie uriașă, neexistând vreun
drept care să aibă o recunoaștere mai mare decât dreptul asupra creațiilor intelectuale”[ 113, pag.
74]
În doctrină [ 130, pag. 24; 5, pag. 4], Chape lier este considerat a fi primul care a proclamat
în anul 1791 (fără să argumenteze însă) în Adunarea Constituantă a Franței că „cea mai sacră, cea
mai legitimă, cea mai inatacabilă și s -ar putea spune cea mai personală dintre toate proprietățile
este oper a intelectuală, fructul gândirii omenești", iar Lakanal, raportorul legii franceze din 1793
asupra proprietății literare, aprecia că „dintre toate proprietățile, ceea ce se poate contesta mai puțin
este fără îndoială cea a producțiunilor geniului și dacă t rebuie să ne mirăm de ceva, este de faptul
că a mai putut fi nevoie ca această proprietate să fie recunoscută și exercițiul ei să fie asigurat
printr -o lege pozitivă”.
Din însăși denumirea de „drept al proprietății intelectuale” aceasta s -ar putea defini c a un
ansamblu de norme juridice care reglementează relațiile sociale privind crearea și valorificarea
rezultatelor activității intelectuale a oamenilor, însă, după cum afirmă pe bună dreptate profesorul

58
– doctor Viorel Roș, această denumire nu este pe cît de tradițională, pe atît și de corectă. „Aceasta
pentru că, pe de o parte, spune mai departe V.Roș, instituțiile care o alcătuiesc și care formează
obiectul ei de studiu nu privesc întotdeauna creații intelectuale, creații ale spiritului (este cazul
mărcil or și indicațiilor geografice), iar, pe de altă parte, chiar și în acele cazuri în care obiectul
protecției îl reprezintă astfel de creații, regimul juridic al acestora este diferit de regimul
proprietății clin dreptul comun.” [ 139, pag. 3]
În literatura d e specialitate au fost exprimate diferite opinii cu privire la natura și întinderea
noțiunii de proprietate intelectuală. Astfel, V.M. Feighelson consideră că proprietatea intelectuală
este rezultatul exprimat materialmente al activității intelectuale, car e acordă celui ce l -a creat
dreptul exclusiv asupra lui și care este protejat fie prin intermediul unor documente
corespunzătoare, eliberate oficial – brevete sau certificate – în cazul proprietății industriale, fie de
normele dreptului de autor.[ 225, pag. 8] După A.P. Sergheev, prin “proprietate intelectuală” se are
în vedere ansamblul de drepturi exclusive cu caracter atât personal, cât și patrimonial, asupra
rezultatelor activității intelectuale (în primul rând – ale activității creative), precum și asup ra unor
altor obiecte asimilate lor, a căror listă concretă este stabilită de legislația statului respectiv
ținându -se seama de obligațiile internaționale asumate.[ 219, pag. 19] La rândul său, S.Petrovski
este de părerea că “dreptul exclusiv (proprietatea intelectuală) constituie un complex de drepturi
patrimoniale asupra folosinței rezultatelor de creație în orice formă și prin orice metodă” [ 211,
pag.58.]. În fine, dar nu în ultimul rând, Petru Costinescu consideră că proprietatea intelectuală
reprezintă drepturile de proprietate asupracreațiilor intelectuale, în particular asupra invențiilor
tehnice și operelor literare și artistice.[ 124, pag .15-18.]
Este adevărat că din faptul creării operei și exprimării ei într -o formă obiectivă „ce permite
a o reprod uce” autorul dobîndește un ansamblu de drepturi (prerogative, atribuții, împuterniciri),
acestea amplificîndu -se în urma publicării operei și obținînd un conținut mult mai bogat decît
conținutul dreptului subiectiv de proprietate, care se reduce la trei el emente: a poseda, a folosi și a
dispune de obiectul acestui drept subiectiv.
Corelația dintre drepturile ce îi revin autorului nu rezultă clar nici din Glosarul OMPI,
potrivit căruia dreptul de autor în sens subiectiv are în vedere punerea prin lege la di spoziția
autorului a unui drept exclusiv de a fi numit creatorul operei, de a o reproduce, de a o difuza și a
aduce opera la cunoștința publicului prin orice mod sau mijloace, precum și de a permite terțelor
persoane valorificarea operei prin diferite moda lități [ 171, pag.59].
Din cele citate din Glosarul OMPI, logic rezultă că toate aceste drepturi subiective exclusive
sunt de sine stătătoare, nu au nici o corelație, nici o subordonare între ele, cu excepția apartenenței
lor autorului.

59
După cum am remarcat mai devreme, evoluția raportului juridic privind creațiile intelectuale
este una de durată și controversată. Necesitatea creării unui nou mecanism a raporturilor juridice
privind creațiile intelectuale a fost determinată de faptul că dreptul de proprietat e asupra bunurilor
corporale nu putea face față tuturor particularităților specifice pentru bunurile nemateriale, adică
nu putea asigura o protecție corespunzătoare obiectelor creației intelectuale din domeniul artelor,
literaturii sau științei. Pe parcurs ul dezvoltării relațiilor comerciale ce aveau ca obiect de protecție
produsul creației intelectuale, s -a propus ca el să fie valorificat prin prisma mecanismului juridic
de drept de proprietate. Însă, după cum s -a precizat și în doctrină, și în jurispruden ță, dreptul de
autor este caracterizat prin anumite particularități specifice, care nu pot fi reglementate de
mecanismul juridic al dreptului de proprietate, acesta avînd drept obiecte de protecție bunurile
corporale. Aceasta a generat opinii controversate privind natura raporturilor juridice privind
creațiile intelectuale. În acest sens, în doctrină au fost elaborate mai multe teorii privind natura
raporturilor juridice privind creațiile intelectuale, conform cărora acestea sunt calificate ca
raporturi jur idice de proprietate, drept asupra unor bunuri nemateriale, un drept al personalității,
precum și teoriile privind natura complexă a raporturilor juridice privind creațile intelectuale.
Cea mai durabilă și discutabilă teorie, care și -a lăsat amprenta pînă în prezent asupra
raporturilor juridice privind creațiile intelectuale, este cea a dreptului de proprietate, aceasta
confirmîndu -se prin faptul că raporturilr juridice privind creațiile intelectuale sunt numite drept de
proprietate intelectuală sau proprie tate literară și artistică.
Promotori a acestei teorii propun ca raportul juridic privind creațiile intelectuale urmează să
fie reglementat prin prisma mecanismului de drept de proprietate care este aplicat, după cum am
menționat, pentru bunurile corporale .
Printre aceștia se află savanți cu renume, cum ar fi Pierre Recht sau L. Josserand care,
bunăoară, afirmă că „noțiunea modernă a dreptului de proprietate este suficient de largă și nuanțată
pentru a cuprinde forme de stăpînire foarte diferite unele față de altele”, iar creația intelectuală
„comportă o apreciere exclusivistă și opozabilă tuturor, deci e un fel de proprietate” [ 155,
pag.846]. Această teorie, însă, este supusă unor critici de către E. Picard, Stanciu D. Cărpenaru,
care, invocînd mai multe mo tive, afirmă, în special, că teoria respectivă nu poate acorda protecție
drepturilor personale morale (nepatrimoniale), ce reflectă legătura inseparabilă care există între
autor și operă și, prin urmare, caracterizează raporturile juridice privind creațiil e intelectuale.
De menționat că raportul juridic privind creațiile intelectuale posedă și alte caracteristici
individuale care îl fac să se deosebească de cel de proprietate.
Pentru început, raportul juridic de proprietate are ca obiect de protecție bunuri le materiale,
ceea ce îl deosebește de raportul juridic privind creațiile intelectuale, care are ca obiecte de

60
protecție produse ale creației intelectuale a omului în domeniul artei, literaturii sau științei, adică
bunurile nemateriale.
Raportul juridic d e proprietate asupra suportului material conține un drept distinct în raport
cu dreptul de proprietate asupra operei expuse pe suportul material. Astfel, odată ce opera a fost
comercializată, proprietarul suportului material posedă dreptul de proprietate a supra suportului,
nu și asupra operei. Prin urmare, în cazul operelor de artă, posesorul suportului material va fi
obligat să obțină permisiunea autorului operei pentru demonstrarea publică a operei în diferite
galerii, expoziții etc.
Termenul de protecție a drepturilor patrimoniale de autor este limitat și constituie tot timpul
vieții autorului plus 70 de ani după deces.
Dreptul subiectiv de proprietate, în dreptul comun, nu cunoaște o limită în timp.
Dreptul subiectiv de autor apare odată cu crearea opere i de artă, literatură sau știință și nu în
urma unor metode existente de valorificare a rezultatelor deja obținute, cum ar fi încheierea de
acte juridice. Aceeași părere, pe care o susținem integral, este expusă și de Viorel Roș care pe bună
dreptate afirm ă că „proprietatea intelectuală are o legitimitate mai mare decît proprietatea asupra
bunurilor materiale, aceasta pentru că, la origine, proprietatea asupra bunurilor materiale s -a
dobîndit prin aproprierea bunurilor deja existente și în forma în care pos esorul și le -a apropriat, în
timp ce proprietarul creației intelectuale este și creatorul ei. În cazul proprietății intelectuale
aproprierea are ca obiect propria creație, un bun care nu exista pînă atunci, un bun care aparține
cu adevărat autorului și car e este parte a autorului însuși” [ 114, pag.51-52].
Caracterul dualist al acestor raporturi implică anumite limite în realizarea lor, astfel, după
natura juridică, drepturile personale (morale) nu pot fi înstrăinate, adică au un caracter inalienabil.
Prin u rmare, obiect al înstrăinării pot fi doar drepturile patrimoniale (economice).
O deosebire esențială între raporturile juridice cu privire la creațiile intelectuale și raporturile
juridice de proprietate din dreptul comun vizează efectul lor în spațiu. Dac ă titularul dreptului
subiectiv de proprietate poate să -și valorifice bunurile în limitele frontierelor statului care i -a
recunoscut acest drept prin dreptul său comun, depășirea cărora îl transferă în spațiul dreptului
internațional privat, autorul unei o pere este în drept să -și valorifice opera pe întregul glob
pămîntesc, el rămînînd sau în spațiul reglementărilor propriului stat, sau în spațiul reglementărilor
internaționale speciale. Însă din moment ce opera a fost transmisă, regimul juridic al ei poate fi
diferit pe teritoriul diferitelor state.
Astfel, titularul de drepturi își poate valorifica opera într -un mod pe teritoriul unui stat, pe
cînd pe teritoriul altor state aceleași acțiuni privind aceeași operă pot reprezenta o încălcare a
drepturilor alt or titulari de drepturi.

61
Argumentele expuse mai sus ne permit să afirmăm că dreptul subiectiv de proprietate nu
întrunește toate cerințele caracteristice dreptului subiectiv de autor și, prin urmare, nu poate servi
ca instrument juridic de protecție a rezu ltatelor ce decurg din procesul de creare și valorificare a
operelor științifice, literare și artistice.
În conformitate cu teoria promovată de D. Keoler, dreptul subiectiv de autor este dreptul
asupra unor bunuri. Potrivit teoriei sale, dreptul de proprie tate, conform conținutului său
tradițional, reprezintă niște împuterniciri care sunt aplicate doar asupra bunurilor materiale, în
schimb dreptul creatorului unei opere este de alt caracter: aici este vorba de niște drepturi exclusive
asupra operelor, care sunt calificate drept bunuri nemateriale, precum și de faptul că acest drept,
adică dreptul creatorului, cunoaște și un conținut economic și, în acest sens, după natura sa se
deosebește de dreptul de proprietate asupra bunurilor materiale care, în opinia n oastră, în toate
cazurile are un conținut economic [ 201, pag.22].
Dreptul subiectiv de autor, la etapa privilegiilor, era un drept exclusiv, aceasta confirmîndu –
se prin faptul că, de la bun început, scopul dreptului de autor a fost de a apăra drepturile ec onomice
ale proprietarilor de tipografii și a le acorda acestora dreptul exclusiv la reproducerea operei,
dreptul exclusiv la difuzarea ei, precum și alte drepturi. În acea perioadă, drepturile nepatrimoniale
încă nu făceau parte din categoria drepturilor de autor, deși ele contribuie la protecția operei făcînd
parte din categoria de drepturi personale. Anume din aceste considerente teoria dreptului de
proprietate a fost criticată dur, deoarece ea nu ține cont de specificul legăturii care există între
autor și opera sa, de momentul apariției operei și a dreptului subiectiv de autor (de paternitate)
asupra ei care este calificat ca fiind un drept cu caracter personal, nepatrimonial (moral) și de etapa
în care autorul realizează dreptul de difuzare a operei sa u aduce la cunoștința publicului opera,
ceea ce, de fapt, presupune valorificarea drepturilor patrimoniale. Distingerea în conținutul
dreptului subiectiv de autor a drepturilor (împuternicirilor) personale nepatrimoniale (morale) și a
celor patrimoniale, p e care în paragraful precedent le -am numit elemente ale conținutului acestui
drept, se datorează teoriei dualiste. Însă unii savanți, bazîndu -se pe specificul legăturii dintre
personalitatea autorului și opera creată de el și pe elementele personale nepatr imoniale (morale),
asupra cărora teoria dualistă atrage atenția, au creat o altă teorie privind dreptul subiectiv de autor,
și anume teoria de drept al personalității.
Susținem că toate valorile create de om, fie că sînt corporale, fie că sînt incorporate,
constituie bunuri – toate sînt utile și posibil de apropiat. Evident, bunurile incorporate au un
specific. Dintre criteriile de deosebire a dreptului de proprietate asupra bunurilor corporale și a
dreptului de proprietate asupra bunurilor incorporale pute m evidenția:

62
• nașterea drepturilor de proprietate intelectuală (drepturi asupra bunurilor incorporale) este
condiționată de desfășurarea unei activități de creație intelectuală și, în privința unor obiecte, de
îndeplinirea unor formalități (înregistrarea obiectelor de proprietate industrială). Astfel dreptul de
autor se dobîndește în virtutea creației operei literare, artistice, științifice, adică a exprimării
ideilor, cunoștințelor subiective ce au ca izvor realitatea obiectivă în forma obiectivă pentru a fi
aduse la cunoștința publicului, astfel fiind posibilă reproducerea lor (scrierea unui roman, pictarea
unui tablou, recitarea unei poezii compuse etc.); dreptul asupra creațiilor de fond și artistice
(invenții, modele de utilitate, desene și modele ind ustriale), dreptul asupra semnelor ce
individualizează comercianții, produsele/serviciile, locul de proveniență a produselor, cu excepția
denumirii de firmă, mărcilor notorii și desenelor și modelelor industriale făcute public se
dobîndește în virtutea înr egistrării, dacă corespund cerințelor legilor speciale, la Agenția de Stat
pentru Proprietate Intelectuală.
• dreptul de proprietate intelectuală se exercită asupra creațiilor intelectuale – rezultate ale
muncii intelectuale. În acest sens urmează să face m distincție între creație și suportul material al
creației, de exemplu: opera o deosebim de cartea în care ea este incorporată.
• dreptul de proprietate intelectuală este limitat în timp (mă refer la drepturile patrimoniale)
și teritorial. Această partic ularitate derivă din legătura strînsă a drepturilor cu personalitatea
autorului – titular al drepturilor. În acest sens drepturile morale sînt veșnice, însă după moartea
autorului ele continuă nu ca drepturi subiective, ci ca interes al societății, fiind o crotite de către
stat; drepturile patrimoniale, în funcție de obiect, au durată diferită: dreptul de autor: potrivit art.17
alin.3 [ 49]
• drepturile titularilor obiectelor de proprietate industrială sînt protejate pe teritoriul unde a
fost solicitată prote cția, pe cînd drepturile autorilor operelor de formă se protejează pe teritoriul
unde opera a fost pentru prima dată publicată potrivit legilor naționale.
• dreptul de proprietate intelectuală are un caracter complex, autorul dispune de drepturi
morale și de drepturi patrimoniale, cu excepția mărcilor de produse și servicii, denumirilor de
origine, denumirii de firmă, ai căror titulari se bucură numai de drepturi patrimoniale;
• drepturile titularilor obiectelor de proprietate intelectuală sînt specifice și constau în:
dreptul de a utiliza creația, dreptul de a interzice terților utilizarea creației protejate fără acordul
acestuia, dreptul de a transmite creația terților;
• drepturile subiective ale titularilor obiectelor de creație intelectuală sînt denu mite drepturi
exclusive. Utilizarea termenului dat face mai evidentă distincția dintre drepturile asupra obiectelor
corporale și al celor incorporale.

63
• drepturile de proprietate intelectuală sînt strîns legate de persoana creatorului.
Asemănarea dreptur ilor asupra bunurilor incorporale cu drepturile asupra bunurilor
corporale constă în faptul că dreptul exclusiv (drept specific bunurilor incorporate) poate fi
transmis în totalitate sau în parte prin acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte
reglementate în dreptul comun. Legile speciale nu conțin norme ce ar reglementa raporturile
juridice date, care în cazul transmiterii au caracter relativ, ci numai denumesc contractele:
contractul de cesiune, contractul de licență (exclusivă sau neexclusivă) c ărora li se aplică normele
dreptului comun similare: normele ce reglementează vînzarea -cumpărarea, donația, locațiunea.
Raportul juridic privind creațiile intelectuale nu urmează a fi confundat cu raportul juridic
de proprietate din dreptul comun, iar ter menul de drepturi exclusive este echivalent celui de
drepturi patrimoniale fiind drepturi absolute asupra bunurilor incorporale ce au funcții similare
dreptului de proprietate asupra bunurilor corporale.
Expunerea și analiza particularităților specifice a raporturilor juridice cu privire la creațiile
intelectuale ne permit să afirmăm că caracterele acestui raport nu pot fi parte a raportului juridic
de proprietate aplicat în dreptul comun. Prin urmare, raporturile juridice cu privire la creațiile
intelectua le au un mechanism juridic deosebit care îndeplinește pentru bunurile nemateriale
aceleași funcții ca și raportul juridic de proprietate pentru bunurile materiale. Totodată, conținutul
raportului juridic de proprietate se constituie din trei împuterniciri ale proprietarului: posesia,
dispoziția și folosința, pe cînd raportul juridic privind creațiile intelectuale este constituit din mai
multe împuterniciri, atît morale cît și patrimoniale.

64
2.4. Clasificarea raporturilor juridice din domeniul creațiilor in telectuale
Cel puțin în Marele sistem romano -germanic din care facem și noi parte, dreptul se
împarte în ramuri de drept distincte care, la rîndul lor, se despart în ramuri ale dreptului public și
ale dreptului privat.
Jean Dabin consideră că în epoca noas tră statul, care stă în centrul relațiilor, determină
orice diviziune logică a dreptului [150, pag.389-391.] .
Într-adevăr, existența statului dă naștere la o serie dublă de relații, private și publice, pe
de o parte, și relații interne și internaționale, pe de altă parte. [150, pag.389-391.]
Din momentul în care statul s -a constituit ca o grupare supremă în vederea realizării
bunului public, la categoria relațiilor private, interindividuale sau corporative se adaugă o categorie
de relații noi, și anume: rel ațiile publice sau politice. Acestea din urmă privesc statul și cuprind
mai întîi relațiile prin care statul se constituie și se organizează, exercitînd activitățile sale. Apoi
relațiile dintre stat și ceilalți subiecți de drept, unitățile administrativ -teritoriale, organele de stat,
funcționarii, cetățenii etc. Restul relațiilor rămîn în sfera dreptului privat.
Analiza categoriilor de raporturi juridice face obiectul fiecărei ramuri de drept în parte.
Ele se împart în raporturi juridice interne și externe, de drept public și de drept privat și, evident,
pe ramuri de drept – în raporturi juridice constituționale, penale, civile, comerciale etc.
În literatura juridică de specialitate (bunăoară, la profesorul Gheorghe Boboș ) se
menționează că în situații deter minate pot să apară raporturi de drept și în lipsa unei norme exprese
– este vorba de funcționarea instituției analogiei (analogia iuris ), cînd judecătorul soluționează un
caz nu pe baza unei norme, ci în temeiul unor principii de drept.
Nu putem fi de ac ord cu acest punct de vedere din următoarele considerente. Întîi de toate,
instituția analogiei include nu numai analogia dreptului, dar și analogia legii; respectiv, cînd
vorbim de analogia legii, avem în vedere o normă juridică aproximativă care ar regle menta o relație
concretă, cînd însă vorbim de analogia dreptului, cazul se soluționează în baza unor principii de
drept care, indubitabil, își găsesc reflectare tot în norme juridice – atît interne, cît și externe.
Natura raportului juridic este determinat ă de natura regulii de drept care reglementează
relația socială și, în ultimă analiză, de natura faptului juridic din care se naște, pe baza regulii de
drept, un raport juridic. Dintr -un contract sau dintr -un delict civil se va naște întotdeauna un raport
juridic civil. Dintr -o infracțiune sau contravenție se va naște un raport penal sau administrativ.
În dreptul penal și administrativ se vorbește, uneori, de existența a două categorii de
raporturi juridice: raporturi juridice de conflict și raporturi de conformare . [14, pag.77, 62,
pag.331.] Raportul juridic de conformare reprezintă adoptarea (de bunăvoie sau de teama

65
pedepsei) a conduitei prescrise de normele de drept, iar raportul juridic de constrîngere înseamnă
relația în care se concretizează pedeapsa.
Aici susținem părerea profesorului Nicolae Popa conform căreia acest punct de vedere
nu poate fi îmbrățișat cel puțin din două motive: 1) (de ordin principal) – ni se pare că nu ar fi
potrivit de a introduce în raporturile juridice penale pe toți cetățen ii; 2) raportul juridic este
o relație socială concretă în care subiecții apar ca purtători de drepturi și de obligații
determinate. Imaginea unui raport juri dic abstract, de conformare, ne apare a fi chiar norma
juridică. Se șterge, astfel, diferența din tre norma de drept și raportul juridic.
Un alt criteriu de clasificare a rapoartelor juridice ar fi după subiecții raportului juridic
[217, рag.292-293.]. Putem distinge în acest caz raporturi juridice concrete , unde există legătură
între subiecți, individ ual determinați, în care unii au drepturi, iar alții sînt obligați sau, altfel spus,
părțile se obligă la contraprestații (spre exemplu, în dreptul administrativ, penal etc.), raporturi
juridice generale, sau absolute , unde există o legătură juridică gener ală între unii subiecți aparte,
determinați, și un cerc nedeterminat de persoane (toți și fiecare). Așa raporturi juridice apar din
drepturile, libertățile și îndatoririle constituționale ale cetățenilor.
După scopurile interacțiunii, raporturile juridice se împart în: statice , care au drept scop
consolidarea relațiilor sociale deja existente și statornicite, și dinamice , care sînt chemate să
susțină totul ce este nou și progresist în reglementarea relațiilor sociale. Această divizare este
convențională, de oarece toate relațiile din societate sînt într -o permanentă mișcare; respectiv, cele
din a doua gupă la o anumită etapă trec în prima, iar la un moment dat în general pot să dispară
datorită faptului că s -au învechit.
În dependență de legătura genetică și funcțională (după locul în mecanismul reglementării
juridice), raporturile juridice se împart în: raporturi juridice materiale (de bază) și raporturi
juridice procesuale (ajutătoare). Ultimele, la rîndul lor, pot fi divizate în raporturi juridice
procesual e de reglementare (procesul încheierii unui contract) și raporturi juridice procesuale
de apărare (raporturile juridice procesual -penale, procedura administrativă). Această
clasificare a raporturilor juridice corespunde împărțirii normelor juridice după fo rmele
organizaționale.
Un alt criteriu de clasificare a raporturilor juridice este după conținutul lor, conform
căruia se deosebesc: raporturi juridice simple, care nu se împart în părți componente, elementare
(de pildă, cumpărarea -vînzarea), și compuse care includ un sistem de raporturi juridice simple,
care numai împreună pot să contribuie eficace la reglementarea unor sau altor relații sociale (spre
exemplu, raporturi juridice execuțional -penale).
După numărul participanților, ele se împart în: bilatera le și multelaterale.

66
Configurate de trăsături comune, raporturile juridice se particularizează de la o ramură la
alta, dobîndind trăsături proprii ramurii în care se încadrează. Mai mult ca atît, la această întrebare
poate fi suplimentar studiat paragraful în care este dată clasificarea normelor juridice, aceasta
servind ca premisă de bază pentru apariția raportului juridic.
În dependență de domeniul relațiilor sociale raporturile juridice se divizează în raporturi
juridice civile, de muncă, drept penal, as istență și asigurare sociale, economice, fiscale etc. În
acelaș context reiterăm studiul cercetătorilor Gh. Beleiu, S. Baieș care reliefează în special
clasificarea r aporturilor juridice civile în dependență de drepturile care apar în conținutul acestora,
deosebim: raporturi juridice civile reale și raporturi juridice civile obligaționale . Se consideră
reale raporturi juridice civile ce au la bază drepturi reale. Spre exemplu, raportul juridic civil
privind dreptul de proprietate. Raporturile juridice civi le obligaționale creează drepturi de creanță.
Spre exemplu, raportul juridic civil privind contractul de donație.
În dependență de conținutul economic al raporturilor juridice civile deosebim: raporturi
juridice civile patrimoniale și raporturi juridice c ivile nepatrimoniale . Se consideră patrimoniale
acele raporturi care au la bază bunuri cu conținut economic ce poate fi evaluat în bani. Spre
exemplu, raportul privind vînzarea -cumpărarea unui apartament privat. Se consideră
nepatrimoniale acele raporturi juridice civile care nu au conținut economic evaluabil în bani. Spre
exemplu, raportul privind onoarea unei persoane fizice.
În dependență de numărul de participanți a raporturi juridice civile autorii sus menționați
relevă : raporturi juridice civile simpl e și raporturi juridice civile complexe . Se consideră simple
acele raporturi la care participă doar două subiecte de fiecare parte și se consideră complexe,
raporturile juridice civile la care de fiecare parte participă mai multe subiecte, sau pluralitate de
subiecte.
Profesorul universitar Ioan Santai clasific ă raporturile juridice potrivit următoarelor
criterii:
1. Dupa natura lor, ele se clasifica conform ramurii de drept de care apartin. Astfel
distingem raporturi juridice constitutionale, administrativ e, financiare, civile, penale, etc.
2. Dupa continutul lor raporturile juridice pot fi de drept material (de conținut) și de
drept procedural sau procesual (de formă). Raporturile juridice de drept material (de conținut) sunt
raporturi de substanță și viz ează drepturi și obligații cu conținut patrimonial sau nepatrimonial
specifice părților din raport. Raporturile juridice de drept procedural (de formă) se refera la forma
pe care trebuie sa o imbrace activitatea juridica de continut pentru a produce efecte le scontate.
Potrivit opiniei doctrinarului Bontea Oleg clasificarea raporturilor juridice este necesară,
deoarece în literatura juridică această chestiune este controversată, unele clasificări avînd la bază

67
raționamente eronate privnd esența și trăsăturil e caracteristice ale raporturilor juridice. Criteriile
de clasificare a raporturilor juridice sunt multiple, variind de la un autor la altul.
Un prim criteriu de claificare, recunoscut unanim, este după obiectul de reglementare.
Potrivit acestui criteriu, raporturile juridice se clasifică în raporturi constituționale, civile, penale,
procesuale, administrative, de muncă, de familie, funciare, locative, comerciale.
În literatura juridică raporturilor juridice se mai clasifică după nivelul de concretizare a
părților în: raporturi juridice absolute și raporturi juridice relative.
Raporturi juridice absolute sunt raporturile în care ete determinată o singură parte –
purtătorul dreptului subiectiv, cealaltă parte – purtătorul obligației juridice nefiind determinat . Un
subiect este investit cu dreptul subiectiv, iar toate celelalte subiecte („toți” și „ fiecare”) sunt
obligate să nu încalce acest drept subiectiv. Ca exemple de raporturi juridice absolute se face
referință la raportul de proprietate, la cele privind dreptul de autor, inventator, la drepturile și
libertățile personale, iar în dreptul administrativ – la relațiile juridice dintre stat, organul de stat și
toți cetățenii lui. V. S. Neserseanț arată, pe bună dreptate, că susținătorii acestei abordări “confu ndă
drepturile și obligațiile abstracte cu drepturile subiective și obligațiile juridice concrete”. Autorul
afirmă că “ în afara raporturilor juridice concrete, posibilitățile juridice abstracte ale subiectelor de
drept ( capacitatea juridică abstractă și competența abstractă a organelor și persoanelor cu funcție
de răspundere) nu pot fi transformate în drepturi subiective concrete și, prin urmare, acestea din
urmă nu pot fi realizate și executate. În raporturile juridice, ca și în dreptul obiectiv în gener al,
drepturilor și obligațiunilor unui subiect le corespund obligațiile și drepturile altui subiect, astfel
stînd lucrurile așa -numitele raporturi juridice absolute (adică raporturile juridice cu un singur
subiect împuternicit) nu există și, prin definiție , nici nu pot să existe” [ 209, рag.516-517.].
Raporturi juridice relative sunt raporturile în care realizarea dreptului subiectiv al unei
persoane poate fi atins doar prin acțiunea corespunzătoare a altei persoane obligate. Rezultă că în
cadrul acestor rap orturi sunt precis determinați toți participanții, atît persoanele împuternicite, cît
și persoanele obligate (de exemplu, vînzător -cumpărător, client – antreprenor, donator – donatar
etc.).
În ce ne privește, nu putem accepta sub nici o formă această clasifi care. Raporturile
juridice nu pot fi decît între părți individualizate, concrete. De aceea considerăm că raporturile
juridice nu pot fi decît relative.
O altă clasificare evidențiată în literatura de specialitate distinge raporturile juridice în:
raportur i juridice generale și raporturi juridice concrete.
Raporturi juridice generale cuprind raporturile dintre stat și cetățeni care apar atît pe baza
raporturilor constituționalece consfințesc drepturile, libertățile și obligațiile personalității, cît și pe

68
baza interdicțiilor penale, administrative etc. În aceste raporturi subiectele nu sunt determinate
concret formîndu -se doar o situație de drept. Unii autori consideră că în raporturile juridice
generale deținători ai drepturilor și obligațiilor sunt în pri ncipiu toți oamenii. Cu alte cuvinte ,
aceste raporturi nu au o individualizare nominală precisă, pe subiect. Din sistemul raporturilor
generale este cu neputință să fie evidențiat un raport juridic aparte. Acesta este un raport al tuturor
și al fiecăruia. Se afirmă că pentru apariția unor astfel de raporturi nu sunt necesare alte împrejurări
(fapte juridice) decît însuși subiectul de drept. Raporturile juridice generale decurg direct din legea
care generează raportul juridic dintre persoană și stat. Legea, arată acești autori, reprezintă și faptul
juridic, de care ea leagă apariția raportului juridic. Se arată, de exemplu, raporturile juridice apărute
între persoană și stat în legătură cu intrarea în vigoare a legii penale.
O opinie contrară, pe care o împăr tășim, este cea care arată că “distincția dintre raporturile
juridice absolute și raporturile juridice generale nu este suficient de convingătoare și practic este
inutilă” [ 174, pag. 416.] . Autorul se întreabă: „Care este sensul ]n stabilirea de raportur i juridice,
unde subiecții nu sunt determinați, nu sunt legați între ei cu drepturi și obligații reciproce și
precise”? Raportul juridic este întotdeauna un fapt concret, iar subiecții lui sunt întotdeauna
individualizați. În caz contrar – susține N. Popa – “ se șterge diferența dintre norma de drept și
raportul juridic” [ 98, pag. 292.].
In ceea ce ne privește, raliem la concepția privind inadmisibilitatea afirmației privind
existența raporturilor juridice generale.
După funcțiile normelor juridice , rap orturile juridice se împart în: raporturi juridice
reglementatorii și raporturi juridice de constrîngere.
Raporturi juridice reglementatorii apar în rezultatul realizării normelor juridice
reglementatorii și utilizate pentru ordonarea, fixarea și dezvoltar ea celei mai mari părți a relațiilor
sociale. Ele se formează în procesul conduitei licite de drept, în existența și dezvoltarea cărora este
interesată societatea. Raporturile juridice de proprietate, de muncă, de familie, constituționale,
civile etc. care apar pe bază legitimă – toate sunt raporturi reglementatorii.
Raporturi juridice de constrîngere apar ca reacție a statului și a societății la conduita
ilicită a subiectelor de drept. Ele servesc protejării ordinii normale, existente în societate, precu m
și sancționării infractorilor. In cadrul raporturilor juridice de constrîngere infractorul este tras la
răspundere penală, condamnatul execută pedeapsa, etc. în cadrul acestui tip de raporturi domină
funcția de apărare socială a dreptului împotriva crimi nalității. Prin aceasta se explicăfaptul că
marea majoritate a raporturilor de constrîngere sunt bazate pe normele de drept penal. Cu toate
acestea, raporturile de constrîngere persistă și în cadrul altor ramuri de drept, cum ar fi : dreptul
administrativ, financiar, al muncii etc.

