Teza De Licenta Teut I.hgjg [617745]

MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII POLITICE ȘI ECONOMICE EUROPENE
„CONSTANTIN STERE”
FACULTATEA RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI ȘTIINȚE SOCIO -UMANE
CATEDRA RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI ȘTIINȚE POLITICE

TEZA DE LICENȚĂ
CONFLICTUL DIN TRANSNISTRIA ȘI DONBAS: ANALIZĂ COMPARATĂ

Autor: Teut Ilie, student: [anonimizat],
specialitatea Relații Internaționale
Conducător științific: Tăbârță Ion
Lector Universitar

Admis pentru susținere
Șef Catedră
________________________

Conf.univ.,dr.
”___”______________20__

Chișinău 2018

2
CUPRINS:
Lista abrevierilor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 3
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 4
CAPITOLUL I. CONFL ICTUL TRANSNISTREAN ………………………….. …………………………. 8
1.1. Cauzele conflictului transnistrean ………………………….. ………………………….. ………………… 8
1.2. Derularea fazei active a conflictului transnistrean ………………………….. …………………… 13
1.3. Evoluția post -conflict ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 21
1.4. Concluzie la capitolul I ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 31
Capitolul II. Conflictul din Donbas (estul Ucrainei) ………………………….. ………………………….. 32
2.1. Cauzele conflictului din Donbas ………………………….. ………………………….. …………………. 32
2.2 Derularea fazei active a conflictului din Donbas ………………………….. ………………………. 38
2.3 Analiză comparată ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 47
2.4. Concluzie la capitolul II ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 56
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 57
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 59

3
Lista abrevierilor
RSSMN -Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreana
KGB – Comitetul Securității Statului
URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
CSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
CSI – Comunitatea Statelor Independente
ONU – Organizația Națiunilor Unite
SUA – Statele Unite ale Americii
OSCE – Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
ONG – Organizație neguvernamentală
CUC – Comisia Unificată de Control
GOTR – Grup operațional al trupelor ruse
CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
RMN – Republica Moldovenească Nistreană
UEE – Uniuniea Economică Euroasiatică
UE – Uniunea Europeană
FMI – Fondul Monetar Internațional
SBU – Serviciul de Securitate al Ucrainei
GRU – Direcția Principală de Informații
RPL – Republica Populară Luhansk
RPD – Republica Populară Donețk
NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
RDG – Republica Democrată Germană

4
Introducere
Actualitatea și importanța temei. Misiunea de pacificare din regiunea transnistreană a jucat
un rol destul de semnificat la momentul constituirii sale. După 26 de ani misiunea de pacificare
nu a evoluat de la un mecanism temporar conceput pentru a pune capăt dușmăniei, la o misiune
destinată să creeze încredere în procesul de reglementare a conflictului și apropiere dintre cele
două maluri. Această misiune car e se desfășoară până în prezent trebuie să fie transformată într -o
misiune internațională, civilă de monitorizare, care ar avea un mandat clar, sarcini concrete și ar
fi în conformitate cu standartele ONU și UE.
Aceas tă transormare a actualei misiuni de pa cificare într -o misiune internațională eficientă
nu este deloc ușor datorită schimbărilor din regiune și un status quo instabil, precum și refuzul
Rusiei de a face careva schimbări în actualul format. Sunt careva momente pozitive dacă situația
se va schimb a inevitabil, cel mai pozitiv ar fi dacă părțile sunt de acord să reformeze misiunea de
pacificare. Un prim pas în contextul acestei misiuni ar fi trebuit să fie luate niște decizii în cadrul
Comisiei Unificate de Control și un mecanism de rotație a înalți lor funcționari, precum și o
misiune care ar fi trebuit concentrată mai mult pe aplicarea legii și asigurarea respectării
drepturilor omului, inclusiv dreptul la libera circulație.
Aceeași situație poate fi observată și în estul Ucrainei, de când s -au înc eput luptele între
cele două părți, deja de 4 ani de când acest conflict este în desfășurare a reușit să ia viața a circa
10.000 de oameni, iar cele două acorduri de la Minsk nu s -au soldat cu pace. Put em observa de
asemenea ca și faza activă a conflictul din Transnistria o stagnare privind încetarea focului între
ambele părți, totuși fiind implicați actorii internaționali , nu se vede o politică pusă bine la punct
pentru reglementarea pașnică acestui conflict.
Gradul de investigație a temei. Cu toate că co nflictul transnistrean joacă un rol important
în perceperea lumii politice și a vieții sociale, în literatura de specialitate, tema mecanismului de
pacificare nu a fost cercetată pe larg. De la izbucnirea acestui conflict interesesul față de el a
crescut m ult, însă noi nu avem lucrări care să cerceteze din scoarță problema mecanismului de
pacificare. Pentru cercetătorii occidentali această problemă tratează conflictul transnistrean în
contextul regional.
Conflictul din Donbas este mult mai mediatizat și st udiat decât cel din Transnistria
deoarece este mult mai longeviv și bine înțeles este încă actual în care sunt implicați unii actori
internaționali . De la izbucnirea acestui conflict interesul față de el a crescut mult, fiind studiat de
cercetătorii ucrain eni inclusiv și cei peste hotare care au abordat pe lung implicarea Rusiei în
care au aprovizionat cu tehnică militară insurgenții din estul Ucrainei. Pentru acei cercetători
occidentali acest conflict este vazut ca unul internațional care sunt vizați dire ct cât și indirect
Washingtonul și Moscova.

5
Scopul și obiectivul tezei . Prin această teză am vrut să aduc la cunoștință riscurile iminente
care ne așteaptă dacă nu vor fi rezvolvate cât mai curând posibil aceste două conflicte, cu toate
acestea, este impor tant de subliniat eșecurile sistemice ale misiunii de menținere a păcii și a
mecanismului său de gestionare și de a modela în mod activ o viziune referitor la modul în care
viitoarea misiune de menținere a păcii ar trebui să fie constituită în scopul de a facilita o
soluționare pașnică a conflictului.
Metodologia și metodele de cercetare a lucrării. La elaborarea lucrării m -am condus de
regula potrivit căreia orice știință are un domeniu propriu de cercetare, apelând la metode și
procedee specifice pentru investigarea acestui domeniu. Am utilizat și îmbinat diverse metode de
cercetare atât generale, cât și specifice științelor socioumanistice, dar mai important celor care
vizează direct teoria și istoria relațiilor internaționale și studiile de securitate. Astfel voi
menționa :
– Metoda analizei de conținut a documentelor mi-a fost de folos la cercetarea actelor
normative de politici și strategiile elaborate în procesul de reglementare a conflictului din
Donbas și cel transnistrean;
– Metoda behavioristă a fost aplicată în studierea comportamentului elitei politice de la
Chișinău și Kiev. Comportamentul autorităților nerecunoscute de la Tiraspol, RPL și RPD, dar și
establishment -ului de la Kremlin ;
– Sinteza a fost utilizat ă pentru a scoate în prim -plan din multitudinea elaborării științifice
și practice – concepțiile, strategiile și politicile cele mai eficiente de asigurare a reglementării
transnistrene și din estul Ucrainei.
– metoda inductivă – care mi -a permis analiza fenomenului pronind de la particular spre
general.
– metoda deductivă – analiza fenomenului pornind de la general spre particular.
– metoda analizei descriptive – având ca scop relatarea și accentuarea detaliată a esenței
conflcitului transnistrean și cel din Donbas ca sursă de instabilitate și procesul de soluționare a
acestor conflicte.
Valoarea aplicativă a lucrării. Sub aspect informațional rezultatele acestei cercetări pot fi
utilizate în calitate de ajutor la însușirea de către studenți a așa cursuri : „Politica externă a
Republicii Mold ova”, „Istoria politică a Republicii Moldova”, „Conflictologie”.
Volumul, structura și sumarul compartimentelor tezei. Lucrarea este compusă din
introducere, două capitole, 8 paragrafe ( la fiecare câte 4), concluziile și bibliografie. Volumul
tezei este d e

6
,,Conflictul din Transnis tria a fost deseori descris, atât în Rusia câ t și în
Occident, ca un război etnic între naționaliștii de la Chi șinău, hotărâ ți să se
unească cu România, și etnicii ruși din Transnistria, care se temeau că vo r fi
asimilați într-un stat românesc extins. Î n teren, lucrurile nu au fost însa
niciodată atît de simple. Originile complexe ale conflictului transnistrean,
precum și interesele politice și economice pe care le servea au făcut, de fapt,
disputa atît de greu de rezolvat ’’. (Charles King)
Conflictul transnistrean reprezintă, probabil fără exagerare, cea mai grea problemă
moștenită din epoca sovietică de Republica Moldova. Zdruncinînd din temelie societatea
moldovenească de la sfârșitul anilor 80 ai secolului trecut, „sind romul transnistrean” a marcat
deosebit de puternic viața social -politică a Republicii Moldova în perioada de după proclamarea
independenței de stat în anul 1992, uneori punând în joc destinul său istoric. Timp de 26 ani
clasa politică și societatea civilă moldovenească s -a preocupat în mod firesc și constant de
problema Transnistriei, mobilizând resurse umane și materiale impresionante în căutarea unei
soluții adecvate.
În pofida percepțiilor și viziunilor diferite cu privire la cauzele și natura diferendul ui
transnistrean, majoritatea absolute a populației și forțelor politice de pe ambele maluri ale
Nistrului, cu anumite excepții, este profund interesată în depășirea cât mai grabnică a
problemelor generate de acest conflict, deseori considerat ca fiind unu l artificial și aberant.
Soluționarea conflictului în cauză ar contribui la depășirea multiplelor problem cu care se
confruntă oamenii simpli de pe ambele maluri ale Nistrului, deschizând, totodată, perspective noi
pentru accelerarea dezvoltării aocial -economice și edificării unui stat modern, democratic și
înfloritor.
Conflcitul transnistrean, spre deosebire de alte conflicte „înghețate” din spațiul ex -sovietic,
este unul mai puțin complex, acest fapt fiind de natură să asigure relative ușor identificarea unei
soluții adecvate în termeni cât se poate de restrânși. Caracterul artificialal acestui conflict inspirit
din exterior, precum și lipsa unor elemente de natură etnică sau religioasă constituie condiții
favorabile pentru elaborarea unor scenarii realist e de reglementare.
În ciuda anumitor deosebiri de mentalitate, precum și a impactului negativ al dușmăniei din
anul 1992 asupra conștiinței populației, oamenii care locuiesc pe ambele maluri ale Nistrului nu
au sentimente de ură și dușmanie față unul de al tul. Moldovenii, ucrainenii, rușii și alte
naționalități de pe ambele maluri – în majoritatea fiind creștini ortodocși, uniți între ei prin
rădăcini istorice adânci, legături de rudenie, căsătorii mixte, prin cultură și tradiții commune –
sunt în general c ompatibili și capabili să trăiască în pace și buna înțelegere într -un stat unic.

7
Implicarea direct în procesul de negocieri a UE și SUA, în calitate de observatory, re rând
cu OSCE, Federația Rusă și Ucraina, în calitate de mediatori, inspiră o mică șansă pe termen
lung în ceea ce ține soluționarea problemei transnistrene. Luați împreună, actorii internaționali
care i -am referit mai sus dispun de potențialul și mijloacele politice și economice necesare pentru
a contribui efectiv la reglementarea neînțelege rii transnistrene în baza unui compromis rezonabil,
capabil să asigure un echilibru de interese geopolitice în această parte a Europei.

31. Românii, Basarabia și Transnistria. Ioan C. Popa și L. Popa. Ed. A 2 -a, rev. și completată.
– București : Editura Nora, 2012 , p.343

8
CAPITOLUL I . CONFLICTUL TRANSNISTREAN
1.1. Cauzele conflictului transnistrean
Conflictul transnistrean este diferit de celelalte conflicte care au apărut după colapsul
sovietic, pentru că la baza lui nu se află un conflict etnic sau religios. Circa douăzeci de ani în
urmă, principalele cauze al apariției conflictului între forțele separatiste ale regiunii transnistrene
și autoritățile legale ale Republicii Moldova erau tendința Centrului Unional de a păstra URSS –
ul, iar după destrămarea acestuia – a Federației Ruse de a influența noile autorități moldovenești.
Motivul formal al conflictului era acela, că Moldova a adoptat legislația privind limba de stat,
ceea ce a condus la o polarizare politică accentuată a societă ții și la creșterea rezistenței față de
inovații a unei părți a nomenclaturii locale de subordonare unională, în primul rînd, de către
directorii întreprinderilor complexului militar -industrial din partea stîngă a Nistrului.
Anume în încercarea de a opune rezistență luptei pentru autodeterminare națională a
poporului moldovenesc, această parte a aparatului administrativ, în cîrdășie cu o parte a
nomenclaturii de partid, pe care schimbările au luat -o prin surprindere, a început mobilizarea
forțelor și resurs elor pentru dezmembrarea teritorială a fostei RSSM și crearea în raionale estice
ale republicii a unui cap de pod pentru a influența din exterior Republica Moldova, care era pe
cale să devină stat independent. În scopul de a -i atribui acestui conflict soci o-politic un caracter
etnic, liderii conspirației separatiste anti -moldovenești au inventat conceptul de „popor
transnistrean”, urmat de speculații destul de primitive cu privire la „dreptul națiunilor la
autodeterminare”. E necesar să subliniem, că din pu nct de vedere al componenței etnice
populația din Transnistria nu diferă mult de cea de pe malul drept al Republicii Moldova – în
ambele cazuri, majoritatea o constituie etnicii moldoveni.
Trebuie să constatăm, că Legea despre funcționarea limbilor în RSSM deși, în general, este
echilibrată și liberală în ce privește dreptul minorităților naționale, lege care funcționează și în
prezent, au fost admise unele excese la aplicarea sa, care au permis să mascheze cu așa -zisele
preocupări ale unei părți a populați ei vorbitoare de limbă rusă adevăratul scop al organizatorilor
și al apărătorilor regimului separatist.
Conflictul armat, sub pretextul lozincilor de protejare a drepturilor minorităților naționale,
a fost dezlănțuit de către regimul separatist, condus de I. Smirnov după puciul din august 1991,
în toamna aceluiași an, cu sprijinul comandamentului trupelor districtului militar Odessa, atunci
sub conducerea „organizațiilor sociale” ale acestora a început distrugerea sistematică a organelor
guvernamentale cent rale și a structurilor de drept ale Moldovei, în raioanele din stînga Nistrului.
Criza transnistreană a fost creată artificial de către Moscova la începutul anului 1990 pe
fundalul crizei sistemice din URSS și intensificării mișcărilor naționale în republi cile sovietice.

9
Confruntați cu probabilitatea părăsirii Uniunii Sovietice de către RSSM, Anatoli Lukianov,
președintele Sovietului Suprem al URSS, cu implicarea lui Dmitri Iazov și Boris Pugo, ministrul
apărării și, respectiv, al afacerilor interne, a deci s să creeze pe teritoriul Moldovei două state: una
pe malul stâng și alta în Găgăuzia. În același timp, oficialul sovietic a creat o legătură între
problema separatismului local din Moldova și angajamentul RSSM de a semna noul tratat
sovietic inițiat de Mi hail Gorbaciov în speranța salvării Uniunii Sovietice. Primul sprijin efectiv
din partea Moscovei pentru transnistreni a venit în septembrie 1990, când trupe ale Ministerului
de Interne sovietic au fost detașate pentru a apăra „Congresul” elitelor rusofone care declaraseră
independența „Republicii Transnistrene” față de Moldova în cadrul Uniunii Sovietice.
Intervenția trupelor a avut rolul general de gestionare a conflictului – în acest caz, să descurajeze
o eventuală încercare de -a Chișinăului de a suprima cu forța forul respectiv, după cum
amenințase. Însă exista și un al doilea scop: de a exercita presiune asupra Moldovei ca aceasta fie
să renunțe la aspirațiile de independență, fie să se pomenească dezmembrată.
Trupele Armatei a 14 -a, având în componența lor multe persoane născute în regiunea
transnistreană, s -au văzut încurajate și de părtinirea deschisă față de Tiraspol manifestată de
Ministerul Apărării. Astfel, atunci când, în noiembrie 1990, nu departe de Dubăsari, erupe prima
confruntare armată mold o-transnistreană, rusofonii transnistreni aveau de partea lor nu doar
formațiuni de voluntari înarmați, ci și așteptarea susținerii trupelor sovietice.
În aceste condiții, conducerea puțin experimentată, cu tendințe naționaliste a tînărului stat
moldovean, a considerat că este de datoria sa să prevină divizarea țării și a întreprins o serie de
măsuri, îndreptate să restabilească ordinea constituțională și integritatea teritorială a Republicii
Moldova. Trebuie să subliniem faptul, că implicarea în conflict a populației din regiunea
transnistreană a avut loc nu din cauza urii și ostilității interetnice, ci sub influența propagandei
agresive anti -moldovenești, care permite să caracterizăm conflictul ca pe un conflict politic și
teritorial, cu elemente de confli ct al identității și elitelor locale.
Cercetînd, fără prejudecăți, conflictul transnistrean la nivelul premiselor, cauzelor, dar și a
derulării sale, în special la etapa inițială, este ușor să concluzionăm că separatismul în raioanele
de est ale RSSM a fos t provocat de politica radicală a conducerii Frontului Popular din Moldova
și a fost creat la ordinul Centrului Unional pentru a păstra Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească în cadrul URSS și a nu admite, cum presupunea Moscova unirea cu România. În
toamna anului 1990, autoproclamata „Republică Moldovenească Nistreană” a fost sprijinită activ
de către adepții Uniunii Sovietice (A. Lukianov și susținătorii săi). Liderii transnistreni au
stabilit, de asemenea, multe relații și contacte în cercurile con servatoare ale URSS, apoi Armata
a 14 -ea i-a dotat cu arme și echipament militar, oferind astfel asistență directă la formarea
unităților militarizate a separatiștilor.

10
După cum am subliniat mai sus, tendința forțelor separatiste de a uzurpa organele pute rii
constituționale pe teritoriile controlate de separatiști cu ajutorul armelor a și provocat conflictul
armat, care a dat naștere violențelor, extinderii treptate a numărului participanților implicați și a
altora în conflicte, dar și a intervenției direc te militare din afară, în scopul sprijinirii liderilor
separatiști. În ciuda faptului că conflictul armat a fost provocat de către separatiștii din
Transnistria, Rusia a fost implicată direct în conflictul armat de partea forțelor anticonstituționale
după trecerea sa sub jurisdicția Armatei a 14 -ea, comandată de generalul Aleksandr Lebedi.
În ciuda faptului că în luna august a anului 1992, în zona de conflict au fost introduse
forțele pacificatoare tripartite, care au fost dislocate în zona securizată de -a lungul rîului Nistru,
Federația Rusă a continuat să sprijine separatiștii, iar contingentul militar rus de pe malul stîng al
rîului îi asigura cu arme, muniții, tehnică, echipament, dar și era pregătit în centrele sale de
instruire. Moscova a oferit ajutor ul său la crearea băncii transnistrene și ale altor structuri a
formațiunii separatiste.
Cauzele principalele, care au determinat liderii mișcării separatiste din regiunea de est a
Republicii Moldova să opună rezistență, inclusiv militară, autorităților l egale ale Republicii
Moldova sînt următoarele:
1.Teritorial -statutare: declanșarea conflictului cu autoritățile constituționale ale țării a avut
ca obiectiv principal acapararea unei părți a teritoriului Republicii Moldova, în scopul creării
condițiilor pr ealabile de desemnare a statutului formațiunii separatiste ca stat cvasi -independent;
2.Geopolitice: crearea platformei de presiune politică în scopul menținerii Moldovei în
sfera de influență a Rusiei, pentru a preveni presupusa unire cu România, crearea în acest scop a
enclavei ruse la frontiera moldo -ucraineană;
3.Cultural -lingvistice: nemulțumirea minorității – vorbitorilor de limbă rusă de introducerea
limbii moldovenești în calitate de limbă de stat și necesitatea de a se adapta situației noi,
percepu tă subiectiv ca o pierdere a statutului social cu care au fost obișnuiți;
4.Socio -economice: amenințarea de redistribuire a puterii și a resurselor economice în
regiunea transnistreană;
5.Socio -ideologice: opunerea de rezistență a nomenclaturii de tip sovi etic proceselor de
democratizare și încercările lor de a -și menține statutul în cadrul vechiului sistem pe teritoriul
regiunii;
6.Etno -demografice: tendința de a mobiliza și a angaja în lupta cu autoritățile legale ale
Republicii Moldova colectivele de mun că ale întreprinderilor industriale mari, de pe malul sting
al Nistrului, formate, în general, ca urmare a migrației forței de muncă din republicile slave ale
URSS;

11
Într-o astfel de situație pentru mobilizarea populației și atragerea sa în conflict în scopul de
a-și atinge propriile obiective conducerea separatiștilor folosea manipularea etnică la scară largă:
reacția emoțională a vorbitorilor de limba rusă la politica pro -română și naționalismul liderilor
Frontului Popular, care nu era acceptată și nu este susținută de către majoritatea covîrșitoare a
moldovenilor astăzi, un truc propagandistic despre presupusa unire a Moldovei independente cu
România – propagandă anti -moldovenească făcută în mod deliberat și cu o anumită finalitate
îndreptată spre înte țirea diverselor tipuri de temeri, demonizarea puținelor organizații politice
proromânești de la Chișinău, ideile unioniste ale cărora nu se bucură de sprijin în societate etc.
Toate aceste acțiuni ale separatiștilor au fost și rămîn să fie îndreptate spre susținerea
legitimității morale a regimului de la Tiraspol, dar și pentru a adopta unilateral acte juridice de
legitimare și justificare a propriilor activități anticonstituționale și cu caracter subversiv.
Rusia, care are interese reale în regiune, în sc opul menținerii situației sub controlul propriu
pînă la timpuri oportune, folosește strategia de a impune comunității internaționale pretinsa
dimensiune etnică a confruntării dintre Chișinău și Tiraspol. În acest caz, regimul separatist, ca
purtător de cuv înt al intereselor „grupului etnic amenințat”, adică a „poporului transnistrean”, are
cică drept legal să participe ca parte cu drepturi depline la procesul de negocieri de nivel
internațional. Mai mult decît atît, dacă putem convinge celelalte părți ale p rocesului de negocieri
de „conflictul inter -etnic”, acest lucru ar justifica într -o oarecare măsură prezența ilegală a
trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova și acțiunile Rusiei ca mediator și garant. Aceasta
conform opiniei strategilor de la Kreml in trebuie să acorde legitimitate nu numai pretențiilor
regimului separatist, dar, de asemenea, să justifice formatul existent „de menținere a păcii”, în
zona securității de pe Nistru. Anume pe această direcție sînt construite eforturile diplomatice
majore ale Rusiei privind acordarea de statut egal părților aflate în procesul de negocieri pentru
regimul separatist de la Tiraspol. O asemenea abordare a conflictului ar scoate învinuirile aduse
Rusiei, precum că acest stat este de fapt cealaltă parte a confli ctului, care, în virtutea acestui fapt,
este unul internațional și poate fi redus, în realitate, la cotropirea militară de către Rusia a
teritoriului unui stat membru al ONU. Populația de pe malul stîng al Nistrului este reprezentată
de ruși în proporție d e mai puțin de o treime și ei trăiesc în pace cu ucrainenii și moldovenii, ceea
ce deja intră în contradicție cu argumentele Rusiei. În cazul în care conflictul ar fi fost etnic, ar fi
fost dificil să se explice coexistența pașnică a moldovenilor cu vorbit orii de limbă rusă, care
reprezintă nu mai puțin de 60% din populația de pe malul drept.
__________________
14. Dosarul Transnsitria. Istoria unui „conflict înghețat” (ISPRI,2012). 21. Moldova –
Transnistria : Eforturi comune pentru un viitor prosper Procesul de negocieri, Editura Cu drag,
Chișinău 2009.

