Teza de față este o introducere în vasta problematică a conflictelor [614607]

1
Introducere

Teza de față este o introducere în vasta problematică a conflictelor
culturale și a impactului acestora asupra României. Abordarea tematicii,
pentru a putea oferi o perspectivă cât mai cuprinzătoare, a impus un demers
de orientare interdiscip linară, în care se îmbină valorile etice, estetice,
religioase, dar și cele economice, politice, sociale .
Lucrarea este structurată în 11 capitole, care prezintă o imagine de
ansamblu a problemelor ridicate de conflictele culturale. Primele două
capitole, cu caracter general, prezintă premisele de la care s -a pornit la
elaborarea tezei, subliniind și o serie de dispute teoretice apărute mai ales în
jurul conceptelor de "cultură" și "civilizație". Cel de al treilea capitol
conturează situația conflictelor c ulturale dintr -o perspectivă culturalo –
politică, fiind practic baza pe care se va sprijini restul lucrării. Capitolele IV –
VII sunt dedicate unei radiografii a univers alității conflictelor culturale:
Africa, Europa, Lumea Nouă, toate au parte de divergențe, de disensiuni care
nu o dată au culminat în violențe greu de cuprins în cuvinte. Următoarele
două capitole sunt dedicate României, atât ca zonă de intersecție dar și de
diferență a culturilor, cât și ca teritoriu al conflictelor culturale . Penultimul
capitol prezintă o radiografie a interdependenței dintre cultură și politică în
Europa Centrală și de Est, România fiind inclusă în acest context mai amplu.
Al XI -lea capitol și ultimul este o concluzie generală a aspectelor prezentate
pe tot parcursul tezei, constituind în același timp și un manifest pentru o
alianță a civilizațiilor (sau a culturilor) în care România poate avea un rol
crucial , perspectivă nu lipsită de aplicabilitate într -o eră a vitezei schimbului
de informații. Așa cum arăta Basarab Nicoles cu, "diferitele culturi constituie

2
diferitele fațete ale Umanului. Multiculturalul permite interpretarea unei
culturi de către alta, interculturalul – fecundarea unei culturi de către alta, pe
când transculturalul asigură traducerea unei culturi în oricare alta, prin
descifrarea sensului ce leagă diferitele culturi, în același timp trecând
dincolo de ele."1 Rezumând cele de mai sus, întreaga lucrare se află sub
semnul celor trei dimensiuni enumerate de Basarab Nicolescu:
multiculturalul, interculturalul și transculturalul.

Recurs la metodă: abordarea interdisciplinară

Max Weber a subliniat c ă științele culturii formează un sistem
complex, interconectat. Pornind de la această premisă, se conturează și
modul de abordare în munca de cercetare a unei teme ce ț ine de acest sistem.
Este o "pledoarie pentru interdisciplinaritate", o subliniere a motivelor
pentru care adeseori în paginile ce urmează se fac referiri substanțiale la date
concrete, din domenii care, apare nt, sunt separate de filosofia culturii.
Dintr e ramurile filosofiei, probabil că filosofia culturii este prin
definiție un loc de răscruce, de împletire a cunoașterii din variate domenii
care toate converg într -un punct relativ bine definit: într -un fel sau altul,
toate aceste domenii contribuie la co nturarea înțelesului unuia dintre cel mai
greu definibile concepte: cel de "cultură". Însă chestiunile teoretice, axate pe
probleme de terminologie, fac obiectul unui capitol aparte din cuprinsul
acestei teze. În cele ce urmează se va prezenta metoda de ce rcetare folosită
și justificarea apelului repetat la chestiuni practice, la date concrete, aflate
mai presus de orice dubiu.

1 Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea , Editura Polirom, Iași, 1999, p. 129

3
Conflictul cultural global (sintagmă ce poate fi considerată similară
celei de "ciocnire a civilizațiilor"), problemă a cărei actu alitate nu poate fi
contestată, poate fi definit, poate în modul cel mai fericit, ca o sumă a unor
conflicte, toate cu substrat cultural, ce au izbucnit pe întreg mapamondul.
Uneori mai violent, alteori mai moderat, aceste ciocniri între mentalități
diferi te, între valori și credințe diferite, sunt o constantă imposibil de ignorat.
Dar aceste valori, care privite în ansamblu conturează cultura unui grup
social, sunt dintre cele mai diferite. Așa cum sublinia Tudor Vianu, "trebuie
să spunem că valorile cultu rale sunt în număr de șase: valoarea economică,
teoretică, etică, politică, estetică și religioasă. V -am spus însă că definirea
tuturor acestor valori se izbește de oarecare obstacole, pentru că cu greutate
vom putea afla printre ele o valoare care să se c onstituie ca genus proximum
al tuturor celorlalte."2 Într-adevăr, indiferent de domeniul de care țin, toate
aceste valori sunt egal importante, și toate își au aportul propriu la definirea
culturii. Și, după cum arăta Max Weber, "am definit drept științe a le culturii
acele discipline care urmăresc cunoașterea fenomenelor vieții prin prisma
semnificației lor culturale . Semnificația unui fenomen cultural și
fundamentul lui nu pot fi deduse însă din nici un sistem de legi, fie el cât se
poate de perfect, și ni ci nu -și pot găsi aici justificarea și inteligibilitatea,
pentru că ele presupun raportarea fenomenelor culturii la ideea de valoare .
Conceptul de cultură reprezintă un concept valoric ."3 De fapt, este un
concept -sumă, care își subordonează zeci, poate sut e de alte concepte
valorice, de origine religioasă, economică, politică, estetică etc.
Pornind de la această premisă, devine evident faptul că o încercare de
abordare a unei problematici precum cea a conflictului culturilor doar dintr -o

2 Tudor Vianu, Studii de filos ofia culturii , Editura Eminescu, București, 1982, pp. 161 -162
3 Max Weber, Teorie și metodă în științele culturii , Editura Polirom, Iași, 2001, p.34

4
singură perspectiv ă (fie ea teoretică, estetică, politică sau religioasă) nu ar
face altceva decât să ofere o imagine trunchiată, văduvită de pretenția unei
cercetări serioase, apte de a contura în mod cât mai complex o situație dată.
Același Tudor Vianu a atras atenția și asupra acestui aspect, susținând că
"ideeea ireductibilității valorilor, adică a imposibilității de a defini pe una
din ele prin alta, este un câștig al culturii noastre."4 Practic, întreg demersul
ce urmează nu este altceva decât o summa, o îmbinare a uno r valori diferite
care toate tind să fie parte a culturii. Acest fapt a fost vizat de Daya Krishna,
când a subliniat că "cultura este numele colectiv pe care îl dăm diverselor
creații ale omului. Ea nu este deci numai locul unde se întâlnesc și se
amestecă diferitele discipline, ci acela unde conceptele și categoriile lor
specifice se transformă astfel încât pun într -o lumină nouă modul de a privi
domeniile lor de origine."5 Toate ideile de mai sus pot fi subsumate
afirmației lui Max Weber, care a arătat că "un sistem al științelor culturii
care n -ar face decât să stabilească sistematic, definitiv și într -un mod
obiectiv valabil problemele și domeniile care ar urma să constituie obiectul
lui de cercetare ar fi o absurditate în sine."6

Cultură și violență

Vorbind despre cultură, se impune cu necesitate o delimitare de ordin
conceptual: se pot face referiri la Cultură (majuscula nu este eroare de
tehnoredactare), care își subsumează națiile și vizează totalitatea, dar și la

4 Tudor Vianu, op. cit, p. 169
5 Daya Krishna, Cultura , în volumul Interdisciplinaritatea și științele uman e, Editura Politică, București,
1986, p. 317
6 Max Weber, op. cit. p. 42

5
cultură (fără majusculă), când este avut în vedere un anumit produs cultural,
delimitat istoric, geografic, lingvistic, etnic etc.
În ceea ce privește teza de față, este utilizat mai des cel de al doilea
sens, cel ce are parte de granițe (nu neapărat de ordin politic). Din acest
punct de v edere, sunt dezbătute o serie de probleme reale cu care s -au
confruntat și se confruntă în continuare culturi dintre cele mai diferite, din
toate colțurile lumii. Se poate reproșa, la o primă vedere, faptul că termenul
de "conflict" din titlu este poate pr ea dur pentru o lucrare de cercetare în
filosofie. dar, așa cum a arătat Basarab Nicolescu, "contemplarea culturii
secolului XX (și a începutului de secol XXI, am putea adăuga) este
deopotrivă derutantă, paradoxală și fascinantă. Din noaptea timpurilor s -au
acumulat comori de înțelepciune și cunoaștere și, cu toate acestea, am
continuat să ne ucidem între noi. (…) Există mai multe culturi diferite decât
limbi diferite."7 Aceste diferențe sunt cele ce au dus, de -a lungul istoriei, la
excluderi, respingeri și conflicte. Nu este nimic mai adevărat decât faptul că
"majoritatea grupurilor sociale își datorează coeziunea în principal forței lor
de excludere, adică a perceperii ca diferiți a celor care nu sunt ca "noi".
Corelativ acestei trăiri, coeziunea grupulu i generează în plus sentimentul că
lumea "celorlalți" este o lume necunoscută, adesea ostilă, deținând toate
atuurile puterii, și greu de înfruntat pe teren propriu. Pentru categoriile cele
mai largi, lumea "celorlalți" e desemnată printr -un singur cuvânt: ei."8 Mai
mult decât cu suspiciune, adeseori "ceilalți", cei diferiți, au fost tratați cu
violență. Diferențele de limbă, rasă, religie etc. au cauzat reacții dure, ce s -au
finalizat, nu o dată, cu pierderea a mii, sute de mii sau chiar milioane de vieți
omenești. Pornind de la această premisă, este evident faptul că "în fapt, ideea

7 Basarab Nicolescu, op. cit, p.121
8 Richard Hoggart, La Culture du pauvre. Etude sur le style de vie des classes populaires en Angleterre,
Editions de Minuit, Paris, 1970, p. 117

6
unității omului este o idee apărută târziu și deosebit de precară, neîncetat
pusă în cauză, ba chiar refuzată de etnocentrism și sociocentrism. Când se
consideră noțiunea de om , atât în societățile arhaice, cât și în societățile
istorice, se pare că ea ține de o dublă cunoaștere. Pe de o parte, orice "străin"
în ochii unui grup dat este perceput imediat ca om. Dar, în ciuda acestei
cunoașteri "naturale" a apartenenței la aceeași specie, în marginea acestei
recunoașteri și ocultând -o, există o altă opinie, etnosociocentrică: singuri
membrii grupului sunt numiți oameni, iar din acest grup străinul, altul este
exclus."9 Excluderea, în combinație cu teama, degenerează de multe ori în
violență. În conflict. Și aceasta pentru că "astăzi, deși prezentă în culturile
noastre școlarizate, ideea unității speciei umane rămâne încă fragilă, pentru a
nu spune epifenomenală. E suficient să se iște conflicte între națiuni, grupuri
de indivizi, pe ntru ca îndată altul, dușmanul să fie calificat "câine". Acest
calificativ, ca și acela de "șobolan", "viperă", "parazit", "animal scârbos", pe
scurt, toate insultele care îl reduc pe altul la starea de animal, dacă nu chiar
la excrement, dovedesc că arunc area omului în afara umanității e strâns
legată de fenomenul de inamiciție, conflict, dispreț."10
Indivizii adoptă un anumit sistem de valori pentru a putea face parte
dintr -o anumită comunitate. Însă aceste valori nu sunt în mod necesar și cele
ale altor g rupuri sociale, motiv pentru care adeseori se ajunge la dificultărți
de comunicare sau chiar la violență. Erich Fromm a subliniat acest aspect,
susținând că "legătura ce ne unește cu lumea poate fi nobilă sau modestă, dar
până și a fi legat de elementul ce l mai josnic este preferabil singurătății.
Religia și naționalismul sau orice altă deprindere sau credință, chiar absurdă
sau degradantă, cu condiția să lege individul de ceilalți, sunt tot atâtea

9 Edgar Morin, Massimo Piatelli -Palmarini, Unitatea omului ca fundament și abordare interdisciplinară , în
volumul Interdisciplinaritatea și științele umane , Editura Politică, București, 1986, pp. 273 -274
10 Ibidem, p.274

7
refugii împotriva a ceva de care omul se teme cel mai mult: izolarea."11
Izolarea și teama de alienare, de pierdere a identității, stau de multe ori la
baza unor conflicte ce apoi, în istorie, sunt categorisite drept "absurde".
Nietzsche a punctat extrem de precis o realitate imposibil de ignorat, și
anume că "fie ce popor vorbește o limbă proprie în ceea ce privește binele și
răul, pe care nu o înțelege vecinul său."12 Aceste delimitări, de limbă,
religie, rasă etc. duc în dese rânduri la violență, fapt incontestabil și reliefat
în zeci de rânduri. "O pornire de a ucide… A ucide pentru a se apăra. A -l
ucide pe cel care neliniștește prin diferența sa: celălalt, străinul, cel care nu
are aceeași culoare de piele, cel care nu gândește în același fel, cel care nu
are același Dumnezeu. Teama de celălalt de află aici la originea violenței."13
Teama și incertitudinea sunt premisele care conduc îndeobște la
fanatism, la extremismul care nu mai ține cont de altceva decât de o idee
fixă. "Fie că se plasează dintr -o dată la extremitate (și prin aceasta procesul
purificator est e la fel de repede terminat ca și început), fie că progresează
indefinit spre extremitatea aceasta, în ambele cazuri extremismul vizează un
punct, un scop, o direcție. Cât despre violență, ea nu merge undeva anume,
ci face explozie, adică se sparge în toat e direcțiile deodată; și chiar atunci
când pare orientată, treaba ei și numai a ei este să înfrângă rezistențe mai
mult decât să meargă undeva. Fie că se opune legii Rațiunii, blândeții Iubirii
sau spontaneității Naturii, fie că înseamnă nedreptate, brutal itate sau
constrângere în mișcare, violența implică mai întâi violul, adică ideea de
penetrare brutală: incapabilă să formuleze legea amestecului, i se pare mai
expeditiv să pătrundă în compus prin efracție, să intre violent, forțând ușa.
Dar violul, impul s lipsit de "sens", nu este o mișcare cu adevărat orientată

11 Erich Fromm, The Fear of Freedom , Routledge, London, 1960, p. 15
12 Friedrich Nietzsche, Așa grăit -a Zarathustra , Editura Edinter, București, 1992, p. 53
13 Rolland Brunner , Psihanaliză și societate postmodernă , Editura Amarcord, Timișoara, 2000, p. 131

8
sau înreptată către ceva. Violare a domiciliului, viol al corpului, profanare a
vieții private – în mod paradoxal, toate aceste constrângeri au ca trăsătură
comună intenția lor umană. O furtună, e rupția unui vulcan, o inundație, un
cutremur de pământ sunt niște catastrofe brutale și nu niște violențe: pentru
că natura (cu excepția alegoriilor noastre mitologice) este oarbă și lipsită de
intenție; dar războiul ce violează frontiere, cămine și femei, războiul ce
forțează barajele este un lanț de violențe. Măcar asupra unui punct Joseph de
Maistre, Proudhon și Louis Veuillot sunt de acord: războiul este un mister
divin, iar sângele pe care îl varsă potolește pe pământ nelegiuirea oamenilor.
(…) Așada r, pentru cel impur pradă violenței, Celălalt este obstacolul ce
trebuie suprimat: departe de a se lăsa absorbit de un travaliu de purificare
reflexivă, cel violent se îndârjește împotriva celuilalt; extrovertire extatică a
întregii ființe, mânia aceasta s e năpustește cu capul în jos, ca taurul și ca
bruta: os therion , ca un animal de pradă, spune Socrate cel drept despre
Trasymachos." 14
Istoria culturii poate fi definită. fără teama de a exagera, ca o istorie a
violenței. O dată cu constituirea primelor g rupuri sociale au apărut și s -au
consolidat și primele tensiuni, primele diferențe, care s -au acutizat pe
măsură de grupurile respective au dobândit caracteristici mai clare, pe
măsură ce conștiința apartenenței la o anumită entitate s -a aprofundat.
"Unită țile culturale mai mari sau mai mici sunt ținute laolaltă și totodată
deosebite de alte unități prin rituri și norme de comportare socială ce au luat
naștere de -a lungul istoriei culturii. Un anumit fel de maniere, un dialect de
grup special, un fel de a s e îmbrăca etc. pot deveni simboluri ale unei
colectivități care să fie îndrăgite și apărate de fiecare în parte precum însuși
acest grup de oameni cunoscuți personal și îndrăgiți. (…) Această înaltă

14 Vladimir Jankelevitch, Pur și impur , Editura Nemira, București, 2001, pp. 141 -142

9
prețuire a tuturor simbolurilor grupului propriu e înso țită de un dispreț
corespunzător manifestat față de oricare altă unitate culturală comparabilă.
(…) Orice grup cultural îndeajuns de bine conturat are într -adevăr tendința de
a se privi pe sine însuși ca pe o specie proprie, considerând că membrii altor
unități comparabile nu sunt cu adevărat și pe deplin oameni."15
Respingerea, conflictul, violența apar extrem de ușor când există
diferențe. Conștientizând acest lucru, " acum o jumătate de secol, în iulie
1955, Bertrand Russell și Albert Einstein au emis u n apel extraordinar
oamenilor din întrega lume, cerându -le să „lase deoparte” sentimentele
puternice pe care le au cu privire la multe subiecte și să se considere „numai
niște membri ai unei specii biologice care a avut o istorie remarcabilă și a
cărei dis pariție nu este dorită de nimeni.” Alternativa care se prezintă în fața
lumii este „de neînduplecat, îngrozitoare, fără scăpare: să semnăm sfârșitul
rasei um ane sau să renunțăm la război?” "16

România, răscruce culturală

Am intitulat unul dintre capitolele acestei teze "România, zonă de falie
culturală". Ideea de falie, de ruptură, poate pare forțată, dar la o privire de
ansamblu se poate observa că nu este o exagerare. Între Carpați și Dunăre
est zona prin excelență a rupturii dintre Est și Vest, dintre d ouă mentalități
diferite ce au avut, timp de secole, doar contacte sporadice. Fără a -i da lui
S.P. Huntington un credit absolut, se poate afirma totuși că România este
prin excelență o zonă -limită a Europei, locul unde bătrânul continent se
scindează, fără a ține neapărat cont de granițe politice, realitate adânc

15 Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale lumii civilizate , Editura Humanitas, București, 2006, p. 75
16 Noam Chomsky, State eșuate , Editura Antet, București, 2007, p.7

10
impregnată în percepțiile vesticilor. "Există și astăzi occidentali cumsecade
pentru care Europa se oprește la Rin sau cel mult la Viena. Geografia lor este
prin excelență sentimentală; până la Vie na au ajuns ei în călătoriile lor de
nuntă. Mai departe începe o lume stranie, uneori agreabilă, dar nesigură;
puriștii aceștia sunt ispitiți să descopere sub pielea rusului faimosul tătar de
care li s -a vorbit la școală. În ceea ce -i privește pe balcanici , cu ei începe, li
se pare, inextricabilul ocean etnic al indigenilor, care se prelungește până în
Australia… Ortega Y Gasset spunea într -o zi că marea crimă a filosofilor este
ignorarea istoriei."17 Cu toate acestea, chiar dacă nu au ignorat istoria, nu
puțini sunt filosofii care au respins la un moment dat culturile diferite,
credințele diferite de ale lor. Este cazul lui Hegel, cel care a susținut că "la
popoarele necultivate, răzbunarea este nemuritoare, ca la arabi, la care ea nu
poate fi înfrântă dec ât printr -o forță mai înaltă sau prin imposibilitatea
exercitării ei, și în mai multe legiuiri de astăzi a rămas încă un rest al
răzbunării (…)."18 Aceasta nu înseamnă că nu au văzut și excesele din
propria cultură, tot Hegel subliniind că "în întreaga de sfășurare a
evenimentelor (cruciadele, n.n.), în toate acțiunile creștinilor se manifestă
acest imens contrast, în genere prezent, că de la cele mai mari excese de
violență oastea creștină trecea din nou la cea mai înaltă pocăință și
prosternare. Cu sângel e locuitorilor uciși ai Ierusalimului picurând încă de
pe ei, se aruncară creștinii cu fața în jos pe mormântul Mântuitorului,
îndreptând către El rugăciuni fierbinți."19
Astfel de atitudini contradictorii sunt întâlnite, din plin, și în ceea ce
privește R omânia și destinul ei cultural. De la dezamăgire și disperare (cazul

17 Mircea Eliade, Europa și Cortina de Fi er, în volumul Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii
(coordonatori Adriana Babeți, Cornel Ungureanu), Editura Polirom, Iași, 1997, p. 236
18 Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Principiile filosofiei dreptului , Editura Iri, București, 1996, p.111 -112
19 Idem, Prelegeri de filosofie a istoriei , Editura Humanitas, București, 1997, pp. 365 -366

11
lui Cioran în scrierile de tinerețe) la exaltare a românismului (în opera lui
Blaga sau în cea a lui Noica), aceste atitudini sunt definitorii pentru o cultură
încă tânără, încă aflată în căutarea unei identități clar conturate pe un
continent al diversității. Plasată într -o zonă de "ruptură", pentru a folosi un
termen consacrat de Francis Fukuyama, România a avut, și poate va avea din
nou rolul de factor de echilibru în Europa C entrală. N u este o afirmație
extrasă doar din date politico -economice, ci și de realitatea culturală.
Aceasta este teza finală a lucrării de față, o pledoarie pentru o Românie a
centrului european.

12
Capitolul I

Conflictul civilizațiilor/conflictul culturilor. Perspectivă generală

De aproape două decenii problematica legată de conflictul
civilizațiilor a iscat dispute dintre cele mai aprinse, care, prin intermediul
mass -media, au depășit de mult cadrul strict academic. Lucrări de
specialitate și e ditoriale de presă își propun să ofere soluții, dar cu toate
acestea conflictele par să capete dimensiuni și mai ample, în ciuda zecilor de
programe culturale și politice direcționate către toleranță și colaborare.
În celebra sa l ucrare „Ciocnirea civiliz ațiilor”, S.P.Huntington afirma
că „probabil cele mai periculoase conflicte culturale sunt cele care iau
naștere de -a lungul liniilor de falie dintre civilizații.”20 La modul general este
o idee acceptată de majoritatea celor preocupați de acest subiect, da r, cel
puțin dinspre mediul european, este reproșată mereu o confuzie conceptuală
care se regăsește pe parcursul întregii cărți: la Huntington este pus semnul
egalității între „cultură” și „civilizație”. Cu toate acestea, diferențele de
opinie asupra folos irii celor două concepte nu sunt de natură să diminueze
importanța temei luate în discuție în „Ciocnirea civilizațiilor”. Cel puțin
după 11 septembrie 2001, marea majoritate a politologilor, sociologilor și
filosofilor au preferat să treacă mai ușor peste aceste aspecte de ordin pur
teoretic, pentru a se apleca mai îndeaproape peste o problemă care a căpătat
dimensiuni globale: cea a conflictelor cu o importantă componentă de ordin
cultural (sau civilizațional, cum ar spune Huntington).

20 Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor , Editura Antet, București, 2001, p .36

13
Același S.P. Huntin gton a lansat o altă premisă, ce poate constitui o
bază mult mai interesantă în abordarea chestiunii conflictului civilizațiilor.
Într-o conferință intitulată „Global perspectives on war and peace” el susține
că „o lume unipolară este una în care un singur stat acționează unilateral, cu
un sprijin minimal (sau chiar fără acest sprijin) din partea altor state. Acest
stat poate efectiv să rezolve probleme internaționale dintre cele mai
importante, și nici un alt stat sau coaliție de state nu este capabil să
împiedice acest mod de acțiune. O lume multipolară este una în care o
coaliție a unor puteri majore rezolvă toate problemele de maximă importanță
și, în cazul în care coaliția este solidă, nici un alt stat nu se poate opune
acestei situații. O lume uni -multipolară, pe de altă parte, este aceea în care
problemele -cheie la nivel global cer acțiunea unei singure superputeri, la
care se adaugă unele combinații cu alte state, dar superputerea își păstrează
dreptul de veto față de aliați săi.(…) Politica globală s-a deplasat de la un
scurt moment de unipolaritate la sfârșitul Războiului Rece către unul sau
poate mai multe decenii de uni -multipolaritate în drumul către un multipolar
secol XXI. Statele Unite ale Americii a încercat și încearcă, printre altele, să
preseze unilateral alte țări către adoptarea valorilor americane privind
drepturile omului și democrația. De asemenea, încearcă să prevină
acumularea de armament de către alții, astfel încât să nu poată fi contrată
superioritatea americană.”21
Situația prez entată de Huntington nu a cunoscut vreo schimbare
majoră până astăzi. Dar, în același timp, o astfel de aranjare a cărților pe
masa politicii globale nu avea cum să fie acceptată cu ușurință de către unele

21 Samuel P. Huntington, Global perspectives on war and peace , Bradley Lecture Series, American
Enterprise Institute, May 11, 1998

14
state sau grupuri sociale de mare anvergură, care se vedeau reduse la rolul de
simpli pioni într -un joc condus de la Washington.

Cultură occidentală, culturi tradiționale

Valorile democrației americane nu au reușit să penetreze sistemele
tradiționaliste din societățile musulmane conservatoare, ceea ce a generat un
conflict oarecum mocnit, cu sporadice răbufniri violente, care a culminat
însă cu momentul în care SUA a trebuit să recunoască faptul că războiul a
ajuns să se poarte între propriile sale granițe. Acest lucru a fost reliefat de
Roger Scruton, atunci când arăta că „Mohamed Atta, părăsind Egiptul natal
pentru a -și continua studiile de arhitectură la Hamburg, nu intenționa să
studieze clădirile moderniste care desfigurează orașele germane, ci să scrie o
teză despre restaurarea cetății antice Alep, unde filosoful al -Farabi a locuit
cândva la curtea unui prinț Hamdanid. Când a condus atacul împotriva
World Trade Center, Atta lovea un simbol al păgânismului economic, estetic
și spiritual.”22
Conflictele culturale (civilizaționale) sunt o constantă a p reocupărilor
politice, sociologice, filosofice și nu în ultimul rând economice din ultimele
decenii. Iar posibilitatea ca acestea să capete o amploare greu de bănuit a
fost subliniată în repetate rânduri. Umberto Eco, de exemplu, se întreba: „dar
dacă oper ațiunile militare aflate în curs de desfășurare ar împinge masele
orientale fundamentaliste să preia puter ea în diverse state musulmane? Ș i
dacă intensificarea atentatelor ar împinge Occidentul să socotească Islamul,
în ansamblul său, drept dușman? Atunci, vezi bine, s -ar declanșa un
Armaggedon decisiv, ciocnirea finală dintre forțele Binelui și cele ale Răului

22 Roger Scruton, Vestul și restul , Editura Humanitas, București, 2004, p . 94

15
(și firește că pentru fiecare parte, Răul l -ar reprezenta partea adversă). Nu
este un scenariu imposibil. Și, asemenea tuturor scenariilor, trebuie descris
până în cele mai mici amănunte. Chiar dacă asta ar însemna să ne exersăm
pe tărâmul science -fiction -ului.”23
De-a lungul secolului trecut, continuând și în noul mileniu, conflictele
culturale au adus disperarea în statele africane, au înroșit străz ile din Dublin,
au umplut de lacrimi ochii japonezilor, au condus Spania până în preajma
unui nou război civil, au izbutit să consacre statutul intolerant al Rusiei și au
început să clatine încrederea americanilor în siguranța de stat.

Potențialul confli ctual al culturii

A reduce discursul asupra acestor „ciocniri ale civilizației” doar la axa
Occident -Islam ar fi o abordare mult prea simplistă. Fundamente culturale se
regăsesc în marea majoritate a declarațiilor de principiu ce au stat la baza
conflicte lor armate. Un bun exemplu este cel al Japoniei, cu câțiva ani
înainte de atacul de la Pearl Harbour. „Documentul central prin care Japonia
își afirma descendența divină ca nație se numea Principiile Cardinale ale
Politicii Naționale (Kokutai no Hongi). El aborat în 1937 de Ministerul
Educației , documentul susținea că japonez ii „se deosebeau intrinsec de așa –
numiții cetățeni ai națiunilor occidentale” deoarece genealogia imperială
divină nu a fost întreruptă și „noi întotdeauna căutăm în împăratul nostru
sursa vieților și activităților noastre.” Spiritul japonez era „pur” și

23 Umberto Eco, Șocul – versiunea Grand Guignol , în Lettre Internationale, ediția română, nr. 40 (iarna
2001 -2002)

16
„neumbrit”, în vreme ce influența culturii occidental e ducea la confuzie în
gândire ș i corupere a spiritului.”24
Aproape în orice punct al hărții politice a lumii poate fi descoperit un
conflict cu origini culturale. Australia, SUA, China, India, Africa în întregul
ei, toate ascund tensiuni care din când în când răbufnesc extrem de violent.
Mult mediatizata asasinare la granița Chinei a pelerinilor ce se îndreptau
către locurile sfinte din Tibet este un exemplu mai mult decât grăitor.
Intoleranța culturală a atins în multe regiuni ale globului cote alarmante, iar
discuțiile între reprezentanții Organizației Națiunilor Unite pe marginea
acestor probleme au sfârșit, în marea lor parte, în sim ple declarații care nu au
reușit să evadeze din sfera teoreticului către o aplicare concretă, ale cărei
rezultate să fie vizibile. Probabil singurii care au înțeles că acceptarea
reciprocă este singura soluție pentru a evita războiul sau chiar dezintegrare a
ca stat au fost cetățenii Africii de Sud. În doar zece ani de la desființarea
politicii de aparthaid sub îndrumarea lui Nelson Mandela (care a fost închis
și torturat pentru viziunile sale politice), Africa de Sud a reușit să treacă
peste majoritatea bar ierelor impuse artificial de apartenența rasială și
culturală, devenind un exemplu de toleranță.
Dar situația sud -africanilor nu a fost luată ca reper în restul lumii. Iar
spectrele celor uciși la Sarajevo sau în Kossovo bântuie în continuare
memoria cole ctivă a europenilor. Așa cum sublinia Urs Altermatt, „nicicând
în Europa nu au fost atâția oameni dependenți unii de alții, nu s -au
intersectat atât de mult. În schimb, cu cât țările europene se aliniază tot mai
mult din punct de vedere tehnic și economic, cu atât o mulțime de oameni se
simt tot mai amenințați în identitatea lor culturală, și, ca atare, manifestă tot

24 Ian Buruma, Avish ai Margalit, Valorile Occidentului , în Lettre Internationale, ediția română, nr. 44
(iarna 2002 -2003)

17
mai pregnant nevoia de a se deosebi cumva unii de alții. În timp ce în
privința vieții economice europenii se adaptează unii altora, pe plan c ultural
ei se retrag într -un soi de rebeliune împotriva globalizării. De teama pierderii
identității culturale, se izolează unii de alții, ridică citadele etnonaționaliste
și folosesc deosebirile culturale drept pretext pentru a -l elimina cumva pe
străin. Europa suferă de tumori canceroase identitare, ale căror metastaze
cuprind întregul continent.25” O altă problemă intervine astfel în discuție:
cea a globalizării, sau, mai bine spus, a fricii de globalizare.

Conflictul globalizat

În strânsă legătură cu problema conflictului civilizațional, și
chestiunea globalizării a încins spiritele în domeniile politic, filosofic,
economic și sociologic, cel puțin în ultimele decenii. Privită ca intrinsec
legată de ceeea ce numim generic „Occident”, globalizarea este văzută ca un
fenomen indiscutabil, mai ales dacă este pusă în relație cu tehnologia
informației. Practic, de cele mai multe ori conceptul de „globalizare” este
vâzut ca un sinonim al celui de „occidentalizare”, adică de extindere și de de
implementare a un ui mod de a fi specific vestului european, Americii de
Nord, Australiei și Noii Zeelande. O dată cu afirmarea SUA drept cea mai
importantă putere mondială, s -a pus și problema „americanizării” extinse la
nivel global. Situația durează de aproape un secol, și a generat sute de
tensiuni, uneori chiar între SUA și statele vest -europene. Însă conflictele
cele mai acute au apărut între Occident și blocul comunist, al cărui lider
incontestabil era Rusia.

25 Urs Altermatt, Previziunile de la Sarajevo (Etnonaționalismul în Europa), Editura Polirom, Iași, 2000, p . 11

18
Ulterior, situația s -a extins spre est, fiind cunoscute p roblemele legate
de Coreea de Nord, și, de ce nu, chiar China, care, în urma unei dezvoltări
economice fulminante în ultimele decenii, dorește să dețină supremația în
spațiul asiatic. Există și în Europa state care nu văd cu ochi buni politica
intervențion istă a S.U.A. și a aliaților acesteiea. Cazul cel mai cunoscut, și
care deja a fost amintit , este al țărilor fostei I ugoslavii și în special a l Serbiei,
unde țările membre NATO, printre care și România, au intervenit în forță
pentru aplanarea conflictelor etnice.
Prin urmare, globalizarea este departe de fi privită cu ochi buni pe
întregul mapamond. Și probabil motivul cel mai important al acestei
respingeri este strâns legat de ceea ce mulți văd ca pe o „ colonizare”
implementată prin diverse mijloace de către Occidentul dominat de S.U.A.
Din această perspectivă, cazul Europei estice este emblematic: „ atunci când
popoarele Europei de Est și ale Uniunii Sovietice și -au propus să se
asemuiască Occidentului, ele ignorau cu totul faptul că occidentalizarea lo r
nu le putea transforma în componente ale Occidentului și nici în țări
occidentale, din două motive principale. Primul motiv: a le impune acestor
țări și popoare un ele însușiri ale Occidentului ( democrație, piață, privatizare,
etc.), nu duce la transforma rea lor în părți ale Occidentului pentru că
Occidentul, în general, nu se reduce la aceste însușiri. Occidentul este un
fenomen uriaș și multilateral, care s -a constituit de -a lungul secolelor pe
nenumărate căi. Al doilea motiv este acela că locul și rolul Occident ului
(„tronul mondial” să zicem) sunt ocupate, iar maxi mum pe ce pot conta
popoarele „ în curs de de occidentalizare” este să ajungă în sfera de putere,

19
influență și colonizare a Occidentului, și numai în acele roluri pe care
Occidentul însuși, uni c și irepetabil, le va permite”.26

Dileme culturale/conflictuale românești

Schimbările radicale și care intervin cu o mare repeziciune o dată cu
intrarea în sfera de influență a Occidentului a u generat o serie de reacții de
apărare, concretizate de cele mai multe ori în mișcări etnonaționaliste.
România a cunoscut de cel puțin două ori astfel de situații, și este vorba de
cazul mișcărilor de dreapta din perioada interbelică ( în principal Legiunea
Arhangheluilui Mihail) și de situația mult mai recentă a unor organizații,
politice sau nu, ce împărtășesc naționalismul exacerbat ca ideologie
fundamentală . Atât radicalii i nterbelici, cât și cei postdecem briști, și -au axat
discursul pe amenințările reprezentate de imixtiunea externă în problemele
naționale. Un punct principal în declarațiile acestora era legat de pierd erea
valorilor tradiționale, de o distrugere progresivă a spiritului românesc prin
implementarea artificială a unor norme și valori care nu își găsesc rezonanță
în așa numitul subst rat spiritual al românilor. Acee ași problemă a cultului
valorilor istorice naționale a fost întâlnită în România și în perioada
comun istă, dar cazul acesta era o manevră inspirată, de creare a unui curent
pentru a oferi un cult al eroilor în locul unui cult al Bisericii. Respingând
Occidentul și religia, comunismul a fost nevoit să ofere ceva în schimb, iar
metoda adoptată a fost ce a a „ trecutului glorios”, plin de jertfe și împliniri.
După jumătate de secol de negare continuă a valorilor occidentale și
de preaslăvire a relațiilor cu alte state ostile politicii duse de S.U.A. și aliații
ei, și în România s -a conturat un curent suficient de puternic care combate

26 Alexandr Zinoviev, Occidentul , Editura Vremea, Buc urești , 2002, p . 22

20
aproprierea de Occident. Ideile centrate pe „ unitatea spiritului românesc,
puse în balanță cu amenințarea repr ezentată de importul masiv de valori
occidentale au pus bazele unei atitudini ostile față de ceea ce este cunoscut
în general ca „ vestul americanizat” .