69
Este larg răspîndită în literatura de specialitate clasificarea raporturilor juridice după
numărul de părți. Potrivit acestui criteriu, se deosebesc : raporturi juridice bilaterale și raporturi
juridice multilaterale.
Raporturi j uridice bilaterale sunt raporturile la care participă două părți. De exemplu,
majoritatea contractelor de drept civil, raporturile juridice de muncă, raporturile juridice de
constrîngere etc.
Raporturi juridice multilaterale se deosebesc prin participarea la ele a mai multor de două
părți. De exemplu, vînzarea – cumpărarea prin intermediar, contractul de societate, raporturile
juridice de drept internațional etc.
In funcție de metoda reglementării juridice, raporturile juridice pot fi: convenționale și
de administrare (de subordonare).
Raporturile juridice convenționale sunt acelea în care părțile se află pe poziție de
egalitate. Marea majoritate a acestor raporturi fac parte din ramura dreptului civil. De asemenea,
raporturi juridice convenționale pot fi re găsite și în dreptul familiei.
Raporturile juridice de administrare sunt raporturile în care una dintre părți are
competențe de autoritate de stat față de cealaltă parte.
După apartenența ramurală, raporturile juridice se disting în raporturi juridice mate riale
și raporturi procesuale.
Raporturi juridice materiale apar pe baza normelor juridice materiale. Dacă racordăm
raporturile juridice materiale la realitatea socială și la normele juridice, atunci vom obține
următoarea schemă : relația socială – norma d e drept – raportul juridic material. Norma juridică ca
și cum se ”suprapune” pe relația socială eistentă, în urma căreia apare raportul juridic. Raportul
social în acest caz se naște și există independent de norma juridică, iar, odată ce are tangență cu
ea, dobîndește o nouă nuanță, devenind raport juridic.
Raporturile juridice procesuale apar în baza normelor juridice procesuale și sunt derivate
din raporturile juridice materiale. Ele prevăd procedura de realizare a drepturilor și obligațiilor
subiectelor , ordinea de soluționare a cauzei judiciare : raporturile procesual civile, procesual
penale, procesual administrative și alte raporturi procesuale. Ele generează asemenea, își încetează
existența.
In literatura juridică poate fi întîlnită clasificarea rap orturilor juridice în: active și pasive.
In raporturilor juridice active partea obligată trebuie să îndeplinească anumite acțiuni, de
exemplu, să transmită celeilalte părți bunul vîndut, să restituie datoria etc., în timp ce raporturile
juridice pasive persoana obligată, dimpotrivă, trebuie să se abțină de la comiterea anumitor acțiuni,

70
deoarece dreptul stabilește interdicții privind asemenea acțiuni (de exemplu, să nu încalce dreptul
proprietarului, interdicțiile penale).
In ce ne privește, nu putem accept a existența raporturilor juridice ”pasive”, considerînd –
o ca nefundamentată. In caz contrar, ar însemna că toți cetățenii care respectă, de exemplu,
interdicțiile legii penale, să fie subiecte ale raporturilor juridice penale (în literatura juridică este
susținută concepția raporturilor juridice penale de conformare). In acest sens suntem de acord cu
N. Popa care arată că ”este inadmisibil de a introduce în raporturi juridice penale pe toți cetățenii”
[98, pag. 292.]. Ca și în cazul raporturilor juridice a bsolute și generale, nici existența raporturilor
juridice pasive nu poate fi acceptată, aceasta ar contraveni însăși definiției raportului juridic, a
caracterelor și esenței lor. In opinia noastră, există doar o stare de conformare la interdicțiile
impuse, însă nicidecum raporturi juridice concrete, în care sunt individualizate ambele părți. Doar
încălcarea lor duce la nașterea unor raporturi juridice concrete, prin individualizarea subiectului
care a încălcat dispoziția prohibitivă.
Potrivit criteriului co ntinuității existenței lor în timp , raporturile juridice se clasifică în :
continue și temporare.
Raporturile juridice continue pot fi, de exemplu, cele care se formează în procesul
obținerii de către o persoană a studiilor superioare, în procesul de execu tare a serviciului militar.
Aceste raporturi juridice se caracterizează printr -o continuitate în timp a exercitării de către părți
a drepturilor și obligațiilor lor.
Raporturile juridice temporare își încetează existența prin îndeplinirea de către părți a
drepturilor și obligațiilor sale (de exemplu, în cadrul raportului de vînzare -cumpărare, cînd
cumpărătorul a plătit prețul și vînzătorul i -a transmis bunul).
Raporturile juridice mai pot fi clasificate după gradul de complexitate în: simple și
complexe. De și pare a fi o ceoncepție majoritatră, totuși justificarea acestei clasificări diferă de la
un autor la altul. Astfel, putem enumera cel puțin patru concepții diferite: prima concepție, avînd
la bază criteriul numărului de subiecte, clasifică raporturile j uridice în simple – acelea în care
figurează două subiecte, și complexe – acelea la care participă mai multe sau un număr
nedeterminat de subiecte [ 177, pag. 61; 197, pag. 281]. In ce ne privește , considerăm că această
clasificare are la bază un criteriu greșit, deoarece ea ar putea fio identificată cu clasificarea
raporturilor juridice în bilaterale și multilaterale. A doua concepție susține că raporturi juridice
simple sun acelea în care o parte beneficiază numai de drepturi, iar cealaltă numai de obblig ații,
pe cînd cele complexe fiecare dintre părți este înzestrată atît cu drepturi, cît și cu obligații juridice
[179, pag. 324; 124, pag. 181.]. In a treia concepție clasificarea în simple și complexe a părților
[204, pag. 533.]. In această concepție rapor turile simple se epuizează printr -o singură interacțiune

71
a părților, iar raporturile juridice complexe sunt legate prin două sau mai multe drepturi și obligații,
dîndu -se exemplul raporturilor juridice de familie, din domeniul instruirii, sănătății. In op inia
noastră această clasificare se confundă cu cea araporturilor juridice temporare și continue. In a
patra concepție , la care raliem, raporturile juridice se clasifică după conținutul lor în: raporturi
juridice simple, adică acele raporturi care nu pot f i divizate în părți componente elementare (de
exemplu, vînzarea -cunpărarea); și raporturi juridice elementare [ 11, pag. 51-53.], de exemplu,
raporturile juridice de corecție prin muncă sunt alcătuite atît din raporturi jur idice execuțional
penale, cît și r aporturi juridice de muncă.
In general, ca raporturi juridice absolute au fost recunoscute acele relații în care persoanei
împuternicite i se opun o multitudine de subiecte pasive nedeterminate, obligate. In calitate de
exemplu se numesc, de regulă., rapor turile juridice dintre proprietar și toate persoanele obligate să
nu antreneze la obiectele care, potrivit legii,se află în proprietatea lui. Spre deosebire de cele
absolute, s -a propus ca raporturi juridice relative să fie considerate raporturile în care celui
împuternicit i se opune o persoană concret obligată. V. C. Raiher scria: ” Distincția existentă a
drepturilor în absolute și relative este corectă și este posibil să fie păstrată. Crieriul acestei
disctincții este deosebirea din componența subiectual ă a ambelor categorii de raporturi juridice și,
prin urmare, și a structurii lor, a caracterului legăturii interumane, care formează esența oricărui
raport juridic. Această legătură se stabilește fie după tipul ”firelor” directe, întinse între puncte
deter minate din spațiu, fie după tipul ”legăturii fără fir„ , care conectează punctul determinat din
spațiu cu un număr absolut nedeterminat de ”puncte diferite” [ 213, pag. 303.]. V. C. Raiher
vorbește despre păstrarea distincției drepturilor în absolute și rel ative, ceea ce nu poate fi supus
criticii. Trebuie arătat însă că opinia lui V. C. Raiher referitor la legătura ca esență a raportului
juridic și a posibilității existării legăturilor diferite dintre subiectele relației, de asemenea, după
noi, este corectă . Insă concluzia însăși nu creează fundament pentru o astfel de distincție privitor
la raportule juridice. Se va avea în vedere că raportul juridic nu este identic cu legătura și, de
aceea, adeseori ceea ce este just privind legătura, nu este la fel și pe ntru raport și invers.
S. F. Kecekian arată că ”normele de drept uneori prevăd nu raportule juridice, dar, inițial,
doar obligațiile generale”. Autorul subliniază că ” acestea nu poate naște nici o îndoială privitpr la
normele de drept penal”[ 194, pag. 62-67.]. Totodată, S.F. Kecekian pornea de la concepția, greu
de contrazis, că drepturile cetățenilor pot fi asigurate în mod corespunzător dpoar în cazul
existenței și respectării stricte a obligațiilor juridice. ” Subestimarea importanței obligațiilor
jurid ice este consecința înțelegerii incomplete a acelei circumstanțe, că normele dreptului aupra
relațiilor sociale, fără a da naștere obligatoriu, în baza lor, a raporturi juridice” [ 194, pag. 62-67.].

72
Dreptul absolut de proprietate nu este un element al rapo rtului juridic concret pînă cînd
există încălcare sau nu apare pericolul unei încălcări. Drepturile absolute, ca și obligațiile generale,
decurg nemijlocit prin lege și este posibil o realizare a lor înafara stabilirii raporturilor juridice
concrete (relat ive). Această concluzie se bazează, de regulă, pe argumentul precum că nu este și
nici nu poate exista o obligație juridică corespunzătoare acestuia și invers. Problema constă în
faptul că această afirmație nu ține cont de o împrejurare și anume: argumente le criticilor ar fi fost
justificate dacă ar fi fost vorba despre drept și obligație din raportul juridic concret. Raporturile
juridice relative sunt într -adevăr de neînchipuit în afara unei ”legături” stricte, caracteristice pentru
raportul concret al d reptului și obligației juridice. Dar, vorbind despre specificul realizării dreptului
în afara raporturilor juridice (în cadrul legăturilor jurdice sociale), adepții acestei concepții nici nu
au în vedere raportul juridic. De aceea corelația dreptului și ob ligației juridice, în acest caz, nu
poate fi făcută după schema raportului juridic. Este important să reținem că în unele cazuri normele
dreptului obiectiv se formează (și funcționează) în așa mod încît realizarea dreptului este legată
de persoane strict individualizate și este posibilă doar în raporturi juridice (esența acestor relații
este strict legată de părți determinate, de sprijinul lor reciproc, iar între alte părți această relație nu
este posibilă). Se marchează creditorul și debitorul, furnizorul producției și cumpărăto, jurisdicția
și învinuitul etc. În alte cazuri, este determinată concret doar o parte – cea împuternicită, căreia i
se acordă libertatea în baza legii de a hotăr asupra modului de folosire a drepturilor sale.
Concomitent norma juri dică presupune, în mod tacit, că fiecare poate deveni cea de -a doua parte
a rapotului juridic, care apare în cazul încălcării, sau pericolul încălcării dreptului aparținînd celui
îndreptățit. O asemenea obligațienu este altceva decît un element al capacit ății juridice, a cărei
existență este posibilă în cadrul legăturii juridice sociale, dar nu în raporturi juridice. Apariția în
asemenea cazuri a raportului juridic concret nu înseamnă altceva decît că obligația de a nu atenua
la drepturi subiective străine nu a fost respectată [ 187, pag. 62.].
Incercările de a construi raporturile juridice absolute sunt neconvingătoare și constituie,
pe bună dreptate, obiect al diferitelor critici. Unul dintre primii autori care au criticat aceste
construcții a fost S.I. As knazii. El scria: ”… raporturi juridice pot fi considerate doar relațiile
concrete economice sau altele, reglementate de drept” [ 173, 154 ]. Totodată el sublinia că dreptul
de proprietate nu reprezintă un element al raportului juridic pînă la momentul încăl cării lui” [ 173,
154]. După S. F. Kecekian ”Raportule juridice sunt întotdeauna o legătură concretă între persoane
determinate” [ 173, pag. 24.]. V. D. Sorokin scria : ” Orice raport juridic trebuie analizat ca fiind
interacțiunea concretă reglementată de normele de drept dintre subiectele precis marcate, purtători
de drepturi și obligații” [ 223, pag.78.]. A recunoaște raporturile juridice absolute, după noi, sunt
nevoiți acei autori care neagă posibilitatea realizării dreptului în afara raporturilor juridi cerelative,

73
fie absolute, după noi, sunt nevoiți acei autori care neagă posibilitatea realizării dreptului în afara
raporturilor juridice relative, fie absolute. Acești autori consideră că înafara raporturilor juridice
nu există drept subiectiv.
D. M. Ghen kin afirma:” Nu pot exista raporturi juridice cu o componență nedeterminată
de persoane obligate.Obligativitatea generală se stabilește în mod nemijlocit prin lege, prin norma
de drept și nu reprezintă elementul unui număr nedeterminat de raporturi juridic e cu un număr
nedeterminat de persoane. Regula de conduită, care exprimă voința clasei dominante, stabilită în
formă generală, reprezintă normă de drept, dar nu raport juridic. Cei care consideră că cerința
generală de a se abține de la încălcările proprie tarului, reprezintă un element al dreptului de
proprietate al deținătorului cu un număr nedeterminat de persoane obligate, confundă noțiunea de
raport juridic cu norma juridică” [ 186, pag.35].
L. S. Iavici consideră că ” raportul juridic real trebuie disti ns de construcțiile juridice ale
raporturilor juridice absolute și generale. Se poate discuta despre importanța acestor construcții
teoretice pentru știință și practică, dar pentru știință și practică, dar pentru a fi considerate realități
juridice nu exis tă nici un temei. D. M. Ghenkin și S. N. Bratusi au arătat că dreptul absolut de
proprietate există de sine stătător în afara raporturilor juridice și nu are nevoie de construcția
raportului juridic absolut, realizîndu -se în multiple raporturi juridice con crete” [ 229, pag. 272 –
274.].
După concepția raporturilor juridice absolute se prezintă ca nefundamentată, atunci acest
lucru este și mai evident cu privire la așa -numitele raporturi generale, în care ambele părți nu sunt
concretizate și determinate. S. S. Alexeev consideră că raporturile juridice generale sunt raporturile
în care subiecte ale drepturilor și obligațiilor sunt , în principiu, toate subiectele, ele, neavînd o
individualizare ”nominală” precisă. Pentru apariția lor nu se cer alte împrejurări (f apte juridice),
decît existența subiectului însuși – concepții se manifestă nu numai prin faptul că ea, după unii
indici, nu se conformează cu caracterele relației sociale, dar și prin modul cum S. S. Alexeev
descoperă legătura drepturilor și obligațiilor j uridice în raportul juridic general. Dreptul general în
acest raport corelează, după opinia autorului, nu cu o obligație juridică generală, ci cu o obligație
determinată, iar obligația generală – cu un drept subiectiv determinat [ 229, pag. 272 -274.] . Dar în
acest caz, potrivit acestei construcții, destul de clar se evidențiază caracterele construcției deja
cunoscute raporturilor juridice absolute. Dreptului concret în această relație juridică i se opune
obligația generală, iar obligației generale – dreptu lui concret.
Amintim că în știința contemporană, raportul juridic se înțelege o legătură specifică dintre
dreptul subiectiv și obligația juridică în sensul corelației lor. Această accepțiune presupune, înainte
de toate, raportul juridic ca o corelație abst ractă a dreptului și obligației în cadrul modelului, adică

74
a normei juridice. In altă accepțiune, prin el se înțelege situația unui subiect distinct de drept în
cadrul structurii dreptului și caracterul corelativității acstui subiect cu altele. Și, în sfîr șit, prin
raport juridic se înțelege interacțiunea reală a subiectelor de drept, interacțiunea care se bazează
pe exercitarea drepturilor juridice și executarea obligației, care se exprimă totodată exteriorizată
în acțiunile și faptele subiectelor de drept .
Este destul de evident că construcția raporturilor juridice absolute și generale nu
corespunde unui astfel de caracter cum ar fi interacțiunea subiectelor relației sociale, caracterizată
prin două părți coraportoare. Această relație, la rîndul său, se de sfășoară astfel încît una dintre părți
își poate atinge scopul (exercitîndu -și dreptul său) doar prin intermediul celei de -a doua părți. Aici,
din nou suntem nevoiți să constatăm divergența dintre construcțiile juridice absolute și cele
generale și caracte rul subliniat mai sus al relației sociale, deoarece dacă într -un raport juridic
lipsește una dintre părți, atunci lipsește și specificul fundamental al relației sociale, iar în cazul
acesta putem vorbi despre orișice, însă despre un raport [ 187, pag. 67.] . În relația socială nu apare
nimic ce n -ar conține părțile ei. De aceea dacă una din părți este înțeleasă ca ceva absolut
nedeterminat, a vorbi despre o relație socială este cu neputință, ea nu are de unde să apară.
Caracterul real al raporturilor juridic e concrete face necesară și importantă elucidarea
formelor lui intermediare, consolidarea lor și totodată clarificarea specificului fixării lor de drept.
Construcția raporturilor juridice absolute și generale nu reflectă această circumstanță, mai precis,
la o analiză mai atentă, aceste construcții într -adevăr fixează anumite procese, însă doar la nivelul
legăturii sociale. Dar te ndința destul de evidentă de a nu observa deosebirile dintre legătura socială
și relația socială conduce la o singură soluție posi bilă în acest caz: procesele, fixate destul de subtil
la nivelul legăturilor socio -juridice, sunt atribuite în mod artificial unui nivel mai dezvoltat – etapa
relației sociale maturizate.
Cele arătate fac posibilă următoarea concluzie : implementarea în șt iința juridică a
concepțiilor privind raporturilor juridice absolute și generale obstaculează, la momentul actual,
fundamental cunoașterea mai aprofundată a problemei realizăriidreptului, inclusiv cercetarea
problemelor relațiilor sociale, din punct de ved ere filoofic. Concepția problemelor raporturilor
juridice absolute și generale subestimează mecanismul existent și foarte important al interacțiunii
subiectelor în cadrul raportului juridic. Totodată pentru știința juridică este greșit a subaprecia
semnifi cația cercetătorilor mecanismului existent și foarte important al interacțiunii subiectelor în
cadrul raportului juridic. Totodată pentru știința juridică este greșit a subaprecia semnificația
cercetătorilor mecanismului social al conduitei – interacțiunea . Cercetările contemporane dau un
răpuns pozitiv clar privind importanța cooperării științei juridice și a altor științe în domeniul
cunoașterii formelor sociale de interacțiune a oamenilor. Nu este de prisos în acest plan să atragem

75
atenția asupra faptulu i că calitatea relației sociale practice întotdeauna se formează într -o
dependență stabilită de ”mecanismul interior” al relației, care determină semnificativ rezultatul
general al interacțiunii (conduitei) în relațiile dintre oameni.
Raporturile juridice privind creațiile intelectuale își găsesc specificul în cadrul obiectului
și conșinutului acestora care include drepturile privitoare la:
• operele literare, artistice și științifice,
• spectacole și expoziții ale artiștilor, fotografilor și televiziunil or,
• invenții în toate domeniile cercetărilor umane, descoperirile științifice,
• semnele industriale, mărcile înregistrate, cele de servici, numele comercial și
emblemele, protecția împotriva concurenței neloiale și toate drepturile rezultând dintr -o activitate
intelectuală în domeniile industrial, literar sau artistic.
Creațiile intelectuale sunt intangibilă chiar dacă manifestarea acestora exterioară este una
vizibilă sau exprimată material. Astfel, o pictură este un obiect tangibil, dar obiect al pr oprietății
intelectuale îl reprezintă creativitatea autorului.
Creația intelectuală este rezultatul unei activități umane chiar dacă în timpul creației
intervine și un aparat, precum computerul în cazul persoanei care realizează un program pentru
calculat or.
Titularul dreptului intelectual are capacitatea legal recunoscută de a autoriza sau interzice
accesul anumitor persoane la creația sa în sens de utilizare, reproducere, etc.
Separarea dreptului intelectual de obiectul fizic în care creația intelectua lă se regăsește
este uneori greu de imaginat și înțeles. De exemplu, este posibilă fotocopierea unei cărți în scop
de revânzare sau creșterea unei plante pentru a vinde semințele, atât timp cât aceste obiecte
materiale se află în proprietatea celui care do rește să facă aceste lucruri? Răspunsul este negativ
având în vedere intangibilitatea dreptului intelectual, care limitează ceea ce dreptul de proprietate
permite.
Drepturile intelectuale au o durată limitată sau nelimitată în timp: invențiile, dreptul de
autor au o durată limitată, pe când dreptul moral al unui artist de a opri distrugerea operei sale este
nelimitat în timp.
Dreptul intelectual este ubicuu, aceasta însemnând că este prezent și încorporat în toate
realizările ulterioare protejate.
Din c ele expuse este lesne de concluzionat că raporturile juridice privind creațiile
intelectuale pot și urmează a fi clasificate în conformitate cu cele expuse anterior, deși fiecărei
clasificări urmează a fi suplinit faptul imaterialității obiectelor acestor relații, care sub acțiunea
conținutului obține o formă materializată, concretă, comportînd în sine un rezultat expres, în aceste

76
raporturi participînd cei mai variați subiecți, precum și nefiindu -le străină practici nici una din
ramurile sau instituțiile d reptului.

77
3. PARTICULARITĂȚILE SUBIECȚILOR ȘI OBIECTELOR RAPORTULUI
JURIDIC DIN DOMENIUL CREAȚIILOR INTELECTUALE
3.1. Persoana fi zică în calitate de subiect a raportului juridic din domeniul creațiilor
intelectuale
Viața și activitatea socială este forma tă dintr -o mare varietate și diversitate de relații sau
raporturi: interpersonale, de grup, dintre persoane și grupuri și diversele structuri de organizare
sociala etc.
Nu toate raporturile sau relațiile sociale sunt juridice, așa cum nu toate normele soci ale sunt
numai juridice. Sunt juridice numai acele raporturi sau relații care sunt cuprinse în sfera unor
reglementări ale dreptului. Prin cuprinderea lor în prevederile unor norme de drept, raporturile sau
relațiile sociale dobândesc fizionomie specifică devenind „raporturi juridice”. Deci, raportul
juridic este, în esență, un raport sau relație socială reglementată prin norma juridica. [ 9, pag. 272]
Dreptul sau normele juridice a co -evoluat mereu împreună persoanele (în ambele sale
sensuri juridice) și re flecțiile din cadrul teoriei generale ale dreptului au mers mereu în direcția
presupunerilor a ceea ce este un drept, a idealurilor sale, a scopurilor de care le are un drept, precum
și care este destinatarul dreptului. Deoarece reglementarea raporturilor sociale, devenite raporturi
juridice înseamnă nu doar a reglementa (ne vom permite astfel o repetare sintactică), dar înseamnă
și a servi statului, populației și în primul rând persoanei, ca ultimă, dar de o importanță majoră
verigă. Sigur că o asemenea as ervire a dreptului în beneficiul persoanei doar la prima vedere este
simplă, doarece implementarea dreptului este tot atât de complicată ca și edificarea unui stat de
drept.
Înțelegerea felului destinatarului dreptului, adică a persoanei, permite legarea ei
armonioasă cu teoria generală a statului și dreptului și mai buna înțelegere a proceselor de apariție
a izvoarelor dreptului, funcționării lui, evoluției lui, precum și a co -evoluției dreptului și persoanei,
cu care de fapt și am pornit acest paragraf.
Cuvântul persoană etimologic derivă din latinescul persona care înseamnă masca actorului
antic și exprimă această viziune și anume că pentru drept – într-o alegorie – persoanele sunt privite
ca actori ai vieții sociale. Trebuie subliniat că atunci când fol osim cuvântul persoană singur – în
limbajul juridic curent – ne vom referi atât la persoana fizică, cât și la cea juridică.
Persoana, cetățeanul, individul, omul, personalitatea. Pe cine de fapt avem în vedere ca
destinatari și principali subiecți a rapor turilor juridice? În același timp să nu uităm și de definiția
dată mai sus, și respectiv putem formula și altfel: pe cine de fapt avem în vedere ca destinatari și
principali actori a raporturilor juridice?

78
Credem că într -un mod primordial îi avem în veder e pe toți, deoarece toate aceste noțiuni
se suprapun și nu putem să discutăm un concept din cele enumarate fără ca să atingem un alt
concept și într -un final pe toți îi putem uni sub noțiunea de o ființă înzestrată cu demnitate și cuget
ca un final logic a l unui lung proces de evoluție. [ 180, pag. 576]
Înainte de toate aceștea sunt indubitabil subiecți de drept ca titulari a unor drepturi. La
rândul său personalitatea juridică este o aptitudine de a fi titular activ sau pasiv de drepturi
subiective, aptitu dine de altfel recunoscută oricărei persoane. [ 45, pag. 304] Astfel personalitatea
este perspectiva, posibilitatea de devenire și de transformare în subiect, iar subiectul prin urmare
se raportează la un drept și deci la un raport. Și dacă e să mergem mai departe la om, atunci aceasta
este fundamnetul tuturor, nu e haina ci corpul primelor două.
Raportul juridic este un raport cu caracter social, interuman. De acea, subiecte ale
raportului juridic, pot fi numai oamenii, fie ca persoane fizice (luați în mo d individual), fie ca
subiecte colective de drept (organizați în diverse organisme, organizații, colectivități de indivizi
sau constituiți ca persoane juridice). Statul recunoaște oamenilor calitatea de subiect de drept și, la
nevoie, le apără drepturile ș i obligațiile corelative specifice variatelor raporturi juridice intervenind
prin constrângere.
Trebuie subliniat faptul ca deseori întâlnim expresiile de „subiect al raportului juridic” și
„subiect de drept”, expresii pe care unii autori le consideră ca f iind sinonime, fără a sesiza totuși
unele posibile deosebiri dintre ele. Așa de exemplu, prin „subiect de drept” se ințelege sensul larg
al noțiunii de „subiect”, fiind expresia generică a oricărui titular de drepturi, obligații, calități,
atribuții, etc. la care norma de drept face referință, în timp ce prin „subiect al raportului juridic” se
ințelege sensul restrâns al noțiunii de „subiect” prin care se exprimă categoria determinată de
subiecte ce au calitatea de parți într -un raport juridic concret. Spre deosebire de subiectul raportului
juridic, subiectul de drept este un subiect virtual, posibil al unui raport juridic, el fiind titularul
prerogativelor care îi permit să intre sau participe (atunci când își manifesta voința sau este obligat)
ca parte înt r-un raport juridic concret. Deci, „subiectul de drept” nu este întotdeauna și în mod
obligatoriu și subiect al unui raport juridic concret, în timp ce subiectul unui raport juridic este
întotdeauna și implicit și „subiect de drept”.
Dacă e să ne întoarce m la persoane, atunci acestea se împart în fizice, ca ființe umane și
subiecte cu drepturi și obligații, și persoane juridice ca entități sociale apte a fi subiecte cu drepturi
și obligații. Astfel un raport juridic presupune existența unor persoane fizice sau juridice, titulari
de drepturi și obligații, între care se leagă o relație ce devine raport juridic în baza unei norme
juridice.

79
Persoana fizică. Omul considerat în mod individual, ca membru al societății, având
calitatea de subiect de drept este a nume acea persoană fizică despre care se vorbește ca parte
componentă a sistemei tripartide a structurii unui raport juridic. Astfel urmează să remarcăm că
doar persoanele fizice individuale se pot pot bucura de personalitate juridică, nu și animalele care
nu au capacitatea de a fi subiecte de drept. [ 45, pag. 304]Afirmăm acest lucru deși în ultima
perioadă atestăm o tendință tot mai pronunțată de a acorda un fel de personalitate juridică analogică
animalelor de companie, mai ales în vederea faptului că exi stă numeroase organizații care
protejează așa numitele drepturi ale animalelor. În pofida acestui fapt, doar persoanele pot fi titulari
de drepturi și obligații și pot avea o capacitate de folosință și exercițiu ce ne permite includerea lor
în lista organi smelor cu rațiune. Prin urmare persoanele fizice sunt oamenii, membri ai societății,
care apar în raporturile juridice ca entități proprii și distincte, indiferent că au calitatea de cetățeni
sau străini.
Calitatea de subiect de drept este recunoscută și garantată tuturor persoanelor fizice fără
nici o discriminare pe motiv de rasă, naționalitate, sex, religie sau grad de cultură. Astfel prin
simplul fapt că persoana există aceasta are și o personalitate, personalitate care de altfel este egală
la toți și pentru toți în lumina unui principiu suprem constituțional și anume cel al egalității din art.
16 al Constituției Republicii Moldova.
Pentru ca o persoană fizică să existe este necesar un corp uman în viață ca suport a
personalității, dar și ca o component ă cu o funcție de protecție de atingerile din partea altora.
Corpul este ca un garant al dreptului la viață din motiv că persoana fizică, individul are facultatea
de a trăi. De aici și obligația altor membri ai societății de a nu aduce atingeri vieții unui alt individ.
Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, unul de fapt constituțional (art. 24 Constituția
Republicii Moldova) denotă importanța acestuia pentru o ființă umană. Deși este atât de important
corpul omului pentru persoana acestuia, u nui autori consideră că ”persoana fizică” nu este tocmai
cea mai reușită formă de a denumi conceptul, deoarece dreptul nu este atât de procupat de studierea
omului în aspectul său fizic, ci în întregime. [ 10, pag.146]
Recunoașterea unei persoane în sensul ei juridice impune necesitatea individualizării
subiectului raportului pentru a oferi posibilitatea cunoașterii titularului conținutului raportului,
precum și permite să se intre în anumite rapoarte. Identificarea e necesară și statului care trebuie
să-și cunoască cetățenii. Indentificarea persoanei se face prin cetățenie, nume, domiciliu și stare
civilă, dar pentru nașterea unui raport avem nevoie de doar de două atribute și anume de nume și
domiciliu.
Persoana fizică are cea mai largă rază de participare ca subiect în sfera raporturilor juridice
și se referă la cetățenii statului, la străini și la apatrizi, ca indivizi umani. Pentru persoana fizica –

80
subiect al raportului juridic – legea stabilește că aceasta dobândește capacitatea juridică în funcție
de două criterii corelative: o anumita limită minimă de vârsta și, respectiv, criteriul
discernământului normal, neafectat de imaturitate sau de vreo boala mintală. Astfel capacitatea
juridică este aptitudinea generală și abstractă a unei persoane de a dobând i drepturi și de a -și asuma
obligații în cadrul raporturilor juridice, capacitatea care este unică. Această capacitate mai este
numită de unii autori capacitate primară sau elementară. Luată izolat, ea nu dă naștere automat la
un raport juridic între dețin ătorul ei și alte subiecte de drept.
După cum am remarcat anterior etimologia cuvântului persoana care înseamnă ”mască”
derivă că fiecare individ, fiind o personalitate unică, irepetabilă, poartă în contexte variabile un
număr variat de măști sau fețe, sau juridic spus se integrează în variate raporturi, posibilitate oferită
de capacitatea sa juridică.
Capacitatea juridică a persoanei se manifestă sub două aspecte: capacitatea de folosință și
exercițiu. În anumite ramuri ale dreptului, cum este dreptul civil, este foarte importantă distincția
dintre aceste concepte.
Capacitatea de folosință este aptitudinea generală recunoscuă de lege pentru orice ființă
umană indiferent de vîrstă sau discernământ, de a avea drepturi și dobândi obligații, definiție
conținută în art. 18 Cod Civil a Republicii Moldova. Capacitate de folosință o au toate ființele
umane de la naștere și până la deces, indiferent de puterea lor de discernământ. În dreptul public o
astfel de capacitate ar trebui fi numită competență.
În aces t sens reținem capacitatea de folosință a persoanei fizice este o parte a capacității
sale juridice, ea constă în aptitudinea omului de a avea variate drepturi și obligații.
Caracterele juridice ale capacității de folosință ale persoanei fizice enunțate de doctrina
civilă sunt :
a) Legalitatea – constă în însușirea acestei capacități de a nu putea fi reglementată
decât prin lege, sub toate aspectele: început, conținut, încetare (art. 15 Constituția Republicii
Moldova care prevede că cetățenii Republicii Mol dova beneficiază de drepturile și de libertățile
consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea).;
b) Generalitatea – acest caracter se exprimă prin aptitudinea generală și abstractă a
omului de a avea toate drepturile și obligațiile (art. 18, alin.1 Cod Civil a Republicii Moldova care
și conține definița capacității de folosință și art. 23, alin.1 Cod Civil a Republicii Moldova care
prevede că capacitatea civilă este recunoscută în măsură egală tuturor persoanelor, ind iferent de
rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenență politică, avere, origine
socială, grad de cultură sau de alte criterii similare);

81
c) Inalienabilitatea – presupune însușirea capacității de folosință a persoanei fizic e
de a nu putea forma obiect de renunțare, în tot sau în parte și nici obiect de înstrăinare, interzicere
prescrisă prin art. 23, alin.4 Cod Civil a Republicii Moldova care prescrie că renunțarea totală sau
parțială a unei persoane fizice la capacitatea de folosință sau lacapacitatea de exercițiu, alte acte
juridice îndreptate spre limitarea persoanei în capacitate de folosință sau de exercițiu sunt nule.
d) Intangibilitatea – reprezintă caracteristica capacității de folosință de a nu i se putea
aduce limi tări, îngrădiri decât prin texte exprese de lege (art.23, alin. 2 Cod Civil care prevede că
persoana fizică nu poate fi lipsită de capacitate de folosință);
e) Egalitatea capacității de folosință a persoanei fizice;
f) Universalitatea capacității de folos ință a persoanei fizice – acest caracter constă în
însușirea capacității de folosință de a fi recunoscută, atribuită tuturor oamenilor.
Din urma acestor caractere rezultă că neputând a fi pierdută decât prin dispariție, legiuitorul
totuși poate realiza ca reva îngrădiri în cazurile strict prevăzute de lege.
Subiectii raportului juridic sunt individualizați prin încheierea actului juridic care dă
naștere raportului juridic respectiv. În lipsa unei asemenea capacități de folosință nu ar fi posibilă
participar ea omului ca actor al unor rapoarte juridice. Persoana fizică subiect al unui raport juridic
concrec este doavada cea mai elocventă că aceaste se bucură de capaciate de folosință.
Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanelor de a dobândi drepturi și de a -și
asuma obligații prin acte juridice proprii. Dacă toate persoanele fizice au capacitatea de folosință
recunoscută de lege pe simplul considerent ca ele există ca ființe umane, apoi nu toate persoanele
fizice au capacitatea de exercițiu, ci numai acelea care au o voință constiență, care au
discernământul faptelor lor, deoarece numai acestea își pot da seama de consecințele actelor lor
producătoare de efecte juridice.
În principiu, persoanele fizice dobândesc deplina capacitate de exercițiu la vârs ta
majoratului (18 ani), vârsta la care legiuitorul majorității statelor lumii presupune ca ele au o voință
conștientă și dispun de discernământul necesar aprecierii însemnătății și consecințelor actelor
juridice pe care le săvârșesc. Prin excepție, persoa nele minore care se căsătoresc dobândesc prin
însuși acest fapt deplina capacitate de exercițiu pentru a nu fi supuși eventualelor influențe din
partea părinților sau a tutorelui a cărui încuviințare ar fi necesară pentru săvârșirea oricăror acte
juridice, dacă ele nu ar avea capacitate de exercițiu deplină.
Pana la varsta de 14 ani minorii sunt complet lipsiți de capacitate de exercițiu, fiind
prezumați de lege a nu avea discernământ. Întrucat însă au capacitatea de folosință ei pot deveni
titulari de drep turi si obligații, dar actele juridice din care acestea izvorăsc vor trebui sa fie
încheiate, în numele minorului incapabil, de către reprezentanții săi legali, adică de către părinți

82
sau când ambii părinți sunt morți, dispăruți, decăzuți din drepturile pă rintești – de către tutorele
numit potrivit legii spre a asigura ocrotirea minorului. Minorii cu vârsta între 7 – 14 ani, portivit
art. 22 Cod Civil, este în drept să încheie de sine stătător acte juridice curente de mică valoare care
se execută la momentu l încheierii lor și actele juridice de obținere gratuită a unor beneficii care nu
necesită autentificare notarială sau înregistrarea de stat a drepturilor apărute în temeiul lor. Deja
de o capacitate mai largă dispune minorul care a împlint vârsta de de 14 ani, dar care rămâne a fi
una restransa și care le îngăduie, potrivit art. 21 Cod Civil, să încheie ei înșiși actele juridice prin
care dobândesc drepturi și își asumă obligații, dar cu încuviințarea prealabilă a părinților sau a
tutorelui chemat potrivit legii să le asigure ocrotirea. Fără consimțămîntul părinților, adoptatorilor
sau al curatorului, minorul poate să dispună de salariu, bursă sau de alte venituri rezultate din
activități proprii; să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări științifice , literare sau de artă,
asupra unei invenții sau unui alt rezultat al activității intelectuale apărate de lege; să facă depuneri
în instituțiile financiare și să dispună de aceste d epuneri în conformitate cu legea; să încheie actele
juridice prevăzute la art.22 alin.(2), adică actele permise minorului cu vârsta între 7 -14 ani..
De regulă, capacitatea de exercițiu dobândită la vârsta majoratului dureaza toată viața,
încetând odată cu capacitatea de folosință – la moartea persoanei. Excepțiile le găsim la art. 24
Cod Civil și anume declararea incapacității persoanei fizice în cazul unei tulburări psihice (boli
mintale sau deficiențe mintale) nu poate conștientiza sau dirija acțiunile sa le, persoana poate fi
declarată de către instanța de judecată ca incapabilă. O altă excepție se conține la art. 25 limitarea
persoanei fizice în capacitatea de exercițiu. Articolul în cauză prevede că persoana care, în urma
consumului abuziv de alcool sau consumului de droguri și de alte substanțe psihotrope, înrăutățește
starea materială a familiei sale poate fi limitată de către instanța de judecată în capacitatea de
exercițiu.
Rezultă că persoana fizică poate avea capacitatea de folosință fără să o aibă și pe cea de
exercițiu. Se înțelege ca persoana care are capacitatea de exercițiu o are implicit și pe cea de
folosință.
Nerespectarea prevederilor care reglementează capacitatea de exercițiu atrage după sine
sancțiuni juridice, care diferă de felul norme i încălcate, precum și de gravitatea faptei ilicite. Cea
mai frecventă este nulitatea relativă a actului juridic, sancțiune civilă specifică în materia
capacității de exercițiu. Dreptul penal la fel ține cont de evoluția capacității juridico -mintale, fapt
dedus din art. 21 Cod Penal care reglementează subiectul activ al infracțiunii.
Unii autori mai fac o distincție a capacității juridice în cea generală și specială.

83
Capacitatea juridică generală este aptitudinea de a participa ca titular de drepturi și
obligații juridice în toate raporturile juridice, fără ca legea să condiționeze această participare de
corespunderea cu anumite calități. [ 10, pag.148]
Capacitatea juridică specială este posibilitatea recunoscută de lege de a participa ca
subiect de drept în raporturile în care trebuie îndeplinite anumite condiții sau calități. Capaciatatea
dată astfel depinde de un alt element al unui raport juridic – obiectul acestuia.
Astfel dividerea capacității în una de folosință și alta de exercițiu este una specifică unor
ramuri de drept cum ar fi dreptul civil, dreptul procesual civil și este posibilă în cazul acelor
drepturi care pot aparține unui titular fără a fi necesar în același timp exercițiul din partea titularului
respectiv.
Raporturile juridice nu sunt sist eme fixe, dar pot fi modificate prin schimbarea subiecților
sau părților între care se leagă, prin cesiunea de drepturi sau cesiunea de datorii. Raporturile
juridice personale nu pot fi modificate prin schimbarea subiecților.