12

Trebuie să menționăm aici faptul, că românismul și dorințele unioniste ale anumitor lideri
din Republica Moldova toarnă abundent apă la moara separatiștilor, făcîndu -i nu cel mai bun
serviciu tînărului stat din Moldova la capitolul reunirii celor două maluri ale Nistrului.
În ceea ce privește principalele divergențe dintre Chișinău și Tiraspol referitor la soluția de
compromis posibilă a problemei transnistrene , putem vorbi în primul rînd de statutul raioanelor
din partea stîngă a Nistrului în cadrul Republicii Moldova. Firește, problema de recunoaștere a
așa-numitei „Republici Moldovenești Nistrene”, nu a fost luată niciodată în considerație ca o
posibilă soluț ie pentru acest conflict. Autoritățile „RMN” încearcă să insiste asupra conceptului
inventat de către ei de „stat comun”, care, în viziunea lor poate fi unul unitar, federal și
confederal. Cu varianta unei Moldove unitare Tiraspolul nu este de acord, așa c ă sîntem nevoiți
să alegem între federație și confederație, însă regiunea transnistreană nu are statut juridic, care i –
ar da dreptul să pretindă la mai mult decît o autonomie în cadrul statului moldovenesc.

______________
31. Românii, Basarabia și Transnistria. Ioan C. Popa și L. Popa. Ed. A 2 -a, rev. și completată.
– București : Editura Nora, 2012

13
1.2. Derularea fazei active a conflictului transnistrean
Odată cu eșecul puciului și proclamarea independenței Republicii Moldova, isteria
separatiștilor împotriva Chiși năului și a ,,unirii iminente’’ cu România a înregistrat noi cote de
vîrf, trecîndu -se la înființarea de unități militare și paramilitare (miliție populară, ga rdă
republican, batalionul „Nistru’’, detașamente de voluntari), in scopul „apărării’’ RSSMN. La 6
septembrie 1991 s -a decis trecerea „sub jurisdicția RSSMN’’ a tuturor întreprinderilor,
instituțiilor, organelor KGB, de miliție, procuratură și justiție et c. De pe teritoriul transnistrean,
cu excepția unităților militare ale Forțelor Armate ale URSS. De asemenea, toate comisariatele
militare din regiune au fost trecute sub controlul Tiraspolului și s -a creat Comisariatul militar al
RSSMN.
La 11 septembrie, separatiștii au publicat o hotărire privind „forțele armate de pe teritoriul
RSSMN’’, care declara inoperabil în Transnistria decretul președintelui M.Snegur privind
retragerea Armatei Sovietice din Republica Moldova si cerea președintelui Gorbaciov si
Ministerului Apărării al URSS păstrarea si dislocarea dorțelor armate sovietice pe teritoriul
transnitrean.
În aceeași perioadă, publicația moscovită Literaturnaia gazeta avertiza:„Dacă armata va fi
retrasă nu numai de pe malul drept, dar și de pe cel stîng, o nouă vărsare de sânge va deveni,
probabil, inevitabilă’’.De fapt, semnalul provocărilor și al dezinformărilor pe scară largă fusese
dat, iar mass -media centrale sovietice, cu deosebire canalul de televiziune Ostankino, vor excela
în săptămînile și lunil e următoare în activitățile de intoxicare și manipulare a opiniei publice.
Așadar, pe lînga suportul trupelor sovietice existente în Transnistria înca din 1990 (circa
3000 de ofițeri și peste 12000 de cadre militare în termen sau pe bază de contract, dins punînd de
un uriaș arsenal de arme și muniții), în primăvara anului 1992 separatiștii mai contau pe
urmatoarele forțe „auxiliare ”, care fusseră concentrate între timp: 8000 de ofițeri activi, rezerviști
și militari în termeni, care formau „garda transnistr eană”; 5000 de angajați ai trupelor
interne;4000 de muncitori înarmați care constituiau „detașamentele de autoapărare”; peste 3000
de cazaci și mercenari sosiți „în ajutor”;din Rusia si Ucraina; peste 300 de pușcăriași puși în
libertate din peniteciarele r usești, cu condiți a veni în sprijinul enclavelor separatiste; 200 de
voluntari veniți de la Comrat (Găgăuzia).
Armele structurilor militare și paramilitare transnistrene proveneau în cea mai mare parte
din depozitele Armatei a 14 -a ruse. „Comandamentul ce ntral al forțelor transnistrene era format
și el din ofițeri ai armatei a 14 -a. Comandamentul acesteia, general -locotenent Ghenadi Iakovlev,
venise la începutul anului 1992 la conducerea forțelor armate ale RMN, iar conolelul Ștefan
Chițac, fostul șef de s tat major al armatei, a devenit ministru al apărării în RMN. În mod evident,
separatiștii dispuneau de un potențial militar disproporționat de mare în raport cu forțele

14
moldovenești din dreapta Nistrului, iar acest fapt se va resimți în mod tragic în timpu l
confruntărilor violente care au urmat.
Alimentat de ani de zile de o propagandă ideologică românofobă, care contrasta flagrant cu
speranțele de libertate și renaștere spirituală ale noii apoci prin care trecea, dupa încetarea
confruntării Est -Vest, nu doar fosta lume comunistă, și, într -o anumită măsură, lumea
democratică întreagă, „conflictul” de pe Nistru a parcurs în scurt timp o serie de faze
pregătitoare, precum proteste, provocări, blocaje în transporturi și în funcționarea sistemului
finaciar -bancar etc. La începutul anului 1992, au fost declanșate confruntările armatei între
separatiștii rusofoni din regiunea transnistreană și structurile instituționale în curs de formare ale
noului stat independent pentru Cooperare și Securitate în europa (CSCE) la 30 ianuarie 1992.
Războiul Transnistrean a început în realitate la 1 -2 noiembrie 1990 cu ciocniri pe podul de
la Dubăsari, când au murit primii polițiști și cetățeni din Dubăsari. În acea zi, forțele nostalgice
după imperiul sovietic au început conflict ul armat, care a degenerat într -un război nedeclarat al
Rusiei împotriva tânărului stat Republica Moldova.
Resortul declanșator al violențelor armate îl gasim în noaptea de 1 spre 2 martie 1992, cînd
formațiuni ilegale înarmate ale separatiștilor au atacat și au ocupat sediul poliției din Dubăsari,
din stînga Nistrului, acțiune soldată cu pierderi omenești. Întîmplător sau nu, provocarea
violențelor armate a coincis cu admiterea Republicii Moldova, în ziua de 2 martie 1992, prin
aprobarea unanimă ca stat me mbru al Organizației Națiunilor Unite. Episodul de la Dubăsari a
marcat, practic, „trecerea de la perioada de provocări și harțuire continuă a autorităților legale ale
Republicii Moldova de către forțele secesioniste la un război nedeclarat împotriva Chiși năului”.
Ordinul pregătirilor pentru implicarea directă a armatei a 14 -a în co nlict, de partea
separatiștilor. I -a dat la 19 mai 1992 ministrul apărătii al Federației Ruse, Pavel Graciov.
Indicațiile lui Graciov către generalul I.Netkaciov, comandantul de atunci al armatei a 14 -a,
precizau: „Avind în vedere că Transnistrea este pămînt rusesc și situația s -a agravat acolo,
trebuie sa -l apărăm cu toate mijloacele și pe toate căile. Pntru aceasta vi se cere:
1. Să fie completate din rezervele pentru mobilizare toate unitățile militare ale armatei a
14-a, dislocate pe teritoriul Transnistriei;
2. Să fie aduse în stare de pregătire deplină de luptă toate unitățile militare;
3. Să fie deblocate toate unitățile militare”.
În aceeași zi, generalul I.Netkaciov a înce put să -i doteze pe „gardiștii” transnistreni cu
tancuri, mașini blindate, aruncătoare de mine, alte arme și muniții, iar la orele 18:00 Armata a
14-a a ieșit din cazărmi, ocupînd rapid toare raionale și orașele din stînga Nistrului.

15
În fața acțiunilor de schise ale forțelor ruse, președintele Republicii Moldova a lansat în
seara de 19 mai un „apel către popor” precum și mesaje adresate mai multor șefi de stat și de
guvern, prin care dezaproba agresiunea „forțelor de ordine legale” ale acestuia. Președintel e
Snegur s -a adresat, de asemenea, președintelui Federației Ruse, Boris Elțîn, precum și
mareșalului Evghenii Șapoșnikov, devenit comandat suprem al forțelor militare ale CSI,
solicitîndu -le insistent să dispună încetarea imediată a „agresiunii Rusiei împo triva Moldovei”.
Boris Elțîn nu a răspuns acestui demers, ca de altfel nici altuia similar, care a fost transmis la 22
mai 1992. Ca urmare, la 23 mai șeful statului moldovean l -a informat pe secretarul general al
ONU, Boutros Boutros -Ghali, solicitînd spri jinul forumului mondial.
La 25 mai, Parlamentul Republicii Moldova s -a întrunit în sesiunea extraordinară pentru a
dezbate situația creată în stînga Nistrului după acțiunile violente inițiate de armata a 14 -a.
Deoarece sesiunea a avut un caracter închis, o saptămînă mai tîrziu pre ședintele Snegur s -a
adresat prin radio și televiziune populației, informînd -o în detaliu asupra evoluțiilor grave din
Transnistria și asupra relațiilor cu Rusia: „ e vorba de o invazie armată din partea Rusiei asupra
Moldovei…Președintele…Boris Elțîn a reacționat în mod public la cele ce se întîmplă azi în
stînga Nistrului abia după ce am declarat în parlament că implicarea fățișă de partea separatiștilor
a armatei a 14 -a ne dă temei să constatăm că, de fapt ne aflăm în stare de război cu Rusia…”.
Participarea forțelor ruse la confruntările violente din stînga Nistrului, împotriva
structurilor legale ale Republicii Moldova, s -a soldat cu multe victime din rîndul populației
pașnice precum și cu un mare număr de refugiați (aproape 17000, din care 13000 copii), care și –
ai părăsit casele și au trecut în dreapta Nistrului pentru a scăpa cu viață. În dimineața zilei de 2
iunie, a fost arestat la locuința sa din Tiraspol Ilie Ilașcu, lider al Frontului Popular din localitate
care miliția pentru integritatea R epublicii Moldova și combaterea separatismului. În aceeași zi și
în cele următoare au fost arestați și alți membri ai „grupului Ilașcu” (Andrei Ivanțoc, Alexandru
Leșco, Tudor Petrov -Popa), cărora li s -a intentat un proces ce avea să fie soluționat abia d e
Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, în 2004.
____________________
23. Nantoi O. Conflictul transnistrean – Status Quo și perspective. Chișinău, 2005
24. Politica și Geopolitica. O. Serebrean. Editura Cartier, 2004
34. Transnistria 1989 -1992, Cronica unui război nedeclarat. I. Costaș. Editura : RAO 2012
9. Conflictul transnistrean – războiul care a înghețat acum 25 de ani. [ Accesat 4 aprilie 2018].
Disponibil: https://crimemoldova.com/news/history -of-Independence/conflictul -transnistrean -r-
zboiul -care-a-nghe -at-acum -25-de-ani/

16
În legătură cu aceste evoluții tragice, Mircea Snegur îl informă pe președin tele SUA,
George Bush, printr -o scrisoare trimisă la 10 iunie 1992: „Analizînd minuțios cauzele…suntem
fermi convinși că principalul obstacol în calea amplanării conflictului este prezența trupelor
armate rusești pe tritoriul țării mele. Mai mult…ne co nvingem că anumite forțe din Rusia au
transformat acest contigent într -un instrument de amestec flagrant în afacerile interne ale
Republicii Moldova”. SUA au fost, de altfel, un susținător constant al suveranității șii
independenței Republicii Moldova, int ervenind frecvent pentru apărarea intereselor Chișinăului
în confruntarea disproporționată cu Moscova .
În după amiaza zilei de 19 iunie, forțele separatiste au lansat un atac masiv asupra secției
de poliție de la Tighina/Bender, dinamitînd practic orice încercare de înțelegere pașnică. Pe
fondul stării emoționale puternice provocate de pericolul unor noi atacuri ofensive din stînga
Nistrului, susținute de armata a 14 -a, în cursul nopții de 19/20 iunie 1992 Chișinăul a dispus
intervenția unui batalion al M inisterului Apărării, tehnică blindată, pentru apărarea podului
dinspre Tiraspol și sprijinirea polițiștilor de la Tighina, copleșiți de separatiști. O decizie luată
sub presiunea evenimentelor, insuficientă pregatită, controversată mai tîrziu și chiar re gretată de
președintele Mircea Snegur. De fapt, atacarea forțelor legale ale poliției moldovenești de la
Tighina reprezenta se o nouă provocare din partea separatiștilor, pentru a putea justifica
intervenția masivă a armatei a 14 -a în conflict. Acest lucru s-a întîmplat chiar a doua zi, cînd
soldații moldoveni care restabiliseră ordinea constituțională în oraș au fost atacați din față de
tancurile armatei a 14 -a, venite de la Tiraspol, iar din spate de către „gardiștii” transnistreni și
cazaci, regrupați în timpul nopții în unitatea militară din cetatea Tighina. Moscova a profitat de
starea de confuzie creată, iar Alexandr Ruțkoi, pe atunci vicepreședintele al Rusiei și susținător
deschis al separatiștilor, a anunțat într -o ședință de guvern și apoi la canalu l central al televiziunii
ruse că armata a 14 -a a trecut la operațiuni militare de „autoapărare” în fața atacurilor cu blindate
ale forțelor moldovenești, acuzîndu -i totodată pe politicienii de la Chișinău că „și -au ieșit din fire
și au dezlanțuit un genog id împotriva propriului popor” .
În legătură cu atacurile ruso -transnistrene Mircea Snegur s -a consultat telephonic, în
noaptea de 20/21 iunie, și cu președintele Eduard Șevardnadze, a cărui țară, „smulsă și ea din
imperiul sovietic”, se confrunta „cam cu a celeași probleme : în Abhazia și Osetia de Sud –
formațiuni teritoriale autonome în componența Georgiei – liderii locali, fiind inspirați de forțele
șovine și pro imperiale din Rusia, au provocat conflicte armate, avînd drept scop final ieșirea din
componen ța statului Georgian”. Potrivit opiniei președintelui moldovean, astfel de conflicte
izbucneau exact „acolo unde erau dislocate forțe armate rusești”, iar întrebarea sa către omologul
georgian era dacă nu cumva acestea „erau provocate chiar de puterea ofic ială din Rusia, cu
scopul de a păstra controlul asupra noilor țări independente din spațiul ex -sovietic”.

17
Experimentatul politician georgian împărtășea cam aceleași gînduri ca președintele Snegur,
opinînd că în situația creată ar trebui să se dea prioritat e informării veridice a comunității
internaționale despre evenimentele din Moldova și Georgia, inclusiv prin trimiterea în zonele de
conflict a unor observatori ai CSCE și reprezentanți speciali ai Secretarului General al ONU.
A doua zi, 21 iunie președint ele Boris Elțîn, reîntors dintr -o vizită în Canada, trimitea prin
intermediul mass -media un nou avertisment moldovenilor:„o dată ce războiul se desfășoară la
frontirele Rusiei și au apărut zeci de morți, noi ne vedem obligați să reacționăm pentru a apăra
oamenii, pentru a stopa vărsările de sînge. Avem suficiente forțe pentru acestea, și Snegur ar
trebui so -știe!”.
Îm mod evident, Rusia avea nu numai „forțe suficiente” pentru a -și impune voința pe teren,
dar dispunea și de un aparat propagandistic mult mai d ezvoltat și mai eficient pentru a -și proteja
pe cît posibilă imaginea în fața opiniei publice internaționale. La fel de limpede este și faptul că
amenințările rusești cu folosirea forței, proferate deschis și adeseori provocator, generau noi
reacții emoțio nale la Chișinău. „Lcrurilor trebuie să le spunem pe nume!”, declara în replică, la
22 iunie, președintele Snegur în fața parlamentului Republicii Moldova, cărui îi cerea să admită
public două fapte: „1) Transnistria este zonă ocupată de armata a 14 -a a Ru siei; 2)Rusia a
declanșat un război nedeclarat îmotriva Moldovei”.
Publicații și posture de radio și televiziuni din țări precum Marea Britanie, Franța și SUA
au informat prompt opinia publică despre „o schimbare nesemnificativă a politicii ruse”,
deoarece tancurile rusești au trecut Nistrul iar „Moldova, practic, se află în stare de război”.
„Pentru prima dată după dezmembrarea Uniunii Sovietice” -scria ziarul Washington Post –
„armata rusă este antrenată în război într -o altă fostă republicică sovietică. Ea a susținut
separatiștii etnici”.
Chișinăul nu avea însă alte opțiuni decît să discute cu Moscova pentru încetarea
confruntărilor armate. După mai multe încercări nereușite ale președintelui Snegur de a intra în
legătură telefonică, în decursul zile de 22 iunie, cu președintele Elțîn, pîna la urmă, ca rezultat al
unei „medieri fructuoase a președintelui Romăniei , Ion Iliescu, seara contactul telefonic rîvnit s -a
produs”. În consecință, la 23 iunie 1992 „focul a încetat pe toate pozițiile”, cel puțin pentru
moment. Separatiștii, ca și cercurile naționaliste ruse, erau însa de altă părere. Cel mai adesea,
exponenții forțelor militare naționaliste ruse au continuat să încurajeze direct acțiunile
separatiștilor, ignorînd sau chiar sfidînd demersurile și cererile legitime ale SUA sau ale altor
state și organisme internaționale de a înceta să se implice în conflictul armat de pe Nistru.
Ilustrative pentru acea stă atitudine și sunt și declarațiile făcute la 4 iulie 1992 de generalul
Aleksandr Lebed, comandant al Armatei a 14 -a, care i -a catalogat pe conducătoriid e la Chișinău
„o clică fascistă”, amenințînd: „fasciștii trebuie să -și ocupe locurile ce le revin pe stîlp…Cît