Respingerea Occidentului

Același tipar întâlnit în România este mult mai vizibil în cazul altor
state, care toate au în comun o puternică aversiune vis a vis de Occident. Cel
mai clar poate fi sesizat acest aspect în cazul unora dintre țările islamice,
considerate până în decembrie 1989 unii dintre partenerii cei mai apropiați ai
țării noastre. Exemplar pentru modul în care percep fundamentaliștii islamici
imixtiunea Occidentului este un fragment dintr -un discurs ayatolahului
Khomeini reprodus de R. Scruton: „ dacă li se permite necredincioșilor să -și
joace în continuare pe pământ rolul de corupători, ped eapsa lor va fi în cele
din urmă cu atât mai mare. Astfel, dacă îi ucidem pe necredincioși pentru a
le curma activitățile [ corup ătoare], le facem de fapt un serviciu. Deoarece
pedeapsa lor va fi în acest fel mai mică. A -i lăsa pe necredincioși să rămână
în viață înseamnă a -i lăsa să corupă mai departe. [ A -i ucide] este o operație
chirurgicală poruncită de Allah creatorul……Cei care urmează regulile
Coranului știu că trebuie să aplică m legile răzbunării ( qissos) și că trebuie să
ucidem…….Războiul est e o binecuvântare pentru lume și pentru fiecare
națiune. All ah însuși este cel care poruncește oamenilor să poarte război și să
ucidă.”27 Efectele cele mai vizibile ale acestui tip de discurs s -au produs pe
11 septembrie 2001, moment în care , dacă mai exis tau îndoieli, a devenit

27 Apud Roger Scruton, op.cit., p .109

21
clar ca S.U.A. este implicată într -un nou tip de război, cu un adversar
aproape invizibil și extrem de imprevizibil.

Cultura ca detonator

Deocamdată încă nu este realizată în totalitate importanța factorilor
culturali (civilizați onali) în ceea ce privește conflictele întâlnite din ce în ce
mai des. Mircea Malița a încercat să tragă un semnal de alarmă în mediul
românesc, afirmând că „ potențialul exploziv și generator de violență al
culturii poate să o asemene pe aceasta cu un reac tor nuclear, care în cazul
scaderii apei grele moderatoare – asimilată cu civilizația – produce reacția în
lanț”.28 Trebuie specificat în acest conte xt că Mircea Malița, membru al
Cercului de la Roma și fost ministru al educației în perioada comunistă, este
un critic asiduu al occidentalilor care pun semnul egalității între conc eptele
de „cultură” și „ civili zație”. În concepția sa „ culturile sunt prin definiție
exclusiviste și subliniază diferența. Ele nutresc sentimentul identității. Prin
încălzire degenere ază în fanatism. Nu există cultură cu majusculă, ci numai
culturi diverse, variate, totdeauna la plural. Varietatea lor e o binefacere, e
sursa practic nesfârșită a împrospătării viziunii noastre despre lume și a
definirii individului și umanității. Sunt marea sursă a identității. La celălalt
pol stă o încrengătură specială care a fost construită pe cunoștințe, tehnici și
proceduri de aplicație universală. O numim civilizație. Noi o vedem așa cum
este întruchipată de purtătorii ei cei mai av ansați. Ar e cen trele sale de
excelență. De aici iluzia că există o civilizație vestică, alta asiatică și,
suprema eroare, că ea a fost sau poate fi ideologică sau religioasă. Civilizația
există la singular și este scrisă cu majusculă. Este modul de a produce avuție,

28 Mircea Malița , Zece mii de cul turi, o singură civilizație , Editura Nemira, Buc urești, 1998, p . 163

22
care este putere. De aceea degenerează în crearea de instrumente de
distrugere și dominație. Funcțiunile lor sunt diferite: culturile ne spun cine
suntem și ce sens putem să dăm vieții. Civilizația ne ferește de foame, boli,
ne adăpostește într -un habitat prie lnic și poate produce bunăstare. Producția
de bunuri, servicii și cunoștințe îi aparțin.”29
După cu m s-a precizat și la începutul acestui capitol, dilemele de ordin
conceptual au început treptat să trecă în plan secund, marea majoritate a
specialiștilor pr eferând să se ocupe de apectele de ordin practic în ceea ce
pricește conflictele culturale, a căror existență este mai presus de orice
dubiu. Secolul XX a fost marcat continuu de astfel de probleme, putând fi
amintite, ca exemp lu, masacrul armenilor din pr imul război mondial,
antisemitismul interbelic și din timpul celui de -al doilea război mondial,
apariția mișcărilor teroriste islamice, conflictul egipteano -israelian și așa mai
departe. Numitorul comun al acestor adevărate dezastre istorice țin de
intoler anță. Indiferent dacă este vorba de intoleranță etnică sau religioasă,
rezultatul a fost mereu același: moartea a sute de mii de oameni, din care
marea majoritate erau civili lipsiți de apărare. Și, cu toate că trecutul ne oferă
atât de multe exemple sânge roase, relitățile de la începutul secolului XXI nu
sunt de natură să liniștească temerile cel or ce simt amenințarea unor noi
conflicte, în care se pot pierde alte mii de vieți. Programele nucleare din
Coreea d e Nord și Iran țin Occidentul, ș i în special S. U.A. într -o perpetuă
tensiune, într -un joc în care o singură mișcare greșită poate însemna un nou
război. Poziția rigidă a Rusiei nu este nici ea de natură să mai liniștească
spiritele pe scena mondială. Mai nou, o parte dintre statele occidentale au
încep ut să condamne politica externă în forță a S.U.A. și refuză să se implice
militar în acțiunile coordonate de americani, Franța și Germania fiind doar

29 Ibidem , p. 111

23
două exemple în acest sens. De fapt, din ce în ce mai multe state membre ale
Uniunii Europene încep să se dezică de parteneriatul militar cu S.U.A. Cu
toate acestea, momentan, beneficiind de susținerea Marii Britanii, Canadei,
Australiei și Noii Zeelende, la care se adugă sprijinul multor state mai puțin
importante din punct de vedere militar și economic (prec um România),
americanii încă domină scena mondială. Și tocmai această dominație,
militară, economică, politică și chiar culturală (dacă ne refe rim cel puțin la
cultura de masă, la "entertainment" ) este cea care trezește o aversiune
extraordinară din partea celor ce se simt amenințați de spectrul occidental.
„Liderii țărilor ce au împreună peste două treimi din populația globului,
chinezi, ruși, indieni, arabi, alți musulmani, africani – toți văd S.U.A. ca pe
singura mare amenințare externă la adresa proprii lor societăți. Ei nu văd
S.U.A. ca pe o amenințare strict militară, ci o văd ca pe o amenințare la
adresa integrității, autonomiei, prosperității, a libertății de acțiune în direcț ia
intereselor considerate de ei ca dezirabile. Toți acești lideri văd S.U.A . ca pe
un stat intruziv, intervenționist, exploatator, unilateral , cu accentuate
tendințe hegemonice , ipocrit, care mereu aplică standarde duble, angajat în
„imperialism financiar” și „colonialism intelectual”, cu o politică externă
condusă în cea mai mar e măsură de idei politice de grup, în particulat de
lobby -ul israelian”.30

Conflictele culturale, o realitate globală

Inevitabil, discursul despre conflictele culturale pare să tindă spre o
abordare limitată, vis a vis de tensiunile dintre Occident și al te state sau, cum

30 Samuel P.Huntington, Global Perspectives on War and Peace or Transiti ng a Uni -Multipolar World, in
Bradley Lecture Series, American Enterprise Institute, May 11, 1998

24
spunea Roger Scruton, „ Vestul și restul”. Dar situații conflictuale au apărut
și în statele occidentale. În sudul S.U.A. nu de mult bântuia spiritul urei de
rasă, întruchipată cel mai clar de Ku Klux Klan. Spania și Marea Britanie au
avut și ele partea lor în ceea ce înseamnă violența cu fundamente etnice și
culturale, ETA și IRA fiind binecunoscute pentru mijloacele sângeroase prin
care își făceau cunoscut punctul de vedere, iar Japonia a fost șocată de
violența sectei AUM, care pregătea un război total în vederea dobândirii
unei vieți veșnice. Prin urmare, conflictele cu origini culturale sunt extinse
pe întreg globul, și capătă forme dintre cele mai diferite. Singurul lor punct
comun este violența fără margini, adeseori c onsiderată singurul mij loc
eficient de a impune o anumită opinie.
O dată cu sfârșitul Războiului Rece în toată lumea au apărut scenarii
dintre cele mai fanteziste al căror punct comun ținea de o „nouă ordine
mondială” implementată după principiile democrației americane. Francis
Fukuyama postula chiar „sfârșitul istoriei”, convins de faptul că, odată cu
prăbușirea colosului sovietic și cu încetarea războiului rece, nu mai există
niciun fel de altă piedică în calea impunerii modelului democratic nord –
american pe întreg map amondul. Ulterior a fost nevoit să -și mai tempereze
entuziasmul, cursul luat de istorie contrazicând previziunile sale care de fapt
erau dorința Statelor Unite. T oate aceste scenarii optimiste au fost repede
anulate de o serie de conflicte care au demonst rat că idealul implementării la
nivel univers al a unui model precum cel al „ democrației liberale” nu este
altceva decât o utopie. Iar apariția în 1993 a celebrului articol al lui
S.P.Huntington „ The Clash of Civilizations ?” în prestig ioasa publicație
Foreign Affair s a deschis drumul unor polemici care durează de aproape
două decenii. Și chiar dacă Huntington a abordat problema conflictelor
culturale într -un mod poate prea simplist, raportându -se doar la liniile de

25
demarcație dintre marile religii, cu sigur anță a avut dreptate intr -un punct
esențial: realitatea experimentată zi de zi demonstrează clar că n ici nu poate
fi vorba de un sfârșit al istoriei. Dimpotrivă, istoria se mișcă parcă mai
repede ca niciodată, iar conflictele culturale au devnit o constant ă care nu
poate fi ignorată de nici un discurs cu pretenții de seriozitate.

26
Capitolul II

Dispute în jurul conceptelor „cultură” și „civilizație”

În contextul actual al dezvoltării cu pretenții globalizatoare o discuție
pe tema ten siunior între conceptele de cultură și civilitație ar putea părea
superfluă, o furtună într -un pahar cu apă. Totuși, fiind pe teritoriul plin de
surprize al filosofiei culturii este absolut necesară o clarificare, pe cât este
posibil, a unei serii de sensu ri și semnificații dintre cele mai contradictorii.
Rațiunea unei discuții în jurul acestor concepte ține de o perspectivă cât se
poate de concretă. Nu se poate vorbi de implicare în filosofia culturii fără a
delimita inițial terminologia de bază. Și primul concept care trebuie avut în
vedere este, normal, cel de „cultură”.
Mulți dintre autorii contemporani nu mai fac o distincție clară între
„cultură” și „civilizație”, fiind utilizați ambii termeni cu același sens. În
același timp însă, alți gânditori fac o separare clară între conceptele amintite,
considerând că fiecare dintre ele are o arie de aplicare bine delimitată, astfel
încât în cel mai bun caz s -ar putea vorbi de două concepte complementare,
dar sub nici o formă suprapuse. În alte cazuri, poate chi ar pentru a evita
interminabile discuții pe această temă, a fost folosit un artificiu cel puțin
interesant, și anume crearea unui alt concept, apt de a surprinde mult mai
bine aria tematică implicată de conceptul de „cultură”.
Discuțiile centrate pe asemă nările și deosebirile dintre cele două
concepte amintite sunt departe de a fi finalizate, iar opiniile vehiculate sunt
dintre cele mai diferite, nereușindu -se încă acceptarea unui singur punct de
vedere sau măcar a unei păreri dominante. Argumente și contr aargumente

27
sunt mereu aruncate în joc, făcând ca problematica privind cultura și
civilizația să capete dimensiuni respectabile, în ciuda pretențiilor mai mult
sau mai puțin justificate de tranșare a problemei din doar câteva fraze sau
capitole.

Devaloriza rea conceptului de “cultură”

Sensul cel mai vehiculat al conceptului de cultură este probabil cel
amintit de Fukuyama în Marea Ruptură : „într -o societate bogată, liberă și și
diversificată precum aceea a Statelor Unite la sfârșitul secolului XX,
cuvântul cultură a ajuns să fie asociat cu conceptul de alegere. Cu alte
cuvinte, cultura este ceva ce artiștii, scriitorii sau alți oameni cu imaginație
aleg să creeze, ascultând de o voce lăuntrică; pentru cei mai puțin înclinați
spre creație, este ceva ce aleg s ă consume sub formă de artă, gastronomie
sau distracții. Superficial și în mod obișnuit, cultura e asociată cu mâncarea,
mai ales cu cea având un specific național: diversitate culturală înseamnă să
poți alege între un restaurant chinezesc, italienesc, gre cesc, thailandez sau
mexican.”31 Afirmația gânditorului american poate fi ușor considerată ca o
exagerare ce nu își are locul. Cu toate acestea, la o privire mai atentă, el nu a
făcut altceva decât să se raporteze la o realitate de ordin social. Într -adevăr ,
la nivel de mase, cultura nu este văzută ca un concept plin de semnificații
dintre cele mai profunde, ci doar ca un alt fel de bun de larg consum. Că este
vorba de artă sa u de gastronomie, nu mai contează în acest context. Cultura
este un bun vandabil, i ndiferent de modul în care ne raportăm la ea. Cu toate
acestea, conceptul de cultură se pretează la mult mai multe interpretări

31 Francis Fukuyama, Marea ruptură (Natura umană și refacerea oridinii sociale), Editura Humanitas,
București, 2002, pp.25-26

28
pentru a putea accepta această descriere, reală, drept prim și ultim reper în
abordarea unei problematici ce a dat mult de gândi t în ultimele două secole.

Elias și procesul civilizării

Una dintre cele mai ample dezvoltări teoretice asupra conceptelor de
cultură și civilizație o se datorează sociologului german Norbert Elias.
Pornind de la ideea că în mod incontestabil „conceptul de civilizație a fost
utilizat de foarte multe ori într -un sens pe jumătate metafizic, menținându -se
până în zilele noastre relativ difuz”32, el a încercat să înscrie într -un registru
coerent și concret asemănările și diferențele dintre cele două concepte. Elias
s-a raportat la diferențele de acceptare a realității la nivel european, arătând
în repetate rânduri că de fapt toate discuțiile pe această temă își au originea
în modul de percepere specific la nivelul a două mari culturi: cea germană,
pe de o part e, și cea engleză și franceză pe de alta. Astfel, „dacă cercetăm
care este de fapt funcția generică a conceptului de „civilizație” și în numele
cărei comunități toate aceste atitudini și activități umane diferite sunt
definite drept „civilizate”, descoperi m înainte de toate ceva de o mare
simplitate: acest concept este o expresie a conștiinței de sine a lumii apusene
(…). Conceptul sintetizează toate elementele prin care societatea apuseană a
ultimelor două sau trei secole consideră că este superioară soc ietăților
anterioare sau celor contemporane mai „primitive”. Prin acest concept,
societatea apuseană încearcă sa caracterizeze elementale care îi conferă
specificitatea și cu care se mândrește: nivelul tehnicii sale, tipul manierelor

32 Norbert Elias, Procesul civili zării (vol. I), Editura Polirom, Iași , 2002, p . 7

29
sale, dezvoltarea cuno așterii sale științifice sau a concepției sale despre viață
și multe altele.”33
Diferențele de asumare a celor două concepte în spațiul apusean țin în
principal de o serie de distincții la nivel semantic. Revenind la delimitarea
amintită între accepțiunea engleză și franceză și cea germană, trebuie amintit
că „la cei dintâi conceptul (de civilizație, n.n.) sintetizează mândria pentru
importanța propriei națiuni în progresul lumii apusene și al omenirii. În
limba germană, Zivilisation semnifică în schimb ce va extrem de util,
constituind totuși doar o valoare de rang secund: este ceva ce cuprinde doar
latura exterioară a omului, suprafața existenței umane. Iar cuvântul german
prin care te autodefinești, prin care se exprimă în primul rând mândria pentru
propr iile realizări și pentru propria ființă este Kultur .”34 Norbert Elias duce
diferențierile și mai departe, precizând că „conceptul francez și cel engez de
„civilizație” se poate referi la fapte politice sau economice, religioase sau
tehnice, morale sau soci ale. Conceptul german de Kultur se referă în esență
la fapte sprituale, artistice, religioase, având o tendință marcantă de a
delimita net faptele de acest gen, pe de o parte, de cele politice, economice și
sociale, pe de alta. (…) Cuvântul kultiviert , cultivat, se apropie foarte mult de
conceptul apusean de civilizație. Aceasta reprezintă într -o oarecare măsură
cea mai înaltă formă de Zivilisiertstein , faptul de a fi civilizat. „Cultivați”
pot fi și acei oameni sau acele familii care nu au „realizat” nim ic în plan
„cultural”. Ca și termenul „civilizat”, „cultivat” se referă în primul rând la
forma de conduită a omului. Este desemnată astfel o calitate socială a
oamenilor, a locuințelor lor, a regulilor de comportare în societate, a vorbirii

33 Ibidem , p.49
34 Ibidem , pp. 49-50

30
lor, a îmbrăcă mintei lor, spre deosebire de kulturell , care nu se referă
nemijlocit la oameni, ci exclusiv la anumite înfăptuiri ale lor.”35

Un nou concept: paideuma

Această distincție nu este unicat în spațiul german de gândire. Leo
Frobenius a condamnat contempora neitatea tocmai pentru o explozie a
cultivării oamenilor, în defavoarea actelor creatoare dezinteresate. În
concepția sa, “artificialitatea este cultivare. Cultivare impusă mediocrității,
masei, intelectului. Orice cultivare impusă intelectului are drept c onsecință o
curbă ascendentă a mediocrității. Cultivarea duce în cele din urmă la o
vreme în care toți pot scrie versuri, dar nu dă la iveală nici un poet, în care
oricine poate face muzică, dar nu se naște nici un compozitor (în sensul artei
superioare) , în care toată lumea poate construi, dar arhitectul e înlocuit prin
antreprenor, în care toți filosofează, dar lipsește filosoful.”36
Mult -condamnata cultivare reprezintă exact ceea ce inclusese
Fukuyama în definiția culturii amintită mai devreme. Este o alienare a
spiritului, în favoarea c omodității de ordin pur social. Aceasta este de fapt
trăsătura esențială a civilizației care, conform viziunii lui Oswald Spengler,
reprezintă moartea înceată dar sigură a unei culturi. Într -o astfel de situație
deloc de invidiat s -ar afla și cultura occidentală, aspect descris amplu în
Declinul Occidentului . Dintr -o asemenea perspectivă este de înțeles reacția
altor culturi (adeseori violentă) atunci când sunt puse în fața occidentalizării.
Este preferabil tradiționalismu l conservator dacă este pus în balanță cu
mercantilismul vulgar ridicat la rang de principiu absolut. Se consideră că

35 Ibidem , p.50
36 Leo Frobenius, Paideuma , Editura Meridiane, București, 1985, pp .208-209

31
Occidentul este capabil doar de a hrăni trupul, ignorând (poate chiar cu bună
știință) hrana spirituală, care pentru multe comunități este mult mai
importantă. Spengler arăta că “declinul Occidentului nu înseamnă nici mai
mult nici mai puțin decât problema civilizației .”37 O concepție asemănătoare
provine și dispre spațiul răsăritean de gândire, Nikolai Berdiaev considerând
că "viața societăț ilor umane se află plasată sub semnul dominației
economiei, tehnicii, a unei politici bazate pe minciună, a unui naționalism
exacerbat. Ierarhia valorilor se stabilește conform principiului utilității și
într-o indiferență absolută față de adevăr. Cultura spirituală e sufocată. Nu
mai sunt puse în discuție valorile create de om, ci valoarea omului însuși.
Scopurile vieții umane s -au opacizat. Omul a încetat să înțeleagă de ce
trăiește și nu are timp să reflecteze asupra sensului vieții. Viața omului e
plină de mijloacele de viață, care au devenit un scop în sine."38
Oswald Spengler, la fel și Berdiaev, identifica u moartea unei culturi
cu civilizația , iar din această perspectivă, dată fiind extraordinara evoluție
tehnologică a secolului XX și începutului de s ecol XXI , se poate spune că
Occidentul nu este nimic altceva decât tragicul exponent al unei culturi
moarte. Este adevărat că Spengler considera că în același cadru pot fi incluse
și Islamul, și China, dar realitatea de astăzi ne demonstrează contrariul.
Islamul și culturile asiatice se află în plină reafirmare, în timp ce Occidentul
se rezumă doar la aspecte ce țin strict de civilizație , dacă este să ne raportăm
la diferențele amintite mai sus .
Aceasta este marea diferență: “omul cultivat își dirijează energia spre
înăuntru , omul civilizat spre în afară.”39 Se impune o precizare: omul
cultivat nu este în mod necesar omul cult, creatorul de cultură. Cultivat, în

37 Oswald Spengler, Declinul Occidentului vol.1, Editura Beladi, Craiova ,1996, p .53
38 Nikolai Berdiaev, Împărăția spiritului și împărăția Cezarului , Editura Amarcord, Timișoara, 1994, p.105
39 Ibidem , p. 62

32
accepțiunea spengleriană, poate fi și individul de la țară păstrător al unor
valori (dar și tran smițător al acestora) de a căror valabilitate și aplicabilitate
(nu în mod necesar practică) este convins. Ideea „cultivării” a fost o
constantă în definirea spiritului înstrăinat, inapt de a ma i produce valori de
prim rang î n plan cultural. Cel puțin acea sta este situația în cazul gânditorilor
germani cei mai semnificativi în privința discuțiilor purtate în jurul
conceptului de cultură. Frobenius a mers chiar mai departe. Convins de
faptul că prin cuvântul „cultură” sunt invocate zeci de definiții care nu
reușesc niciodată să se suprapună, a preferat introducerea unui nou concept,
cel de „paideumă”. După cum afirma în lucrarea cu același nume, „pe de o
parte, cuvântul cultură este utili zat în mod abuziv cu foarte multe înțelesuri
și e ca atare tocit, iar, p e de alta (…), prea strâmt și limitat. În locul său, eu
folosesc cuvântul preluat din grecește paideuma, căruia îi dau un sens extins,
un sens mai profund. Paideuma, ca realitate independentă, are viața sa
proprie. Se manifestă în trepte, ș i anume „intui tiv” în demonismul mediului
ambiant pueril (viața culturală și spirituală a vârstei copilăriei), apoi
„idealist” în lumea ideală (viața culturală și spirituală a vieții tinereții) și, în
sfârșit, „mecanicist” în lumea „faptelor” (viața culturală și spiritu ală a vârstei
mature). Paideuma este organică, dar la vârsta bătrâneții trece în stare senilă,
anorganică.”40
Perspectiva propusă de gânditorul german este cu adevărat
seducătoare, chiar și pentru simplul motiv că în momentul de față este
extraordinar a p orni o discuție despre cultură. Și aceasta deoarece mereu
există riscul lipsei de înțelegere cauzate de multitudinea de sensuri și
semnificații dobândite în timp de conceptul de „cultură”. Cu toate acestea,
paideuma nu a reușit să se impună definitiv în vo cabularul filosofiei culturii,

40 Leo Frobenius, op. cit., p . 99

33
pentru că altfel am fi discutat despre filosofie paideumatică. Motivul este la
fel de ușor de evidențiat. Frobenius condamna uzarea conceptului „cultură”
și propunea un altul, cel de „paideumă”, care se raporta la spirit. Do ar că ,
dacă există un concept care să depășească în multitudine de sensuri cultura,
acela este spiritul. Și astfel, involuntar, s -a încercat redefinirea unui concept
ambiguu prin raportare la un alt concept și mai dificil de încadrat într -o arie
relativ ex actă din punct de vedere al sensurilor. Cu toate acestea, Frobenius a
reușit să surprindă succint, în doar câteva rânduri, adevărata tragedie a
Occidentului.
Occidentalul secolului XX și începutului de secol XXI este un individ
prin excelență tehnic. Dez voltarea fără precedent a tehnologiilor extrem de
performante a reușit să pătrundă în toate compartimentele vieții sale,
acaparându -l, dar în același timp atrofiindu -i capacitatea de a fi creator de
cultură. Asupra acestui aspect s -a atras atenția încă din anii ’20, când
expansiunea tehnică se afla la începuturi. Frobenius scria că “dacă reflectezi
la continua extindere a culturii moderne, cu mașinile ei, cu sistemul ei
informațional, cu necesitățile ei economice, la modul cum tipărirea de cărți,
ziarul și telefonul atrag mereu noi domenii în sfera puterii lor, nu e greu să
calculezi cât de repede întreg spațiul terestru locuibil va fi învăluit în rețeaua
acestor organe de propagare ale unei epoci mecaniciste și în predilecția ei
pentru fapte, încât nici un popor de pe Pământ nu se va mai bucura de
virginitatea si izolarea necesare pentru dezvoltarea idealurilor unei paideume
populare, care să ducă la cultură”41. Dar o clarificare concretă a conceptului
de „cultură” totuși nu a fost oferită. Ideea întâlnită l a cei doi gânditori
germani, transpusă ulterior și în filosofia culturii de la noi, privește strânsa
legătură dintre spațiu și creația spirituală. În urma studiilor aprofundate

41 Ibidem, p . 225

34
privind cultura Africii, Frobenius a ajuns să delimiteze două tipuri culturale,
ambele legate de un anumit specific spațial. Este vorba de creațiile de tip
hamitic, reprezentate de spațiul -peșteră și caracterizate prin fatalism și
fanatism. Reprezentanții acestui tip cultural sunt orientalii și asiaticii.
Celălalt model este legat d e spațiul etiopian, ale cărui trăsături fundamentale
sunt spațiul infinit și libertatea interioară a indivizilor. Occidentalul este cel
caracterizat de o astfel de viziune. Spengler a avut o părere diferită,
propunând un model ceva mai elaborat, în care er au incluse șase tipuri
culturale, dar ideea fundamentală, a creației generate de apartenența la un
anumit spațiu , s-a păstrat.
Cu toate delimitările și speculațiile pornite de la o bază mai mult sau
mai puțin concretă, totuși cei doi filosofi nu au izbut it să elaboreze o
definiție a culturii aptă de a fi asumată pe o scară cât mai largă.

Lucian Blaga și noologia abisală

Nici spațiul românesc nu a rămas indiferent la discuțiile purtate în
jurul culturii, existând o serie de idei și opinii care merită luate în
considerare. Blaga, Cioran, Vianu și, mai nou, Mircea Malița au încercat
într-un fel sau altul să clarifice problema. În cazul lui Blaga, situația este
similară cu cea a lui Frobenius sau Spengler, dar într -un alt registru. În timp
ce germani i încercau să se detașeze de metafizică prin raportare la istorie și
etnologie, gânditorul român apelează din plin la argumente de ordin
metafizic. În încercarea de a justifica minoratul cultural al românilor, Blaga
dezvoltă un admirabil artificiu conceptual în planul filosofiei culturii. El nu
se referă întotdeauna direct la modul de apariție al unei culturi și la
elementele definitorii ale acesteia, preferând să utilizeze o serie de noi

35
concepte pentru a -și susține ideea. Din punctul său de vedere, în primul r ând,
atunci când dorim să vorbim de o cultură anume, trebuie să avem în atenție
ceea ce el a denumit „noologie abisală”. Aceasta se referă la „structurile
spiritului inconștient, căci alături de un „suflet” inconștient admitem și
existența unui „spirit” in conștient.”42 În continuare, filosoful român aduce în
discuție fenomenul personanței, prin care inconștientul ajunge în preajma
conștiinței, oferindu -i acesteia relief și adâncime. Cel mai evident este cazul
manifestării „în procesul creației spirituale, ma i ales al celei artistice.”43
După modelul oferit de Frobenius și Spengler, Blaga susține că „la baza așa –
numitului sentiment spațial specific al unei culturi sau al unui complex de
creațiuni spirituale, individuale ori colective, stă, după părerea noastră, un
orizont sau o perspectivă, pe care și -o creează inconștientul uman, ca un
prim cadru necesar al existenței sale.”44 Această idee a fost susținută și
argumentată în mod consecvent în Trilogia culturii , nereușind totuși să
creeze o imagine coerentă și def inibilă a conceptului de „cultură”. Blaga a
fost prea ancorat în încercările de justificare a minoratului creațiilor
spirituale românești pentru a -și îndrepta atenția asupra definirii terminologiei
utilizate.
Una dintre puținele încercări în acest sens s usține că „cultura răspunde
existenței umane întru mister și pentru revelare, iar civilizația răspunde
exsitenței întru autoconservare și securitate. Între ele se cască deci o
deosebire profundă de natură ontologică.”45 O idee generală se poate contura
în acest mod, dar ceea ce susține Blaga nu este în mod necesar o definiție ,
cât un mod de a fi al omului. Cultura este răspunsul uman la o necesitate ce

42 Lucian Blaga, Orizont și stil , în Trilogia culturii , Editura Minerva, Bucureșt i, 1985, p . 80
43 Ibidem, p . 99
44 Ibidem, p . 113
45 Idem – Geneza metaforei și sensul culturii , în Trilogia culturii , Editura Minerva, București, 1985, p . 402

36
ține de un orizont inconștient, în timp ce civilizația este un produs al
instinctelor de autoconservare con știentizate. Asemănătoare era și ideea lui
Elias, care se referea la cultură în strânsă legătură cu spiritul, în timp ce
civilizația era legată de suprafață, de comoditate și lipsă de creativitate. Însă
analiza lui Blaga s -a restrâns doar la aceste conside rații, extrem de
metaforice și greu de inclus în cadrul necesar delimitărilor de ordin
terminologic. Mult mai exact în exprimare fusese Spengler, a cărui concepție
poate fi rezumată, oarecum brutal, la ideea că moartea culturii dă naștere
civilizației.

Culturi și civilizație

Interesant este faptul că nu s -a ajuns la un consens nici în privința
pluralității de culturi și civilizații. Toți autorii amintiți până în acest moment,
cu excepția lui Fukuyama, vorbeau de „culturi”, „civilizații”, „cultură” și
„civilizație”. Nu există o idee care să permită lansarea unei teorii privind o
unitate culturală. La noi, Mircea Malița a încercat să argumenteze în sensul
existenței unei varietăți culturale extreme combinate cu o indestructibilă
unitate de ordin civilizați onal. El afirma că „este vorba în speță de degajarea
elementelor care constituie culturile. Ele pot fi definite ca sisteme de credițe
care, potențate de valori specifice, devin atitudini și definesc mentalități. În
general, sunt moștenite sau inculcate, au lineație istorică și tradițională,
aparțin unor grupuri a cărăr coeziune o asigură. Sunt subiective și greu
transferabile. Culturile sunt prin definiție exclusiviste și subliniază diferența.
Ele nutresc sentimentul identității. Prin încălzire de generează în fanatism.
Nu exist ă cultură cu majusculă, ci numai culturi diverse, variate, întotdeauna
la plural. Varietatea lor e o binefacere, e sursa practic nesfârșită a

37
împrospătării viziunii noastre despre lume și a definirii individului și
umanității. Sunt mar ea sursă a identității.
La celălalt pol stă o încrengătură specială care a fost construită pe
cunoștințe, tehnici și proceduri de aplicație universală. Noi o numim
civilizație. Noi o vedem așa cum este întrupată de purtătorii ei cei mai
avansați. Are cent rele sale de excelență. De aici iluzia că există o civilizație
vestică, alta asiatică și, supremă eroare, că ea a fost sau poate fi ideologică
sau religioasă. Civilizația există la singular și este scrisă cu majusculă. Este
modul de a produce avuție, care este putere. De aceea degenerează în crearea
de instrumente de distrugere și dominație.
Funcțiunile lor sunt diferite: culturile ne spun cine suntem și ce sens
putem să dăm vieții. Civilizația ne ferește de foame, boli, ne adăpostește
într-un habitat pri elnic și poate produce bunăstare. Producția de bunuri,
servicii și cunoștințe îi aparțin.”46
Citatul poate fi prea lung, dar este sugestiv. Mircea Malița
concentrează în câteva rânduri o mare parte din ideile susținute de
predecesorii săi. Cultura și civi lizația sunt două realități total diferite dar
complementare, prima dintre ele bucurându -se de o pluralitate de invidiat în
timp ce a doua este de o unitate practic indestructibilă. Într -o exprimare mult
mai concisă, regăsim la Malița distincția mult mai p oetică a lui Blaga:
cultura ține de existența întru mister și pentru revelare, în timp ce civilizației
îi revine existența întru autoconservare și securitate. Numai că, spre
deosebire de autorul Trilogiei culturii , ex-ministrul învățământului aduce o
serie de argumente demne de luat în seamă în vederea susținerii punctului
său de vedere. Astfel, „dacă ne referim la funcțiunile culturilor și ale
civilizației, trebuie să constatăm că principala nevoie fundamentală la care

46 Mircea Malița, Zece mii de culturi, o singură civilizație , Editura Nemira, București, 1998, p.14

38
răspunde cultura este identitatea ind ividuală și de grup. Suntem cine suntem
prin limba pe care o vorbim, moștenirea istorică, valorile, tradițiile și
obiceiurile pe care le împărtășim, prin creația literară, artistică și filosofică în
care ne -am format. (…) Cultura satisface nevoia de apar tenență opusă
singularității. Când seacă și nu hrănește produce alienarea. Este vorba deci
de o funcție vitală.”47 Spre deosebire de cultură, funcția esențială a
civilizației este dea satisface „alte cerințe de bază ale omului: cunoștințele
care îi îngădui e să-și asigure existența: apă, hrană și adăpost, securitatea
personală și a colectivității, energie și putere, viață decentă și acces la
fructele cunoașterii. (…) Așa cum cultura poate avea grade referitoare la
măsura în care este însușită, civilizația are diferențe de nivel notabile. Ea
prezintă planetar fenomenul centrelor și periferiei. Sunt centre privilegiate
istoric în care viteza de dezvoltare a civilizației este mai mare. Ele nu sunt
permanente, ștafeta civilizației circulă dintr -un continent în altul, dintr -o
regiune în alta.”48 Așadar, diferența majoră dintre culturi și civilizație este
din nou plasată în registrul creației spirituale, indiferent de forma acesteia de
manifestare (artă, etică etc.), aflată în opoziție cu nevoile mult mai palpabile
ce țin de confort și liniște materială. Tudor Vianu a încercat să exprime un
echilibru între cele două concepte, susținând că "civilizația ar fi deci o
cultură afectată exclusiv țintelor tehnico -economice, și mărturisesc că nu
înțeleg destul de bine atitu dinea polemică față de civilizație pe care o
afișează unii dintre gânditorii care disting între cultură și civilizație.
Civilizația nu este o entitate care s -ar opune culturii, este numai unul dintre
aspectele ei. Nu trebuie să dorim distrugerea unei civil izații pentru a obține
cultura; trebuie cel mult să dorim completarea ei, iar când recunoaștem că

47 Ibidem, p .37
48 Ibidem, pg.38

39
într-un anumit mediu valorile civilizatorii propriu -zise au crescut, trebuie să
ne întrebăm numai dacă cultivarea exclusivă a acestor ținte este suficientă și
dacă nu cumva ea trebuie completată cu urmărirea celorlaltor finalități
culturale ale omenirii."49

Dincolo de distincțiile conceptuale: Huntington și Fukuyama

Într-un cu totul alt registru se înregistrează concep ția altui autor
contemporan, S.P. Hunti ngton. El consideră, în bună tradiție anglo –
americană, că „identitatea culturală și cultura care, la nivelul cel mai
răspândit, sunt identități ale civilizației, modelează tendințele de coeziune,
dezintegrare și conflict în lumea de după Războiul Rece.”50 Așadar, o
distincție clară între conceptele de „cultură” și „civilizație” nu își are locul,
atât timp cât sunt de fapt două realități suprapuse. Această idee este
surprinsă succint în ideea că „în această lume nouă, politica locală este
politica etnicității , iar politica globală este politica civilizațiilor. Rivalitatea
dintre superputeri este înlocuită cu ciocnirea civilizațiilor. În această lume
nouă cele mai pătrunzătoare, importante și periculoase conflicte nu vor fi
între clase sociale, bogați și săraci sau alții definiți din punct de vedere
economic drept grupuri, ci între popoare aparținând diferitelor entități
culturale.”51 Prin urmare, cele două concepte sunt folosite pentru a desemna
aceeași realitate, indiferent că ține de un registru pur spiritual sau de unul de
sorginte mate rială. În acest fel este evitat un complicat artificiu de ordin
terminologic, necesar la elaborarea oricărui studiu cu pretenții de seriozitate.