84
3.2. Persoana juridică în c alitate de subiect a raportului juridic din domeniul creațiilor
intelectuale
Persoana juridică, denumită și persoană ”morală”, termen care de fapt tinde a sublinia
faptul că datorită creației umane sau voinței acesteia aceasta a luat naștere și funcționea ză, este un
colectiv de oameni cu o structură organizatorică bine determinată, dispunînd de independență
patrimonială și care urmărește realizarea unui scop în acord cu interesele fondatorilor săi. [ 129,
pag.365] Prin urmare persoana juridică nu este ceva natural, după cum este cea fizică, ci este
produsul voinței sau moralei. Între perosoana fizică și persoana juridică, privite ca subiecte de
drept civil, există deosebiri clare pe planul condițiilor de existență. Astfel una „se naște”, iar
dreptultrebuie s ă ia act de acest eveniment juridic, cealaltă „se înființează”, iar dreptul intervine și
supraveghează acest proces șiactele juridice încheiate în acest scop.
Care a fost necesitatea creării unor asemenea construcții de către legiuitor? Viața în
societate și multiplele interese care nu pot fi satisfăcute prin activitatea singulară a individului l –
au determinat să intre în diferite colectivități. Aceste colectivități, organizate ca entități distincte
de membri care le compun și sprijinite economic pe o masă de bunuri comune în vederea
satisfacerii unor interese comune, au devenit subiecți de drept de sine stătători.
Definiția persoanei juridice o găsim în alin.(1) art.55 din Codul civil, care enunță că
persoană juridică este organizația care are un patrimo niu distinct și răspunde pentru obligațiile sale
cu acest patrimoniu, poate să dobîndească și să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale și
personale nepatrimoniale, să -și asume obligații, poate fi reclamant și pîrît în instanța de judecată.
Definiț ia dată, una de fapt legală, satisface teoria colectivului, foarte răspândită, dar care de fap nu
satisface unele realități. Realitatea însă arată că atribuirea personalității juridice de către sistemul
juridic s -a despărțit de exigența unei pluralități de asociați, așa încât persoană juridică, de exemplu
o societate cu răspundere limitată cu „unic” asociat ori, în egală măsură, o singură persoană fizică
poate înființa o fundație. În aceste situații este evident că lipsește „colectivul de oameni”, așa încât
pare că acest element nu este indispensabil pentru existența și fiabilitatea unei persoane juridice.
În aceste condițiile ultimei perioade ar fi mai corect a considera, pe bună dreptate, că persoana
juridică este o entitatea de elemente umane și materiale care, îndeplinind condițiile prevăzute de
lege, este titulară de drepturi și obligații. [ 13, pag.187]
La momentul actual persoana juridică prezintă un subiect de drept cu o largă arie de
răspîndire în circuitul juridic. Societățile pe acțiuni, societățil e cu răspundere limitată, instituțiile
(învățămînt, știință, cultură, sănătate), organizațiile cooperatiste, sindicale de tineret, uniunile de
creație, asociațiile de tot felul, partidele politice, diferitele organizații politice, fundațiile, cultele
religioase, statul însuși, unitățile administrativ -teritoriale, unele organe de stat – toate apar în

85
circuitul juridic ca persoane juridice. De menționat însă că nu doar colectivitățile de persoane se
pot constitui ca persoane juridice. În anumite situații leg ea admite ca și persoana fizică singulară
să se constituie ca „persoană juridică” (de exemplu, societatea comerciala cu asociat unic).
Enumerarea de mai sus învederează rolul și importanța persoanelor juridice în viața economică,
social -culturală și politi că a societății și prezența lor masivă în viața juridică ca subiecți de drept
determină necesitatea unor reglementări de rigoare.
Ca elemente constitutive ale persoanei juridice evidențiem a) organizarea de sine stătătoare,
b) un patrimoniu propriu, ambel e afectate la realizarea c) unui scop în acord cu interesul obștesc.
Nu trebuie însă să uităm că pentru a defini clar o asemenea realitate structurală, de fapt una vădit
complicată, trebuie întrunit acel scop determinant pentru o persoană juridică, și anu me crearea din
aceasta un subiect distinct a unui raport juridic. De fapt nu are nici o relevanță ce fel de raporturi
sunt de drept public sau privat, fiindcă determinant este ca subiectul colectiv să apară ca entitate
dotată nu de la natura dreptului, ci de la natura voinței cuiva cu entitate juridică sau cu personalitate
juridică. Pe langa aceste condiții generale cerute de lege, constituirea persoanei juridice presupune
și cerința procedurală a existenței, într -o formă sau alta, a acordului organelor d e stat competente
pentru înființarea lor.
Astfel în privința organizării independente a persoanei juridice subliniem că această în
comparație cu persoana fizică nu este reprezentarea juridică a unui individ, ci a unei entități sociale
complexe. Organizare a persoanei juridice trebuie să fie coerentă și stabilă, indiferent de cine are
calitatea de fondator: persoane fizice, fie juridice.
Scopul propriu ca element constructiv a persoanei juridice este un scop determinat și
social întâi de toate, în acord cu interesul general al membrilor săi. Acest scop este unul colectiv,
distinct de interesele individuale, dar care trebuie să fie unul licit. Aceste scopuri se divid în
lucrative și nelucrative.
Patrimoniul persoanei juridice trebuie la fel să fie distinct d e patrimoniul membrilor săi
pentru ca persoana juridică urmează să comporte o răspundere juridică proprie.
Și un ultim element, dar nu și după importanță este scopul creării unui subiect cu
personalitate juridică distinctă. Anume această caracteristică de osebește persoana juridică de o
simplă comunitate de idei. Deși comunitatea despre care vorbim în acest paragraf se prezintă ca
una compusă, în exterior ea apare ca o omogenitate. Astfel putem sublinia două feluri sau chiar
rânduri de relații în cadrul une i persoane juridice: raporturile dintre subiecții asociați și organele
persoanei juridice, relații de altfel interne, și cele externe, în care entitatea ca structură se
raportează la alți subiecți. De reținut ca persoana juridică acționează ca subiect al u nui raport

86
juridic concret numai prin intermediul persoanei fizice care o reprezintă potrivit actului de
constituire a acelei persoane juridice.
Prin urmare, nu orice colectivitate de persoane, ori structuri de organizare statală sau
nestatală dobândesc au tomat și calitatea de persoane juridice. Persoana juridică este deci, prin
natura ei — așa cum am mai menționat mai sus — o „creație” a legii, luând naștere în temeiul
prevederilor ei. De aici si o alta distincție sau particularitate a acestei persoane faț ă de persoana
fizică: capacitatea ei juridica este distinctă, în sensul că persoana fizică are o capacitate juridică
generală, pe când persoana juridica dispune de o capacitate juridică specializată sau limitată, adică
poate dobândi și exercita numai acele drepturi și obligații care corespund actului de constituire sau
înființare, scopului pentru care a fost creată.
Persoanele juridice putem a le divide în cele care sunt instituite direct prin lege sau prin
efectul ei și cele care sunt create conform legii , dar datorită unei inițiative individuale a celor
interesați.
Persoanele juridice instituite prin lege. Acest tip de persoane răspund unui interes
general și este specifică persoanelor juridice de drept public. Dacă e să vorbim de persoanele
jurdice de d rept public, umrează logic să demarăm cu statul, constuit pe baza Constituției, ce ar
mai putea fi calificată ca un contract colectiv și social util. [ 45, pag. 311] Ca persoană juridică sui
generis prin organele de stat participă în această calitate la o c ategorie largă de raporturi juridice:
de drept constituțional, administrativ, financiar, penal, internațional etc., inclusiv în anumite
raporturi de drept civil. Participarea statului în cadrul raporturilor de drept civil este acea viziune
privatistă care presupune că statul mai participă și în raporturi ce nu implică exercitarea autorității
sale.
De la Președintele statului la primar, de la Parlament și Guvern la organele administrației
publice locale, la ministru și judecător, procuror și polițist etc., t oate aceste organe, colective sau
individuale, sînt subiecți de drept. Cu alte cuvinte, întreaga gamă de raporturi juridice din cadrul
activităților fundamentale ale statului: legislativă, executivă și judecătorească se realizează prin
participarea organel or de stat, în calitatea lor de subiecți de drept, activitate de altfel fără caracter
economic și care funcționează pe baza finanțării de la bugetul public.
La fel nu trebuie să uităm că statul participă nu doar în calitate de subiect în cadrul
raporturilo r de drept intern, dar mai este subiect originar și universal în cadrul dreptului
internațional.
Totalitatea drepturilor și obligațiilor organului de stat, poartă denumirea de competență.
Aceasta competență este reglementată de Constituție și legile de or ganizare și funcționare a fiecarei
categorii de organe, precum și fiecărui organ în parte. [ 92, pag. 297]

87
Persoanele juridice constituite prin voința particularilor. Astfel că legea permite
persoanelor fizice și celor juridice să se grupeze în persoane ”mo rale”, în ultimul timp acestea nu
ezită să se asocieze în vederea atingerii unui scop comun.
Persoana juridică are aptitudinea de a avea drepturi și obligații, adică are capacitate de drept
sau juridică. Ca și subiectul individual de drept civil – persoan a fizică – și persoana juridică este
titulara capacității de drept, care este unică, adică una singură, pentru fiecare asemenea subiect de
drept. Dar în același timp persoana poate avea mai multe capacități în dependență de raporturile
subiect al cărora es te. Astfel ele coexistă împreună, capacități cum ar fi: capacitate de drept
constituțional, capacitatea drept administrativ, drept financiar, drept comercial, drept procesual
penal ori drept procesual civil.
Prin capacitate civilă a persoanei juridice se înțelege aptitudinea acestui subiect de drept
de a avea drepturi și obligații civile – capacitatea de folosință . Caracterul juridic distinct al
capacității de folosință a persoanei juridice îl constituie specialitatea ei și constă în însușirea
acesteia de a cuprinde doar posibilitatea subiectului colectiv de a avea acele drepturi și obligașii
care se circumscriu principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice, adică
acelea care sunt în acord cu scopul pentru care persoana juridică a fost înființată.
Capacitatea de folosință a persoanei juridice comportă aceleași caracteristici ca și
capacitatea de folosință a persoanei fizice, dar cu completarea cu un singur criteriu, cel al
specialității.
Specialitatea capacității de folosință a p ersoanei juridice stabilește limitele activității sale
juridice și demonstrează intenția statului de a supraveghea actele încheiate de aceasta, pe toată
perioada existenței sale, în ideea garantării intereselor generale. De la înființarea persoanei juridic e
statul își afirmă competența verificării legalității acestui subiect de drept, prin reglementarea
procesului de înființare, așa încât urmărește permanent să mențină echilibrul stabilit între interesele
fondatorilor persoanei juridice și interesele genera le.
Aptitudinea de a dobândi și exercita drepturi subiective și de a -și asuma și îndeplini
obligații civile prin intermediul încheierii de acte juridice de către organismele sale de conducere
este numită capacitatea de exercițiu . Având această capacitate j urdică, persoana juridică poate
participa la diverse raporturi. Sfârșitul capacității de exercițiu a persoanei juridice este marcat de
sfârșitul capacității de folosință, care, după cum se știe, este momentul încetării ființei persoanei
însuși. În același timp nu trebuie confundată cu încetarea calității unei persoane fizice de a fi organ
de conducere a persoane juridice. În cadrul persoanelor juridice, în comparație cu cele fizice,
problema maturității conștiinței nu e determinantă. Ba mai mult, aceasta nu are nici o însemnătate
și așa cum sugestiv s -a spus, aceasta „se naște matură, nu are nevoie de educație ori de ucenicie,

88
pentru că este inteligentă și activă din prima zi”. [ 135, pag. 211] Pentru că înființarea persoanei
juridice este un act juridic civi l, prin ipoteză, vor participa la încheierea sa numai persoane cu
capacitate deplină de exercițiu, așa încât fondatorii persoanei juridice sunt maturi. [ 47, pag. 246]
Este adevărat prin urmare că persoana juridică se naște matură și, în consecință, din ace st punct de
vedere, nu are nevoie de ocrotire, dar ea va avea drepturi și obligații civile dobândite fie prin acte
juridice, fie prin fapte juridice.
Art. 59 Cod Civil dispune imperativ că persoanele juridice de drept privat se pot constitui
doar în formel e prevăzute de lege. Forme ale persoanelor juridice de drept privat sunt:
 societățile comerciale;
 cooperativele;
 organizațiile necomerciale;
 întreprinderile de stat și municipale.
Prin alin.(2) același articol legiuitorul face cea mai importantă clasificar e a persoanelor
juridice de drept privat, divizându -l după scopul urmărit de fondatorii acestora în persoane juridice
cu scop lucrativ persoane juridice cu scop nelucrativ (ideal);
Persoanele juridice cu scop lucrativ se constituie de fondatori în scopul d e a desfășura o
activitate de întreprinzător (mai numită și activitate lucrativă, economică, comercială, de
antreprenoriat) a realiza beneficii și a le împărți între ei.
Persoanele juridice cu scop nelucrativ se constituie de către fondatori, asociați și membri
care își propun un scop ideal, adică de a satisface aspirațiile sociale, profesionale, culturale și de
altă natură. Persoanele juridice cu scop nelucrativ mai sunt numite și organizațiile necomerciale,
care la rândul său se constituie în forme de as ociații, instituții și fundații.
Indentificarea persoanei juridice devine un aspect foarte important, mai ales pentru cei
care au chiar ca scop să interacționeze cu terți și să desfășoare o activitate largă economică sau
neeconomică. Din punctul de vedere al dreptului civil, prin „identificarea persoanei juridice”9
întelegem individualizarea subiectului colectiv de drept civil, în raporturile civile la care participa
ca subiect distinct. Tot știința dreptului civil divide sensul sintagmei ”identitificarea p ersoanei
juridice” în două: într -un prim sens, „identificarea persoanei juridice” înseamna instituția juridică
cu această denumire, adică totalitatea normelor care reglementeaza mijloacele de individualizare
a subiectului colectiv de drept civil. În al doi lea sens, prin „identificarea persoanei juridice” se
înțeleg chiar mijloacele ori atributele de identificare: denumire, sediu, nationalitate, marca,
emblema etc.

89
Importanța juridică a identificării persoanei juridice rezulta din necesitatea individualizăr ii
subiectului colectiv de drept. Această necesitate este atât de ordin general – pentru societate și
ceilați participanți la circuitul civil, cât și de ordin individual, în sensul că fiecare persoană juridică
are nevoie de autoidentificare în raporturile la care participa.
Din punctul de vedere al dreptului civil, atributele de identificare a persoanei juridice sunt
drepturi subiective personale nepatrimoniale. Atributele de identificare a persoanei juridice, ca
drepturi subiective, se bucura de protecția nu numai a dreptului civil, ci si a altor ramuri, precum
administrativ, penal, comercial etc. Pe cale civila, atributele de identificare a persoanei juridice
sunt ocrotite în conditiile prevazute de art.66 Cod Civil, alin.6, care prevede că persoana jurid ică
a cărei denumire este înregistrată are dreptul să o utilizeze. Cel care folosește denumirea unei alte
persoane juridice este obligat, la cererea ei, să înceteze utilizarea denumirii și să îi repare
prejudiciul. Persoana care a suferit o atingere în dre ptul sau asupra denumirii sau în orice alt drept
personal nepatrimonial va putea cere instanței judecătorești încetarea savârsirii faptei care aduce
atingere drepturilor sale nepatrimoniale. Totodata, cel care a suferit o atingere a unor asemenea
drepturi va putea cere instanței să oblige pe autorul faptei savârșite la restabilirea dreptului atins.
[115, pag.159]
Denumirea persoanei juridice este unul din cele mai importante atribute de identificare a
persoanei juridice, mijloc prin care subiectul colectiv de drept care consta în un cuvântul ori grup
de cuvinte stabilit. Ca drept subiectiv nepatrimonial, denumirea contine următoarele prerogative
persoanei juridice titulare: 1) sa foloseasca acea denumire, prin care se individualizează în
raporturile juridice civile concrete la care participa; 2) să ceară altora să o individualizeze prin
denumirea sa; 3) să ceară, în justiție, restabilirea dreptului la denumire atunci când i s -a adus vreo
atingere.
Prin „sediul persoanei juridice” înțelegem acel mijloc de iden tificare prin indicarea unui
anumit loc stabilit, în condițiile legii, cu această semnificație. Dreptul subiectiv la sediu conferă
titularului său aceleași trei prerogative pe care le confera persoanei juridice titulare și dreptul la
denumire.

90
3.3. Acțiu nile organelor de stat și organizațiilor internaționale în scopul protecției creațiilor
intelectuale
Drepturile asupra creațiior intelectuale sunt încălcate atunci când unul din actele care
necesită autorizarea titularului drepturilor este executat de altc ineva, fără a avea consimțământul
titularului. Copierea neautorizată a operei protejate în scopuri comerciale, ca și comercializarea
neautorizată a operei copiate, sunt cunoscute sub denumirea de piraterie.
Deși nu a fost menționat în actele normative, ace st termen este utilizat de cunoscătorii din
domeniu și în mediile de informare.
Un aspect esențial al pirateriei este că activitatea neautorizată se desfășoară în scopul
acumulării de câștiguri comerciale. Acest element al câștigului comercial implică fapt ul că adesea
pirateria este desfășirată în mod organizat.
Pirateria îi afectează pe toți, inclusiv pe utilizatori, furnizori onești, industria muzicală,
industria locală și economia națională. Azi suntem mai vulnerabili la piraterie datorită bunei
organiză ri a grupărilor criminale din domeniu și răspândirii în masă a calculatoarelor, care dau
posibilitate pirateriei să se răspândească mult mai ușor și în zone geografice mult mai extinse.
Pirateria este o industrie infracțională mereu în creștere, care oper ează pe plan
internațional. Ea continuă să amenințe viitorul dezvoltării economiei și culturii mondiale.
Această activitate presupune sofisticarea metodelor și procedeelor de contrafacere,
implicarea crimei organizate, profituri mari de pe urma acesteia ș i creșterea violenței [ 206, pag.
178]. Veniturile obținute pe calea pirateriei sunt, uneori, redirecționate spre activități criminale.
Astfel, în unele regiuni crima organizată se poate baza pe acest profit fără teama de a fi
deranjată de instituțiile leg ale ale statului. Din acest considerent se cer strategii clare pentru a
combate aceste amenințări, fiindcă, în fond, investigațiile cu succes depind mai mult de metodă.
Pentru a combate amenințarea globală a pirateriei este esențial să se aplice practici ș i proceduri,
care s -au dovedit a fi utile. În acest sens s -ar impune dezvoltarea cooperării interstatale și
interregionale, deoarece unele metode de activitate promovate de aceasta și -au dovedit eficiența.
Pirateria cauzează, de asemenea, pierderi imense c ulturii și economiei naționale,
împiedicând dezvoltarea titularilor de drepturi, privând guvernul de impozite și taxe, producând
perturbări sociale și răspândind flagelul criminalității.
Fenomenul pirateriei este cunoscut tuturor statelor lumii, doar volum ul și consecințele
sunt diferite. Cu cât respectul pentru legislația unui stat este mai mare, cu atât nivelul pirateriei
este mai scăzut. Astfel, America de Sud, Asia și Europa de Est sunt considerate adevărate „zone
de rai” pentru pirații din domeniu. Pro ducerea suporturilor piratate s -a transformat într -o industrie
puternic dezvoltată, pentru care activează mai multe uzine mari din aceste regiuni.

91
Astfel, o singură uzină din Asia poate produce anual mai bine de 300 milioane de discuri,
ceea ce constituie cererea anuală în Franța și Germania.
Protecția dreptului de autor nu se poate limita la teritoriul unui stat. Cooperarea regională
în acest domeniu ar putea fi cheia succesului, iar în viitor Europa de Est nu ar mai fi tratată ca un
pioner al pirateriei. Fenomenul pirateriei poate fi eradicat doar ca rezultat al presiunilor din
exterior, pentru că legislația imperfectă, pe de o parte, și sistemul birocratic și corupt, pe de altă
parte, nu fac altceva, decât să mențină drepturile asupra creațiior intelectu ale sub controlul
organizațiilor criminale transnaționale.
Ascensiunea organizațiilor criminale internaționale este dictată de o serie de factori, care
include liberalizarea și globalizarea economiei mondiale; circulația liberă a mărfurilor, serviciilor
și populației, constituie un alt temei de creștere [ 216, pag. 23]. Industria dreptului privind creațiile
intelectuale, similar cu alte ramuri importante, este intersectată de elementul criminalității, care
utilizează profitul din piraterie în dezvoltarea alt or activități ilicite. Studiile de caz, în ultimii ani,
au demonstrate conexiunea dintre piraterie și alte crime internaționale, precum: traficul de
persoane, spălări de bani, contrabandă, trafic de droguri și terorism. Violența, intimidarea sau
corupția s unt utilizate de aceste organizații în statele în care legislația privind creațiile intelectuale
este flagrant încălcată, iar pentru instituțiile de stat nu mai este o noutate că profiturile uriașe și
pedepsele minime atrag structurile criminale. Organizaț iile angajate în asemenea activități sunt
structurate într -o ierarhie bine pusă la punct, precum este în cazul Triada, La Cosa Nostra sau
Camorra.
Analizând creșterea dinamică a indicelui pirateriei, pot fi evidențiate următoarele cauze:
– producere rapidă – orice fonogramă poate fi reprodusă de pirați în milioane de
exemplare într -o perioadă de 3 zile, iar un film care rulează într -un cinematograf din SUA poate
fi găsit a doua zi la pirații din oricare țară din lume.
– profituri enorme – valorificarea obie ctelor dreptului privind creațiile intelectuale a
format o importantă sferă a industriei cu un profit enorm, care reprezintă un factor important al
progresului economiei oricărui stat. Profitul enorm care poate fi obținut a fost însușit rapid atât de
către elementele criminale din străinătate, cât și de către cele din Republica Moldova.
– progresul tehnologic al mijloacelor de comunicare – mijlocului de comunicare a
operelor tipărite i s -a adăugat progresiv mijloacele de comunicare prin înregistrări sonore și
audiovizuale sub formă de fonograme și de videograme. În mod similar, răspândirea
comercializării computerelor a adăugat alte mijloace de înregistrare și de comunicare a informației.
Apariția tehnologiei digitale a avut un impact uriaș asupra creării, r ăspândirii și utilizării operelor
și fonogramelor.

92
– pedepse relativ mici – sancțiunea Codului Penal al Republicii Moldova prevede o
pedeapsă cu amendă în mărime de la 800 la 1.000 unități convenționale sau cu muncă
neremunerată în folosul comunității de l a 180 la 240 de ore, iar persoana juridică se pedepsește cu
amendă în mărime de la 2.000 la 4.000 unități convenționale cu privarea de dreptul de a exercita
o anumită activitate pe un termen de la 1 la 5 ani, și numai după consumarea unor circumstanțe
agravante, legislatorul a prevăzut cu privațiune de libertate de la 3 la 5 ani [ 37, art. 185/1]. În
același timp pentru infracțiuni privind traficul de droguri sau de armament pedeapsa constituie 10
sau 20 de ani privațiune de libertate [ 37, art. 217/1, 290, 2 94]. Deaceea infracțiunile din domeniu
sunt în creștere, chiar și cu toate eforturile internaționale.
Pirateria afectează toate părțile implicate în creația și valorificarea operelor literare,
artistice și științifice, care alcătuiesc sistemul dreptului de autor:
– autorii – pirateria subminează drepturile constituționale ale autorilor, privându -i pe
aceștia de recompensa adecvată a creativității lor. Pirateria constituie un detriment substanțial în
dezvoltarea culturală, îndeosebi, în dezvoltarea creativi tății originale;
– producătorii – investiția producătorilor este necesară pentru a da posibilitate autorilor
de a avea o audiență mai mare pentru opera lor. Această investiție nu cere doar resurse financiare,
ci și priceperea de a selecționa și prezenta op erele în public;
– distribuitorii – Pirații pot distribui produsele lor mai ieftin, întrucât au investit mai puțin
pentru realizarea lor, pentru achitarea remunerației de autor, pentru publicitate sau pentru
promovare. Rezultatul este că sistemul distribui rii de produse legale către public este prejudiciat,
iar industria audio, video sau de soft este în pericol;
– statul – Pirateria este o activitate clandestină, iar profiturile obținute de pirați nu sunt
impuse impozitării. Iată de ce statele europene pier d anual 200 milioane Euro doar pentru neplata
taxelor vamale de către pirați, deoarece aceștia reușesc să producă 575 milioane de compactdiscuri,
710 milioane de audio -casete și 921 milioane de video -casete în fiece an, drept consecință apar
70000 de șomer i [48, pag. 192];
– consumatorii – În literatura de specialitate sunt prezente estimări ale prejudiciului cauzat
titularilor de drepturi, dar s -a vorbit mai rar până acum despre consecințele activității de piratare
și contrafacere a exemplarelor de opere ș i fonograme asupra populației, adică asupra acelor
consumatori ai creațiilor intelectuale, care, de fiecare dată când procură un disc sau o casetă, sunt
mințiți. În ciuda faptului că, uneori, consumatorii pot avea unele beneficii pe termen scurt, fiindu –
le oferite produse ieftine ca urmare a pirateriei, calitatea reproducerilor realizate de pirați este
adesea inferioară.

93
De-a lungul timpului, mai ales în Republica Moldova, s -a creat o părere greșită, precum
că doar organele de drept sunt responsabile pentru combaterea pirateriei în domeniul dreptului de
autor și al drepturilor conexe. Succesul și reușita se vor lăsa așteptate atâta timp, cât toți cei
menționați mai sus nu -și vor concentra eforturile pentru o cauză comună – stoparea pirateriei.
Odată cu dezvo ltarea relațiilor culturale dintre Republica Moldova și statele lumii se
observă o creștere semnificativă a valorificării rezultatelor activității de creație din Republica
Moldova peste hotare. Astfel, devin actuale problemele referitoare la stabilirea rel ațiilor corecte
din punct de vedere juridic cu titularii de drepturi din străinătate, precum și protecția drepturilor
acestora în cazurile în care sunt încălcate. Reglementarea relațiilor dreptului de autor ce au la bază
elemental extrateritorialității se deosebesc de aceeași tratare în legislația internă a Republicii
Moldova.
O deosebire importantă a raporturilor juridice privind creațiile intelectuale este că au la
bază principiul teritorialității [ 175, pag. 3]. Conform regulii generale, acțiunea dreptulu i de autor
asupra operei se limitează la teritoriul statului unde a fost creată. Opera protejată pe teritoriul unui
stat va putea fi ocrotită și pe teritoriul altor state în două situații:
– dacă aceste state sunt membre cu drepturi depline ale unor conven ții internaționale ce
reglementează domeniul dreptului de autor și al drepturilor conexe;
– dacă între aceste state a fost încheiat un acord bilateral privind protejarea autorilor
statelor semnatare pe teritoriile lor.
Atunci când drepturile autorilor din Republica Moldova sunt protejate pe teritoriul altor
state, conținutul drepturilor subiective de autor nu vor fi subordonate legislației Republicii
Moldova, ci actelor normative ale acelei țări sau normelor convențiilor internaționale. Regimul
autorilor st răni poate avea la bază mai multe forme de tratament acordat de un stat autorilor din alt
stat fie prin legislația internă, fie printr -un acord internațional între două sau mai multe state.
Legislația majorității statelor lumii, însă, asigură protecția ope relor autorilor străini
conform principiului național, adică autorii străni dispun de ansamblul de drepturi pe care îl au și
cetățenii acelui stat. Astfel, uneori autorii din Republica Moldova pot beneficia de anumite drepturi
pe teritoriul altor state pe care nu le au în Republica Moldova.
Acordarea acelorași drepturi autorilor străini ca și cetățenilor unui stat reprezintă o situație
des întâlnită, dar uneori acest regim se realizează pe calea beneficierii de drepturile pe care le are
autorul în țara sa d e origine. De exemplu, legislația mai multor state conține o normă, potrivit
căreia perioada de protecție a operelor autorilor străini în aceste state nu poate fi mai mare decât
perioada de protecție din legislația țării autorului străin. Implementând norm ele art. 7 al Convenției
de la Berna, Republica Moldova a stabilit că dacă termenul de ocrotire a operei unui autor străin,

94
valorificate în Republica Moldova, conform legislației țării acestui autor, mai mic decât termenul
indicat în legislația națională, se aplică legislația țării respective [ 77, art. 17]
Potrivit Convenției de la Berna cu privire la protecția operelor literare și artistice, în cazul
operelor autorii cărora sunt protejați conform acestei convenții, pe teritoriul statelor membre ale
convenț iei, altele decât țara de origine, autorii se vor bucura de drepturile pe care legile interne ale
acestor țări le acordă sau le vor acorda în viitor cetățenilor lor, precum și de drepturile acordate
expres de această convenție [ 41, art. 5].
Beneficierea de drepturile respective și exercitarea acestora nu va fi supusă nici unei
formalități, beneficierea și exercitarea fiind posibile independent de existența protecției în țara de
origine a operei. În consecință limitele protecției, precum și mijloacele de red resare premise
autorului pentru a -și ocroti drepturile, vor fi administrate în exclusivitate de legile țării în care este
revendicată protecția.
Protecția în țara de origine va fi administrată de legea națională a acesteia. Cu toate
acestea, în cazul în ca re autorul nu este cetățean al țării de origine a operei, pentru care acesta este
protejat în conformitate cu Convenția de la Berna, el va beneficia de aceleași drepturi ca și autorii –
cetățeni cu drepturi depline.
Dacă o țară din afara convenției nu ocrote ște într -un mod adecvat operele autorilor care
sunt cetățeni ai unui stat membru al Uniunii, acesta din urmă are dreptul să impună restricții în ce
privește protecția acordată operelor aparținând autorilor care, la data primei publicări, sunt cetățeni
ai celuilalt stat și nu are reședința permanentă într -un stat membru al convenției. În cazul în care
țara primei publicări se folosește de dreptul respectiv, celelalte state ale convenției nu vor fi
obligate să acorde operelor, devenite subiecte ale unui trata ment special, o protecție mai extinsă
decât cea acordată acestora de țara primei publicări. Însă, nici una dintre restricțiile prevăzute nu
va afecta drepturile dobândite de un autor în privința unei opera publicate în unul din statele
convenției înainte d e intrarea în vigoare a acestor restricții.
Statele membre ale convenției, care impun restricții în acordarea dreptului de autor, vor
aduce la cunoștintă acest fapt Directorului General al OMPI printr -o declarație în care să fie
specificate țările, pe teri toriul cărora este impusă restricția protecției, și restricția drepturilor de
autor ale cetățenilor statelor respective. Directorul General va comunica imediat declarația
respectivă tuturor statelor membre ale Convenției.
În baza celor menționate devine t ot mai acceptată ideea, potrivit căreea cea mai bună
garanție a protecției dreptului privind creațiile intelectuale asupra operelor autorilor din Republica
Moldova se realizează odată cu participarea țării noastre în cadrul sistemului internațional de

95
protecție. În prezent Republica Moldova este parte la majoritatea convențiilor internaționale ce
reglementează dreptul de autor și drepturile conexe:
– Convenția de la Berna cu privire la protecția operelor literare și artistice din 09.09.1886
(Republica Moldo va a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr. 511 -XIII din 22.06.1995);
– Convenția internațională pentru protecția drepturilor interpreților, ale producătorilor de
fonograme și ale organizațiilor de difuziune, semnată la Roma la 26.10.1961 (Republica Moldo va
a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr. 510 -XIII din 22.06.1995);
– Convenția mondială cu privire la drepturile de autor, semnată la Geneva la 06.09.1952
(Republica Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr. 1318 -XII din 02.03.1993);
– Convenți a pentru instituirea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale, semnată
la Stockholm la 14.07.1967 (Republica Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr. 1328 –
XII din 11.03.1993);
– Convenția privind protecția intereselor producătorilor de fo nograme împotriva
reproducerii neautorizate a fonogramelor lor, semnată la Geneva la 29.10.1971 (Republica
Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr. 796 -XIV din 10.02.2000);
– Acordul privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerț,
semnat la Marrakech la 15 aprilie 1994 (Republica Moldova a aderat prin Legea pentru aderarea
Republicii Moldova la Organizația Mondială a Comerțului nr. 218 -XV din 01.06.2001);
– Tratatul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale privi nd dreptul de autor,
semnat la Geneva la 20.12.1996 (Republica Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.
1452 -XIII din 28.01.1998);
– Tratatul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale privind interpretările,
execuțiile și fonogramele, semn at la Geneva la 20.12.1996 (Republica Moldova a aderat prin
Hotărârea Parlamentului nr. 1452 -XIII din 28.01.1998);
– Acordul de colaborare pentru combaterea încălcărilor drepturilor în domeniul
proprietății intelectuale, semnat la Moscova la 06.03.1998 (Re publica Moldova a aderat prin
Hotărârea Guvernului nr. 1245 din 15.11.2001);
– Acordul cu privire la colaborarea în domeniul ocrotirii dreptului de autor și a drepturilor
conexe, semnat la Moscova la 24.09.1993 (Republica Moldova a aderat prin Hotărârea
Parlamentului nr. 206 -XIV din 25.11.1998);
– Hotărârea Consiliului șefilor de guverne al Comunității Statelor Independente cu privire
la Regulile controlului vamal asupra trecerii peste frontiera vamală a mărfurilor ce conțin obiecte
ale proprietății intelec tuale, semnată la Moscova la 28.09.2001 (Republica Moldova a aderat prin
Hotărârea Guvernului nr. 1094 din 19.08.2002).