18
privește statul pe care am onoarea să -l reprezint aici, pot să mai adaug că ajungem să cerșim prin
lume. Ca niște țapi după morcovi. E timpul să ne apucăm de treabă, să ne arătăm puterea…”.
Așa cum relata Agenția Interfax a doua zi, declaraț iile generalului Lebed au generat
imediat reacții de dezaprobare din partea reprezentanților forțelor democrate ruse… „Forul
susținătorilor reformelor (peste 40 de partide de orientare democrată, n.n.) a calificat drept
provocatoare și periculoase declar ațiile generalului Lebed , comandant al Armatei a 14 -a ruse,
prin care… echivala conducerea de la Chișinău cu o clică fascistă. Forul… a atenționat că
declarațiile generalului aduc Rusia în pragul unui război… Participanții… s -au pronunțat pentru
scoaterea Armatei a 14 -a din Moldova și introducerea unor forțe internaționale pentru
menținerea păcii între părțile beligerante”.
Trupele ruse, alături de cazaci și forțele paramilitare constituite din separatiști, și -au arătat
într-adevăr puterea, rezultat ul confruntărilor violente fiind peste o mie de morți și răniți, precum
și refugierea peste 130000 de persoane, care și -au părăsit locuințele plecînd spre Ucraina,Rusia
sau restul teritoriului Republicii Moldova.
În pofida provocărilor separatiste, care au continuat pînă la 20 iulie 1992, discuțiile moldo –
ruse la nivel înalt, desfășurate la 3 și 6 iulie, anticipau apropierea a momentului de încetare a
fazei violente a conflictului de pe Nistru. Potrivit președintelui Mircea Snegur, inițiativa
finalizării un ui document ruso -moldovean pentru reglementarea pașnică a conflictului armat din
stînga Nistrului a venit, surprinzător, prin intermediul unui cunoscut și, totodată, controversat om
de afaceri din spațiul ex -sovietic, și anume Boris Birstein, care desfășur a activități și pe teritoriul
Republicii Moldova. La sugestia lui Birstein, agreată cu unele rețineri de președintele
moldovean, la Chișinău a sosit în scurt timp vicepreședintele A.Ruțkoi, însoțit de șeful
Serviciului Federal de Securitate al Rusiei, V.Ba rannikov, și de o serie de consilieri. Cu acest
prilej, a fost puse la punct detaliile privind elaborarea unei „Convenții cu privire la principiile de
reglementare pașnică a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova”. La 21 iulie
1992, doc umentul, cuprinzînd opt articole, a fost semnat la Moscova de președinț ii Boris Elțîn și
Mircea Snegur.
Potrivit articolului 1, aliniatul 1 al Convenției, părțile aflate în conlict se angajau la
„încetarea totală a focului, precum și a oricăror acțiuni arm ate, una împotriva celeilalte”.
Aliniatul 2 al aceluiași articol stipula o dezangajare militară și „crearea unei zone de securitate în
conflict”.
Pentru asigurarea controlului asupra prevederilor de la articolul 1 „se constituie o Comisie
Unificată de Cont rol”, cu reședința Tighina/Bender, cuprinzînd „reprezentanți ai celor trei părți
angajate în reglementare”, respectiv Federația Rusă, Republica Moldova, (Chișinău) și
Transnistria (Tiraspol). Totodată în articolul 2 al documentul menționat se stipula aloca rea unor

19
contigente militare pe lîngă Comisia de control, reprezentînd „părțile angajate în îndeplinirea
prezentei Convenții”.
Articolul 4 al Convenției stabilea că „unitățile Armatei a 14 -a a forțelor armate ale
Federației Ruse, dislocate în Republica Mol dova, vor respecta cu strictețe neutralitatea”, iar
problemele legate de „statutul armatei procedura și termenile de retragere a ei pe etape vor fi
soluționate în cadrul tratativelor dintre Republica Moldova și Federația Rusă”.
În sfîrșit, articolul 5, con siderînd drept „inadmisibilă aplicarea oricăror sancțiuni sau
blocade”, declara că „vor fi înlaturate imediat orice obstacole din calea circulației marfurilor,
serviciilor si oamenilor” și vor fi demarate „negocieri în vederea reglementării problemelor
legate de revenirea refugiaților la locurile de baștină, acordarea de ajutor populației din raioanele
care au avut de suferit” inclusiv cu sprijin din partea Federației Ruse.
Semnarea Convenției a pus capăt confruntărilor armate și, cel puțin din acest punct de
vedere, a marcat un pas absolut necesar în direcția reglementării diferendumului transnistrean. În
pofida multor critici, mai ales de ordin intern, populația locală și o serie de personalități ale vieții
politice internaționale au salutat înțelegerea la acre au ajuns președinții Snegur și Elțîn, ca semn
al disponibilității pentru reglementarea pașnică și durabilă a problemelor existente. Nu peste mult
timp, însă, au inceput să apară și alte efecte decît cele aștepate în Republica Moldova.
Să notăm, în pr imul rînd, faptul că documentul este, în cea mai mare parte, o expresie a
gîndirii ruse la vremea respectivă, care urmărea în mod clar să valorifice avantajul pe care îl avea
în plan militar pentru a crea un cadru favorabil prezenței forțelor sale armate, pe termen lung, în
această zonă. Moscova obținea o confirmare oficială din partea conducerii tînărului stat
moldovean pentru acceptarea -chiar și cu un statut de „neutralitate” – a fostei Armate a 14 -a
sovietice în regiunea de est a Republicii Moldova, unde se află ilegal după destrămarea URSS, și
preluarea regiunii sub protecția Federației Ruse. Ulterior, Moscova a invocat diverse pretexte
pentru nerespectarea propriilor angajamente privind „statutul armatei, procedura și termenile de
retragere a ei pe etape ”, chiar și atunci cînd și -a asumat aceste obligațiuni în fața unor organizații
internaționale, cum a fost cazul, de exemplu, la Summit -ul OSCE desfășurat la Istanbul, în
noiembrie 1999.
De asemenea, deși în Comunicatul difuzat ca document separat de Conve nție, după
întîlnirea președinților Elțîn și Snegur de la Moscova, din 21 iulie, se menționa că principiul
fundamental de reglementare politică a diferendului „respectarea suveranității, independenței și
integrității teritoriale ale Republicii Moldova”, ac esta era condiționat și, practic, anulat de
afirmarea unui alt principiu fundamental: „acordarea populației de pe malul stîng al Nistrului din
zona nistreană a dreptului de a -și hotărî singură soarta în cazul modificării statutului de stat al
Republicii Mol dova”. O condiționare care a fost preluată și perpetuată pînă astăzi de separatiștii

20
transnistreni, cu acceptul și suportul permanent al „garanțiilor”, în perimul rînd al Rusiei. În fapt,
principiul „suveranității, independenței și integrității teritoriale a Republicii Moldova” era anulat
și prin formularea ambiguă și contradictorie din textul Convenției semnate de cei doi președinți,
referitoare la statutul celei de a treia părți (Transnistria), care constituiau o regiune a Moldovei
dar, în același timp, o entitate cu drepturi egale de reprezentare în Comisia Unificată de Cpntrol
și de alocarea unui contigent miliatr pe lîngă acest organism și, ceea ce este însă și mai grav, cu
drept cu succesiune.
Pe măsura trecerii timpului au ieșit tot mai clar în evidență intențiile reale care i -au animat
pe separatiștii și susținătorii lor în semnarea documentelor din 21 iulie 1992: Armata a 14 -a rusă
și-a schimbat ulterior denumirea, dar obiectivele ei au rămas aceleași; entitatea transnistreană și –
a consolidat dezvoltarea separată, încălînd sistematic obligațiile care -i reveneau; măsurile de
dezangajare militară au avut de -a lungul anilor un caracter unilateral (din partea Chișinăului), în
timp ce Transnistria aprofitat de fiecare dată, cu acordul și sub stăpînirea Moscovei, pentru a
ocupa noi poziții și a se întări militar.
Într-una din numeroasele scrisori trimise președintelui Elțîn după încheierea Convenției,
președintele Snegur semnala: „Repetatele noast re încercări de a demara un dialog între Chișinău
și Tiraspol în problema statutului Transnistriei se ciocnesc de lipsa dorinței de părții
transnistrene… O deosebită îngrijorare trezește crearea de partea transnistreană și amplasarea în
zona de securitat e a unor formațiuni militare nelegale, a posturilor de graniceri, precum și
acumularea intensă de armament și tehnică de luptă… Multe formațiuni au fost create deja după
încetarea conflictului armat, pentru dislocarea lor utilizîndu -se taberele militare părăsite… După
retragerea din Moldova a brigăzii de rachete a Federației Ruse, în tabăra militară eliberată de
acesta, situată în perimetru cetății Bender, conducerii Transnistriei a dislocat în mod abuziv
formațiunile sale militare. În cetate se acumule ază arme și muniții… Radioul, televiziunea, alte
mikloace de informare în masă ale Transnistriei fac sistematic propagandă cu caracter anti
moldovenesc. În timp ce populația de pe ambele maluri ale Nistrului nu există confruntare, se
dezvoltă relații nor male, conducerea părții transnistrene continuă sa promoveze politica sa
separatistă”. Demersuri rămase cel mai adesea fără ecou, pentru simplul motiv că acțiunile
transnistrenilor se înscriau în planurile Rusiei, fiind încurajate și dirijate de la Moscova.
_________________
11. Conflictul transnistrean : trecut, prezent, viitor, comentariu de Octavian Țâcu. [ Accesat
15 martie 2018]. Disponibil: http://adevarul.ro/moldova/politica/conflictul -transnistrean -trecut –
prezent -viitor -comentariu -octavian -Tacu -1_58b7d4875ab6550cb8f4a99f/index.html

21
1.3. Evoluția post -conflict
Conflictul transnistrean, care există deja de mai mult de 25 ani, are un șir de caracteristici
care îl fac deosebit chiar și printre așa -zisele conflicte înghețate din spațiul post -sovietic.
Conflictul transnistrean este, probabil, problema cea mai gravă c u care se confruntă Republica
Moldova . Nici problemele economice, nici problemele sociale și nici cele politice pe care le
avem din belșug nu se pot compara ca dimensiune cu gravitatea efectelor generate de conflictul
transnistrean. Regretabil în cazul con flictului transnistrean este faptul că societatea politică și
civilă de la noi acordă prea puțină atenție subiectului dat. Ca și alte conflicte, el se manifestă prin
două dimensiuni, una locală și una internațională.
La nivel local, printre principalele sa le caracteristici este lipsa unui conflict interetnic între
cele două maluri ale Nistrului. În plan social, frontiera dintre Republica Moldova și Transnistria
rămîne a fi una destul de permeabilă și permite un număr mare de contacte și tranzacții între
cetățeni și agenți economici. Contradicțiile majore dintre Republica Moldova și Transnitria țin de
absența unor garanții pentru partea transnistreană în ceea ce privește o politică lingvistică
proprie, recunoașterea rezultatelor privatizării, posibilități pen tru elita locală de a stabili
principalele priorități în domeniul educației, relațiilor economice externe, politica personalului,
păstrarea prezenței militare și politice a Rusiei în regiune. În momentul de față părțile
conflictului oscilează între poziții diametral opuse, vorbind, pe de o parte, despre un „divorț
civilizat”, iar pe de altă parte, conducînd negocieri privind o eventuală integrare a Transnistriei
în cadrul statului unitar Republica Moldova, cu oferirea unui statut special regiunii din stînga
Nistrului.
În ceea ce privește dimensiunea internațională a conflictului transnistrean, acesta se înscrie
nu doar în contextul relațiilor ruso -moldovenești, ci mai ales în contextul relațiilor dintre Rusia și
Uniunea Europeană. Starea procesului de regle mentare a conflictului transnistrean e o hîrtie de
turnesol pentru a evalua calitatea relației dintre Moscova și Bruxelles. Deloc întîmplător,
reglementarea transnistreană a devenit cea mai importantă problemă inclusă pe agenda
internațională, în special î n legătură cu Memorandumul Kozak din 2003, eșecul căruia a demarat
epoca de confruntare dintre Rusia și Occident, sau în legătură cu semnarea Memorandumului
Meseberg în care Rusia s -a angajat să ia măsuri pentru soluționarea crizei transnistrene în
schimul perspectivei de consolidare a parteneriatului cu Uniunea Europeană în domeniul
securității.
Pe întreaga durată a existenței Transnistriei ca stat oficial nerecunoscut, imaginea ei a
căpătat trăsături mitice, mai ales în Occident. De cele mai multe ori di scuțiile despre esența
acestei formațiuni politice era redusă la regimul primului președinte, Igor Smirnov, sau la
interesele sale economice, însă în același timp, era ignorat faptul că însăși existențta Transnistriei

22
în calitate de comunitate politică ind ependentă nu s -a confruntat pînă la momentul actual cu vreo
rezistență nici din partea opoziției transnistrene și nici din partea moldovenilor sau ucrainenilor
transnistreni. Deja în 1993, un raport OSCE menționa prezența în regiune a sentimentului unei
identități specifice care îi condolidează pe transnistreni în fața unui viitor incert în limitele unui
stat comun cu Republica Moldova. Acest sentiment se baza în primul rînd pe istorie și limbă.

_______________
6. Ciurea C., Getmanchuk A., Litra L., Țugui E. Reforma misiunii de pacificare din
Transnistria : o premiză pentru soluționarea conflictului. Kiev, 2014
10. Conflictul transnistrean : eșecul reglementării unui conflict care poate fi soluționat. I.
Stăvilă, Gh. Bălan., mai 2014

23
Internaționalizarea conflictului. Rolul și implicarea OSCE
După confruntările armate moldo -ruse-transnistrene din 1992, conflictul din Transnistria a
intrat în a tenția organizațiilor internaționale cu atribuții în domeniul gestionării crizelor și a
situațiilor post -conflict, în primul rînd a CSCE/OSCE. La un an după încetarea confruntărilor
militare și pe fondul lipsei de progrese în procesul de negocieri dominat de Rusia și Ucraina (în
urma eliminării României de mecanismul cvatripartit pus în funcțiune inițial), OSCE a stabilit o
misiune pe termen lung în Republica Moldova cu sediul la Chișinău, și un birou de reprezentare
la Tiraspol.
Obiectivul principal Misiu nii OSCE l -a reprezentat medierea procesului de negocieri ăntre
cele două părți direct implicate (Chișinău și Tiraspol), precum și între acestea și statele care și -au
asumat rolul de garant în reglementarea diferendului de pe Nistru (Federația Rusă și Ucra ina),
mulți ani reuniunile desfășurîndu -se în format „2+3” (Chișinău, Tiraspol și respectiv, OSCE,
Rusia și Ucraina). Din toamna anului 2005, la procesul de negocieri s -au alăturat Uniunea
Europeană și SUA, în calitate de observator consacrîndu -se astfel f ormatul „5+2”.
Exercitarea mandatului încredințat Misiunii OSCE de către comunitatea internațională este
grevată, de sigur, de contextul special în care reprezentanții săi își desfășoară activitatea într -o
zonă considerată cap de pod al intereselor rusești spre Europa Centrală și de Est, de
particularitățile acestui conflict înghețat din spațiul ex -sovietic, de multitudinea de actori, deseori
cu atitudini divergente, care se intersectează în regiune și nu în ultimul rînd, de mijloacele și
capacitățile limit ate de care dispune organizația pentru a -și implementa deciziile și a -și atinge
obiectivele.
Rolul de mediator în diferendul transnistrean, conferit Misiunii OSCE, a cuprins inițial o
paletă relativ restrînsă de probleme, definite pe termen scurt. Pe parc urs însă, evoluțiile de pe
teren au scos la iveală o serie de dificultăți și particularități care au condus la extinderea
obiectivelor Misiunii și la redimensionarea periodică a termenelor de înfăptuire a acestora.
În prima etapă, obiectivele de bază ale misiunii au vizat sprijinirea negocierilor în vedrea
soluționării politice a diferendului transnistrean, consolidarea independenței și a suveranității
Republicii Moldova, precum și ajungerea la o înțelegere în privința unui statut special pentru
regiunea t ransnistreană. De la început, misiunea OSCE a avut și o dimensiune militară,
reflectată inclusiv în structura sa de personal, cu scopul declarat de a contribui la facilitarea
dialogului, creșterea încrederii și identificarea modalităților practice de încu rajarea a
implementării înțelegerilor privind retragerea totală a trupelor străine (rusești) de pe teritoriul
național.

24
Concomitent cu sarcinile de mediator asumate în plan politic și militar, Misiunea OSCE și –
a exercitat cu abilitate atribuțiile legate de spectrul problematicii dimensiunii umane, respectiv
monotorizarea respectării drepturilor și libertăților cetățenești î n regiunea separatistă, informînd
prompt și cu obiectivitate forurile și instanțele internaționale asupra cazurilor de încălcare s -au
de sfidare a acestora. O atenție deosebită a fost acordată permanent drepturilor omului și a
minorităților naționale, prac ticilor și libertăților religioase, libertății de expresie (mass -media),
dreptului de proprietate ori de afirmare a organizațiilor neguvernamentale și asocietății civile,
asistării victemelor traficului de persoane. Din 2003 Misiunea acordă sprijin institu țiilor de stat,
ONG -urilor și altor servicii sociale pentru derularea unor proiecte menite să contribuie la
prevenirea și combaterea traficului de persoane, cu prioritate în rîndul minorilor, combaterea
violenței în familie, protejarea și asistarea victime lor traficate.
Susținînd dreptul părinților de a alege limba în care să fie instruiți copiii lor, din 1994
Misiunea OSCE a mediat disputele în jurul celor șapte școli moldovenești din Transnistria care
utilizează limba română. Acest suport s -a dovedit esen țial în timpul „crizei școlilor românești”,
din toamna anului 2004, cînd autoritățile separatiste au recurs la măsuri extreme împotriva
elevilor și profesorilor, impunîndu -le o izolare forțată și tăindu -le sursele de aprovizionare cu apă
potabilă, hrană și energie electrică, pentru a determina închiderea acestor lăcașe de învățămînt în
limba maternă. Reprezentanții Misiunii OSCE au fost singurii care, în pofida opoziției și
obstacolelor permanente din partea autorităților separatiste, au asigurat apă și hra nă necesare
copiilor și profesorilor baricadați în școli, pînă la aplanarea crizei. Tot din 1994, Misiunea
participă în calitate de observator la activitățile Comisiei Unificate de Control (CUC), însărcinată
cu supravegherea încetării focului în Zona de Se curitate instituită pe Nistru (Tighina -Bender)
după conflictul armat din 1992.
Mandatul inițial a fost extins în urma Summit -ului OSCE de la Instabul, cînd misiunea a
fost desemnată pentru a se implica direct în asigurarea unui proces transparent de retra gere în
Federația Rusă sau de distrugerea la fața locului a imenselor cantități de armament și muniție
rusești, stocate în regiunea transnistreană îndeosebi în depozitul de la Cobasna.
În acest scop, OSCE a înființat cu sprijinul statelor membre, un fond v oluntar internațional
pentru a facilita transpunerea în practica obligațiilor asumate de Rusia cu acel prilej în privința
retragerii/distrugerii armamentelor și muniției din regiunea de este a Republicii Moldova.
De la înființarea Misiunii nu a existat, pr actic, nici un moment semnificativ în evoluția
evenimentelor din regiune în care reprezentanții organizației pan -europene să nu fi fost implicați
fie în medierea negocierilor și orientarea eforturilor spre identificarea de soluții contructive, fie
în încer cările de a fructifica oportunitățile menite să conducă la detensionarea situației și
creșterea încrederii între părți. Stau dovadă în acest sens numeroasele întîlniri, acorduri și

25
înțelegeri cu caracter politic, militar, economic și comercial, ori în div erse alte domenii ale
sectorului civil (mass -media, contacte și schimburi culturale, libera circulație a persoanelor)
realizate în decursul anilor sub eginda și cu sprijinul efectiv al OSCE.
În mod paradoxal, însă, Misiunea OSCE din Republica Moldova s -a confruntat încă de la
început cu numeroase obstacole în calea atingerii obiectivelor propuse, indeosebi din parte
Rusiei și a separatiștilor transnistreni, care nu au privit favorabil internaționalizarea confictului și
implicarea organizației în soluționar ea acestuia. Dificultățile întîmpinate de Misiune au cunoscut
o gamă largă de manifestări de la tergivesarea ori amînarea frecventă, sub diverse pretexte, a
contractelor și a dialogului direct între părți, pînă la recurgerea la măsuri unilaterale și adeseo ri
brutale, precum refuzul discreționar de a accepta vizite ale unor reprezentanți internaționali pe
terioriul transnistrean, întoarcerea unor delegații de la frontieră ( liniei de demarcație internă,
instituită artificial de separatiști în interiorul grani țelor naționale ale Republicii Moldova),
arestarea temporară sau intimidareaunor oficiali moldoveni ori străini intrați în Transnistria,
declararea periodică a unor reprezentanți ai OSCE ca persona non grata pe teritoriul
transnistrean, blocarea unor grani turi de teren încărcate cu armament și muniții ce urma să fie
transferate în Rusia, izolarea și debranșarea legăturilor pentru apă și curent electric în cazul
școlilor cu predare în limba română, împiedicarea țăranilor de unele sate moldovenești sa -și
transporte sau să -și cimercializeze recolta.
Evident, astfel de acțiuni ale autorităților separatiste, încurajate deschis sau tolerate tacit de
Rusia, se află la baza prelungirii diferendului din Trans nistria, subminînd autoritatea și
credibilitatea OSCE dar, în același timp, întărind convingerea că este vorba despre un conflict
artificial, declanșat și întreținut în scopuri politice.
Prezența militară rusă î n Transnistria – obstacol princi pal în calea soluționării
conflictului. În octombrie 1994, în contextu l intensificării cererilor Chișinăului de retragere a
forțelor ruse de pe teritoriul național și a proclmării a statutului de neutralitate prin noua
constituție a Republicii Moldova, la Moscova a fost semnat la nivel de premieri Acordul moldo –
rus cu privir e la statutul juridic, modul și termenile de retragere a formațiunilor militare ale
Federației Ruse, aflat temporar pe teritoriul Republicii Moldova. Potrivit Acordului, Rusia se
angaja să -și retragă trupele în termen de trei ani de la intrarea în vigoare a acestuia, dar condiția
din start operațiune de îndeplinirea unor proceduri de ordin intern (aprobare de către Duma de
Stat) și de sincronizarea sa cu reglementarea politică a conflictului și stabilirea statului special
pentru Transnistria. Practic Rusia își păstra și consolida toate pîrghiile de decizie în problema
transnistreană, asumîndu -și un rol politico -juridic ambiguu și controversat, de garant și arbitru
aparent imparțial și în același timp, de actor implicat direct și cu interese multiple în zonă.