49 Tudor Vianu, Studii de filosofia culturii , Editura Eminescu, București, 1982, pp.160 -161
50 Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor , Editura Antet, București, 2000, p .27
51 Ibidem, p .36

40
Același lucru a fost susținut și ulterior publicării Ciocnirii civilizațiilor ,
Hunt ington arătând că „importanța culturii astăzi este cea care face diferența
de politica dusă anterior Războiului Rece și cea de după acesta.”52 Dacă
problema ar fi fost abordată din perspectiva lui Malița, de exemplu, sau a lui
Spengler, în acest caz ar fi f ost vorba de civilizații care au cuvântul decisiv
de spus în stabilirea polilor de autoritate la nivel global. Huntington evită
probabil intenționat o delimitare strictă între cele două concepte, poate
tocmai pentru a nu da lucrării sale o aură metafizică în totală discordanță cu
aspectele concrete pe care le abordează.
După cum s-a amintit deja, nic i Fukuyama nu face mare caz de
distincțiile terminologice. El a expediat ușor problema definițiilor date
culturii, în “Marea Ruptură ” făcând trimitere la vari etatea posibilităților de
alegere ale indivizilor, după ce în “Sfârșitul istoriei și ultimul om ” arătase că
„religia, naționalismul și combinația de obice iuri și datini ale unui popor
(ceea ce se î nțelege în general prin cultură ) au fost de obicei interpre tate ca
obstacole în calea stabilirii unor instituții politice democrate și economii de
piață reușite.”53 Prin urmare, cultura ar fi într -un fel sau altul o piedică în
calea civilizației, cel puțin în cazul în care ar fi acceptate distincțiile făcute
de pre decesorii săi. Dar, ca și Huntington, nu a făcut niciodată o diferență
clară între conceptele de „cultură” și „civilizație”. Aceasta reiese clar din
faptul că gânditorul american susținea că „sentimentul identității naționale,
religia, egalitatea pe plan s ocial, tendința firească spre societatea civilă și
experiența istorică a instituțiilor liberale constituie laolaltă cultura unui

52 Idem, Global Perspectives on W ar and Peace or Transiting a Uni -Multipolar World , in Bradley Lecture
Series, American Enterprise Institute, May 11, 1998
53 Francis Fukuyama, Sfârșitul istoriei și ultimul om , Editura Paideia, București, 1997, p .11

41
popor.”54 Conform acestei idei, în ceea ce s -ar înțelege prin cultura unui
popor intră laolaltă elemente care pentru cei ce s -au ocupat amănunțit de
distincțiile terminologie țin atât de cultură , cât și de civilizație. O astfel
poziție indică o tendință evidentă la nivelul discuțiilor în jurul celor două
concepte, și anume că se încearcă , pe cât posibil , evitarea capcanelor
concept uale și se dorește o nivelare a sensurilor. De fapt, atât Huntington cât
și Fukuyama se plasează pe aceeași poziție cu Freud, care afirma că "cultura
umană – mă refer la tot ceea ce a ridicat viața umană deasupra condiției sale
animale și prin care viața o mului se deosebește de viața animalelor – și refuz
să separ cultura de civilizație – îi înfățișează observatorului, se știe, două
fețe. Ea cuprinde, pe de o parte, toată știința și capacitatea de acțiune pe care
oamenii le -au urzit pentru a stăpâni forțele naturii și a obține de la ea
lucrurile pentru satisfacerea trebuințelor umane; pe de altă parte, toate
organizările care sunt necesare pentru reglarea relațiilor între oameni și mai
ales a împărțirii bunurilor accesibile."55

Cultură și civilizație: un tă râm al disputelor

Discuțiile în jurul conceptelor „cultură” și „civilizație” sunt departe de
o finalitate previzibilă. O concepție unitară în această privință încă nu există,
și probabil prea curând nici nu va fi adoptată, în principal datorită diferențe i
de mentalități, fapt reliefat de fiecare dintre concepțiile enumerate. Este
dificil de ajuns la un consens în privința celor două concepte, ele în timp
ajungând să aibă zeci, d acă nu sute de sensuri. Mircea M alița amintea la un
moment dat c ă au fost sist ematizate aproximativ 164 de definiții ale culturii,

54 Ibidem, p .191
55 Sigmund Freud, Viitoru l unei iluzii , în Opere vol. IV (Studii despre societate și religie) , Editura Trei,
București, 2000, p. 109

42
ceea ce îndepărtează șansele acceptării unei păreri comune. O posibilă
soluție ar fi într -adevăr cea propusă indirect de Fukuyama și Huntington, și
anume acceptarea celor două conce pte ca sinonime. Ar fi , în acest mod ,
evitate multe confruntări ce țin de un registru pur teoretic, fiind lăsat mai
mult spațiu discuțiilor centrate pe aspecte mult mai concrete. În cazul
filosofiei culturii, adeseori se uită că o atitudine ce ține doar de speculativ
este depăș ită. În momentul de față filosofia culturii implică o serie de
considerații ce pleacă de la date concrete. Nu doar concepte le abstracte, ci și
multe aspecte ce țin de sociologie, politică, etnologie, psihologie, psihanaliza
maselor, economie și așa mai dep arte (toate făcând parte din amplul sistem
al științelor culturii de care vorbea Max Weber) dau o bază solidă discuțiilor
implicate de această disciplină. Certurile la nivel teoretic nu își mai au rostul
dacă sunt scăpate din vedere punctele fixe, reperele concrete pe care se
bazează întreaga filosofie a culturii.
Toate aceste discuții sunt , într-un fel , un mare deserviciu adus
filosofiei culturii, una dintre cele mai actuale și mai concret e discipline
filosofice. Atât timp cât astfel de „conflicte” vor pe rsista la nivel conceptual,
va exista și o aură de neîncredere la adresa acestei ramuri filosofice. Situația
este cu atât mai gravă cu cât suspiciunile plutesc chiar asupra obiectului său,
fiind practic vizate incertitudini majore privind acel „ceva” la ca re se
raportează inevitabil fiecare discurs al filosofiei culturii.
Distincția cel mai des evidențiată privește cultura ca pe un produs al
spiritului, iar civilizația ca pe un rezultat al dorinței de confort. Cu toate
acestea, cele două au mers mână în mâ nă încă din cele mai vechi timpuri.
Primitivul care a desenat pe pereții unei peșteri a folosit o unealtă. O daltă
asemănătoare cu a lui Michelangelo era folosită și de cei ce finisau blocuri
de stâncă pentru locuințe. Cu pana au fost scrise Sonetele shake speariene și

43
tot cu ea au fost ținute evidențe contabile. De la contemplarea Universului au
pornit vaste sisteme ontologice, dar și teoriile lui Newton și Einstein. Și
exemplele pot merge la nesfârșit. Este vorba de concepte ce pot fi conciliate,
fiind nec esară doar bunăvoința celor ce le folosesc. Tot ceea ce este necesar
ține de existența unui calcul al avantajelor și dezavantajelor menținerii unor
dispute pur teoretice, care la un moment dat se pot dovedi ne faste pentru
filosofia culturii, prin prisma mu tării centrului de greutate al problemelor
dinspre chestiunile concrete către o serie de neconcordanțe de idei ce la un
moment dat se dovedesc relativ irelevante în contextul actual al evoluției
culturale dar care tind să acapareze, cel puțin în parte, dis cursul filosofiei
culturii.

44
Capitolul III

Globalizare și conflict

În ultimele două -trei decenii, expresia “conflict cultural” sau “conflict
civilizațional” este din ce în ce mai des întâlnită. Problema care face obiectul
acestui ca pitol privește geneza acestor conflicte, evitând "devierea" de la
tema propusă prin prezentarea diferențelor dintre cultură și civilizație ,
chestiuni abordate în capitolul precedent .
Premisa de la care pornește această secțiune a tezei este extrem de
clară: conflictul există și, într-o măsură mai mare sau mai mică, afectează
întreaga omenire . Originile acestui fenomen sunt vechi, putând regresa în
timp până în secolele XII -XIII, când creștinismul occidental a încercat să -și
impună cu forța idealurile unive rsale. Dacă sunt cunoscute originile
conflictului, aceasta nu în seamnă absolut deloc că se poate ști cu certitudine
cum va evolua și dacă va lua sfârșit vre odată. Aceasta poate și din pricina
faptului că istoria timpului nostru va fi scrisă așa cum trebuie abia peste cel
puțin o jumătate de secol. Sing urul lucru ce poate fi făcut ține de constatarea
unor realități, de sistematizare a acestora și, eventual, de emiterea unei serii
de ipoteze mai mult sau mai puțin viabile, evitând însă cu orice chip
absolutiz area, principializarea ideilor propuse.
Conflictul cultural global , așa cum am specificat puțin mai sus, și cum
tangențial a fost dezvoltat și într -un capitol anterior, se originează în
universalismul occidental. "Trebuie spus că, începând cu secolul al XIX-lea,
schemele de gândire, formele politice, mecanismele economice
fundamentale ale Occidentului au devenit universale, prin violența
colonizării (…). Eu asta înțeleg prin Occident, acest soi de mic fragment al

45
lumii al cărui straniu și violent destin a fost să -și impună în cele din urmă
felul de a vedea, de a gândi, de a spune și de a face întregii lumi. E adevărat
că lumea a intrat în conflict cu acest Occident, că s -a separat de el, că
încearcă acum… că a ajuns să -l facă să -și piardă poziția preem inentă, dar
asta nu împiedică faptul că instrumentele care au fost folosite în lumea
întreagă pentru a reduce Occidentul și a -i scutura jugul, aceste instrumente
tot Occidentul le -a forjat, mai pe toate. "56
Astăzi această trăsătură a spațiului occidental , de a-și extinde influența
la nivel mondial, este mai bine cunoscută sub numele de globalizare . Ce este
însă această globalizare, și, mai important, cum se manifestă ea în realitate?
Putem încerca să definim acest fenomen în termeni valorici: Occidentul
încearcă o impunere a propriului s istem valoric tuturor celorlaltor culturi,
considerând că o valoare privită drept pozitivă în spațiul său va fi acceptată
în același mod în orice alt areal cultural. Până după al doilea război mondial,
în mare parte această tendință (pe care am putea -o numi, fără teama de a
greși prea mult , o ideologie) părea viabilă, deși unele semnale de alarmă
apăruseră încă de la începutul secolului XX. Occidentul se află în declin,
motiv suficient pentru respingerea valorilor sale de căt re alte culturi. Politica
sa universalistă a reușit în ultimele decenii să se dovedească lipsită de
valabilitatea dorită, astfel încât culturi care până nu de mult doreau să adopte
modelul occidental luptă pentru a se reafima. În încercarea de emancipare d e
sub tutela unei table de valori venită din exterior, tot mai multe națiuni își
redescoperă propriile culturi, prezentate adesea drept mult mai importante
decât sunt în realitate. Nu este un fapt condamnabil, deoarece un astfel de

56 Michel Foucault, Theatrum philosophicum , Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2001, pp.412 -413

46
demers justificativ (cul turodiceic)57 are scopul de a evidenția o anumită
cultură în raport cu cea occidentală. Iar a reuși să te impui în fața
occidentului necesită și unele exagerări.

Plusuri și minusuri ale globalizării

Globalizarea, din perspectivă mai degrabă economică, este un
complex sistem în care se dezvoltă piețe dintre cele mai diferite, apar
corporații internaționale, investiții în toate țările lumii și așa mai departe.
Concomitent cu acest fenomen însă, apar deopotrivă oportunități și
dezavantaje în tot ceea ce ți ne de cultură. Din acest unghi au fost elaborate o
serie de teorii care văd globalizarea ca pe o bază a unei diversificări a
culturii, prin creșterea fără precedent a produselor culturale de orice natură,
dar și altele ce susțin că globalizarea nu ar fi al tceva decât fundamentul unei
„McDonald -izări a culturii” prin impunerea exclusivă a modelelor de
proveniență occidentală. O altă idee este cea a melanjului cultural, rezultat al
influențelor necontrolate ce vin dinspre toate arealele culturale, și care
finalmente va genera un singur gen de cultură în care se vor regăsi mii de
influențe. De fapt, toate aceste teorii v in să se completeze reciproc. Aș a cum
globalizarea oferă o posibilitate deloc ignorabilă, cea a comunicării libere
între culturi, la fel ea gen erează și o anumită omogenizare, palpabilă
deocamdată la nivelul armonizării legislațiilor sau al unora dintre practicile
sociale de zi cu zi. Globalizarea este o creație a Occidentului care, deși poate
începe să -și mai piardă din influență, va mai avea mu lt timp un cuvânt greu
de spus pe scena mondială.

57 Termen format din cuvântul românesc „cult ură” și din cel grecesc „dike” (dreptate, justiție), pentru a
desemna atitudinile justificative în plan cultural

47

Declinul Occidentului

Deși aflat în declin, aceasta nu înseamnă că Occidentul se va stinge
brusc. Ar fi deplasată o asemenea opinie, deși unii (cum ar fi
fundamentaliștii musulmani) fac tot ceea ce pot pentru a pregăti un astfel de
final. Este foarte posibil ca primatul occidental să rămână valabil, cu unele
limitări, și în acest secol. Cu toate acestea, este limpede că influența
exercitată de către cultura occidentală scade pe zi ce trece. Mai există în că
unii optimiști, cazul lui Francis Fukuyama, care postulând “sfârșitul istoriei”
declara u acest eveniment ca împlinit în momentul în care va prima în toate
statele ideea de “democrație liberală”. Gânditorul american considera că
“dacă evenimentele contin uă să se desfășoare ca în ultimele decenii, este
posibil ca ideea unei istorii universale și direcționale care duce la democrația
liberală să li se pară mult mai plauzibilă oamenilor și ca impasul relativist al
gândirii moderne să se rezolve, într -un fel, de la sine. Adică, relativismul
cultural (o invenție eu ropeană) ni s -a părut plauzibil în secolul acesta (XX,
n.n.) pentru că, pentru prima oară, Europa a fost obligată să se confrunte cu
culturile neeuropene trecând prin experiența colonialismului și a
decolonizării. (…) Dar dacă în timp din ce în ce mai multe societăți având
culturi și istorii diferite vor urma modele similare de dezvoltare, dacă există
o convergență continuă a tipurilor de instituții care guvernează cele mai
avansate societăți și dacă pr ocesul de omogenizare se continuă ca rezultat al
dezvoltării economice, atunci ideea de relativism poate să piardă teren. ”58

58 Francis Fukuyama, Sfârșitul istoriei și ultimul om , Editura Paideia, București,1997, p .291

48
Susținători ai globalizării

Fukuyama a scris cartea din care este citat pasaj ul de mai sus imediat
după prăbușirea în lanț a blocului comunist, el fiind convins că Statele Unite
nu mai au alt rival pe măsura lor, astfel încât vor reuși în sfârșit să își
universalizeze valorile fără piedici imposibil de depășit. Și la noi există
astfel de optimiști, unul dintre ei considerând că “vântul globalizării aduce
pace, deși este la ora asta acuzat că a stârnit renașterea tradiționalismului,
fragmentării și localismului, ce stau la rădăcina conflictelor culturale și
ideentitare din lume.”59 Mircea Malița, ministru al învățământului în
perioada comunistă, își întemeia încrederea pe cu totul alte a rgumente decât
Francis Fukuyama : dacă gânditorul american era perfect convins de
adaptarea universală a “idealului” reprezentat de sistemul politic american și
pe totala valabilitate a valorilor ace stuia, autorul român vizează implantarea
la nivel global a unor valori și norme adoptate în cadru multinațional și,
bineînțeles, multicultural. În acest context, Malița susținea că “prin
Declarațiile Drepturilor Omului au fost oferite civilizației un set d e valori
care transcend limitele culturilor și devin standarde și norme, recunoscute și
aplicabile peste tot, la rând cu teoremele științei, cu regulile tehnologiei sau
cu practicile economiei”60, pentru a arăta că “Declarația Universală a
Drepturilor Omulu i de acum o jumătate de secol (10 decembrie 1948, n.n.)
este documentul prin care sistemul internațional a atins planul globalizării.
Ea nu privește doar omul, ci omenirea fără granițe.”61

59 Mircea Malița, Zece mii de culturi, o singură c ivilizație ,Editura Nemira, București ,1998, p .232
60 Ibidem, p 169
61 Ibidem, p .170

49
Globalizarea, un plan amenințat

Indiferent de unghiul din care este abordată problema, de dominația
unui ideal politic, căci, după cum arată E. Ionesco “în principiu, cultura nu
poate fi disociată de politică”62 sau de universalizarea unui sistem de norme
mai mult cu caracter moral (deși se încearcă implantarea lor ca putere a
legii), un ideal universal, globalizator nu este nimic altceva decât o utopie.
Singură realitatea ne dă răspunsul la ceea ce se întâmplă de fapt, iar
începutul mileniului trei stă sub semnul conflictului, lucru ușor observabil,
dar mult mai dif icil de explicat. Occidentul a încetat de a mai fi idealul
existent aici și acum pentru un număr din ce în ce mai mare de națiuni
posesoare ale unor culturi dintre cele mai diferite. Unul dintre principalele
motive ale acestei stări de lucruri ține de fapt ul că “Occidentul a cucerit
lumea nu prin superioritatea ideilor, valorilor sau religiei sale (la care mulți
membri ai altor civilizații au fost convertiți), ci mai degrabă prin
superioritatea sa în aplicarea violenței organizate. Occidentalii uită adesea
acest lucru, nu și non -occidentalii.”63 Occidentul pe parcursul întregii sale
istorii a abuzat de forță, iar acum i se răspunde cu aceeași monedă în numele
unor credințe la care occidentalul nu a binevoit niciodată nu să adere, ci să
încerce să le accept e măcar, dacă nu chiar să le înț eleagă și să le susțină.

Dușmanii Occidentului

Mai mult încă, dacă până la sfârșitul anilor 1980 întreg Occidentul era
unit pentru a combate pericolul reprezentat de către comunism, astăzi apar

62 E.ugen Ionesco, Sub semnul întrebării , Editura Humanitas, București ,1994, pg.40
63 Samuel P.Huntington, Ciocnirea civilizațiilor Editura Antet, București, 2001, pg.73

50
tensiuni din ce în ce mai ev idente între aliații tradiționali, care au făcut front
comun timp de zeci de ani. La aceasta se adaugă faptul că unele state asiatice
cu orientări pro -occidentale (cazul Japoniei și al Coreei de Sud) încep să se
distanțeze de Occident (în special de Statel e Unite) reafirmându -și
identitatea culturală și politică. Nu este o noutate nici teribila revenire a
Islamului, care se opune mai dur ca niciodată valorilor occidentale. În ultimii
ani, chemările la declanșarea Jihadului au fost din ce în ce mai dese, iar
manif estările teroriste în numele lui Allah au făcut mii de victime,
culminând cu atentatele din 11 septembrie 2001.
Declinul lin dar constant al Occidentului a fost sesizat încă de la
începutul secolului XX de gânditori precum Le o Frobenius și Oswald
Spengler, așa cum s -a subliniat într -un capitol anterior. Influențat de părerile
gânditorilor din spațiul german, Nicolae Bagdasar scria și el, după primul
Război Mondial, că "unitatea aceasta geografică pe care noi o numim
Europa, este așa de indisolubil u nită cu noțiunea de cultură, încât nimic din
ceea ce se întâmplă în domeniul culturii nu -i este și nu -i poate fi străin, ci
dimpotrivă o preocupă în cel mai înalt grad. S -ar putea chiar spune că aceste
două noțiuni se pot înlocui una pe alta, căci noi când spunem Europa ne
gândim întotdeauna la cultura ei, iar când spunem cultură ne gândim la
Europa. Așa se explică de ce acum un deceniu și jumătate aproape, când
conflictele politice și economice dintre statele europene luaseră calea dură a
armelor, s -a căut at să se explice acest fapt nu numai cu ajutorul altor
fenomene politice și economice, ci se vedea în el rezultatul crizei prin care
trecea cultura europeană însăși, ba chiar s -a vorbit de ceva mai grav și mai
brutal: de falimentul acestei culturi."64

64 Nicolae Bagdasar, Criza culturii moderne , în Scrieri, Editura Eminescu, București, 1988, p.384

51
În a doua jumătate a secolului trecut a devenit din ce în ce mai clar un
fel de vid valoric al Occidentului. Superioritatea economică și tehnică au
menținut însă până în ziua de azi un oarecare avantaj în fața celorlaltor
națiuni (și culturi) dar și acest ava ns al Occidentului devine din ce în ce mai
mic, până când… Dar nu se pot face predicții. Se poate doar presupune pe
baza a ceea ce s -a întâmplat până astăzi (deși chiar și acest astăzi se refuză ,
adeseori, unei cunoașteri adecvate).
Încă din perioada Răzb oiului Rece mijloacele de răspuns ale
Occidentului în fața diferitelor amenințări, în ciuda enormelor sale
posibilități tehnice și economice, s -au dovedit insuficiente. Motivul: treptat,
occidentalul și -a pierdut religia, credința care să îi ofere capacita tea de a
lupta. “Slăbiciunea și forța Occidentului rezidă în faptul că el nu se poate
lupta fără rațiuni profunde.”65 Occidentul a devenit un “spirit înstrăinat”,
divizat. Statele Unite își refuză din ce în ce mai mult orice origine
europeană, iar Europa f ără Statele Unite deja s -ar afla în inferioritate față de
alte state neoccidentale (cazul Japoniei și chiar al Chinei). Dar și americanii
ar avea de suferit de pe urma ruperii de Europa, prin retezarea propriilor
rădăcini; ei ar ajunge să “plutească” deasu pra a cel puțin unui mileniu de
istorie și cultură. Cu toate acestea, între Statele Unite și Europa s -a produs
deja o “separație de fapt”.66 O eventuală împăcare ar fi dezirabilă pentru
Occident, acest lucru însemnând probabil prelungirea supremației sale l a
nivel global. S.P.Huntington a arătat cât se poate de explicit că “atât viitorul
Statelor Unite cât și cel al Occidentului depind de reafirmarea făcută de
americani devotamentului lor față de civilizația occidentală.”67

65 Eugen Ionesco, op. cit. pg.41 -42
66 Termen juridic din dreptul familiei:soții nu au divorțat, dar s -au separat, având domicilii diferite și vieți
personale indepen dente.
67 Samuel P.Huntington, op. cit. pg. 456

52

Vestul și restul

Din punctul de vedere al Occidentului, cine ar fi “băieții răi” (the bad
guys, engl.)? O privire pe cât se poate obiectivă oferă un răspuns destul de
descurajator: toată lumea. “Problema centrală, în relațiile dintre Occident și
restul este, prin urmare, discordanța din tre eforturile Occidentului – în
special ale Americii – de a promova o cultură occidentală universală și
capacitatea sa în declin de a face un asemenea lucru.”68 Împotriva tuturor
evidențelor, occidentalul continuă să se raporteze la lume în întregul ei din
interiorul unei paradigme dualiste – noi și ei – , atitudine absolut
nerecomandabilă în situația dată. Într -un fel, această atitudine amintește de
grecii și de romanii antichității, care îi considerau barbari pe toți cei care nu
făceau parte din arealul l or cultural. Din nefericire însă, un asemenea mod de
situare în lume nu poate fi considerat în nici un caz benefic, adeseori
occidentalul fiind reticent la tot ceea ce el consideră element cultural alogen.
Occidentalul secolului XX și începutului de secol XXI este un individ
prin excelență tehnic. Dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor extrem de
performante a reușit să pătrundă în toate compartimentele vieții omului din
Occident, acaparându -l, dar în același timp atrofiindu -i capacitatea de a fi
creato r de cultură. Asupra acestui aspect s -a atras atenția încă de la începutul
secolului trecut, când expansiunea tehnică se afla încă la începuturi. Astăzi
situația este cu mult mai gravă decât și -ar fi imaginat -o, de exemplu,
Frobenius. Occidentul încearcă s ă-și redescopere potențele generatoare de
cultură dar același lucru se întâmplă și în cadrul altor civilizații și în mod
sigur cu mai mult succes decât în Occident.

68 Ibidem, pg266

53
Astăzi cel mai înverșunat dușman al Occidentului (poate cu excepția
lui însuși) este repr ezenta t de către cultura islamică. Framcis Fukuyama arăta
că “Islamul constituie o ideologie sistematică și coerentă, exact ca
liberalismul și comunismul, având propriul său cod moral și propria sa
doctrină de dreptate politică și socială. Apelul Islamului este în mod
potențial universal, adresându -se tuturor oamenilor în calitatea lor de oameni
și nu doar de membri ai unui anume grup etnic sau național. Și într -adevăr,
Islamul a învins democrația liberală în multe părți ale lumii islamice,
devenind o ameni nțare serioasă pentru practicile liberale chiar și în țările în
care nu au obținut puterea politică în mod direct.”69. Revenirea în forță pe
scena globală a Islamului trebuie neapărat pusă în legătură cu sumele imense
ce au intrat în statele arabe în urma e xportului masiv de petrol. “Așa cum
bogăția occidentală a fost anterior văzută ca fiind dovada superiorității
culturii occidentale, bogăția în petrol a fost văzută ca fiind dovada
superiorității Islamului.”70
Islamul la fel ca și creștinismul are un sistem de valori bine structurat,
pe care dorește să -l impună și altora. La fel cum în Occident sunt vehiculate
norme morale precum toleranța, libertatea etc, în țările arabe este impus
spiritul de sacrificiu drept una dintre valorile supreme, deoarece așa este
stipulat in Coran . Orice idee care vine în contradicție cu spusele Profetului
este respinsă, islamicii reacționând cu deosebită violență la orice încercare
de implementare a unor valori din exterior. Privind însă problema de pe o
poziție mai detașată față de principiile occidentale, un tânăr musulman, de
exemplu, nu poate fi acuzat într -un mod prea dur. El a fost învățat să -și dea
viața pentru numele lui Allah și să mânuiască o armă la o vârstă când micul

69 Francis Fukuyama, op.cit. pg.48
70 Samuel P.Huntington, op. cit. pg. 170

54
John din Statele Unite se plimba cu bicicleta sau î nvăța să țină în mână o
bâtă de baseball. Din copilărie musulmanul învață ce este ura față de valorile
(bineînțeles considerate ca non -valori) occidentale și față de tot ceea ce
reprezintă Occident, începând cu Coca -Cola și Mickey Mouse și încheind cu
demo crația liberală cea mult lăudată de Fukuyama. “După cum declara el
(Osama bin Laden, n.n.) în 1998 într -un interviu pentru televiziunea Al –
Jazzera orice musulman adult îi urăște pe americani, pe evrei și pe creștini.
Este convingerea și religia noastră.”.71 Această respingere absolută a
Occidentului de către o parte a musulmanilor poate însă să aibă și rădăcini
mult mai vechi, originate în vechea supremație islamică, care treptat a
pierdut din ce în ce mai mult teren (atât la propriu, cât și la figurat) în f ața
creștinătății. " E aici o problemă care, cred, a fost atinsă în treacăt dar în fond
niciodată tratată. Au fost două mari religii universale în lumea
mediteraneană, lăsăm deoparte Asia, care e încă o altă problemă. Au fost
două…erau trei monoteisme, ce l iudaic, cel creștin și cel musulman, au fost
două religii cu vocație universalistă, religia creștină și cea musulmană. Cum
se face că lumea musulmană, religia musulmană, care părea să aibă și efectiv
a avut, până în secolele XII și XIII, un dinamism infi nit mai mare, mai
puternic decât creștinismul, ale cărei forme religioase, militare, sociale,
culturale păreau mult mai suple, mult mai bogate, mult mai primitoare decât
această lume creștină a Evului Mediu târziu, cum se face că de la un anumit
moment luc rurile s -au răsturnat? Lumea musulmană a rămas pe loc, a
încremenit într -un fel și a fost puțin câte puțin înglobată și colonizată de
către o lume creștină care, ea, se desțepenise și a fost până acum marea vatră

71 Ian Buruma, Avishai Margalit, Valorile Occidentului , în Lettre Internationale nr.44, ediția română

55
a universalității. Asta e o problemă a isto riei, dar, într -adevăr, și de filosofie
în egală măsură. "72
Revenind la perioada contemporană, a tât timp cât statele islamice nu
au avut un cuvânt greu de spus în plan economic, conflictul lor cu
Occidentul a fost mocnit, dar mai ales după al doilea război mondial situația
s-a schimbat radical. Sumele imense provenite din exportul de petrol au fost
canalizate către achiziționarea de tehnică modernă de luptă, furnizată în
multe cazuri chiar de către occidentali. Astăzi potențialul armat al Islamului
este imp resionant, iar în eventualitatea unirii statelor musulmane în vederea
declanșării Jihadului, proporțiile conflictului sunt greu de prevăzut. Umberto
Eco a fost și el preocupat de această problemă, arătând că, în cazul în care
fundamentaliștii ar ajunge la putere în toate țările arabe, Occidentul ar fi
nevoit să adopte o poziție ostilă față de întregul Islam , ajungându -se, poate
la un conflict de dimensiuni globale, un adevărat Armagheddon, aspect
punctat mai concret într -un capitol anterior.

Culturi difer ite, viziuni diferite

La începutul secolului XX s -a argumentat că diferențele dintre
Occident și Orient au o origine mult mai profundă decât ar părea la prima
vedere. Aceste diferențe ar ține de un fel de genetică a culturilor, fiind
imprimate în fondul intim al fiecărei culturi, fără vreo posibilitate reală de
modificare sau chiar de ameliorare. Leo Frobenius a făcut o distincție care
încă suscită interesul cercetătorilor, cea dintre “ sentimentul grotei” și “
sentimentul vastității”. Gânditorul german c onsidera că “ sentimentul grotei
se caracterizează printr -o îngustime a conștiinței, printr -o neliniște

72 Michel Foucault, op. cit. p. 414

56
permanentă, prin senzația lipsei de libertate și de aceea prin fatalism, printr -o
presiune neîntreruptă și, sub asemenea presiune, prin descărcări explo zive în
forma fanatismului. Dimpotrivă, nostalgia și sentimentul infinitului
îmboldesc spre fapte constructive, impulsul convingător spre creație și
bucuria firească a libertății sunt formele de expresie ale vastității lumii.”73
Interesant este faptul că Fr obenius era de părere că puterea de manifestare a
culturilor dominate de sentimentul grotei este cu mult mai intensă decât în
cazul culturilor aflate sub semnul vastității: “ paideuma occidentală se
caracterizează printr -o furie organizată, prin permanenta vigoare a efectului
ei; paideuma orientală, prin alternanța bruscă de calm răbdător și extaz
sălbatic, adică printr -o turbare neînfrânată. Aceasta din urmă este de oforță
incomparabil mai mare decât cea dintâi.”74.

Religie și conflict

Aceste caract eristici sunt legate în mod indisolubil de factorul
religios. Nu este o noutate faptul că fanaticii islamici se raportează la Coran
în tot ceea ce fac, iar în statele în care fundamentalismul este la putere întreg
aparatul legislativ are la bază preceptele inscrise în cartea profetului
Mahomed. În concepția lui Huntington, granițele conflictului cultural global
sun reprezentate de limitele marilor religii. Din această perspectivă, continua
decadență occidentală se originează în laicizarea și politicizarea s piritului,
aflată în contradicție cu reafirmarea religioasă din statele orientale. S -a
afirmat că “ datorăm religiei faptul că astăzi se poate vorbi de civilizație si
nu doar de familii sau triburi. Tot religia a fost prima care a sugerat că cea

73 Leo Frobenius, op. cit. pg.80
74 Ibidem, pg.233

57
mai mare c omunitate în cadrul căreia trebiue să se aplice regulile sale
mora le- raza sa maximă de încredere –trebuie să fie însăși intraga omenire. ”75
Religia apare din această perspectivă ca având două funcții principale de o
importanță covârșitoare: în primul rând, datorită ei indivizii și mai apoi
națiunile au reușit să se autodefinească și să evolueze. Este un rol
fundamental creator și înălțător. Pe de altă parte însă, religiile cu vocație
universală au încercat să -și impună aparatul valorico -normativ asupra altor
comunitați ce țineau de spiritualități diferite. În acest punct se poate accentua
pe potențialul generator de conflict al factorului religios. Dintr -o astfel de
perspectivă, religia poate fi încadrată în figura zeului Ianus, cel cu două fețe.
Putem fi izb ăviți, ne putem afirma și regăsi ca o comunitate, dar în același
timp putem fi târâți ușor dar sigur către distrugere. Aspectul tragic al acestei
situații duale constă în faptul că în majoritatea cazurilor individul nu are
posibilitatea alegerii, fiind dus de curent. Asumarea unui anumit sistem
valoric conduce adeseori la asumarea inconștientă a unui conflict a cărui
finalitate poate fi doar presupusă.

Un inamic puternic: alienarea

Laicizarea Occidentului a demonstrat însă că nu doar factorul religios
a fost hotărâtor în generarea conflictelor. Religia este o condiție necesară dar
nu suficientă a apariției unei situații de limită. o altă condiție este
reprezentată de alienarea spirituală a occidentalului. Mai sus a fost amintită
opinia lui Frobenius asup ra acestei probleme, dar și ideea lui E. Ionesco
conform căreia occidentul e incapabil de luptă în absența unor rațiuni
profunde. Tehnologizarea excesivă a dus la atrofierea sistemului valoric

75 Francis Fukuyama, Marea Ruptură , Editura Humanitas, București, 2002, pg.273

58
occidental, la apariția unei culturi de suprafață ancorate doa r în planul
palpabil al necesității. Dintr -o asemenea perspectivă este de înțeles reacția
altor culturi (adeseori violentă) atunci când sunt puse în fața occidentalizării.
Este preferabil tradiționalismul conservator atunci când este pus în balanță
cu merc antilismul vulgar ridicat la rang de principiu absolut. Se consideră că
Occidentul este capabil doar de a hrăni trupul, ignorând (poate chiar cu bună
știință) hrana spirituală, care pentru multe comunități este mult mai
importantă. Spengler arăta că “decli nul Occidentului nu înseamnă nici mai
mult nici mai puțin decât problema civilizației (s.a.)”76 .Gânditorul german
identifica moartea unei culturi cu civilizația, iar dată fiind extraordinara
evoluție tehnologică a secolului XX și începutului de secol XXI s e poate
spune că Occidentul nu este nimic altceva decât tragicul exponent al unei
culturi moarte. Este adevărat că Spengler considera că în același cadru pot fi
incluse și Islamul, și China, dar realitatea de astăzi ne demonstrează
contrariul. Islamul și c ulturile asiatice se află în plină reafirmare, în timp ce
Occidentul se rezumă doar la aspecte ce țin strict de civilizație. Aceasta este
marea diferență: “omul cultivat își dirijează energia spre înăuntru , omul
civilizat spre în afară.”77 Se impune o prec izare: omul cultivat nu este în mod
necesar omul cult, creatorul de cultură. Cultivat, în accepțiunea spengleriană,
poate fi și individul de la țară păstrător al unor valori (dar și transmițător al
acestora) de a căror valabilitate și aplicabilitate (nu în mod necesar practică)
este convins.