96
Printre cele mai importante tratate la care Republica Moldova este parte trebuie
menționate Convenția de la Berna cu privire la protecți a operelor literare și artistice și Convenția
mondială cu privire la drepturile de autor. Ambele convenții au la bază principiul regimului
național, în conformitate cu care autorilor străini li se acordă același nivel de protecție asupra
operelor lor ca și cetățenilor acelor state. Cantitatea și conținutul drepturilor acordate diferă de la
stat la stat, cu toate că odată cu semnarea de către un stat a acestor convenții este obligat indirect
de a-și racorda legislația internă cu privire la dreptul de autor l a normele convenționale. Ambele
convenții au o serie de reglementări comune, dar normele lor sunt aplicate diferitelor categorii de
opere ale autorilor din Republica Moldova. Astfel, dacă Convenția mondială cu privire la
drepturile de autor se atribuie doa r operelor autorilor din Republica Moldova care au apărut după
02.03.1993, adică după data ratificării acesteia de către Parlamentul Republicii Moldova, atunci
Convenția de la Berna protejează și operele autorilor care au fost create până și după aderarea
Republicii Moldova la aceasta [ 69], ceea ce demonstrează faptul că Convenția de la Berna are
caracter retroactiv. Convenția se va aplica asupra tuturor operelor care la data intrării ei in vigoare
încă nu țin de domeniul public în țara de origine, prin exp irarea duratei de protecție.
Aceasta înseamnă că dacă o operă a unui autor din Republică Moldova a fost creată până
la 22.06.1995 și termenul de protecție nu a expirat, atunci aceastei opere i se va asigura protecția
dreptului de autor în toate statele sem natare ale Convenției de la Berna. În același timp după
aderarea la această convenție toate operele autorilor statelor membre ale convenției au obținut
protecție și pe acest teritoriu, cu condiția că nu au devenit opere cu destinație publică.
Protecția ope relor autorilor din Republica Moldova în Comunitatea Statelor Independente
este asigurată și de Acordul cu privire la colaborarea în domeniul ocrotirii dreptului de autor și a
drepturilor conexe, semnat la Moscova la 24.09.1993. Statele semnatare ale acest ui Acord s -au
obligat să respecte normele internaționale ce reies din participarea fostei URSS la Convenția
mondială cu privire la drepturile de autor. Cu alte cuvinte, aceste țări vor aplica Convenția
mondială cu privire la drepturile de autor și vor proc lama regimul național în relațiile dintre
acestea. În același timp statele vor participa la elaborarea actelor normative care să corespundă
necesităților Convenției de la Berna, Convenției de la Roma și Convenției privind protecția
producătorilor de fonogr ame împotriva reproducerii neautorizate a fonogramelor lor.
Până la declarația independenței autorii din Republica Moldova nu aveau toate pârghiile
necesare pentru transmiterea drepturilor patrimoniale către titularii de drepturi din străinătate,
datorită legislației precare ce exista în perioada sovietică, mai ales pentru acțiunile birocratice care
încetineau transmiterea drepturilor de autor [ 134, pag. 38]. Conform Codului Civil sovietic, nici o
operă a unui autor din URSS nu putea fi transmisă spre valor ificare unui titular de drepturi din

97
străinătate, fără aprobarea Agenției Unionale pentru Drepturile de Autor, cu filiale în fiecare
republică sovietică [ 228, pag. 11]. Excepție de la această normă constituiau doar articolele sau
prelegerile din cadrul con ferințelor internaționale. Limitări esențiale în vederea transmiterii de
drepturi erau reflectate și în unele modele de contracte. Astfel, toate contractele de editare
prevedeau transmiterea drepturilor exclusive de autor către editură privind valorificare a în
străinătate. Aceste reglementări erau îndreptate spre limitarea teritorială de valorificare a operelor.
Odată cu adoptarea primelor norme democratice a luat sfârșit monopolul Agenției
Unionale privind raporturile de transmitere a drepturilor autorilor din Republica Moldova către
titularii de drepturi din străinătate. Astfel, potrivit Regulamentului de activitate, Agenția de Stat
pentru Drepturile de Autor a Republicii Moldova nu mai avea în funcțiile sale implicarea în
relațiile contractuale dintre aut orul operei și beneficiarul acesteia [ 101, art. 9]. Autorii din
Republica Moldova au primit dreptul de a valorifica drepturile sale în mod individual fără
implicarea terților persoane [ 132, pag. 81]. Legislația actuală a dreptului de autor nu limitează în
nici un fel transmiterea drepturilor de autor beneficiarilor din străinătate. Contractele dintre părți
se încheie conform principiilor generale și se întocmesc conform legislației uneia dintre părți.
Dreptul de autor deține un rol special în contextul dezv oltării unui stat. În special de -a
lungul ultimelor cinci decenii, când harta politică a lumii s -a modificat considerabil și câteva state
au devenit treptat independente, acestea din urmă au trebuit să se confrunte cu problem legate de
educarea populației lor în spiritul dreptului de autor.
Încă în perioada sovietică nimeni nu -și putea imagina despre existența unor relații juridice
dintre un autor și cartea pe care acesta a scris -o, deoarece creațiile autorilor deveneau din start
proprietatea statului. Și a sta pentru că se declara că statul își învăța, își îmbrăca și își hrănea autorii,
iar după crearea operei, urma să -și recupereze toate cheltuielile. Situația s -a schimbat treptat, rolul
primordial fiind aderarea URSS la Convenția mondială cu privire la dre ptul de autor. Până la
aderare, operele autorilor străini în URSS nu se bucurau de nici o protecție în baza Codului Civil
din 1964 [ 30, art. 478]. Astfel, orice operă a unui autor străin putea fi valorificată liber pe teritoriul
URSS, fără acordul său și f ără plata remunerației de autor. Același statut aveau și operele autorilor
din URSS publicate în străinătate. Odată cu semnarea Convenției mondiale valorificarea operelor
autorilor străini putea fi posibilă numai în baza încheierii unui contract și cu plat a remunerației de
autor. Dacă până la aderarea la Convenția mondială durata protecției dreptului de autor în URSS
era de 15 ani, după semnare această perioadă s -a extins până la 25 de ani după decesul autorului.
Odată cu proclamarea proprietății private și trecerea la economia de piață Republica
Moldova a fost nevoită să -și reformeze sistemul normativ privind dreptul de autor și drepturile
conexe. Acest proces nu putea fi realizat mai bine fără o implementare chibzuită a normelor

98
internaționale în sistemul național de drept și fără punerea în practică a mecanismelor și strategiilor
de implementare.
Prima reglementare privind dreptul de autor pe plan intern a fost consfințită chiar în legea
fundamentală a Republicii Moldova, care garantează libertatea creați ei artistice, literare și
științifice; în același timp, drepturile autorilor, interesele lor morale și materiale ce apar în legătură
cu diverse genuri de creație intelectuală sunt apărate de lege. Potrivit aceleiași norme, Republica
Moldova se obligă să pă streze, să dezvolte și să propage realizările culturii și ale științei naționale
și mondiale [ 39, art. 33].
În domeniul dreptului de autor reforma legislativă s -a realizat prin adoptarea Legii privind
dreptul de autor și drepturile conexe [ 227, pag. 222]. Noul act normativ a introdus schimbări
radicale de substanță prin crearea unui regim juridic al protecției prin drept de autor, radical diferit
față de reglementarile sovietice. La elaborarea acestei Legi moderne s -a ținut cont de dispozițiile
convențiilor internaționale din domeniu și de prevederile directivelor europene în vigoare la data
elaborării. Legea a devenit un stimulent al creației, iar autorii sunt considerați principalii subiecți
ai relațiilor dreptului de autor. La acea vreme adoptarea acestui act a constituit încă un pas
important spre democratizarea societății pe care l -a făcut Parlamentul Republicii Moldova. Astfel,
oamenii de artă și nu numai au posibilitatea să -și asigure protecția drepturilor morale, dar și să
primească o remunerație mate rială pentru valorificarea operei sale.
Legea reglementează, în principal, cele două mari categorii de drepturi:
– relațiile care apar în legătură cu crearea și valorificarea rezultatelor activității de creație;
– relațiile care apar în legătură cu crearea și valorificarea interpretărilor, execuțiilor,
fonogramelor și emisiunilor organizațiilor de difuziune.
În conformitate cu Legea, dreptul de autor protejează operele creației intelectuale în
domeniul literaturii, artei și științei exprimate într -o anumită formă obiectivă ce permite a le
reproduce, atât publicate, cât și nepublicate, indiferent de forma, destinația și valoarea fiecărei
opere, precum și de procedeul de reproducere a ei.
Legea a fost elaborată în spiritul Convenției de la Berna pentru protecț ia operelor literare
și artistice, iar cele cinci modificări [ 116, pag. 29] efectuate pe parcursul a mai bine de 12 ani au
apropiat -o și de celelalte acorduri internaționale, inclusiv Tratatele OMPI și Acordul TRIPs.
Semnarea tratatelor internaționale de R epublica Moldova era urmată de modificarea
legislației interne în spiritul actelor internaționale. Astfel, primele completări au fost realizate după
aderarea Republicii Moldova la Tratatele OMPI și la Convenția de la Roma, norme care urmau să
corespundă no ilor tehnologii digitale, în particular din contul introducerii de noi categorii de
drepturi legate de valorificarea operelor în mediul digital (inclusiv în mediul digital interactiv), de

99
lărgirea nivelului de protecție, de sistematizarea normelor juridice , de specificarea conținutului
limitărilor și excepțiilor.
În timpul discuțiilor privind necesitatea aderării la Convenția de la Roma practicienii în
domeniu se întrebau dacă semnarea Convenției poate duce la îndeplinirea unilaterală a obligațiilor
numai î n legătură cu interpreții din străinătate, dacă pot apărea probleme în legătură cu achitarea
remunerației din bugetul de stat, dacă în Republica Moldova nu sunt organizații privind
administrarea drepturilor patrimoniale ale interpreților, executanților, pr oducătorilor de fonograme
și organizațiilor de difuziune. Toate dubiile s -au spulberat în scurt timp, deoarece:
– aderarea la Convenție garantează protecția eficientă a drepturilor interpreților,
executanților, producătorilor de fonograme și organizațiilo r de difuziune;
– aderarea la Convenție favorizează dezvoltarea proprietății intelectuale și valorificarea
fondului cultural național;
– aderarea la Convenție favorizează dezvoltarea dinamică a unei direcții importante a
economiei naționale, care ulterior poate fi ca o sursă a bugetului de stat;
– aderarea la Convenție va permite înlăturarea fenomenului pirateriei și contrafacerii.
Nefiind încă membru al UE, Republica Moldova și -a armonizat legislația sa în
corespundere cu Directivele acesteia. Cel mai rece nt exemplu este Legea nr. 205 -XVI din
28.07.2005 de modificare a Legii privind dreptul de autor și drepturile conexe, prin care
Parlamentul a modificat art. 17 și a stabilit că protecția dreptului de autor se extinde pe durata vieții
autorului și 70 de ani după decesul acestuia. Extinderea termenului în spiritul Directivelor UE a
permis Republicii Moldova să fie primul stat din CSI care instituie perioada maximă de protecție
a dreptului de autor.
Implementarea actelor internaționale în legislația internă nu ar trebui să afecteze unele
principii tradiționale de protecție a dreptului de autor. Astfel, spre deosebire de legislația statelor
UE, Republica Moldova nu a reglementat detaliat prevederile Directivei privind dreptul de suită
în beneficiul autorului une i opere de artă originale, ci a indicat o clauză generală, potrivit căreia în
fiecare caz de revânzare publică a originalului operei de artă plastică autorul sau moștenitorii lui
au dreptul la primirea de la vânzător a unei remunerări în proporție de 5% di n prețul de revânzare,
dacă acesta nu este mai mic de 20 salarii minime [ 77].
Ca rezultat al unor studii naționale, precum și a practicii statelor UE și a țărilor vecine
[210, pag. 34] s -a ajuns la concluzia că marcajele de control reprezintă o măsură admi nistrativă
capabilă să ofere o protecție adecvată autorilor, interpreților, executanților și producătorilor de
fonograme.

100
Mai mult ca atât, AGEPI, în calitatea sa de instituție națională specializată în protecția
drepturilor asupra rezultatelor creațiilor intelectuale [ 126, art. 3], va putea controla efectiv
difuzarea exemplarelor de opere și fonograme și în rezultat va avea posibilitatea să combată
eficient încălcările din domeniu prin contrafacerea exemplarelor de opere și fonograme.
Astfel, marcajul de c ontrol este, înainte de toate, o garanție pentru consumatori că vor
cumpăra un produs licențiat, confirmă legalitatea și justețea utilizării exemplarelor de creații
intelectuale, pe care este aplicat, și asigură respectarea dreptului.
În același timp pentr u instituțiile de control prezența marcajului de control va fi un indice
care deosebește un produs valorificat legal de unul contrafăcut, prin urmare, va permite lupta
efectivă cu pirateria în domeniul dreptului de autor și al drepturilor conexe [ 133, pag. 28].
AGEPI, luând act de situația creată, a elaborat un proiect de lege de modificare a Codului
Penal, prin includerea art. 185/1 „Încălcarea dreptului de autor și a drepturilor conexe”. În
conformitate cu această normă, răspunderea penală survine în cazu l însușirii dreptului la
paternitate sau altă violare a drepturilor de autor sau a drepturilor conexe, dacă valoarea drepturilor
violate sau valoarea exemplarului licențiat este de proporții mari.
Odată cu semnarea Acordului TRIPs și datorită implementării recomandărilor
Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale și Organizației Mondiale a Vămilor, Codul
Vamal susține această teză și prevede unele măsuri concrete pentru contracararea pirateriei și
contrafacerii [ 38, art. 301 -310]. Astfel, titularul u nui drept de proprietate intelectuală, presupunând
că în cazul trecerii de mărfuri (produse) peste frontiera vamală pot fi încălcate drepturile lui de
proprietate intelectuală, poate solicita asistență organelor vamale.
Deși sistemul de drept al Republicii Moldova nu califică Hotărârile Plenului Curții
Supreme de Justiție ca izvoare de drept, considerăm, totuși, utilă abordarea acestora. În perioada
sovietică sistemul judecătoresc se conducea de Horărârea Plenului Judecătoriei Supreme a URSS
din 18.04.1986 cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a unor prevederi ale
legislației despre dreptul de autor și drepturile conexe [ 55], iar după proclamarea independenței –
de Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 32 din 09.11.19 98 cu privire la practica
aplicării de către instanțele judecătorești a unor prevederi ale legislației despre dreptul de autor și
drepturile conexe [ 70].
În ultimul timp problemele proprietății intelectuale prezintă un interes din ce în ce mai
mare. Practi ca statelor este îndreptată spre înființarea unui singur organ (Canada, Germania,
Republica Moldova, Ucraina), care ar reglementa relațiile atât din domeniul dreptului de autor, cât
și relațiile proprietății industriale. Altă categorie de state consideră e ficientă delimitarea
atribuțiilor, astfel, creându -se două oficii distincte (Franța, România, SUA).

101
Republica Moldova a trecut prin ambele sisteme. Inițial, imediat după proclamarea
independenței, au fost instituite Agenția de Stat pentru Dreptul de Autor, care avea în seama sa
controlul asupra respectării drepturilor autorilor și ale titularilor de drepturi conexe, și Agenția de
Stat pentru Protecția Proprietății Industriale, care reprezenta unica autoritate în ceea ce privește
evidența, expertizarea și în registrarea obiectelor proprietății industriale.
Începutul celei de -a doua etape a avut loc odată cu adoptarea Codului cu privire la știință
și inovare, act care a revoluționat sistemul științific, intelectual și instituțional din Republica
Moldova. Codul prevede crearea unui singur centru [ 33, art. 106] care s -ar preocupa de întreg
sistemul proprietății intelectuale, începând de la operele literare, artistice și științifice și terminând
cu invențiile, mărcile sau topografiile circuitelor integrante – Agenț ia de Stat pentru Proprietatea
Intelectuală, prin fuziunea Întreprinderii de Stat Agenția de Stat pentru Protecția Proprietății
Industriale și Agenției de Stat pentru Drepturile de Autor, devenind succesorul lor de drepturi [ 67].
Oportunitatea instituirii unei instituții unitare a fost dictată de practica statelor europene și de
poziția favorabilă a OMPI în acest sens.
Activitatea în domeniul protecției dreptului de autor și a drepturilor conexe nu ar trebui
limitată doar la AGEPI, deoarece fără colaborarea cu diviziunile Ministerului Afacerilor Interne,
cu Serviciul Vamal și cu Centrul Național Anticorupție nu ar fi posibilă obținerea succeselor
remarcabile din ultimii ani, inclusiv micșorarea substanțială a indicelui pirateriei și excluderea
Republicii Mol dova din lista statelor cu un nivel ridicat al fenomenului pirateriei și contrafacerii.
Deși OMPI, OMC sau IFPI au declarat de mai multe ori că Republica Moldova și -a creat
un sistem național propriu și eficient în domeniul drepturilor de autor și conexe, servind un bun
exemplu pentru statele Europei de Sud -Est, totuși dezvoltarea alertă a societății informaționale,
modificarea modurilor de transmitere a operelor și extinderea rețelei Internet, oferă Republicii
Moldova noi tărâmuri pentru activitate și pent ru cercetare.
Astăzi Republica Moldova are nevoie de găsirea și păstrarea unei balanțe a intereselor
tuturor celor antrenați în domeniul proprietății intelectuale, cu respectarea intereselor Republicii
Moldova și a societății, în ansamblu.

102
3.4. Obiectul raportului juridic din domeniul creaților intelectuale
Indiferent de ramura de drept, de norma care îl reglementează sau împrejurarea pe temeiul
căreia se naște, orice raport juridic se stabilește între subiecții de drept (cel puțin doi) [ 52,
pag.253.], ca re nu pot fi decît oamenii priviți individual sau organizați în colectivități
corespunzătoare. Are un anumit conținut ce reprezintă legătura propriu -zisă dintre subiecți și care
constă în drepturile și obligațiile reciproce ale acestora. În sfîrșit, orice raport juridic are un obiect
care nu este altceva decît “acea acțiune sau acea conduită asupra căreia sînt îndreptate drepturile
subiective și obligațiile participanților la raportul juridic”.[ 90, pag.83; 95, pag.154..]
Așadar, structura raportului juridic privește subiecții între care el se stabilește
(participanții la raport), conținutul, legătura dintre subiecții participanți (drepturile și
obligațiile lor reciproce) și obiectul la care se referă conținutul (conduita umană). În continuare
vom expune sche matic structura unui raport juridic din domeniul creațiilor intelectuale.

STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC
(în baza unui raport juridic concret de licențiere)

În literatura juridică nu există un punct de vedere unitar cu privire la obiectul raportului
juridic. Din punct de vedere filosofic, prin obiect putem înțelege aceea ce îi revine subiectului și
asupra căruia el își îndreaptă activitatea de cunoaștere și altă activitate. Aceasta este cea mai largă
și abstractă definiție. Obiectul și subiectul sînt dou ă categorii perechi. Problema este controversată.
[23, pag.378-379; 202, рag.139-140; 207, рag.494; 181, рag.463-465.]
Vom examina opiniile exprimate începînd cu cea dominantă, pe care o împărtășim.
Faptul juridic

Subiecții
raportu lui juridic

Conținutul
juridic
Conținutul de fapt

Obiectul raportului juridic
Contractul de Licență
Licențiat
Autor
obligațiunea de a
transmite banii
dreptul de a edita,
vinde, redacta,
produce, etc.
obligațiunea de a
transmite creația
intelectuală
dreptul de a
primi banii
Rezultatul creației intelectuale
(transmiterea)
banii (transmiterea)

103
• În lucrările de teorie a statului și dreptului, ca și în cele de ramură, se susține, în general,
că “obiectul raporturilor juridice îl formează anumite acțiuni pe care titularul dreptului
subiectiv le efectuează sau le poate pretinde și pe care celă lalt subiect este obligat a le
săvîrși”. [ 25, pag.372; 23, pag.224; 9, pag.207-208; 72, pag.208; 128, pag.12-13.]
• Unii autori consideră că numai bunurile materiale pot constitui obiect al raportului
juridic și că raporturile juridice care nu se referă la un bun material nu au obiect. [ 9,
pag.224.]
• O altă concepție est e cea a pluralității obiectelor raportului juridic, potrivit căreia
acestea pot fi fenomene variate. Se susține, în această concepție, că obiect al
raporturilor juridice pot constitui atît lucrurile materiale, cît și conduita oamenilor. Alți
autori adaugă la acestea și alte valori nepatrimoniale. [ 9, pag.224.]
Considerăm că este justă prima opinie. Acțiunea legii, mai precis – dispoziția regulii de
drept, nu se poate îndrepta direct asupra unor valori sociale ca viața, onoarea, un bun material etc.
Indifere nt de scopul urmărit – material sau moral – raportul juridic se realizează, în ultimă instanță,
prin conduita umană, constînd într -o acțiune (a da, a face) sau într -o inacțiune (a nu face). Oricît
de fermă ar fi dispoziția regulii de drept, ea nu poate sch imba nici locul unei bile situate într -un
plan orizontal, dacă nu intervine fapta omului.
Nu este lipsită de sens și concepția, conform căreia obiectul raportului juri dic poate fi
foarte variat, printre care:
– lucrurile materiale (bunurile lumii înconjurăt oare care au o valoare din punct de vedere
economic și pot fi exprimate într -o formă bănească),
– anumite valori personale nepatrimoniale (viața, sănătatea, cinstea, demnitatea etc.),
– produsele activității creative și rezultatul creației intelectuale (operel e literare, de artă,
muzică, științifice, programele computerizate etc.),
– rezultatele activității participanților la raporturile juridice (de exemplu, anumite servicii,
sau raporturile juridice care apar în rezultatul încheierii unui contract de antrepriză în construcții
capitale etc.),
– conduita umană exteriorizată (acțiuni sau inacțiuni),
– hîrtiile de valoare și documentele (bani, acții, diplome, atestate etc.).
Unii autori vorbesc de un triplu obiect al raportului juridic:
ـ obiectul juridic, adică conduita părților,
ـ obiectul ideologic, adică voința părților,
ـ obiectul material, adică lucrul (bunul) la care se referă raportul juridic.

104
Asupra obiectului raportului juridic sînt îndreptate drepturile subiective și obligațiile
juridice ale participanților la relaț iile care formează acest raport, cu alte cuvinte – în baza lui apare
însuși raportul juridic. Dreptul subiectiv deschide față de titularul său posibilitatea de a poseda, de
a se folosi, de a dispune de ceva, de a se comporta într -un anumit mod, de a pretin de un anumit
comportament din partea altora etc. Toate acestea nimeresc sub noțiunea de obiect al raportului
juridic. Obligația juridică este chemată să asigure realizarea acestui drept, respectiv funcționarea
normală a raportului juridic în interesul împu ternicitului și al statului în general.
După cum e știut, obiectul general al reglementării juridice îl formează relațiile sociale.
Dar aceste relații reprezintă, la rîndul lor, o realitate foarte complicată și compusă din multe
elemente. Normele juridice și raporturile juridice care apar în baza lor nu le cuprind pe toate, dar
numai anumite tipuri, fragmente, sectoare, sfere ale acestor relații sociale. Din aceste considerente
și apare foarte des întrebarea: care este obiectul concret și nemijlocit al dive rselor raporturi
juridice ? Deosebirea dintre obiectul dreptului în general și obiectele raporturilor juridice concrete,
care apar în rezultatul acțiunii lui, este nivelul de concretizare. [ 2]
Creațiile intelectuale, ca orice bun material, pot face obiectul proprietății, obiect denumit
în acest caz proprietate intelectuală. Domeniul proprietății intelectuale acoperă astăzi creațiile
culturale, sociale și tehnologice ale societății cum ar fi soluțiile tehnice, invențiile, operele literare
și artistice, mărcil e, desenele și modelele industriale, circuitele integrate, programele de calculator,
emisiunile de radio și TV, bazele de date, soiurile de plante etc.
Dreptul de proprietate intelectuală reprezintă ansamblul normelor prin care se protejează
creația intele ctuală.
Natura raportului juridic din domeniul dreptului de proprietate intelectuale a suscitat
controverse în literatura de specialitate:
– raportul juridic este de natură patrimonială și are ca obiect creația intelectuală;
– dreptul de proprietate intele ctuală este un drept sui generis, cu o natură proprie;
Raportul juridic are două laturi: una patrimonială și una nepatrimonială. S -au susținut
mai multe puncte de vedere privind importanța laturii patrimoniale sau a celei nepatrimoniale în
acest domeniu.
Dreptul de creație intelectuală privește două domenii distincte:
– dreptul de autor;
– dreptul de proprietate industrială.
Obiectul dreptului de autor este constituit din operele de creație intelectuală: din operele
științifice (ex. studii, comunicări, pre legeri, altele asemenea), literare (ex. – romane, poezii,
dramaturgie, critică literară) și artistice (opere muzicale, artă coregrafică, fotografie ș.a.).

105
În privința creării și utilizării lor, legiuitorul emite norme juridice ce determină apariția
de dre pturi subiective și de obligații juridice. Asemenea drepturi subiective nu se nasc decât în
privința acelor opere care îndeplinesc în mod cumulativ anumite condiții caracteristice, trăsături
esențiale. În măsura în care acestea sunt îndeplinite, autorul ac elei opere devine titular al dreptului
de autor și uneori și al altor drepturi în mod automat, ex lege, și fără îndeplinirea altor formalități.
După ce opera a fost creată, nu este necesară înregistrarea ei, prezentarea ei la o anumită autoritate
sau org anizație de altă natură.
Aceste condiții, necesar a fi îndeplinite, sunt următoarele:
– să fie vorba despre o creație intelectuală, o creație a minții omului (una sau mai multe
persoane fizice). Persoana juridică, în principiu, nu poate fi titulară a dreptului de autor, deoarece
aceasta nu creează din punct de vedere intelectual.
– să fie vorba despre o creație exprimată într -o formă concretă, perceptibilă simțurilor
umane. Acest lucru nu înseamnă neapărat publicarea operei respective. (ex. manuscrise , notițe,
schiță, tablou, partitură). Dreptul de autor nu ocrotește conținutul de idei al operei. Acesta nu
ocrotește ideile, ci doar o anumită formă de exprimare a acestor idei. Nimeni nu -și poate apropria
ideile (acestea circulă liber). Dacă ideea circu lă sub o anumită formă, această formă e apropriată.
– creația intelectuală trebuie să prezinte originalitate: trebuie să reflecte exprimarea
personalității creatorului. Dacă aceasta nu există, nu putem vorbi de o operă care să fie protejată
prin dreptu l de autor. Este o creație intelectuală dar nu este o operă ca obiect al dreptului de autor.
Noțiunea de originalitate trebuie deosebită de cea de noutate. Dreptul de autor se poate naște chiar
și în legătură cu o operă ce nu conține idei noi. E important ca forma de exprimare a acelor vechi
idei sa fie alta decât cea anterioară și opera să exprime, într -o anumită măsură, personalitatea
autorului subsecvent.
Proprietatea industrială: există două categorii de obiecte ale acesteia: creații intelectuale
industriale și semne distinctive ale activității industriale.
Convenția de la Paris din 1883 privind protecția proprietății industriale (cea mai veche în
materie și încă în vigoare) menționează ca fiind obiecte al proprietății industriale: invențiile,
modele le de utilitate, desenele și modelele industriale, mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu,
numele comercial, indicațiile de proveniență, denumirile de origine. De asemenea, este enumerată
și așa -numita ”represiune a concurenței neloiale”. Autorii ( din ce în ce mai mulți) sunt de acord
că acesta nu constituie un obiect distinct al proprietății industriale. El se regăsește deopotrivă atât
la creații intelectuale industriale, cât și la semne distinctive ale activității industriale, constituind o
acțiun e prin care pot fi apărate toate drepturile de proprietate industrială purtând asupra oricăruia

106
dintre obiectele enumerate mai sus. Cu alte cuvinte, represiunea concurenței neloiale constituie o
consecință a încălcării dreptului de proprietate industrială.
Față de data adoptării Convenției de la Paris din 1883, materia proprietății industriale s -a
îmbogățit și cu alte obiecte. Într -o enumerare nelimitativă, sunt creații intelectuale industriale:
invenția, inovația, know -how-ul, modelele de utilitate, desen ele și modelele industriale, topografia
circuitelor integrate etc., respectiv sunt semne distinctive ale activității industriale: mărcile (de
fabrică, de comerț sau de serviciu), indicații geografice (denumiri de origine și/sau indicații de
proveniență), n umele comercial (firma), emblema.
Noțiunea de proprietate industrială presupune două aspecte:
a) instituția juridică a proprietății industriale și
b) dreptul subiectiv de proprietate industrială.
S-ar putea defini instituția juridică a proprietății indus triale ca fiind un ansamblu de norme
juridice ce reglementează raporturile sociale privitoare la creațiile intelectuale industriale și la
semnele distinctive ale unei activități industriale. Din această definiție se pot reține următoarele
elemente definito rii:
Proprietatea industrială este un ansamblu de norme juridice care au același obiect.
Specifica acestor norme este faptul ca își au izvorul atât în actele normative interne, cât și în
tratatele și convențiile internaționale. Legislațiile naționale su nt din ce în ce mai mult adoptate pe
baza standardelor ce stau la baza elaborării actelor normative internaționale.
Cât privește caracterul acestor norme juridice, este de subliniat apartenența lor la diverse
ramuri de drept: dreptul civil, drept proces ual civil, dreptul muncii, dreptul administrativ, dreptul
financiar, dreptul penal, dreptul procesual penal etc. Dintre aceste norme, însă, prevalează normele
dreptului civil.
Normele acestei instituții reglementează raporturi patrimoniale dar și raportu ri personal –
nepatrimoniale. Subiectele acestor raporturi sunt persoane fizice, dar și persoane juridice.
Specificul raporturilor reglementate de normele proprietății industriale este obiectul
(obiectele) la care se referă aceste raporturi: creațiile int electuale industriale și semnele distinctive
ale activității industriale.
Analizând toate și fiecare din aceste obiecte, rezultă că acestea prezintă trăsături și
caracteristici comune:
– Toate aceste obiecte sunt bunuri, în sensul juridic al termenului ( sunt susceptibile
de apropriere sub forma unor drepturi patrimoniale).
– Aceste obiecte sunt transmisibile (după caz, prin licență sau prin cesiune).
– Toate aceste obiecte sunt bunuri incorporale – nu au o substanță materială.

107
Dreptul de proprietate in dustrială nu va purta asupra unui bun material. Titularul dreptului
de proprietate asupra suportului material al operei nu este în mod necesar și titularul dreptului de
proprietate industrială.
– Aceste obiecte se caracterizează prin ubicuitate. Ubicuita tea poate fi de două feluri:
a) Ubicuitatea sub aspectul apariției desemnează aptitudinea acestor obiecte de a putea
fi create de două sau mai multe persoane ce au lucrat în mod independent, unele de altele, în același
timp (sau în perioade de timp diferit e), în același loc (sau în locuri diferite).
Legiuitorul este cel care emite norme prin care să se identifice titularul dreptului de
proprietate industrială (ex: sunt recunoscuți amândoi ca titulari ai dreptului – cotitulari, sau doar
unul dintre aceștia va fi recunoscut ca fiind titular al dreptului). În această din urmă ipoteză se
naște întrebarea care dintre cei doi va fi recunoscut ca fiind titularul dreptului. Există legislații ce
stabilesc ca principiu că titular al dreptului de proprietate industria lă este acela care a îndeplinit
primul anumite formalități cerute de lege în fața unor autorități stabilite de lege.
b) Ubicuitatea sub aspectul folosinței desemnează aptitudinea obiectelor proprietății
industriale de a putea fi folosite, chiar în integra litatea lor, de două sau mai multe persoane,
independent una de alta, în același timp si in același loc sau în locuri diferite. Legiuitorul a emis
norme juridice cu privire la instrumentele de transmitere a acestor obiecte ce fac posibilă folosirea
conco mitentă a lor de către persoane diferite, chiar în același timp. De exemplu, prin contractul de
licență nu se transmite însuși dreptul de proprietate industrială, cu toate prerogativele sale, ci doar
posibilitatea de a folosi creația sau semnul distinctiv și de către beneficiarul licenței.
Termenul „industrie” („industrial”) are un înțeles convențional (special), acesta
cuprinzând nu doar industria propriu -zisă (ca ramura a economiei nationale), ci si alte domenii
cum ar fi comertul, agricultura, etc. In materia proprietatii industriale notiunea de „industrie” este
conceputa ca tot ceea ce presupune si este datorat muncii omului, activitatii sale asupra naturii.

108
4. SPECIFICUL CONȚINUTULUI RAPORTULUI JURIDIC DIN DOMENIUL
CREAȚIILOR INTELECTUALE
4.1. Drepturile obiective născute în cadrul raporturilor din domeniul creațiilor intelectuale
Problematica dreptului poate fi abordată sub mai multe aspecte. Trebuie menționat faptul
că această categorie aparține nu numai științelor juridice, ci și altor ramuri al e științelor sociale,
precum eticii, unde categoriile de drept -nedrept constituie capitole importante ale cunoașterii. De
asemenea, dreptul este privit ca un fenomen sociologic, cu o structură complexă și o fizionomie
aparte ce întruchipează, în gradul cel mai înalt posibil, viața juridică a unei societăți umane.
Termenul “drept” concretizează acea componență a sistemului normelor sociale, care
grupează reglementările a căror respectare obligatorie este asigurată, la nevoie, prin forța de
constrîngere a sta tului. Totodată, dreptul este și o știință. Oprindu -ne asupra acestui ultim sens,
trebuie să precizăm că, asemenea oricărei alte științe particulare, care investighează un anumit
domeniu al realității, știința dreptului își are particularitățile sale. Idee a însă, pe care se
fundamentează întreg edificiul cunoașterii în acest domeniu – cea de justiție, dreptate, echitate, nu
este proprie numai dreptului. Astfel, ea poate fi întîlnită și în alte componente cognitive, cum sînt:
politica, etica, religia, care î și întemeiază propriile discursuri, printre altele, și pe aceste concepte.
Dreptul este un fenomen dinamic, el își pune amprenta asupra realităților sociale, fiind,
totodată, influențat de aceste realități. Profesorul iugoslav J.Goricar menționează: “Scopu l
fundamental al științelor juridice constă în a cerceta cum trăiește dreptul în mediul social, cum îl
influențează societatea și cum ea contribuie la menținerea și perfecționarea lui”.[ 53, pag.2]
Dreptul îl putem defini ca fiind totalitatea normelor jurid ice, generale și impersonale,
strict determinate și obligatorii, stabilite sau sancționate de către stat, care fixează cadrul juridic
de organizare a statului și de conducere a societății și care reglementează cele mai importante
relații sociale, stabilind căile și mijloacele de apărare, consolidare și dezvoltare a ordinii și a
raporturilor sociale, reprezentînd voința clasei (claselor) dominante, iar la etapa contemporană – a
majorității populației sau a întregului popor, a căror aplicare și respectare est e garantată de către
stat, putînd fi impusă, la nevoie, prin forța de constrîngere a acestuia.
Mulți autori au formulat diferite opinii asupra termenului drept. Astfel, unii dintre aceștia
susțin că și cuvîntul ius echivalează în română cu dreptul, deoarec e se spune ca ar proveni de la
iubere, care înseamnă a porunci, iar Ihering susține că ius ar deriva din sanscritul iu, ceea ce
înseamnă legătură. De aici și rezultă definiția dreptului – ceea ce leagă pe toată lumea. Indiferent
însă care este cea mai core ctă explicație în sens etimologic, există un consens privitor la faptul că
dreptul înseamnă ceea ce este conform cu regula și, ca atare, ceea ce este obligatoriu sau ceea ce
“leagă” pe cetățean de regulă.

109
Ca ansamblu de norme care organizează conviețuirea umană și îi statornicește
principalele coordonate, orientînd comportamentul uman și apărînd societatea de fenomenele
dăunătoare, dreptul este o tehnică. Participarea individuală în relațiile sociale are loc pe baza unui
statut reglementat juridic.
Ca ansam blu de procedee și mijloace prin care legiuitorul selectează cerințele tipice,
dîndu -le expresie juridică, prin care judecătorul selectează norma sau normele cele mai indicate
spre a le aplica în procesul individualizării speței respective sau prin care av ocatul selectează și
expune argumentele necesare efectuării demonstrației în apărarea clientului său, dreptul este o
artă.[ 95; 195, рag.217-243.]
Asupra conceptului de drept sau statornicit trei sensuri :
– drept subiectiv;
– drept obiectiv;
– știința dre ptului.
În primul caz, sensul de “drept subiectiv” al termenului de “drept” desemnează
prerogativa, facultatea sau posibilitatea recunoscută unei persoane de a pretinde să i se dea ceva,
să i se execute o prestație sau să obțină de la o persoană acordul de a se abține de la o anumită
activitate. Rezultă că “dreptul”, ca prerogativă, constituie atributul unei persoane ce este titularul
sau subiectul acestui drept. De aici și denumirea de “drept subiectiv” – adică al titularului sau al
subiectului. [99, pag.8; 202, рag.66.]
Cel de -al doilea sens, de “drept obiectiv”, căruia îi vom acorda un spațiu mai larg pe
parcursul tratării acestui paragraf, reprezintă totalitatea normelor juridice care se conțin în
legislație, care, deși constituie cadrul de realizare a d reptului subiectiv, a comportat și încă mai
comportă multe discuții.
Aceste două categorii sînt întîlnite numai în teoria și practica juriștilor și nu sînt legate de
categoriile filosofice “obiectiv” și “subiectiv”. Totuși, aceste două noțiuni juridice au însemnătatea
lor. Normele juridice, în modul respectiv stabilit, sînt obiectivizate în legislație (în practica
judiciară și în alte izvoare de drept), de aceea, din momentul adoptării și intrării lor în vigoare, nu
depind de voința fiecărui subiect (chiar și a guvernanților). Drepturile cetățenilor, ale
întreprinderilor, asociațiilor etc., dimpotrivă, aparțin fiecărui subiect în particular. Dreptul
subiectului reprezintă mărimea, limitele comportării lui, recunoscute și garantate de stat.
La fel, între aces te două noțiuni există o legătură reciprocă, o interacțiune organică. De
exemplu, dreptul subiectiv este acea categorie juridică care presupune întărirea lui în actele
normative sacre particulare ale statului, adică în dreptul obiectiv. Totodată, normele j uridice nu -și
pot găsi o aplicare reală, fără a stabili anumite drepturi și obligații subiectelor de drept respective.