26
Aceasta a fost de altfel cauza principală pentru care Acordul menționat nu a fost pus niciodată în
aplicare.
Moscova a redenumit Armata a 14 -a ca „Grup operațional al trupelor ruse” (GOTR), cu
scopul vădit de a găsi o formulă care să atenueze imaginea de rămășiță a dispozitivului militar
sovietic în regiune. Cu toate acestea, Rusia și -a păstrat mentalitatea de forță care face jocurile,
chiar dacă spre sfîrșitul anilor 1990 contigentele GOTR au scăzut considerabil, ajungînd la
aproximativ 2500 de ofițeri și soldați.
În pofida promisiunilor și angajamentelor de demobilizare asumate în cadrul mai multor
acorduri și înțelegeri, precum și a numeroaselor cereri formulate de autoritățile de la Chișinău,
trupele rusești au continuat să staționeze în regiunea separa tistă transnistreană, consolidînd
fiabilitatea Republicii Moldovenești Nistrene și făcînd extrem de dificilă reintegrarea într -un stat
unitar cu Republica Moldova. Nici rezoluțiile summit -ului OSCE de la Instabul din noiembrie
1999, care stipulau clar deci zia comunității internaționale, acceptată la timpul respectiv din
Rusia, vizînd retragerea trupelor și armamentelor rusești din regiune de est a Republicii Moldova
pînă în anul 2002, nu au avut mai mult succes, Moscova invocînd noi și noi pretexte pentru
nerespectarea acestora. În mod similar, depozitele de arme din era sovietică, aflate sub controlul
Armate a 14 -a, devenită ulterior GOTR au fost utilizate atît pentru a susține regimul separatist de
la Tiraspol în mod direct cît și ca sursă de venituri prin intermediul vînzării în comun, de către
ruși și transinstreni, a unor materiale militare pe piața internațională.
Rusia a condiționat mereu retragerea armamentului și a trupelor sale din Republica
Moldova de sincronizare cu soluționarea politică finală a diferendului, pretinzînd că
transnistrenii nu i -ar permite să se retragă înainte de a se defini și accepta statutul special al
regiunii și de a se garanta viabilitatea acestuia. Altfel spus, asistăm la o prelungire a prezenței
militare ruse în zonă pe term en nedefinit, obiectiv urmărit cu obstinație de Rusia și actualizat
periodic în funcție de evenimente și evoluții conjuncturale pe scena regională și internațională.
Un exemplu în acest sens îl regăsim în reacțiile Rusiei la intenția declarată de SUA, înce pînd din
2007, de a instala un scut antirachetă, mai întîi în Polonia și Cehia, precum și de a utiliza
facilitățile militare puse la dispoziție de România și Bulgari pe teritoriile proprii: o provocare pe
care rușii nu au ezitat să o invoce în sprijinul po ziției lor, inclusiv pentru a -și justifica
nerespectarea angajamentelor asumate prin Tratatul asupra Forțelor Convenționale din Europa.
Un argument fără fundament pentru alți actori internaționali, dar susținut cu tărie de Rusia.
Cu toate că documentul CED O menționat mai sus confirmă rolul Rusiei ca pacificator și
garant, s-a dovedit cel puțin că aceasta nu a fost imparțială în calitate de pacificator, nu a
intervenit cînd RMN a stabilit posturi de grăniceri și vamale și a dislocat un batalion armat în
Bend er. De altfel, concluziile CEDO afirmă răspicat: „Curtea consideră că responsabilitatea

27
Federației Ruse este evidentă vizavi de actele iliegale comise de separatiătii transnistreni, ținînd
cont de suportul militar și politic pe care ea l -a acordat în stabi lirea regimului separatist și de
participare personalului său militar la lupte. Procedînd astfel, autoritățile Federației Ruse au
contribuit atît militar cît și politic la crearea unui regim separatist în regiunea transnistreană, care
face parte din terito riul Republicii Moldova. Curtea constată în continuare că chiar și după
acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992 Federația Rusă a continuat să ofere suport militar,
politic și ecnomic regimului separatist…, permițîndu -i astfel să supraviețuiască p rin propria
consolidare și prin obținerea unui grad de autonomie față de Moldova ”.
Este evident că participarea activă a trupelor ruse la ostilități de partea separatiștilor, în
1992, precum și opoziția lor constată la orice activități orientate spre reintegrarea statului
moldovean, au devenit un obstacol major în calea reglementării definitive a diferendului
transnistrean și, totodată, a îndeplinirii mandatului încredințat Misiunii OSCE în Republica
Moldova de comunitatea internațională. Continuarea p rezenței militare ruse în regiunea
transnistreană servește Moscovei într -un dublu scop: folosirea sa ca „argument” și factor de
presiune pentru a obține concesii din partea Chișinăului și, totodată, pentru a garanta
supraviețuirea RMN.

_____ _______________
25. Popescu N. Noile opurtunități de soluționare al problemei transnistrene prin mecanismele
Europei moderne. Chișinău, 2003
31. Românii, Basarabia și Transnistria. Ioan C. Popa și L. Popa. Ed. A 2 -a, rev. și completată.
– București : Editura Nora, 2012
6. Ciurea C., Getmanchuk A., Litra L., Țugui E. Reforma misiunii de pacificare din
Transnistria : o premiză pentru soluționarea conflictului. Kiev, 2014
16. Garaz M. Implicarea OSCE în soluționarea conflictului transnistrean. Chișinău, 2001.

28
GOTR și rolul său ”Pacificator”
Trupele de ocupație, fiind parte componentă a Districtului Militar Vest a Federației Ruse,
au lansat o nouă etapă de pregătire pentru ”misiunea de pacificare” , care constă în:
– pregătirea ta ctică (grupe de diversiune, crecetare, lunetiști (observator/lunetist));
– ghidarea aviației și artileriei pentru distrugerea pozițiilor inamicului;
– pregătirea de geniu;
– instrucția focului, inclusiv mânuirea sistemelor de rachete antitanc ghidate se miautomat;
– apărarea contra Armelor de Distrugere în masă;
– conducerea tehnicii de luptă;
– Forțarea râului Nistru (august 2017);
– Exercițiul Grupului de Tancuri la Nivel de Batalion (septembrie – octombrie), ca parte
componentă a Exercițiului de amploare a Federației Ruse Vest – 2017.
Dacă în anul 2016 au fost organizate în total 48 de exerciții militare, în anul 2017 au fost
confirmate 150, cele neconfirmate ajung la cifra de 200, atunci în primele trei luni ale lui 2018 se
constată o cifră de 54 de exerciții militare. Dacă numărul de exerciții militare va menține același
ritm, la finele anului 2018 ar trebui să ne așteptăm la cifra de circa 300 de exerciții militare
confirmate.
Politica Federației Ruse de a deschide secții de votare peste hotare pe teritoriile
necontrolate de autoritățile constituționale încalcă principiul integrității teritoriale a statului,
deoarece nu au fost consultate organele guvernamentale.
În total, pe teritoriul Republicii Moldova au fost deschise 27 secții de votare, dintre care 3
pe teritoriul controlat de autoritățile constituționale (Chișinău, Bălți, și Comrat), celelalte 24 fiind
deschise în Transnistria (inclusiv în unitățile militare ale trupelor de ocupație). Prin deschiderea
unui număr atât de mare de secții de votare pe teritoriul necontrolat de autoritățile
constituționale, motivând decizia prin existența unui număr mare de cetățeni ruși în aceste
localități, se dorește să se acrediteze ideea că această regiune aparține de fapt „lumii ruse”.
În acest context, menționăm că Comandantul Grupului Operativ al Trupelor de Ocupație a
Federației Ruse , colonelul Dmitrii Zelenkov, a participat activ la organizarea procesului electoral
în Transnistria, inclusiv în unitățile militare din Zona de Securitate (posturile preti nsei misiuni de
pacificare). Îngrijorează, de asemenea, participarea la aceste procese a unor pretinși demnitari ai
Federației Ruse precum Dmitrii Loskutov, asistentul principal al vice -premierului Dmitrii
Rogozin, precum și general -locotenentul Vladimir M ancenko, adjunctul președintelui fundației
”Офицерское братство” din Federația Rusă. Ultimul a luptat în anii 1991 -1992 împotriva
regimului constituțional al Republicii Moldova, făcînd parte din Armata a 14 -a, alături de trupele
paramilitare separatiste.

29
Ținînd cont de atitudinea sfidătoare a Federației Ruse față de suveranitatea Republicii
Moldova, exprimată prin decizia unilaterală de a deschide secții de votare în localitățile din
stînga Nistrului (în continuare Transnistria) la organizarea cărora au par ticipat activ militari ruși,
îngrijorează lipsa de reacție a autorităților statului față de acțiunile autorităților ruse.
Lipsa unei influențe exclusive asupra procesului de luare a deciziilor în Moldova setează
tonul dialogului dintre Federația Rusă și Republica Moldova. Controlul asupra unui președinte
pro-rus este insuficient pentru Moscova în situația funcționării Acordului de Asociere cu
Uniunea Europeană. În această relație bilaterală conflictul transnistrean, alături de resursele
energetice, rămâne a fi instrument eficient care contribuie la menținerea stabilității dialogului
politic.
Acest aspect explică refuzul Moscovei de a -și retrage forțele militare din regiune sub
pretextul menținerii păcii în zonă și nu permite funcționarea dialogului, elimi nând astfel orice
posibilitate părților de a recurge la operațiunile militare ca o formă de soluționare a
neânțelegerilor între ele.
Când merge vorba despre Transnistria, termenul folosit este „instrument de șantaj” pentru
a păstra autoritățile din Chișină u sub influența Kremlinului. Dar Moldova nu este doar un interes
de politică externă al Rusiei. După anexarea Crimeii și agresiunea militară în regiunile Luhansk
și Donețk din estul Ucrainei, soluționarea conflictului transnistrean a devenit un interes naț ional
al Ucrainei.
Ucraina este un participant activ în cadrul procesului de soluționare a conflictului încă de
la declanșarea acestuia la 2 martie 1992. Ea a susținut întotdeauna că soluționarea acestui
conflict trebuie făcută, ținând cont de principiul s uveranității și integrității teritoriale a Republicii
Moldova. Deși nu a avut experiență personală în gestionarea unor astfel de conflicte (până la
agresiunea din estul Ucrainei), prezența Kievului în formatul de negociere, din momentul în care
a izbucnit, a permis Ucrainei să participe la toate etapele negocierilor și chiar să vină cu
recomandări și planuri de soluționare a conflictului, care au fost mai mult sau mai puțin
acceptate de către părțile implicate. Astfel, expertiza Ucrainei este explicată mai mult prin
prezența sa în timpul negocierilor decât prin experiența personală în gestionarea unor crize
similare.
În ianuarie 2017, ambasadorul Ucrainei în Republica Moldova, Ivan Gnatisin, a anunțat în
timpul vizitei sale la Tiraspol că autoritățile ucrain ene sunt în curs de elaborare a unui plan de
soluționare a conflictului transnsistrean. Interesul ucrainean pentru evoluțiile din cadrul
formatului de negocieri, care a suferit modificări de -a lungul timpului, este explicat în primul
rând de frontiera pe c are o are cu această regiune necunoscută, și care produce multe riscuri și
amenințări la adresa securității sale naționale.

30
Cu toate acestea, argumentul cel mai important în favoarea implicării autorităților de la
Kiev în soluționarea conflictului transnis trean trebuie să fie motivat de cifra de 30% din
locuitorii regiunii, care sunt de origine etnică ucraineană, drepturile și libertățile cărora trebuie
protejate și promovate, inclusiv de către Kiev. Componența etnică din această regiune ar trebui
să rămână argumentul principal atunci când sunt subliniate raționamentele pentru găsirea unui
consens. Din păcate, intențiile Ucrainei au avut o mai mică credibilitate în comparație cu cele ale
Federației Ruse și aceasta doar pentru că Ucraina rareori a încercat să argumenteze necesitatea
soluționării acestei crize regionale invocând originea etnică a locuitorilor în zona respectivă
pentru a le apăra drepturile. A fost o pârghie pe care statul ucrainean nu a găsit de cuviință să o
utilizeze pentru o soluționare mai rapidă a conflictului.
Trupele de menținere a păcii din Transnistria și armele din depozitul de la Colbasna permit
Rusiei să controleze deciziile de politică internă și externă din Moldova. În ceea ce privește
participarea Ucrainei la formatul de negociere , trebuie menționat aici că autoritățile de la Kiev au
ales în trecut să înființeze o strategie de neutralitate în ceea ce privește Rusia și alte părți ale
negocierilor. Acest lucru se datorează prezenței armate a 14 -a și a intereselor speciale pe care le
au în Transnsitria unii oameni de afaceri și politicieni (moldoveni, ucraineni și din alte țări
europene și non -europene). Rusia a folosit armata a 14 -a și misiunea de menținere a păcii pentru
a convinge Ucraina să nu acționeze în sensul rezolvării conflic tului, dar și pentru a menține
această situație de incertitudine. Atitudinea Ucrainei a contribuit la creșterea neâncrederii și,
uneori, a complicat dialogul bilateral dintre Kiev și Chișinău.
Acum, când situația s -a schimbat, autoritățile ucraiene sunt in teresate să sprijine acțiunile
moldovenești pentru soluționarea conflictului .

__________________
10. Conflictul transnistrean : eșecul reglementării unui conflict care poate fi soluționat. I.
Stăvilă, Gh. Bălan., mai 2014
14. Dosarul Transnsitria. Istoria unui „conflict înghețat” (ISPRI,2012).
30. Republica Moldova la 25 de ani. P. Negură, V. Sprânceană, V. Ernu. Editura Cartier, 2016 .
31. Românii, Basarabia și Transnistria. Ioan C. Popa și L. Popa. Ed. A 2 -a, rev. și completată.
– București : Editura Nora, 2012

31
1.4. Concluzie la capitolul I
Acestu teritoriu a fost tot timpul unul conflictual datorită plasării geografice între Imperiul
Rus și Puterile Europei reprezenând un „cap de pod” pentru Rusia în prezent. Transnistria este
unicul teritoriu de influență a Rusiei din Europa de Sud -Est și tocmai de aceasta se încearcă
menținerea acestui teritoriu cu orice preț.
Diferendul Transnistrean este prea puțin mediatizat și cunoscut în prezent de către oamenii
de pe ambele maluri ale Nistrului , sau și mai rău, nu sunt prezentate realitățile în ter en populației.
Pentru o mai bună dezvoltare economică atât a Moldovei cât și a Transnistriei este necesară o
strânsă colaborare și coordonare a acțiunilor. Putem afirma că, prin acțiunile regimului de la
Tiraspol, populația rămâne să fie îndoctrinată cu „u topii sovietice” chiar și în prezent, chiar dacă
este o problemă care necesită rezolvarea la nivel înalt, cred că schimbarea ar trebui să înceapă de
la cel mai jos nivel, fiecare cetățean dorindu -și schimbarea.
Perioada de tranziție a „conflictului îngheț at” poate fi una foarte lungă și dificilă și tocmai
de asta este nevoie de o implicare internațională transparentă, asemeni procesului de negocieri în
format „5+2” care s -a apropiat de o strategie acceptabilă de soluționare a „conflictului înghețat”
dintre Moldova și Transnistria, dar a rămas numai la nivel prezumtiv, în realitate nefiind nici o
schimbare importantă.

32
Capitolul II . Conflictul din Donbas (estul Ucrainei)
2.1. Cauzele conflictului din Donbas
Conflictul armat din estul Ucrainei rămâne o temă destul de neclară, pentru că, aceasta a
fost interpretat în mod diferit de către actorii implicați: operațiunea antiteroristă, război civil,
război interstatal, război de secesiune. Conflictul militar din estul Ucrainei ne împiedică să
înțelegem ese nța lui, pentru că, pozițiile actorilor implicați în acest conflict asigură o doză înaltă
de propaganda care poate induce ușor în eroare. Totodată, trebuie să înțelegem ce tip de război
are loc, pentru a evalua schimbarea modului în care sunt duse conflict ele moderne. De exemplu,
Crimeea a fost ocupată și anexată fără nici un foc de armă , iar, în regiunea Donbas din estul
Ucrainei, voluntarii ruși au fost nucleul grupărilor armate ilegale care luptau contra forțelor
armate ale Ucrainei. E un nou tip de răzb oi, în care e dificil de apreciat care sunt adevăratele
părți beligerante.
Criza politică în Ucraina (2013 -2014)
Această criză politică provocată de decizia din noiembrie 2013 a guvernului ucrainean de a
suspenda procesul de semnare a unui acord de asocier e cu Uniunea Europeană. Această decizie a
dus la proteste în masă în centrul orașului Kiev și în alte orașe din Ucraina, a primit pe rețelele
de socializare și în mass -media denumirea „Euromaidan” prin analogie cu evenimentele din
2004.
După dispersarea vi olentă a taberei de corturi a opoziției, în noaptea de 30 noiembrie 2013
acțiunea de protest a luat brusc o lozincă anti -prezidențială și anti -guvernamentală, în cele din
urmă în februarie 2014 a condus la o schimbare a puterii în Ucraina. Motivele de bază pentru
amploarea protestelor au fost: Nivelul ridicat de nedreptate socială, polarizarea extraordinară a
veniturilor și nivelul scăzut de trai al populației ucrainene și bineînțeles corupția larg răspîndită,
care a pătruns în sistemul judiciar și în insti tuțiile statutului.
Pe 21 februarie 2014, pe fondul presiunii din partea țărilor occidentale, Viktor Ianukovici a
semnat un acord cu opoziția cu privire la soluționarea crizei, stimulînd în general, o revenire
imediată la Constituția ediției din 2004, adică la o formă de guvernare parlamentară –
prezidențială, formarea unui „guvern de încredere națională”, reforma constituțională și alegeri
prezidențiale anticipate nu mai tîrziu de decembrie 2014. În tot aceeași zi Ianukovici a părăsit
Kievul.
Pe 22 febru arie Rada Supremă a adoptat o rezoluție, în care a declarat că Ianukovici „în
mod neconstituțional s-a retras din exercitarea atribuțiilor constituționale” și nu își îndeplinește
obligațiile, de asemenea au fost numite alegeri prezidențiale anticipate pe 2 5 mai 2014. Pe 23
februarie atribuțiile președintelui Ucrainei au fost retrocedate noului președinte al Radei