76 Oswald Spengler, Declinul Occidentului vol.1, Editura Beladi, Craiova,1996, pg.53
77 Ibidem, pg.62

59
Singurătatea Occidentului

Modelul occidental nu a fost întotdeauna respins în mod absolut.Un
caz exemplar este cel al Turciei care, deși stat musulman, a adoptat valorile
occidentale. Este adevărat că în perioada respectivă, fără acțiunile lui
Ataturk, exista o probabilitate destul de serioasă ca Turcia să devină doar
istorie. Cu toate acestea, după mai bine de jumătate de secol de la reforma
kemalistă, încep să apară tensiuni din ce în ce mai evidente între statul turc și
Occident. Cauza: redescoperirea și reafirmarea valorilor islamice care, după
cum s -a arătat pe larg mai sus, sunt incompatibile cu valorile Occidentului.
Un alt exemplu este cel al Japoniei care atât înainte cât și după al doilea
război mondial ad optase un mod de viață occidental, fiind o excepție în Asia
de sud -est (la fel a fost și cazul Hong -Kong -ului, dar acesta a constituit până
nu de mult un dominion al Marii Britanii). Astăzi însă, Japonia a început să
adopte o poziție din ce în ce mai dista ntă față de Occident (mai ales față de
Statele Unite), atitudine împrumutată și de Coreea de Sud. În Europa, se
poate da ca exemplu cazul Greciei, singura țară ortodoxă integrată în
Uniunea Europeană până la recenta admitere în spațiul Uniunii a României
și Bulgariei . După o scurtă perioadă de acomodare, acest stat a început să se
distanțeze de principiile la care aderase , lucru evidențiat mai ales în timpul
recentei crize iugoslave, când Grecia a acordat sprijin (la fel ca și Rusia)
sârbilor și bosniacilor ortodocși, în ciuda embargoului impus de NATO și de
Uniunea Europeană(Grecia fiind membră cu drepturi depline în ambele
organisme multinaționale).
Japonia nu este singurul stat asiatic care amenință expansiunea
Occidentului. Dezvoltarea economică de o de osebită amploare a încurajat
state precum China, Coreea de Sud, Singapore, Thailanda să se desprindă de

60
modelul occidental și să își reafirme identitatea culturală. China reprezintă
un caz aparte, această țară neaderând niciodată la principiile propagate d e
Occident. Interesantă însă (dar și complexă) este situația Japoniei. După o
perioadă în care a adoptat tehnologia occidentală, înainte de al doilea război
mondial s -a produs o ruptură radicală. “Documentul central prin care
Japonia își reafirma descenden ța divină ca nație se numea Principiile
Cardinale ale Politicii Naționale (Kokutai no Hongi). Elaborat în 1937 de
Ministerul Educației, documentul susținea că japonezii “se deosebeau
intrinsec de așa -numiții cetățeni ai națiunilor occidentale”, deoarece
genealogia imperială divină nu a f ost întreruptă și noi întotdeauna căutăm în
împăratul nostru sursa vieților și activităților noastre.” Spiritul japonez era
“pur” și “neumbrit”, în vreme ce influența culturii occidentale ducea la
confuzie în gândire și coru pere a spiritului.”78 Citatul acesta a fost invocat și
în alt context mai devreme, dar este extrem de sugestiv pentru a oferi o
imagine despre cum erau percepuți occidentalii de către clasa conducătoare
niponă acum nici un secol. După război și după catast rofele de la Hiroshima
și Nagasaki, Statele Unite au acordat un sprijin masiv Japoniei grav slăbite
de eforturile făcute în timpul conflictului. S -au restabilit astfel relațiile
Japoniei cu Occidentul, refacerea acestui stat fiind uluitoare. Dar în ultimul
deceniu se poate constata o slăbire a legăturilor occidentalo -japoneze,
niponii părând din ce în ce mai rezervați în fața ideilor străine, preferând în
schimb o proliferare a propriilor valori.

78 Ian Burum a, Avishai Margalit, op.cit.

61
Renașterea asiatică

Huntington a atras atenția asupra faptului că “cele mai semnificative
creșteri în putere rezultă și vor rezulta din civilizațiile asiatice, unde China se
ridică gradual ca societatea cea mai potrivită pentru a sfida Occidentul în
ceea ce orivește influența globală. Aceste modificări de put ere între
civilizații duc și vor duce la o crescută afirmare culturală a societăților non –
occidentale și la o crescută respingere a culturii occidentale venită din partea
lor. ”79 Păreri asemănătoare are și Fr.Fukuyama, care vede în societățile
asiatice dez voltate principalul oponenet al Occidentului. Gânditorul
american este de părere că “extraordinarul succes economic al Asiei a dus la
recunoașterea faptului că succesul nu se datora numai împrumutării
practicilor occidentale, ci faptului că societățile asi atice păstrau (s.a.)
anumite trăsături tradiționale ale propriilor culturi.”80
În urma Războiului Rece, Occidentul pare a -și fi epuizat mare parte
din resursele de ordin cultural. Deși victorios (dacă se poate spune astfel,
căci blocul comunist s -a prăbuși t din interior), este destul de puțin probabil
că va reuși să facă față încă unui asemenea conflict, mai ales când oponentul
este China însoțită de sateliții săi, Coreea de Nord și Vietnam. Potențialul
economic și militar fac din China o putere poate mai i mportantă decât
URSS -ul în perioada de maximă influență. Chinezii au redescoperit
confucianismul și, împreună cu celelalte state asiatice dezvoltate, militează
pentru o “re -asiatizare”. În această zonă s -a ajuns la concluzia (valabilă) că
este posibil un p rogres economic și păstrând valorile proprii în defavoarea
ideilor occidentale. “Caracterul distinct al valorilor asiatice a fost subliniat la

79 Samuel P.Huntington, op. cit.,pg. 117
80 Francis Fukuyama, Marea Ruptură , Editura Humanitas, București, 2002, pg.207

62
începutul anilor ’90 de fostul prim -ministru din Singapore, Lee Kuan Yew,
pentru a explica uluitorul succes econo mic din acel moment al țărilor
asiatice și totodată pentru a -și justifica autoritarismul său paternalist. Lee a
afirmat că, în creșterea economică postbelică fără precedent din Asia, un rol
decisiv l -a avut cultura asiatică, punând accentul pe supunerea fa ță de
autoritatea grupului, muncă îndârjită, familie, economii și educație.”81
Singurul stat care ar putea constitui o punte delegătură între statele
asiatice dezvoltate (în special China) și Occident (mai ales Statele Unite)
este Japonia. Dar, așa cum s -a mai precizat, treptat și niponii se îndepărtează
de ceea ce este considerat ca aparținând occidentalilor, făcând ca idealul
american al “democrației liberale” să pălească din ce în ce mai mult.
Fukuyama a admis că “actualul sistem de guvernare japonez ref lectă un larg
consens social înrădăcinat în cultura japoneză care acordă întâietate
grupului, o cultură care ar fi foarte stânjenită de o dispută mai “deschisă” a
partidelor, sau de alternarea lor la putere.”82 Este puțin probabil ca Japonia
să accepte rolu l de stat -tampon între cele două superputeri chiar și pentru
simplul fapt că în eventualitatea unui conflict armat pierderile sale ar fi
catastrofale. Mult mai plauzibil este un scenariu al apropierii Japoniei de
celelalte state asiatice dezvoltate, lăsând Occidentul să se descurce așa cum
va putea.

Rusia mai are de spus un cuvânt

Până nu demult, principalul adversar al Occidentului era considerat a
fi blocul comunist constituit în jurul URSS -ului. Istoria însă a dorit ca acest

81 Ibidem, pg. 154
82 Ibidem, pg.209

63
bloc să se prăbușească la sfârșitul anilor’80, și prin aceasta s -a deschis o
nouă etapă în evoluția globală. Uniunea Sovietică s -a dizolvat, dar mare
parte a ei încă subzistă sub denumirea de Comunitatea Statelor
Independente. Este cert însă că influența Rusiei pe scena mondială s -a
diminuat drastic, acum fiind evident faptul că încet -încet unele valori
occidentale au început să -și facă prezența în acest spațiu. Timp de o jumătate
de secol comunismul a sabotat într -un mod de o violență extremă culturile
multor națiuni, oferind în s chimb un surogat de egalitarism ieftin și de valori
lozincarde, de mascaradă. În urma Ialtei, mulți au privit (și încă mai privesc)
Occidentul drept un vânzător la bursa neagră, care a făcut speculă cu națiuni
întregi. Nu este de mirare că încă mai există rețineri față de Occident, deși
“visul american” s -a vândut cu succes în mai toate țările fost comuniste.
Ar fi însă deplasat să considerăm că nu ar mai exista o influență a
culturii ruse pe plan mondial, pentru că rușii au o cultură bine închegată și
reprezentativă. Nume ca Dostoievski, Gogol, Pușkin, Tolstoi sau mai recent
Pasternak, Soljenițân , Harms nu pot fi ignorate. Mari scriitori occidentali
idolatrizau pe unii scriitori ruși. Este suficient să amintim cazul lui H.Miller,
care în Primăvara neagră descrie în amănunt cum arăta persoana din gura
căreia a auzit pentru întâia oară numele lui Dostoievski, precizând chiar și
modul în care respectivul individ a articulat numele marelui scriitor rus.
Miller se comportă în fața lui Dostoievski cu aceeași pi oșenie pe care o
etalase împărăteasa Sissi a Austro -Ungariei atunci când a pus să se
construiască în grădina palatului imperial un altar închinat lui Heine.
Pe plan global, rușii sunt identificați cu spiritualitatea ortodoxă,
afirmându -se uneori că rușii sunt ortodoxia. Acest punct de vedere este
destul de îngust, existând și alte națiuni ortodoxe posesoare de culturi
autonome, deși de o forță mult inferioară culturii ruse. Dar problema faliei

64
culturale dintre ortodoxism și lumea occidentală va fi tratată în următorul
capitol.

Declinul idealului global

Am început analiza conflictului cultural pornind de la conceptul de
globalizare, încercând să demonstrăm că un astfel de ideal este irealizabil.
După cum considera Huntington, “suntem martorii sfârșitului unei ere de
progres dominată de ideologiile occidentale și ne îndreptăm spre o eră în
care civilizații multiple și diferite vor interacționa, vor fi în competiție, vor
coexista și se vor acomoda una cu alta. Acest proces global de indigenizare
se manifest ă pe larg în ceea ce privește redeșteptarea religiei, ceea ce se
întâmplă în multe părți ale lumii, și în special în renașterea culturală a țărilor
asiatice și islamice, generată în mare măsură de dinamismul lor economic și
demografic.”83 Dacă la începutul anilor ’90 globalizarea încă mai părea
realizabilă prin exportarea valorilor occidentale în aproape toate spațiile
culturale ale lumii, astăzi, la începutul mileniului trei, globalizarea se
aseamănă unei povești în care zmeul cel rău este din ce în ce mai des
identificat cu Occidentul. Într -un final, va trebui acceptat faptul că ”nimic
din această societate occidentală nu este nelimitat, ci își are frontierele sale.
Ne este suficient să privim dincolo de ele pentru a întâlni, alături de a
noastră (cea occid entală,n.n.) alte patru mari societăți, cel puțin de același
tip, integrate fiecare în multiple națiuni. Una este societatea islamică (…);
societatea hindusă (…); societatea extrem -orientală din China (…) și, în
fine, această stranie societate, numită de n oi creștin -ortodoxă sau bizantină,
pe care o formează Grecia și Rusia și ocupă partea exterioară și cea mai

83 Samuel P.Huntington, op.cit. pg.136 -137

65
apropiată de ceea ce este propriu -zis Europa.”84 Datorită mijloacelor de
transmitere extrem de rapidă a informației, fiecare cultură pare a fi vecină cu
toate celelalte culturi, vecinătate care, mai devreme sau mai târziu, se va
dovedi drept un punct cu potențial conflictual. Este interesantă și demnă de
luat în seamă afirmația conform căreia ”ceea ce nu pot accepta liberalii de
ambele părți ale Atlant icului este triumful viziunii Hobbesiene asupra lumii,
adică a unei viziuni în care forța are un rol determinant. Cine ar putea
demonstra însă că lucrurile stau altfel?”85. Viziunea unui “război al tuturor
împotriva tuturor” apare ca fiind din ce în ce mai aproape de realitate,
înăbușind orice speranță universalistă. Europa de Vest și Statele Unite vor fi
nevoite să se reafirme ca o unitate pentru a putea rezista încă o perioadă în
fața deselor amenințări provenite dinspre alte areale culturale. “Dacă Statel e
Unite se dez -occidentalizează, Occidentul se reduce la Europa și la câteva
țări de peste mări, puțin populate, colonii europene. Fără Statele Unite,
Occidentul devine o parte minusculă și în declin a populației lumii, o
peninsulă mică și neînsemnată, sit uată la extremitatea masivelor întinderi
euroasiatice.” 86 După cum am precizat și la începutul acestui capitol, nici
Statele Unite nu vor reuși să facă față noilor amenințări fără sprijinul
Europei Occidentale. Problema se pune astăzi în termeni mult mai r adicali
decât cei de supremație economică sau culturală, accentul căzând pe chiar
supraviețuirea Occidentului în întregul său. Această supraviețuire ține însă și
de temperarea intențiilor universaliste occidentale, fiind chiar o problemă de
reflex: în mome ntul în care o cultură neoccidentală începe să fie bombardată
cu valori care nu îi sunt proprii, apare necesitatea de protejare a propriilor
valori pentru a nu -i fi atacată și chiar distrusă propria identitate. Acest reflex

84 Ortega Y Gasset, O interpretare a istoriei universale , Editura Științifică , București, 1999, pg.52
85 Rodica Culcer, Irakul -dezbatere internațională în Lettre Internationale, nr.44
86 Samuel P.Huntington, op. cit. pg.456

66
de apărare poate în dese cazuri să capete o turnură de o violență extremă,
cazul Islamului astăzi. Legat de această problemă, s -a afirmat că “potențialul
exploziv și generator de violență al culturii poate să o asemene pe aceasta cu
un reactor nuclear, care în cazul scoaterii apei grele moderatoare – asimilată
cu civilizația – produce reacția in lanț.”87
Nu se poate ști nimic precis despre evoluția conflictelor culturale în
perioada imediat următoare (cu atât mai puțin în viitorul mai îndepărtat).
Singurul fapt ce apare relativ clar e ste și cel mai puțin îmbucurător:
conflictele vor exista în continuare, se vor perpetua și vor exploda în zone
dintre cele mai diferite. Doar un idealist mai poate crede în viitoarea pace și
colaborare mondială, in care arabii și americanii vor fi cei mai buni prieteni,
iar chinezii se vor infrății cu statele Uniunii Europene.

O utopie: minunata lume nouă

Globalizarea se poate produce doar în momentul în care absolut toate
culturile vor fi distruse, tăiate din rădăcini, locul lor fiind luat de o cultură
unică și în întregime artificială. Exemplar pentru o astfel de imagine este
romanul lui Aldous Huxley, “Minunata lume nouă”88. Prozatorul britanic a
construit o utopie care astăzi pare mai mult decăt realizabilă. În urma unei
conflagrații mondiale devastato are, absolut toate culturile au fost eradicate,
nu mai exista nimeni capabil de a se lega de anumite principii ale vreunei
culturi distincte. Doar tehnica a rămas și s -a dezvoltat în continuare, astfel
încât toată populația Pamântului era alcatuită din oa meni clonați, programați
pentru viitoarele lor atribuții. Singura divinitate recunoscută în acea societate

87 Mircea Malița, op. cit. pg.263
88 Aldous Huxley, Minunata lume nouă. Reîntoarcere în minunata lume nouă ., Editura Polirom, Iași ,
2003

67
era Henry Ford, creatorul primului automobil produs în serie. Prin
intermediul unor halucinogene s -a reușit și controlarea deplină a emoțiilor,
toți oamenii fiind mai mult un fel de automate lipsite de reacție care nu par
dintre cele mai firești. Literatura, de la Homer la Kafka și filosofia erau
interzise, la fel și istoria. Nu mai exista instituția căsătoriei, iubirea fizică
fiind liberă (dar nu p rocreativă, cuvântul “mamă” de exemplu fiind
considerat o obscenitate ieșită din comun). Huxley a imaginat o lume în care
nu mai există suferința, nu mai există complexe, lacrimi, durere, orgolii,
competiție. O lume perfectă, dar fără nici un pic de suspan s, de lirism, de
creație. În locul unui viitor sterp spiritual poate apărea drept mult mai
valabilă (deși nu neapărat mult mai viabilă) o lume multiculturală, o lume a
conflictelor, dar în care în același timp mai există valențe creatoare,
sentimente. Nu e ste vorba de patetism ieftin, ci de realitate. Într -o lume în
care nu mai există decât două alternative: plafonarea sau nebunia, un spirit
slab sau derutat poate ar prefera o astfel de lume perfectă, în care toți au de
toate și nimeni nu îi pune să lupte.D ar lupta, violența au fost cele care au
stimulat creația din cele mai vechi timpuri. Creația însăși apare ca luptă, deși
acest lucru poate nu este vizibil imediat.

Trăim prin conflicte

Raportându -ne la cele de mai sus, într -un fel ar trebui să fim mulțu miți
de existența conflictului. Pentru occidental este o perioadă de criză, dar
pentru chinez este o perioadă de triumf. Totul depinde doar de unghiul din
care ne raportăm la această problemă. Se impune însă să ne precizăm

68
poziția: în nici un caz, ca urmar e a acestor ultime afirmații, nu dorim să fim
considerați adepți ai conflictului sau, și mai rău, al violenței.
S-ar putea propune o mediere a conflictelor culturale doar pe plan
intelectual, la un fel de masă rotundă. Este o altă utopie: la fel cum
occid entalul nu ar accepta să renunțe în favoarea unor valori ale Islamului,
de exemplu, nici chinezul sau japonezul nu vor fi de acord să -și renege
originile în favoarea ortodoxismului. Iar o cultură unică drept rezultat al
interferențelor marilor culturi nu pare nici ea ca fiind o soluție cu mulți sorți
de reușită.
Singura alternativă care apare este acceptarea conflictelor. Bineînțeles,
aceasta nu implică și nici nu trebuie să implice o atitudine pasivă, o
resemnare a noastră. Dimpotrivă, trebuie să facem tot posibilul pentru a
ameliora tensiunile, pentru a le canaliza energiile către vir tuțile creatoare.
O sublimare a potenîelor conflictuale care se regăsesc peste tot. Este bine
cunoscut faptul că situațiile de criză sunt mult superioare celor din
condițiile normale. Poate chiar va reuși Occidentul să revină în forță după
o perioadă în care va fi acceptat, de nevoie, primatul Chinei pe plan mondial.
Poate ortodoxismul în întregul lui va reuși o reformare de proporții (deși
destul de puțin probabil) . Poate vor apărea culturi noi, tinere, capabile de a
se impune în fața culturilor ce și -au atins deja apogeul. Poate…. Doar
presupuneri. Viitorul este învăluit in incertitudini, deși se originează în
realitățile de astăzi. Vrem nu vrem, trebuie acceptat p unctul de vedere
relativist: un singur eveniment poate proveni din zeci de cauze fără legătură
între ele, după cum o singură cauză poate genera evenimente al căror curs
viitor să fie complet diferit.
Lumea noastră nu este o lume a conflictelor, însă trept at dar sigur ea a
ajuns să poată fi definită ca o lume construită din conflicte. Pentru om,

69
întâiul conflict cultural are probabil aceeași importanță pe care a avut -o Bing
Bang -ul la nivel universal. De fapt, în absența culturii este foarte posibil ca
noi să nu fi fost astăzi ceea ce suntem, să fi rămas niște primate ceva mai
evoluate. Inevitabil, trebuie să mulțumim conflictului. Este adevărat, aici
putem vorbi de paradox: am devenit ființele care au pus stăpânire pe Pământ
mulțumită conflictului, iar acu m încercăm să diminuăm conflictul pentru a
putea supraviețui. Dar nu am fi oameni dacă nu am fi caracterizați de
paradox, care este probabil ascuns undeva în genele noastre. Având în
vedere conflictele culturale, iar culturile fiind creații umane, am fi la fel de
îndreptățiți să vorbim de un conflict al paradoxurilor (sau de un conflict
paradoxal?).

70
Capitolul IV

Între gastronomie și cartuș – cultura

Francis Fukuyama preciza la un moment dat , cum am amintit ș i mai
devreme, că „ într -o societate bogată, liberă și diversificată precum cea a
Statelor U nite la sfârșitul sec. XX, cuvân tul cultur ă a ajuns să fie decât un
concept de alegere. Cu alte cuvinte, cultura este ceea ce artiștii, scriitorii sau
alți oameni cu imaginație aleg să creeze, ascultând de o voce launtrică,
pentru cei mai puțin înclinați spre creație, este ceea ce aleg să consume sub
formă de artă, gastronomie sau distracție. Superficial și în mod obișnuit,
cultura e asociată cu mâncarea, mai ales cu ce având un specific naționa l:
diversitate culturală înseamnă să poți alege între un restaurant chinezesc,
italienesc, grecesc, thailandez sau mexican.”89 Deși o astfel de afirmație
poate provoca zâmbete sau reacții virulente, realitatea îi vine în sprijin,
arătând că într -adevăr conc eptul de „cultură” nu mai este definit exclusiv
prin faptul de a fi rezultatul unei creații spirituale. Iar tehnologia a contribuit
din plin la aceasta, în special prin intermediul televiziunii și, ceva mai nou,
al internetului.
De fapt este vorba de cee a ce este cunoscut sub numele de „cultura de
masă ”. O adevărată industrie a fost construită în jurul acestui concept, iar
exemplul cel mai relevant, probabil este, Hollywood -ul, devenit un adevărat
templu al cinematografiei. Acest tip de cultură, care s -a dezvoltat uimitor de
repede, este concentrat de fapt în jurul distracție i. Al distracției și al banilor,
pentru a surprinde fenomenul mai în amănunt. Iar explicația este una

89 Francis Fukuyama, Marea ruptură . Editura Humanitas, București, 2002 , pg. 25 -26

71
suficient de simplă, dacă ne ridicăm problema impactului imens al culturii
de masă . Astfel, sunt prea puțini cei ce pot pune o pânză de Van Gogh pe
peretele din salon. Dar sunt milioane de oameni care plătesc o sumă minimă
pentru a vedea la cinematograf un film despre viața artistului.
Cinematografia și internetul le permit indivizilor să se pună în locul unor
eroi, să își vadă visele puse în mișcare. Este un fenomen cultural pentru cei
mulți iar cei mulți și l -au asumat ca atare. Dragostea, onoarea, patriotismul
nu mai sunt învățate din cărți. Prea puțini dintre cei rugați să dea un ex emplu
vis a vis de repectul față de lege se vor gândi la Socrate. Dar imediat va fi
pronunțat numele unui personaj de film, care a umplut conturile
producătorilor cu sute de milioane de dolari. Pentru americani patriotismul li
dragostea de aproape se regăs esc mai degrabă în creația lui Spilberg, „
Saving private Ryan” decât în cursurile de educație civică din școli.

Pâine și circ

Cultura de masă, centrată pe distracție și profit, nu este o creație nouă.
„Pâine și circ” cereau cetățenii Romei, și asta pri meau din partea împăraților.
Dar pâinea și circul din secolul XX și începutul secolului XXI are și o
caracteristică specifică. Este vorba de disiparea valorilor în rândul celor
mulți. Un curs de etică, indiferent cât de bine ar fi predat, ar avea ecou doar
în cadrul unui grup restrâns. O producție cinematografică este destinată a -i
atrage în săli pe milioane le de spectatori dornici să afle deznodământul unei
povești căreia i s -a făcut o reclamă de excepție. Acesta este și motivul pentru
care „Rubliov” al lu i Tarkowsky nu va reuși niciodată să aibă numărul de
vizionări pe care l -a avut „Războiul stelelor”. Filmul de artă, la fel și opera
de artă ( indiferent dacă este vorba pictură, sculptură sau poezie) se

72
adresează unei minorități. Un alt exemplu…Faust nu va fi niciodată epuizat
din librării la fel de repede ca Harry Potter. Ucenicul vrăjitor are mai mult
succes decât dilemele de viață și de moarte ale bătrânului alchimist.
Cele mai apreciate pelicule sunt în genere cele de acțiune, dragoste și
comediile. Filme curs linear și al căror mesaj este suficient de simplu
codificat pentru a fi receptat de toți cei aflați în sală. Astfel, cultura de masă,
ale cărei tendințe globalizatoare nu sunt un secret pentru nimeni, este cea
care îi aduce mereu aminte occiden talului că este occidental, că există un
cod moral ce trebuie respectat și că, dacă se va abate de la acesta, mereu
există câte un justițiar care îi va pedepsi pe toți cei ce nu urmează un set de
reguli simple.
Cultura de masă specifică occidentului conți ne însă și germenii unor
conflicte. Iar cazul cel mai clar este al relațiilor cu lumea arabă. În statele
islamice tradiționale normele valorice sunt cuprinse în totalitate în paginile
Coranului, iar orice intervenție din exterior este privită ca o blasfemi e, care
trebuie respinsă. Și, în numele protejării cuvintelor profetului Mahomed,
prin gura căruia a grăit însuși Allah, este justificată chiar și o reacție violentă
față de imixtiunea unor factori alogeni în conservatorismul islamic.

Africa, tărâm al conflictelor

Din nou trebuie însă precizat faptul că există conflicte culturale peste
tot în lume, iar a le rezuma doar la lupta fățișă dintre Occident și
tradiționalismul islamic înseamnă a aborda unilateral o problemă a le cărui
ramificații sunt mult ma i vaste. Un bun și tragic exemplu în acest sens este al
Africii. Un continent măcinat de războaie civile, izbucnite atât din motive
politico -economice, cât și culturale. Într -un proiect de cercetare înaintat de

73
Univers itatea din Kinsh asa și de Departamentu l de Științe Politice al
Universității din Khortoum către Universitatea din Pennsylvania este
menționat faptul că „relația dintre diversitatea culturală, conflicte și pace
este extrem de complexă și de dinamică. (…)A înțelege relațiile dintre
diversitate a culturală, conflict și pace implică o viziune clară asupra
aspectelor istorice și structurale ale culturii, conflictului și instituțiilor
statale, cu referiri specifice la situațiile geo -politice și contextele regionale,
dar și cu privire la legăturile e xistente între toate aceste fațade ale
problemei.”90
În continuare, proiectul reliefează factorii esențiali care generează
conflictele și, implicit războaiele pe continentul african. Este vorba despre
conflicte între comunitățile locale aflate de o parte ș i de alta a granițelor de
stat, de moștenirile coloniale cere divid grupurile culturale din state diferite,
dar și de organizarea statală din țările africane. Mai precis, în cazul multora
dintre acestea sistemul guver namenta l nu este reprezentativ pentru c etățeni,
fiind doar un instrument care funcționează în beneficiul unor așa -numite
elite ( economice sau militare). Nu poate fi trecută cu vederea nici intenția
unora dintre statele africane de a impune o „construire a națiunii” dintr -o
perspectivă unilater ală din punct de vedere cultural, în detrimentul identității
culturale a unei varietăți de grupuri sociale.
Fragmentarea economică și lipsa de cooperare, atât regională cât și
interstatală este un alt factor care potențează din plin apariția conflictelor . Iar
folosirea difernțelor etnice și culturale pentru obținerea sprijinului politic al
celor aflați la putere, precum și întrebuințarea identității culturale ca
instrument emoțional pentru mobilizarea în războaie civile, fiind o prectică

90 Cultural diversity in conflict and peace making in Africa -draft research proposal, august 2006 ,
www.hsrc.ac. za/research/output/outputDocuments/4194_Hagg_ Culturaldiversity inconflict .pdf

74
des uzitată în s tatele africane, oferă o imagine de ansmblu asupra unei
instabilități perpetue, mereu alimentată de interesele unor grupuri ce
urmăresc doar propria bunăstare.91
În ceea ce privește numărul și amploarea conflictelor culturale din
Africa, S.P.Huntington ne oferă suficiente exemple. Astfel, „ în Etiopia
ortodocșii ambaras au suprimat de -a lungul istoriei grupările etniei
musulmane și s -au confruntat cu o mișcare de insurgență din partea
musulmanilor oromos . În centrul Africii o varietate de conflicte au avut loc
între popoarele arabe și musulmane din nord și popoarele de negrii animiști
creștini din sud. Cel mai sângeros război musulmano -creștin a fost cel din
Sudan care s -a derulat timp de decenii și a produs sute de mii de victime.
Politica nigeriană a fost dominată de conflictul între musulmani fulani -hansa
din nord și triburile creștine din sud, ceea ce a generat revoluții și lovituri de
stat frecvente și un mare război. În Ciad, Kenya și Tanzania, lupte
comparabile s -au dat ăntre grupări musulmane și creș tine. (…) Războiul din
Sudan care a început în 1956 s -a oprit în 1972, când părțile erau epuizate, iar
Consiliul Mondial al Bisericilor și Consiliul African al Bisericilor au
negociat cu succes acordul de la Addis Abeba ce prevedea autonomie pentru
sudul Sudanului, o realizare efectiv unică în cazul organizațiilor non –
guvernamentale internaționale. Cu toate acestea, un deceniu mai târziu
guvernul a denunțat acordul, războiul a fost reluat, scopurile insurgenților
au escaladat, poziția guvernului s -a înăs prit și eforturile de a negocia o altă
oprire a conflictului au eșuat.”92
Cazul continentului african este exemplar în ceea ce privește violența
generată de probleme culturale deși în unele situații motivele care conduc la

91 Pentru amănunte, ibidem
92 Samuel P.Huntington , Ciocnirea civilizațiilor , Editura Antet, București, 2001, pg. 382,438

75
conflicte sunt greu de înțeles p entru occidentalul civilizat, acest fapt este de
natură să minimalizeze dramatismul situației. Într -un studiu intitulat
„Indigenous conflict resoluti ons in Africa”, Birgit Brock -Utne Se referă la
cazul oamenilor ce locuiesc în Valea Kidepo…”Kidepo este d e fapt o vastă
pădure în zona dealurilor Karunga din regiunea de nord -est a graniței
Ugandei, și se extinde până în sudul Sudanului. (…) Comunitățile din
regiune au co -existat, în dese episoade violente, o perioadă îndelungată, până
când conflictele au a juns la proporții intolerante, o dată cu pătrunderea
armamentului modern în regiune. Principala sursă a conflictului în zonă este
legată de creșterea vitelor, de deținerea celor mai bune locuri de pășunat. (…)
O vacă este ehivalentul unui cont la o bancă modernă. (…) Fiecare
comunitate crede că toate vitele din lume îi aparțin, fiind vorba de un drept
divin. Prin urmare, se procedează la punerea în prectică a acestui drept, prin
orice mijloace, inclusiv furtul sau actele violente.”93

Alte conflicte, alt e soluții

Concluzia la care ajunge autoarea, raportându -se la un stud iu elaborat
în Nigeria de Ineba B ob-Manuel, intitulat „ Cultura păcii și a educației”, este
că astfel de conflicte, cu foarte mici experiențe, nu pot fi aplanate prin
mijloacele folosit e de către occidentali. Diferența de cultură și de mentalitate
este evidentă și în vazul negocierilor de pace dintre comunitățile tradiționale
din Africa. „ Doar prin înțelegerea conflictelor africane pe baza contextului
social se poate ajunge la un consen s. Valori și credințe, temeri și suspiciuni,
interese și nevoi, relații și conexiuni, toate trebuie luate în calcul. Kparakpor

93 Birgit Brock -Utne – Indigenous conflict revolution în Af rica,
www.africavenir.com /publications/ occasional -papers /BrockUtne TradConflictResolution.pdf

76
este cuvântul Yoruba pe ntru umanitate, care își are echivalentul în limba
zulu din Africa de Sud (Ulenutu), dar și în Kiswah ili-Ujamaa, fiind vorba de
un sentiment de aparținere la o comunitate. Acest concept ne îndreaptă către
asumarea de obligații față de o comunitate, unde bărbații și femeile de toate
vârstele au dreptul de a se implica în viața comună. Acest concept sugerează
asocierea, constituirea de relații, toate îndreptate către un scop, care este
pacea. Peste tot în Africa oamenii au angajamente culturale adânc
înrădăcinate, iar în multe dintre conflictele africane moștenirea culturală
joacă un rol decisiv. Tribul Kpelle d in Liluria ( Africa de Vest) este
recunoscut pentru întâlnirile ad -hoc u nde părțile aflate în conflict s e prezintă
în fața bătrânilor. Bob -Manuel susține că în rândul populației Ndendenhi din
Tanzania mediatorii joacă un rol decisiv în aplanarea conflictel or, sugerând
compromisuri pentru implementarea cărora nu se sfiesc să recurgă la
presiuni. Presiunile pot fi făcute prin discurs sau cântec, prin a -i face de
rușine pe împricinați, a -i ridiculiza.”94

Continentul confruntărilor

Datorită varietății cultura le imense, Africa este mereu predispusă la
noi conflicte. Iar dacă luăm în calcul și factorii, extrem de de importanți, de
natură politică, economică și bineînțeles, militară, situația continentului
african își relevă fabuloasa complexitate. Așa cum sublin iază P.O. Siju wade ,
Africa de Sud este un microcosmos al procesului de globalizare. Africa de
Sud conține un număr extrem de variat de grupuri culturale diferite, în
funcție de etnitate, limbă, rasă sau religie. Din anii ‘60 până în anii ’90,
Africa de Sud a fost un adevărat câmp de bătaie, după tiparul Războiului

94 Ibidem

77
Rece. Cu toate acestea, în relațiile internaționale, statul s -a axat pe a -și
construi o imagine de bastion în lupta împotriva comunismului în sudul
Africii. În același timp, Africa de Sud și -a con solidat politica de apartheid.
În afară de nevoia de a exploata forța de muncă a non -albilor, baza
fundamentală a apartheidului a fost diviziunea populației în funcțiile de
limite rasiale și etnice, și de dezvoltarea lor separată.
Multe dintre culturile d in țările în curs de dezvoltare sunt bazate pe un
concept centrat pe protejarea modului de trai al grupurilor etnice, rasiale sau
religioase și al celor care împărtășesc acee ași limbă, fără a pune accent pe
indivizi. Conflictele pot fi studiate în diferite concepte ce țin de
epistemologie, morală, valori sociale, sisteme de idei. A vedea indivizii ca și
grupuri membri ai grupurilor culturale înseamnă a -i vedea ca și produse ale
unor sisteme de credințe. Credințele culturale, și ni indivizii, sunt cele ce
dețin supremația ontologică. Respectul este îndreptat către un set de idei și
principii, mai degrabă decât către alegerile individuale. A proteja drepturile
indivizilor înseamnă de fapt a le proteja dreptul de a -și alege modelul de
viață.”95
Africa nu are cum să se încadreze în tiparele occidentalului.
Civilizațiile milenare nu pot, deodată, să se abandoneze unui mod de a fi
care le este străin. Occidentul a încercat să „exporte” în Africa democrația,
dar în marea majoritate a cazurilor a dat greș, izbu tind doar să aplaneze
unele conflicte care au izbucnit ulterior, mult mai violent și fiind purtate
chiar cu armele aduse de occidentali. Situația dramatică din africa poate fi
înțeleasă doar după asumarea modului de a fi al africanilor. Iar faptul că „ în
2001, prețul pentru un AK47 în nord -estul Kenyei era de cinci vaci, față de

95 P.O.Siju wade , Globalization and Cultural Conflict in Developing Countries:The South African
Example , Anthrop ologist, 8(2), 125 -137 (2006)

78
15 cât era în 1986” nu este de natură să liniștească spiritele. „Această
scădere a prețului reflectă o creștere dramatică a disponibilității pe piața
armelor portabile, pe tot cupr insul globului, dar cu creșteri imense în
anumite vecinătăți agresive, precum Cornul Africii, Balcani, Asia
Centrală.”96
Dincolo de prejudecăți, dincolo de peliculele hollywoodiene care ne
prezintă africanul barbar și fanatic și soldatul occidental dedicat unei cauze
nobile, Africa, în ansamblu l ei, este un continent al contradicțiilor. Mii de
culturi, adeseori aflate în prag de război, mii de credințe încă inaccesibile
occidentalului caracterizează un continent privit, pe nedrept, ca fiind doar „
lumea a t reia”. Referindu -se la ign oranța individului „ civilizat” care își
construiește o imagine artificială în ceea ce privește Africa, Leo Frobenius
scria, acum aproape un secol, că o astfel de „viziune” include „un cer
albastru -cenușiu ca oțelul boltit peste st epa ce se întinde cât vezi cu ochii –
pământ roșu, iarbă de culoare întunecată, iarbă, iarbă ici și colo câte un
acacia umbeliform -apoi, când și când, un mizer sat de de negri, colibe
rotunde cu acoperițuri de paie, ca niște conuri boante -câțiva indigeni
ciocolatii, îmbrăcați în zdrențe, șorțuri din petice, sau purtând blănuri,
înarmați cu arcuri și săgeți, câteva femei care bat în piuă, cu sânii moi
săltând și căzând, câteva găini sau capre jigărite sau câini pe jumătate morți
de foame -iată tema unei succesi uni de imagini ce se repetă zi de zi ca într -un
film, săptămână după săptămână, mereu în aceiași alternanță, necontenit
aceleași priveliști și impresii monotone, care -l obosesc pe om până la ultima
limită.”97Combătând vehement aceste idei preconcepute, germ anul a

96 USAID -Conducting a Conflict Assessment ( Conflict Management and Motivation), april 2005,
www.usaid.gov/our_work/cross –
cutting_programs/ conflict /publications/docs/CMM_ConflAssessFrmwrk_8 -17-04.pdf,pg.28
97 Leo Frobenius , Cultura Africii , vol.I, Ed itura Meridiane, București, 1 987, pg. 10

79
subliniat că „ și în Sudan avem o cultură veche, autentic africană, vie. În ce
mă privește, susțin că cercetarea a descoperit culturi vechi dominante și
viguroase pretutindeni în Africa ecuatorială, und e stăpânirea arabă, stirpea
hamitică sau civili zația europeană n -au șters fluturelui negru pulberea de pe
aripile atât de f rumoase odinioară. Pretutindeni! ”98

O lume a contradicțiilor

Africa nu înseamnă doar personaje nefaste precum Idi Amin, fost
sergent -major în corpul regal al Pușcașilor Africani d in timpul celui de -al
doilea război mondial. Este adevărat, Amin „ a transformat țara într -un
abator, aproximativ 300.000 de oameni au fost omorâți pentru că erau
considerați adversari ai „ Președintelui pe Viață” – cum se autoproclamase
Amin în 1976. Domn ia terorii instaurate de dictatorul psihopat a luat sfârșit
abia în 1979, când acesta a fost răsturnat de la putere de refugiați ugandezi și
forțe din Tanzania vecină.”99 Africa înseamnă și un melanj cultural
fascinant, care încă este departe de a fi descop erit în plenitudinea sa. Africa,
leagăn al omenirii, mai are multe de spus celor ce au urechi de auzit și ochi
de văzut. Tradițiile atât de diferite de la o regiune la alta, de la un trib la
altul, sunt un perpetuu izvor de cunoaștere. Și cum acolo unde su nt mai
multe tipare culturale există și potența unor conflicte virtuale, continentul
african va avea și pe mai departe un rol principal în ceea ce înseamnă analiza
tensiunilor culturale și a efectelor acestora.