110
Și cel din urmă sens al termenului “drept” este cel de “știința dreptului”. Oprindu -ne
asupra acestui ultim sens, trebuie să precizăm că, asemenea oricărei alte științe particulare, care
investighează un anumit domeniu al realității, știința dreptului își are particularitățile sale.
Totodată, știința dreptului are ca obiect cercetarea normelor și raporturilor juridice, cercetarea
izvoarelor dreptului, elaborarea, aplicarea și realizarea dreptului etc.
Conceptul dreptului, ca sistem de norme stabilite sau sancționate de stat, descoperă unul
dintre aspectele realității juridice. Astfel de norme sunt esența regulii de conduită, sunt regulatori
ai relațiilor sociale dintre oameni. Deoarece este un regulator social, manifestîndu -se față de fiecare
persoană sau organizație în parte ca un oarecare factor exterior, dreptul ca sistem de norme poartă
un caracter obiectiv, adică nu aparține unui anumit subiect, nu reprezintă o particularitate a lui
proprie sau a societății. De aceea, normele de drept, sau dreptul ca sistem de norme, este denumit
drept obiectiv[ 212, рag.235; 184, рag.129; 71, pag.21.]
Referindu -ne la conceptul de drept obiectiv, este imp ortant, după noi, să începem analiza
acestui fenomen juridic cu definiția lui, care a primit în literatura juridică mai multe forme:
a) Într -o concepție formulată încă la începutul secolului trecut de E.N.Trubețkoi, renumit
teoretician, jurist și filosof rus, dreptul obiectiv reprezintă „totalitatea normelor juridice și
oglindește în sine elementul social al dreptului.[ 224, рag.152.] Considerăm că în această definiție
accentul se pune pe elementul social al dreptului obiectiv, element deosebit de important ce nu
poate fi contestat și care nu poate lipsi din definiția dreptului obiectiv. Însă, dreptul este un
fenomen deosebit de complex ce cuprinde în sine tot ceea ce ține de individ, societate, stat.
Observăm deci că definiția expusă de E.N.Trubețkoi reflec tă doar primele două componente, fără
a specifica care este rolul statului în reglementarea relațiilor sociale, reglementare ce se
concretizează, în ansamblul său, în conceptul de drept obiectiv. De asemenea, nu trebuie negat
rolul statului în asigurarea r espectării acestor norme.
b) Într -o altă concepție, exprimată de juristul francez P.Sandevoir, dreptul obiectiv
reprezintă „totalitatea normelor care înzestrează indivizii cu drepturi și prerogative, însărcinîndu –
i, concomitent, cu obligații concrete". [218, рag.143.] În această ordine de idei, autorul definește
normele juridice și menționează că totalitatea lor formează dreptul obiectiv. Acest din urmă gînd
nu poate fi contestat, deoarece, într -adevăr, dreptul obiectiv nu este altceva decît un sistem de
norme juridice și nu doar ansamblul sau totalitatea lor. Însă, și în această definiție nu se
menționează cine este autorul sau cine elaborează dreptul, sub ce formă el este exprimat, care sunt
consecințele nerespectării lui.
c) Într -o altă definiție, dr eptul obiectiv reprezintă „normele general -abstracte ale
dreptului pozitiv care prevăd pentru diferiți subiecți de drept condiții și posibilități juridice formal

111
egale pentru realizarea în raporturi juridice concrete a scopurilor și intereselor licite – dobîndirea
și realizarea drepturilor lor subiective, individual -determinate și concrete, crearea și executarea
obligațiilor lor juridice individual determinate și concrete".[ 209, рag.504-505.] Este o definiție
foarte corectă. Autorul ei, renumitul jurist rus V.S. Nerseseanț, a dorit să definească dreptul
obiectiv prin prisma elementului său definitoriu și distinctiv în raport cu dreptul subiectiv, și
anume: că dreptul obiectiv este întotdeauna o prescripție (o totalitate de prescripții) generală
(generale) și abstractă (abstracte) adresate la un număr nedeterminat de persoane, persoane
neconcrete în privința individualizării lor. Trebuie să recunoaștem că, deși este absolut corectă din
punctul de vedere al sensului său juridic, această definiție nu a fost prel uată sau folosită și de alți
savanți.
d) În unele cazuri, dreptul obiectiv este înțeles ca „ansamblul normelor de drept care
determină conținutul drepturilor și obligațiilor unui cerc nedeterminat de subiecte ce se află în
sfera de acțiune a normei juridi ce".[226, рag.307] Această definiție subliniază conținutul normelor
juridice, și anume: drepturile și obligațiile juridice subiective. Însă, accentuînd că aceste drepturi
și obligații se adresează unui cerc nedeterminat de persoane, autorul pe bună drep tate prezumă că
ele sunt doar abstracte, încă neconcretizate prin subiectele lor, concretizare ce se realizează doar
în momentul stabilirii raportului juridic prin concretizarea subiectelor lui și prin exercitarea
concretă a drepturilor subiective.
e) O d efiniție reținută în doctrina românească, exprimată de G.Vrabie, determină dreptul
obiectiv ca o „totalitate de norme obligatorii, elaborate de organele competente ale statului sau
sancționate de acestea, norme ce pot fi realizate la nevoie prin intermediu l coerciției statale".[ 140,
pag.5.] Definiția propusă de G.Vrabie, deși pare mai completă decît cele de mai sus, totuși nu
menționează nimic despre caracterul general și abstract al normelor juridice (cu excepția normelor
juridice de stimulare care au un c aracter concret chiar din momentul adoptării lor), caracter ce
definește întregul sistem al dreptului obiectiv.
f) În doctrina autohtonă, dreptul obiectiv este definit ca: „totalitatea normelor juridice,
generale și impersonale, strict determinate și obli gatorii, stabilite sau sancționate de către stat, care
fixează cadrul juridic de organizare a statului și de conducere a societății și care reglementează
cele mai importante relații sociale, stabilind căile și mijloacele de apărare, consolidare și dezvolta re
a ordinii și raporturilor sociale, reprezentînd voința clasei (claselor) dominante, iar la etapa
contemporană – a majorității populației sau a întregului popor, a căror aplicare și respectare este
garantată de stat, putînd fi impusă, la nevoie, prin for ța de constrîngere a acestuia".[ 3, pag.153.]
Considerăm, în contextul definițiilor prezentate, că toate au dreptul la existență,
apreciindu -le ca fiind corecte din punctul de vedere al esenței și nucleului lor teoretico -științific.

112
Totuși, trebuie de subl iniat că unele din ele sunt mai complete, mai expresive, altele mai puțin
concrete, unele mai detaliate și mai semnificative, altele mai simpliste, însă toate sunt rodul unor
cercetări subiective și individuale, manifestare a tendinței de exprimare origina ră și de pe pozițiile
propriilor investigații, căci doar în contradicție se naște adevărul.
Definirea noțiunii de drept obiectiv trebuie axată pe următoarele criterii:
a) dreptul obiectiv este un sistem de norme juridice și nu doar o totalitate sau un ans amblu
de norme de drept, deoarece anume prin funcționare sistematică a întregului mecanism juridic se
individualizează și se distinge sistemul juridic de ansamblul normelor morale. Acest mecanism
uriaș se declanșează și poate funcționa eficient doar printr -o „colaborare" a lor, printr -o strînsă
interferență, corelație și interdependență. Astfel, la baza acestui mecanism stă, bineînțeles,
Constituția țării, codurile și legile organice, urmează apoi legile ordinare, actele normative
subordonate legilor. Este bine cunoscută interdependența dintre normele de drept penal și cele de
procedură penală sau dintre cele de drept penal și cele de drept execuțional penal etc.
b) în al doilea rînd, trebuie de menționat cum acele reglementări ale relațiilor sociale
ajung să devină norme juridice și cine este autorul lor. După noi, este deosebit de important a
menționa în definiția dreptului obiectiv că normele juridice sunt rodul expresiei voinței generale,
adică a poporului, voință exprimată prin dreptul la vot al cetăț enilor. Normele de drept sunt
elaborate în cadrul unui organ special al statului, împuternicit cu funcții speciale în acest sens,
conform unei proceduri precis determinate. De asemenea, trebuie de menționat că nu toate normele
de drept sunt elaborate de st at, adică sunt rezultatul muncii specializate a organului său legislativ;
unele norme pot fi sancționate sau, altfel spus, recunoscute, acceptate ca avînd forță de lege, cum
ar fi ridicarea unei cutume la rang de lege prin incorporarea acelei norme juridic e nescrise într -o
lege a statului, dar care are o aplicabilitate generală și repetată în timp, recunoscută de către
subiecții raporturilor juridice ca avînd forță juridică obligatorie.
c) Forma de exprimare a normelor de drept.
d) Un alt aspect important vizează scopul pe care îl urmărește staul prin reglementarea
relațiilor sociale și adoptarea normelor juridice.
e) În fine, trebuie să menționăm că o definiție nu ar fi completă dacă nu s -ar menționa
despre modul de aducere la îndeplinire a normelor juri dice impuse de către stat și despre mijloacele
folosite de către stat în garantarea ordinii juridice exprimată prin normele sale.
În baza celor expuse supra putem defini dreptul obiectiv ca acel sistem de norme juridice
general -abstracte elaborate sau san cționate de stat prin organul său legislativ ca urmare a voinței
majoritare a poporului exprimată prin reprezentanții săi aleși, norme exprimate în legile sau actele
normative subordonate legilor ce au ca scop organizarea și funcționarea eficientă a tuturo r

113
organelor de stat, reglementarea relațiilor sociale, menținerea și apărarea ordinii publice, norme ce
pot fi realizate la nevoie prin intermediul coerciției statale.
Potrivit teoriei generale noțiunea de drept cuprinde nu numai normele de drept, care se
conțin în actele normative, dar și drepturile persoanelor fizice și juridice – drepturile subiective ale
participanților la raporturile juridice civile. Dreptul subiectiv reprezintă tipul și măsura
comportamentului posibil al unui subiect de drept, care co nține împuternicirea de a avea un anumit
comportament, de a cere un anumit comportament de la persoanele obligate, de a se apăra și de a
fi ocrotit prin lege [ 198, pag. 32-33]. În opinia lui S.N. Bratusi dreptul subiectiv este o posibilitate
ocrotită de l ege de a acționa [ 176, pag. 34].
Astfel, subiectul de drept poate acționa de sine stătător, precum și de a cere de la alte
persoane un comportament corespunzător. În materia dreptului se deosebesc drepturi în sens larg
și drepturi în sens îngust [ 205, pag. 94]. Deci, drepturile ce apar în privința obiectelor nemateriale
formează cercul de drepturi în sens îngust, la care se atribuie și dreptul asupra rezultatelor
activității intelectuale. [ 178, pag. 486 -487].
Dreptul asupra creației intelectuale a fost t otdeauna obiect al discuțiilor doctrinare. În
perioada sovietică dreptul asupra creațiilor intelectuale era studiat în calitate de atribut ce
individualiza rezultatele activității persoanelor juridice [ 189, pag. 147 -151; 190, pag. 110; 216,
pag. 144 -145]. Individualizarea are o mare importanță pentru persoanele juridice care se ocupă cu
activitatea economică de fabricare a produselor, de realizare a lor și de prestare a serviciilor.
Astfel, consumatorul are posibilitatea de a diferenția produsele ce aparți n diferitor producători și
se poate pronunța asupra calității acestor produse. Dreptul la creațiile intelectuale era un drept
subiectiv ce aparținea în exclusivitate persoanelor juridice întreprinderi de stat, deoarece erau
aproape că unicele subiecte ale activității economice [ 216, pag. 191]. În acea perioadă creațiile
intelectuale nu erau atât de avantajoase în condițiile relațiilor de piață și ale concurenței, deoarece
dominau relațiile de monopol al statului, proprietatea de stat, lipsea concurența
O activitate a omului utilă și importantă este activitatea comercială. Pentru un comerciant
foarte important este fondul de comerț, care include atât elemente corporale, cât și incorporale.
Fondul de comerț formează un drept de proprietate incorporală [ 22, pag. 99-100]. Printre
elementele fondului de comerț un rol important revine creațiilor intelectuale.
Deoarece dreptul la creația intelectuală fiind după natura sa juridică diferit de drepturile
reale și de cele obligaționale, creația intelectuală ca obie ct al relațiilor sociale este reglementată
prin legi speciale, dreptul comun conținând doar norme generale. Astfel, în Republica Moldova,
precum și în alte state sunt adoptate și funcționează un set de legi și acte normative speciale care
reglementează dom eniul dat. Ca și celelalte drepturi asupra bunurilor incorporale incorporale,

114
dreptul la creația intectuală a fost calificat inițial, în sec. XIX, ca drept de proprietate. Teoria
proprietății este cea mai veche teorie ce se baza pe dreptul natural. Confor m acestei teorii dreptul
titularului asupra unui rezultat al creației intelectului este un drept de proprietate opozabil tuturor
persoanelor, care face parte din drepturile reale, dreptul de proprietate. Astfel, titularul, în
corespundere cu tradiționalul drept roman, dispune de toate prerogativele ca un proprietar asupra
bunurilor materiale: ”usus, fructus și abusus” [ 208, pag. 106 -107]. Teoria proprietății a fost
consacrată de legislația revoluției franceze. Legislația Rusiei din sec. XIX, de asemenea, a tribuia
dreptul de autor, de inventator și dreptul asupra mărcii categoriei dreptului de proprietate. Această
concepție a fost înaintată la formarea proiectului Codului Civil (Гражданское Уложение) de la
sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX. Însă, majori tatea savanților ruși s -au pronunțat pentru
includerea în legislație a termenului de „drept exclusiv” și nu „drept de proprietate” [ 219, pag.
14-15]. Noțiunile de proprietate industrială, intelectuală, practic, au încetat a se mai folosi, iar dacă
se și u tilizau uneori – numai ca obiect de critică.
Deoarece utilizarea creațiilor intelectuale este de natura a cuceri clientela și ajută
consumatorii la alegerea produselor, serviciilor, Paul Roubier, în 1935, a numit acest drept, drept
de clientelă [ 149, pag. 467]. El se află la granița dintre drepturile personale și reale, care formează
a treia categorie de drepturi. Dreptul la marcă diferă de drepturile personale, deoarece este opozabil
tuturor. Titularul dreptului la creația intelectuală se poate opune t uturor concurenților care
utilizează aceleași obiecte a proprietății intelectuale. Acesta este un drept de proprietate asupra
rezultatelor activității intelectuale care se poate opune „erga omnes”.
Astfel, apare noua teorie – teoria drepturilor asupra obi ectelor creației intelectuale.
Adepții acestei teorii au accentuat că această proprietate diferă de cea din dreptul comun, deoarece
este limitată în timp și teritorial, drepturile intelectuale sunt legate de titular și sunt ocrotite prin
alte mijloace juri dice, deci, este vorba de o proprietate ce necesită reglementări speciale în virtutea
caracterului nematerial. Obiectele acestui drept de proprietate sunt bunurile incorporale. Drepturile
asupra rezultatelor creației intelectuale sunt drepturi „sui generis ”, adică drepturi care se deosebesc
de cele clasice: reale, obligaționale și personale. Unul din creatorii acestei teorii a fost E.Picard,
jurist Belgian, care a arătat că dreptul la creaíile intelectuale formează o proprietate intelectuală
deosebită, car e se deosebește de proprietatea asupra bunurilor materiale [ 221, pag. 4-5].
Ideea drepturilor intelectuale, ca categorie specială, s -a bucurat de un mare succes. O mai
mare valoare a căpătat teoria drepturilor exclusive, enunțată în doctrina germană și a nglo-
americană. Conform acestei teorii, care a rămas a fi dominantă actualmente în doctrină, titularul
dispune de dreptul exclusiv de folosință a creației intelectuale, care formează latura pozitivă a

115
dreptului la marcă și de dreptul exclusiv de a interzi ce oricărui terț de a folosi creația intelectuală
fără acordul titularului – ceea ce formează latura negativă a dreptului [ 91, pag. 9-12].
Dreptul la creațiile intelectuale, în perioada sovietică, era considerat drept exclusiv. Prin
exclusivitate în anii 20-30 se înțelegea dreptul titularului de a folosi creația intelectuală pentru
orice produs pe întreg teritoriul statului, dreptul de a interzice terților utilizarea unuei creații
intelectuale identice sau similare, precum și posibilitatea transmiterii cr eației intelectuale numai
împreună cu întreprinderea [ 183, pag. 21].
Mai târziu caracterul exclusiv asupra creațiilor intelectuale s -a păstrat numai că
exclusivitatea se referea numai la produsele și serviciile care au fost înregistrate și indicate în
certificatul eliberat. Dreptul exclusiv al titularului creației intelectuale este numit drept de
monopol, deoarece numai titularul are dreptul asupra creației intelectuale date pentru produsele,
serviciile înregistrate. [ 153, pag. 423].
Doctrina franceză co nsideră dreptul asupra creațieiintelectuale ca fiind un drept
patrimonial [ 153, pag. 313 -314]. Teoria caracterului patrimonial al dreptului asupra creațiilor
intelectuale a fost susținută de la J.Kohler încoace, cu toate că creațiile intelectuale nominale au
fost adesea considerate legate de persoana titularului.
Dreptul asupra creațiilor intelectuale, în perioada sovietică, era considerat un drept
personal nepatrimonial, reprezentând un semn ce individualizează întreprinderile și rezultatele
activității lor. Acest drept era asimilat altor drepturi personal nepatrimoniale cum ar fi dreptul la
nume, cinste, demnitate, care nu puteau fi evaluate în bani, erau strâns legate de persoană și nu
puteau fi transmise. Dreptul asurpra creațiilorintelectuale, deci, se caracteriza prin exprimarea
valorilor morale – a cinstei și demnității.[ 200, рag. 53].
Însă, acest drept are și importanță patrimonială deoarece de rezultatele creației intelectului
depinde comercializarea produselor. În opinia altor autori acest drept este un drept patrimonial
[214, рag. 130].
Caracterul patrimonial al creațiilor intelectuale rezultă din dreptul titularului de a
transmite aceste obiecte cu titlu oneros. Față de alte drepturi recunoscute personal nepatrimoniale,
în perioada sovietică, creația intelectului putea fi transmisă atât împreună cât și separat de
întreprindere. Important este de a sublinia că actele normative sovietice nu stipulau expres
transmiterea dreptului la creația intelectuală în schimbul unui preț. De obicei, dreptul as upra
creației intelectuale putea fi transmis de la o persoană juridică la alta în caz de reorganizare.
Practic, până în anii 90 în Uniunea Sovietică drepturile la creațiile intelectuale se
transmiteau cu titlu gratuit [ 158, рag. 69]. Acest fapt ne demonst rează că dreptul asupra creațiilor
intelectuale nu era evaluat, deci nu era patrimonial.

116
Ulterior, odată cu dezvoltarea relațiilor economice, dreptul asupra rezultatelor creației
intelectuale a fost recunoscut ca patrimonial, fiind transmis și cu titlu o neros. Astfel, aceste
rezultate au devenit obiecte ale diferitor contracte.
Unul dintre elementele fundamentale ale activității economice a întreprinderilor este
realizarea de produse de calitate superioară. Această tendință majoră este de o vitală importa nță în
economia de piață, ca urmare a accentuării competiției, când se afirmă cu adevărat numai acele
produse care se disting prin nivelul tehnic, prin caracterul lor modern, prin trăinicie și precizie în
funcționare, prin gradul înalt de finisare.
Când ri gorile calității nu sunt respectate, când pe poarta fabricii ies produse care din punct
de vedere al execuției, al calității, nu satisfac cerințele, prestigiul acelei fabrici este direct
prejudiciat. Situația afectează nu numai interesele întreprinderii im plicate, ci și interesele
economiei naționale, mai ales când produsele respective sunt livrate pe piața externă.
Executarea și punerea în circulație a unor produse cu deficiențe de calitate, rezultate ale
nerespectării prescripțiilor tehnologice și lipsei de exigență a organelor de control, atrage nu numai
consecințe economice negative, dar și o diminuare a prestigiului colectivului întreprinderii unde
s-a fabricat. Deci, între calitatea produselor și marca fabricii există o strânsă legătură, prestigiul
mărfii unui produs indentificându -se cu prestigiul însuși al colectivității care l -a realizat.
În economia modernă, rezultatele creației intelectuale au un rol deosebit de important în
acțiunea de promovare a vânzărilor pe piața internă și externă.
Actualmen te, în Republica Moldova, dreptul asupra rezultatelor creațiilor intelectuale
este un drept patrimonial, fiind obiect al diferitelor contracte, al aporturilor în fondul social al
societăților comerciale. Actualmente, în baza Noului Sistem de Contabilitate, drepturile asupra
tuturor rezultatelor creației sunt evaluate și contabilizate.

117
4.2. Drepturile subiective născute în cadrul raporturilor juridice din domeniul creațiilor
intelectuale
Multitudinea concepțiilor cu privire la dreptul subiectiv exprimate î n literatura de
specialitate pot fi împărțite în trei categorii distincte. În prima categorie pot fi incluse teoriile,
autorii cărora examinează drepturile subiective, înainte de toate, ca un mijloc de a asigura celui
îndreptățit o conduită determinată din partea persoanei obligate. Reprezentanții celei de -a doua
categorii, dimpotrivă, observă esența dreptului subiectiv în însăși conduita celui îndreptățit
permisă de ordinea de drept. În fine, la cea de -a treia categorie sînt atribuite teoriile mixte, adepț ii
cărora subliniază că pentru dreptul subiectiv este la fel de important atît conduita permisă celui
îndreptățit, cît și conduita prescrisă persoanei obligate.
Unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai teoriilor clasificate în prima grupă a fost
M.M .Agarkov. Dreptul subiectiv, după M.M.Agarkov, este identic cu pretenția și este definit de
către acesta ca posibilitatea persoanei de a declanșa coerciția statală pentru a lua măsurile de
constrîngere împotriva persoanei obligate în cazul neexecutării de către aceasta a obligației sale".
Această definiție a suportat la momentul respectiv mai multe critici. [12]
Mulți autori, printre care L.A.Lunț, S.F. Kecekian indicau că definiția promovată de
M.M.Agarkov se apropie foarte mult de concepția juristului germ an A.Thon. . [12]
Considerăm că această remarcă nu este fundamentată. Expunîndu -și concepțiile sale
privitor la corelația dreptului subiectiv și a pretenției, A.Thon scria: "Dreptul subiectiv nu este
identic cu pretenția; el poate exista și de cele mai mul te ori există anterior momentului cristalizării
pretenției. Însă doar după acordarea de către ordinea de drept a posibilității unei pretenții eventuale
situația ocrotită de normă se ridică la rangul de drept al persoanei ocrotite. Dreptul subiectiv
dobînde ște fundamentare datorită eventualelor pretenții; el există în speranța acestora; mai exact,
el decurge pentru cel apărat de normele de drept din prescripția dreptului obiectiv, potrivit căruia
persoanei, în cazul încălcării normelor i se garantează mijloc ul de apărare denumit pretenție".
Dimpotrivă, M.M.Agarkov îl critica pe A.Thon pentru faptul că, acesta din urmă, definea dreptul
subiectiv doar ca o posibilitate a pretenției, care apare doar în momentul încălcării obligației. Or,
în opinia lui M.M.Agarko v, dreptul subiectiv nu este o posibilitate a pretenției, ci însăși pretenția,
care apare în același moment cu raportul juridic, deși obligația corespunzătoare pretenției nu a fost
încălcată și încetează odată cu el. Totodată, pretenția este doar posibilit atea de a declanșa
constrîngerea statală, ci nu însăși declanșarea lui. Din cele arătate rezultă că între poziția lui
M.M.Agarkov și cea a lui A.Thon există mari deosebiri, deci, sînt nefundamentate concepțiile care
indică contrariul. . [10]

118
Un alt renumit jurist rus O.S.Ioffe definea dreptul subiectiv ca "… un mijloc de
reglementare a conduitei cetățenilor, realizată de normele dreptului civil, pe calea asigurării
conduitei altor persoane în scopul satisfacerii intereselor celui îndreptățit, care coincid cu
interesele statului sau care nu contravin acestora". În această definiție dreptul subiectiv apare ca
un drept la o conduită străină, care servește la satisfacerea intereselor celui îndreptățit. Nu se face
nici o referire la posibilitatea propriilor acți uni ale celui îndreptățit, nici la asigurarea juridică a
acestei posibilități.
Definiția propusă de O.S.Ioffe este susceptibilă de mai multe critici. Autorul subliniază,
pe bună dreptate, că interesul, al cărui satisfacere se asigură prin dreptul subiectiv , intră în
componența acestuia. . [12]
De asemenea, se indică corect că interesul individual trebuie să corespundă interesului
statului fixat în normele de drept sau, cel puțin, să nu contravină lui. Însă, atunci cînd O.S.Ioffe
elimină dreptul celui îndrept ățit la propriile acțiuni din conținutul dreptului subiectiv.
Considerăm că nu este corect ca, incluzînd interesul în conținutul dreptului subiectiv și
înaintînd cerința corespunderii interesului individual celui general, să se excludă din conținutul
dreptului subiectiv conduita celui îndreptățit.
Posibilitatea celui îndreptățit de a avea o anumită conduită nu poate fi exclusă din
conținutul dreptului subiectiv și din alte considerente. O.S.Ioffe subliniază faptul, deși aceasta
contravine definiției sale, că "acțiunile proprii ale celui îndreptățit sînt mijloace de satisfacere a
intereselor lui". Dar dacă din conținutul dreptului subiectiv este exclus mijlocul de satisfacere a
intereselor celui îndreptățit – conduita lui, atunci rezultă că și interesul, de asemenea, nu poate
rămîne în dreptul subiectiv. Astfel, în afara conținutului dreptului subiectiv rămîne, conform
opiniei lui O.S.Ioffe, nu doar conduita, dar și interesul său.
Conduita celui îndreptățit nu poate fi exclusă din conținutul dreptului subiec tiv nu doar
în cazul, cînd această conduită reprezintă mijlocul cel mai apropiat de satisfacere a intereselor celui
îndreptățit, dar și atunci, cînd acțiunile celui îndreptățit asigură numai o conduită determinată a
persoanelor obligate, datorită căreia ar e loc satisfacerea intereselor celui îndreptățit. O.S.Ioffe
vorbește mult despre posibilitatea asigurării juridice a celui îndreptățit să ceară o conduită
determinată persoanelor obligate. Acest fapt nu poate fi contestat, dar apare întrebarea: În ce mod
i se asigură persoanei îndreptățite o conduită corespunzătoare a persoanelor obligate? Evident, pe
calea fixării pentru îndreptățit a posibilității de a cere de la persoanele obligate executarea
acțiunilor prescrise lor, recurgînd în caz de necesitate la fo rța de constrîngere a statului. În acest
mod, nici aici nu ne putem lipsi fără conduita proprie a îndreptățitului. Excluderea propriei
conduite din conținutul dreptului subiectiv ar duce la neasigurarea juridică a conduitei persoanelor

119
obligate, de care ar e nevoie cel îndreptățit și, în consecință, la imposibilitatea satisfacerii
intereselor lui.
În fine, în înțelesul dreptului subiectiv propus de O.S.Ioffe, nu este posibil de a se distinge
conținutul dreptului de cel al obligației. În realitate, dacă "…c onținutul dreptului subiectiv într –
adevăr ar consta în ceea ce este prescris sau interzis să facă persoanei obligate", atunci conținutul
obligației constă în același fapt, de a asigura o conduită determinată a persoanelor obligate în
scopul satisfacerii in tereselor celui îndreptățit.
Alți doi distinși juriști ruși, S.I.Vilneanschi și S.F.Kecekian, transferă centrul de greutate
asupra conduitei persoanelor obligate cînd determină specificul raportul juridic. Astfel,
S.I.Vilneanschi reduce dreptul subiectiv l a posibilitatea fixată pentru cel îndreptățit de a cere
persoanelor obligate săvîrșirea acțiunilor prescrise lor. S.F.Kecekian observă specificul
raporturilor juridice înainte de toate în faptul că "… odată cu nașterea lor, pentru unele persoane se
desch ide posibilitatea prevăzută de normele de drept și asigurată de stat de a folosi în interesele și
scopurile sale conduita altor persoane (obligate), pentru care conduita corespunzătoare devine un
deziderat social".. [11]
Trebuie, totuși, de menționat că S.F .Kecekian comite o inconsecvență, definind
conținutul dreptului subiectiv. Pe de o parte, el susține că conținutul dreptului subiectiv rezidă în
acțiunea altor persoane. Totodată, în conținutul dreptului subiectiv nu se include nici măcar
posibilitatea aco rdată celui îndreptățit de a cere persoanelor obligate îndeplinirea acțiunilor
prescrise lor. În același timp, autorul definește dreptul subiectiv ca posibilitatea de a acționa într –
un mod determinat, în particular, de a cere o conduită corespunzătoare cel eilalte sau celorlalte
persoane și se împotrivește reducerii dreptului subiectiv la "posibilitatea de a impune". Sînt mai
aproape de înțelegerea corectă a dreptului subiectiv, în opinia noastră, acei autori care observă
esența lui în conduita, permisă de normele de drept însăși persoanei îndreptățite. Teoria
conținutului pozitiv al dreptului subiectiv a obținut o dezvoltare mai temeinică în lucrările lui
S.N.Bratusi. Acesta definește dreptul subiectiv ca reprezentînd acea "limită a conduitei posibile a
persoanei îndreptățite asigurată de lege". Această definiție a fost preluată ulterior și de alți autori,
printre care menționăm: V.M.Kurițin, Z.D.Ivanova, A.V.Mițkevici, S.A.Comarov,
A.B.Vengherov, M.N.Marcenko, V.M.Sîrîh, L.I.Spiridonov. Aproape de această d efiniție este cea,
potrivit căreia "dreptul subiectiv este posibilitatea personală permisă și garantată de lege la o
conduită determinată a persoanei posesoare a acestui drept". Asemenea abordări a dreptului
subiectiv nu reclamă careva obiecții; în ea este cuprinsă esența, ceea ce caracterizează dreptul
subiectiv, și anume, că dreptul subiectiv reprezintă limita conduitei posibile a însăși persoanei
îndreptățite. După cum a menționat și R.O.Halfina, "în definiție trebuie de subliniat că dreptul

120
subiectiv es te limita de conduită posibilă a persoanei, dar nu în general, ci în raportul juridic
respectiv". . [12]
După părerea lui D.M.Ghenkin, în definiție trebuie indicat faptul asigurării conduitei
persoanei îndreptățite prin posibilitatea pretenției. Considerăm că o asemenea completare este de
prisos, deoarece asigurarea posibilității la pretenție este deja inclusă în definiția dreptului subiectiv
propusă de S.N.Bratusi ca fiind limita conduitei posibile asigurată de lege. S.F.Kecekian
obiectează împotriva terme nului "limita (măsura) conduitei posibile", afirmînd că "măsura" este
o noțiune cantitativă, presupunînd comensurabilitatea diferitor mărimi. Or, posibilitățile de
acțiune, asigurate de lege și denumite drepturi subiective sînt multilaterale și incomensura bile. În
acest sens sîntem de acord cu Iu.I.Tolstoi, care, pe bună dreptate, afirmă că atunci cînd se vorbește
despre limita conduitei posibile nu se dorește a se realiza o comparație între două drepturi
subiective, ci pentru a determina limitele stabilite de lege. Termenul "limită" reflectă în mod reușit
că orice drept subiectiv asigură celui îndreptățit posibilitatea de a acționa în cadrul stabilit de lege.
S.F.Kecekian obiectează și împotriva cuvîntului "conduită" inclus de S.N.Bratusi în definiția sa.
Drepturile subiective, subliniază S.F.Kecekian, aparțin nu doar cetățenilor, dar și persoanelor
juridice, organelor de stat etc. Referitor la acestea, afirmă în continuare S.F.Kecekian, nu este
oportun a vorbi despre posibilitatea conduitei acordată de drep tul subiectiv. Această imputare, de
asemenea, este nefundamentată. Formațiunile sociale și statale se prezintă ca subiecte de drept
anume din considerentul că oameni (persoane fizice) împuterniciți de lege, statut sau situație,
elaborează și îndeplinesc vo ința formațiunii respective. Acordarea drepturilor subiective
organizațiilor statale și obștești înseamnă, totodată, și fixarea posibilității unei conduite
determinate pentru acele persoane fizice care, în raportul juridic respectiv, sînt împuterniciți să
exprime voința subiectului de drept. De aceea, termenul "limită a conduitei posibile" adecvat și
atunci cînd ne referim la drepturile subiective ale organizațiilor statale și obștești. . [11]
Să lăsăm, însă, disputele pur terminologice și să trecem la carac teristica teoriilor mixte a
dreptului subiectiv. În pofida diversității nuanțelor pe care le comportă, este comun pentru toate
aceste teorii faptul, că autorii lor nu se limitează la definiția dreptului subiectiv ca reprezentînd
limita conduitei posibile a sigurate celui îndreptățit sau posibilității conduitei, ci încearcă a
introduce în definiție conduita persoanelor obligate. Astfel, N.G.Alexandrov propunea distingerea
triplă a posibilităților care caracterizează dreptul subiectiv: "1) limita conduitei pos ibile pentru
însuși posesorul dreptului subiectiv; 2) posibilitatea de a cere o conduită corespunzătoare din
partea altor persoane – conduită care asigură realizarea primei posibilități; 3) posibilitatea de a
recurge la forța de constrîngere statală în caz de necesitate pentru realizarea posibilității a doua".
Această definiție a fost preluată de juriștii români din acea perioadă, I.Demeter și I.Ceterchi și a

121
supraviețuit pînă astăzi în literatura juridică românească. Dintre autorii contemporani din România
care susțin această definiție menționăm: N.Popa, G.Beleiu, Ș.Rauschi, G.Vrabie, S.Popescu,
I.Craiovan, R.Motica, G.Mihai etc. În literatura juridică națională această definiție este susținută
de B.Negru, D. Baltag.
Referindu -se la definiția triplei posibi lități propuse de N.G.Alexandrov, Iu.I.Tolstoi arată
că "nu este dificil să ne dăm seama că cea de -a doua și de -a treia posibilități o cuprind pe deplin
pe cea dintîi. Atît în cazurile cînd titularul cere de la persoana obligată îndeplinirea obligațiilor c e-
i revin, cît și în cazurile cînd titularul apelează la forța de constrîngere a statului, acționează el
însuși, nu altcineva. De aceea, conchide Iu.I.Tolstoi, atît cea de -a doua, cît și cea de -a treia
posibilități ca și prima reprezintă limita conduitei p osibile a însuși titularului.
O altă cale a ales O.S.Ioffe, care propunea a deosebi în dreptul subiectiv două aspecte: o
conduită permisibilă titularului și posibilitatea de a cere o conduită determinată de la persoanele
obligate. Ca limită a conduitei per misibile, dreptul subiectiv stabilește un raport între persoana
îndrituită și stat; ca posibilitate de a cere c conduită determinată de la persoana obligată, dreptul
subiectiv stabilește un raport între titularul său și persoana obligată. Corespunzător ace steia, scrie
O.S.Ioffe, "… dreptul subiectiv civil este limita conduitei permisibile persoanei îndrituite asigurată
de legea civilă și posibilitatea de a cere o conduită corespunzătoare de la persoana obligată în
scopul satisfacerii intereselor celui înd rituit recunoscute de lege".
Sensul de bază al concepției înaintate de O.S.Ioffe este în prezent susținută de Gh.Boboș,
care scrie că drepturile subiective "reprezintă posibilitatea subiecților de a acționa într -un anumit
fel și de a pretinde din partea ce lorlalți o conduită corespunzătoare". Într-o abordare asemănătoare
această opinie este susținută și de alți autori români cum ar fi: A.Sida, D.Mazilu. . [12]
Definiția dată de O.S.Ioffe a fost supusă unor critici în literatura de specialitate. În primul
rînd, s-a arătat că trebuie de subliniat convenționalismul distincției termenilor "permisibil" și
"posibilitate". Într -un sens cunoscut ambii sînt corecți, deși sînt într -un fel unilaterali. Termenul
"permisibilitate" exprimă foarte bine faptul că dreptul sub iectiv este o posibilitate juridică, dar nu
una faptică. Termenul "posibilitate" nu lasă nici o îndoială că conținutul dreptului este posibilitatea
subiectului la o conduită asigurată, dar nu acea conduită a subiectului care a fost deja săvîrșită de
el. Nu întîmplător O.S.Ioffe, ca și cum ar fi uitat de distincția termenilor utilizați de el, vorbește și
despre "două posibilități" acordate de dreptul subiectiv . În al doilea rînd, nelimitîndu -se la
indicarea posibilității (permisibilității) conduitei persoan ei îndrituite, O.S.Ioffe ca și
N.G.Alexandrov nu ține cont de faptul că posibilitatea de a cere persoanei obligate o conduită
determinată – este tot o limită a conduitei posibile a însuși titularului lui. Mai mult ca atît, cu
excepția cazului cînd realizar ea dreptului este concomitent și o obligație, ordinea de drept permite

122
anume titularului, dar nicidecum nu -l obligă să ceară de la persoana obligată o conduită
determinată . În al treilea rînd, nu trebuie să fim de acord cu faptul că prin săvîrșirea acțiun ilor
permise de ordinea de drept, cel îndrituit nu ar fi legat de persoanele obligate prin raportul juridic
respectiv. O asemenea construcție scoate artificial o parte din dreptul subiectiv în afara limitelor
raportului juridic, fapt ce contrazice însăși u nitatea indisolubilă dintre dreptul subiectiv și obligația
juridică.
Trebuie de recunoscut că prin săvîrșirea oricăror acțiuni, atît a celor îndreptate nemijlocit
spre satisfacerea intereselor sale ocrotite de lege, cît și celor care determină persoanele o bligate la
o conduită determinată – titularul este legat atît de persoana obligată, cît și de stat. Totodată, pînă
la încălcarea dreptului subiectiv, nu apare nici un raport juridic între cel îndrituit și organul de stat
care înfăptuiește justiția; raportu l juridic este unic, el se înfăptuiește între cel îndrituit și cel obligat;
executarea obligației este asigurată de forța de constrîngere statală.
Pentru fundamentarea metodologică a dreptului subiectiv este necesar să stabilim locul
interesului în dreptul subiectiv. Majoritatea juriștilor sovietici care s -au preocupat de interes,
insistau la includerea lui în definiția dreptului subiectiv. Printre aceștia se numără, în particular,
A.V.Venedictov, S.I.Asknazii, O.S.Ioffe, B.S.Nikiforov, S.F.Kecekian. La mom entul actual, în
rîndul acestora se alătură V.N.Hropaniuc. Totodată, A.V.Venedictov și S.I.Asknazii examinau
interesul în calitate de element prioritar al dreptului subiectiv. A.V.Venedictov justifică primatul
interesului asupra voinței prin aceea că conți nutul raportului (volitiv) juridic este determinat de
însăși relația economică. . [10]
S.I.Asknazii arăta că "voința și interesul sînt noțiuni corelative. Voința este întotdeauna
îndreptată spre atingerea unor efecte concrete, spre înfăptuirea unor interese determinate ale
titularului voinței, spre atingerea scopurilor propuse. Dintre aceste două noțiuni indisolubil legate
între ele – voința și interesul – rolul primar revine interesului. Voința, luată în considerare fără
obiectul său (scopul, interesul) spr e care ea tinde este o noțiune pur psihologică, care într -o astfel
de formă abstractă, este îndoielnic că ea ar putea fi folosită de vreo disciplină socială". În
continuare, S.I.Asknazii arată că conținutul voinței este scopul și interesul, spre atingerea cărora
ea tinde.
Optînd pentru includerea interesului în conținutul conduitei posibile apărate de ordinea
de drept, B.S.Nikiforov considera că, din punct de vedere al dreptului penal, aceste două categorii
– "posibilitatea" și "interesul" – "pot, dar nu tr ebuie distinse". Pentru includerea interesului
(scopului) în conținutul dreptului subiectiv a optat și S.F.Kecekian: "Dreptul în sens subiectiv nu
poate fi conceput fără scop (adică fără interes), iar unde există interes, acolo, în mod necesar, se
presupun e și voința, capabilă să -și pună scopuri și să aleagă pentru ele mijloacele".