33
Supreme Oleksandr Turcinov. Noul guvern ucrainean a primit recunoaștere din partea Uniunii
Europene și a Statelor Unite. Pe 27 februarie, Arseniy Yatsenyuk a devenit prim -ministrul
Ucrainei, fiind format un guvern temporar.
Dacă în capitală, în regiunile nordice, centrale și de vest ale Ucrainei, noua conducere a
țării, a anunțat reluarea mișcării spre integrarea europeană, fiind sprijinită de popul ație, repede
și-a consolidat poziția sa, în partea de sud -est din prima zi după sosirea fostei opoziții la putere
au fost organizate proteste împotriva acțiunilor organizațiilor naționaliste ultra -dreapta, în
apărarea statutului limbii ruse, sub sloganuri anti-guvernamentale, federaliste, pro -ruse.
Protestele au fost cauzate de eșecul noii conduceri de a lua în considerare punctele de vedere și
interesele unor grupuri mari de populație care doreau să mențină legături mai strînse cu Rusia,
precum și intenția grupurilor extremiste de dreapta, care și -au întărit influența politică în timpul
Euromaidanului, în care au distribuit asupra regiunilor vorbitoare de limba rusă din sud -estul
Ucrainei metode și tehnici de putere testate sub presiune în timpul revoltelor din Kiev și în vestul
Europei. Odată cu radicalizarea discururilor și apariția unor noi lideri pro -ruși, protestele pașnice
din teritoriile Donețk și Luhansk s -au dezvoltat treptat în confruntarea armată, dar sloganurile
federalizării Ucrainei au fost înl ocuite aici de cerințele independenței regiunilor și au dus la
proclamarea Republicilor Populare Donețk și Luhansk. Pentru a suprima discursurile
antiguvernamentale, conducerea ucraineană la jumătatea lunii aprilie a anunțat începutul unei
operațiuni milit are.
Anexarea Crimeei, din punct de vedere a legislației internaționale, îmnsemna, în mod
evident, apariția unui conflict între Ucraina și Rusia. Pe lângă faptul că anexarea încalcă un șir de
tratate internaționale privind integritatea teritorială a Ucrain ei, ea mai însemna aplicarea forței în
relațiile interstatale, ceea ce e ilegal conform cartei ONU. Criza militară a început pe 27
februarie 2014, când un grup de circa 60 de persoane înarmate au ocupat Parlamentul Crimeei și
i-au forțat pe deputați să num ească un nou premier și să declare un referendum privind statutul
peninsulei. Pe 28 februarie, un grup de aproape 100 de oameni au ocupat aeroportul din
Simferopol, iar, în zilele următoare, grupurile armate au blocat toate căile de comunicare terestră
între Crimeea și Ucraina. E dificil de demonstrat că acțiunile lor au fost palnificate și că primeau
ordine direct de la instituțiile de stat ale Rusiei. Nu poate fi demonstrat nici faptul că „omuleții
verzi” erau soldați ruși și nu rebeli din Crimeea.
În ce le din urmă pe data de 25 mai pe fondul conflictului armat din Donbas au fost
desfășurate alegerile anticipate prezidențiale, în cele din urmă a ieșit cîștigător Petro Poroșenko
cu circa 54,7 % din voturi.
Schimbarea conducerii de vîrf a Ucrainei nu a ajutat la rezolvarea crizei politice, ci
dimpotrivă, a adus la agravarea acesteia. Legitimitatea înlaturării de la puterii a președintelui

34
Ianukovici de a ocoli procedurile constituționale continuă să ridice în trebări. În presa ucraineană
și cea din Vest și declarațiile făcute de către politicienii ucraineni, care au spijinit schimbarea
puterii, aceste evenimente cît și Euromaidanul au fost considerate ca fiind o revoluție. În mass –
media rusească, declarații ale rușilor și ale unor politicieni ucraineni ei deseori precizează ca
fiind o lovitură de stat.
Evenimentele precedente și situația economică din Ucraina
La sfârșitul anului 2012 începutul anului 2013, Rusia a oferit în mod activ Ucrainei să
adere la Uniunea Econimică Euroasiatică (UEE) pentru a deveni un membru cu drepturi depline,
susținând că din considerente de câștig economic și beneficiile pe care Ucraina le va primi, în
special, resursele energetice rusești la prețuri mai mici decât pe piața Europeană. În același timp,
cu toate acestea, ea nu a luat în considerare componența politică, adică un consens ucrainean de
elită cu privire la necesitatea de integrare în Uniunea Europeană și aderarea la zona de liber
schimb, precum și angajamentul politicienilor ucraineni (inclusiv președintele Viktor Ianukovici)
în fața Uniunii Europene. Ca urmare, Ucraina a respins toate propunerile rusești de integrare în
UEE, iar problema doar la o participare simbolică ca fiind un simplu „observator”. Ianukovici a
declarat că principala prioritate pentru Ucraina este integrarea în Uniunea Europeană, dar UEE el
consideră că este necesar să se construiască o cooperare în formatul „3+1”. Cu toate acestea
premierul rus Dmitri Medvedev a declarat că cooperarea „3+1” este inacceptab ilă. Toate
partidele aflate în Rada Supremă (cu excepția comuniștilor) s -au opus aderării Ucrainei la UEE,
sprijinind politica de integrare europeană. În ciuda acestui fapt, la 31 mai 2013, Ucraina a semnat
un memorandum de cooperare cu Uniunea Economică E uroasiatică.
La 18 septembrie 2013, Cabinetul de Miniștri al Ucrainei au aprobat în unanimitate
proiectul de asociere cu Uniunea Europeană. În octombrie președintele rusiei Vladimir Putin a
declarat, în caz că va fi creată o asociere cu UE, Ucraina nu ar p utea să adere la UEE.
Viktor Ianukovici, conform unor rapoarte, s -a plâns liderilor Uniunii Europene cu privire la
presiunea venită din partea Moscovei, un declin catastrofal în comerțul cu Rusia și amenințările
venite de la conducătorii ruși preum că vor duce economia Ucrainei la faliment.
Situația economică externă în Ucraina, în aceea perioadă era extrem de instabilă. La
sfârșitul lunii noiembrie 2013, rezervele de aur și valută ale țării au scăzut la cifra din 2006 –
mai puțin de 19 miliarde $. În acel ași timp nu a fost rambursată datoria față de Gazprom pentru
aprovizionarea cu gaze, mai mult de 2 miliarde de dolari. Indicatorii economici s-au deteriorat pe
fondul apropierii a noii etape a plaților pentru creditele externe, inclusiv pentru împrumuturil e
acordate de FMI.
În decembrie 2013, ziarul „Komersant”, citînd surse concrete apropiate administrației
prezedențiale din Ucraina, că încă din noiembrie 2013 Rusia a promis Ucrainei 15 miliarde de

35
dolari sub formă de asistență directă, împrumuturi , precum și diferite preferințe. Cu toate acestea,
Ucrainei i -a fost promis prețuri mai mici la gaze naturale , care trebuia să aducă încă citeva
miliarde de dolari la bugetul statului. Pe fondul a 600 milioane de euro, care au fost promise de
către Uniune a Europeană, în cazul în care Ucraina va semna acordul de asociere cu UE,
condițiile Rusiei arătau cu mult mai atractive decît cele ale UE. Moscova a fost de acord, de
asemenea, să finanțeze mai multe proiecte majore de infrastructură și a anunțat disponib ilitatea
de a oferi liderilor antrepenori ucraineni, inclusiv din apropiații lui Viktor Ianukovici de a
participa la „proiecte extreme de profitabile”, care urma să le provoace un interes personal pentru
apropierea Ucrainei de Rusia și nu de Uniunea Europe ană. Într -un final aceste „aspecte
financiare și economice” au devenit argumentele decisive care l -au convins pe Ianukovici
săamâne semnarea unui accord de asociere cu Uniunea Europeană.
La 21 noiembrie, cu o săptămână, înaintea sumiitului Parteneriatului Estic de la Vilnius,
principalul obiectiv al acestui summit trebuia să fie semnarea acordului de asociere cu UE de
către Ucr aina, guvernul Ucrainean a anunț at suspendarea pregătirilor pentru încheierea acestui
accord pe un termen nedeterminat.
Protestele de la Kiev și din alte orașe mari din Ucraina au început imediat după publicarea
deciziei guvernului de a suspenda procesul de pregătire pentru semnarea unui acord privind
aosicerea Ucrainei cu EU.
Potrivit observatorilor, doua motive principale au determi nat participanții la proteste:
1) Convingerea sinceră că acordul de asociere v -a deschide ușa Ucrainei în UE;
2) Această poziție a fost susținută nu numai de reprezentanții opoziției parlamentar e, ci și
de Partidul Regiunilor, care a declarat despre aleger ea europeană și despre modul
european, și bineînțeles un protest împotriva nei eventuale aderări la UEE.
În unele regiuni, participanții la Euromaidan înaintau sloganuri nu doar pro -europene, dar
în același timp mai cereau demisia autorităților locale. La 24 noiembrie, la Kiev a avut loc un
miting al opoziției parlamentare pentru o Ucraină Europeană. Mitingul a anunțat lansarea unui
protest nedefinit și în cele din urmă a fost reprezentată programul opoziției – continuarea
integrării europene și demisia guv ernului. În aceeași zi, a avut loc prima ciocnire a
demonstraților cu poliția.
La 26 noiembrie greva a fost anunțată de către studenți. Celebrul lider al Revoluției
portocalii din 2004, Iuri Luțenko, a cerut studenților să „devină o forță independentă”, dar nu
uitați, că „politica, inclusiv integrarea europeană, nu se poate face fără politicieni”. Mai tîrziu,
acțiunile studenților conform lui Luțenko, urmau să joace un rol important în opoziție, iar greva
studenților era să acopere „jumătate de milion de studenți di n Kiev și din alte universități
din țară.

36
După ce, pe data de 29 noiembrie la sumitul de la Vilnius „Parteneriatul Estic” președintele
Viktor Ianukovici totuși nu a semnat acordul de asociere al Ucrainei cu UE, liderii opoziției
parlamentare au înaintat cerințele de a fi demis președintele și de a organiza alegeri anticipate ale
Radei Supreme și ale președintelui.
În noaptea de 29 noimbrie spre 30, unități de „Berkut” au alungat tabăra de corturi din
Piața Independenței, rău i -au bătut pe cei af lați la protest. Mai mult de 30 de persoane au fost
reținute. Alungarea orășălului de corturi cu forța a dus la o agravare a situației politice din țară.
Acțiunea dură din partea oamenilor legii a provocat o sensibilitate față de victime, care i -a adus
opoziției un argument puternic împotriva autorităților, mai mult emoțional decât „respingerea
integrării europene”. Utilizarea excesivă a forței de către organele de drept a condus la o reacție
negativă accentuată a liderilor Occidentali . În vestul Ucrainei, la apelul opoziției, a început
formarea unităților de voluntariat, care mai târziu s -a raportat că până la 10 mii de persoane au
fost trimis la Kiev.
Pe 1 decembrie s -au adunat în centrul Kievului mii de protestatari care au recîștigat
controlul asupra Ma idanului, pe perimetrul Maidanului au început a se ridica baricade. La
această acțiune au participat diplomați europeni, vicepreședintele Parlamentului European Jerzy
Buzek, fostul șef al guvernului polonez, liderului partidului „Lege și Justiție” Jaroslaw
Kaczynski. Principalele cerințe ale opoziției în decursul acestor proteste era „Camera Populară a
Ucrainei Europene„ care a devenit demisia președintelui Ianukovici și care l -au tras la
răspundere pe Ministrul de Interne Vitaliy Zakharchenko și șefii ai u nor detașamente de forțe
speciale „Berkut” care au folosit forța asupra protestatarilor.
În timpul revoltelor în masă care au urmat, au fost capturate abuziv cladirile Administrației
de stat a orașului Kiev și casa sindicatelor, pe care protestatarii le -au folosit ulterior pentru
nevoile lor. Fiind creat de opoziție, Sediul Național de Reziste nță situat în casa Sindicatelor, a
cerut studenților din Kiev să înceapă o grevă generală. În noaptea de 11 decembrie, poliția a
încercat din nou să elibereze Maidanul de baricade, dar au dat peste rezistență și au fost forțați să
se retragă. Reprezentanți i oficiali ai țărilor occidentale au condamnat din nou aspru încercarea
detașamentelor cu destinație specială de alua cu forța maidanul și de al dispersa complet această
manifestație.
Pe 13 decembrie la Kiev a avut loc o reuniune, unde Viktor Ianukovici a declarat un
moratoriu cu privire la orice utilizare a forței împotriva protestatarilor. El a propus, de asemenea,
Radei Supreme să voteze pentru amnistierea celor reținuți în timpul protestelor și a cerut
opoziției să folosească Rada Supremă ca o platformă pentru negocieri în vederea gasirii unor
modalități de ieșire din criza politică actuală și neajunsurile Acordului de Asociere. În general,

37
cu toate acestea, acțiunile efectuate de către Viktor Ianukovici, pentru a reduce presiunea asupra
guvernului cu aj utorul negocierilor cu liderii opoziției nu au reușit.
Ciocnirile între manifestanți și ofițerii de poliție, militari ai trupelor interne și grupuri
organizate care erau împotriva Euromaidanului a fost reluată în centrul Kievului în ziua reuniunii
Radei Supreme, în care opoziția a cerut o întoarcere im ediată la o formă parlamentară –
prezidențială de guvernare . În sprijinul acestor cerințe, liderii opoziției au organizat „O ofensivă
pașnică” înspre Rada Supremă, la acre au participat citeva mii de activiști euromaidan.
Pe 19 februarie Serviciul de Securitate al Ucrainei (SBU) a anunțat operațiuni de
combatere a terorismului. La 20 februarie pe strada Institutului din orașul Kiev, lunetiști
neindentificați până în prezent au început să tragă asupra ofițerilor de poliție apoi asupra
manifestanților . În perioada 18-20 februarie, potrivit Ministerului Sănătății al Ucrainei, au
decedat 75 de oameni.
La o reuniune a Radei Supreme a fost raportată dispariția președintelui Viktor Ianukovici,
reședința sa „Межигорие” era pustie . După sosirea sa în Harkov și evenimentele care s -au
produs pe 22 februarie cind a fost eliberată de sub strajă Iulia Timoșenko, așa cum a spus mai
târziu, el a încercat să zboare la Luhansk cu elicopterul, dar din cauza amenințărilor cu moarte a
asupra vieții sale și a familiei lui, el s -a dezis de acest plan și s -a îndreptat spre Crimeea, de unde
a și plecat spre teritoriul Federației Ruse pe data de 24 februarie. Pe 27 februarie Ianukovici a
venit cu un discurs către populația Ucrainei, care a confirmat că încă se consideră președintele
legitim, și toate deciziile luate de către Rada Supremă a Ucrainei sunt nelegitime.
Între timp, deja la 23 februarie, Rada Supremă a Ucrainei , l-a încredințat pe Alexandru
Turcinov să execute funcția temporară a atribuțiilor președintelui Ucrainei. Viktor Ianukovici a
fost dat în căutare fiind suspectat că a organizat ucideri în masă cu circumstanțe agravante.
Pe 27 februarie, Rada Supremă l -a numit pe Arseni Iatseniouk în calitate de prim -ministru
al Ucrainei, î n care s -a format un nou guvern.
___________________
4. Buța V. Hibriditatea conflictului din Ucraina./ Revista de Științe Militare. Secția de
Științe Militare a Academiei Oamenilor de Știință din România. Nr. 2 (43), anul XVI, 2016.
5. Ce este și ce se vrea a fi Novorusia (Noua Rusie) ; autoproclamatele republici populare
Donețk și Luhansk. [ Accesat 26 aprilie 2018]. Disponibil:
https://danielvla.wordpress.com/2014/06/03/ce -este-si-ce-se-vrea-a-fi-novorusia -noua -rusie –
autoproclamatele -republici -populare -donetk -si-lugansk/
12. Dimensiunea hibridă a conflictului ruso-ucrainean. Col. Drd. Liviu Ioniță Septembrie
2015.

38
2.2 Derularea fazei active a conflictului din Donbas
Luptele pe teritoriul regiunilor Donețk și Luhansk din Ucraina, care au încep ut în aprilir
2014. Pe 6 aprilie 2014, în timpul protestelor anti-guvernamentale, desfășurate în orașele din
sud-estul Ucrainei de la sfârșitul lunii februarie, participanții acestei manifestări au trecut la
acțiuni concrete, acaparând cu asalt clădirile administrative din regiunile Harkov, Donețk și
Luhansk.
Acțiunile mil itare se desfășoară între forțele armate și alte formațiuni militare ale Ucrainei,
pe de o parte, iar pe de altă parte formațiunile rebele (în special cele ale autoproclamatei
Republici Populară Luhansk și Republica Populară Donețk). Pe lângă formațiunile militare
obișnuite ale Ucrainei, în luptele împotriva separatiștilor din estul Ucrainei, de asemenea
participă și grupuri de voluntari.
Pe 7 aprilie în Donețk a fost proclamată Republica Populară Donețk, iar pe 11 mai a fost
inițiat un referendum pentru a utodeterminarea Republicii Populare Donețk. În aceeași zi,
protestatariidin Harkov și -au exprimat neâncrederea față de deputații Consiliului Regional și au
aleși „deputați alternativi”ai comunității teritoriale din Harkov, care a proclamat crearea
Republic ii Populare Harkov, care „va construi relații cu alte state în conformitate cu dreptul
internațional”.
În după -amiaza zilei de 7 aprilie președintele interimar al Ucrainei Alexandru Turcinov, a
declarat într -un mesaj televizat că autoritățile țării vor efe ctua măsuri antiteroriste împotriva
persoanelor care au luat arma în mână împotriva instituțiilor administrative din Luhansk, Donețk
și Harkov. La 8 aprilie, autoritățile din Ucraina au efectuat o operașiune în Harkov, restabilind
controlul asupra situație i. Unitățile de putere au ocupat clădirea administrației regionale, reținând
mai mulți activiști.
Ucraina, Statele Unite și alte câteva state, precum și NATO, Adunarea Parlamentară a
OSCE, Consiliul Europei și inclusiv Uniunea Europeană acuză Federația Rusă de implicare în
conflict: în special, în utilizarea trupelor armate în operațiunile de luptă de partea separatiștilor,
inclusiv livrări de arme și sprijin financiar. Conducerea rusă a respins în mod consecvent atât
acuzațiile de participare în luptele din Donbas, cât și furnizarea de arme pentru separatiști.
În noaptea de 11 spre 12 aprilie un grup d e activiști înarmați condus de Igor Strelkov au
trecut granița ucraineană. În dimineața zilei de 12 aprilie, grupul Strelkov a ocupat un punct
strategic important, orașul Slavyansk, care de atunci a devenit centru de confruntare dintre
separatiști și trupe le guvernamentale în regiunea Donețk. Pe 13 aprilie, în orașele Yenakiieve,
Makiivka și Mariupol, protestatarii cu sprijinul rebelilor și inacțiunile/indiferența poliției locale
au ocupat cladirile administrațiilor locale ale orașului și au ridicat steagur ile Republicii Populare
Donețk. În Mariupol, încă de la începutul conflictului, forțele pro -ruse au controlat doar unitățile

39
militare și clădirile administrative , astfel controlul întreg asupra orașului a rămas incert până pe
13 iunie, când batalionul „Azo v” cu sprijinul vehicolelor blindate ale Ucrainei au eliberat centrul
orașului Mariupol de rebelii Republicii Populare Donețk.
Pe 27 aprilie, la Luhansk, a fost anunțată crearea Republicii Populare Luhansk, iar pe 29
aprilie, la Luhansk, protestatarii au preluat controlul asupra administrației regionale, procuraturii
și departamentul regional al Ministerului Afacerilor Interne. Pentru a -și consolida statutul juridic,
aceste 2 republici autoproclamate au organizat referendumuri în regiunile Donețk și Luhans k pe
11 mai, și conform organizatorilor au avut o participare de 75% în ambele regiuni și numărul
celor care au votat pentru proclamarea independenței au fost de 89% și respectiv 96%.
Așa cum a fost prezentat în raportul „Înaltul Comisar al Națiunilor Unit e pentru drepturile
omului” din 15 decembrie 2014, situația din zona de conflict din estul Ucrainei s -a caracterizat
printr -o lipsă totală a legii și ordinii publice, persistența violenței și continuarea luptelor armate,
care au contribuit la trecerea gran ițelor a armelor grele și moderne inclusiv și a mercenarilor din
diferite state . Toate acestea au avut un impact direct asupra drepturilor fundamentale ale omului,
inclusiv securitatea personală, libertatea și bunăstarea populației locale.
Lupta pe aeropo rtul din Donețk, a fost o luptă dintre formațiunile armate ale
autoproclamatei Republici Populare Donețk și forțele armate ale Ucrainei pentru controlul asupra
obiectului strategic, aeroportul internațional „Donețk” în timpul conflictului din estul Ucraine i
(2014 -2015). Luptele îndelungate au dus în cele din urmă la retragerea militarilor ucraineni de pe
teritoriul aeroportului pe la mijlocul lunii ianuarie 2015, cu toate acestea se mai aud focuri de
armă și bombardamente care continuă și până astăzi. Însuș i aeroportul nu a fost utilizat în
scopurile sale din 26 mai 2014. Ca urmare a luptelor intensive, clădirile și structurile
aeroportului au fost complet distruse.
La câteva zile după ce Petro Poroșenko a câștigat alegerile prezidențiale, operațiunea
antite roristă anunțată de autoritățile ucrainene împotriva susținătorilor autoproclamatelor
Republici Populare Donețk și Luhansk care a avut un caracter de operaț iune militare la scară
largă.
La început, forțele de securitate ucrainene au avut succes: folosind vehicule grele blindate,
artileria și avioane de luptă, trupe regulate, Garda națională și batalioanele de voluntari au
început să preseze rebelii, încercând să separe cele două cetăți al e apărării lor – Donețk și
Luhansk, și să le îndepărteze de granița cu Rusia. Pe 2 iunie, a avut loc o lovitură aeriană în
Luhansk, ucigând opt civili. La începutul bătăliilor de vară care erau desfășurate dintre forțele de
securitate și separatiști pentru controlul frontierei ruso -ucrainene. La 4 iunie separatiștii au reușit
în final să ocupe câteva posturi de frontieră. Pe 13 iunie, rebelii au fost învinși în Mariupol de
către forțele speciale ale Ucrainei și au lansat o operațiune pentru a izola „Republi cile Populare”