98 Ibidem, pg.15
99 Joseph E. Stiglitz, Globalizarea , Editura Economică, București , 2003, pg. 78

80
Capitolul V

Respingerea alterității. Funda mentele culturale ale terorismului

Întotdeauna problemele ce implică o serie de abordări teoretice ale
„celuilalt” au fost privite cu o oarecare marjă de suspiciune, în mare parte
bine întemeiată. Motivul este relativ simplu, pentru că, discutând despre
celălalt, implicit termenul la care ne raportăm pentru a -l defini este „eu” sau
„noi”, un individ sau o grupare de indivizi care se află față „în față cu
misteriosul „celălalt”. Celălalt este alteritatea, este ceea ce nu suntem noi,
persoana sau comunitat ea care nu este aidoma nouă, ce nu se încadrează în
tiparul cu care noi suntem obișnuiți, care nu este parte a lumii la care noi ne
raportăm.
Alteritatea este o limită, o graniță care delimitează (nu neapărat strict)
un fel de a fi de un altul, un ansamblu de credințe, obiceiuri, creații și așa
mai departe de un alt sistem, care este poate construit pe același tipar, dar al
cărui conținut este radical diferit de ceea ce cunoaștem sau credem.
Problema celuilalt poate fi pusă în plan printr -o axă care ne uneș te (sau ne
diferențiază) pe noi de ceilalți, aceasta în cazul în care dorim să simplificăm
imaginea cât mai mult posibil. O dreaptă în plan care unește (dar în același
timp desparte) ceea ce suntem noi de ceea ce sunt restul.

NOI CEILALȚI

81
O abordar e mult mai complexă ar putea fi reprezentată sub forma unei
diagrame, care are în centru ceea ce suntem „noi”, care ne raportăm într -o
multitudine de modalități la „ceilalți”.

De obicei, ceea ce nu este la fel cu noi va intra automat în categoria
“celuilalt”, categorie care de cele mai multe ori este privită cu suspiciune, și
din care adeseori decurge o atitudine de respingere. Și în cazul culturii

ALTUL 6

ALTUL 5

ALTUL 4

ALTUL 3

ALTUL 2
ALTUL 1

NOI

82
problema este pusă în termini similari. Tot ceea ce provine dintr -un alt
mediu, pe care nu îl cunoaștem și în care nu reușim să ne regăsim este
considerat ca “altul” sau “altceva”, un necunoscut față de care trebuie să ne
apropiem cu suspiciune. Iar în cazul în care apropierea nu este cu putință
apare imediat reflexul de respingere, ca o măsură instinctivă de apărare a
ceea ce avem față de ceea ce nu cunoaștem și care ar putea să ne afecteze
într-un mod sau altul. În cazul respingerii culturale, consecințele sunt însă de
multe ori mult mai complexe decât s -ar crede la prima vedere.
Cultura fiind ceea ce definește într -o mare măsură o comunitate, în
momentul în care apare respingerea sunt implicați și factori de ordin politic,
social și chiar economic. Iar unul dintre exemplele cele mai tragice ale
acestei atitudini de suspiciune și in toleranță este cel al terorismului, care se
extinde în întreaga lume. Respingerea alterității are de multe ori consecințe
dintre cele mai violente, și nu este doar cazul unor comunități extremiste
musulmane ce au declarat război întregii creștinătăți. Este și cazul
conflictelor dintre catolici și protestanți (cum este în Irlanda), al
comunităților de etnii diferite (organozația ETA din Spania) sau rezultatul
unor noi doctrine religioase, precum Aum din Japonia. Pornind de la aceste
premise, lucrarea de față încearcă să ofere o perspectivă sumară a bazelor
culturale ale violenței din ultimele decade, cu implicite referiri la situații
similare din istoria universală.

Credință și violență

Întotdeauna s -a încercat justificarea violenței și prin aducerea în pri m
plan a unor argumente de ordin cultural. Creștinii erau persecutați de către
romani pentru că se îndepărtaseră de la “vechile căi”, creștinii s -au luptat cu

83
arabii secole la rând pentru posesia locurilor sfinte, triburile africane
continuă să se dușmănea scă din pricina unor diferențe entice și implicit
culturale. În Europa, creștinii catolici se luptă cu cei protestanți (cazul
Irlandei de Nord) sau musulmanii cu creștinii, după ce trăiseră în pace cale
de aproape un secol (situația fostei Iugoslavii). Iar după 11 septembrie 2001
practic a fost inaugurată o nouă epocă a violenței la nivel global. În toate
aceste cazuri, violența a fost susținută și de o serie de premise ce țin strict de
caracteristicile culturale ale unor grupuri. Treptat s -a ajuns la situa ția în care
“cultura a devenit ideologie la modul explicit, articulat, în sisteme bine puse
la punct de cunoaștere (implicând dimensiuni atât culturale, cât și politice)
care în cele din urmă ajung să traseze noi modalități și strategii de
acțiune. ”100
Una dintre chestiunile de extremă importanță (dar care deocamdată nu
se bucură de atenția cuvenită) ține de analizarea amănunțită a cauzelor de au
dus la apariția fenomenelor cu caracter terorist. Țările care au dezvoltat
programe de combatere a acestor manife stări extrem de violente de cele mai
multe ori au mers direct la soluție, fără a încerca să înțeleagă în profunzime
motivele ce au declanșat astfel de acte violente. Nu o dată a fost atrasă
atenția Organizației Națiunilor Unite că se află în pericol de a f ace o greșeală
care deja a fost făcută de multe state, și anume de a căuta soluții de
combatere a terorismului fără a investiga așa cum se cuvine premisele de la
care au pornit actele de terorism. Iar una dintre premisele cele mai
importante, atât în cazul terorismului de sorginte islamică, cât și în alte
cazuri, ține de chestiuni de ordin cultural.

100 Mikkel Vedby Rasmussen , A new kind of war: Strategic Culture and the War on Terrorism , în IIS
Working Paper, nr.1, 2003, Danish Institute for International Studies

84

Cultura terorismului

La originea violenței se află în extrem de multe cazuri o serie de
considerente ce țin de factorii religioși sau etnici. Dar, în cele d in urmă, totul
se rezumă la probleme culturale. Credința este una dintre axele fundamentale
ce definesc cultura unei națiuni, iar în cazul etniei aceasta își dobândeșze
conștiința de sine tot prin raportare la factori de ordin cultural (inclusiv
religioși) . Modificările continue ale realităților politice au implicat și o
reevaluare de către cei ce țin de diferite comunități a unor priorități care
implică chiar supraviețuirea lor ca grupuri sociale. Este atât cazul
musulmanilor, cât și al altor comunități de altă credință. Mai mult, continua
implicare a unor superputeri în problemele lor interne au accentuat o serie de
aspecte legate de posibilitatea autodeterminării și a decizilor legate de
propria soartă.
Într-o conferință susținută în 1998, S.P. Huntingto n arăta că „o lume
unipolară este una în care un singur stat acționaeză unilateral, cu un sprijin
minimal (sau chiar fără acest sprijin) din partea altor state. Acest stat poate
efectiv să rezolve probleme internaționale dintre cele mai importante, și nici
un alt stat sau coaliție de state nu vor fi capabile să împiedice acest mod de
acțiune. O lume multipolară este una în care o coaliție de puteri majore
rezolvă toate problemele de maximă importanță și, în cazul în care coaliția
este solidă, nici un alt st at nu se poate opune acestei situații. O lume uni –
multipolară, pe de altă parte, este aceea în care problemele -cheie la nivel
global cer acțiunea unei singure superputeri, la care se adaugă unele
combinații cu alte state, dar superputerea își păstrează dre ptul de veto față de
aliați săi. (…) Politica globală s -a deplasat de la un scurt moment de

85
unipolaritate la sfârșitul Războiului Rece către unul sau poate mai multe
decenii de uni -multipolaritate în drumul către un multipolar secol XXI. (…)
SUA a înce rcat și încearcă, printre altele, să preseze unilateral alte țări către
adoptarea valorilor americane privind drepturile omului și democrația. De
asemenea, încearcă să prevină acumularea de armament de către alții, astfel
încât să nu poată fi contestată su perioritatea americană.”101
Dar tocmai acest tip de implicare forțată din partea occidentalilor în
problemele altor state este unul dintre motivele majore care au dus la un lanț
de reacții violente, care cel puțin deocamdată are puține șanse de a fi stopat.
În primul rând, în ecuație intră chestiunea islamicilor ultraconservatori, cei
care consideră că Statele Unite sunt de fapt o adevărată reprezentare a
Satanei în plan mundan. Valorile democrației și libertății americane nu au
cum să prindă rădăcini în rând ul unor culturi pentru care valorile sunt de cu
totul altă origine. Occidentalii propun un model secularizat al libertății și al
drepturilor omului, în timp ce islamicii se raportează la un sistem de norme
transcendent, la cuvântul Profetului Mahomed care nu a făcut altceva decât
să transmită mesajul lui Allah pentru poporul său. “Civilizația islamică
implică o credință religioasă comună, întemeiată pe un text sacru, a cărei
lege poate fi greșit folosită, dar niciodată schimbată. Ea nu se definește prin
termenii libertății, ci prin cei ai supunerii. Islam , salm și salaam –
“supunere”, “pace” și “siguranță” derivă toate din verbul salima , al cărui
înțeles primar este “a fi în siguranță”, “nevătămat” sau “ireproșabil”, dar
care are și o formă derivată, cu înțe lesul de “a se preda”. Musulmanul este
acela care s -a predat, s -a supus, obținând astfel siguranța. În acest nod
etimologic complex este cuprinsă o viziune a societății și a răsplăților

101 Samuel P. Huntington, Global perspectives on war and peace , Bradley Lecture Series, American
Enterprise Institute, May 11, 1998

86
acesteia, cât se poate de diferită de tot ce a precumpănit în Europa m odernă
și în America.”102 Prin urmare, orice încercare de implementare a unor
norme care nu sunt regăsite în Coran este înțeleasă de musulmanul fanatic
drept o încercare de răsturnare a unei ordini impuse de normele divine. Și o
astfel de agresiune la adresa a tot ceea ce are el mai sfânt nu poate fi
combătută, la rândul ei, decât tot prin agresiune, dar de această dată este
vorba de agresiune fizică. Fundamentalistul islamic este convins de faptul că
apără legea sfântă (shari’a) atunci când îi ucide pe repre zentanții unei puteri
ce amenință scriptele sacre ale Profetului. “Occidentalizarea politică și
socială a ținuturilor arabe, combinată cu eretismul adevărurilor științifice
sunt apa și îngrășământul terorismului arab modern. Ceea ce noi numim
fundamentalis m islamic – un termen inept, dar altul mai bun deocamdată nu
avem – este de fapt o reacție defensivă față de aceste influențe, iar terorismul
organizației al -Qaeda este demonstrația extremă a acestui fapt.”103 Este
vorba de o transpunere în plan politic și c ultural a cunoscutului principiu al
acțiunii și reacțiunii. Ofensiva “liberală” a valorilor occidentale a cauzat în
cazul musulmanilor un răspuns conservator, axat pe apărarea cu orice preț a
unor valori milenare, care au susținut Islamul un mileniu și jum ătate. Pentru
musulman, Coranul este suficient din punct de vedere al normelor religioase,
morale și politice, fără a mai fi nevoie de imixtiunea altor aspecte care
provin de la oameni și nu de la suprema autoritate. În rândul adepților
Islamului a apărut un sentiment de “victimizare” în fața agresiunii morale și
politice la care sunt supuși de aproape un secol, iar singura soluție
considerată pertinentă de unele grupări implică, radical, exterminarea celor
ce violentează starea de lucruri axată pe litera s fântă. “Civilizația islamică

102 Roger Scruton, op.cit, pg.6
103 Donald M. S ensing , The Soil of Arab Terrorism , pg.7, http://www.donaldsensing.com/docs/Soil -of-
ArabTerrorism.pdf

87
implică o credință religioasă comună, întemeiată pe un text sacru, a cărei
lege poate fi greșit folosită, dar niciodată schimbată. Ea nu se definește prin
termenii libertății, ci prin cei ai supunerii. Islam , salm și salaam (s.a., n.n.) –
“supunere”, “pace” și “siguranță” – derivă toate din verbul salima (s.a., n.n.)
al cărui înțeles primar este “a fi în siguranță”, “nevătămat” sau “ireproșabil”,
dar care are și o formă derivată, cu înțlesul de “a se preda”. Musulmanul
(s.a., n. n.) este acela care s -a predat, s -a supus, obținând astfel siguranța. În
acest nod etimologic complex este cuprinsă o viziune a societății și a
răsplăților acesteia, cât se poate de diferită de tot ce a precumpănit în Europa
modernă și în America.”104

Lege a lui Allah și legile democrației

Tocmai din aceste diferențe provin și resentimentele care în cele din
urmă dau naștere unor manifestări de extremă violență. Musulmanii nu
doresc schimbări în felul lor de a fi, în timp ce Occidentul, și mai ales SUA,
face tot posibilul pentru a implementa forțat un sistem de norme care nu se
regăsesc în spiritualitatea islamicilor. Atât prin presiuni de ordin economic,
cât și de natură politică sau chiar militară, statele vestice încearcă să schimbe
o ordine care dăinuieș te de secole în Peninsula Arabică și în nordul Africii.
De aici până la un răspuns dur nu mai era mult, iar secolul XX a fost presărat
cu evenimente tragice, care au punctat modul în care musulmanii resping
ceea ce nu este al lor, ceea ce nu pot accepta de cât trecând peste litera
Coranului, fapt imposibil pentru ei. “Pentru musulmanul autentic, nici o lege
nu este validată doar prin faptul că este urmarea unei legi a pământului sau a
unor edicte ale puterii suverane care stabilesc o jurisdicție teritorială.

104 Roger Scruton , Vestul și restul , Editura Humanitas, București, 2004, pg. 6

88
Obediența față de legi se justifică doar dacă ele au binecuvântarea puterii
divine; aceasta înseamnă că validitatea lor este statornicită doar dacă pot fi
deduse din shari’a (s.a., n.n.) – voința revelată a lui Dumnezeu.”105 Pentru
musulmanul adevărat, oric e încercare de modificare a stării de fapt instaurate
prin Coran este o adevărată amenințare, ce trebuie îndepărtată prin orice
mijloace. Inițial, primii “inamici” identificați au fost tot musulmani, care
studiaseră în Occident și care deveniseră mai permi sibili față de o serie de
norme în care nu reușeau să se mai regăsească pe deplin. În acest context,
cazul Frăției Musulmane din Egipt este u nul exemplar. Organizația a fost
fondată în 1928 de Hassan al -Banna, un profesor de școală elementară în
vârstă de 22 de ani. Ideea fundamentală a începuturilor Frăției era cea a
Islamului ca adevărat drum de urmat în viață. În timp însă mișcarea a
devenit mult mai radicală, fiind în cele din urmă scoasă în afara legii. Ca
semn al represaliilor, membrii Frăției l -au uc is pe primul ministru egiptean
Mahmud Fahmi Nokrashi în decembrie 1948, al -Banna însuși căzând
victimă a unui schimb de focuri cu trupele guvernamentale un an mai târziu.
Imediat mișcarea a intrat din nou în legalitate, dar numai ca organizație
religioasă. Dar această stare de lucruri a durat doar până în 1954, când a fost
din nou condamnată de guvernul de la Cairo pentru că încerca să convingă
populația că Egiprtul trebuie guvrnat doar pe baza shari’a. “Allah este scopul
nostru principal. Profetul este ade văratul nostru conducător. Coranul este
legea noastră. Jihadul este drumul de urmat. Să murim în numele lui Allah
este cea mai mare speranță și onoare.”106
Acesta era adevăratul crez al Frăției Musulmane, de la care au plecat
ulterior și alte mișcări simila re, precum Hamas -ul din Palestina. Idei similare

105 Ibidem, pg. 31
106 Donald M. Sensing, op.cit.,pg. 11

89
erau împărtășite și de războinicii sfinți ai Islamului, mujaheddinii, care au
luptat împotriva fostei Uniuni Sovietice în Afghanistan. Beneficiind de
sprijinul Iranului și al Statelor Unite, afganii au reuși t să reziste aproape
nouă ani în fața uneia dintre cele mai mari puteri militare ale lumii, ieșind în
cele din urmă victorioși.
Pentru sovietici, Afghanistanul a reprezentat ceea ce a reprezentat
Vietnamul pentru americani, dovada clară a faptului că nime ni nu este
imposibil de înfrânt. Și pe această bază au fost inițiate alte celule
fundamentaliste, care de această dată erau decise să combată amestecul
Occidentului în problemele Islamului. Cea mai cunoscută dintre acestea este
Al-Qaeda, al cărei lider, Os ama bin Laden, este cel mai căutat infractor pe
plan internațional. Axându -se pe un discurs profund antioccidental și
beneficiind de fonduri practci nelimitate obținute din afaceri cu petrol, Al
Qaeda urmărește scopul ultim de declanșare al Jihadului, al R ăzboiului
Sfânt, care va purifica lumea de necredincioși. Semnificative pentru această
perspectivă sunt cuvintele Ayatollahului Khomeini. Într -un discurs din 1984,
acesta susținea că “dacă li se permite necredincioșilor să -și joace în
continuare pe pământ rolul de corupători, pedeapsa lor va fi în cele din urmă
cu atât mai mare. Astfel, dacă îi ucidem pe necredincioși pentru a le curma
activitățile [ corupătoare ], le facem de fapt un srviciu. Deoarece pedeapsa lor
va fi în acest fel mai mică. A -i lăsa pe nec redincioși să rămână în viață
înseamnă a -i lăsa să corupă mai departe. [ A-i ucide ] este o operați
chirurgicală poruncită de Allah creatorul… Cei care urmează regulile
Coranului știu că trebuie să aplicăm legile răzbunării (qissas) și că trebuie să
ucidem… Războiul este o binecuvântare pentru lume și pentru fiecare

90
națiune. Allah însuși este cel care poruncește oamenilor să poarte război și să
ucidă.”107

Terorismul european

Actele teroriste nu sunt însă doar o trăsătură a fundamentalismului
islamic. Le putem întâlni și în Europa, la fel ca și în Africa sau în Asia. Pe
“bătrânul continent” sunt două mișcări extremiste, care pornind de la o serie
de premise culturale și ideologice au degenerat în nuclee teroriste a căror
amenințare nu a dispărut complet nici în ziua de astăzi. Este vorba de
Mișcarea Separatistă Bască (ETA) și de Armara Republicană Irlandeză
(IRA), ambele având pe conștiință sute, dacă nu mii de victime.
ETA (în dialect basc semnificând Euskadi Ta Askatasuna) a apărut la
începutul anilor 1960 ca o mișcare studențească opusă regimului dictatorial
al generalului Franco. Pe durata guvernării acestuia limba bască a fost
marginalizată, la un moment dat find chiar scoasă în afara legii. Regimul
opresiv față de basci a fost dus la extrem, marea majorita te a intelectualității
acestora fiind întemnițată și torturată, atât din motive politice, cât și
culturale. Pornind de la aceste premise, nu este de mirare că în Țara Bascilor
s-a dezvoltat cea mai puternică mișcare de rezistență împotriva regimului
franch ist. Represiunile față de cei ce țineau de naționalitatea bască își aveau
originile în războiul civil spaniol, când naționaliștii basci au luptat împotriva
lui Franco. Generalul nu a uitat aceasta, și a făcut tot posibilul pentru a
desființa cultura și tot ceea ce putea constitui o expresie a naționalismului
basc. “Prin lege a fost interzisă afișarea în public a simbolurilor tradiționale
și folosirea limbii materne. La un moment dat, chiar botezul copiilor cu

107 Apud R oger Scruton, op.cit., pg . 109

91
nume ce nu aveau rezonanță spaniolă a fost consi derată o infracțiune
gravă.”108
Pentru a avea o bază ideologică în lupta contra regimului franchist,
ETA a adoptat o doctrină de extrema stângă, la care nu a renunțat în
totalitate nici până azi. Programul ETA a fost elaborat în 1962 la Bayonne,
în Franța, ș i avea ca punct de plecare ideea că istoria Țării Bascilor nu
reprezintă altceva decât procesul de formare al unei națiuni distincte. S -a
declarat cu acest prilej că națiunea bască este definită de limbă, Euskara.
Naționaliștii basci își întemeiază conving erile pe o interpretare aparte a
propriei lor istorii. Ei susțin că Țara Bascilor a fost o entitate de sine
stătătoare până în jurul anului 1200 și chiar după aceea, când teritoriul lor a
fost anexat de Castilia. Pierderea suveranității nu a fost însă o pi edică în
prezervarea și transmiterea mai departea limbii și a propriilor forme de
guvernământ. S -a subliniat adeseori faptul că „bascii și corsicanii utilizează,
de asemenea, conceptul de națiune în lupta contra statului centralizat.
Elocventă în acest con text este următoarea contradicție: naționaliștii din Țara
Bascilor sau din Corsica accentuează mereu identitatea etnic -culturală, dar
pretind pentru poporul lor o bază teritorial -politică. Ca și naționaliștii din
alte regiuni, ei pun stăpânire în totalitat e pe un anumit teritoriu, cu toate că
mulți locuitori sunt de altă etnie.”109
În Spania sunt incluse trei dintre provinciile Țării Bascilor, și anume
Biscay, Guipuzco și Alava. La acestea se adaugă Navarra, care însă are
statutul de comunitate autonomă și a re conducere proprie. Alte trei provincii
(Labourd, Basse -Navarre și Saule) sunt situate în Franța, dar acolo mișcarea
separatistă este mult atenuată. Spre deosebire de spaniolii catolici, membrii

108 http://en.wikipedia.org.eta
109 Urs Altermatt, Previziunile de la Sarajevo (Etnonaționalismul în Europa) , Editura Polirom, Iași,
2000, pg.28

92
ETA se declarau adepții unui pluralism religios, nerecunosc ând catolicismul
ca religie de stat. Cu toate acestea, au adoptat o serie dintre dogmele bisericii
în elaborarea programului lor social.
„După moartea generalului Franco, survenită în 1975, Mișcarea
Separatistă Bască a avut o scurtă perioadă de calm”110, dar violențele au
reînceput imediat după ce naționaliștii s -au scindat în două grupări. Una
dintre acestea, cu caracter politico -militar, a luat numele de Stânga Țării
Bascilor și a ajuns la un compromis cu guvernul spaniol în urma unor serii
de tratative. A doua fracțiune, cu caracter pronunțat militar, dar mult mai
redusă ca număr de membri, a rămas fidelă vechilor metode cu caracter
terorist. Deși Spania se confruntă cu multe alte probleme legate de mișcări
separatiste (cazul Cataloniei), problemele cele ma i grave vin dinspre Țara
Bascilor. Motivele sunt multiple, și implică în primul rând faptul că este
pusă în discuție chiar existența Spaniei ca stat. Trebuie amintit în acest
context un aspect deosebit de important și care accentuează starea
conflictuală d in zonele locuite de basci, și anume că există grave dezacorduri
de opinii chiar între basci, ceea ce duce la apariția altei serii de conflicte,
chiar între adepții mișcării naționaliste. Ca exemplu, unii membri ai
Partidului Naționalist Basc (o ramură mod erată, adeptă a discuțiilor la masa
tratativelor) au căzut victime ai membrilor ETA, fiind considerați trădători ai
cauzei naționale. Astăzi activitatea ETA este mult redusă comparativ cu anii
1970, când aveau cel puțin 100 de victime anual. Cu toate acest ea, deși
atenuată, activitatea ETA este departe de a se fi încheiat, existând mereu
pericolul unor noi atentate. 111

110 http://news.bbc.co.uk
111 A se vedea Barbara Loyer, Basque nationalism undermined by ETA , http://mondediplo .com /1998/02/08 basque

93
Pe o linie oarecum asemănătoare cu ETA se desfășoară și mișcarea
separatistă din Irlanda de Nord, care are și ea puternice fundamente de ordi n
cultural, și nu doar politic. „Factorul religios contribuie într -un mod
hotărâtor la apariția unei mișcări etnic -naționale, dacă, bunăoară, minoritățile
naționale se deosebesc prin religia lor de cultura oficială dominantă.
Exemplul cel mai elocvent îl g ăsim în Irlanda de Nord. În insulele irlandeze,
termenii „protestant” și „catolic” au alte conotații în compaarație cu
continentul european, ele desemnând apartenența la două comunități
culturale și etnice, despărțite și de criterii sociale, între ele nema iexistând,
practic, din secolul al XVII -lea până în prezent, nici un fel de comunicare
socială. Catolicii nord -irlandezi, militând pentru schimbarea statu -quo-ului
politic, aspiră totodată la egalitate politică și socială și la prosperitate
economică. Toat e acestea provoacă la protestanți reflexe de respingere și duc
la formarea de mituri istorice. Ei văd „națiunea” lor protestantă anglo -saxonă
amenințată de Roma și de papistași.”112
Conflictele violente din Irlanda au însă o istorie mult mai lungă.
Astfel, „scopul Irlandezilor Uniți din 1790 a fost să obțină egalitate și
libertate pentru oameni și pentru Irlanda. Inițial apelând la mijloace pașnice,
în cele din urmă au pus mâna pe arme după ce au avut de înfruntat în
repetate rânduri măsurile represive ale g uvernului britanic. Conflicte armate
împotriva legislațiai engleze au avut loc în 1798, 1803, 1848 și 1867. Cu
toate acestea, cerințele legate de independența legislativă au fost constant
respinse de britanici.”113 Cam în aceeași parioadă a avut loc și holoc austul
irlandez, al cărui apogeu a fost atins între 1845 și 1852, perioadă în care

112 Urs Altermatt, op. cit., pg. 88
113 Michealin Ni Dhorchartaigh, K Mc Gorrian, B.G. Oh Anluian, A Brief History of the Irish Republican
Army, http://irelandsown.net/IRAhistory.htm

94
peste un milion de irlandezi au murit în urma înfometării, un alt milion luând
cale imigrării, în special în SUA, Australia și Canada.
Lovitura cea mai dureroasă primită de irlandezi datează din 1920, an
în care Parlamentul Regatului Unit al Marii Britanii a decis împărțirea
Irlandei, fără a fi cerut și consimțământul celor vizați direct de acest act.
Pentru a -și asigura o dominație mai lejeră în cele 6 comitate ce alcătuies c
Irlanda de Nord, britanicii au instaurat un sistem de privilegii axat pe
discriminarea de ordin religios, catolicii fiind în multe cazuri lipsiți de
avantajele economice și politice de care se bucura populația de religie
protestantă. IRA a apărut în acee ași perioadă, ca un mijloc de a răspunde
persecuțiilor constante ale guvernului britanic. Inițial s -a dorit o mișcare
pașnică, dar treptat IRA a devenit una dintre cele mai violente organizații din
Europa și chiar din lume.
Ulterior, și IRA s -a divizat, o parte a ei alegând să meargă, la fel ca și
în cazul bascilor, pe calea tratativelor și dobândind legalitate din punct de
vedere politic. Este vorba de transpunerea politică a doleanțelor unioniste și
religioase ale IRA, totul fiind cuprins în doctrina Sin n Fein, denumirea
partidului naționaliștilor irlandezi.114 În ultima perioadă nu s -a mai auzit
nimic despre IRA, o mare parte a mișcărilor paramilitare naționaliste din
Irlanda de Nord depunând armele și alegând calea nagocierilor. Cu toate
acestea, există î ncă pericolul apariției de noi atentate, în cazul în care nu se
va ajunge la nici o finalitate în urma tratativelor ce nu urmăresc altceva decât
reunificarea Irlandei.