123
Împotriva includerii interesului în definiția dreptului subiectiv s -a pronunțat hotărît
S.N.Bratusi. Dreptul subiectiv, consideră S.N.Bratusi, nu poate fi definit prin interes, c are
reprezintă premisa și scopul dreptului subiectiv, dar nu esența lui.
În problema rolului interesului în dreptul subiectiv, o poziție nedeterminată a ocupat
V.I.Serebrovski. Pe de o parte, autorul susținea opinia exprimată de S.N.Bratusi ce viza corelaț ia
dreptului subiectiv și a interesului, iar pe de altă parte, afirma că "…interesul, conceput ca unul de
o importanță socială, de clasă, are o importanță decisivă pentru dreptul subiectiv civil". Mai mult
ca atît, V.I.Serebrovski definește dreptul de au tor, în sens subiectiv, în felul următor: "posibilitatea
exclusivă a autorului asigurată de stat de a folosi după propria apreciere opera creată de el în scopul
satisfacerii intereselor lui patrimoniale și nepatrimoniale prin metodele permise de lege și în
limitele stabilite de lege".
Iu.I.Tolstoi îl contrazice pe S.N.Bratusi, arătînd că, asemenea faptului cum interesul de
clasă determină conținutul voinței clasei dominante, ridicată la rang de lege, care tocmai este
îndreptat spre apărarea acestui interes, tot astfel și interesul individual al persoanei îndrituite, care
merită ocrotire, determină conținutul voinței lui, completînd -o cu acel conținut social, fără de care
noțiunea de voință este o abstracție goală".. [12]
Reieșind din aceasta, Iu.I.Tolstoi def inește dreptul subiectiv ca fiind "limita conduitei
posibile fixată pentru cel îndrituit în scopul satisfacerii intereselor sale în raportul respectiv,
asigurată prin punerea obligației în sarcina altor persoane". .[ 12]
Împotriva includerii interesului în definiția dreptului subiectiv s -a pronunțat și
L.I.Spiridonov care arată că dreptul "creează doar condițiile pentru ca individul să poată acționa
liber în anumite limite, atît în interesele sale, cît și în interesul altor persoane. Dar aceasta înseamnă
că, cu toată importanța sa socială, interesul nu poate fi inclus în definiția dreptului subiectiv". El
există în afara formei juridice. Autorul arată pe drept că sublinierea "formei juridice" a fost
necesară din considerentul, că interesele, ale căror purtăto ri sînt participanții la relațiile sociale,
intră în conținutul acesteia din urmă, iar deoarece aceasta formează conținutul material al
raportului juridic, ele sînt incluse și în conținutul lui. Cu toate acestea, ele formează, totuși,
conținutul nemijlocit al relației socile și nu a raportului juridic.
Din cele expuse pînă acum, putem defini dreptul subiectiv ca reprezentînd acea limită
a conduitei posibile prescrisă titularului său de normele dreptului obiectiv, a cărei respectare
este asigurată de forța c oercitivă a statului.
După cum se menționează în literatura de specialitate, dreptul moral de autor este expresia
juridică a legăturii care unește opera de creatorul ei [ 151, pag.107] sau, conform altei opinii,
necesitatea acordării acestor drepturi apare datorită 116, pag.73]. Legiuitorul moldav prevede că

124
dreptul subiectiv de autor se constituie din drepturi cu caracter patrimonial și drepturi cu caracter
nepatrimonial (personal, moral). Totodată, se referă la drepturile personale (morale), producînd o
confuzie privind termenul ce urmează a fi folosit pentru a desemna drepturile morale ale autorului.
Legiuitorul moldav, acceptînd termenul „drept nepatrimonial (personal, moral)” a dorit să
sublinieze apartenența acestui drept la categoria drepturilor person ale și să menționeze caracterul
extrapatrimonial al drepturilor morale. În opinia noastră, ar fi bine să uniformizăm termenii
respectivi și să acceptăm termenul „drepturi morale”, care, considerăm noi, reflectă cel mai bine
caracterul distinct de apartenen ță a drepturilor autorului, care, de fapt, a fost acceptat de doctrina
majorității țărilor europene și care ne permite să nu confundăm acest termen cu drepturile
personalității, care este o noțiune cu mult mai largă.
Recunoașterea drepturilor autorului rez ultatului creației intelectuale a căpătat dezvoltare
cu mult mai tîrziu decît a celor patrimoniale. Abia la începutul sec. XIX drepturile personale
nepatrimoniale se afirmă în jurisprudență, în special este cunoscut cazul judecat de Curtea de Apel
Paris, l a 30 martie 1826, împotriva unui ministru al lui Napoleon, conform cărui „folosirea abuzivă
a unui nume, prin atribuirea mincinoasă a unei lucrări, constituie o violare a proprietății” [ 148,
pag.36].
Primele reglementări de bază pe plan internațional, care s-au referit la conceptul
drepturilor autorilor obiectelor creațiilor intelectuale, au fost făcute de către delegația italiană în
cadrul conferinței ce a avut loc în 1928 la Roma.
Aceste reglementări au constituit obiectul unei largi discuții, ce și -a găs it expresia într -un
amendament la art. 6 din Convenția de la Berna care formulează conceptul nominalizat după cum
urmează:
„Independent de drepturile patrimoniale ale autorului și chiar după cesiunea respectivelor
drepturi, autorul va avea dreptul să reven dice paternitatea operei și să obiecteze la orice denaturare,
schimonosire, sau altă modificare a operei, precum și la orice acțiune derogatorie, referitoare la
opera respectivă, acțiune care va prejudicia onoarea sau reputația lui.
Drepturile acordate aut orului în conformitate cu paragraful precedent vor fi menținute,
după moartea acestuia, cel puțin pînă la expirarea duratei drepturilor economice, și vor putea fi
exercitate de către persoane sau instituții autorizate de legislația țării în care este reven dicată
protecția. Cu toate acestea, statele, ale căror legislații la data ratificării sau aderării la prezentul
Act nu prevăd protecția tuturor drepturilor, enumerate în paragraful precedent, după decesul
autorului, pot prevedea ca unele dintre drepturile respective să nu mai fie menținute după decesul
autorului”.

125
După cum rezultă din conținutul textului, Convenția de la Berna acordă un minimum
necesar de protecție autorului, pe cînd funcția statului este de a ridica nivelul de protecție prin
intermediul le gislației interne. Prin urmare, Convenția de la Berna are ca scop acordarea unui
minimum de protecție și armonizarea legislațiilor naționale.
Drepturile morale includ mai multe prerogative care reflectă legătura ce există între autor
și operă și se referă, în special, la faptul că doar autorul poate decide cînd și sub ce formă va fi
adusă opera la cunoștința publicului. În același sens, autorul decide individual sub ce nume va fi
publicată opera, cel adevărat, pseudonim sau anonim, astfel fiind realizat dre ptul la nume care este
fundamentat pe dreptul la paternitate. Dreptul la paternitate asigură autorului posibilitatea de a cere
recunoașterea calității de autor. Totodată, autorul se poate opune la orice denaturare a operei sale,
realizînd astfel dreptul la integritatea operei și stima reputației autorului. În fine, autorul posedă
dreptul la retragerea operei din rețeaua de comercializare în legătură cu schimbarea convingerilor,
cu condiția că autorul va acoperi toate cheltuielile suportate de deținătorul dr eptului de a valorifica
opera în cazul în care un asemenea subiect există.
Întrucît drepturile autorilor sunt diferite după conținut, ne permitem să le divizăm în două
categorii, după cum au fost divizate și în literatura de specialitate, adică pozitive ș i negative [ 201,
pag.135].
Pozitive sunt considerate dreptul la publicarea rezultatului creației intelectuale și dreptul
la retragerea rezultatului creației intelectuale din circuitul civil. Asemenea calificare le este
atribuită, deoarece prin intermediul acestor împuterniciri autorul este îndrituit la săvîrșirea
anumitor acțiuni ce depind de voința sa, adică să publice, să modifice sau să retragă rezultatul
creației intelectuale.
Negative sunt considerate dreptul la recunoașterea paternității, dreptul la i ntegritatea
operei și dreptul la stima reputației, deoarece ele au un caracter de interzicere sau de abținere la
efectuarea anumitor acțiuni.
După natura lor juridică, drepturile morale sunt absolute, inalienabile, imprescriptibile și
se protejează fără te rmen, adică sunt perpetue.
După cum vedem, inalienabilitatea drepturilor morale se atestă prin faptul că acestea nu
pot fi transmise, sau nu pot face obiectul unei renunțări, adică toate au același grad de
inalienabilitate.
Considerăm, însă, că nu toate dr epturile (împuternicirile) au același grad de
inalienabilitate.
Aceasta se confirmă prin faptul că, spre exemplu, dreptul la paternitate și dreptul la nume,
după natura lor, nu pot fi transmise chiar și în cazul în care aceasta o dorește însuși autorul. As tfel

126
rezultă că inalienabilitatea acestor drepturi este absolută. Autorul nici nu poate renunța la apărarea
acestui drept, întrucît, după afirmația lui Desbois, „caracterul inalienabil al drepturilor morale se
justifică prin faptul că ele sunt destinate să asigure protecția personalității, iar aceasta nu poate fi
obiectul unei cedări”, deoarece ar echivala cu un suicid intelectual [ 35, pag.470]. În schimb,
dreptul la modificarea operei poate fi înstrăinat prin acordarea unui drept la adaptarea operei, ceea
ce confirmă „relativitatea” inalienabilității acestui drept nepatrimonial.
Din caracterul inalienabil al drepturilor morale rezultă și o altă trăsătură a acestor drepturi.
Astfel, drepturile morale sunt insesizabile, adică ele nu pot fi urmărite de credito ri. În
cazul unor datorii creditorii pot urmări doar veniturile obținute din aplicarea drepturilor
patrimoniale.
Imprescriptibilitatea drepturilor morale ale autorului stipulează că drepturile personale
(morale) ale autorului nu pot fi înstrăinate, deci su nt inalienabile și sunt imprescriptibile. Se
specifică faptul că ele nu dispar pe motiv că nu sunt valorificate, adică dacă rezultatul creației
intelectuale nu este valorificat o anumită perioadă, autorul nu poate fi limitat în exercitarea
drepturilor sale morale, cu unele excepții sau, după cum se menționează în literatura de specialitate,
imprescriptibilitatea acestor drepturi înseamnă că ele pot fi exercitate atît timp cît opera rămîne în
memoria oamenilor și face obiectul unei utilizări [ 112, pag.232].
Caracterul perpetuu al dreptului moral este prevăzut în legislația națională, care stabilește
că drepturile personale (morale) ale autorului sunt protejate pe termen nelimitat, drepturile
prevăzute, care pot fi transmise prin moștenire și ocrotirea lor dup ă decesul autorului se efectuează
de moștenitori sau de organizațiile de administrare pe principii colective a drepturilor de autor.
Evoluțiile spectaculoase pe care le cunoaște valorificarea rezultatelor creațiilor
intelectuale impun societății necesitate a de creare a unor mecanisme de protecție a a acestora nu
numai la nivel național, dar și internațional. Au existat mai multe încercări de a opera modificări
mecanismului protecției creațiilor intelectuale în conformitate cu cerințele actuale de dezvoltare a
mijloacelor tehnice de valorificare a obiectelor protejate. Însă, eșecul survenit a impulsionat
discuțiile cercetarea intensivă a mijloacelor de valorificare și protecție a rezultatelor creației
intelectuale.

127
4.3. Specificul drepturilor organelor de s tat și organizațiilor international în cadrul
raporturilor din domeniul creațiilor intelectuale
În sec. XXI proprietatea intelectuală are o importanță și mai mare în societatea
internațională [ 230, pag. 3]. Creațiile intelectului uman, precum ar fi cărțile , muzica, filmele,
invențiile, mărcile sau desenele industriale, aduc bucurii oamenilor de pe toate continentele.
OMPI este instituția internațională instituită cu scopul de a ajuta la asigurarea protecției
drepturilor autorilor din toată lumea, iar autori i și inventatorii, la rândul lor, să se bucure de
recunoaștere și să primească remunerație pentru activitatea lor. Asemenea protecție stimulează
capacitatea creativă a omului, lărgind granițele științei și tehnicii, îmbogățind lumea cu operele
literare și artistice. Creând condiții stabile pentru distribuirea produselor proprietății intelectuale,
OMPI favorizează dezvoltarea comerțului internațional.
Rădăcinile OMPI se regăsesc în 1883, atunci când Johannes Brahms compunea cea de -a
treia simfonie, Robert Lo uis Stevenson își scria „Insula comorilor”, iar John și Emely Roebling
finisau construcția podului Brooklyn din New York [ 162, pag. 3].
Tot atunci a fost adoptată Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale –
primul act internațional ca re permitea autorilor dintr -un stat să fie protejați în alte state în domeniul
drepturilor de proprietate industrială, precum sunt invențiile, mărcile și modelele industriale.
Convenția de la Paris a fost semnată de 14 state și a intrat în vigoare în 1884. În conformitate cu
prevederile Convenției, pentru îndeplinirea funcțiilor administrative a fost înființat Biroul
Internațional [ 34, art. 15].
În 1886 a fost semnată Convenția de la Berna cu privire la protecția operelor literare și
artistice, scopul ei fi ind asigurarea drepturilor autorilor dintr -un stat membru al Convenției în
celelalte state membre, monitorizarea valorificărilor în străinătate și primirea remunerației
corespunzătoare pentru utilizarea operelor acestora. Ca și în cazul Convenției de la Pa ris, a fost
instituit un Birou Internațional, ambele erau sub supravegherea Guvernului Federal al Elveției.
Aceste două birouri au fuzionat în 1893 și au format Birourile Internaționale Reunite pentru
protecția Proprietății Intelectuale. Având sediul la Be rna și cu șapte funcționari în statele de
personal, BIRPI și -a schimbat ulterior denumirea în Organizația Mondială a Proprietății
Intelectuale – instituție dinamică, care astăzi cuprinde 184 de state membre, oferă un loc de muncă
pentru 917 colaboratori di n 92 de țări și mereu își propune scopuri îndrăznețe. Odată cu creșterea
importanței proprietății intelectuale s -au modificat de câteva ori structura și forma organizației. În
1960 BIRPI și -a schimbat sediul juridic în Geneva, pentru a fi mai aproape de ON U și de alte
organizații specializate, aflate în aceeași localitate [ 203, pag. 55].

128
În cadrul Conferinței diplomatice de la Stockholm din 1967, când s -a înființat OMPI, au
fost revizuite prevederile administrative și finale ale tuturor tratatelor multilate rale existente în
acel moment și administrate de BIRPI. Aceste clauze trebuiau revizuite, deoarece statele member
doreau ca OMPI să fie independentă de guvernul Elveției, să aibă un statut similar tuturor
organizațiilor interguvernamentale compatibile și s ă deschidă drumul pentru ca OMPI să devină
una din agențiile specializate din sistemul Națiunilor Unite [ 102, pag. 36].
Ulterior, OMPI a devenit una din cele 16 agenții specializate din sistemul ONU, având
mandatul statelor membre ale ONU de a se preocupa de administrarea problemelor legate de
proprietatea intelectuală. Acordul semnat în acest sens între ONU și OMPI a intrat în vigoare la
17 decembrie 1974 și prevede domeniul de activitate și funcțiile OMPI, condițiile în care OMPI
va fi pusă în legătură cu ONU [ 32, art. 57].
ONU, prin Consiliul Economic și Social, coordonează activitatea instituțiilor specializate,
pentru ca în realizarea obiectivelor și programelor lor să respecte scopurile și principiile ONU, să
le poată utiliza în vederea realizării prog ramelor acesteia [ 100, pag. 271].
În 1898 BIRPI avea în administrare doar patru convenții internaționale din domeniul
proprietății intelectuale. Astăzi succesoarea sa – OMPI gestionează 24 de astfel de tratate și prin
intermediul Secretariatului îndeplineș te un program vast și divers, pentru:
– a urgenta adoptarea măsurilor menite să amelioreze protecția proprietății intelectuale în
lume și să armonizeze legislațiile naționale în acest domeniu;
– a asigura serviciile administrative ale Uniunii de la Paris, ale uniunilor separate stabilite
în legătură cu această uniune și ale Uniunii de la Berna;
– a realiza oricare alt angajament International, tinzând să promoveze protecția proprietății
intelectuale sau să participe la o atare administrație;
– a încuraja î ncheierea oricărui angajament internațional, tinzând să promoveze protecția
proprietății intelectuale;
– a oferi cooperarea statelor care îi cer o asistență tehnico -juridică în domeniul proprietății
intelectuale;
– a aduna și a difuza toate informațiile re feritoare la protecția proprietății intelectuale,
precum și de a încuraja studiile în acest domeniu și a publica rezultatele lor.
Un scop primordial al OMPI este înțelegerea corectă de către statele membre a întregului
potențial de care dispune proprietate a intelectuală, deoarece aceasta reprezintă un instrument ce
favorizează crearea valorilor și grăbește dezvoltarea ecomonică a statelor. Protecția eficientă și
valorificarea rezultatelor artistice în cadrul acestui sistem, asigură obținerea beneficiilor și
priorităților. Astfel, sistemul proprietății intelectuale garantează atât un beneficiu moral, ce rezultă

129
din recunoașterea paternității asupra operei, cât și recuperarea cheltuielilor financiare suportate.
Pentru societate acest sistem pe de o parte creea ză noi capodopere mondiale, iar pe de altă parte
contribuie la dezvoltarea potențialului economic al țării.
OMPI colaborează cu partenerii săi și cu alte părți interesate pentru a asigura și păstra
viabilitatea sistemului de proprietate intelectuală în con dițiile dezvoltării societății internaționale.
Astfel, cu toate că pilonii de bază ai OMPI rămân a fi Convenția de la Berna cu privire la
protecția operelor literare și artistice și Convenția de la Paris pentru protecția proprietății
industriale, acorduril e ulterioare au lărgit și au intensificat protecția asigurată de aceste convenții
și au luat în considerație schimbările legate de progresul tehnico -științific, cuprinzând noi domenii
care prezintă interes pentru OMPI. Exemple recente pot fi cele două conv enții adoptate sub
auspiciile OMPI: Tratatul privind dreptul de autor și Tratatul privind interpretările, execuțiile și
fonogramele. Aceste acorduri conțin normele principale care racordează protecția internațională a
dreptului de autor și a drepturilor co nexe în conformitate cu cerințele epocii Internet -ului. În același
timp OMPI își lărgește activitatea asupra unor domenii noi, cum ar fi cunoștințele tradiționale,
folclorul, utilizarea numelor de domen. Cu toate acestea, sistemul internațional al propriet ății
intelectuale trebuie să aibă un scop comun, pentru a fi capabil să se opună încercărilor zilnice
privind conflictele de interese dintre state și procesele de integrare.
OMPI oferă posibilitatea contactelor permanente și schimbului de opinii dintre
reprezentanții a 184 de state membre. În cadrul acestui for sunt elaborate norme și standarde în
domeniul proprietății intelectuale, care să fie mai eficiente și mai viabile.
Pentru obținerea rezultatelor bune în plan economic sau social fiecare stat are nev oie de un
sistem echilibrat și dezvoltat al proprietății intelectuale. Protecția proprietății intelectuale
facilitează utilizarea creațiilor valoroase, păstrează potențialul local în domeniul proprietății
intelectuale, îndeosebi cunoștințele tradiționale s au folclorul și atrage investițiile, stabilind un
climat favorabil în care atât investitorii naționali, cât și cei din străinătate vor fi siguri că drepturile
lor asupra obiectelor de proprietate intelectuală vor fi asigurate și respectate.
În afara grani țelor naționale sistemul funcțional al proprietății intelectuale favorizează
obținerea stabilității și protecției drepturilor în condițiile concurenței globale. În plus, acest sistem
poate ajuta în lupta cu astfel de activități ilegale, cum ar fi contrafac erea sau pirateria.
Pentru a înțelege aceste avantaje OMPI acordă ajutor substanțial statelor, inclusiv în
modernizarea și extinderea oficiilor naționale de protecție a proprietății intelectuale și racordarea
legislației interne la cea internațională [ 231, pag. 20].
Un ajutor substanțial în aceste încercări îl oferă și multitudinea de organizații
interguvernamentale și nonguvernamentale. Organizația Mondială a Comerțului, prin intermediul

130
Acordului TRIPs, prezintă o nouă etapă în protecția și asigurarea dre pturilor de proprietate
intelectuală. La 1 ianuarie 1996 a intrat în vigoare Acordul dintre OMPI și OMC [ 1], care prevede
cooperarea întru realizarea Acordului TRIPs, îndeosebi în privința noilor convenții, acordarea
ajutorului juridic și tehnic, cooperare a în interesul statelor. În 1988 aceste organizații au venit cu
o inițiativă de ajutorare a statelor în curs de dezvoltare întru îndeplinirea până în 2000 a
prevederilor Acordului TRIPs.
Convenția pentru instituirea OMPI reglementează activitatea organelor de conducere:
– adunarea generală este organul suprem al OMPI care se întrunește o dată la doi ani în
sesiune ordinară, la convocarea Directorului General [ 43, art. 6]. Adunarea Generală se poate
întruni și în sesiune extraordinară la convocarea Directoru lui General, la cererea Comitetului de
Coordonare sau a unui sfert din statele membre ale Adunării Generale. Întru executarea funcțiilor
sale, aceasta numește Directorul General la propunerea Comitetului de Coordonare, cercetează și
aprobă rapoartele Direc torului General referitoare la organizație și îi dă toate directivele necesare,
cercetează și aprobă rapoartele Comitetului de Coordonare, adoptă bugetul bienal al cheltuielilor
comune al uniunilor, aprobă măsurile propuse de Directorul General privind adm inistrarea,
referitoare la realizarea angajamentelor internaționale, adoptă regulamentul financiar al
organizației, determină limbile de lucru ale Secretariatului, ținând seama de practica ONU;
– conferința OMPI este formată din toate statele membre ale OM PI, indiferent dacă sunt
sau nu membre ale unei uniuni. Convenția deleagă Conferinței funcția de a discuta chestiunile de
interes general din domeniul proprietății intelectuale și poate adopta recomandări privind aceste
chestiuni, respectând competența și autonomia uniunilor, adoptă bugetul bienal al conferinței,
stabilește, în limitele acestui buget, programul trienal al asistenței tehnicojuridice, adoptă
modificările aduse acestei convenții în conformitate cu procedura definită la art. 17, hotărăște care
state nemembre ale organizației și care organizații interguvernamentale și internaționale
neguvernamentale pot fi admise la reuniunile sale în calitate de observatori [ 43, art. 7];
– comitetul de coordonare al OMPI se reunește o dată pe an în sesiune ordin ară la
convocarea Directorului General și este împuternicit să dea avize organelor uniunilor, Adunării
Generale, Conferinței și Directorului General, asupra tuturor chestiunilor administrative și
financiare, precum și asupra oricăror alte chestiuni de inte res comun, pregătește proiectul ordinii
de zi a Adunării Generale, pregătește proiectul ordinii de zi și proiectele de program și de buget
ale Conferinței, iar la expirarea funcțiilor Directorului General sau în caz de vacanță a acestui post
propune numele unui candidat spre a fi numit de Adunarea Generală în acest post [ 43, art. 8];
– secretariatul (biroul internațional) este condus de Directorul General asistat de doi sau
mai mulți vicedirectori generali [ 196, pag. 141]. Directorul General este numit pe o durată

131
determinată, care nu poate fi mai mică de șase ani și este considerat cel mai înalt funcționar al
organizației. Acesta este în subordinea Adunării Generale și se conformează directivelor ei în ceea
ce privește treburile interne și externe ale organ izației. Directorul General pregătește proiectele de
buget și de program, precum și rapoartele periodice de activitate. Directorul General și oricare
membru al personalului desemnat de el participă, fără drept de vot, la toate întrunirile Adunării
Generale , ale Conferinței, ale Comitetului de Coordonare și oricărui comitet sau grup de lucru.
Directorul General numește personalul necesar bunei funcționări a Biroului Internațional. Funcțiile
Directorului General și ale membrilor personalului au un caracter st rict internațional. În exercitarea
funcțiilor lor, ei nu trebuie să solicite sau să primească instrucțiuni de la nici un guvern sau de la
nici o autoritate străină de organizație. El trebuie să se abțină de la orice act de natură să
compromită situația lor de funcționari internaționali. Fiecare stat membru se obligă să respecte
caracterul exclusiv internațional al funcțiilor Directorului General și ale membrilor personalului și
să nu caute să -i influențeze în exercitarea funcțiilor lor.
OMPI se deosebește d e celelalte organizații interguvernamentale prin aceea că își
desfășoară activitatea pe principiile autogestiunii și autofinanțării. Peste 85% din veniturile sale
provin de la sistemele de înregistrare, celelalte 15% constituie contribuțiile statelor membr e și
veniturile din vânzările revistelor OMPI. Mărimea contribuțiilor statelor membre este
neînsemnată. Cotizațiile statelor cu cele mai mari contribuții financiare nu depășesc 0,5% de la
fiecare [ 162, pag. 23].
În prezent este imperios necesară crearea me canismelor eficiente și rapide privind medierea
cazurilor litigioase legate de proprietatea intelectuală și asigurarea titularilor de drepturi cu o
alternativă la calea judiciară. Centrul pentru arbitraj și intermediere al OMPI este un organ
specializat, î n componența căruia intră arbitri și intermediari din peste 100 de țări și judecă căzurile
în conformitate cu regulile OMPI. Ședințele de judecată pot avea loc în orice țară, în orice limbă,
în baza legislației convenite, ceea ce -i asigură siguranță și via bilitate.
În legătură cu dezvoltarea rapidă a tehnicii și cu creșterea importanței proprietății
intelectuale în fața OMPI stă o serie de probleme care necesită atenție în viitorul apropiat:
– conștientizarea la timp a priorităților statelor membre în proc esul dezvoltării tehnologiilor
informaționale [ 50, pag. 35];
– stabilirea unui consens în relațiile internaționale, inclusiv în elaborarea normelor și
principiilor aplicabile tuturor;
– stimularea respectului față de munca autorilor și a inventatorilor și conștientizarea de către
întreaga societate a importanței creării, valorificării și protecției proprietății intelectuale;

132
– cooperarea dintre proprietatea intelectuală, pe de o parte, și comerțul internațional și
schimbările din domeniul economiei, culturi i și tehnicii, pe de altă parte.
Republica Moldova a aderat la Convenția de la Stockholm pentru instituirea Organizației
Mondiale a Proprietății Intelectuale prin Hotărârea Parlamentului din 11.03.1993 [ 68].
Organizația Mondială a Comerțului este unicul or ganism internațional, care are drept
obiectiv regulile de desfășurare a comerțului dintre națiuni. La baza OMC stau acordurile
negociate și semnate de majoritatea națiunilor din lume, angajate în desfășurarea comerțului.
Aceste documente conțin reguli de b ază pentru desfășurarea comerțului internațional și
reprezintă niște contracte ce obligă guvernele să -și mențină politicile lor comerciale în cadrul
limitelor convenite. Deși sunt negociate și semnate de guvernele statelor, scopul acestor
documente este să constituie un suport pentru producătorii de bunuri și servicii, pentru exportatori
și importatori în desfășurarea de către aceștia a afacerilor.
Fondată în cadrul negocierilor de la Runda Uruguay din 1986 -1994 și constituită la
01.01.1995, OMC acordă un s pijin esențial spre a face comerțul să se desfășoare cât mai liber
posibil, cu condiția excluderii unor efecte secundare nedorite. Acest lucru semnifică practic
înlăturarea obstacolelor, asigurarea faptului că persoanele, companiile și guvernele statelor c unosc
regulile comerțului practicate pe arena mondială și pot avea încredere că nu vor avea loc schimbări
neașteptate în politică, adică regulile trebuie să fie transparente și posibile.
OMC este condusă de țările membre, iar toate deciziile majore sunt de competența
organizației în întregime, ceea ce distinge OMC de alte organizații internaționale, cum ar fi Banca
Mondială sau Fondul Monetar Internațional. Atunci când regulile OMC impun influențe asupra
politicilor statelor, acest lucru se face ca urmare a negocierilor între membrii OMC.
Regulile se implementează de către țările membre independent cu aplicarea procedurilor
aprobate pe care acestea le -au negociat. Uneori implementarea include amenințarea aplicării
sancțiunilor comerciale, care sunt impuse de statele membre, nu de către organizație.
Statele membre pot lua decizii prin intermediul diferitelor consilii și comisii, din
componența cărora fac parte toți membrii OMC, cea mai superioară fiind Conferința ministerială,
care se întrunește cel puțin o da tă la doi ani și poate lua decizii cu privire la toate problemele
conținute în oricare din acordurile comerțului multilateral.
Dat fiind faptul că acordurile au fost elaborate și semnate de comunitatea națiunilor
participante la desfășurarea comerțului, de seori după dezbateri îndelungate și controversate una
din funcțiile importante ale OMC este cea de for pentru procesul negocierilor comerciale.
Cea de -a treia latură importantă a activității OMC este reglementarea diferendelor. Relațiile
comerciale interna ționale deseori implică conflicte de interese. Foarte des este necesar să se facă

133
o interpretare a convențiilor și acordurilor, inclusiv a celor negociate în cadrul OMC. Cea mai
rezonabilă cale de reglementare a acestor diferende este prin intermediul unei proceduri neutre,
bazate pe un cadru legislativ convenit.
OMC și -a început activitatea în 1995, însă sistemul comercial practicat de aceasta are o
vechime de jumătate de secol. Începând cu anul 1948, regulile pentru sistemul dat erau asigurate
de Acordul General pentru Tarife Vamale și Comerț (GATT). Peste puțin timp Acordul General a
dat naștere unei organizații internaționale neoficiale, cunoscută sub numele de GATT.
Pe parcursul anilor, ca rezultat al mai multor runde de negocieri a fost instituită orga nizația
internațională GATT. Ultima rundă și cea mai importantă a fost Runda Uruguay, care s -a
desfășurat între anii 1986 și 1994 și în cadrul căreia a fost instituită Organizația Mondială a
Comerțului. În timp ce GATT avea drept obiectiv, în special, come rțul cu bunuri, OMC și
acordurile sale acoperă în prezent și comerțul cu mărfuri, servicii, opere, invenții, mărci.
Acordurile OMC sunt voluminoase și complexe din considerente că acestea reprezintă
texte juridice ce cuprind o gamă largă de activități, ca re se referă la agricultură, sistemul bancar,
telecomunicații, standarde industriale sau proprietatea intelectuală.
De multe ori, însă, cele mai importante acorduri internaționale sunt adoptate la presiunea
statelor dezvoltate. Exemplu clar poate servi Aco rdul TRIPs, care a fost încheiat la insistența SUA,
Canadei și Japoniei [ 94]; argumentul în favoarea semnării tratatului era faptul că transferul de
cunoștințe între statele dezvoltate și cele în curs de dezvoltare presupune o doză de încredere, în
realiza rea căruia dreptul proprietății intelectuale are un rol esențial, și acestea nu doresc să -și
liberalizeze schimburile comerciale cu alte țări fără să obțină garanții pentru protecția proprietății
lor intelectuale.
Extinderea protecției și exercitarea drept urilor de proprietate intelectuală diferă foarte mult
în legislațiile statelor lumii. Dat fiind faptul că proprietatea intelectuală se face simțită din ce în ce
mai mult în comerț, aceste diferențe devin o sursă de încordări în relațiile internaționale.
Elaborarea unor noi reguli comerciale pentru drepturile de proprietate intelectuală, care ar
fi acceptate pe arena internațională, a fost considerată drept mijloc de a introduce mai multă ordine
și previziune și ca o modalitate de reglementare a diferendelor în mod sistematic în acest domeniu.
Acest proces a avut o durată îndelungată, trecând peste GATT, fiind îmbunătățit de Artur Dunkel
în cadrul Proiectului final al Legii, care întruchipează rezultatele Rundei Uruguay, și, într -un final,
luând forma unui Ac ord privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerț,
care a fost adoptat prin Acordul de la Marrakech la 15.04.1994.
Acordul este considerat a fi cea mai importantă convenție internațională în materia
protecției proprietății inte lectuale din zilele noastre [ 160, pag. 3] și se susține, cu argumente solide,

134
că Organizația Mondială a Comerțului, creată la inițiativa statelor dezvoltate, tinde a substitui
OMPI, substituirea făcându -se în folosul țărilor bogate [ 112, pag. 26].
De la in ițierea lui ca proiect de cod ce abordează problema specială a comerțului
internațional cu produse contrafăcute, Acordul TRIPs a luat forma unei convenții internaționale
care tratează diferite aspecte ale protecției și exercitării drepturilor de proprietat e intelectuală. În
prezent acesta se află alături de acordurile privind comerțul produselor și serviciilor ca unul din
cele trei suporturi ale sistemului multilateral comercial stabilit sub auspiciile OMC. Statele care
doresc să adere la OMC sunt solicitat e să adere la toate acordurile principale ale OMC, inclusiv la
Acordul TRIPs în decurs de unul, cinci sau zece ani de la data intrării lui în vigoare.
Acordul TRIPs solicită statelor membre să respecte principiile fundamentale de
nediscriminare în probleme le de proprietate intelectuală așa cum sunt întruchipate în concepțiile
regimului național și regimului națiunii celei mai favorizate [ 152, pag. 571].
Partea a doua a Acordului TRIPs include tipurile de drepturi asupra proprietății intelectuale
și modalita tea de protejare a acestora. Scopul urmărit este de a asigura existența standardelor
adecvate de protecție în toate țările membre [ 169, pag. 16].
Odată cu introducerea în Partea a treia a obligațiilor referitoare la exercitarea națională a
drepturilor de p roprietate intelectuală Acordul TRIPs a realizat un salt simțitor în vederea protecției
eficiente a acestor drepturi. Acest capitol stabilește un set de obligații, care include standarde
minime de exercitare a drepturilor de proprietate intelectuală. Oblig ația de bază a statelor membre
este crearea unui câmp legal care ar permite titularilor de drepturi să întreprindă acțiuni efective
împotriva încălcărilor drepturilor proprietății intelectuale. În același timp statele sunt solicitate să
implementeze măsuri mult mai severe, mai ales proceduri penale și de control la frontieră, în ceea
ce privește contrafacerea mărcilor și piratarea obiectelor dreptului de autor.
Acordul TRIPs oferă posibilitate statelor membre de a dispune ca autoritățile judiciare să
ordone contravenientului să informeze deținătorul dreptului despre identitatea terților care
participă la producerea și la distribuția mărfurilor sau serviciilor în cauză, precum și asupra
circuitelor lor de distribuție.
Prevederile Acordului TRIPs sunt de un re al folos pentru persoanele interesate în
combaterea contrafacerii și pirateriei internaționale. Pentru prima dată este prevăzută o explicare
acceptată internațional a standardelor minime de aplicare națională necesare pentru drepturile de
proprietate intel ectuală. Acordul stabilește modificări majore întru aplicarea măsurilor împotriva
contrafacerii și pirateriei. Realizarea eficientă a acestor modificări va depinde de competența
statelor membre de a schimba nu numai actele normative, dar și întreaga practi că judiciară. În
ultimul deceniu o serie de state s -a angajat să -și modifice legislația, alte state au încheiat deja acest