40
de Rusia. În noaptea spre 5 iulie forțele separatiste cu o coloană de vehicule blindate și însoțite
de refugiați civili au reușit să fugă din orașul Slaviansk care era înconjurat de catre militarii
ucraineni, ei s -au adăpostit în orașul Kram atorsk care era în vecinătate, după care imediat s -au
îndreptat spre Gorlovka și Donețk. Forțele armate ale Ucrainei, undeva pe 5 -6 iulie au reușit să
ocupe Slaviansk și Kramatorsk.
Pe 17 iulie la est de regiunea Donețk, s -a prăbușit avionul companiei Malaysia Airlines,
care efectua cursa de la Amsterdam spre Kuala Lumpur. Profitând de confuzia asociată privind
investigarea tragediei, trupele ucrainene au luat controlul asupra câtorva orase care erau
administrate de către rebelii pro -ruși. În luna august au început activ luptele in regiunea Luhansk,
de la început rebelii pro -ruși au acaparat o regiune la sudul regiunii Luhansk care era la graniță
cu regiunea Rostov din Rusia, iar la sf ârșitul lunii au trecut la contraatac. Pe 10 august au început
luptele pentru orașul Ilovaisk, dar mai târziu au terminat cu încercuirea și distrugerea unui grup
mare ale Forțelor armate ale Ucrainei. Pe 24 august, de ziua independenței Ucrainei rebelii au
lansat un atac puternic la sudul Donbasului și au reușit să iasa tocmai la Marea Azov. Pe 28
august rebelii au reușit să preia controlul asupra Novoazovk, și de asemenea un număr mare de
sate din apropiere.
Pe 1 septembrie, rebelii pro -ruși au preluat co ntrolul asupra aeroportului din Luhansk, care
în decursul a 3 luni era sub protecția forțelor armate ale Ucrain ei. La jumătatea lunii ianuarie
2015, luptele de amploare au fost reluate. Aceasta a fost precedată de bombardarea unui autobus
lângă Volnohava. Pe 22 ianuarie a fost efectuată bobardarea Donețkului. Conform cercetărilor de
către misiunea specială de monitorizare a OSCE, bombardamentul a fost realizat din obuze de
artilerie din direcția nord -vest. Cu o nouă forță a fost reânoite luptele de pe aerop ortul din
Donețk, care au finalizat trecerea aeroportului sub incinta trupelor separatiste din Donețk. După
o perioadă de timp, șeful Regiunii Populare Donețk, Alexander Zakharcenko și -a anunțat intenția
de a avansa la granițele regiunii Donețk și, în acel ași timp, a refuzat inițiative pentru a începe
negocierile privind armistițiul și schimbul de prezonieri. Pe 24 ianuarie, liderii Republici
Populare Donețk au declarat dorința de a presa forțele armate ale Ucrainei la Debaltseva și
despre începutul ofensiv ei împotriva Mariupolului. În aceeași zi în Mariupol a fost efectuate
niște focuri de arme în cartierul „Vostochny”.
Luptele cele mai active au fost desfășurate în zona Debalțevo, unde rebelii au ocupat mai
multe localități, inclusiv Uglegorsk, iar spre 1 8 februarie localitatea Debalțevo complet a trecut
sub controlul rebelilor.
În vara anului 2016, a crescut activitatea luptelor reciproce și a luptelor locale, iar cele mai
fierbinți puncte a rămas regiunea Donețk. De la 18 spre 20 decembrie 2016 situația s-a agravat în
regiunea Debalțevo, în zona neutră au fost duse lupte grele dintre rebelii pro -ruși și militarii

41
ucraineni. În timpul luptelor ambele părți au folosit artileria cu calibru mare care erau interzise în
acordurile de la Minsk. Potrivit rebelilo r, militarii ucraineni au încercat să treaca linia de
demarcație continuând ofensiva cu scopul de a disloca rebelii de pe poziile lor, cu toatea acestea,
militarii ucraineni au suferit pierderi și de aceea au fost nevoiți să se retragă înapoi la pozițiile
inițiale.
Pe 29 ianuarie 2017, în zona orașului Avdeevka, care era sub controlul armatei ucrainene,
au început operațiunile militare la scară largă, numărul victemelor este estimat la câteva zeci de
pe ambele părți. Ministerul de Externe al Ucrainei a precizat, că din cauza bombardamentelor
masive, orașul Avdeevkaa rămas fără apă, căldură și lumină. Ca urmare a contraofensivei,
armata ucraineană a reușit să obțină un punct de sprijin în noile teritorii aflate lânga Donețk. În
noiembrie 2017, în legătură cu izbucnirea crizei politice din Regiunea Populară Luhansk, armata
ucraineană a lansat o ofensivă, ocupând câteva teritorii controlate de Regiunile Populare Donețk
și Luhansk.

___________________
18. https://carnegie.ru/commentary/73084
4. Buța V. Hibriditatea conflictului din Ucraina./ Revista de Științe Militare. Secția de Științe
Militare a Academiei Oamenilor de Știință din România. Nr. 2 (43), anul XVI, 2016.
5. Ce este și ce se vrea a fi Novorusia (Noua Rusie) ; autoproclamatele republici populare
Donețk și Luhansk. [ Accesat 26 aprilie 2018]. Disponibil:
https://danielvla.wordpress.com/2014/06/03/ce -este-si-ce-se-vrea-a-fi-novorusia -noua -rusie –
autoproclamatele -republici -populare -donetk -si-lugansk/
8. Conflictul din Ucraina : între conflict intrastatal și război interstatal. [Accesat 2 mai 2018].
Disponibil: http://fumn.eu/conflictu l-din-ucraina -intre-conflict -intrastatal -si-razboi -interstatal/
12. Dimensiunea hibridă a conflictului ruso -ucrainean. Col. Drd. Liviu Ioniță Septembrie
2015.

42
Acordurile de la Minsk
Pe parcursul acestor 4 ani plini de ră zboi între militarii ucraineni și separatiștii din estul
Ucrainei au fost semnate 2 acorduri privind încetarea focului. Așadar, primul acord privind
încetarea focului din Ucraina a fost semnat la Minsk de reprezentanții Kievului și ai republicilor
populare Donețk și Luhansk. A cest acord de încetare a focului a intrat în vigoare la 5 septembrie
2014, la ora 18:00. În total, acordul cuprinde 12 puncte, care se referă, în principal, la probleme
legate de controlul arupra armistițiului și schimbul de ostatici.
Negocierile grupului de contact pentru Ucraina au durat peste 4 ore. Autoritățile de la Kiev
au fost reprezentate la Minsk de ex -președintele ucrainean Leonid Kucima. Sud -estul țării a fost
reprezentat de prim -ministrul Republii Populare Donețk, Alexandr Zaharcenko, de vicepremierul
republicii, Andrei purghin și de șeful Republicii Populare Luhan sk, Igor Plotnițkii. Mediatori la
negocieri au fost ambasadorul Rusiei la Kiev, Mihail Zurabov, și Heidi Tagliavni, reprezentant al
OSCE. Totuși acest acord nu a pus capăt vărsărilor de sânge din estul Ucrainei, dar pe o perioadă
de timp au fost încetate f ocurile de pe ambele părți. Acest acord a fost o ușurare pentru simplii
cetățeni care locuiesc în acea regiune, care credeau de la bun început ca acest armistițiu de
încetare a focului va pune punct pe acest conflict dintre părțile beligerante. Dar acest a cord nu s –
a adeverit a fi așa de respectat de către ambele părți aflate în conflict, în care au continuat să -și
piardă viețile oameni nevinovați.
Cel de -al doilea acord de la Minsk este un document convenit la summitul de la Minsk în
perioada 11 -12 februar ie 2015 de către liderii Germaniei, Franței, Ucrainei și Rusiei, de
asemenea la semnarea acordului au participat și liderii autoproclamatelor republici Donețk și
Luhansk, precum și un reprezentant al OSCE, fostul președinte ucrainean Leonid Kucima și
ambas adorul rus în Ucraina, care reprezintă „grupul de contact”.
Acest acord prevedea respectarea celor 13 puncte introduse în document, acestea sunt:
1. Încetarea focului în estul Ucrainei va intra în vigoare duminică, 15 februarie, la ora
00.00 (ora Kievului) .
2. Retragerea armamentului greu. Părțile au convenit asupra unei zone demilitarizate, de -a
lungul liniei de front care era în vigoare în septembrie. OSCE va monitoriza această zonă care va
avea o întindere cuprinsă între 50 și 150 de kilometri, în funcți e de raza de acțiune a armelor.
Retragerea se va încheia la 1 martie.
3. OSCE își va folosi dronele și observatorii pe teren, precum și imagini din satelit și date
radar pentru a se asigura că ambele părți respectă acordul.

43
4. Kievul și rebelii vor negoci a termenii viitoarelor alegeri locale în zonele rebele, ceea ce
îi va reduce în cadrul legal al Ucrainei. Kievul va adopta o legislație privind autoguvernarea care
să fie acceptabilă pentru republicile autoproclamate.
5. Kievul va declara amnistie generală pentru rebeli.
6. Un schimb de prizonieri trebuie să aibă loc la cinci zile de la retragerea completă,
respectiv în 19 zile dacă retragerea armamentului se va face în perioada maximă prevăzută de
acord.
7. Convoaele cu ajutor umanitar vor primi acces neîn grădit în zonele afectate de război. Va
fi pus în funcțiune un mecanism internațional de monitorizare.
8. Kievul va relua legăturile economice, plățile sociale și serviciile bancare în zonele
separatiste, întrerupte anterior ca răspuns la alegerile organiz ate în republicile autoproclamate.
Această prevedere este subiectul unor negocieri ulterioare.
9. După organizarea alegerilor locale în regiunile Donețk și Luhansk, Kievul va reinstaura
controlul asupra granițelor lor cu Rusia. Tranziția ar putea dura, per ioadă necesară unei reforme
constituționale cuprinzătoare în Ucraina.
10. Toate trupele străine, armamentul greu și mercenarii vor fi retrași din Ucraina.
Grupările armate ilegale vor fi dezarmate, dar autoritățile locale din Donețk și Luhansk vor putea
avea unități de miliție legală.
11. Kievul va implementa o reformă constituțională cuprinzătoare până la sfârșitul anului,
care va discentraliza sistemul politic ucrainean și va oferii privilegii regiunilor Donețk și
Luhansk. Privilegiile includ autodetermin area în privința limbii, libertatea de a numi procurori și
judecători și stabilirea unor relații economice cu Rusia.
12. Observatorii OSCE la alegeri vor verifica dacă alegerile locale din republicile
autoproclamate corespund standartelor internaționale. P rocedura exactă pentru alegeri este
subiectul unor negocieri ulterioare.
13. Discuțiile în cadrul „grupului de contact” (format din liderii autoproclamatelor
republici Donețk și Luhansk, un reprezentant al OSCE, fostul președinte ucrainean Leonid
Kucima și ambasadorul rus în Ucraina) se vor intensifica în diverse moduri.
Acest acord care a fost semnat pe 12 februarie 2015, a pus bazele legale în ceea ce privește
soluționarea conflictului din estul Ucrainei, dar puțin timp a fost respectat pentru că, după o
perioadă de timp după semnare s -a intensificat din nou atacurile de artilerie, cele două părți se
acuză reciproc de încălcarea armistițiului. Cancelarul german Angela Merkel și președintele
ucrainean Petro Poroșenko au convenit să depună eforturi pentru îm bunătățirea situației
securității din estul Ucrainei și să revină la punerea în aplicare a acordului de încetare a focului
de la Minsk după intensificarea violențelor în estul teritoriului ucrainean.

44
Cercetând conflcitul militar din Donbas, este foarte anevoios în ce categorie îl putem
anexa, pentru că, acesta mai poate fi calificat atît drept un „conflict între guvern și grupările
armate ilegale”, cât și un „război civil”, sau chiar un „război interst atal”. Guvernul de la Kiev
califică acțiunea militară din regiune drept „operațiune antiteroristă” îndreptată unor grupări
ilegale care au ocupat un teritoriu și terorizeaza populația locală. Totuși, dreptul internațional
umanitar poate oferi anumite chei pentru a înțelege natura acestor grupări. Astfel diferența între
manifestările de violență, care pot fi clasificate drept război și cele care sunt în afara oricăror
clasificări, constă în organizarea grupurilor armate și intensitatea operațiunilor militare . Dacă ne
referim la operațiunile militare, victemelor și a armamentului utilizat, acest conflict din estul
Ucrainei poate fi catalogat ca fiind un război. Separatiștii aflați ilegal la cârma statului din cele
două republici au folosit armament convenționa l, care a inclus tancuri, artilerie, diverse vehicole
blindate și artilerie antiaeriană.
În mod clar, dotarea grupărilor militare ilegale din Donbas cu armament convențional și
folosirea ei în operațiuni militare active e un indicator al intensității înal te a conflictului. Totuși,
intensitatea nu e singurul argument, e important de înțeles dacă grupurile militare din Donbas au
avut suficientă organizare, iar violența a fost utilizată pentru a îndeplini anumite scopuri politice.
În mare parte, trebuie să în țelegem dacă conflictul din regiunea Donbas corespunde definiției lui
Clausewitz a războiului, care spunea că: „războiul e aplicarea violenței pentru a îndeplini scopuri
politice.
Forțele ilegale armate care luptau cu armata ucraineană nu au avut comandame nt unic,
deși, se pare că, prezența unor pseudo -instituții create în jurul așa ziselor autoproclamatelor
Republici Populare Donețk și Luhansk, trebuiau să organizeze comunicarea între liderii
grupărilor armate. Cel puțin trei grupări importante ale rebelil or au participat și încă participă în
lupte acestea fiind: forțele „republicii populare Donețk și Luhansk”, „Oastea Novorossiei”,
„garda națională a cazacilor”, precum și alte detașamente paramilitare. Totuși, e o clasificare
nedreaptă, pentru că, în cadru l acestor grupuri armate mari, existau numeroși comandanți și
grupări mai mici, printre care cele mai importante au fost:gruparea lui Strelkov, gruparea lui
Bezler, batalionul Orient. Deci, în esență, e greu să afirmăm că forțele militare ilegale din estul
Ucrainei aveau suficientă organizare și coordonare pentru a duce operațiuni militare eficiente.
Totuși, scopul politic al acestor mișcări, care era obținerea independenței regiunii Donețk și
Luhansk, este un factor principal pentru aprecierea condlictului .
Deci, ele aveau o agendă politică, erau constituite pentru a apăra autoproclamatele
republici Donețk și Luhansk, deci, la prima vedere, războiul din estul Ucrainei a fost un „război
de secesiune”, sau un „război civil în interiorul Ucrainei”, putem lua în considerare ca fiind o
concluzie prematură, pentru că, nu a fost luat în calcul factorul rusesc din cadrul conflictului

45
armat. În mediul militar, în presa și în mediul academic s -a dezătut pe larg ideea „războiului
hibrid” în Ucraina. Această clasificar e, totuși, pornește de la ipoteza că operațiunile militare din
estul Ucrainei au fost coordonate direct de la Moscova, prin grupuri armate care primeau ordine
directe și prin operațiunile serviciilor secrete ruse, în special al GRU –serviciul de spionaj al
armatei ruse.
Astfel, aplicând teoria războiului hibrid, Rusia a acționat în conflictul din estul Ucrainei
prin două forțe: grupurile armate non -convențio nale și grupurile convenționale, adică, prin
armată, și a folosit mijloacele de război convenționale și non -convenționale. Deci, teoria
presupune că, în Donbas, a avut loc un conflict interstatal, între Ucraina și Rusia, iar, ipoteza
potrivit căreia în regiune a avut loc un război civil nu e luată în calcul.
Dacă nivelul de control și coordonare exersat de Rusia nu a fost permanent, iar implicarea
directă a forțelor armate nu a fost destul de intensă, conflcitul din Ucraina nu poate fi clasificat
drept „război hibrid” și nici „război interstatal”. În schimb, aceasta intră în categoria războaielor
civile ș i a războaielor de rebeliune. Exemplele istorice arată că, în numeroasele războie civile,
forțele externe au avut un nivel remarcabil de participare:furnizare de armament, voluntari,
mercenari, prezența unor experți militari, ecpertiza serviciilor secrete. Totuși, nivelul jos al
controlului străin asupra operațiunilor și numărul mic al t rupelor care participau acitv în
operațiunile militare nu schimbă caracterul acestor conflicte. Dacă Rusia a controlat, a pregătit
detașamente paramilitare , a trimis mercenari și s -a implicat activ în operațiunile militare, atunci,
războiul e într -adevăr unul hibrid și interstatal.
Mijloacele convenționale – grupurile armatei federale, grupuri de diversiune, blindate,
artilerie, cât și cele non -convenționale: război in formațional, presiuni economice, șantaj politic,
spionaj, grupuri para -militare controlate, mercenari, care au fost utilizate în conflict reprezintă
dovezi clare că în războiul din Ucraina a fost o participare activă a unei entități statale interesate
să-și îndeplinească scopuri politice.
Un actor non -statal nu are acele mijloace non -militare de război, care au fost utilizate
contra Ucrainei, și nici nu ar avea suficientă cantitate de resurse pentru a -l duce. Unicul stat din
regiune, care a avut interes, c apacități și deja era implicat în conflict cu Ucraina, din cauza
Crimeii, a fost chiar Rusia . Desigur, putem afirma că, dreptul internațional califică acțiunile ruse
drept agresiune, iar evidențele arată că Rusia ducea un „război hibrid” în Ucraina, dar
comunitatea internațională nu a dorit să recunoască existența unui război interstatal. Un exemplu
bine cunoscut de noi toți este cazul invaziei Rusiei în Georgia, deși nu au fost aplicate
mecanismele legale de sancționare a Rusiei, existența unui conflict mi litar, a unui război, a fost
recunoscută.

46
Războiul din zilele noastre se adaptează tot mai mult la realitățile tehnologice, sociale,
politice și ale unor balanțe de puteri formate în sistemul internațional. Astfel, nici Rusia, nici
Ucraina, nici Occidentul nu au fost interesate să recunonoască oficial existența unui război
interstatal. Dacă Ucraina recunoaște această stare de război interstatal,ea nimerește într -o situație
dificilă cu o putere nucleară, care, în doctrina sa de părere, are prevederi care per mit utilizarea
armamentului nuclear pentru a combate o eventuală agresiune externă. De fapt, Ministrul de
Externe al Rusiei, Serghei Lavrov a atenționat armata ucraineană despre acest fapt.
Nici recunoașterea existenței unui război civil nu ar fi fost în interesul guvernului
ucrainean, pentru că, în acel caz, pe cei care îî consideră „teroriști” și cu care nu doreau să
negocieze viitorul politic al Donbasului, ar deveni negociatori legitimi. În relitate putem afirma
că, recunoașterea legitimității separati știlor s -a întimplat odată cu semnarea memorandumului de
la Minsk, deci, indirect, existența unui conflcit civil a fost recunoscută. Pe de o parte, nici Rusia
nu avea interes direct de a recunoaște că e în stare de război cu Ucraina, pentru că, aceasta ar
reprezenta recunoașterea oficială că Moscova încalcă dreptul Internațional.
Occidentul de asemenea a fost rezervat în aprecierea conflictului militar în estul Ucrainei,
iar în cazut Crimeei s -a mulțumit cu termenul de „ocupație” sau „agresiune” , ori cu impunerea
unor sancțiuni împotriva Rusiei, cauzele fiind evidente: cu un stat agresor nu pot fi duse relații
diplomatice și el trebuie sancționat politic și militar, prin Consiliul de Securitate al ONU. Dacă
în cazul inaziei Irakului în Kuweit, SUA a răspu ns rapid printr -o operațiune militară pentru a
restabili pacea și integritatea teritorială a Kuwaitului, așa cum și o cere Carta ONU, aplicarea
forței împotriva unui stat nuclear, cum e Rusia, este inadmisiblă, pentru că, ar putea duce la
escaladarea confl ictului. De asemenea, adoptarea unor rezoluții ale Consiliului de Securitate pe
conflictul din estul Ucrainei ar fi imposibil din cauza veto -ului Federației Ruse.