114 A se vedea www.sinnfein.ie/history

95
Un profet al morții

Manifestări cu caracter terorist pornite de la doctrine religi oase sunt
întâlnite în toate colțurile lumii. În Japonia, de exemplu, a devenit
arhicunoscută activitatea sectei Aum Shinrikyo (în traducere liberă
însemnând Învățătura Supremă despre OM), condusă de Shoko
Asahara(nume luat ultrior, fiind născut Chizuo Mat sumoto). Organizația a
fost înființată în 1986 -1987, și a reușit să adune zeci de mii de adepți în
întreaga lume. Asahara a fost cel ce a profitat de golul spiritual lăsat de
extraordinara ascensiune economică a Japoniei și și -a dezvoltat doctrina pe
promi siunea unei renașteri spirituale și chiar pe obținerea de puteri
supranaturale. Ulterior, Asahara și -a îmbogățit discursul, inițial de origine
buddhistă, cu o serie de idei creștine, în speță prorocind un apropiat sfârșit
al lumii. Susținând că în el s -au încarnat atât Gautama Buddha cât și Iisus
Hristos, Asahara pretindea adepților săi o devoțiune oarbă și un fanatism
extrem. Treptat, Aum s -a dezvoltat ca sectă a apocalipsului, adunând fonduri
enorme pentru a grăbi sfârșitul lumii. Shoko Asahara a inclus în discursul
său inclusiv o serie din profețiile lui Nostradamus. Inițial, liderul Aum
susținea că toți adepții săi trebuie să muncească din greu pentru a transforma
energia malefică din lume în energie pozitivă, și astfdel să salveze lumea de
la o iminent ă distrugere ce trebuia să vină în urma unui nou conflict nuclear.
Finalmente, discursul său s -a erijat într -o constantă propovăduire a unui final
apropiat al lumii așa cum o știm, eirjându -se în unica șansă de mântuire, în
singurul care putea oferi Paradi sul pentru adepții care îl urmează
necondiționat. Asahara „susținea în fața adepților săi că este superior genetic
oamenilor de rând, în cadrul unora dinte ședințele de inițiere obligându -și

96
adepții să îi bea sângele pentru a se purifica.” 115 Susținând că este singura
doctrină adevărată în ceea ce privește creația și distrugerea, cei din
structurile superioare ale sectei Aum, în frunte cu Shoko Asahara,
considerau că le pot cere adepților absolut orice, chiar și să ucidă sau să fie
uciși pentru scopul ultim , cel de a dobândi adevărata mântuire. Zeci de
savanți lucrau în laboratoarele secrete ale sectei pentru a crea un adevărat
arsenal de arme bio -chimice. Aum intenționa ca în timp să preia integral
controlul asupra Japoniei, și apoi asupra întregii lumi. Ei doreau să
grăbească sfârșitul iminent al lumii pentru a se mântui, deoarece conform
previziunilor lui Asahara oricum totul ar fi luat sfârșit în timpul celui de al
treilea război mondial, ce ar fi fost inițiat de Statele Unite împotriva
Japoniei. Cea mai cunoscută acțiune teroristă a sectei Aum a avut loc pe 20
martie 1995, când în mai multe metrouri din Tokyo a fost eliberat gaz sarin,
ceea ce a dus la decesul a 12 persoane și rănirea a peste 6000. În urma
procesului secta a fost scoasă în ilegalitate și liderul ei, pe jumătate orb, a
fost închis.116

Teama de alienare

De multe ori, terorismul își fundamentează discursul pe o bază
culturală. Dar sunt și voci în opinia cărora cultura poate constitui și un
remediu valabil, o soluție lipsită de violență, ca re într -un viitor mai mult sau
mai puțin îndepărtat va pune punct unei serii din ce în ce mai largi de
manifestări care nu au cum să fie definite ca „umane”. Bineînțeles, a încerca

115 Kojiro Hirose, Reconsidering Japanese Religious History: The Aum Incident and Blind Culture in
Modern Japan , în The Journal of the International Institute,vol. 10, No.3, Michigan University, 2003
116 A se vedea Armed conflict: war and terrorism , http:// homepages.wmich.edu , Peter J. Katzenstein,
Same war, different wiews – Germany, Japan and the war on terrorism , în Current Histoy , Philadelphia,
Dec. 2002, vol.101, pg.427și http//religiousmovements.lib.virginia.edu

97
o rezumare a premiselor terorismului prin raportarea exclusivă la factorii de
ordin cultural ar fi o idee mult prea simplistă și lipsită de o bază reală. În
context intră și chestiuni de ordin economic, social, politic și așa mai
departe.
De mult prea multe ori însă izbucnesc conflicte de mare amploare
pornind de la factori de o rdin cultural. Este cazul războaielor civile din
Africa Centrală (Somalia, Burundi) sau chiar din Europa, unde în republicile
fostei Iugoslavii încă nu s -a ajuns la o liniște absolută. În toate aceste cazuri
este vorba de o teamă profundă, cea de pierdere a identității, ca grup sau ca
națiune. Cel puțin în cazul terorismului de sorginte islamică (dar și secta
Aum s -ar putea regăsi în această situație) este și un recul față de un proces
pe zi ce trece mai vizibil, și anume globalizarea. Cei mai mulți critici ai
acesteia sunt de părere că „este vorba, în cele din urmă, de alegerea între mai
multe alternative. Mulți comentatori, trecând dincolo de spectrul politic
tradițional, au argumentat că economia de piață este cea care distruge cultura
și diversitatea. Be njamin Barber a susținut că lumea modernă este prinsă
între Jihad, „o politică sângeroasă a identității”, și McWorld, „o economie a
profitului fără vărsare de sânge”, reprezentată de răspândirea lanțului
McDonald’s și a culturii populare americane.”117
Cu toate acestea, sunt suficiente voci care ce sunt de părere că tot prin
intermediul culturii pot fi diminuate, dacă nu chiar eliminate, manifestările
cu caracter terorist. Una dintre principalele modalități de recrutare a
adepților pentru diferitele celule t eroriste ține de un aparat propagandistic
bine pus la punct și care beneficiază de o finanțare imensă. De fapt, în multe
cazuri sunt vizate persoane care nu au parte de o educație deosebită, prin

117 Tyler Cowen, The Promise of Global Culture, cap.I, Trade Between Cultures , Department of
Economics, George Mason University, Fairfax, www.GMU.edu /jbc/Tyler/tcweb2.doc

98
aceasta fiind și mai ușor de influențat. „Recruții tipici pe ntru aceste mișcări
sunt tineri rebeli, care adeseori s -au pregătit pentru unele profesii pe cale de
dispariție datorită declinului statului sau al economiei naționale, aflați în
imposibilitate de a -și întemeia o familie tocmai din cauza problemelor de
ordin material (…). Prin adeziunea la celulele teroriste li se oferă un țel și
surse financiare. A fi membru al unei grupări de acest gen presupune a avea
un scop, un simț al unei misiuni istorice și, de ce nu, un simț al aventurii.”118

Cultura ca remediu

Pornind de la aceste premise, sunt suficiente opinii favorabile misiunii
benefice a culturii în combaterea actelor de terorism. În primul rând este
acordată o mare importanță mass -media, prin intermediul căreia poate fi
făcut mereu apel la toleranță și la libertate de exprimare. La aceasta se
adaugă funcția educației, începând cu clasele primare, dar cu evitarea
școlarizării în instituții cu profil religios, deoarece în astfel de școli este
potențată atitudinea de respingere a celor mici. Nu în ultimul rân d, este și de
datoria statului să vegheze la o acoperire cât mai mare a cererii de locuri de
muncă, pentru a evita posibilitatea ca tinerii săraci și dezorientați să se
orienteze către celule extremiste care oferă o minimă siguranță.
Într-un raport al Comi siei pentru Cultură, Știință și Educație ce
funcționează în subordinea Consiliului Europei este precizat că „având de
înfruntat o continuă creștere a amenințărilor teroriste la nivel global,
Adunarea Parlamentară recunoaște necesitatea unei abordări comple xe a
combaterii terorismului, care trebuie să combine metode de ordin cultural,

118 Mary Caldor , Terrorism as regressive globalisation , published by openDemocracy Ltd, 2003,
www.openDemocracy.net /democracy -americanpower/article _1501.jsp

99
politic, economic, legal și social. Acum nu se pune problema confuziei între
terorismul orb și victimele sale inocente și ceea ce uneori nu este altceva
decât răspunsul la un r egim opresiv și o violare a drepturilor omului.
Cultura, prin toate formele sale – artă, tradiție, religie, media, știință,
educație, sport – poate juca un rol fundamental în prevenirea dezvoltării
mentalităților de tip terorist, în recuperarea potențialil or viitori teroriști și în
îndepărtarea lor de fanatism. Fundamentul oricărei acțiuni de sorginte
culturală declanșată împotriva terorismului trebue să țină de deplina
înțelegere a relației complexe și delicate dintre terorism și contextul
cultural.”119 Prin urmare, cultura poate fi văzută atât ca un factor de la care
pot porni manifestări cu caracter terorist, cât și un remediu valabil împotriva
acestora.
Cultura poate fi percepută atât ca un factor aflat la baza respingerii
celorlalți, cât și un mijloc de apropiere față de aceștia. Este atât cauză, cât și
mijloc de prevenire. De cele mai multe ori, ostilitatea față de „celălalt”,
indiferent că este vorba de un individ sau de un grup, se originează în lipsa
cunoașterii. Ceea ce este străin este privit cu sus piciune, și de multe ori chiar
cu ostilitate. Iar lipsa de comunicare de multe ori dă naștere la interpretări
aberante, care în cele din urmă degenerează până la violență. Cel mai bun
exemplu este cel al fundamentaliștilor islamici. Aceștia dau o interpret are
absurdă Coranului, tocmai pentru a obține o justificare a unui comportament
care este de fapt în contradicție cu preceptele mahomedane. Teama de a -și
pierde identitatea în fața continuelor imixtiuni ale occidentalilor într -un mod
de viață care a rămas neschimbat timp de secole a dus la această măsură
extremă, de legitimare a violenței prin recurs la factorul religios. Tragic este

119 Valery Sudarenkov, Combating terrorism through culture , raport al Comisiei pentru Cultură, Știință și
Educație ce funcționează în subordinea Consiliului Europei (19 octombrie 2004),
http://assembly.coe.int/Documents/workingdocs/doc04

100
faptul că de multe ori adepții mișcărilor cu caracter terorist își asumă fără
discernământ o serie de idei care nu le aparțin , dar care au fost elaborate de
unii ideologi care au profitat de credință pentru a atinge niște scopuri care nu
au nimic în comun cu sistemul de reguli la care se raportează. Cazul
exemplar este cel al lui Khomeini, care a reușit să distrugă în Iran tot c eea ce
nu era în acord cu viziunea lui despre o societate islamică pură.
Respingerea alterității este de cele mai multe ori rezultatul unui
comportament instinctiv. Teama de necunoscut duce ușor la manifestări
violente, justificate prin apel la cultură. C u toate acestea, cel mai probabil
cultura deschisă este cea care prezintă singura soluție viabilă de stopare a
unor fenomene ce au de fapt la origine lipsa unei cunoașteri elementare a
celuilalt.

101

Capitolul VI

Probleme în „minunata lume nouă”

Visul american, canadian sau australian au reușit să aprindă imaginația
multor est -central europeni. Cu toate acestea, situația este departe de a fi așa
cum reiese din producțiile hollywoodiene. Și peste ocean există ten siuni,
care de cele mai multe ori pornesc tot de la conflicte originate în diferențele
de ordin cultural. Statele Unite ale Americii, Canada, Australia se confruntă,
zi de zi, cu o serie de probleme dintre cele mai grave, în unele situații
ajungându -se chi ar la luarea în discuție a secesiunii.
Probabil cele mai multe situații care necesită o implicare activă a
aparatului de stat în SUA sunt legate de diferențele rasiale. Patria Ku Klux
Klan -ului încă nu a izbutit să treacă definitiv peste tarele sclavagis mului și în
consecință noi și noi probleme apar și necesită o soluționare cât mai
grabnică. Într -un raport al Departamentului Justiției din SUA, divizia pentru
apărarea drepturilor civile, intitulat „Protecția federală împotriva
discriminării pe criterii e tnice” sunt enumerate o serie de cazuri concrete
care conturează, în mare, conflictele care impun o intervenție promptă din
partea autorităților. Toate situațiile cuprinse în acest raport au la bază
tensiuni generate de diferențele culturale. De exemplu, „ un tânăr de origine
sud-asiatică a fost atacat când pleca de la un concert dintr -un club de noapte.
Atacatorul, membru al unui grup de „capete rase” (skinheads), strigă injurii
cu caracter rasial și își lovește victima cu pumnii și cu o țeavă metalică până

102
o lasă inconștientă.” 120 O altă situație de acest gen este cea în care „la o
întâlnire a Ku Klux Klan, unul dintre membrii grupării le spune celorlalți că
mexicanii și portoricanii trebuie să plece de unde au venit. Apoi au ars o
cruce în curtea unui tânăr cuplu hispanic pentru a -i intimida ăi a -i forîa să
plece din cartier. Înainte de a arde crucea, atacatorul a scos o armă și a mai
dat una unuia dintre însoțitorii săi, pentru cazul în care victimele ar fi
ripostat.”121 Poate unul dintre cele mai interesante exemple cuprinse în
raportul amintit este cel al unui „spital de la granița dintre Texas și Mexic
care își îmbracă ofițerii de securitate în uniforme asemănătoare celor de la
INS (poliția de frontieră, n.n.) pentru a -i speria pe hispanicii din sala de
așteptare. De asemenea, pacienților de origine hispanică li se spune să -și
aducă translator înainte de a fi consultaîi de vreun doctor.”122

SUA, o patrie a conflictelor

În SUA există o adevărată „tradiție” a intoleranței axate pe criterii
etnice. Deși mult t imp s -a crezut că una dintre cele mai de temut organizații
rasiste, Ku Klux Klan, a dispărut, mereu apar semnale că, într -un stat sau
altul, apar manifestări tipice acesteia. Klan -ul a apărut în 1865, când „șase
veterani ai armatei confederate au pus bazel e unui „club social” pe care l -au
intitulat Ku Klux Klan. Scopul principal al acestui grup era să restaureze
„supremația albă” prin orice mijloace posibile. Liderul lor era faimosul
general confederat Nathan Bedford Forest, fost negustor de sclavi care
deținea două mari plantații de bumbac. Membrii Klan -ului făceau parte din

120 US Depa rtment of Justice, Civil Rights Division – Federal Protection Against National Origin
Discrimination , Issued April 2001, http://www.usdoj.gov.crt , pg.3
121 Ibidem, pg.3
122 Ibidem, pg.10

103
toate straturile sociale, de la cei mai bogați la cei mai săraci. Adeseori, cei
mai respectați membri ai comunităților albe se alăturau Klan -ului. Era vorba
de avocați, doctori, predica tori, polițiști, șerifi, reprezentanți în structurile
legislative, dar și oficialități statale și locale. În 1870, președintele Grant a
trimis un raport către Congres în care erau cuprinse 5.000 de cazuri de
violențe ale membrilor Klan -ului. Congresul a in vestigat activitatea acestora
și a publicat 13 volume despre crimele înfăptuite de organizație. Klan -ul a
fost numit o „conspirație sudistă împotriva legii și a rasei negre.””123 Deși au
fost scoși în afara legii de aproape un secol și jumătate, cei din Ku K lux
Klan nu au dispărut niciodată.
Ca mai peste tot în lume, și Statele Unite se confruntă cu probleme de
ordin etnic. Exempele enumerate mai sus legate de apariția unor mișcări
extremiste nu sunt altceva decât efectele unor tensiuni care au adânci
rădăc ini de ordin cultural. Așa cum sublinia Eric Kaufmann referitor la
ultima lucrare a lui S.P. Huntington, SUA nu au fost mereu o națiune
definită doar de legislație și limbă, în defavoarea unui substrat al tradițiilor și
credințelor comune. „Populația liber ă în 1776 era în proporție de
aproximativ 98% protestantă, și mai bine de 80 de procente erau descendenți
britanici. (…) Națiunea s -a îndepărtat de rădăcinile anglo -protestante o dată
cu venirea irlandezilor catolici și a germanilor după 1865 și a europe nilor
din estul și sudul continentului după 1945, lăsând deoparte și unitatea rasială
albă în momentul în care african -americanii din sud au câștigat drepturi
civile și electorale la mijlocul anilor ’60.”124 Aceste diferențe s -au accentuat
în timp și, nu o d ată, au degenerat în adevărate conflicte. Chiar și acum, la

123 Melissa N. Matusev ich, Ku Kl ux Klan , Montgomery County Public Schools, January 1998 ,
http://www.mcps.org/ss/5thgrade/KKK.pdf
124 Eric Kaufmann, Ethnic America ,
http//www.bbc.ac.uk/polsoc/download/eric_kaufmann/EthnicAmerica.doc, pg.1

104
început de mileniu, politicile culturale trebuie să aibă mereu în vedere
aplanarea acestor situații care niciodată nu dispar, ci doar se atenuează.
Situațiile de acest gen s -au perpetuat, și toți cei ce nu se încadrau în tiparul
W.A.S.P. (White Anglo -Saxon Protestant) pot fi potențiale victime ale
discriminării. „Apelând la prejudecăți de ordin rasial și religios, pe fundalul
unei competiții din ce în ce mai acerbe pentru locuințe și locuri de munc ă,
Klan -ul și-a extins teroarea inclusiv asupra maselor de imigranți din Europa
de Sud și Estică, care venind cu o bază culturală și religioasă diferită au
intrat în competiție cu localnicii pe o piață redusă a locurilor de muncă.”125

Canada, sub spectrul divizării

Spre deosebire de Statele Unite ale Americii, unde conflictele de ordin
cultural au îndeobște în centru grupuri mici și nu întotdeauna bine
organizate, Canada se confruntă cu un cu totul alt tip de situație. Ținând cont
de originea duală a acest ui stat, în care se îmbină moștenirea franceză și cea
britanică, o serie de disensiuni, purtate peste ocean de istoricele conflicte
anglo -franceze, au dus Canada în pragul secesiunii. Tensiunile dintre
Quebec și restul Canadei au atins un punct critic în 1 995, când a fost
organizat un referendum în vederea separării definitive. La o diferență
extrem de mică (50.6 procente contra secesiunii, 49.4 % în favoarea
separării) totuși, cetățenii au decis să rămână într -un singur stat. Dar acest
lucru nu înseamnă c ă tensiunile au dispărut. „În Canada, disputa între
engleză și franceză a fost definită inițial prin politicile locale, ulterior fiind
cuprinsă în întrebarea macro -constituțională dacă Quebec -ul, ca o cultură cu
rădăcini franceze, are suficiente puncte în comun cu restul Canadei pentru a

125 The Ku Kulx Klan in Liching County , în The Histori al Times , Ohio, vol. IX, no.3, summer 1995

105
„merge împreună împărțind aceeași constituție.” (…) Regimul lingvistic din
Quebec este bazat pe Proclamația Limbii Franceze (Proclamația 101, n.n.)
care declară franceza ca limbă oficială în legislația provincială, în ins tanțe,
agenții guvernamentale și școli publice.”126 Nu o dată tensiunile dintre
populația de limbă engleză și cea de limbă franceză din regiunea Quebec –
ului au ajuns în fața instanțelor, uneori fiind soluționate de organisme
internaționale. Totuși , faț ă de s ituația vecinilor din Statele Unite ale
Americii, canadienii au evitat să se ajungă la tensiuni care să degenereze în
manifestări violente, preferând să lase justiția să se pronunțe în cazurile mai
delicate.
Astfel, „problema minorităților lingvistice a f ost o preocupare
constantă a vieții politice și legislative din Canada ultimelor trei decenii.
Percepția Quebec -ului, a provinciei ca o societate distinctă de limbă
franceză, s -a ciocnit cu libertatea minorității anglofone de a -și conduce
afacerile în limb a engleză și de a -și educa copiii în aceeași limbă. Anglofonii
din Quebec au atacat în instanță aceste probleme, ajungând în fața Curții
Supreme din Canada în cazurile Școlile Protestante din Canada și Ford, și în
fața Comitetului pentru Drepturi le Omului din cadrul ONU în cazul
Ballantyne.”127 Oficial, Canada protejează multiculturalismul, fiind chiar
înființat un organism federa l care se ocupă de această prob lemă.
Într-un studiu al lui David Ley este citat un paragraf din declarația de
principiu a Departam entului Federal al Moștenirii Canadiene:
„Multiculturalismul canadian este fundamental pentru credința noastră în
egalitatea tuturor cetățenilor. Multiculturalismul asigură faptul că toți

126 William Green, Schools, Signs and Separation: Quebec Anglophones, Canadian Constitutional
Politics, and International Language Rights ,
http://www.law.du.edu/ilj/online_issues_folder/greennumber4.pdf , pg.451
127 Ibidem, pg. 480 -481

106
cetățenii își pot păstra identitatea, pot fi mândri de descendența l or și pot să
aibă un sentiment al apartenenței. Acceptarea reciprocă le oferă canadienilor
un sentiment de siguranță și încredere în sine, făcându -i mai deschiși și
receptivi față de alte culturi. Experiența canadiană a arătat faptul că
multiculturalismul încurajează armonia rasială și etnică și înțelegerea inter –
culturală, descurajând, în același timp, fenomenul de ghetto, ura,
discriminarea și violența. (Guvernul Canadei, 2007) .”128 În ciuda cuvintelor
frumoase, tensiunile persistă și dau de gândit și altor a aflați în situații
oarecum similare. Imediat după episodul referendumului pentru separarea
Quebec -ului, Serviciul de Cercetare din subordinea Parlamentului Australian
a elaborat un amplu studiu pentru a descoperi dacă și la Antipozi există
posibilitatea apariției unei situații de acest gen. Cercetătorii australieni au
concluzionat însă că țara lor nu este pândită de un pericol de acest gen
datorită unei mai mari omogenități. Astfel, „Canada, ca și Australia, este un
stat rezultat din procesul emigrării. D ar, spre deosebire de Australia, Canada
a fost fondată de două națiuni distincte; de francezi pe de o parte, și de
englezi și irlandezi pe de alta, două culturi europene distincte, cu tradiții
lingvistice, religioase și politice diferite. Prezența celor do uă curente
culturale, în care au fost absorbiți emigranții de mai târziu, au fost cele ce au
dat tonul dezvoltării ulterioare a Canadei, influențând profund natura statului
canadian și orientarea politică a Canadei. Neslăbind de -a lungul timpului,
aceste d iferențe s -au accentuat în ultimele decenii și au generat presiuni, cel

128 David Ley, Multiculturalism: A Canadian Defence ,
http://www.unine.ch/weledov/site/inst_geographie/shared/documents/EcoleDoctorale/Multiculturalisme_L
ey.pd f

107
puțin dintr -o parte, în vedera unei renegocieri de substanță a fundamentului
Canadei ca și unitate politică.”129

Universalismul conflictelor

Deși s -au liniștit din acest punct de vede re, nici australienii nu sunt
lipsiți de problemele lor, care au la bază tot chestiunea multiculturalismului.
Una dintre principalele chestiuni cu care se confruntă guvernul de la
Canberra ține de situația extrem de delicată a aborigenilor. Teritoriul
acestora s -a restrâns drastic în favoarea aglomerărilor urbane, iar nativii
australieni s -au văzut nevoiți să trăiască într -o serie de rezervații în condiții
extrem de vitrege. Mai mult, accesul la educație și egalitatea de șanse pentru
aborigeni încă sunt dez iderate care așteaptă să fie îndeplinite. La aceasta se
adaugă, în urma procesului continuu de emigrare către Australia, și
problema noilor veniți, care de cele mai multe ori au o bază culturală diferită
de cea anglo -saxonă. În cazul Australiei, „acest pro iect al clasificării și
supravegherii de către elita anglo -celtică este susținut, pentru a menține
puterea ca gardieni și supraveghetori ai societății.”130
Problemele comune ale țărilor ce definesc „Lumea Nouă” sunt legate,
în principal, de statutul emigran ților. Marea majoritate a acestora, vrăjită de
reclamele din ziare și televiziune, pronesc către Statele Unite ale Americii,
Canada sau Australia în încercarea de a -și face un rost mai bun decât în
țările de baștină. Situația de la fața locului este adeseo ri cu totul alta decât
cea pe care și -o imaginau. Un regim draconic al vizelor și al permiselor de
muncă, birouri de imigrare extrem de vigilente și cetățeni ai țărilor

129 Parliamentary Research Service, Quebec and the Future of Canada , no.11,1995 -1996, published by the
Department of the Parliamentary Library, 1996
130 David Le y, op.cit., pg.10

108
respective care se văd amenințați continuu de o masă de străini care vin și le
iau locu rile de muncă, pentru că sunt dispuși să lucreze pe salarii sub prețul
pieței. Cazul cel mai elocvent este cel al asiaticilor, care la începutul
secolului trecut au emigrat în masă în SUA. La mai bine de un secol de la
„invazia” chineză și coreeană pe teri toriu american, există încă sute de
cazuri de discriminare, deși prin Constituție este prohibită orice manifestare
cu tentă xenofobă.
Conflictul cultural global se manifestă, la scară redusă, în orice
societate unde există reprezentanți ai unor culturi f diferite. Iar cum țările de
peste ocean sunt prin definiție state ale diversității culturale, era inevitabil ca
o serie de tensiuni să nu își facă apariția. În ciuda eforturilor guvernamentale
de a atenua aceste probleme, șansele de eradicare a alor sunt a proape nule.
Mijlocul cel mai eficient de a preveni potențarea acestor conflicte,
conform politicilor implementate în toate statele amintite, este legat de
educație. Școlile americane, canadiene și australiene dezvoltă ample
programe ce au în centru forma rea tinerilor într -un spirit tolerant. Dar singur
mediul școlar se dovedește insuficient în a soluționa aceste chestiuni. De
multe ori, chiar în școli și licee se manifestă pregnant manifestări cu caracter
discriminator.
O serie de studii sociologice lega te de apariția violenței cu substrat
etnic în SUA indică faptul că mișcările extremiste (Ku Klux Klan, Skinheads
etc.) își racolează adepții de pe băncile școlilor. Dornici de a fi altfel și
îmbătați de o iluzorie putere ce rezidă mai ales din abuzul de fo rță, tinerii se
alătură adeseori unor grupări violente, care își fac din intoleranță un titlu de
glorie. La scară „micro”, faliile culturale de care scria Huntington se găsesc
la liniile care delimitează cartierele din marile metropole de peste ocean.
Cartierele locuite de africani -americani, chinezi, portoricani, mexicani, est –

109
europeni și, bineînțeles, nativi oferă o perspectivă asupra unei situații
existente la nivel global. Între toate există mereu tensiuni, conflicte care
adeseori degenerează în adevăra te războaie de stradă, care pun la cale alianțe
la care renunță dintr -un capriciu. Străzile din New York, Montreal sau
Toronto sunt tot atâtea exemple ale realităților de la nivel global. Fiecare își
urmărește propriul interes, încearcă să -și surprindă adv ersarul nepregătit
pentru a -l anihila sau pentru a -i impune o pace în condiții deloc avantajoase.
Asta dacă nu cumva cel înfrânt va fi obligat să accepte să treacă de partea
învingătorului, până la a -i accepta credințele și obiceiurile.
Este de fapt vorba tot de un fanatism, insuflat treptat celor mai slabi și
care îl acceptă din dorința de a se simți și ei superiori altora. Dacă fanaticul
religios „vrea să purifice lumea de idolatrie, obstacol intolerabil pentru
dragostea generată de prezența divină imedi ată și pură”131 , fanaticul de pe
stradă se raportează la liderul grupului la care a aderat ca la o prezență
divină. Ascultă orbește orice ordin și nu de puține ori aceste ordine sunt de a
lua viața adversarilor. Sunt conflicte și conflicte, dar toate au la bază un
factor comun: apartenența la un anumit grup, la o serie de idei și interese
comune, care ghidează întreg registrul acțiunilor. Minunata lume nouă este
de fapt compusă din mii de tensiuni, multe dintre ele cu finalități violente,
care reproduc, mai mult sau mai puțin fidel, conflictele majore pe care le
putem întâlni oriunde pe harta lumii.

131 Dominique Colas, Genealogia fanatismului și a societății civile , Editura Nemi ra, București, 1998, pg.7

110
Cap. VII

Un pariu al echilibrului: Balcanii

Încă din perioada medievală, țările balcanice sunt considerate, și pe
bună dreptate, un adevărat „butoi cu pul bere” al Europei. Iar evenimentele
care s -au succedat cu repeziciune o dată cu începutul anilor ’90 nu au făcut
altceva decât să consolideze această percepție care a devenit generalizată.
Războaiele, purtate în special pe criterii etnice, între republicile fostei
Iugoslavii, tensiunile extreme din Kossovo și zecile de procese intentate
criminalilor de război, dintre care cel mai cunoscut a fost cel al ex –
președindelui Slobodan Miloșevic sunt tot atâtea teme de gândire pentru
organizațiile internaționale dar și pentru oamenii care se întreabă care va fi
finalitatea acestor conflicte care par că niciodată nu vor lua sfârșit..
Din nefericire, „termenul „Balcani” a fost utilizat adeseori ca o armă
politică datorită conotațiilor sale peiorative. Liderii politici s-au detașat de o
astfel de etichetă, susținând că sunt cu adevărat „europeni”, în timp ce -și
desemnau vecinii ca fiind „balcanici”. Din acest motiv, termenul de „Europa
de Sud -Est” a fost utilizat în ultimii ani tocmai pentru a evita imaginile
negative le gate de termenul „Balcani”. Aceasta s -a întâmplat, de exemplu, în
cazul Bulgariei și al României, care încearcă să facă diferența dintre ele și
fostele republici iugoslave.”132 În Europa și nu numai, termenul „Balcani” a
devenit sinonim cu epurare etnică, ge nocid, intoleranță religioasă, lipsă de
comunicare.

132 Ana E. Juncos, The EU ’s post -Conflict Intervention in Bosnia and Herzegovina: (re) Integrating the
Balkans and /or (re) Inventing the EU? , în Southeast European Politics , Vol. VI, No.2, November 2005,
pg.90

111
Pentru moment, în Balcani este liniște. Dar este o liniște impusă din
exterior, a cărei durată nu poate fi cunoscută de nimeni. Statu -quo-ul
balcanic este, așa cum s -a subliniat în repetate rânduri, o ar mă cu două
tăișuri. De fapt, acesta este mesajul fundamental transmis de câtre membrii
Comisiei Internaționale a Balcanilor. Raportul acestui organism trage un
puternic semnal de alarmă legat exact de situația precară din țările fostei
Iugoslavii. Astfel, „această regiune este la fel de aproape de eșec și de
succes. Pentru moment, războaiele sunt gata, dar mirosul violenței încă
persistă în aer. Profilul regiunii este ciudat, un melanj de state slabe și
protectorate internționale, unde Europa și -a trimis a proape jumătate din
forțele armate operaționale. Creșterea economică în aceste regiuni este
palidă, dacă nu chiar inexistentă; șomajul a ajuns la cote foarte înalte;
corupția este peste tot; iar oamenii sunt pesimiști și lipsiți de încredere față
de noile instituții cu caracter așa -zis democratic.”133

Mereu sub amenințarea conflictelor

Pornind de la astfel de premise, deloc îmbucurătoare, este de așteptat
ca un nou conflict să izbucnească în orice moment. Europa a răsuflat ușurată
la mijlocul anilor ’90 câ nd a luat sfârșit un război ce durase aproape cinci
ani, și apăruseră speranțe că situația va fi îndreptată către un alt făgaș, cel al
integrării europene. Iluziile nu au durat prea mult, pentru că în 2004 un nou
război a izbucnit în zonă, sute de mii de s ârbi și albanezi pierzându -și viețile
în conflictul din Kossovo. Și, de cele mai multe ori, la baza acestor tensiuni
care au degenrat în atrocități greu de crezut, s -au aflat premise de ordin

133 Internat ional Comis sion on the Balkans, The Balkans in Europe ’s Future , http ://www.balkan –
comission.org/activities/Report.pdf

112
cultural. Este suficient de lesne de sesizat faptul că “nicicân d în Europa nu
au fost atâția oameni dependenți unii de alții, nu s -au intersectat atât de mult.
În schimb, cu cât țârile europene se aliniază tot mai mult din punct de vedere
tehnic și economic, cu atât o mulțime de oameni se simt amenințați în
identitate a lor culturală și, ca atare, manifestă tot mai pregnant nevoia de a se
deosebi cumva unii de alții. În timp ce în privința vieții economice europenii
se adaptează unii altora, pe plan cultural ei se retrag într -un soi de rebeliune
împotriva globalizării. De teama pierderii identității culturale, se izolează
unii de alții, ridică citadele etnonaționaliste și folosesc deosebirile culturale
drept pretext pentru a -l elimina pe străin. Europa suferă de tumori
canceroase ereditare, ale căror metastaze cuprind în tregul continent.”134
Aceste “tumori canceroase” de ordin cultural se manifestă, cel mai
acut, în zona Balcanilor. Iar faptul că pentru moment acolo este o liniște
relativă nu prezintă, nici pe departe, garanția unei siguranțe pentru viitor.
Fiind o mixtură de etnii, credințe, și tradiții, balcanicii au avut întotdeauna
probleme în ceea ce privește coabitarea pașnică. Iar odată cu pătrunderea
islamismului în regiune, datorită expansiunii treptate a Imperiului Otoman
la sudul Dunării, tensiunile au devenit ș i mai greu de suportat. Cu excepția
Bulgariei, statele balcanice s -au transformat în potențiale zone de conflict.
Iar mersul ulterior al evenimentelor a demonstrat, tragic, această realitate.

O istorie a conflictelor balcanice

Un punct de cotitură a fos t reprezentat de islamizarea masivă a
populației din Balcani, datorată cuceririlor otomane. Efectele cele mai

134 Urs Altermatt, Previziunile de la Sarajevo (Etnonaționalismul în Europa) , Editura Polirom, Iași,
2000, pg.11

113
puternice ale acestui fenomen au fost și sunt încă vizibile “în principal în
Bosnia, Albania, masivul Rodopi și Creta. Dar perioadele islamizării nu au
fost aceleași peste tot. Astfel, în Bosnia procesul s -a desfășurat mai ales în
perioada cuprinsă între 1463 -1600, în timp ce în Albania și Creta anii critici
ai islamizării au fost în a doua jumătate a secolului al șaptesprezecelea. În
1468, în Bosn ia mai puțin de un procent al populației era de religie
musulmană; dar în jurul anului 1600, 71% dintre bosniaci erau conver tiți la
islam. Sunt două perspective de abordare a acestui fenomen. Una dintre
acestea vede islamizarea din Balcani ca pe un rezulta t al unei acțiuni
deliberate, în forță, a statului islamic otoman. Conform celeilaltei
perspective, caracterul religios tolerant al Imperiului Otoman nu ar fi făcut
necesară o convertire forțată, fiind vorba de un act liber al celor ce au
îmbrățișat noua r eligie. Și, într -adevăr, este mai presus de orice dubiu faptul
că toleranța față de cei ce nu au trecut la religia statului dominant era mai
mare decât oriunde în Europa acelor timpuri, poate cu excepția Țărilor de
Jos. Dar chiar și în statele protestantee ra aproape imposibil să fii musulman,
în timp ce era normal să fii creștin, evreu sau chiar adept al hinduismului.
(…) În Albania, a fost clar faptul că statul a fost direct interesat în
convertirea religioasă. Aceasta s -a întâmplat mai ales în timpul cel ei de a
doua jumătăți a secolului al șaptesprezecelea, când otomanii încercau să
combată tentativele Veneției de a recuceri teritorii din Albania și Grecia,
dorind să creeze un scut musulman din nordul Albaniei și până în Bosnia
pentru a opri, în același t imp, și eventualele tendințe de imixtiune ale
Habsburgilor.”135

135 Europe 1450 to 1789. Encyclopedia o f Early Modern World , coord. Jonathan Dewald, University at
Buffalo, published by Charle s Scribners`s Sons, New York, 2004, vol.1 pg. 194 -195

114
Situa ția a căpătat și alte valențe, din ce în ce mai complicate,
concomitent cu impunerea Imperiului Țarist ca un factor de decizie în
Balcani, dar și în Principatele Române, la începutul secol ului al
nouăsprezecelea. Pe fundalul declinului din ce în ce mai pronunțat al puterii
otomane în Europa, Rusia, aflată în plină expansiune, și -a impus dorința de a
deveni factorul principal de control la nord și la sud de Dunăre. De fapt,
bazinul Mării Neg re reprezenta o miză extrem de tentantă ăi pentru otomani,
și pentru ruși, fiind o arie cu o importanță economică și strategică deloc
neglijabile. Cu toate că pânâ prin 1820 au existat o serie de negocieri lipsite
de finalitate, situația a fost tranșată în favoarea Imperiului Țarist după
încălcarea repetată de către otomani a prevederilor Tratatului de la București
din 1812, care a culminat cu ocuparea Principatelor de trupele sultanului,
concomitent cu abolirea autonomiei Serbiei. „Pe 17 martie 1826, țarul
Nicolae I a emis un ultimatum către Înalta Poartă, cerând imperativ aderarea
otomanilor la înțelegerea de la București, retragerea trupelor din Moldova și
Valahia și începerea unor noi tratative. (…) Negocierile au început la
Akkerman, în iulie 1826. Pe data de 7 octombrie, cele două părți au căzut de
acord și au semnat Tratatul de la Akkerman, în termeni care au consolidat și
au extins prevederile Tratatului de la București. Conform noului act, Poarta a
transferat Rusiei o serie de locații de pe litoral ul caucazian al Mării Negre și
s-au trasat granițele de la Dunăre. (…) În termen de șase luni de la semnarea
acordului, Imperiul Otoman trebuia să restabilească autonomia principatelor
de la Dunăre, cu asigurarea că domnitorii (hospodarii) vor proveni do ar
dintre reprezentanții aristocrației locale și că înlocuirea acestora trebuia
aprobată de ruși. (…) În același mod, Serbia a revenit la un statut autonom în
cadrul Imperiului Otoman, iar o serie de provincii care fuseseră înstrăinate
au revenit sub adm inistrație sârbă, iar toate taxele au fost combinate în una

115
singură. Pe termen lung, Tratatul de la Akkerman a întărit influența Rusiei în
Balcani, transformând -o într -un protector al slavilor balcanici.”136
Această schimbare de situație a ridicat o serie în treagă de noi
probleme în zona Balcanilor. După ce timp de secole populația a avut de
îndurat regimul otoman, care, prin diferite metode, a reușit să impună
islamul în regiune, apariția Imperiului Țarist ca factor de decizie a generat o
serie întreagă de n oi tensiuni, ale căror consecințe se manifestă din plin și
astăzi.

Apărarea identității balcanice

În încercarea de a reface vechea faimă bizantină, rușii au făcut tot
posibilul pentru a re -impune în Balcani ortodoxismul ca religie dominantă.
A fost o am biție nu lipsită de riscuri, și care, așa cum o demonstrează fără
putință de tăgadă evenimentele care au avut loc o dată cu anii `90, a eșuat în
mare măsură. Balcanicii care au îmbrățișat islamul nu au mai dorit să
cedeze, din nou, la crezul lor, iar trept at tensiunile și animozitățile generate
de diferențele confesionale au degenerat în adevărate băi de sânge. În timpul
războaielor care au devastat țările fostei Iugoslavii, monumentele culturale,
și în special cele cu semnificație religioasă, au fost vanda lizate în numele lui
Allah sau Iisus. Într -un raport realizat de profesorul Andras J. Riedlmayer de
la Universitatea Cambridge, apar o serie de date concrete ce pot oferi o
imagine de ansamblu, deloc îmbucurătoare, asupra distrugerii patrimoniului
cultural din Bosnia și Herțegovina. Astfel, din cele 277 de moschei care au
fost studiate și evaluate în cadrul proiectului de cercetare, „255, adică 92%

136 Encyclopedia of Russian History , editor in chief James R. Millar, George Washington University,
published by Macmillan Reference USA, New York, 2004, pg. 122

116
dintre acestea, au fost găsite grav afectate sau chiar distruse. Grav afectate
au fost 119, iar 136 au fost în aproape sau în totalitate distruse. Aproape 60
de procente din totalul moscheilor ce au făcut obiectul evaluării datează din
perioada otomană (cuprinsă între începutul secolului al XV -lea și 1878) ori
în timpul dominației austro -ungare (1878 -1918). Un num ăr de 71 dintre
acestea erau listate ca fiind monumente (moștenire culturală aflată sub
protecție legală).”137
Tragic este faptul că „în multe localități, în special în centrele urbane,
moscheile nu au fost doar distruse prin incendiere sau cu ajutorul
explozibililor, dar ruinele au fost șterse de pe fața pământului, terenul a fost
nivelat cu echipament greu și toate materialele de construcție au fost duse de
acolo.” 138 Nici situația ctitoriilor creștine nu a fost mai bună în timpul
conflictelor care au măcin at Balcanii. Din nu mai puț in de 57 de biserici
romano -catolice investigate, Riedlmayer nu a găsit nici una care să nu fi fost
afectată. Iar dintre acestea doar 14 au putut intra la categoria celor cu „daune
reparabile”. „În marea majoritate a orașelor car e au făcut obiectul studiului,
bisericile catolice au avut parte de aceeași soartă cu a moscheilor, fiind
complet distruse. În orașele Bosanski Samac, Doboj, Kljuc, Nevesinje,
Prijedor și Sanski Most, bisericile locale au fost complet distruse de forțele
armate sârbe și ruinele au fost totalmente îndepărtate.”139 O soartă cu nimic
mai bună au avut și arhivele și bibliotecile din Bosnia și Herțegovina,
indiferent dacă aparțineau comunităților creștine sau celor islamice.