135
proces. Totuși, eforturile de aplicare în unele direcții mai sunt împiedicate de factori, precum
amânarea procedurilor civile, lipsa măsurilor provizorii sau dificultatea de a convinge instanțele
judecătorești de a aplica sancțiuni penale pentru cazurile de piraterie.
La fel ca și pentru celelalte state, o condiție obligatorie pentru aderarea la OMC a
Republicii Moldova a fost ratifica rea Acordului TRIPs [ 79]. Pentru a asigura o protecție eficientă
a proprietății intelectuale Republica Moldova a fost nevoită să -și racordeze actele sale normative
cu prevederile Acordului TRIPs. Din aceste necesități au demarat activități îndreptate în do uă
direcții de bază: legislativă și de aplicare a 77 în practică.
Astfel, potrivit Legii privind dreptul de autor și drepturile conexe, persoana ale cărei
drepturi au fost încălcate poate cere instanței atât obligarea autorului faptelor de a le înceta, cât și
obligarea lui la săvârșirea acelor acte, care să conducă la restabilirea dreptului încălcat [ 77].
Următorii pași au fost îndreptați spre implementarea art. 61 al Acordului TRIPs, fiind adoptate
sancțiuni noi pentru încălcarea dreptului de autor și a dr epturilor conexe atât în materie
administrativă, cât și penală [ 31].
Considerăm binevenită examinarea măsurilor alternative de prevenire a contracarării
comerțului la frontieră cu produse contrafăcute și piratate deja adoptate de unele state dezvoltate,
unde respectarea proprietății intelectuale începe să fie simțită chiar de la frontiera de stat.
Trecerea de la sistemul de notificare, existent în Republica Moldova, la cel de înregistrare
ar permite dezvoltarea și asigurarea protecției eficiente a drepturil or de proprietate intelectuală la
frontieră. O simplă analiză statistică a activității Serviciului Vamal al Republicii Moldova denotă
lipsa de interes din partea lucrătorilor vamali, deși există posibilitatea legală de a -și concentra
eforturile asupra limi tării trecerii frontierei vamale a produselor contrafăcute și piratate.
Federația Internațională a Producătorilor de Fonograme (IFPI). Pirateria este o infracțiune
care cauzează pierderi imense culturii și economiei naționale, împiedicând dezvoltarea titu larilor
de drepturi, privând statul de impozite, producând perturbări sociale și răspândind flagelul
criminalității.
Din aceste considerente statele simt necesitatea colaborării, mai ales, în cadrul
organizațiilor internaționale. Una dintre cele mai mari o rganizații, care are drept scop eradicarea
pirateriei și contrafacerii fonogramelor este IFPI, care a fost înregistrată în Elveția. IFPI activează
din 1933 la nivel mondial, cuprinzând 1450 de membri, producători și distribuitori de fonograme
din 75 de țăr i. Organizația își orientează activitatea în trei direcții: internațională, regională și
națională [ 131, pag. 179].
La nivel internațional Secretariatul IFPI din Londra activează în mod direct în domeniul
politicii juridice, drepturi conexe și tehnologii. La nivel regional IFPI dispune de birouri speciale

136
pentru Europa Centrală și cea de Vest, Europa de Est și statele CSI, Asia de Sud -Est și America
Latină cu sediul la Bruxelles, Moscova, Hong Kong și Miami. La nivel național IFPI are birouri
în 48 de state din toată lumea, ajutând titularii de drepturi și instituțiile statale în combaterea
pirateriei. Aceasta este structura de protecție a IFPI, formată în 1997 ca răspuns la extinderea
globală a exemplarelor de fonograme contrafăcute. IFPI a fost recunoscută ca o instituție de
expertiză în domeniul dreptului de autor și a drepturilor conexe de o serie de organizații
internaționale din cadrul sistemului ONU, inclusiv OMPI, OMC, UNESCO, OIM, precum și de
Consiliul Europei [ 142; 172, pag. 291]. De asemenea, IFPI a încheiat mai multe acorduri de
colaborare cu Organizația Mondială a Vămilor și cu Biroul INTERPOL. Cu acesta din urmă sunt
desfășurate acțiuni comune în baza unor programe bilaterale36 îndreptate spre cimentarea poziției
Grupului de Acțiune a Crimelor P roprietății Intelectuale din cadrul INTERPOL. În același timp
IFPI participă la elaborarea noilor convenții internaționale, directivelor UE și altor standarde în
domeniul protecției drepturilor conexe.
Prioritățile organizației sunt:
– a lupta contra pirat eriei și contrafacerii pe plan mondial;
– a favoriza investițiile titularilor de drepturi străini;
– a promova condițiile legale și tehnologiile pentru industria producătoare de fonograme;
– a promova valorificarea exemplarelor de fonograme licențiate cu r espectarea legislației
dreptului de autor și a drepturilor conexe.
IFPI reprezintă o instituție activă și în Republica Moldova. Înființarea unui birou național
în Republica Moldova a început de la o acțiune de reținere cu răsunet mondial, în cadrul căreia au
fost confiscate 558 000 de compact -discuri contrafăcute. Legalitatea acțiunilor din partea tuturor
instituțiilor de stat și promptitudinea cu care au activat acestea, pe de o parte, și creșterea nivelului
pirateriei în Republica Moldova și în întreaga z onă, pe de altă parte, au fovarizat începerea
activității în anul 2003 a unui reprezentant al IFPI în țara noastră. Efectul a fost unul neașteptat,
deoarece s -au intensificat controalele privind legalitatea valorificării exemplarelor de opere și
fonograme pe întreg teritoriul Republicii Moldova, în care au fost antrenați colaboratori de la
Agenția de Stat pentru Proprietatea Intelectuală, Ministerul Afacerilor Interne și Centrul pentru
Combaterea Crimelor Economice și Corupției. Concomitent cu aceste acțiun i, IFPI și -a îndreptat
eforturile spre o colaborare intensă cu AGEPI și în privința organizării de seminare și conferințe
în domeniu pentru judecători, polițiști, procurori și vameși, precum și în vederea asigurării cu
informație necesară în privința efect uării expertizelor tehnico -științifice de către experții AGEPI.
Fiind prima organizație internațională neguvernamentală în domeniul proprietății intelectuale care
și-a instituit o reprezentanță în Republica Moldova, IFPI tinde să ridice eficiența activităț ii

137
instituțiilor de stat din Republica Moldova pentru eliminarea fenomenului de piraterie din acest
teritoriu și să faciliteze conștientizarea societății în vederea creșterii culturii juridice în domeniul
drepturilor conexe.
Organizația internațională a po liției criminale (INTERPOL). INTERPOL reprezintă cea
mai mare organizație internațională a poliției, fiind constituită din 184 de state membre. Înființat
în 1923, acesta favorizează cooperarea autorităților polițienești ale statelor și ajută tuturor
organi zațiilor, autorităților și serviciilor, a căror misiune este de prevenire și combatere a crimelor
internaționale. Mai recent, INTERPOL dorește să intensifice relațiile de cooperare internațională
a poliției între statele în care lipsesc relații diplomatice sau consulare. Toate acțiunile tind să fie în
strictă corespundere cu legislația statelor respective și în conformitate cu Declarația Universală a
Drepturilor Omului. De asemenea, Constituția INTERPOL interzice careva intervenții în probleme
politice, mil itare sau religioase.
INTERPOL acordă poliției naționale a statelor membre și industriei afectate de
contrafacere ajutor și asistență în vederea luptei cu organizațiile criminale transnaționale, implicate
în crimele de proprietate intelectuală38. Statele m embre ale INTERPOL au recunoscut implicarea
crimei organizate în proprietatea intelectuală în cadrul celei de -a 69-a ședințe a Adunării Generale,
desfășurate în Rhodes, Grecia în 2000, în cadrul căreia a fost adoptată Rezoluția AGN/69/RES/6
cu privire la c rimele proprietății intelectuale. Astfel, Secretariatul General din Lyon a fost mandatat
să ia atitudine de acest fenomen și să elaboreze o strategie de combatere a crimelor dreptului de
autor și de cooperare cu industriile afectate [ 109].
În 2001 a fost o rganizată prima Conferință Internațională dedicată drepturilor proprietății
intelectuale, în cadrul căreia au fost abordate problemele și recomandările necesare minimalizării
indicelui contrafacerii și pirateriei, la care au participat reprezentanți ai pol iției, vămii,
organizațiilor internaționale, titularii de drepturi nemijlocit afectați de aceste fenomene. În cadrul
aceleiași conferințe, la 23.07.2002 a fost înființat IIPCAG din cadrul INTERPOL. În ultimul timp
se evidențiază o implicare a grupurilor te roriste în acest domeniu, și asta pentru că crimele
proprietății intelectuale sunt foarte profitabile și au un risc minim, ceea ce favorizează angajarea
acestor organizații în sfera dată de activitate. Deaceea, obiectivul primordial al INTERPOL în
prezent este limitarea organizațiilor teroriste în obținerea mijloacelor financiare din crimele
proprietății intelectuale [ 143; 166, pag. 73].
Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO). Înființată în
1945, imediat după terminarea ce lui de -al doilea război mondial ca o organizație internațională
specializată în cadrul ONU, UNESCO nu se limitează la asistență în vederea construcției școlilor
în țările de după război și publicarea descoperirilor științifice. Astăzi, fiind o organizație ce

138
întrunește domenii, precum educația, știința, cultura, comunicațiile, UNESCO tinde spre
înrădăcinarea în conștiința oamenilor a ideii de protecție a păcii pe Pământ.
UNESCO reprezintă un laborator al noilor idei, care ulterior sunt preluate de convenți ile
internaționale din domeniul problemelor etice care stau în fața umanității. În același timp
UNESCO este și un centru al schimbului de informație și cunoștințe pentru a dezvolta factorul
uman în unele state membre. Altfel spus, acest potențial instituți onal permite cooperarea
internațională dintre 196 de state membre în privința educației, științei, culturii și comunicațiilor.
UNESCO creează condiții favorabile pentru realizarea dialogului dintre subiecții dreptului
internațional, bazat pe respectarea l ibertăților universale ale omunui și independența fiecărei
civilizații și culturi [ 144]. Această direcție a UNESCO pare a fi astăzi mai importantă ca niciodată,
datorită pericolului pe care îl prezintă actele de terorism, de altfel, tot mai frecvente la tr ecerea
dintre milenii asupra păcii mondiale. Societatea internațională are nevoie astăzi de noi perspective
de dezvoltare globală, la baza cărora ar trebui să fie respectarea drepturilor omului, lupta contra
sărăciei și promovarea potențialului literar, ar tistic și științific la nivel mondial. Anume acestea
sunt scopurile și viitorul activității UNESCO.
Organizația Mondială a Vămilor (WCO). Sistemul vamal este recunoscut ca un indicator
al bunei guvernări, al prosperității și al protecției societății. WCO veghează asupra sănătății
economiei naționale și a protecției sociale a membrilor, promovând o politică vamală onestă și
transparentă, ceea ce permite dezvoltarea comerțului internațional și contracararea activităților
ilegale.
Înființată în 1952 ca un Con siliu de cooperare vamală, WCO reprezintă o organizație
interguvernamentală independentă, a cărei misiune este sporirea eficienței administrării vamale.
Având 169 de membri, organizația este unica la nivel internațional în domeniul vamal [ 145].
Conform act elor sale constitutive [ 40], WCO are următoarele scopuri:
– stabilirea, menținerea și promovarea instrumentelor internaționale pentru armonizarea și
uniformizarea aplicării normelor, precum și simplificarea și efectivitatea sistemului vamal, toate
acestea având scopul de a facilita trecerea rapidă a polulației și mărfurilor peste frontiera vamală;
– unificarea eforturilor tuturor membrilor pentru modificarea legislației în spiritul
cooperării bi – și multilaterale dintre state, pentru combaterea ilegalitățil or vamale și a altor crime
transnaționale;
– acordarea asistenței membrilor săi pentru dezvoltarea potențialului uman, transparenței și
găsirea metodelor pentru o mai bună organizare a sistemului vamal.
Astăzi statele membre ale WCO sunt responsabile de pr elucrarea datelor a mai mult de
98% din tot comerțul internațional. Proprietatea intelectuală reprezintă un punct forte al

139
organizației, deoarece pe parcursul multor ani WCO, în cooperare cu alte organizații
internaționale, se preocupă de desfășurarea conf erințelor și seminarelor internaționale, care
abordează diferite aspecte ale proprietății intelectuale.
Asociația Internațională Literară și Artistică (ALAI). Asociația Internațională Literară și
Artistică a fost înființată la Paris, în 1878, în cadrul pri mului Congres Internațional consacrat
proprietății literare și artistice, al cărui președinte de onoare a fost Victor Hugo. Scopul principal
al Asociației era elaborarea unei convenții internaționale pentru protecția operelor literare și
artistice. După 25 de ani de lucrări pregătitoare, la 9 septembrie 1886 a fost adoptată Convenția de
la Berna, al cărei scop a fost asigurarea unei protecții internaționale a autorilor operelor literare și
artistice. Ulterior ALAI a luat parte la toate revizuirile, completă rile și amendamentele propuse la
această convenție.
ALAI întrunește distinși teoreticieni, autori, practicieni, care activează în domeniul
dreptului de autor. De asemenea, Asociația invită magistrați și oficiali a căror activitate ține
nemijlocit de rezolv area problemelor și diferendelor din domeniul dreptului de autor asupra
operelor literare și artistice. Asociația este administrată de un Comitet Executiv din care fac parte
reprezentanți ai tuturor statelor membre. Având strânse legături cu OMPI și cu UNE SCO, cu
Consiliul Europei și cu Uniunea Europeană, ALAI este chemată de fiecare dată să -și exprime
poziția în legătură cu actele internaționale, care sunt elaborate de aceste organizații [ 141].

140
4.4. Obligațiile subiecților raporturilor juridice pricind c reațiile intelectuale
Raportul juridic este o varietate a relațiilor sociale. Relațiile sociale reprezintă acele legături
sociale dintre oameni, care unifică indivizii în activitatea și existența lor comună. Unele relații
sociale apar pe baza voinței unor persoane concrete, altele înaintea apariției omului sau chiar a
unei întregi generații de oameni. Fiecare generație nouă nimerește în sistemul de legături și relații
obiectiv cristalizate, de care aceasta nu poate să nu țină cont și care reprezintă hotarel e obiective
ale activității umane și ale faptelor unor indivizi determinați. Aceste legături se modifică o dată cu
scurgerea timpului, fie pe cale evoluționistă, fie pe cale revoluționară. Apar noi relații sociale, se
formează un nivel mai înalt al activit ății omului, se lărgește cadrul posibilului în faptele omenești,
însă, o dată cu aceasta, apare o multitudine de limitări (restrângeri).
Astfel, dezvoltarea științei și tehnicii, creșterea indicilor industriali creează posibilități
nemaivăzute anterior pr ivind producerea diverselor mărfuri și servicii de care se folosesc
consumatorii contemporani, însă, o dată cu aceasta, are loc reducerea resurselor naturale,
intoxicarea în mari proporții a mediului înconjurător și de acești limitatori obiectivi apăruți t rebuie
să se țină cont. De aceea, în orice relație socială există o proporție determinată a dezvoltării libere
a omului și o proporție determinată a restricțiilor. Dacă aceste două ating interesele esențiale ale
personalității și statului, atunci relația s ocială concretă nimerește în sfera reglementării juridice,
dobândind caracter juridic. Prima (libertatea) se transformă în drept subiectiv, iar cea de -a doua
(restricția) – în obligație, interdicție sau restricție juridică.[ 198, рag.139.]
Civilizația, gen erând dreptul ca sistem reglementar la hotarul mileniilor III -II î.e.n., a pășit
într-un nou spațiu juridic, îmbrăcând în cursul dezvoltării sale când o haină mai comodă, când una
absurdă a relațiilor juridice. Plata socială pentru restrângerea juridică a dorințelor și faptelor sale
s-a dovedit a fi însemnată, însă omenirea a primit în schimbul acestor rețineri noi posibilități pentru
supraviețuirea sa, pentru stabilirea marii ordini de drept. Ea a pus stăpânire pe valorile sociale ale
ultimilor trei mileni i și le -a pus în serviciul său, creând nu numai raporturi sociale, ci și raporturi
juridice.
Comandamentul normativ – observă Mircea Djuvara – este un ordin de un fel special, care
implică ideea unei obligații, obligație stipulată chiar de legiuitor.
Dar pentru a explica și analiza pe larg acest element al conceptului de raport juridic trebuie
să amintim că omul în viața cotidiană se implică adesea nemijlocit în numeroase raporturi sociale,
acționând atât în interes propriu, cât și în interesul comunități i, în activitatea prin care se nasc și se
dezvoltă legăturile dintre oameni, dacă unul face o nedreptate față de altul, el își dă seamă că s -ar
putea întâmpla ca altul să -i facă aceeași nedreptate. Așa apare ideea unor drepturi și obligații
generale. Din c ontactul de la om la om se conturează relația juridică. Această relație se întemeiază

141
pe ideea că și ceilalți sunt oameni, că întocmai după cum noi avem dreptul să ne realizăm destinul
nostru moral, au și ceilalți același drept. Această concepție stă la te melia întregului drept. [ 92,
pag.287]
Libertatea de realizare a idealului nostru trebuie să se coordoneze cu libertatea celorlalți,
pentru că altfel s -ar face o nedreptate.
În aceasta își află substanța unul dintre elementele cele mai importante ale conce ptului de
raport juridic. Dacă la încheierea unui contract (de vânzare -cumpărare, de locațiune etc.) cineva a
promis altuia că va face ceva, are îndatorirea să -și respecte cuvântul, pentru că altfel ar crea
dificultăți celeilalte părți care a încheiat cont ractul. La baza dreptului stă ideea respectului libertății
celorlalți. După cum observă Emile Durkheim, reglementarea juridică a libertății noastre nu este o
limitare a ei, ci este numai un mijloc tehnic prin care dreptul garantează înfăptuirea ei în rapor turile
cu ceilalți. Când o parte dintr -un contract nu -și îndeplinește obligațiile asumate, cealaltă parte
poate cere executarea silită a acestora, obligându -l să-și îndeplinească obligația asumată [ 92,
pag.287.].
Orice obligație juridică depinde de o rela ție socială de fapt, depinde de ceea ce am făcut ori
nu am făcut din angajamentele asumate. Suntem în prezența unui raport juridic, în care o parte și –
a asumat obligații față de altă parte, obligații ce trebuie îndeplinite. Când cineva face un contract,
urmărește un interes, urmărește o retribuție. Când cineva se asociază, urmărește un interes propriu,
dar, prin organizarea în comun, răspunde și unui interes general [92, pag.287.].
Conceptul de raport juridic implică nu numai respectul celuilalt și retribu ția, dar și
reciprocitatea și echivalența. Într -un contract de vânzare -cumpărare vânzătorul este obligat să dea
marfa la nivelul calitativ asumat și în cantitățile organizate, dar are, totodată, dreptul să primească
prețul convenit, la termenele stabilite. Cumpărătorul are obligație să plătească prețul promis, dar,
în același timp, are dreptul să primească marfa în cantitățile și la nivelul calitativ stipulat în
contract. Dacă raportul juridic se referă la bunuri – observă Montesquieu – regulile depind de n atura
lor. Fiecare fel de bunuri este supus unor reguli deosebite, cărora trebuie să te conformezi pentru
a putea dispune de acele bunuri. Bunurile pot fi moștenite sau dobândite; pot fi paterne sau
materne; mobile sau imobile; libere sau grevate de substi tuțiuni; familiale sau nefamiliale; rente
funciare sau constituite pe baza unor împrumuturi de bani. În fiecare din aceste categorii de bunuri
se stabilesc raporturi juridice specifice, din care nu lipsește ideea de obligație.
Ideea de obligație este cara cteristică dreptului, ea este implicată în orice lege normativă
absolută. În domeniul dreptului ne aflăm în fața unei norme care implică ideea rațională că noi
trebuie să ne supunem ei. Pe această idee se clădește întregul drept.

142
Analizând exemplele la ca re se referă Charles Montesquieu, observăm implicarea ideii de
obligație în raporturile juridice enunțate. Este clar că nu putem înțelege o obligație fără să
constatăm că cineva este obligat față de altcineva, la ceva anume, care este obiectul raportului
juridic. De pildă, cel îndatorat este obligat să -și plătească datoria la scadență. Creditorul are dreptul
să-l urmărească pe datornic.
Dat fiind faptul că în societate se întâlnesc cel mai adesea raporturi juridice de drept civil,
și raporturile de obligaț ie civilă vor fi cele mai frecvente. Astfel, acestea au ca surse următoarele
fenomene juridice:
a) contractele (actele juridice bi – și multilaterale);
b) actul juridic unilateral;
c) faptele juridice cauzatoare de prejudicii;
d) îmbogățirea fără justă cauză;
e) gestiunea de afaceri.
În cadrul dreptului penal, ideea de obligație a raporturilor de drept penal se manifestă și mai
pregnant. Aceasta deoarece, prin natura lor, normele de drept penal au ca scop "apărarea împotriva
infracțiunilor a persoanelo r, a drepturilor și libertăților acestora, a proprietății, a mediului
înconjurător, a ordinii constituționale…". Constituind un ansamblu de norme juridice imperative,
legea penală obligă la abținerea persoanelor de la comiterea unor acțiuni (normele proh ibilitive)
sau, dimpotrivă, obligă la săvârșirea unor acțiuni, a căror nerespectare atrage sancțiunea penală
(normele onerative).
Prin urmare, obligația în cadrul raporturilor penale are un caracter mai "tăios", deoarece în
cazul încălcării ei se aplică c onstrângerea statală, a cărei consecință este aplicarea unor sancțiuni
mult mai severe decât în celelalte categorii de raporturi juridice.
În celelalte ramuri de drept ideea de obligație este de asemenea prezentă prin însuși
comandamentul normei juridice specifice, care ordonă (a face sau a nu face ceva) destinatarilor săi
o anumită conduită.
Raportul juridic obligațional este prin esență temporar [ 51, pag. 153.]. Ca și orice alte
raporturi juridice, raporturile de creanță evoluează în trei etape consecut ive: apariția, existența
propriu -zisă a raportului obligațional și stingerea lui. Dacă temeiurile de apariție a obligațiilor sunt
enumerate în art.8 și art.512, al Codului civil al RM, atunci modurile de stingere ale obligațiilor
sânt enumerate în Capitolu l VII – «Stingerea obligațiilor», în reglementările referitoare la
rezoluțiune, precum și în diferite categorii de obligații prevăzute în Codul civil al RM. La
momentul apariției obligației, subiecții acestui raport juridic dobândesc drepturi și obligații
subiective, însă la momentul stingerii obligației, subiecții raportului juridic de creanță pierd

143
drepturile și obligațiile subiective ce constituie conținutul acestui raport. Prin urmare, în literatura
de specialitate rusă, stingerea obligațiilor este defi nită c a o încetare a raporturilor juridice de
creanță, prin care subiecții pierd ca efect al încetării obligațiilor drepturile și obligațiile
subiective, care cuprind conținutul raportului juridic de creanță [186, рag 601.] Definiția
instituției stingerii obligației, în literatura de specialitate, nu este redată diferit. Autorii autohtoni
definesc această noțiune în felul următor: stingerea obligațiilor este încetarea raportului juridice
dintre subiecții acestora, care pierd drepturile și obligațiile subie ctive ce rezultă din conținutul
raportului obligațional [ 4, pag.510.]. Deci în cazul stingerii obligațiilor, raporturile juridice de
creanță încetează să mai existe și subiecții lui nu mai sunt legați de drepturile și obligațiilor
subiective care anterior rezultau din conținutul raportul juridic obligațional.
În concluzie putem susține că orice sistem de drept se clădește pe ideea de obligație, deoarece
aceasta din urmă este presupusă prin comandamentul normativ al dreptului. Acest caracter
obligațional est e transferat și asupra raportului juridic ca mijloc de eficientizare a dreptului în
ansamblu.

144
CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDĂRI
În baza cercetărilor efectuate asupra caracteristicilor obiectivelor propuse în teză, ținându –
se cont de regimul juridic al obiectelor raporturilor juridice privind creațiile intelectuale , de
elementele specifice organizării și funcționarii sistemului institutional national și internațional din
domeniul creațiilor intelectului, de caracterul normelor naționale și internaționale și de necesitatea
implementării acestora în sistemul național de drept, recapitulându -le, putem concluziona că:
– Declarația ONU cu privire la drepturile omului declară că fiecare persoană are dreptul la
protecția intereselor sale morale și materiale asup ra rezultatelor științifice, literare și artistice, autor
al cărora el este, iar Constituția multor state garantează libertatea creației artistice, literare și
științifice. Astfel, dreptul asupra creațiilor intelectului uman este unul dintre drepturile
fundamentale ale omului, ce se bazează pe necesitatea de a avea acces la realizările literaturii, artei
sau științei și pe obligativitatea de a asigura drepturile celor ce obțin aceste realizări. Este un adevăr
axiomatic faptul ca între gradul de dezvoltare a oricărui tip de societate și activitatea creatoare a
membrilor săi este o relație direct proporțională. Cu toate acestea, în mod paradoxal, conceptul
dreptului de creație intelectuală a apărut destul de târziu. Însă suntem convinși de faptul raporturile
juridice privind creațiile intelectuale sunt caracteristice și antichității. Importanța socială, etică sau
politică a operelor științifice sau artistice este recunoscută de -a lungul evoluției umanității;
– În raporturile juridice privind creațiile intelectu ale convențiile îndeplinesc un rol vital,
acțiunea lor fiind o condiție sine qua non pentru existența și dezvoltarea acestor raporturilor atît la
nivel național, precum și internațional, totodată, pentru dezvoltarea ramurei dreptului proprietății
intelectu ale;
– Dezvoltarea tehnologică, apariția noilor forme de comunicație, bazate pe valorificarea
sateliților artificiali ai Pământului, extinderea Internet -ului și a sistemului digital sunt pași uriași
în dezvoltarea omenirii, însă pentru raporturile juridice privind creațiile intelectuale toți acești
factori reprezintă aspecte duble cu caracter pozitiv și negativ. Caracterul pozitiv se caracterizează
prin faptul că, datorită acestor salturi, obiectele raporturilor juridice privind creațiile intelectuale
devin cunoscute societății mondiale într -un timp scurt și pot căpăta o notorietate rapidă în toată
lumea. În același timp, toate acestea generează și un pericol pentru dreptul titularilor, pentru că
favorizează încălcarea drepturilor acestora și dezvoltarea pir ateriei. Iată de ce sistemul raporturilor
juridice internaționale de protecție a creațiilor intelectului a fost considerat, dintotdeauna, un
sistem acceptabil, și nicidecum unul perfect .
Cercetarea aspectelor legate de aporturile juridice privind creațiile intelectuale, precum și
de poziția și de acțiunile Republicii Moldova referitor la fenomenul integrării europene impune
anumite recomandări, de care s -ar putea ține seama în perspectivă:

145
Recomandări în corespundere cu realitățile actuale:
– Fiecare etapă de dezvoltare a societății umane se caracterizează prin existența unor
mecanisme specific a raporturilor juridice privind creațiile intelectuale, ale căror este determinat
de procesul de creație și activitate științifică , care urmează a fi stimulate prin i ntervenție în
reglementarea raporturilor juridice privind creațiile intelectuale ;
– La etapa dezvoltării mai furtunoase a producției de creații intelectuale, relațiile privitor la
acestea sunt ulterior reglementate juridic. În cadrul sistemului de drept bu rghez creația intelectului
obține importanță juridică majoră, respective impunîndu -se ocrotirea intereselor atât ale
creatorilor, cât și ale titularilor de drepturi;
– Cercetările efectuate demonstrează că actualmente majoritatea statelor au legi naționale
ce reglementează relațiile privind creațiile intelectuale. Astfel, raporturile juridice privind creațiile
intelectuale sunt în evoluție continua în tempouri mult mai rapide decît procesul de elaborare a
normelor juridice care ar forma mecanismul raporturi lor juridice privind creațiile intelectuale;
– Definiția dată creațiilor intelectuale în jurisprudența Republicii Moldova trebuie să aibă
un nou conținut. În acest sens, propunem următoarea redacție – Creație intelectuală constituie
rezultatul efortului cr eator și/sau științific, înregistrată în ordinea stabilită, în domeniul literaturii,
artei, științei, industriei, ce servește la dezvolarea continua a spiritului uman, societății, sistemului
de drept, culturii, economiei, industriei, precum și tuturor aspe ctelor existenței umane.
– Pentru a -și îndeplini cu succes funcțiile și a -și atinge scopul, creațiile intelectuale trebuie
să corespundă tuturor principiilor activității creatoare/științifice și normelor social -juridice;
– În lipsa unei definiții privind c riteriul distinctivității putem defini distinctivitatea creației
intelectuale astfel: distinctivitatea creației intelectuale reprezintă o totalitate de particularități de
formă și/sau conținut ale creației intelectuale care permit a individualizarea clară și univocal a
acesteia;
– Dreptul asupra creației intelectuale apare în majoritatea cazurilor în baza următoarelor
acțiuni: depunerea cererii, examinării formale a cererii de înregistrare înaintate la AGEPI,
examinării creației intelectuale solicitate, înr egistrării creației intelectuale, eliberării certificatului
special de protecție. Prin urmare, dreptul asupra unei creații intelectuale apare în baza unui fapt
juridic complex, constituit dintr -un șir de acțiuni consecutive, săvîrșite atât de solicitant, c ât și de
organul competent (în Republica Moldova AGEPI, În România OSIM etc.);
– În baza analizei conținutului dreptului asupra creațiilor intelectuale putem conchide că,
după natura sa juridică, acest drept este un drept absolut. Noi nu susținem opinia ex pusă în
literatura de specialitate, conform căreia dreptul asupra creației intelectuale este un drept relativ,

146
grație faptului că el își exercită efectul doar în limitele anumitor împuterniciri. În opinia noastră,
acest drept este opzabil oricărei persoane care va încerca să utilizeze o creației intelectuală;
– Potrivit legislației în vigoare, dreptul la creațiile intelectuale poate fi obiect al diferitelor
contracte: de cesiune, de licență sau de franchising, care pot fi încheiate atât cu titlu gratuit, câ t și
cu titlu oneros; el poate fi obiect al aporturilor în fondul social al societăților comerciale. Dreptul
la creațiile intelectuale poate constitui, de asemenea, obiect al gajului. Astfel, putem constata că
dreptul la creațiile intelectuale are astăzi c aracter patrimonial, pe când în perioada sovietică el a
fost transformat în drept personal nepatrimonial, putând fi transmis de către titular unei alte
persoane doar împreună cu întreprinderea sau fără aceasta, dar cu titlu gratuit;
– Luând ca bază faptul că în legislația națională privind proprietatea intelectuală lipsește
definiția concurenței neloiale, susținem că „concurența neloială este orice act contrar practicilor
uzuale și legale în activitatea din domeniul creației intelectuale și comercială a age nților
economici”;
– Elaborarea unui mecanism eficient a raporturilor juridice privind creațiile intelectuale cu
privire la protecția programelor pentru calculator, care ar unifica totalitatea relațiilor existente pe
plan mondial în legătură cu dezvoltarea și implicarea tot mai largă a programelor pentru calculator
în viața cotidiană ;
– Instituirea unei practici de abordare a problemelor globale din sfera raporturilor juridice
privind creațiile intelectuale în cadrul conferințelor internaționale, desfășurat e sub auspiciile
OMPI, OMC, UNESCO, cu participarea unui număr mare de state, precum și a organismelor și
organizațiilor naționale și internaționale neguvernamentale din acest domeniu ;
– Oportunitatea încheierii tratatelor bilaterale cu privire la colabora rea și interacțiunea în
domeniul raporturilor juridice privind creațiile intelectuale
– Stimularea respectului față de munca autorilor și înțelegerea de către întreaga societate a
importanței creării, valorificării și protecției obiectelor creației intelec tuale ale omului
– Implementarea strategiilor și metodologiilor prevăzute de actele normative naționale și
internaționale la care Republica Moldova este parte cu respectarea, în același timp, a tradițiilor
interne ;
– Implementarea unui sistem electronic un ic care ar conține o informative detaliată privind
creațiile intelectuale protejate din Republica Moldova și drepturile pe care le dețin titularii
acestora. Acest sistem ar facilita evidențierea rapidă a cazurilor de contrafacere și ar putea constitui
o mă sură utilă și eficientă. Luând în considerație că Republica Moldova la ora actuală titularii de
drepturi nu cunosc și nici nu au posibilitate să știe despre toate cazurile de încălcare a drepturilor
acestora privind creațiile intelectuale și având în veder e numărul limitat al titularilor de drepturi

147
din Republica Moldova, considerăm sistemul unic de înregistrare electronică drept o măsură
capabilă să opună rezistență fenomenului contrafacerii și pirateriei.

148
BIBLIOGRAFIE
1. Acordul de la Geneva dintre Organ izația Mondială a Proprietății Intelectuale și Organizația
Mondială a Comerțului, 22 decembrie 1995,
2. Avornic Gh. Tratat de teoria generală a statului și dreptului : (în două volume) , Chișinău,
2010, 577 p.
3. Avornic Gh.. Teoria generală a dreptului, Editura Cartier juridic, Chișinău 2004 , 656 p.
4. Baieș S., Volcinschi V., Băieșu A., ș..a. Drept Civil, Drepturi reale, Teoria generală a
obligațiilor. Chișinău, 2005 , 521 p.
5. 6. Barbăneagră A., Alecu Gh., Berliba V. et. al. Codul penal al RM. Comentariu. Chișinău:
Centrul de Drept al Avocaților, 2009. 860 p.
6. 7. Barbăneagră A., Volcinschi V. Comentariu asupra încălcărilor dreptului de autor și a
drepturilor conexe prin prisma noilor prevederi penale. În: RND, 2008, nr. 10, p. 12.
7. 9. Belei O. Reglementări legale privin d excepțiile și limitările în domeniul dreptului de
autor. În: Lecturi AGEPI: Comunicări prezentate la simpozionul anual științificopractic
privind protecția proprietății intelectuale. Ediția a 11 -a. Chișinău: AGEPI, 2008 (312 p.),
p. 194 -197.
8. 10. Belei O. , Căinăreanu O. Protecția prin intermediul dreptului de autor și al drepturilor
conexe a fonogramelor și operelor plasate pe Internet. În: Lecturi AGEPI: Comunicări
prezentate la simpozionul anual științifico -practic privind protecția proprietății
intelect uale. Ediția a 11 -a. Chișinău: AGEPI, 2008 (312 p.), p. 205 -212.
9. Boboș Gh., Teoria generala a dreptului, Editura Argonaut, 1999 , 297 p.
10. Bontea O., Problemele teoriei raporturilor juridice, Chișinău 2006 , 300 p
11. Bontea O., Raporturile juridice absolute și ra porturile juridice generale: ficțiune sau
realitate// Legea și viața, Septembrie, 2003, p. 51 -53
12. Bontea O., Unele idei teoretice privind definiția dreptului și obligației juridice subiective ,
Revista nationala de drept. 2004. -N.4.-P.27-35
13. Boroi G., Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All Beck, București, 2002 , 409p
14. Bulai Costică, Drept penal, Editura București: Tipografia Universității, 1987
15. 16. Boroi A., Nistoreanu G. Drept penal. Partea Specială. București: Editura All Beck,
2002.
16. 19. Brânz a S. Infracțiunile contra proprietății intelectuale prevăzute la art.142 și art.143
din Legea României privind dreptul de autor și drepturile conexe. În: RND, 2006, nr.10, p.
10.

149
17. 20. Brânză S. Alte segmente ale proprietății industriale în atenția legii pen ale a Republicii
Moldova și a României. În: Revista Națională de Drept, 2007, nr.1, p.2.
18. 21. Brânză S. Obiectul infracțiunilor contra patrimoniului. Monografie. Chișinău: USM,
2005. 675 p.
19. 22. Brânză S. Proprietatea industriala ca valoare socială apărată d e legea penală. În: Revista
Națională de Drept, 2006, nr.6, p.2.
20. 23. Brânză S., Stati V. Drept penal. Partea specială. Vol. I. Chișinău: USM, 2011. 1062p.
21. 24. Brânză S., Ulianovschi X., Stati V. et. al. Drept penal. Partea specială. Ediția a II -a.
Chișinău : Cartier, 2005. 804 p.
22. Cărpenaru Stanciu. Drept comercial român, Editura „ALL”, București, 1996. 517 p.
23. Ceterchi I. ș.a.. Teoria generală a statului și dreptului. – București: Editura Didactică și
Pedagogică, 1967
24. Ceterchi I., Demeter I.. Introducere în s tudiul dreptului. – București: Editura Științifică,
1962 , 287 p.
25. Ceterchi I., Luburici Momcilo. Teoria generală a statului și dreptului , Note de curs
26. Ciocîrlan A., Rezultatele activității intelectuale în cadrul raporturilor juridice civile Legea
și viața 4 /6, 2009
27. 31. Coban I. Particularități ale examinării cauzelor de protecție a proprietății intelectuale
în procedura de revizuire în cazul descoperirii unor circumstanțe noi și esențiale ale
pricinii. În: Lecturi AGEPI: Comunicări prezentate la simpozionul anual științifico – practic
privind protecția proprietății intelectuale. Ediția a 11 -a. Chișinău: AGEPI, 2008 (312 p.),
p. 201 -204.
28. Codul audiovizualului al Republicii Moldova nr.260 -XVI din 27.07.2006, art. 18, 20 alin.
(1) lit. b)
29. Codul civil al Republici i Moldova nr. 1107 -XV din 06.06.2002, Cartea intai – Dispozitii
generale (art. 8 alin. (2) lit. e), 21 alin. (2) lit. b), Cartea a doua – Drepturile reale (art. 301,
470 alin. (2) lit.f)), Cartea a treia – Obligatiile (art. 925 alin. (1) lit. d), art.1171 -1178
Franchisingul, Cartea a cincea – Dreptul International privat (art.1607)
30. Codul Civil al RSSM, 22.12.1964
31. Codul contraventional al Republicii Moldova nr. 218 -XVI din 24.10.2008, art. 96 -103,
283, 400
32. Carta Organizației Națiunilor Unite, 26 iunie 1945,
http://www.un.org/aboutun/charter/index.html

150
33. Codul cu privire la Știință și Inovare al Republicii Moldova, 15.07.2004, Monitorul Oficial
125-129/663, 30.07.2004, art. 106
34. Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale, 20 martie 1883,
http://www.wipo.int/treaties/ru/ip/paris/index.html
35. Desbois H. Le droit d’auteur en France. – Paris: DALLOZ. – 1978. – 979 p.
36. Codul fiscal nr. 1163 -XIII din 24.04.97, art. 12, 28, 71 lit. (j), 75 alin. (4) lit. a), 103 alin.
(1) pct. 7), 111 alin. (1) lit. (e ), 1171 alin. (5)
37. Codul penal al Republicii Moldova nr. 985 -XV din 18.04.2002, art. 185 -1, 185 -2, 185 -3,
246-1, 246 -2
38. Codul vamal al Republicii Moldova nr. 1149 -XIV din 20.07.2000, art. 1, cap. XII
39. Constituția Republicii Moldova, 29.07.1994, Moldpres, Chi șinău, 2003, art. 33
40. Convenția cu privire la înființarea Consiliului de Cooperare Vamală, 15 decembrie 1950,
http://www.wcoomd.org/ie/En/AboutUs/aboutus.html
41. Convenția de la Berna – Convenția de la Berna privind protecția operelor literare și artistice
(09.09.1886) // Tratate internaționale. Vol. 9. – Chișinău: Moldpres, 1999, pag. 134
42. Convenția pentru înființarea Organizației Mondiale a Proprietăț ii Intelectuale, 14 iulie
1967
43. Convenția pentru înființarea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale, 14 iulie
1967
44. Costinescu P. Proprietatea intelectuală // Revista română de proprietate intelectuală. – 1996.
– Nr.2. – P.15-18.
45. Dănișor Dan, Dănișor Gheorghe ș.a. Teoria generală a dreptului, Editura Științifică,
București 1999 , 466 p.
46. Declarația Universal ă a Drepturilor Omului, 10 decembrie 1948, http://legislatie.resurse –
pentru -democratie.org/drepturi_onu.php, art. 27
47. Dogaru I., Cercel S., Drept Civil. Partea generală, Editurara C.H. Beck, București 2007 ,
316 p.
48. Doroceanu D., Pirateria și contrafacerea so ftware, Lecturi AGEPI. Simpozion anual, ediția
VIII, Chișinău, 2005, p.190 -195, p. 192
49. Eminescu Y. Dreptul de inventator în România, Editura Academiei, București, 1969 , 332
p.
50. Ficsor M., Collective Management of Copyright and Related Rights, WIPO Publicati on,
Geneva, 2002, 165 p.