47
2.3 Analiză comparată
Astfel putem afirma cu certitudine că, conflictul transnistrean, reprezentînd o consecință
directă a imploziei Uniunii Sovietice și demonstrând intenția demnitarilor imperiului rus de a nu
pierde controlul asupra acestui cap de pod spre Balcani, de o impor tanță strategică greu de
minimalizat, a luat dimensiunile unei probleme internaționale, compromițând suveranitatea și
independența noului stat abia format Republica Moldova, recunoscut de organisme
internaționale.
Așadar, implicarea Rusiei în ambele confli cte poate fi studiată pe doua dimensiuni: activă
și cea pasivă. Prima și a doua acțiune din partea Rusiei corespund cu definiția de „agresiune”
dată de Adunarea Generală ONU.
Cea pasivă, presupune furnizarea de armament, suport financiar și politic, furni zarea și
pregătirea voluntarilor. Desigur, tehnica militară, voluntarii și finanțele pentru a duce un conflict
militar nu puteau apărea din senin, iar cel mai apropiat stat care putea ajuta pe separatiști a fost
chiar Rusia. Blindatele, instalațiile anti -aeriene nu puteau fi furnizate separatiștilor decât de o
armată care are în dotare așa tip de armament. Separatiștii pro -ruși din estul Ucrainei au avut în
dotare armament furnizat din Rusia, fapt demonstrat atât de Serviciul de Securitate al Ucrainei,
de experții NATO, cât și de unele agenții de știri, care au constatat că armamentul folosit în estul
Ucrainei are originea din baza miliatră rusă din Rostov.
Ce ține de voluntari care au participat în ambele conflicte, se cunoaște de combatanți din
Cecenia, Ab khazia, cazaci ruși, voluntari, veterani ai războiului din Afganistan, soldați ruși
demobilizați cu câteva săptămâni înainte de a ajunge la destinație, adică mai bine zis ajunși la
război. În toate aceste cazuri ,acei care partipicipă la fazele active ale conflictului din estul
Ucrainei, sunt niște voluntari din detașamentul paramilitar care au cetățenie Federației Ruse, iar,
cel puțin doin dintre liderii „republicii populare Donețk” Igor Strelkov și Alexandr Borodai, au
recunoscut că au fost agenți ai servi ciilor secrete ruse. Implocarea cetățenilor ruși în conflict a
fost evidentă, iar liderul actual al republicii separatiste Donețk, Alexandr Zaharchenko, a afirmat,
într-un interviu pentru Russia Today, că pe front au luptat între 3 și 4 mii de voluntari ru și.
E foarte dificil de demonstrat, din punct de vedere legal, că toți cetățenii ruși au îndeplinit
ordinile armatei ruse și nu au venit în regiune din propria inițiativă. De asemenea, e greu de
confirmat faptul că liderii separatiști au îndeplinit sarcini venite din Rusia. Totuși, putem afirma
că, o dovadă indirectă a coordonării operațiunilor militare de către un centru aflat în Rusia este
prezența unor foști agenți ai serviciilor secrete în pozițiile -cheie din conducerea republicilor
separatiste. Așadar, dacă se găsesc suficiente dovezi care demonstrează că instituțiile de stat de
la Moscova au recrutat, echipat și ordonat voluntarilor să plece în Ucraina, operațiunile militare
din Donbas pot fi calificate drept agresiune, pentru că, definiția agresiunii dată de Adunarea

48
Generală ONU include și cazurile „trimitere de grupuri armate, mercenari și trupe iregulare pe
teritoriul unei alte țări”.
Pentru autoritățile de la Chișinău, implicarea armatei a 14 -a în războiul din Transnistria a
fost un fapt surprinză tor. Mircea Snegur, președintele Republcii Moldova în perioada invaziei
militare, rememorează faptul că, inițial , „nimeni nu putea presupune că se va implica Armata a
14-a, rusească, în conflict. Una e să vină separatiștii înarmați, și alta – să treacă tan curile Armatei
a 14-a podul, episoade care au fost demonstrate întregii lumi”.
Ca și în orice conflict militar, bineânțeles și în cel nistrean, s -au aplicat diverse metode,
destul de grave, netradiționale pentru mediul civil. Astfel, forțele pro – separat iste au asigurat și
aplicat participarea în război, contra combatanților moldoveni, și a reprezentanților lumii
interlope, eliberând, din penitenciarele Rusiei, în special cu această ocazie fiind pușcăriașii, cu
condiția ca aceștia să lupte de partea rebel ilor nistreni”, chiar la gara feroviară Chișinău erau
reținute persoane suspecte care aveau certificate de eliberare din pușcăriile Rusiei și erau
îndreptați să lupte în Transnistria. O parte din ei, bineînțeles, erau înrolați.
Implicarea directă a Rusiei în războiul din estul Ucrainei e un subiect cu mult mai evident.
Cazurile de atacuri de artilerie de pe teritoriul Rusiei, sau confru ntările între trupele ucrainene și
ruse pot fi catalogate drept ciocniri la frontieră, incidente militare, care nu întotdeauna pot fi
considerate acte de agresiune sau conflicte armate propriu -zise , din cauza intensității lor prea
mici. De multe ori, când au loc astfel de evenimente, multe state pref eră să nu le clasifice drept
conflicte militare sau războaie. Aceste evenimente nu sunt legale și reprezintă aplicarea forței în
relațiile interstatale, însă, de cele mai dese ori, ele nu duc la escaladarea conflcitului.
O altă problemă este că, conform C artei ONU, Rusia ar fi avut dreptul să întrebuințeze
forța împotriva Ucrainei în scopuri de auto – apărare, însă, iarăși, e dificiș să identificăm dovezi
care să ne demonstreze că Ucraina nu a atacat, accidental, ținte situate pe teritoriul altui stat.
NATO a prezentat un șir de imagini din satelit care demonstrează faptul că, trupele ruse au
trecut frontiera cu Ucraina și au întreprins acțiuni active în conflict. De asemenea, numeroși
prizonieri luați de armata ucraineană afirmau că au fost și doldați ruș i, iar tehnica militară
distrusă de ucraineni avea insigne militare ruse. În plus, militarii ucraineni și reprezentanții
presei au afirmat că, trupele Federației Ruse au ocupat orașul Novoazovsk, și au continuat
ofensiva spre Mariupol. De fapt, după aceast ă operațiune militară, Kievul a început a discuta
condițiile încetării focului.
Așadar, putem afirma faptul că, în cazul Crimeii, a fost un conflict interstatal, între Ucraina
și Rusia, pentru că, se încadrează în categoria „agresiune și ocupație a terito riului străin”, chiar
dacă ambii actori nu au recunoscut existența războiului. Războiul din estul Ucrainei e mai neclar,
pentru că, poate fi clasificat atât „război civil” sau „război intrastatal”, cât și „război interstatal”,

49
între Ucraina și Rusia. Difer ența între războiul inter și intrastatal e una minimă și se reduce la
analiza implicării directe a Rusiei în conflict, prin voluntari pregătiți, armament furnizat și
implicarea activă a forțelor armate ruse.
Încetarea focului în Donbas dobândește treptat u n caracter mai însemnat. Este foarte dificil
să prognozez despre dezvoltarea ulterioară a evenimentelor, dar sunt speranțe că faza activă a
conflictului a trecut deja. Situația din zona din estul Ucrainei seamănă mai mult cu un „conflict
înghețat”, când pă rțile sunt pregătite de război, dar respectă regimul de încetare a focului.
Această zonă din estul Ucrainei devine similară cu realitatea regiunii Transnistrene din anii
1993 -1994. Proiectul „Novorusia”, era destinat pentru separarea regiunii sud -estul Ucr ainei de
sub controlul Kievului, dar care nu a avut loc. RPD și RPL ar putea fi bine formate ca republici
nerecunoscute cum este Transnistria și bineînțeles cu sprijin extern. Situația unui armistițiu
nerezistent în jurul lor poate dura mult timp.
Rusia, în acest caz, este interesată să apropie din nou aceste 2 republici nerecunoscute în
spațiul politic, juridic, economic al Ucrainei. Anterior, în Rusia, a fost luată în considerare o
variantă a federalizării Ucrainei, acordarea unei autonomii mai largi in sud-estul Ucrainei și
dreptul acestei regiuni de a influența deciziile politice externe ale Kievului.
Cu toate acestea, această opțiune, de asemenea, nu a avut loc, și totul acuma se reduce la
regiunile separate Donețk și Luhansk. Chiar și în această formă, aceste regiuni pot aduce mult
rău Kievului.
În viitorul apropiat, va fi important ca Kievul să -și determine atitudinea față de regiunile
separate Donețk și Luhansk. Dacă ne așteptăm că aceste regiuni vor reveni treptat sub controlul
Kievului, atunci ar trebui să ne așteptăm că aceste zone să voteze ulterior pentru menținerea
relațiilor cu Rusia. Prin ur mare, merită luată în considerare experiența relațiilor dintre Republica
Moldova și Transnistria. Este departe de a fi aplicabil în toate privințele situației din Ucraina, dar
poate fi util atunci când se creează contacte între Kiev și Republicile Populare Donețk și
Luhansk.
În situația unui „conflict înghețat” lung, RPD și RPL vor încerca să trăiasca separat de
Ucraina cum este și cazul Transnistriei în ziua de azi. Cu cât mai mult timp trece, cu atâ va părea
o situație mai înghețată. Iar încercările de dezghețare a conflictului vor duce la o noua etapă de
înrăutățire, cum ar fi luptele, victimele și distrugerile.
Conflcitul transnistrean și cel din estul Ucrainei reprezintă niște conflicte regionale de mică
intensitate, între care sunt numeroase asemănări dar și deosebiri semnficative. Aceste deosebiri
sunt dictate de următoarele condiții: perioada diferită a desfășurărilor (cel transnistrean –
primăvara – vara anului 1992, iar cel din estul Ucrainei din primăvara anului 2014 până în
prezent); de importanță – conflcitul transnistrean are o importanță regională, influiențează situația

50
din sud -vestul Ucrainei, din Federația Rusă și România. Spre deosebire de acest conflict, cel din
estul Ucrainei pe tot p arcursul desfășurării lui a fost în centrul atenției marilor puteri ale
Occi dentului (SUA și UE) și Federației Ruse.
Conflcitul transnistrean este asemănător unui șir de conflicte din spațiul ex -sovietic din anii
1900 (din Abhazia, Osetia de Sud, Carabahul de Munte, Caucazul de Nord). Aceste numeroase
conflicte a fost cauza destrămării definitive a Uniunii Sovietice. De asemenea cauze care au
condus la destrămarea Uniunii Sovietice au fost: criza -social economică gravă, ineficiența
armatei sovietice și nedo rința unei mari părți a populației Federației Ruse în menținerea Uniunii
Sovietice.
Totuși, forțele armatei ruse au fost în stare să organizeze o republică divizată în estul
rusofon al Republicii Moldova, care a fost constant susținută militar (armata a 14 -a și numeroși
voluntari, mercenari din tot spațiul ex -sovietic), economic și informațional în timpul confruntării
cu autoritățile constituționale din vara anului 1992. Datorită faptului că în acest conflict regional
s-a manifestat pentru prima dată ideea imperială rusă, anume pe malurile Nistrului s -au remarcat
tehnologiile imperiale, care au fost folosite de către Moscova în alte zone ale spațiului ex –
sovietic: cum ar fi în Crimeea și în Donbas.
Tehnicile folosite de către Moscova în aceste regiuni sunt: folosirea populației rusofone din
regiunile industriale ale unor state postsovietice pentru destabilizarea restului teritoriului și
impunerea unor ins titute (cum ar fi federalizarea) s -au includerea în niște structuri regionale
exteritoriale (CSI sau Uniu nea Vamală) totalmente dependente de factorii decizionali ruși, și ca
urmare, stoparea integrării în structurile euroatlantice; a fost fondată o mișcare naționalistă rusă
(alcătuită aproximativ din 4 -5 mii de participanți, activiști ai diferitor organizați i naționaliste
ruse, foști militari și securiști, care, fiind foarte mobili și bine organizați, s -au manifestat în
spațiul fostei Uniunii (din Transnistria și până în insulele Kurile ); au fost create tehnologii
efective pentru consolidarea majorității popu lației Federației Ruse în jurul guvernanților țării,
pentru refacerea imperiului de odinioară.
Aceste tehnologii imperiale sunt folosite la maximum după venirea la putere în Rusia a
fostului colonel KGB – Vladimir Putin. În anii 1990, în perioada guvernări i lui Boris Elțin și a
unui șir de liberali orientați spre implementarea modelului Occidental de reformare a economiei
și a societății ruse, proiectul imperial era marginalizat, se realiza la hotarele fostei Uniunii –
Transnistria, Crimeea, țările Baltice – și era prezentă în discursurile unor demnitari în timpul
unor crize internaționale majore (criza din kosovo s -au în procesul de extindere NATO spre estul
Europei).
În perioada anilor 1993 -1996, perioada slăbiciunii a Federației Ruse, Occidentul trebuia să
integreze spațiul ex -sovietic în cadrul structurilor social economice, geopolitce și civilizaționale.

51
Însă, cu regret, a însvins gruparea de politicieni care era de părerea că riscurile (minusurile),
primirii Ucrainei, Republcii Moldova și Georgia în UE și NATO sânt mai mari decât plusurile
integrării lor. Acești politicieni și politologi (mai ales din Europa de Vest) susțin că aceste
teritorii nu sunt existențiale pentru Occident.
Cea mai expresivă politică a fost vizibilă în timpul summitului NATO din București
(2008), când liderii Germaniei și Franțeiau refuzat, în mod categoric, includerea Ucrainei și
Georgiei în această organizație. Prin aceasta demnitarii ruși au obținut o cale liberă pentru
refacerea proiectului lor imperial. Imediat după terminar ea summitului de la București a izbucnit
războiul ruso -georgian din Osetia de Sud. Totuși au fost expuse numeroase critici în Occident,
nu au fost realizate anumite acțiuni eficiente împotriva agresorului rus.
Moscova, devenind din ce în ce mai necruțătoare și dispunând de resurse financiare
importante (din exportul de hidrocarburi spre UE), a reușit să -și modernizeze armata și
structurile de securitate, care au devenit foarte mobile și operative, lucru pe care l-au demonstrat
în timpul confruntărilor din Donbas.
Moscova dorește să controleze Ucraina și Republica Moldova, în primul rând din punct de
vedere geopolitic. Importanța factorului geopolitic este explicată de majoritatea experților ruși și
prin următoru l argument: până în anul 1991 (destrămarea URSS) , linia care separă Rusia de
Occident trece prin RDG, Cehoslovacia, Iugoslavia și Bulgaria – la o distanță de 500 -800 km de
granițele țării. După destrămarea Uniunii Sovietice, Rusia (în calitate de moștenito are oficială a
ei) și -a pierdut aproape toată influența în Europa de Est, a avut loc lichidarea pactului de la
Varșovia (majoritatea mebrilor lui au fost incluși în NATO) și ca urmare a avut loc stabilirea
unor noi linii de separare strategică, care este î ntretăiată regiunea – Kalinigrad – granița de vest a
Republicii Belarus – Transnistria (unde staționează importante forțe militare ale Federației Ruse)
– Sevastopol (Crimeea).
Dacă în anii 2008 -2009 Ucraina ar fi devenit membră a NATO (sub influența
Washi ngtonului), balanța de forțe ar fi fost modificată în defavoarea Moscovei. Baza maritimă
din Sevastopol ar fi fost lichidată, iar Transnistria, fiind înconjurată de bazele NATO și -ar fi
pierdut importanța ei strategică pentru Rusia. Distanța dintre granițe le de est ale Ucrainei (unde
ar fi fost stabilite sisteme militare americane) până la Moscova ar fi fost de numai 500 km,
slăbind la maximum importanța geopolitică a Federației Ruse. Însă Kremlinul a făcut tot
posibilul pentru ca aceste planuri să nu fie r ealizate.
După anexarea Crimeii în primăvara anului 2014, Federația Rusă a recurs la destabilizarea
regiunilor estice și sud -estice ale Ucrainei. Instabilitatea și nefuncționalitatea structurilor de stat
ucrainene, în primele luni post -revoluționare, a fav orizat izbucnirea unor proteste masive
împotriva noilor autorități de la Kiev. Cele mai masive proteste au avut loc în Donbas, Harkov și

52
Odesa. S-a protestat împotriva anulării legii „limbilor regionale”, adoptate în timpul guvernării
președintelui Ianukov ici și care avantaja populația rusofonă din aceste regiuni. Cu toate că
deputații din Rada Supremă a Ucrainei au modificat legislația lingvistică, protestele au continuat,
fiind propusă federalizarea țării (în care ar fi existat dreptul la secesiune a unor regiuni din
Ucraina).
În pri măvara anului 2014, conducătorii Federației Ruse erau încrezuți că statul ucrainean
este atât de nefuncțional (iar anexarea Crimeii confirmă această părere) încât va fi destul de ușor
de a crea un nou stat în sud -vestul și estu l aceste țări – Noua Rusie, totalmente subordonată de
interesele Moscovei.
Au fost organizate numeroase manifestații antistatale în aceste regiuni, care s -au soldat cu
preluarea de către forțele pro -ruse a sediilor administrațiilor regionale și arborarea steagurilor
Rusiei pe principalele instituții de stat din Ucraina.
După modelul Cirmeii, protestatarii pro -ruși erau încrezuți că aceste regiuni vor fi incluse
în componența Federației Ruse. Însă autoritățile de la Moscova aveau alte planuri privitor la
aceste teritorii – crearea Transnistriei nr.2.
Spre deosebire de Crimeea (un teritoriu cu doar 2,5 mil. de locuitori), aceste teritorii erau
prea mari, necesitând niște investiții de sute de miliarde de dolari, reacția Occidentului ar fi fost
foarte critică împotriva acestor planuri, încât Rusia risca să fie comple t izolată pe plan
internațional.
Politicienilor ruși nu le -au reușit deoarece majoritatea populației din aceste regiuni ale
Ucrainei nu a suținut planurile de secesiune, iar arestarea a sute de act iviști pro -ruși a stopat
protestele în majoritatea acestor teritorii (Harkov, Odesa, Zaporojie).
Numai în Donbas ele au continuat. După exemplul Transnistriei, a fost organizat un
referendum pe data de 16 mai 2014, pentru a rupe aceste teritorii din compon ența Ucrainei. Ca
urmare a început transnistrizarea Donbasului. Aceste acțiuni petrecute în estul Ucrainei au fost
rodul nepăsării și a întârzierii luării câtorva opțiuni de a stopa separatismul din estul Ucrainei,
precum și acțiunile autorităților moldove ne în anii 1990 -1991. Anume în această perioadă
separatiștii pro -ruși nu aveau încă structuri militare și de securitate puternice, ajutorul venit din
Rusia nu era atât de amplu și complex. Kievul, precum și Chișinăul în anii 1990 a comis aceeași
greșeală s trategică – a încercat să reglementeze acest conflcit prin metode pașnice, prin tratative
politice acordându -le o autonomie locală lărgită.
Problema constă în aceea că pe separatiștii din Donbas, precum și pe cei transnistreni, nu -i
mai aranjau aceste ced ări. La sugestia Moscovei, ei insistau să li se acorde statutul de regiune
federală în componența Ucrainei, cerință respinsă cu vehemență de autoritățile centrale.