137 Andras J. Riedlm ayer, Destruction of Cultural Heritage in Bosnia -Herzegovina, 1992 -1996: A post
War Survey of Selected Municipalities , http://hague.bard.edu/reports/BosHeritageReport -AR.pdf , pg.10
138 Ibidem, pg.12
139 Ibidem, pg.15

117
Religia, liantul comunităților în Bal cani

Sindromul balcanic este probabil accentuat de continua lipsă de
independență. De nevoie, identitatea de grup a ajuns să se consolideze,
aproape în exclusivitate, pe baze religioase. Iar faptul că timp de secole zona
Balcanilor a fost una de confluenț ă culturală și religioasă nu a fost de natură
să simplifice ecuația conflictelor din regiune. Otomanii și -au impus un mod
de a fi și o credință, bizantinii și apoi rușii au făcut același lucru, iar, din
secolul al XIX -lea și până în prima decadă a secolulu i XX Habsburgii au
adoptat aceeași măsură. Lipsiți constant de dreptul de a decide pentru ei
înșiși, balcanicii s -au „refugiat” în singura posibilitate de a -și păstra
identitatea: religia. Aceasta i -a făcut să suporte dominația turcă, pe cea rusă
sau pe ce a habsburgică. Dar unitate propriu -zisă între țările balcanice nu a
existat niciodată. A existat un singur moment în care statele din sudul
Dunării au colaborat. Este vorba de sfârșitul anului 1912 și primăvara lui
1913, când Bulgaria, Serbia, Munetenegru, Grecia și Albania s -au unit
pentru a lupta împotriva Imperiului Otoman. În cele din urmă au reușit să
scape de dominația Porții dar, datorită intereselor fiecăruia, pacea a durat
doar o lună, un nou război aprinzând Balcanii. Sfârșitul acestuia a fost
pecetluit de Pacea de la București, din 10 august 1913. Liniștea nu a durat
mult, pentru că o altă amenințare a apărut în regiune, după Revoluția
Bolșevică. Rând pe rând, cu excepția Greciei, țările balcanice au ajuns să
uite din nou ce înseamnă independența . Iar, o dată cu prăbușirea
totalitarismului comunist, aflați în fine în fața faptului de a -și putea hotărî
destinul, au încercat să se impună pe baza singurului criteriu pe care în avea,
cel de ordin spiritual. „În Europa de Sud -Est, religia reprezintă, într-o
măsură mult mai pregnantă decât în Europa Occidentală, elementul

118
constitutiv al națiunii și al statului național. Țările de aici se consideră, de
regulă, națiuni culturale, în cadrul cărora factorul religios este elementul de
coeziune. Înspre exteri or, rolul elementului distinctiv îl preia în Balcani
limba, dar mobilizarea internă o realizează religia.”140 Marginalizarea
religiei, coroborată cu abolire individualității în decadele de comunism nu au
reușit să facă altceva decât să potențeze revenirea în forță a acestora, din
momentul în care s -a obținut independența. Pentru mult timp „identitatea
ideologică /politică și cea de clasă erau formele dominante de identificare
colectivă, și de fapt singura formă de identitate recunoscută oficial, în timp
ce ide ntitățile individuale erau reduse doar la cercul strâmt al vieții private,
de familie. Statul era unica sursă acceptabilă a apartenenței; toate celelalte
forme, mai exact religia, etnia, grupul profesional, au fost marginalizate.
Acesta este motivul pentru care aceste forme au revenit ca principal
catalizator în urma căderii regimurilor totalitare.”141

Nevoia de stabilitate

Poate că acum, mai mult ca niciodată, este nevoie de stabilitate în
Balcani. Pe o scenă mondială în continuă efervescență, Europa apar e și ea
fragmentată, măcinată de interese, d e conflicte mai mult sau mai puț in
vizibile. Spania, Corsica, Creta, Irlanda, și în primul rând Balcanii sunt tot
atâtea probleme care trebuie soluționate. Situația, însă, este departe de a fi pe
calea cea bună. În ciuda previziunilor optimiste, dinspre Balcani apare o
nouă amenințare, devenită din ce în ce mai apăsătoare după evenimentele
tragice din 11 septembrie 2001. Întâi ca zvonuri, apoi ca și certitudini, a

140 Urs Altermatt, op.cit., pg. 94
141 Zagorka Golubovic, Models of Identity in Postcommunist Societies, în Cultural Heritage and
Contemporary Change, Series IV A, Eastern and Central Europe, volume 10, pg.3

119
răzbătut o nouă teamă în Europa. Cea de terorismul fundamentaliștilor
islamici, din care o parte sunt pe teritoriul fostelor republici iugoslave.
Adevărat, în dese cazuri s -a demonstrat că „acuzele legate de susținerea
terorismului au fost mai mult utilizate ca o armă politică în rândul țărilor sau
al gru purilor etnice care încearcă să atragă simpatia internațională pentru
susținerea cauzei lor. De exemplu, politicienii sârbi și cei sârbi bosniaci
adesea aduc acuze că există tabere de antrenament ale Al Qaeda pe teritoriul
Bosniei și în Kossovo în încercar ea de a -i discredita pe bosniaci și albanezi.
La rândul lor, albanezii și bosniacii neagă orice implicare și îi acuză pe sârbi
că ar susține terorismul, oferind azil criminalilor de război.”142 Cu toate
acestea, au fost descoperite dovezi că, atât în Bosnia cât și în Serbia, Albania
și Kossovo există simpatizanți, dacă nu chiar membri ai Al Qaeda. Aceste a
fost un motiv în plus pentru menținerea în regiune a trupelor NATO,
Kossovo fiind în continuare sub administrarea directă a NATO.
Pacea în Balcani reprez intă un adevărat pariu al secolului XXI. Acest
lucru a fost subliniat și de fostul președinte al SUA, Bill Clinton care,
referindu -se la o discuție avută cu Papa Ioan Paul al II -lea, își amintea că,
atunci „când Sfinț ia Sa Papa a fost aici, acum câteva zi le, am stat de vorbâ
mai bine de jumătate de oră și am abordat multe probleme. Dar la sfârșit mi –
a spus: domnule președinte, nu sunt un om tânăr. Am o memorie lungă.
Acest secol a început cu un război în Sarajevo. Nu trebuie sâ permitem ca
secolul să se te rmine cu un război în Sarajevo.” 143 Provocarea reprezentată
de statele balcanice este una cu reverberații mondiale, care trec peste
distanțele geografice. Poate că inclusiv credibilitatea în capacitatea politică a

142 Steven Wo erhel, Islamic Terrorism and the Balkans , Congressional Research Service, Library of the
Congress, July 26, 2005, pg.2
143 Bill Clinton, A Comittment to Human Dignity, Democracy and Peace , în Issues of Democracy, May
1996, vol.1, no.3

120
UE va avea de suferit în cazul în care nu s e va putea spune că, într -un final,
Balcanii sunt pacificați. Problemele sunt însă departe de a fi soluționate.
Amalgamul de culturi și credințe din Balcani, dublat de interese, atât
personale cât și de grup, fac ca situația de la sudul Dunării să fie ext rem de
greu de gestionat. Un exemplu este cel al Bosniei și Herțegovinei, „aflată
între trei religii și trei națiuni, este la granița dintre culturile vestice și estice,
astfel încât tot ceea ce este mai bun și mai rău în „imaginarul” Balcanilor se
reuneșt e pe acest mic teritoriu.”144
Statele balcanice au de dus, în orimul rând, un ră zboi cu ele însele.
Puse față în față cu perspectiva deloc îmbucurătoare a izolării, a eșecului
economic și cu perpetua amenințare a izbucnirii unor războaie devastatoare
ce pot duce chiar la ștergerea lor de pe hartă, toate aceste țări trebuie, mai
întâi, să facă pace cu ele. Să accepte faptul că au vecini, că și vecinii
respectivi au interesele lor, și că, pe cale diplomatică, de multe ori se pot
soluționa mult mai multe chestiu ni decât pe calea armelor. Mai ales că este
extrem de comod pentru UE, NATO și toate celelalte organisme
multinaționale care acum sunt implicate în misiunile de menținere a păcii să
declare un embargou absolut asupra Balcanilor, să impună o carantină
econi mică și politică, care, în final, pot împinge țările sud -dunărene în
pragul extincției. „Mingea” se află acum pe teren balcanic. Depinde doar de
mișcarea ce va fi făcută, care poate conduce la cel mai negru dezastru sau la
cel mai tragic insucces. Pariul b alcanic este, în ciuda vechimii sale, mai
actual ca niciodată.

144 Ana E. Juncos, op. cit., pg.90

121
Capitolul VIII

România – zonă de falie culturală

Dacă încercăm să aruncăm o privire detașată de apartenența noastră
culturală asupra hărții Europei, atunci ne vom afla într -o situație cel puțin
ciudată: localizarea României nu prezintă nici o problemă, dar încadrarea ei
în ansamblul statelor de pe continent va da multe bătăi de cap. Rând pe rând,
am fost estici, apoi am fost “doar” europeni, după aceea central -europeni,
balcanici, din nou e stici, iar astăzi habar nu avem ce și cum mai suntem.
Atributele enumerate mai devreme ne -au fost atașate în funcție de gradul în
care am avut de spus un cuvânt pe plan continental: estici(bizantini și chiar
orientali) până la începutul secolului al XIX -lea, europeni de la 1877 până
prin 1938 -1940, central -europeni în perioada celui de al doilea război
mondial, și din nou estici din 1944 -1947 până în 1989. Din 1989 și până
astăzi stăm și ne minunăm cu harta în față, încercând să argumentăm că am
fi pur și s implu europeni, sau în cel mai rău caz central -europeni. În nici un
caz estici sau balcanici. Ori, și mai dureros, “bizantini”. Oricum, vrem
neapărat ca în afară de români să mai fim “ceva” în Europa. Francezul sau
germanul, de exemplu, spun că sunt occide ntali sau europeni. Mai clar,
pentru ei a fi occidental echivalează cu a fi european. Dar în mod cert noi nu
suntem occidentali, așadar este cam greu pentru german sau francez să
accepte că românul ar fi european. Românul este “pe acolo pe undeva”, dar
în nici un caz în ceea ce occidentalul consideră că ar fi Europa lui.

122
O oarecare deschidere către Europa Occidentală există, deși obiectiv
privind problema noi , ca români nu prea avem nici un merit pentru aceasta.
Deschiderea respectivă se datorează Transilv aniei și mai apoi și Bucovinei
(cât a mai rămas din ea). După cum bine se știe, cele două provincii istorice
au fost sub stăpânirea Ungariei catolice (Transilvania) și ulterior sub
stăpânirea Imperiului Austro -Ungar (Transilvania și Bucovina). Oricât de
neplăcut ar părea acest fapt pentru unii ultranaționaliști români, dacă va fi
vreodată să ne mai impunem în Europa, atunci doar datorită maghiarilor și
germanilor vom avea această șansă.
În nici un caz nu este vorba de dezvoltarea unei apologii a
Occidentul ui, plângând României de milă. De asemenea, nici nu este vorba
de creditarea în mod absolut a opiniei exprimate de S. P. Huntington în
Ciocnirea civilizațiilor , el afirmând că toate liniile de falie culturală coincid
cu limitele marilor religii. Singurul scop este de a reliefa condiția delicată a
României pe plan european (dar și mondial), în încercarea de a distinge,
dacă este posibil, eventuale căi de a evada din “carantina” culturală ce ne -a
fost impusă (e drept că uneori ne -am impus -o de bună voie).

Într-o “menghină” culturală

Acest capitol are la bază o singură premisă, anume că România se află
între două culturi majore: la vest, cultura milenară a Occidentului, iar la est
mult mai tânăra dar impresionanta cultură a Rusiei. Problema este stabilirea
influențelor acestora asupra noastră și a șanselor de a ne impune în fața lor.

123
Una dintre tezele cele mai importante ale lui Huntington este cea
conform căreia “cele mai periculoase conflicte culturale sunt cele care iau
naștere de -a lungul liniilor de f alie dintre civilizații”145, afirmație ce merită
aprofundată datorită situării României în spațiul cultural european. Cel mai
puternic conflict ideologic din Europa secolului XX, ce a durat mai bine de
50 de ani, a fost cel dintre blocul comunist și Occident , fiind bineînțeles
implicate și state neeuropene precum Statele Unite, China, Cuba, cele două
Corei etc. Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem că în cazul fiecărei
ideologii există și o cultură, chiar artificială, dacă nu o subcultură; dar
aparențele s unt menținute. Însă în acest conflict noi nu am fost granița, ci
Germania, Polonia, Cehoslovacia.
În acest punct teoria lui Huntington își pierde valabilitatea, deoarece
conflictul nu a fost în nici un caz între ortodoxism pe de o parte și catolicism
și protestantism pe de altă parte, ci între comunismul ateu și democrația
liberală atât de lăudată de Fukuyama. Gânditorul american arăta că “(…)
într-un fel creștinismul a trebuit să se desființeze singur printr -o laicizare
înainte ca liberalismul să poată să apară. Agentul general al acestei laicizări
în Occident a fost protestantismul.”146 Conflictul a fost așadar între două
societăți radical diferite din punct de vedere ideologic, dar asemănătoare prin
desacralizarea progresivă. Din nefericire, România a avut prea puțin de spus
în această privință. Așadar, între 1947 – 1989 am fost cu desăvârșire estici.
Dar până în 1947?

145 Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor , Editura Antet, 2001, pg. 36

146 Francis Fukuyama – Sfârșitul istoriei și ultimul om, Editura Paideia, 1997, pg. 189

124
Fundamentul bizantin

O primă etapă este cea a bizantinismului predominant, perioadă ce
începe odată cu primele formațiuni statale române ști și care are un relativ
punct terminus în primele decenii ale secolului al XIX -lea. Deși Bizanțul a
avut o cultură originală și deosebit de influentă în Evul Mediu european dar
și în perioada Renașterii, “s -a ajuns (…) ca Imperiul Bizantin să invoce în
mod firesc dezordinea morală, procedeele de tortură și acea stare de spirit a
cărei caracteristică este de “a tăia firul în patru” . Convulsiile interne ale
unui partid politic sunt considerate azi “bizantine” și tot astfel sunt deciziile
contestate ale or icărei instanțe, doar pentru simplul fapt că nu sunt agreate.
În presă și la televiziune, bizantin este orice lucru bănuit de o complicație
gratuită și a cărui bună credință este pusă la îndoială.”147 De unde însă
această atitudine de respingere totală a biz antinismului de către Occident?
Un posibil răspuns și -ar avea originea în 1054, când s -a produs Marea
Schismă a creștinismului (în privința căreia, de dragul adevărului istoric,
trebuie spus că a avut la bază interese politice cel puțin la fel de importan te
ca și cele religioase). De fapt, deoarece Patriarhia bizantină nu a dorit să
accepte primatul Papalității, scindarea a apărut ca un rezultat mai mult decât
previzibil. Un alt eveniment care în esență a constituit consacrarea schismei
din 1054 a fost cuc erirea Bizanțului în timpul celei de a IV -a Cruciade de
către armatele catolice în 1204. După această dată, relațiile dintre
ortodoxism și catolicism au fost ireversibil compromise, creștinătatea
occidentală având pretenția unei subordonări definitive a Pa triarhiei
constantinopolitane în schimbul sprijinului armat necesar respingerii

147 Alain Ducellier, Bizantinii , Editura Teora, București, 1997, pg. 10

125
armatelor otomane. Bizanțul, deși în declin, a refuzat în mod constant
“oferta” catolică, sfârșind tragic în 1453, anul cuceririi Constantinopolelui
de către Mahomed al II -lea. Având la dispoziție această sumară privire de
ansamblu, se poate considera că Occidentul are o părere proastă despre tot
ceea ce ține de Bizanț datorită unui vechi complex de vinovăție originat în
contribuția bazată pe egoism și rațiuni politice (total ne creștine) avută la
declinul și chiar la dispariția culturii bizantine. Bizantinii, ca și occidentalii,
au avut păcatele și calitățile lor, care trebuie cunoscute astăzi cu atât mai
mult cu cât nu avem cum să ne ștergem cu buretele aproape întreaga istorie.
Mai mult decât atât, în locul încercărilor absurde de a ne nega bizantinismul
ar trebui făcut un efort absolut necesar de a schimba imaginile eronate
vehiculate cu succes în Occident.
Influențele bizantine asupra culturii române nu au fost văzute
întotde auna cu suspiciune. În această privință poate fi invocată scrierea lui
H. Keysreling , Analiza spectrală a Europei , unde referitor la români este
scris că “faptul că acest popor și această țară ar aparține orbitei culturale
latine e pură fantasmagorie. Sing ură, limba romanică nu poate face acest
lucru. Spiritul este cel mai important și el nu e în nici o privință latin. Printre
oamenii cultivați, el este greco -bizantin: nici o mirare, căci aristocrația ce a
dominat până de curând (Keyserling scria aceste rân duri în 1928, n.n.) era
mai toată de origine pur grecească.”148 Mai mult decât că “nu este nici o
minune”,bizantinismul a fost considerat de același autor drept șansa de
afirmare a românilor pe plan european: “dimpotrivă, în România, elementul
bizantin va re naște în cea mai înaltă expresie a sa.(…) De -a lungul stăpânirii
turcești, domnitorii din Moldova au continuat neîntrerupt doar tradiția

148 Hermann Keyserling, Analiza spectrală a Europei , Editura Institutul European, Iași 1993, pg.277

126
bizantină. Or, influența culturală are aceeași pantă de curgere ca și apa. Așa
cum estonii și letonii vor continua spir itul baronilor baltici și nu pe acela al
erei burgheze, toate manifestările culturale pe care le -am cunoscut poartă un
caracter bizantin.”149 Este de apreciat că H. Keyserling a evidențiat potențele
culturale ale bizantinismului nostru, dar aceasta nu înseam nă că ar trebui să
îi dăm dreptate și în privința negării oricărei urme de latinitate. Din punct de
vedere al originii, în mod cert suntem latini și nu bizantini. Este adevărat că
latinitatea noastră transpare mai ales la nivel lingvistic, dar după două
milenii acest lucru nu e de mirare. Însă am deviat puțin de la problema avută
în vedere.

Asumarea moștenirii culturale

Astăzi nu ar mai trebui să ne pierdem timpul întrebându -ne dacă
bizantinismul este bun sau nu, ori, și mai rău, să ne lamentăm patetic că răul
nostru istoric a fost un blestem, că am apărat Occidentul de turci sute de ani
cu prețul stagnării culturale, că… . Odată pentru totdeauna este necesară
asumarea fără complexe a moștenirii bizantine în încercarea de a ne defini
atât în plan etnic cât și în plan cultural ca o unitate cu un potențial creator
încă necunoscut în întregime dar care ar putea surprinde la un moment dat
printr -o sinteză unică de ortodoxism și latinitate. Este într -un fel un pariu ce
are ca miză un întreg neam și o întreagă cultură. Acest fapt a fost sesizat cu o
deosebită acuratețe de către C. Noica: “dacă în următorii cincizeci de ani
(rânduri scrise în 1957, n.n.) nu se va intâmpla ceva nebunesc în cultura
noastră care să invadeze lumea așa cum a făcut -o literatura rusă l a sfârșitul

149 Ibidem, pg. 280 -281

127
veacului trecut, vreau să spun dacă “spiritul obiectiv ” care e limba noastră,
nu-și va găsi, sub anxietatea morții timpurii, expresia lui mai adâncă și mai
neașteptată, așa cum tot ce e adânc și neașteptat în lume s -a iscat din
sentimentul omu lui că e ființă pieritoare, atunci vom fi trecut degeaba prin
istorie.”150
Am fost aproape de a ne impune în plan cultural (și nu doar politic) în
perioada interbelică, dar cauze mult prea bine cunoscute au stopat cursul
favorabil al evenimentelor. Dar șans a acelei perioade este deja istorie.
Problema este ce vom face de acum încolo, unde vom reuși să ne regăsim pe
harta culturală a Europei. S -a scris că “știm cu toții că din punct de vedere
geografic granițele Europei ating munții Urali. În acest caz estul Europei se
află dincolo de Nistru și dincolo de pământurile negre ale Ucrainei. Iar aici,
în spațiul locuit de români, intersectează acele axe ce indică tocmai centrul
continentului.
Doar că această convenție geografică, deocamdată, nu are cum să țină
locul unei imagini istorice altfel produse.”151 Nimic mai adevărat. Acesta
este și motivul pentru care trebuie modificată percepția eronată a
Occidentului asupra României. De fapt, imaginea noastră este “altfel” nu
neapărat datorită istoriei, cât datorită cultur ii. Trebuie să recunoaștem că în
acest plan am avut mai întotdeauna plăcerea morbidă de a ne orienta spre
areale culturale adeseori inferioare nouă. Cel mai bun exemplu în această
privință îl constituie repetatele contacte cu rușii. D. Cantemir, pe lângă o pera
sa de excepție, a avut proasta inspirație politică de a se îndrepta către vecinii
estici, consecințele fiind dezastruoase (una din ele – începutul domniilor

150 Constantin Noica, Răspuns al unui prieten îndepărtat , în Revenirea în Europa (coord. A drian
Marino), Editura Aius, Craiova, 1996 , pg.297
151 Ștefan Afl oroae i – Cum este posibilă filosofia în estul Europei? , Editura Polirom, Iași, 1997, pg. 9

128
fanariote). Este inexplicabil de ce nu ne -am întors către Răsărit în
momentele când am fi avut cu adevărat ce să învățăm, adică în miraculosul
secol al XIX -lea, când rușii au uimit o întreagă lume prin creațiile lor. De
nevoie, am revenit către est dar în loc de cultură ne -a fost inoculată o
ideologie susținută de o politică nivelatoare și de un na ționalism prost
înțeles.
Provocarea Centrului

O întrebare revine în mod obsesiv: unde suntem noi, românii, în
Europa? Huntington a oferit o hartă a creștinătății occidentale așa cum era
aceasta văzută la 1500, pretinzând că aproape nimic nu s -a schim bat în
geografia culturală a continentului de atunci și până astăzi. În viziunea sa,
România nu reușea să treacă în partea vestică, granița fiind reprezentată de
întreaga Transilvanie. Este adevărat că ar fi absurd să pretindem că am fi
occidentali. Dar pa rcă nici estici nu suntem pe deplin. Putem spune că
gânditorul amintit a avut o viziune destul de îngustă, din moment ce a
divizat Europa în două. De fapt, fără a risca prea mult, se poate considera că
există cel puțin trei secțiuni majore ale “bătrânului continent”: vestul, centrul
și estul. Pariul românesc vizează centrul, alături de cehi, maghiari, croați,
polonezi și austrieci . Acest lucru a fost bine surprins de E.Ionesco, atunci
când scria că “confederația unei noi Mitteleurope ar fi formată nu numai din
Austria, Ungaria și România, ci și din Croația și Cehoslovacia.”152 Centrul
are șansa ca într -un viitor nu prea îndepărtat să se contopească zonei
vestice.Acest fapt apare cu destulă claritate în momentul în care aruncăm o

152 Eugen Ionesco, Imperiul Austro -Ungar – precursor al Confederației Europei Centrale? În Europa
Centrală – nevroze, dileme, utopii (coord. Adriana Babeți, C ornel Ungurea nu) Editura Polirom, Iași, 1997 ,
pg.255

129
privire asupra vecinilor noștr i apuseni. Doar situația României, ca
întotdeauna, este de o neclaritate pe care am putea să o ridicăm la rangul de
trăsătură națională. Cu toate acestea, există voci care sprijină eforturile
noastre de a ne încadra definitiv în regiunea central -europeană: “nu putem
intra în mileniul ce vine fără a înțelege eșafodajul moral al culturii noastre,
fără a identifica fundalul politic pe care literatura din regiunea central –
europeană și -a dezvoltat caracteristicile particulare, fără a recunoaște
trăsăturile lumii în care trăim: accentul pus pe filosofie în literatura poloneză
și aspectele de pionierat ale teatrului polonez al absurdului; metafizica
subiectivă a “omului mărunt” din scrierile cehe; bogăția literaturilor croată și
dalmată; patosul din descrierile lup telor istorice și eroice în literatura sârbă;
stilul bizantin, bogat și strălucitor, care se întrepătrunde cu nostalgia după
latinitate din scrierile românești; și, într -un final, tonul amar, tragic,
existențial, masochist al literaturii maghiare. Aceste e lemente au fost
absorbite în limba comună europeană, de obicei fără ca nimeni să observe
acest lucru.”153

O cultură de limită

Suntem o cultură de limită, deși s -ar putea spune la fel de bine și că
am fi o cultură la limită. Majoritatea influențelor ce s-au făcut simțite la noi
nu au fost dintre cele mai benefice, dar cu toate acestea încă nu am pierdut în
mod definitiv șansele de a mai putea spune ceva în cultura europeană. Din
nefericire, Occidentul are o exigență care nu prea are de a face cu latura

153 Miklos Meszoly, Europa centrală – Identitate și cultură (masă rotundă), în Europa centrală –
nevroze, dileme, utopii , Editura Polirom, Iași, 1997 pg.322

130
spirituală a unei nații, fiind vizate cerințe de ordin politic și economic.
Această situație are o doză substanțială de egoism, ca să nu spunem de rea –
credință. Din acest punct de vedere, un scriitor genial din România ar avea
șanse aproape nule de a se fa ce remarcat în Vest pentru simplul motiv că nu
sunt întrunite unele condiții ce nu au nimic de a face cu literatura. Românul
este etichetat drept “bizantin”, în înțelesul precizat de Ducellier și tratat ca
atare. Uimitor este însă modul în care se schimbă sceastă percepție a
occidentalului în momentul în care românul emigrează în Vest, primește
cetățenie și scrie în limba țării “adoptatoare”: brusc el devine marele scriitor
vestic, de origine română.
Oricât am încerca să depășim problema bizantinismului n ostru, se
vede că șansele sunt destul de transparente . Dar această trăsătură a ajuns să
fie identificată de către vestici nu cu ortodoxismul grec, ci, în mod absurd,
cu regimul politc comunist. Azi a fi ortodox înseamnă a fi ca rușii. Dar nu ca
rușii lui D ostoievski, ci un fel de stalinist. M. Eliade probabil că a sesizat
această percepție eronată, atunci când scria: “românii se simt solidari cu
popoarele balcanice datorită ortodoxiei și moștenirii lor comune bizantine,
dar se simt solidari și cu națiunile de origine latină din Occident. Iar pe plan
teologic, România e mai aproape de Muntele Atos decât de Kiev.”154
Dacă nu suntem considerați un fel de dominion al Rusiei în coasta
Occidentului, atunci ni se lipește eticheta cu nimic mai măgulitoare de
“balcan ici”. Ar trebui ca fiecare occidental să fie pus, cu o hartă în față, să
indice pe rând poziția României și a Balcanilor. Abia atunci poate că se va
observa că suntem la nordul Dunării, și că am putea fi considerați balcanici
doar mulțumită unei părți din Dobrogea. În mod paradoxal, mai degrabă

154 Mircea Eliade, Împotriva deznădejdii , Editura Humani tas, București, 1993, pg.159

131
eram balcanici în perioada interbelică datorită anexării Cadrilaterului. Dar
atunci eram văzuți ca o importantă putere, ca factor de echilibru în centrul
Europei, iar cultura română era într -o fază deosebit de prolif ică (fiind
recunoscută ca atare pe plan continental). Dar astăzi situația este cu totul
alta. “În vecinătatea noastră, Europa se schimbă în defavoarea noastră.
Practic, reapariția Europei centrale este aproape un fapt împlinit. Ungaria,
Cehoslovacia și Pol onia au și pus bazele unei înțelegeri care pe noi ne leagă
și mai strâns de Balcani. Co rtina de fier a dispărut, dar în tre noi și Occident a
apărut o zonă, fostă socialistă, care se occidentalizează mai repede și, astfel,
fosta Europă de est se împarte în două:una care se grăbește să se apropie de
Occident, alta care rămâne să -și ducă mai departe soarta orientală, devenind
un fel de zonă de gradul trei pe continent.”155 Din cele arătate până acum
reiese destul de clar că a te occidentaliza nu este nici pe dep arte echivalent
cu a adopta un spirit liberal, tolerant etc. Aceste valori sunt considerate
secundare, primând interesele de ordin politico -economic. Privind situația
din acest punct de vedere, pentru un occidental apare drept o atitudine
normală încadrare a noastră în “lumea a treia a Europei”.

O “carantină” culturală

De această dată, izolarea pe plan continental ne este impusă tocmai de cei
care până acum nici două decenii ne plângeau de milă, uitând că ei fuseseră
cei ce ne abandonaseră (ca să nu sp un vânduseră). Suntem nevoiți să
recunoaștem că paradoxurile ne urmăresc peste tot. Occidentul cel tolerant
se retrage brusc în carapace în momentul în care se pune problema

155 Octavian Paler, Vremea întrebărilor , Editura Albatros, București, 1995, pg. 121

132
recunoașterii noastre culturale. “A fi o parte a Europei de Est sau a
Balcanilor î nseamnă să fii membru al “Clubului ghinioniștilor”, adică să te
găsești (…) printre cei cărora nu le mai rămâne altceva de făcut decât să
privească lung în urma trenului plecat din gară și pierdut pentru
totdeauna.”156 Aceasta este de fapt atitudinea occiden talului față de țările
fost comuniste aflate în imediata apropiere a Rusiei. Din nou ar trebui
folosită harta pentru a arăta Occidentului că Grecia, de exemplu, este tot o
țară balcanică. Dar grecii nu au fost comuniști. Ei “păcătuiesc” doar prin
ortodoxie .
Teoria lui Huntington pare a se verifica abia după căderea blocului
comunist, fapt evident datorită simpatiei de care se bucură în Occident
statele catolice ieșite de sub “tutela” fostei U. R. S. S. În Ciocnirea
civilizațiilor autorul menționat scria c ă “evenimentele din societățile post –
comuniste din Estul Europei și din fosta Uniune Sovietică sunt modelate de
identitățile lor civilizaționale. Cele care au o moștenire creștin -occidentală
fac progrese în direcția dezvoltării economice și a politicii dem ocrate;
șansele pentru dezvoltare economică și politică sunt incerte în țările
ortodoxe; șansele în republicile musulmane sunt palide.”157 Singura
problemă este că scopul acestui capitol vizează aspectele de ordin cultural,
iar nu pe cele privind politica sa u economia. Fără îndoială că aceste laturi au
o importanță deosebită în afirmarea unei națiuni, dar este deplasat să
acceptăm o opinie conform căreia întreaga cultură a unui popor este
originată doar în considerente de ordin pragmatic. Situația este oarecu m
invers, în sensul că o cultură subîntinde o politică. Și în acest punct din nou

156 Alexei Miller, Rusia, vecinii săi vestici și granițele Europei în Lettre Internationale , nr. 41 -42
(primăvara – vara 2002)
157 Samuel P. Hunting ton, op. cit., pg. 37

133
se va reveni la bizantinismul prost înțeles, aducându -se drept argument
politica noastră lipsită de coloană vertebrală.
Am putea contracara unele atacuri apelând la un opti mism care însă
contrazice dest ul de brutal realitatea, susținâ nd că “acceptarea diversității
culturilor, incluzând opiniile, credințele, atitudinile, valorile este o
caracteristică și o cerință fundamentală a democrației. A respecta
diversitatea e o regulă universală, înscrisă în inima spiritului democratic.”158
Dar democrația, deși la origine este o creație balcanică (să nu uităm de
Grecia lui Platon), astăzi apare drept o trăsătură a societății occidentale. Prin
urmare, Occidentul e cel care în momentul de față dictează regulile
arogându -și însă și dreptul de a le eluda în favoarea propriilor interese.
Occidentalul respectă diversitatea atât timp cât aceasta nu intră în conflict cu
scopurile sale.

Un spațiu cultural atipic

Nu se intenționează însă dezvol tarea unei critici a Occidentului, ci
prezentarea realităților din spațiul românesc. În plus, ar fi o atitudine
indezirabilă să acuzăm Vestul pentru toate nereușitele noastre (deși se fac
auzite tot mai multe voci în acest sens). Adevărul este că “spațiul românesc
se înfățișează ca un spațiu de margine. De -a lungul istoriei s -a aflat mereu la
limita marilor ansambluri politice și de civilizație. Aici a fost o margine a
Imperiului Roman (frontiera dintre lumea romană și cea barbară tăind în
două Dacia – Româ nia de astăzi). Aici a fost și marginea Imperiului

158 Mircea Malița, Zece mii de culturi, o singură civilizație , Editura Nemira, București, 1998, pg. 151

134
Bizantin, apoi a Imperiului Otoman. Și civilizația occidentală tot până aici s –
a extins.”159 În plus, Imperiul Țarist tot până la granițele noastre s -a extins.
Dintr -un anumit punct de vedere, nu ar trebui s ă avem prea multe motive de
a ne plânge de milă. Beneficiind de o asemenea varietate de posibilități, noi
înșine am fost cei care am ales să ne lăsăm influențați de o parte sau alta. Și,
după cum se vede, am ales într -un mod nu tocmai fericit. Dar ar fi ab surd să
credem că am fost influențați doar de cultura bizantină și de ruși. Există în
cultura noastră în mod cert și elemente ale spiritualității vestice, care însă au
fost estompate în timp. Eforturile ar trebui să ni se concentreze spre
redescoperirea ac estor elemente și spre potențarea lor în vederea reafirmării
în plan european. “Această permanantă situație de “frontieră” a avut două
efecte complementare și contradictorii. Pe de o parte,un anume grad de
izolare, receptarea atenuată a diverselor modele, perpetuarea structurilor
tradiționale și o mentalitate atașată de valorile autohtone. Pe de altă parte,
dimpotrivă, extraordinara combinație de infuzii etnice și culturale provenind
din toate direcțiile. (…) Așezat la răscruce de drumuri și civilizații, sp ațiul
românesc este prin excelență deschis. ”160

Deschiderea culturală, o nouă șansă

Această deschidere a fost pe parcursul întregii noastre istorii
considerată drept marea neșansă românească, ea permițând toate nefastele
influențe ce s -au făcut simți te aici. Astăzi este necesară o revizuire radicală a
acestei impresii. Deschiderea trebuie privită în momentul de față aproape ca

159 Lucian Boia, România țară de frontieră a Europei , Editura Humanitas, București, 2002, pg. 12 -13
160 Ibidem, pg.13

135
o binecuvântare, ea singură fiind cea care ne poate ajuta să spargem bariera
de ignoranță a Occidentului. Ne putem permite să fim deschiși preferențial,
ceea ce constituie o noutate absolută în cultura noastră. Pentru întâia dată, ni
se oferă șansa sortării. Doar că acum vorbim , probabil, de ultima șansă. Nu
mai avem voie să greșim, să alegem prost. O eroare în acest moment poate fi
considerată, fără a cădea în latura nedorită a pateticului inutil, fatală.
“Pașaportul” către Europa Centrală ne va fi eliberat sau nu în funcție de
alegerea pe care o vom face și odată cu el se va produce și ieșirea definitivă
din Est.
Alegerea nu trebuie în mod necesar să fie orientată doar către
Occident. Având posibilitatea de a sorta, putem combina elemente culturale
dintre cele mai diferite, și este puțin probabil că vom avea parte de reacții
negative dacă vom “ciupi” câte ceva din cultura rusă . Problematică ar putea
fi reacția multora în fața alegerii, deoarece această alegere implică o
oarecare renunțare la tradiționalismul cu care ne -am mândrit mai tot timpul.
C. Karnoouh a sesizat aspectul acesta, încercând să tragă un semnal de
alarmă: “pe de o parte (intelectualii români, n.n.), în numele unei viziuni
democratice absolut schematice, doresc o integrare politică și economică în
Europa Occidentală, în timp ce, pe de altă parte, refuză integrarea culturală
în numele originalității naționale.”161 Din nefericire, în România încă nu s -a
observat o trăsătură fundamentală a culturii vest -europene din ultima
jumătate de secol, anume că există o tendință foarte puternică înspre crearea
unei culturi europene, și nu doar a unor culturi locale. La nivel con tinental,
diferitele uniuni nu sunt doar cu caracter politic, economic sau militar. Este

161 Claude Karnoouh, Dușmanii noștri cei iubiți , Editura Polirom, Iași, 1997, pg. 59

136
vizată și o majoră unitate de ordin cultural, dar aceasta nu este văzută cu
ochi buni de adepții unui fals naționalism românesc.