151
51. Florescu Dumitru C., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. București 2003 , Tratat 2
volume, 598, 492 p.
52. Giorgio del Vecchio. Lecții de filosofie juridică. – București: Europa Nova, 1995 , 352 p.
53. Goricar J. Știința dreptului ș i sociologia juridică. Belgrad, 1967
54. Guceac I. Forme și condiții de exercitare a democrației în statul de drept, Materialele
conferinței științifico – practice «Edificarea statului de drept», Chișinău 2003, tipografia
«Bons Offices»
55. Horărârea Plenului Jude cătoriei Supreme a URSS nr. 8 din 18.04.1986 privind aplicarea
de către judecători a legislației în cazul examinării litigii lor legate de dreptul de autor
56. Hotarirea Guvernului nr. 184 din 16.04.2015 pentru aprobarea Regulamentului privind
organizarea si fu nctionarea Comisiei de mediere in domeniul proprietatii intelectuale si
procedura de mediere
57. Hotarirea Guvernului nr. 491 din 11.08.2015 cu privire la aprobarea Planului de actiuni
pentru anii 2015 -2017 privind implementarea Strategiei nationale in domeniu l proprietatii
intelectuale pina in anul 2020
58. Hotarirea Guvernului Republicii Moldova nr. 1016 din 13.09.2004 cu privire la crearea
Intreprinderii de Stat "Agentia de Stat pentru Proprietatea Intelectuala"
59. Hotarirea Guvernului Republicii Moldova nr. 1378 d in 13.12.2004 cu privire la aprobarea
Statutului si structurii Agentiei de Stat pentru Proprietatea Intelectuala
60. Hotarirea Guvernului Republicii Moldova nr. 1609 din 31.12.2003 despre aprobarea
Regulamentului privind obiectele de proprietate intelectuala c reate in cadrul exercitarii
atributiilor de serviciu
61. Hotarirea Guvernului Republicii Moldova nr. 489 din 29.03.2008 cu privire la Comisia
nationala pentru proprietatea intelectuala
62. Hotarirea Guvernului Republicii Moldova nr. 612 din 12.08.2011 pentru aprob area
Regulamentului privind inregistrarea contractelor de cesiune, licenta, gaj si franchising
referitoare la obiectele de proprietate industriala
63. Hotarirea Guvernului Republicii Moldova nr. 644 din 19.07.2010 cu privire la desemnarea
autoritatilor compete nte abilitate cu atributii si responsabilitati referitoare la produsele cu
denumiri de origine si indicatii geografice si la specialitatile traditionale garantate si a
autoritatilor competente responsabile de controalele oficiale privind conformitatea aces tor
produse
64. Hotarirea Guvernului Republicii Moldova nr. 744 din 20.06.2003 pentru aprobarea
Regulamentului cu privire la modul de producere, eliberare si aplicare a marcajelor de

152
control pe exemplarele de opere si fonograme si Regulamentului cu privire la modul de
inregistrare in Registrul de stat al titularilor marcajelor de control
65. Hotarirea Guvernului Republicii Moldova nr. 880 din 22.11.2012 cu privire la Strategia
nationala in domeniul proprietatii intelectuale pina in anul 2020
66. Hotarirea Guvernului R epublicii Moldova nr. 880 din 22.11.2012 cu privire la Strategia
nationala in domeniul proprietatii intelectuale pina in anul 2020
67. Hotărârea Guvernului „Cu privire la crearea Întreprinderii de Stat „Agenția de Stat pentru
Proprietatea Intelectuală”, 13 sep tembrie 2004, Monitorul Oficial, 171 -174, 2004
68. Hotărârea Parlamentului cu privire la aderarea Republicii Moldova la Convenția pentru
instituirea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale, 11.03.1993, Monitorul Oficial
3/66, 30.03.1993
69. Hotărârea Par lamentului pentru aderarea Republicii Moldova la Convenția de la Berna
privind protecția operelor literare și artistice, 22.06.95, Monitorul Oficial 40/454,
20.07.1995
70. Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 32 din 09.11.1998 cu privire la practi ca
aplicării de către instanțele judecătorești a unor prevederi ale legislației despre dreptul de
autor și drepturile conexe, http://www.rol.md/curt_supr/html/ro/planum20.htm
71. Humă I. Teoria generală a dreptului. . Focșani: Editura Neuron, 1995 , 165 p.
72. Ionașcu A., în: Traian Ionașcu și colectivul. Tratat de drept civil Vol.1. Pa rtea Generală. –
București, 1967, 490 p.
73. Iovănaș I., Dreptul administrativ și elemente ale științei administrației. Editura București:
Editura Didactică și Pedagogică, 1977 , 355 p.
74. 99. Lazăr V. Infracțiuni contra drepturilor de proprietate intelectuală. București: Lumina
Lex, 2002. 208 p.
75. 104. Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe, 23 noiembrie 1994, nr. 293 -XIII.
În: MO, 2 martie 1995. Republicată în: MO, 8 februarie 200 3, nr. 18 -19/55, p. 5.
76. 105. Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe. Nr. 8 din 14 martie 1996. În: MO
al României, Partea I, nr. 60 din 26 martie 1996, cu modificările și completările aduse de:
Legea nr. 146 din 24 iulie 1997, Legea nr. 285 din 23 iunie 2004, Ordonanța de Urgență
nr. 123 din 1 septembrie 2005, Ordonanța de Urgență nr. 190 din 21 noiembrie 2005, Legea
nr. 329 din 14 iulie 2006, Decizia nr. 571 din 29 aprilie 2010, Legea nr. 202 din 25
octombrie 2010 și Legea nr. 71 din 3 iunie 20 11.

153
77. 106. Legea Republicii Moldova privind dreptul de autor și drepturile conexe din 2 iulie
2010, nr. 139. În: MO din 1 octombrie 2010, nr.191 -193, art. 630. Intrată în vigoare la 1
ianuarie 2011.
78. Legea cu privire la Agentia de Stat pentru Proprietatea Int electuala nr. 114 din 03 iulie
2014
79. Legea pentru aderarea Republicii Moldova la Organizația Mondială a Comerțului,
01.06.2001, Monitorul Oficial 59 -61/397, 07.06.2001
80. Legea pentru aprobarea simbolurilor nationale asociate indicatiilor geografice protejate,
denumirilor de origine protejate si specialitatilor traditionale garantate nr.101 (adoptata la
12.06.2014)
81. Legea privind protectia desenelor si modelelor industriale nr. 161 -XVI (adoptata la
12.07.2007, in vigoare din 01.12.2007)
82. Legea privind protectia i ndicatiilor geografice, denumirilor de origine si specialitatilor
traditionale garantate nr.66 -XVI (adoptata la 27.03.2008, in vigoare din 25.10.2008)
83. Legea privind protectia inventiilor nr. 50 -XVI (adoptata la 07.03.2008, in vigoare din
04.10.2008)
84. Legea privind protectia marcilor nr. 38 -XVI (adoptata la 29.02.2008, in vigoare din
06.09.2008)
85. Legea privind protectia soiurilor de plante nr. 39 -XVI (adoptata la 29.02.2008, in vigoare
din 06.09.2008)
86. Legea privind protectia topografiilor circuitelor integrat e nr. 655 -XIV (adoptata la
29.10.1999, in vigoare din 06.01.2000)
87. Legea nr. 146 din 23 decembrie 1995 privind brevetele de invenție // Monitorul Oficial al
R.Moldova nr.53 -54/601 din 28.09.1995 / abrogată
88. 109. Lupan A., Toma S. Corelația între proprietatea intelectuală, rezultatele cercetărilor
științifice și procesul inovativ. În: Lecturi AGEPI: Comunicări prezentate la simpozionul
anual științifico -practic privind protecția proprietății intelectuale. Ediția a 11 -a. Chișinău:
AGEPI, 2008 (312 p.), p. 255 -258.
89. Lupan E., Drept civil. Partea Generală. – Cluj, 1981
90. Lupu Gh., Drept. Partea I. Introducere în studiul dreptului. – Iași, 1985
91. Macovei I., Dreptul proprietății industriale. Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2002. 219 p.
92. Mazilu D., Teor ia Generală a dreptului Editura All Beck, București 1999 m, 379 p.

154
93. Mazilu D., Teoria Generală a dreptului. Ediția II -a. București. Editura ALL BECK 2000 ,
431 p.
94. Măsuri de contracarare a contrafacerii și pirateriei. Studiu internațional, Editura AGEPI,
Chiși nău, 2000
95. Negru Andrei, Zaharia Victor, Teoria generală a dreptului și statului, Note de curs,
Chișinău, 2009 , 200 p.
96. Negru B. , Negru Aliona., Teoria generală a dreptului și statului, Chișinău, Bons Offices,
2006 , 520 p.
97. Popa N., Eremia Mihail -Constantin, Cristea Simona, Teoria generală a dreptului,
București, All Beck, 2005 , 296 p.
98. Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, București: Actami, 1994 , 320 p.
99. Popescu Tudor R.. Drept : pentru învatamîntul economic superior . – București: Editura
Didactică și Pe dagogică, 1970 , 328 p.
100. Popescu D., Năstase A. Drept internațional public, Editura Șansa, București, 1997, 469
p.
101. Regulamentul Agenției de Stat pentru Drepturile de Autor, 02.04.2001, Monitorul
Oficial nr. 040 din 03.04.2001, art. 9
102. Pârvu R., Oprea L., Dine scu M., Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale.
Introducere în proprietatea intelectuală, Editura Rosetti, București, 2001, 538 p.
103. 124. Pârvu R., Romițan C. Dreptul de Autor și Drepturile Conexe. Lexicon juridic.
București: All Beck, 2005. 128 p.
104. 130. Păduraru A. Analiza de drept comparat a reglementarilor privind infracțiunile în
domeniul proprietății industriale din legislația Spaniei, Estoniei, Chinei, Bulgariei și
Lituaniei. În: Revista Națională de Drept, 2011, nr.5, p.43.
105. 131. Păduraru A. An aliză de drept comparat a reglementărilor privind infracțiunile în
domeniul proprietății industriale din legislația Republicii Moldova și a României. În:
Revista Națională de Drept, 2011, nr.2, p.44.
106. 132. Păduraru A. Infracțiunile în domeniul proprietății industriale în legislația RM și în
legislația României. Studiu de drept comparat. Chișinău: CEP USM, 2011. 269 p.
107. 133. Păduraru A. Latura obiectivă a infracțiunilor prevăzute la alin. (4) -(6) art.185/2 CP
RM și art.185/3 CP M, precum și a infracțiunilor si milare specificate în legislația penală
română. În: Revista Națională de Drept, 2011, nr. 12, p. 54 -58.
108. Regulamentul cu privire la descoperiri, invenții și propuneri de raționalizare 1975

155
109. Rezoluția INTERPOL AGN/69/RES/6 cu privire la crimele proprietății i ntelectuale, 04
noiembrie 2000,
http://interpol.int/Public/ICPO/GeneralAssembly/AGN69/Resolutions/AGN69RES6.asp
110. Romițan Ciprian Raul, Protecția penală a proprietății intelectuale, C.H. Beck, București,
2006 , 395 p.
111. Roș V. Regimul drepturilor morale de aut or în Romînia și în Republica Moldova
«Revista de drept privat», 2001, nr.1, pag. 73
112. Roș V., Bogdan D., Spineanu -Matei O., Dreptul de autor și drepturile conexe. Tratat,
Editura All Beck, București, 2005, 725 p.
113. Roș V., Contrafacerea și plagiatul în materi a dreptului de autor. Retrospectivă istorică
și încercare de definire, în R.R.D.P.I. nr. 1/2004, pag. 74
114. Roș V., Dreptul proprietății intelectuale : curs universitar , Editura București: Global
Lex. – 2001 , 776 p.
115. Roșca N., Baieș S., Dreptul afacerilor, Chi șinău 2011 , 576 p.
116. Rotaru O., Protecția dreptului de autor asupra programelor pentru computer, Nica Grafic
Print, Chișinău, 2005, 204 p.
117. 148. Rotaru S. Determinarea regimului juridic de protecție a expresiilor folclorice. În:
Lecturi AGEPI: Comunicări prez entate la simpozionul anual științifico -practic privind
protecția proprietății intelectuale. Ediția a 11 -a. Chișinău: AGEPI, 2008 (312 p.), p. 215 –
218.
118. 151. Spatari M. Drepturile de proprietate intelctuală și proprietatea intelectuală. În:
Materialele Conf erinței științifico -practice internaționale Reformele cadrului legal și
instituțional din Republica Moldova prin prisma practicilor europene. Chișinău: USEM,
ICEȘD, IISD al AȘM, 2010, p. 147 -156.
119. 152. Spatari M. Încălcarea dreptului de autor și a drepturil or conexe: aspecte juridico –
penale. Teză de doctorat la specialitatea 12.00.08 – Drept penal. Chișinău: Academia
„Ștefan cel Mare”, 2012. 221 p.
120. 153. Spatari M. Obiectul juridic și obiectul material al infracțiunii de încălcare a
dreptului de autor și a dr epturilor conexe. În: Materialele Conferinței științifice
internaționale a tinerilor cercetători cu genericul Consolidarea și dezvoltarea statului de
drept în contextul integrării europene. Ediția a V -a. Chișinău: IISD al AȘM, Academia
Fiscală de Stat din Ucraina, Universitatea „Danibius” din România, 2011, p. 156 -164.
121. 154. Spatari M. Repere privind corelarea normelor contravenționale și penale în material
proprietății intelectuale. În: Revista Națională de Drept, 2011, nr. 12, p. 67 -72.

156
122. 155. Spatari M. Sem ne obiective care caracterizează conținutul constitutiv al variantei –
tip a infracțiunii de încălcare a dreptului de autor și a drepturilor conexe (art.185/1 alin.(1)
C.pen. RM). În: Revista națională de drept, 2011, nr. 1, p.49 -54.
123. 158. Stuart E., Fano E., Scales L. et. al. Legislația și politicile în domeniul proprietății
intelectuale. Armonizarea legislației Republicii Moldova cu standardele UE = Intellectual
property law and policy. Law approximation to UE standards in the Republic of Moldova.
Suport pen tru implementarea acordurilor dintre Republica Moldova și uniunea Europeană.
Setul de ghiduri pentru armonizarea legislației sectoriale. Chișinău: „Sinetica -Com” SRL,
2010. 291/277 p.
124. Sida A., Introducere în teoria generală a dreptului, Augusta, Timișoara, 1997 , 220 p.
125. Smochină A., Bontea O., Rolul raportului juridic în procesul de realizare a normei
juridice Legea și viața 4/15, 2003
126. Statutul Agenției de Stat pentru Proprietatea Intelectuală a Republicii Moldova, 13
decembrie 2004,
127. Statutul UNESCO, 16 noi embrie 1945,
http://portal.unesco.org/en/ev.phpURL_ID=15244&URL_DO=DO_TOPIC&URL_SEC
TION=201.html, art. 1
128. Stătescu C., Bîrsan C., Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor , Bucuresti ;
Edit. Acad. R.S.R. ; 1981 , 456 p.
129. Stătescu C., Drept civil, persoana fizică, persoana juridică, drepturile reale,: Editura
Didactică și Pedagogică, București 1970 , 879 p.
130. Tărăbuță F.C., Dreptul moral al autorului asupra operii sale intelectuale, Tipografia și
Legătoria de Cărți Penitenciarul Văcărești, București, 1939
131. Țîgănaș I., Brînza C., Aspecte practice și juridice privind industria fonografică din
Republica Moldova, Lecturi AGEPI. Simpozion anual, ed. VI II, Chișinău, 2005, p. 179 –
183
132. Țîgănaș I., Drepturile patrimoniale de autor trebuie supravegheate în mod col ectiv,
Revista „B&F -Profit”, nr. 1 -2, Chișinău, 2006, p. 81 -83
133. Țîgănaș I., Marcajele de control în domeniul dreptului de autor și a drepturilor conexe,
Revista Intellectus, nr.3, Chișinău, 2006, p.26 -28
134. Țîgănaș I., Reproducerea reprografică a operelor de c ătre biblioteci, Revista Magazin
bibliologic, nr. 3 -4, Chișinău, 2004, p. 38 -40
135. Ungureanu Carmen Tamara, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed -ra Hamangiu,
București 2012 , 442 p.

157
136. Valuation of intellectual property: what, why and how // WIPO magazine , 2003, nr.5,
pag.5
137. 167. Voicu C., Boroi A., Molnar I., Gorunescu M., Corlățeanu S. Dreptul penal al
afacerilor. Ediția 4. București: Editura C.H.Beck, 2008. 710 p.
138. 168. Voicu C., Boroi A., Sandu F., Molnar I. Dreptul penal al afacerilor. București:
Editur a Rosetti, 2002 464 p.
139. 169. Volcinschi V., Chiroșca D. Dreptul proprietății intelectuale. Note de curs.
Chișinău: MUSEUM, 2001. 232 p.
140. Vrabie G., Popescu S.. Teoria generală a dreptului. Ed itura Ștefan Procopiu, Iași 1995
141. www.alai.org – pagina Asociației I nternaționale Literare și Artistice
142. www.ifpi.org – pagina Federației Internaționale a Producătorilor de Fonograme;
143. www.interpol.org – pagina Organizației Internaționale a Poliției Criminale;
144. www.unesco.org – pagina Organizației Națiunilor Unite pentru Ed ucație, Știință și
Cultură
145. www.wcoomd.org – pagina Organizației Mondiale a Vămilor
146. 88. http://www.dklevine.com/general/intellectual/againstnew.htm. 07.03.2012
147. 89. http://www.dklevine.com/general/intellectual/againstnew.htm. 09.04.2012.
148. Bertrand A. Le Droit d’Auteur et les Droits Voisins. – Paris: Dalloz. – 1999. – 951 p.
149. Chavanne Albert, Brust Jean -Jacques. Droit de la propriété industrielle. 4e édition,
édition Dalloz, Paris, 1993. 870 p.
150. Ion Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, Bucurei, Univer sul Juridic, 2007
151. Francon A. Cours de la propriété littéraire, artistique et industrielle. – Paris: Litec. –
1999. – 303 p.
152. De Visscher F., Michaux B., Precis du droit d’auteur et des droits voisins, Editura
Bruylant, Bruxelles, 2000, 1104 p.
153. Galloux Jean -Christophe. Droit de la propriété industrielle, édition Dalloz, Paris, 2000.
507 p.
154. Gaudemet J., L, élaboration de la régle en droit et les donnés sociologiques, Analele
Facultații de Drept Touluose VII, 1959, p. 21 -33
155. Jossernand L. Cours de droit civil p ositif français. – Paris. – 1938
156. Kelsen Hans. Théorie pure du droit. – Paris: Dalloz, 1962
157. Suthersanen E., Le droit d’auteur au tribunal: Da Vinci Code, Magazine de l’OMPI,
OMPI, Geneve, 2006, p.12 -13

158
158. Wagret Jean -Michel. Brevets d’invention et Propriété in dustrielle. Presses universitaires
de France, Paris, 1964
159. Calloway M., Bailie M., Prosecuting Intellectual Property Crimes, Published by Office
of Legal Education, Washington, 2001, 310 p.
160. Gervais D., The TRIPs Agreement: Drafting History and Analysis, Lon don, 1998, 72 p.
161. Guide on Surveying the Economic Contribution of the Copyright -Based Industries,
WIPO, Geneva, 2003, 102 p.
162. Idris K., General Information, WIPO, Geneva, 2002, 25 p.
163. Koenigsberg F., An overview of the general business and legal principles i nvolved in
the licensing of copyright and related rights, WIPO Guide on the Licensing of Copyright
and Related Rights, WIPO Publication, Geneva, 2006, p. 4 -16
164. 184. Kinsella N. S. Against Intellectual Property. În: Journal of Libertarian Studies,
2001, Vol. 15, no.2. p. 1 -53.
165. 186. Lemley M. A. Property, Intellectual Property, and Free Riding. Texas: Stanford
Law School, Vol. 83, 2005. 1031 p.
166. Lee, L., Richardson B., New Tools for Fighting Optical Disc Piracy, Focus on
Intellectual Property Rights, Printed at RPC Manila, 2006, p. 70 -73
167. 188. Mansfield E., Link A. N., Scherer F. M. Essays in honor of Edwin Mansfield: the
economics of R & D, innovation, and technological change: Springer, 2005, 312 p.
168. 190. Mazzone J. Copyfraud and Other Abuses of Intellectual Pro perty Law. USA:
Stanford University Press, 2011. 312 p.
169. Salmon P., A Short Guide to International IPR Treaties, Focus on Intellectual Property
Rights, Printed at RPC Manila, 2006, p. 16 -25
170. Secrets of Intellectual Property. A guide for small and medium -sized exporters,
ITC/WIPO, Geneva, 2004, 182 p
171. WIPO Glossary of terms of the law of Copyright and neighboring rights // Pub. WIPO.
– Geneva. – 1981
172. Ананьева Е., Гусев О., Завидов Б., и др. Защита авторских и смежных прав по
законодательству России, Издательств о InterMedia, Москва, 2001, 303 с.
173. Аскназий С.И., Теоретические проблемы гражданского права. Докт. Дис.,
Ленииград, 1947
174. Бабаева В. К. Теория государства и права , Москваб изд. Юристъ, 2003 , 592 с.
175. Богуславский М., Участие СССР в международной охране авторс ких прав,
Издательство Юридическая литература, Москва, 1974, 269 с.

159
176. Братусь С.Н. Юридические лица в гражданском праве, Юриздат, Москва, 1947.
363 c.
177. Бужор В., Общая теория и права и государства, Кишинэу. 1996, p. 61
178. Васильев Е.А. (ответственный редактор). Гражданское и торговое право
капиталистических государств. Издательство «Международные отношения»,
Москва, 1993. 547 c.
179. Васильева А. Н. Теория государства и права, Москва 1983
180. Венгеров А.Б. Теория государства и права, из -во Омега -Л, Москва 2004 , 595 с
181. Венгеров А.Б.. Теория государства и права. – Москва: Новый Юристъ, 1998 , 621
с.
182. Венгеров А.Б.. Теория государства и права. – Москва: Юриспруденция, 2000 , 528
с.
183. Волчинский В. К. Неимущественные права хозяйственных организаций //
Автореферат. Москва, 1973. 26 c.
184. Г.Н.Манов Теория права и государства – Москва: БЕК, 1996 , 323 с.
185. Гаврилов Э., Советское авторское право, Издательство Наука, Москва, 1984, 221
с.
186. Генкин Д.М., Право собствености в СССР, Москва, 1961 , 222 с.
187. Гревцов Ю.И., Социология: Курс лекций , Юридиче ский центр Пресс, 2003 , 467 с.
188. Закон СССР от 31.05.1991 N 2213 -1 «Об изобретениях в СССР» // «Ведомости
СНД СССР и ВС СССР», 19.06.1991, N 25, ст. 703
189. Иоффе О.С. Советское гражданское право. Издательство «Юридическая
литература», Москва 1967. 520 c.
190. Иоффе О.С., Толстой Ю.К., Черепахин Б.Б. Советское гражданское право.
Учебник Изд -во Ленинградского университета, 1971. 472 c.
191. 171. Интеллектуальная собственность (права на результаты интеллектуальной
деятельности и средства индивидуализации): Учебное пос обие / Под ред. Н.М.
Коршунова. – Москва: НОРМА, 2008. 400 p.
192. Карпова Н.Н. Патентно -лицензионная политика социалистических стран в 1976 –
1989 гг. Издательство НПО «Поиск», Москва, 1992. 123 c.
193. Кечекьян С. Ф., Норма и првоотношение//Советское государство и п раво. 1955,
Nr. 2, p. 24.
194. Кечекьян С. Ф., Првоотношения в социалистическом обществе, Изд. А.Н,
Москва,1958 , 188 с.

160
195. Корельский В.М., Перевалов В.Д.. Теория государства и права. – Москва: Норма –
Инфра М, 1998 , 512 с.
196. Кузнецов М., Охрана результатов творческой деятельности в международном
частном праве, Издательство Университета дружбы народов, 1988, Москва, 177 с.
197. Курицын В.М., Иванова З.Д. Теория государства и права , Юрид. лит., 1986, 352 с.
198. Лазарев В.В. Общая теория права и государства, Mосква, 1994. 187 c.
199. Лазарев В.В.. Общая теория государства и права. – Москва: Юристъ, 1996 , 472 с .
200. Лаптев В.В. Правовое положение государственных промышленных организаций
в СССР, Москва, 1963. 39 c.
201. Липцик Д. Авторское право и смежные права // Русское издание. ЮНЕСКО. –
2002. – 788 c.
202. Малько А.В.. Теория государства и права в вопросах и ответах. – Москва: Юристъ,
1997 , 128 с.
203. Минков А., Международная охрана интеллектуальной собственности,
Издательский дом „Питер”, Санкт -Петербург, 2001, 719 с
204. Марченко М.Н. Теория государства и права, ЗЕРЦАЛО, Москва, 2000 , 517 с.
205. Матузов Н.И. Правовая система и личность. Саратов, 1987. 126 c.
206. Ротару О., Гуцу Е., Пиратство и борьба с ним в Республике Молдова, Probleme
teoretice și practice ale economiei proprietății intelectuale, AGEPI, Chișinău , 2003, p. 173 –
178,
207. Матузов Н.И., Малько А.В.. Теория государства и права. – Москва: Юристъ, 1999 б
512 с .
208. Свядосц Ю.И. Правовая охрана товарных знаков в капиталистических
странах. Издательство «ЦНИИПИ», Москва, 1969. 187 c.
209. Нерсесянц В. С., Общая т еория права и государства, Учебник для вузов. НОРМА.
Москва. 2000 б 535 с.
210. Паладiй Н., Захист прав у сферi iнтелектуальної власностi, Рiчний звiт Державний
Департамент Iнтелектуальної Bласностi, ТОВ „НВП Полiграфсервiс”, Київ, 2005
211. Петровский С. Интеллектуа льная собственность и исключительное право //
Интеллектуальная собственность. – 1999. – №3. – C.58.
212. Пиголкин А.С. Общая теория права – Москва: Изд -во МГТУ им.Баумана, 1995 ,
384 с.
213. Райхер В. К., Абсолютные и относительные права. Известия эконом. Ф -та,
Лении гр. Политехн. Ин -та, выл. I, XXV, Ленииград, 1928

161
214. Рясенцев В.А. (редактор). Советское гражданское право. Учебник, изд -во
«Юридическая литература», Москва, 1965. 503 c.
215. Рясенцев В.А. Советское гражданское право. Учебник. Изд -во «Юридическая
литерат ура». Москва, 1975. 558 c.
216. Бойкачева Е., Борьба с контрафактом: ситуация остается острой,
Интеллектуальная собственность в Беларуси. Авторское право, Минск, Ноябрь,
2005, 23 с.
217. С.А. Комаров. Общая теория государства и права. – Москва, 1998 , 208 с.
218. Сандевуа р П. Введение в право / Перевод с франц. – Москва: Интратэк -Р, 1994
219. Сергеев В.М. Практика обеспечения правовой охраны товарных знаках.
Издательство ЛДНТП, Ленинград, 1976. 22 c.
220. Сергеев А. П., Толстого Ю. К.. Гражднское Право. Москва, 2001
221. Сергеев А.П. Гражданское право. Учебник (часть 3), Изд -во «Проспект», Москва.
1998. 586c.
222. Сергеев А.П. Право интеллектуальной собственности в Российской Федерации. –
Москва: Теис, 1999
223. Сорокин В.Д., О структуре предмета правового регулирования // Правоведение.
1972, N. 6, p.78
224. Трубецкой E.H.. Энциклопедия права. – Санкт -Петербург: Лань, 1998
225. Фейгельсон В.М. Интеллектуальная собственность, недобросовестная
конкуренция и ноу -хау. – Москва: Всероссийский научно -исследовательский
институт патентной информации, 1997
226. Хропанюк В.Н. Теория государства и права. – Москва: Интерстиль, 2000
227. Чевдарь А., Значение защиты авторских прав в экономике Республики Молдова,
Probleme teoretice și practice ale economiei proprietății intelectuale, AGEPI, Chișinău,
2003, p. 221 -222
228. Чулочнико ва И., Охрана авторских прав в СССР, Издательство Юридическая
литература, Москва, 1974, 31 с.
229. Явич Л.С., Общая теории права. Курс лекций в 2 – х т. Т.1, Свер дловск , 1973
230. Игнатенко В., Я ркин Н., Законодательство Украины об интеллектуальной
собственности, Изд ательство Одиссей, Харьков, 2002, 591 с.
231. Идрис К., Видение и стратегическая направленность ВОИС, Публикация ВОИС,
Женева, 1999, 22 с

162

Subsemnatul, declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza de
doctorat sunt rezultatul propriilor cerc etări și realizări științifice.
Conștientizez că, în caz contrar, urmează să suport consecințele în conformitate cu
legislația în vigoare.

DOMENTE Marin

Semnătura _________________________

Data : 19.10.2015

163

Curriculum vitae
Europass

Informații personale
Nume / Prenume DOMENTE Marin
Adresă(e) Republica Moldova, mun.Chișinău, str. Alecu Russo 18, ap. 108, MD -2044
Telefon(oane) + 373 22 719043 Mobil: +373 78010561
+373 69239648
Fax(uri) + 373 22 719043
E-mail(uri) domente.ma rin@gmail.com

Data nașterii 07.03.1985

Sex masculin

Experiența profesională

Perioada 01.09.2008 – 01.08.2011
Funcția sau postul ocupat Lector
Activități și
responsabilități
principale Dreptul Proprietății Intelectuale
Numele și a dresa
angajatorului Universitatea de Stat din Moldova, str. A. Mateevici 60, Chisinau,
Republica Moldova
Tipul activității sau
sectorul de activitate Învățămînt Superior

Perioada
15.09.2009 – Prezent
Funcția sau postul ocupat Lector
Activități și
responsabilități
principale Dreptul Proprietății Intelectuale

164
Numele și adresa
angajatorului Universitatea de Studii Politice și Economice Europene “Constantin Stere”,
blvd Stefan cel Mare si Sfint 200, Chisinau, Republica Moldova
Tipul activității sau
sectorul de activitate Învățămînt Superior

Perioada
11.01.2010 – Prezent
Funcția sau postul ocupat Avocat
Activități și
responsabilități
principale Consultanță juridical și reprezentarea intereselor legale a clienților în fața
instanțelor judecătorești și organelor statale
Numele și adresa
angajatorului Avocat asociat BAA „Avornic și Partenerii”, blvd Stefan cel Mare si Sfint
200, Chisinau, Republica Moldova
Tipul activității sau
sectorul de activitate Legal

Perioada
2008 – 2010
Funcția sau post ul ocupat Observator
Activități și
responsabilități
principale Monitorizara Proceselor Penale
Numele și adresa
angajatorului OSCE, str. Mitropolit Dosoftei 108, Chisinau, Republica Moldova
Tipul activității sau
sectorul de activitate Organizație Interna țională
Perioada 2005 – Prezent
Funcția sau postul ocupat Membrul Comitetului Național de Administrare
Activități și
responsabilități
principale Proces de luare de decizii
Numele și adresa
angajatorului Uniunea Juriștilor din Moldova, blvd Stefan cel Mare si Sfint 200,
Chisinau, Republica Moldova
Tipul activității sau
sectorul de activitate Organizație Non -guvernamentală

Perioada
07.10.2010 – Prezent
Funcția sau postul ocupat Coordonator local de Program, Masterat Regional în domeniul drepturil or
omului și democratizării
Activități și
responsabilități
principale Proces organizational și de luare de decizii
Numele și adresa
angajatorului Universitatea de Stat din Erevan, Armenia, str. Alex Manoogian 1,
Yerevan, 0025, Armenia
Tipul activității sau
sectorul de activitate Învățămînt Superior

165

Educație și formare

Perioada 2004 – 2008
Calificarea / diploma
obținută Licențiat în drept
Disciplinele principale
studiate / competențe
profesionale dobândite Specializarea drept public, specialit atea drept penal
Numele și tipul instituției
de învățământ /
furnizorului de formare Universitatea de Stat din Moldova
Nivelul în clasificarea
națională sau
internațională 1

Perioada
2008 – 2010
Calificarea / diploma
obținută Master în drept
Disciplinele principale
studiate / competențe
profesionale dobândite Cercetare științifică
Numele și tipul instituției
de învățământ /
furnizorului de formare Universitatea de Stat din Moldova
Nivelul în clasificarea
națională sau
internațională 2
Perioada 2009 – Prezent
Calificarea / diploma
obținută Doctorand
Disciplinele principale
studiate / competențe
profesionale dobândite Cercetare științifică
Numele și tipul instituției
de învățământ /
furnizorului de formare Universitatea de Studii Politice și Ec onomice “Constantin Stere”
Nivelul în clasificarea
națională sau
internațională Studii post -universitare

Perioada
04.2008 – 06.2008
Calificarea / diploma
obținută Consilier în proprietate intelectuală

166
Disciplinele principale
studiate / competențe
profesionale dobândite Înregistrarea, protecția proprietății intelectuale
Numele și tipul instituției
de învățământ /
furnizorului de formare Agenția de Stat pentru Proprietate Intelectuală

Aptitudini și
competențe personale

Limba(i) maternă(e) Rom ână

Limba(i) străină(e)
cunoscută(e)
Autoevaluare Înțelegere Vorbire Scriere
Nivel european (*) Ascultare Citire Participare la
conversație Discurs oral Exprimare
scrisă
Româna C
2 Limba
maternă C
2 Limba
maternă C
2 Limba
maternă C
2 Limba
maternă C
2 Limba
maternă
Engleza C
1 Utilizator
experimenta
t C
1 Utilizator
experimen
tat C
1 Utilizator
experimenta
t C
1 Utilizator
experimenta
t C
1 Utilizator
experimenta
t
Rusa C
1 Utilizator
experimenta
t r C
1 Utilizator
experimen
tat C
1 Utilizator
experimenta
t C
1 Utilizator
experimenta
t C
1 Utilizator
experimenta
t
Spaniola B
1 Utilizator
independent B
1 Utilizator
independe
nt B
1 Utilizator
independent B
1 Utilizator
independent B
1 Utilizator
independent

Competențe și aptitudini
de utilizare a
calculatorului Utilizator Avansat

Permis(e) de conducere Categoria B
Informații
suplimentare Orice referințe vor fi prezentate la solicitare
Anexe Vor fi prezentate la solicitare