53
Au fost constituite așa -numite republici separatiste – Republica Populară Donețk și
Republica Populară Luhansk, care s -a unit în luna iunie 2014, înființând Republica Novorusia.
În acordul de înființare acestor republici neconstituționale se distinge propu nerea că orice
regiune din Ucraina are dreptul să pregătească niște referendumuri asemănătoare și să adere la
Novorusia. Rebelii au fost masiv sponsorizați din Federația Rusă, de către miliții bine înarmate și
bine organizate în frunte cu cetățeanul rus St relkov Igor (care a devenit ministru al apărării
„Noului stat”).
Într-o perioadă scurtă (o lună și jumătate) voluntarii veniți din Rusia și separatiștii locali
au reușit să înființeze o armată de 2 -3 mii de soldați experimentați și motivați. Pentru întări rea
instituțiilor separatiste, structurile din Federația Rusă au reușit să se deplaseze în Donbas cu
câteva grupe de securiști transnistreni în frunte cu generalul Antiufeev. Experiența lui din
Letonia și Republica Moldova a contribuit la creșsterea eficie nței structurilor militare separatiste.
Fapt știut că Donbasul separatist, în comparație cu Transnistria, a fost avantajat prin câteva
momente obiective: spre deosebire de Republica separatistă din estul Moldovei (500.000 de
locuitori), Donbasul (în anul 2 014) avea 6,5 mil. de locuitori; potențialul economic și industrial
dintre ambele Republici secesioniste este incomparabil – Donbasul avea multe ramuri industriale
prospere (industria metalurgică, industria chimică, o agricultură eficientă), care erau dem ult
integrate în structura economică a Federației Ruse. Spre deosebire de Donbas, Transnistria, în
decursul a 20 de ani și -a pierdut în mare măsură potențialul industrial și agricol. Acesta se
explică prin faptul că Donbasul se află la graniță cu Rusia, ia r Transnistria este situată la peste
800 de km de teritoriul rus. Economia Tiraspolului depinde de piețele de desfacere din Ucraina,
Republica Moldova și UE și numai 16% din mărfuri sunt exportate în Federația Rusă (Donbasul
exportă 62% din mărfuri).
Numai după ce rebelii pro -ruși din Donbas (precum și cei din Transnistria) au creat forțele
lor militare și statale, Kievul a întreprins acțiuni dinamice pentru restabilirea „ordinii
constituționale” din estul țării. Cu toate acțiunile întreprinse prin implicar ea forțelor militare ruse
de partea separatiștilor, nu s -a reușit lichidarea secesioniștilor.
În lunile iulie -septembrie 2014, separatiștii transnistreni au avut mari speranțe că forțele
militare ucrainene vor fi învinse în confruntările din Donbas; confl ictul se va extinde și în alte
regiuni din sud -estul Ucrainei prin aceasta ar fi început procesul de destrămare a țării vecine.
Această dorință se explică prin faptul că „dispariția Ucrainei” a fost și este o condiție de bază
pentru independența statală a„ RMN”. Încă din luna aprilie 2014, Tiraspolul a adresat Dumei de
Stat a Federației Ruse o cerință oficială de recunoașetere.
Totuși, Duma de Stat a susținut tendințele independente transnistrene, ea nu a recunoscut -o
(precum Osetia de Sud și Abhazia în vara anului 2008), nu era momentul prielnic. Guvernanții

54
ruși erau de părere că pentru recunoașterea „RMN” trebuie să fie îndeplinită încă două clauze:
integrarea european ă a Republicii Moldova trebuie să devină inexistentă; politicienii din
Chișinău trebuie să purceadă la revizuirea definitivă a consecințelor pactului Molotov –
Ribbentrop și prin urmare – schimbarea statutului internațional al Republicii.
Deși Transnistria n -a fost recunoscută oficial de către Rusia, Moscova a folosit teritoriul ei
pentru eventualitatea extinderii Novorusiei spre Gurile Dunărei: au fost efectuate un șir de
antrenamente în poligoanele „RMN” pentru pregătirea unor unități speciale GRU (1600 de
soldați), care trebuiaiu să preia sub controlul lor obiectivele strategice din regiunea Odesa
(inclusiv granița ucraineano -română); în primăvara anului 2014, aproximativ 50 -70 de agenți din
Republica Moldova (persoane cu funcții importante în structurile d e ordine și în diverse organe
de stat s -au deplasat la Tiraspol pentru a primi noi instrucțiuni în cazul schimbării situației
regionale).
Procesul de reglementare a conflictului din estul Ucrainei a fost foarte asemănător cu cel
transnistran. În ambele caz uri, reglemntarea a fost posibilă numai cu suportul unor actori
internaționali importanți – în cazul conflictului transnistrean a fost folosit un format din patru țări
(Ucraina, România, Federația Rusă și Republica Moldova), în cazul conflictului din estul
Ucrainei, de asemenea, a fost propus un format din 4 țări, dar cu un statut net superior celui din
1992 (Germania, Franța, Rusia și Ucraina).
La 7 aprilie 1992, la Chișinău a fost lansată o declarație, care prevedea realizarea unui
complex de măsuri pentru orpirea conflictului transnistrean, fiind foarte asemănător cu
acordurile de la Minsk (februarie 2015) pentru reglementarea conflcitului din estul Ucrainei (în
unele pasaje, „înțelegerile repetă cuvânt cu cuvânt declarația de la Chișinău).
În ambele documente se vorbește despre necesitatea încetării focului între participanții la
conflict, fiind stabilită chiar și ziua și ora fixă. În declarația de la Chișinău se menționa despre
„separarea formațiunilor militare implicate în conflcit”, iar în acordul de la Minsk se menționa
despre „necesitatea evacuării armamentului greu al o distanță care nu ar permite folosirea lui”.
În înțelegerile de la Minsk se sublinia „necesitatea retragerii tuturor formațiunilor,
mercenarilor și a tehnici militare străine de p e teritoriul Ucrainei”, iar în declarația de la Chișinău
se menționa „inadmisibilitatea tranzitării zone de conflict de către formațiuni militare,
armamentului și tehnicii militare din străinătate” și se insista privitor la necesitatea „reîntoarcerii
în pa trie a cetățenilor străini care au participat la acest conflict”.
În ambele documente se preconiza crearea unor condiții necesare pentru acordarea de
ajutoare umanitare; pentru monotorizarea situației în zona de conflict și înființarea unui organ
special p entru a urmări realizarea înțelegerilor adoptate: în cazul conflictului transnistrean a fost
înființată comisia comună de control (Ucraina, Republica Moldova, Rusia și transnistria) iar în

55
cazul conflictului din estul Ucrainei – grupul de contact trilatera l (OSCE, Rusia, Ucraina și
reprezentanții RPD și RPL ). Neajunsul ambelor documente constă în aceea că înțelegerile
privind încetarea focului nu a fost întărite de un mecanism de garanție.

_________________
3. Asemănările și deosebirile conflic tului transnistrean și a celui din estul Ucrainei.
[Accesat 5 mai 2018]. Disponibil:
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Asemanarile%20si%20deosebirile%20c onflictulu
i%20transnistrean%20si%20a%20celui%20din%20Estul%20Ucrainei.pdf
5. Ce este și ce se vrea a fi Novorusia (Noua Rusie) ; autoproclamatele republici populare
Donețk și Luhansk. [ Accesat 26 aprilie 2018]. Disponibil:
https://danielvla.wordpress.com/2014/06/03/ce -este-si-ce-se-vrea-a-fi-novorusia -noua -rusie –
autoproclamatele -republici -popu lare-donetk -si-lugansk/
8. Conflictul din Ucraina : între conflict intrastatal și război interstatal. [Accesat 2 mai 2018].
Disponibil: http://fumn .eu/conflictul -din-ucraina -intre-conflict -intrastatal -si-razboi -interstatal/
12. Dimensiunea hibridă a conflictului ruso -ucrainean. Col. Drd. Liviu Ioniță Septembrie
2015.
13. Donbas pe drumul Transnistriei. [ Accesat 20 martie 2018]. Disponibil: https://from –
ua.com/articles/359680 -donbass -na-puti-v-pridnestrove.html
22. Moldova și Ucraina – în căutarea unui compromise complex. [ Accesat 29 martie 2018].
Disponibil: http://library.fes.de/pdf -files/bueros/ukraine/13906.pdf
35. V. Cibotaru, expert independent, „Securitatea regională și procesul de soluționare a
conflictelor înghețate”.

56
2.4. Concluzie la capitolul II

În concluzie pot afirma că, conflictul din Ucraina poate fi calificat drept un conflict
interstatal, între Ucraina și Rusia, deși, caracterul său hibrid lasă multe semne de întrebare.
Ocuparea Crimeii de către Rusia nu a fost calificată de Ucraina, la nivel de poziții oficiale, ca și
„război”, deși, integritatea sa a fost compromisă. Operațiunile militare duse contra grupurilor
armate ilegale din estul Ucrainei și contra armatei ruse au fost calificate ca și „operațiuni
antiteroriste”, deși guvernul era conștient că luptă cu trupe militare coordonate din Rusia.
Astfel, dacă statele doresc realizarea unor scopuri politice în urma război ului, însă, nu vor
dori să ia responsabilitatea pentru conflict, ele vor recurge la numeroși agenți, fie „omuleții
verzi”, fie mercenari, care vor fi asistați de armată și care vor fi responsabili în fața justiției
internaționale pentru tot ce se întâmplă în zona de conflict. Astfel, statele vor fi scutite de
responsabilitatea implicării în conflict fără a fi sancționate de comunitatea internațională.
Utilizarea tacticilor de război hibrid și lipsa de dorință de a recunoaște existența unei stări
de război interstatal, transformă conflictul din Donbas într -un conflict care mereu va „fi cu
scântei”, unde mereu vor fi duse operațiuni militare de intensităț i variate și va exista mereu riscul
unei escaladări a conflcitului. Putem invoca că în dreptul internațional există destule norme
pentru a califica acțiunile ruse ca „agresiune”, în mod evident, nimeni nu va încerca să
întreprindă măsuri necesare pentru a întoarce Crimeea sub influența Ucrainei, deoarece, aceasta
ar însemna, din punct de vedere a legislației ruse, atentat la integritatea teritorială a statului
federal, care mai rămâne o putere nucleară.
Acest conflict din estul Ucrainei poate fi o povară lungă pentru statul ucrainean, în care va
avea de suferit înreg poporul și de asemenea putem vorbi de o subminare a economiei Ucrainei
deoarece industria grea se află în estul Ucrainei, în care președintele Ucrainei nu dorește să
poarte discuții privind of icializarea unor relații economice între statul ucrainean și așa numitele
regiuni autoproclamate RPL și RPD.

57
Concluzii
Din sursele studiate mi -am creat o părere generală despre importanța conflictelor din
regiunea transnistreană și cea din estul Ucr ainei, și asta datorită jocurilor meschine din culise
regizat de către Federația Rusă.
Conflictul din Transnistria rămâne nerezolvat deja de 26 de ani în care au fost implicați
actori cu o pondere deosebită în afacerile internaționale, precum sunt Federaț ia Rusă, Ucraina,
UE și SUA, diferendul transnistrean nu a fost rezolvat până în prezent din cauza caracterului său
geopolitic. Putem obse rva că autoritățile de la Chișinău și cele din Tiraspol nu au o politică
instituționalizată pentru reglementarea conflictului transnsitrean.
Putem observa o creșteră semnificativă a aplicațiilor militare ale trupelor de ocupație ale
Federației Ruse organ izate împreună cu așa numita misiune de pacificare, Republica Moldova
fiind „captivă” acordurilor semnate, contrar intereselor naționale. Pe de o parte putem observa
cum Republica Moldova „încurajează” separatismul de la Tiraspol prin contracte de procurar e a
energiei electrice de la Cuciurgan și interesele meschine a unor politicieni de la Chișinău care au
de beneficiat de pe aceste contracte dubioase cu Tiraspolul.
Tot timpul acest teritoriu a fost unul conflictual datorită plasării sale geografice într e
Imperiul Rus și Puterile Europei reprezentând un „cap de pod” pentru Rusia în prezent. Consider
că conflictul transnsitrean este prea puțin mediatizat și cunoscut în prezent, iar autoritățile de la
Tiraspol îl prezină cu altă „față” în care duce în eroar e populația băștinașă privind beneficiile
care vor duce la rezolvarea acestui conflict definitiv. Putem observa ca pentru o mai bună
dezvoltare economică a Moldovei cât și a Transnistriei este necesară o strânsă colaborare și
coordonare a acțiunilor pe vii tor pentru a îmbunătății calitatea vieții oamenilor de pe ambele
maluri și de beneficia de libera circulație pe tot teritoriul fără impedimente.
Cred că este și o problemă de mentalitate a populației băștinașe din Transnistria, ei
continuând sa fie manipu lați cu „utopii sovietice” chiar și în prezent, chiar dacă este o problemă
care necesită rezolvarea la nivel înalt, cred că schimbarea ar trebui să înceapă de la cel mai jos
nivel, fiecare cetățean dorindu -și schimbarea. Politicienii de la Chișinău trebuie să fie conștienți
că dacă nu vor putea rezolva diferendul transnsitrean ne va fi foarte dificil de a ne apropia sau
chiar mai târziu de a ne integra in UE pentru o mai bună dezvoltare economică care vor aduce
beneficii în primul rând populației. Acest „co nflict înghețat” poate fi de lungă durată și dificil de
asta este nevoie de o implicare internațională transparentă, asemeni procesului de negocieri în
formatul „5+2” care într -un final se va reuși de a rezolva acest conflict pe cale pașnică în care
vor av ea de beneficiat ambele parți.
Nu putem vorbi despre o eventuală rezolvare a conflictului din Donbas cum ar fi cea din
regiunea transnsitreană deoarece acel conflict este și în prezent în derulare, în care va fi foarte

58
greu de a ajunge macăr la înghețare a conflictului. Autoritățile de la Kiev și -au pus ca scop de a
izola definitiv estul Ucrainei pentru ai submina economic, dar regimul separatist este susținut
atât financiar cât și militar de către Moscova deoarece are un interes major în acea regiune.
Nu putem vorbi despre o eventuală rezolvare pe cale pașnică a acestui conflict, deoarece
RPD și RPL nu au de gând să se integreze și să fie controlate de către autoritățile de la Kiev, în
care liderii separatiști au organizat un referundum pentru independen ța acestor regiuni, în care
majoritatea populației su spus „DA” . Anexarea Crimeii de către Rusia de asemenea a adus la o
criză politică, anterior Rusia a semnat tratatul de frontieră cu Ucraina și Memorandumul de la
Budapesta prin care garanta integritatea teritorială a Ucrainei. Această anexare ilegală a stârnit
multe controverse și este considerat de către UE, G7, OSCE, NATO și UE drept o anexare
ilegală.
Implicarea unor actori cum ar fi Germania, Franța și Federația Rusă în reglementarea
pașnică a difer endului din Donbas și semnarea a două acorduri de la Minsk pentru încetarea
focului și retragerea armamentului greu s -a soldat cu insucces pentru că până în prezent se trag
focuri de pe ambele fronturi.
În aceste două conflicte putem indica cu exactitate că fără implicarea Rusiei,atât direct cât
și indirect, separatiștilor le era mult mai greu de a ocupa și menține sub controlul lor aceste
regiuni cu forțele sale proprii fără a fi antrenați și trimiși în aceste regiuni de către Serviciile
secrete ale Rusiei pentru a pune în acțiune planurile meschine ale politicienilor ruși care se află
la guvernare.

59
Bibliografie
1. A. Munteanu, Epopeea libertății. Războiul de pe Nistru (1990 -1992). București, 2012,
650 p.
2. Adevăruri depsre războiul din Transnistria (1990 -1992). [ Accesat 16 martie 2018].
Disponibil: http://www.curentul.net/2010/03/05/adevarur i-despre -razboiul -din-
transnistria -1990 -1992/
3. Asemănările și deosebirile conflictului transnistrean și a celui din estul Ucrainei.
[Accesat 5 mai 2018]. Disponibil:
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Asemanarile%20si%20deosebirile%20c on
flictului%20transnistrean%20si%20a%20celui%20din%20Estul%20Ucrainei.pdf
4. Buța V. Hibriditatea conflictului din Ucraina./ Revista de Științe Militare. Secția de
Științe Militare a Academiei Oamenilor de Știință din România. Nr. 2 (43), anul XVI,
2016.
5. Ce este și ce se vrea a fi Novorusia (Noua Rusie) ; autoproclamatele republici populare
Donețk și Luhansk. [ Accesat 26 aprilie 2018]. Disponibil:
https://danielvla.wordpress.com/2014/06/03/ce -este-si-ce-se-vrea-a-fi-novorusia -noua –
rusie -autoproclamatele -republici -populare -donetk -si-lugansk/
6. Ciurea C., Getmanchuk A., Litra L., Țugui E. Reforma misiunii de pacificare din
Transnistria : o premiză pentru soluționarea conflictului. Kiev, 2014
7. Cojocaru Gh. Politica externă a Republicii Moldova. Chișinău, 2001.
8. Conflictul din Ucraina : între conflict intrastatal și război interstatal. [Accesat 2 mai
2018]. Disponibil: http://fumn.eu/conflictul -din-ucraina -intre-conflict -intrastatal -si-
razboi -interstatal/
9. Conflictul transnistrean – războiul care a înghețat acum 25 de ani. [ Accesat 4 aprilie
2018]. Disponibil: https://crimemoldova.com/news/history -of-Independence/conflictul –
transnistrean -r-zboiul -care-a-nghe -at-acum -25-de-ani/
10. Conflictul transnistrean : eșecul reglementării unui conflict care poate fi soluționat. I.
Stăvilă, Gh. Bălan., mai 2014
11. Conflictul transnistrean : trecut, prezent, viitor, comentariu de Octavian Țâcu. [ Accesat
15 martie 2018]. Disponibil: http://adevarul.ro/moldova/politica/ conflictul -transnistrean –
trecut -prezent -viitor -comentariu -octavian -Tacu –
1_58b7d4875ab6550cb8f4a99f/index.html
12. Dimensiunea hibridă a conflictului ruso -ucrainean. Col. Drd. Liviu Ioniță Septembrie
2015.

60
13. Donbas pe drumul Transnistriei. [ Accesat 20 martie 2018]. Disponibil: https://from –
ua.com/articles/359680 -donbass -na-puti-v-pridnestrove.html
14. Dosarul Transnsitria. Istoria unui „conflict înghețat” ( ISPRI,2012).
15. Evoluția politicii externe a Republicii Moldova (1998 -2008). V. Chirilă, A. Popov, Dr. I.
Stăvilă, V. Lupan, V. Boian, L. Grâu, E. Revenco, R. Vrabie. Editura CARTDIDACT
Chișinău – 2009.
16. Garaz M. Implicarea OSCE în soluționarea conflictului tr ansnistrean. Chișinău, 2001.
17. Grecu M., Țăranu A. Trupele ruse în Republica Moldova. Chișinău, 2004.
http://www.viitorul.org/files/2.%20Pericol%20in%20ZS_I.Leahu_ pentru%20site.pdf
18. [Accesat 3 aprilie 2018]. Disponibil: https://carnegie.ru/commentary/73084
19. Implicarea armatei a 14 -a a Federației Ruse în războiul din Transnistria (1991 -1992).
[Accesat 20 martie 2018 ]. Disponibil:
http://www.ziarulnatiunea.ro/2013/02/08/implicarea -armatei -a-14-a-a-federatiei -ruse-in-
razboiul -din-transnistria -1991 -1992/
20. Menținerea trupelor ruse de ocupație în regiunea transnistreană : Eșec al diplomației de
„CAVIAR” și dispreț față de dreptul internațional. R. Vasiloi, expert politic de securitate.
(IDIS) „Viitorul”.
21. Moldova – Transnistria : Eforturi comune pentru un viitor prosper Procesul de negocieri,
Editura Cu drag, Chișinău 2009.
22. Moldova și Ucraina – în căutarea unui compromise complex. [ Accesat 29 martie 2018].
Disponibil: http://library.fes.de/pdf -files/bueros/ukraine/13906.pdf
23. Nantoi O. Conflictul transnistrean – Status Quo și perspective. Chișinău, 2005
24. Politica și Geopolitica. O. Serebrean. Editura Cartier, 2004
25. Popescu N. Noile opurtunități de soluționare al problemei transnistrene prin mecanismele
Europei moderne. Chișinău, 2003
26. Problematica transnistreană : evoluțiile situației în domeniul securității. I. Leahu. Aprilie
2017. [ Accesat 18 martie 2018]. Disponibil:
27. Problematica transnistreană: evoluțiile sit uației în domeniul securității. [ Accesat 29
martie 2018]. Disponibil:
28. Războiul din stânga nistrului (2 martie – 21 iulie 1992) și integrarea minorităților
național -etnice din Republica Moldova. L. Prisac, Revista Militară. Studii de securitate și
apărare. [ Accesat 28 martie 2018]. Disponibil:
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/1 34_141_Razboiul%20din%20stanga%20
Nistrului%20%282%20martie%20%E2%80%93%2021%20iulie%201992%29%20si%2
0integrarea%20minoritatilor%20national -etnice%20din%20Republica%20Moldova.pdf

61
29. Reglementarea transnistreană : o soluție europeană/ I. Boțan ; cop: M. Bacinschi – Ch:
Arc, 2009. (F.E. -P. „Tipogr.Centrală”). – 88p.
30. Republica Moldova la 25 de ani. P. Negură, V. Sprânceană, V. Ernu. Editura Cartier,
2016
31. Românii, Basarabia și Transnistria. Ioan C. Popa și L. Popa. Ed. A 2 -a, rev. și
completată. – București : Editura Nora, 2012
32. Solomon C., Grumeniuc A. Conflictul transnistrean și procesul de negocieri în formatul
„5+2”. / MOLDOSCOPIE (Problemede analiză politică). Nr.3 (XLII), 2008.
33. Teme de politică internațională : conflicte, tensiuni, dezbateri. V. Naumescu. Cluj –
Napo ca: Editura Fundației pentru Studii Europene, 2014
34. Transnistria 1989 -1992, Cronica unui război nedeclarat. I. Costaș. Editura : RAO 2012
35. V. Cibotaru, expert independent, „Securitatea regională și procesul de soluționare a
conflictelor înghețate”.
36. Vrabie R. Problema transnsistreană și integrarea europeană a Moldovei. Rolul UE.
Chișinău, 2010.