Provocarea central -europeană

La noi încă sunt preferate scrierile cu caracter apologetic la adresa
românismului, fără a se lua în seamă faptul că noi am fi singurii care am fi
interesați de astfel de lecturi. Cu literatură și filosofie de acest gen nu vom
reuși niciodată să ne impunem l a nivel european. Nu degeaba, atunci când a
fost tipărită lucrarea lui C. Noica , Sentimentul românesc al ființei , E.Cioran
i-a scris acestuia felicitându -l, în derâdere, pentru publicarea “ Sentimentului
paraguayan al ființei ”. Ar fi deplasat să credem că e ste necesară renunțarea
la întreg specificul nostru național, dar acesta trebuie adaptat unui nivel
superior, ce implică acceptarea unei infuzii de noutate, pe care o putem
produce doar prin adoptarea unei atitudini permisive față de Occident. A
venit timp ul să ajungem în consens cu cultura europeană, după ce timp de
câteva secole am fost cu mult în urma a ceea ce se întâmpla în creațiile
spirituale ale Vestului. Doar cu titlul de exemplu, poate fi amintit faptul că
noi am fost romantici la un secol după ce acest curent nu mai exista în
Occident. Și atunci reușisem să mai recuperăm din handicap.
Al. Paleologu scria că “s -ar părea că avem de la o vreme încoace un
fel de destinație, dacă nu de destin,a eșecului. De fapt, eșecul este un
fenomen legat de desti nul românesc, pentru că istoria noastră e o succesiune
de eșecuri simbolizate atât de bine de balada Mănăstirii Argeșului: orice

137
edificiu trebuie luat întotdeauna de la zero.”162 Cam în acest mod ar trebui
privită și șansa României de a pătrunde pe harta cul turală a Europei, dar nu
ca regiune inclusă în Estul blamat și ostracizat, ci ca o zonă inclusă cu
drepturi depline în arealul central -european. Mai mult, nu vom porni chiar de
la zero, deoarece avem o bază relativ solidă care necesită unele retușări.
“Ade văratele valori europene și occidentale s -au păstrat în Răsărit. Oamenii
au făcut închisoare pentru Platon, pentru Goethe, pentru limba franceză, în
vreme ce Occidentul a practicat filosofia lui “better red than dead” (mai bine
roșu decât mort), deviză car e nu a avut niciodată trecere în țările din
Răsărit.”163 Nu putem absolutiza această idee, ci este necesară o observare a
mediei: la fel cum nu tot occidentalul a simpatizat cu regimul comunist, tot
așa au existat destui români, unguri, cehi care au acceptat și chiar au susținut
dictatura de origine sovietică. Însă nu putem face paradă la nesfârșit
bătându -ne cu pumnii în piept că am fost trași înapoi de comunism, și că
acesta este motivul pentru care nu reușim să atingem mai repede nivelul
cultural (și nu nu mai) european. Este suficient să aruncăm o privire la
granița noastră vestică pentru a vedea că se poate.
Trebuie făcut un efort ultim pentru a schimba imaginea lipsită de
culoare pe care cultura română o are în Occident. De fapt o culoare există și
tocmai aceea necesită o schimbare, deoarece este vorba de culoarea roșie
care încă ne este atașată. Acesta este de fapt și motivul pentru care “abolind
oceanul natural, Vestul Europei pare a “face continent” mai degrabă cu
America de Nord decât cu “frații” să i din Est.”164 Nu ar fi normal să ne
complacem în situația de eterne victime ale istoriei, acceptând o izolare

162 Alexandru Paleologu, Politețea ca armă , Editura Dacia, Cluj, 2000, pg.35
163 Ibidem, pg. 68
164 Bogdan Ghiu, Europa mare , în Revenirea în Europa (coord. Adrian Marino) , Editura Aius, Craiova,
1996, pg.244

138
definitivă într -un Est lipsit de șansa unei noi afirmări. S -au dezvoltat
adevărate teorii ale răului istoric în loc de a se elabora strategii ale d epășirii
neșanselor pe care le -am avut, rezultatul fiind doar o adâncire a unui
“sentiment românesc al victimizării istorice”. Adică o stagnare culturală
asortată cu o autocompătimire ce a ajuns să frizeze cu ridicolul. Nu fără
motiv s -a afirmat că “noi ne manifestăm luciditatea nu în rețete de acțiune,
nu în creații, ci în speculații pe marginea neșansei, vitregiei istoriei sau
complotului internațional.”165

Lupta pentru Centru

Occidentalul consideră că afirmațiile unui Huntington, de exemplu,
pot fi luate drept bune datorită abundenței de date statistice și unei prezentări
cu aer de certitudine. Atât timp cât nu se ia o atitudine fermă tot Occidentul
va crede că “paradigma civilizațională produce astfel un răspuns bine
conturat și evident la întrebare a cu care se confruntă vest -europenii: unde se
termină Europa? Europa se termină acolo unde creștinătatea occidentală se
termină și încep Islamul și ortodoxia .” 166 Noi poate știm că situația este cu
totul alta, dar acest lucru nu este nici pe departe sufic ient. Se impune o
muncă de convingere deloc ușoară pentru a ne demonstra punctul de vedere
în privința situării noastre la nivel european. Dacă nu vom reuși să arătăm că
realitatea este cu totul alta decât cea prezentată în Occident, ar trebui măcar
să put em convinge Vestul că situația poate fi diferită, că există o posibilitate
de a schimba starea actuală de fapt din Estul și Centrul Europei. Din

165 Horia -Roman Patapievici, Politice , Editura .Humanitas, București, 1996, pg. 293
166 Samuel P. Huntington, op. cit., pg.232

139
nefericire, am rămas cam singurii cărora le revine să ducă această muncă
dificilă de convingere. Sunt slabe șan se ca bulgarii și ucrainenii să ni se
alăture în efortul (cu rezultate incerte) de a impresiona o opinie publică
evident ostilă.

A fi sau nu în Europa

A fi sau a nu fi în Europa? Aceasta este întrebarea. Știm că suntem la
limită, dar nici măcar despr e limita respectivă nu avem o imagine coerentă.
Sperăm ca frontiera culturală europeană să fie undeva în spatele nostru,
sperăm că suntem în aceeași situație cu Ungaria, Polonia sau Cehia, sperăm
că… Dar numai cu speranța nu prea putem ieși onorabil din în cercarea
majoră ce ne stă în față. Ca mai întotdeauna, România înoată în ape tulburi
dorind cu disperare să ajungă la un liman european. Vest european, mai
exact. Deja startul l -am pierdut, dacă stăm să analizăm situația altor țări fost
comuniste care până în acest moment au făcut pași siguri către ceea ce noi
doar visăm și, în multe cazuri, dezbatem inutil timp îndelungat. Am fost
acceptați în Uniunea Europeană, dar din perspectivă culturală aceasta nu este
o mare realizare.
Din nou poate se va argumen ta că acele țări mai norocoase au fost
susținute de către occidentali datorită factorului religios. Că toate sunt țări
catolice. Și noi suntem din nou, așa cum ne place și cum credem că ne stă
bine, victime ale relei voințe a Occidentului. Este drept că “p entru români,
Biserica ortodoxă este în primul rând un simbol al identității lor. De aceea,
ortodoxismul (ca ideologie militantă ) se aliază firesc cu naționalismul. Este

140
și un semn de neaderare, sau cel puțin de rezervă, față de valorile
occidentale.”167 Se știe că ortodoxismul este conservator, motiv destul de
puternic pentru a genera o stare de suspiciune în privința unor valori
considerate străine. Pare cel puțin absurd să credem că Occidentul va
condiționa șansele noastre de a ne face un nume în Europa d e renunțarea la
creștinismul de factură ortodoxă. Deși mult mai greu de digerat,un alt punct
de vedere pare a fi mai pertinent: după atâtea eșecuri, românilor le e teamă
să mai lupte. Și pentru a masca această lipsă de combativitate pur și simplu
inventeaz ă motive capabile să justifice oatitudine de un pasivism dezarmant.
Sau dacă nu inventează, cel puțin ridică la rangul de mari probleme unele
aspecte oarecum secundare. Trebuie precizat în ce sens a fost stabilită
granița Europei Răsăritene pe linia de dem arcație dintre catolicism și
ortodoxism: slabe șanse ca un autor liberal precum Huntington să nu fi
observat că de fapt această graniță a fost trasată de ortodocși. Ajunge să
aruncăm o simplă privire către Occident pentru a vedea că libertatea
religioasă e ste maximală. La noi situația diferă, și aceasta datorită
conservatorismului mai sus menționat.
Momentan, ne aflăm în Estul – Balcanii – Orientul – puțin Centrul
Europei, cu toate că suntem mebri ai Uniunii Europene. S -au făcut pași către
asumarea statu tului central -european, și am avut și parte de o serie de
circumstanțe car au arătat din nou că poziția geopolitică a României este un
atu peste care nu se poate trece ușor cu vederea.
Imediat după Revoluția din Decembrie 1989 partidele aflate la
conducer e au început demersurile pentru apropierea de puterile occidentale,
în special Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană. Poate nu atât

167 Lucian Boia, op. cit., pg. 161

141
datorită puterii economice sau militare (în care nici nu excelează), în cele din
urmă România a fost acceptată pri ma dată ca membru al NATO, apoi ca
membru al Uniunii Europene. Iar principalul motiv pentru care aceste lucruri
s-au întâmplat nu ține de reformele începute de guvernările ce s -au succedat
timp de aproape două decade, ci de poziția geo -strategică a Românie i. Doar
ca simplu exemplu poate fi amintit faptul că în perioada interbelică România
era principalul factor decizional și de echilibru în centrul Europei dar și în
Balcani. Acest statut a fost pierdut după instaurarea regimului comunist, dar
există premise le redobândirii lui, cu toate avantajele și responsabilitățile pe
care le implică. Extrem de important este faptul că în perioada interbelică
România nu reprezenta doar echilibrul economic sau militar al centrului
european, dar și al culturii. Universități le se bucurau de o susținere fără
precedent din partea autorităților, și la fel toate instituțiile implicate în
procesul educațional și în actele culturale. Acest lucru a fost însă uitat în
timpul perioadei comuniste.
În lucrările de specialitate dedicate culturii central -europene, cu mici
excepții, România nu este inclusă. Chiar și foștii membri ai blocului
comunist, intelectuali a căror operă nu mai are nevoie de nicio prezentare,
fac constant această omisiune. Milan Kundera, de exemplu, sau Vaclav
Havel ori Adam Michnik toți consideră că granița Europei Centrale este
aceeași cu granița de est a Ungariei. Un exemplu deloc măgulitor pentru noi
este cel al Barbarei Falk, autoarea unei impresionante lucrări dedicate
intelectualității dizidente din Europa Cen trală și de Est.168 În cele mai bine
de 400 de pagini ale cărții, referirile la România sunt făcute doar cu titlu

168 Barbara Falk, The Dillemas of Dissidence in East -Central Europe , Central European Un iversity Press,
Budapest, 2003

142
informativ, pentru a delimita adevărata dizidență central -europeană, din care
am fost aprioric excluși.
Cum arătam în capitolul precedent, Rom ânia are acum de înfruntat
provocarea centrului european. Premisele pentru a -și relua statutul de factor
de echilibru există, dar trebuie să se și acționeze constant în acest sens.
Suntem membri ai Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, ai
NATO din martie 2004 și ai Uniunii Europene din ianuarie 2007. Sunt
realități existente, care oferă baza necesară acțiunilor pentru re -afirmare în
plan european.
România este, datorită poziției geografice, o punte de legătură între
zona Balcanilor și Cent rul Europei. Acest statut a ieșit cu atât mai mult în
evidență de -a lungul evenimentelor sângeroase din fosta Iugoslavie, când
țara noastră a constituit una dintre principalele baze operaționale ale forțelor
aliate ce au intervenit pentru reinstaurarea păc ii. Începând cu 1991, România
a fost prezentă pe toate fronturile alături de noii săi aliați, începând de la
operațiunea „Furtună în deșert” și până la misiunile de menținere a păcii din
Serbia, Afghanistan sau Irak.169
Situația politică din Europa (și nu n umai) precum și circumstanțele
culturale, ne sunt favorabile pentru a ne relua locul pe bătrânul continent.
Este o problemă ce ține în primul rând de voința politică și culturală a
României, care are posibilitatea de a decide dacă va re -deveni unul dintre
factorii cheie pe toate planurile în contextul european, sau dacă ne vom

169 Pentru detalii , a se vedea Constantin Hlihor, The Post Cold War Era: Romania and the Stability in the
Balkans , http://www.bnelv.gv.at/pdf_pool/publika tionen/hlih01.pdf , Tzifakis Nikolaos, The Yugoslav
Wars’ Implications on Romanian Security , în Southeast European Politics, vol. 2, no.1, may 2001, pg. 46 –
58, raportul EastWest Institute – Regional and Transf rontalier Cooperation as a Tool for Conflict
Prevention and Settlement in the Black sea Region ,
http://www.ewi.info/tempPDF/BlackSeaRoundTableReport.pdf , precum și raportul NATO din mai 2005
intitulat Bulgaria, Romania and the Ch anging Structure of The Black Sea’s Geopolitics ,
http://www.nato.int/romania/blackseageopolitics.pdf

143
asuma statutul ingrat al unui stat care se mulțumește doar cu ajutoare
(financiare dar și culturale) din partea partenerilor europeni.

144
Capitolul IX

Conflict e culturale în România

În ciuda aparențelor, nici România nu a fost scutită de conflicte cu
substrat cultural. Deși pe lângă problemele legate de etnie sau religie sunt
implicate cu siguranță și alte interese, de ordin mult mai concret, adeseori
prejude cățile sau racilele ancestrale au contribuit la accentuarea unor stări
conflictuale. La noi probabil cel mai bine cunoscute sunt tensiunile dintre
români și maghiari precum și cele dintre români și etnicii romi.
Istoria a fosr scrisă și re -scrisă în fun cție de punctele de vedere pe care
trebuia să le susțină, și chiar și astăzi apar lucrări partinice, elaborate cu
scopul de a schimba percepția celor aflați în afara subiectului. La aceasta se
adaugă de multe ori declarații politice cu tentă pronunțat xeno fobă, care nu
fac altceva decât să potențeze o serie de stări conflictuale care se află în stare
latentă.
Pentru a ilustra cele două exemple amintite mai devreme, legate de
tensiunile existente între români, pe de o parte, și romi și maghiari de
cealaltă parte, este inevitabil un scurt excurs istoric.

Romii din România

Romii au ajuns în Țările Române în perioada medievală. O serie de
documente descoperite la Mănăstirea Tismana și traduse de către Bogdan
Petriceicu Hașdeu atestă existența romilor pe te ritoriul Țării Românești.
Unul dintre acte, semnat de Mircea cel Bătrân și datat la 1387, susține că

145
romii se aflau de mai bine de un secol în Valahia. Al doilea document, din
1385, era practic un act de donație prin care 40 de familii de romi erau
făcute cadou. De fapt, sclavia în Țările Române i -a avut în principal în
centru pe etnicii romi, românii având un statut privilegiat, ca și alte nații.
Sate întregi de etnici romi erau aservite marilor latifundiari sau munceau pe
moșiile mănăstirilor. Nici în Tra nsilvania nu au avut o viață mai ușoară,
romii fiind supuși unui proces constant de asimilare etnică. Inclusiv folosirea
limbii natale era interzisă, pedeapsa fiind extrem de dură: 25 de vergi la
spatele gol. Situația s -a perpetuat în Țările Române până în a doua jumătate
a secolului al XIX -lea, când Alexandru Ioan Cuza a definitivat ceea ce
începuseră predecesorii săi și abolind sclavia în Principate printr -un act din
1864.
Cu toate acestea, situația robilor nu s -a îmbunătățit vizibil, deoarece,
deși au f ost eliberați, nu au fost și împroprietăriți, ceea ce a contribuit în
continuare la menținerea unui nivel crescut de sărăcie. Mulți dintre foștii
robi au fost nevoiți să revină pe moșiile foștilor lor stăpâni pentru a avea o
minimă siguranță. Chiar și după al doilea război mondial, etnicii romi nu au
avut parte de recunoașterea drepturilor. „Autoritățile au abordat perspectiva
că, dacă romii nu au parte de o istorie și de o cultură scrisă, atunci nu au cum
să ridice pretenții de a avea aceleași drepturi ca și alte minorități.”170 Abia în
1933 s -a înființat Asociația Generală a Romilor la București, care a editat și
o revistă, Glasul Romilor. Situația s -a schimbat însă concomitent cu alianța
cu Germania nazistă, zeci de mii de romi fiind apoi deportați în Trans nistria
de către regimul mareșalului Ion Antonescu. Nici după al doilea război
mondial romii nu au avut neapărat parte de o viață mai ușoară, deoarece

170 Center for Documentation and Information on Minorities in Europe – Southeast Europe , Roma of
Romania , www.greekhelsinki.gr/ pdf/fcnm -reports -romania -ngo.PDF, pg.8

146
ideologia naționalistă, care a ajuns la apogeu începând cu 1960, susținea că
„sub pretextul prototipului muncitorului socialist procesul de asimilare
trebuie completat. (…) Romii erau considerați elemente străine ce trebuiau
românizate, cultura lor fiind considerată una a sărăciei și a
subdezvoltării.”171
Revoluția din Decembrie 1989 promitea că situația se va schimba.
Într-adevăr, romii au avut posibilitatea de a se asocia, le -au fost recunoscute
drepturile, și au primit locuri în forul legislativ al țării. Cu toate acestea,
discriminările și abuzurile au continuat, în principal datorită ideilor
preconcepute ce s-au dezvoltat și potențat de -a lungul anilor. „Situația este
în continuare exacerbată de faptul că poliția română face publice o serie de
statistici ale criminalității în care unede infracțiuni sunt imputate cu
precădere romilor.(…) Autoritățile au tendința de a face unele comentarii
generice despre criminalitatea din rândul romilor, ceea ce alimentează
sentimentul anti -romi și crește posibilitatea apariției manifestărilor
violente.”172 De altfel, violența împotriva romilor nu este o noutate.
„Autorită țile locale au încurajat violența împotriva romilor, atât prin
încurajarea ei când aceasta a apărut, cât și prin permiterea actelor violente și
lipsa intervenției directe. Autoritățile sunt recunoscute prin susținerea unor
astfel de manifestări, așa cum s -a întâmplat în Hărădeni, județul Mureș, în
1993. Incidentul a explodat când, în urma unei dispute dintre un român și doi
etnici romi, românul a fost înjunghiat mortal. Doi romi au fost uciși apoi de
mulțime, în timp ce un al treilea a ars de viu, fiind împ iedicat de români să
iasă dintr -o casă în flăcări. Casele altor etnici romi au fost arse, și, conform

171 Ibidem, pg.8 -9
172 Ibidem, pg. 24

147
unui raport al Helsinki Watch, 170 de romi au fost nevoiți să părăsească
localitatea.”173
Zeci de cazuri asemănătoare au fost semnalate în aproape toate
colțurile țării. Abia acum, după acceptarea României ca membru al Uniunii
Europene, încep să fie elaborate politici de sector, care să combată
discriminările de orice gen. Au apărut o serie de programe de școlarizare,
facilități pentru obținerea locurilor de muncă pentru comunitățile
defavorizate. Romii sunt educați în respectul tradițiilor dar și în vederea
integrării în comunități cu tot cu bagajul cultural pe care îl au. Clasele cu
predare în limba natală sunt și ele un deziderat ce a fost pus în practică. Dar,
cu toate acestea, prejudecățile încă persistă, și va trebui depus un efort uriaș
pentru depășirea lor, atât de către autorități, cât și de comunitățile etnicilor
romi și de către români.

Tensiuni milenare: românii și maghiarii

Relațiile româno -maghiare au fost mult mai sinuoase decât cele dintre
români și romi. Violențele au decurs de ambele părți timp de aproape un
mileniu, iar tensiunile persistă și în acest moment. „Disputată în timpurile
moderne de Ungaria și România, dar fără a se ajunge vreod ată la conflicte de
amploarea celor din fosta Iugoslavie, Transilvania a rămas în istorie ca o
mixtură etnică.”174 Ultimul conflict violent dintre români și maghiari datează
din luna martie 1990, a avut loc la Târgu Mureș. Atunci o serie de membri
și susțin ători ai Vetrei Românești „au atacat sediul UDMR din Târgu Mureș.

173 Ibidem, pg.24
174 Alina Mungiu Pippidi, Testing the Legacy of Ethic Conflict: the Case of Transylvania,
http://www.policy.hu/dixus/messages/102/alinamp -translv.pdf , pg.1 (a se vedea și
www.osi.hu/ipf/pubs.html )

148
Autoritățile locale nu au reușit să prevină o ascensiune a violențelor și
conflictul s -a transformat rapid în luptă de stradă. Aproximativ 15.000 de
maghiari și câteva mii de români, cărora li s-au alăturat oameni din
localitățile învecinate au luat parte la confruntările sângeroase care au luat
final abia după intervenția armatei române. Conform primelor estimări, șase
persoane și -au pierdut viața și alte aproape 300 au fost rănite grav.”175
Deși violențele s -au estompat, tensiunile au persistat. Iar fundamentul
de la care se pleacă mereu în disputele dintre români și maghiari constă în
cele două istorii paralele ale Transilvaniei. După cum bine sublinia Alina
Mungiu Pippidi, „nu este deloc ne obișnuit ca pentru un teritoriu care este
cerut de două sau mai multe state să aibă o istorie disputată. Transilvania
este totuși, dintr -un anume punct de vedere, un caz unic: atât românii cât și
maghiarii consideră regiunea un fel de leagăn esențial pentr u imaginea
generală a identității lor naționale și istpriografia ambelor țări a fost dedicată
în timpurile moderne și contemporane în primul rând sarcinii de a demonstra
legitimiteatea înglobării Transilvaniei.”176

Două nații, două istorii

Ca exemplu de i storii paralele sunt cele două versiuni complet diferite
prezentate de români și maghiari în ceea ce privește Transilvania. Astfel,
„încă din perioada Luminilor istoriografia românească a considerat cu
mândrie că românii sunt descendenții direcți ai romani lor stabiliți în Dacia
care au întemeiat familii cu localnicii de origine tracă. Țara de origine a
acestei populații vorbitoare de limbă latină, care se originează în efectele

175 Wojciech Kostecki, Lessons from Romania: Prevention of Eth nic Conflict , Berghof Occasional Paper,
no.19, August 2002, www.berghof -center.org , pg.41
176 Alina Mungiu Pippidi, op. cit., pg.5

149
ocupației romane, a fost Transilvania, unde erau cele două capitale, a
regatului dac și apoi a provinciei romane dacia. Împăratul Aurelian (276 d.
Hr.) a abandonat Dacia, ca fiind prea expusă invaziilor barbare. Istoricii
români au apărat mereu punctul de vedere conform căruia doar armata și
oficialii romani s -au retras la sud de Dună re, în timp ce restul au rămas în
Dacia. Există relativ puține dovezi arheologice care să susțină această
continuitate a daco -romanilor, cel puțin ca o prezență masivă, în
Transilvania după secolul al treilea. Argumentele de ordin lingvistic sunt
mult mai puternice, dar și acestea sunt interpretabile. Cert este faptul că
primul recensământ din Transilvania, făcut la cererea împăratului Iosif al II –
lea (1791) a demonstrat că grupul etnicilor români din Transilvania este cel
mai semnificativ.(…) După primul război mondial, Transilvania a fost
încorporată României, în urma semnării tratatului de la Trianon. Partea de
nord a provinciei a revenit Ungariei în 1940 sub presiunile Axei. Această
înțelegere și unele victorii pe front au generat o serie de acte de vi olență
interetnică, ce au lăsat amintiri traumatizante românilor. Dar represaliile nu
au fost cu nimic mai prejos față de maghiari, încă marcați de efectele
tratatului de la Trianon și de guvernarea românească din perioada
interbelică.
De cealaltă parte a uzim, bineînțeles, o poveste cu totul diferită.
Confom majorității istoricilor maghiari, la venirea lor maghiarii au găsit
Transilvania aproape nelocuită, cu excepția câtorva grupuri mici de slavi
care au fost repede asimilate. Cuceritorii au luat în poses ie, treptat, întreg
teritoriul, iar apoi au adus germani și secui pentru a le construi orașe și să
păzească granițele, creând civilizația transilvană. Români nu au existat în
Transilvania până în secolul al XIII -lea, când au început să vină prin pasurile
Carpaților. Înfrângerea de la Mohacs din 1526 a marcat pierderea

150
independenței maghiarilor, și o mare parte din fostul lor regat a fost anexat
de către turci și habsburgi. Leagănul culturii maghiare a rămas atunci
principatul autonom al Transilvaniei, tribu tar Porții Otomane, loc de
interferență între influența musulmană și creștinătatea occidentală. În aceste
condiții, situația demografică a început să se schimbe cu rapiditate, datorită
continuei imigrații românești care, datorită capacităților lor reproduc tive, au
luat locul maghiarilor ce muriseră în luptele cu turcii. Conform acestei
versiuni, românii nu au venit de la sud de Carpați, ci din Balcani, unde daco –
romanii se retrăseseră sub oblăduirea împăratului Aurelian atunci când s -a
decis părăsirea provi nciei Dacia. Dovezile invocate în sprijinul acestei
versiuni sunt legate de numele slave ale majorității râurilor din Transilvania,
puținătatea dovezilor arheologice care să ateste prezența românilor pe durata
mileniului întunecat în Transilvania, și supra viețuirea vlahilor vorbitori ai
unei limbi de origine latină, asemănătoare românei moderne, și care se află
împrăștiați peste tot în Balcani, în Macedonia, Serbia, Grecia, Bulgaria și așa
mai departe.”177
Citatul de mai sus este lung, dar oferă o perspectivă generică asupra
modului în care românii și maghiarii își susțin interesele vis a vis de
Transilvania. Mai mult, pornind de la aceste premise , timp de secole cele
două națiuni s -au privit cu suspiciun i și, deși în dese cazuri s -au aflat în
aceeași tabără, nu au uitat niciodată că au interese care vor sta mereu în calea
unor relații lipsite de asperități. Cele două grupuri, românii și maghiarii, au
versiuni diferite asupra etnogenezei, și din aceasta decurg o serie de
reprezentări istorice din care mereu „ce lălalt” este exclus. Iar de aici până la
reprezentări discriminative și antipatii care pot degenera oricând nu este
decât un pas. Este vorba despre acea „ură ancestrală” pe care o

177 Ibidem, pg. 6 -7

151
experimentează atât românii, cât și maghiarii pornind exact de la cele două
istorii paralele la care s -a făcut referire ceva mai devreme.

Lege și naționalism

Autoritățile române au fost acuzate în repetate rânduri că nu se
implică așa cum ar trebui în soluționarea problemelor minorităților. Au fost
discuții aprinse legate de de finiția constituțională a statului român ca stat
național, ceea ce, în viziunea liderilor maghiari, însemna o limitare apriorică
a drepturilor minoritarilor. Cu toate acestea, „standardizarea limbii, crearea
culturii înalte, introducerea învățământului obl igatoriu și naționalizarea
culturii au servit întotdeauna grupul majoritar. Grupurile etnice non –
dominante au tins să -și creeze propriile națiuni, cu lideri provenind din
rândul lor, și au dorit să aibă propriile state. Programele naționaliștilor și
proiec tele de creare a națiunilor au fost îndeobște formulate și puse în
practică în opoziție față de grupurile dominante/națiunile sau alte forme de
naționalizare. Acesta este motivul pentru care se poate vorbi despre ura
ancestrală, despre vechi și continue co nflicte. Schimbarea autorității de stat
și a granițelor a creat noi și noi schimbări de situație; foștii stăpâni au
devenit servitori și au experimentat un tratament similar celui pe care chiar
ei îl aplicaseră pe când conduceau. Căderea imperiilor și apar iția noilor state
au reconfigurat puterea politică și au oferit noi cadre pentru politici
naționaliste.”178
Realitatea este că o astfel de situație a putut fi întâlnit ă în România
până nu de mult. O dată cu intenția intrării în NATO și a aderării la Uniunea

178 Zoltan Kantor, The Status Law Syndrome and Regional/Nationa l Identity:Hungary, Hungarians in
Romania and Romania , http://src.h.slav.hokudai.ac.jp/coe21/publish/no10_ses/o6_kantor.pdf, pg.144 -145

152
Europeană, inevitabil datele problemei s -au schimbat într -o mare măsură. Cu
toate acestea, există încă presiuni, care provin din ambele părți.

Politica etnică

În România este exemplar cazul Partidului România Mare, care și -a
atras un electorat relativ s tabil pornind tocmai de la discursuri cu un profund
substrat xenofob. Legat de maghiari, nu poate fi ignorată activitatea
diasporei, care publică lucrări cu caracter științific tocmai pentru a demola
teoria originilor românești din Transilvania. Este cazul lucrărilor apărute sub
egida editurii „Matthias Corvinus Publishing” din Toronto. Ironic sau nu,
originile lui Matei Corvin sunt pe jumătate românești, aspect ignorat
constant de istoriografia maghiară, dar acest aspect nu face obiectul acestei
lucrări. Î ntr-o publicație intitulată „Sindromul Est -Central European
(Conflicte nesoluționate în bazinul carpatic)” este specificat clar că întreaga
lucrare a fost un „efort al maghiarilor americani de a profita de această
oportunitate (aderarea la NATO, n.n.) pent ru a enumera o serie de probleme
legate de xenofobia din România și pentru a oferi o serie de soluții. Această
xenofobie a otrăvit relațiile nu doar dintre românii și maghiarii din România,
dar și dintre Ungaria și România timp de aproape opt decade de cân d în
urma Tratatului de la Trianon Transilvania a fost ruptă de Ungaria și dată
României, cu milioane de etinici maghiari ai căror ascendenți au trăit acolo
timp de un mileniu! Sperăm ca această xenofobie va fi finalmente eliminată
o dată pentru totdeauna, pentru bunăstarea și liniștea ambelor națiuni.”179

179 Sandor Balogh, Romania’s Admission to NATO , în The East -Central European Syndrome , Matthias
Corvinus Publishing, Tor onto-Buffalo, 2002, pg. 27

153
Xenofobia de care se vorbește mai sus nu este totuși, nici pe departe,
un sindrom generalizat. Dar astfel de exagerări apar constant de ambele
părți, în încercarea de a fundamenta unele puncte de vedere ca re, în realitate,
nu au nici amploarea de care se face vorbire, nici baza istorică la care se face
referire.
Tensiuni există, asupra acestui fapt nu este niciun dubiu. Ceea ce
interesează însă ține de modul cum aceste tensiuni pot fi aplanate sau cum
pot fi controlate astfel încât să nu degenereze în conflicte. Iar situații de
acest gen nu sunt în niciun caz doar cu referire la România și Ungaria.
„Astfel de lecții, pragmatice și realiste, se aplică și în alte locuri fierbinți ale
Europei Est -Centrale, ori unde minorități etnice sau naționale solide au parte
de probleme în relațiile cu majoritatea sau cu instituțiile statului, și
viceversa. Se poate vorbi despre cazul etnicilor maghiari în Slovacia, al
rușilor din Lituania și Estonia, al vorbitorilor de limb ă rusă din Ucraina,
probabil al minorității poloneze din Lituania, al românilor din Moldova și
așa mai departe. În toate aceste țări potențialul pentru declanșarea
conflictelor etnice a fost seminficativ, dar a fost ținut în frâu de dorința
statelor de a s e alătura procesului de integrare europeană și/sau de prezența
unor forțe moderate de intervenție și negociere din partea organizațiilor
internaționale, precum și de succesul procesului de democratizare, sau de
construire națională. De asemenea, în toate a ceste țări sunt persoane care
consideră că, în ceea ce privește conflictele etnice, acestea au fost rezolvate,
stopate sau transformate, după cum există și pesimiști care sunt de părere că
răul cel mai mare încă trebuie să vină. Ceea ce ar trebui să învăță m din cazul
României este că trebuie făcut orice efort posibil pentru a evita apariția
mecanismelor de acțiune -reacțiune. Acestea sunt situațiile când una dintre
părți face o cerere și speră ca aceasta să fie rezolvată pe căi administrative,

154
dar cealaltă p arte răspunde la nivel politic. Atunci când o cerere apare pe
agenda politică, dar este considerată un risc de securitate națională, sunt
legitimate măsuri extraordinare. Nu trebuie omis faptul că nu trebuie să ne
supărăm sau să reacționăm necontrolat în u rma unui singur eveniment.
Veștile bune și cele rele se succed. Tensiunile etnice au explodat la Târgu
Mureș dar mai târziu nu s -au răspândit. Legea educației a fost mult timp
contestată dar în cele din urmă a fost adoptată. UDMR a fost partid de
opoziție, dar a sfârșit prin a deveni constant un partener al celor de la
guvernare.”180

Extremismul nu este o soluție

Extreme și extremiști vor exista întotdeauna. Problema care trebuie
avută mereu în vedere ține de monitorizarea acestora, de anticiparea și
preven irea conflictelor. România a reușit, din iarna lui 1989 și până acum, să
facă o serie de mișcări importante pe acest drum. Acte normative elaborate
de legislativul român, aderarea la tratate internaționale, înființarea de
organizații non -guvernamentale car e se preocupă de problemele
minorităților. Mai sunt multe de făcut, dar la fel de multe poate că deja au
fost înfăptuite. Înainte de acceptarea în Uniunea Europeană, statul român a
fost nevoit să accelereze reformele într -o serie de sectoare strategice, do uă
dintre acestea fiind legate de statutul minorităților și de legislația în
domeniul educației. Politicile culturale dețin un rol cheie, alături de cele din
sectorul educațional, în propovăduirea toleranței și a colaborării inter -etnic
și/sau inter -cultur ale. Este încă un început de rum care s -a deschis, și care
așteaptă să fie mereu lărgit, mereu îmbunătățit. Problemele legate de situația

180 Wojciech Kostecki, op. cit, pg. 52

155
etnicilor romi, de intoleranța mutuală dintre români și maghiari au premisele
unei aplanări. Cu Ungaria suntem colegi de Uniune Europeană și avem parte
de aceleași drepturi și obligații. Romii s -au făcut auziți și la forurile
internaționale, și o serie de acte care să le faciliteze accesul la educație și la
locuri de muncă nu au întârziat să apară.
Mereu apar noi șanse, noi oportunități de prevenire a conflictelor de
orice gen. Totul ține de clarviziunea și disponibilitatea factorilor de decizie,
care, dacă se bucură și de susținere, au de partea lor tot arsenalul necesar
intervenței prompte și diplomatice. Globalizarea e ste un concept abstract,
dar toleranța și capacitatea de a sta la masa tratativelor sunt realități cât se
poate de concrete. Poate nu se va ajunge la o economie globală, așa cum
prevesteau o serie de conomiști. Dar există posibilitatea unei colaborări
universale. Care ține doar de oameni, indiferent de cultură, etnie și așa mai
departe.

156
Capitolul X
Politici culturale în Europa Centrală și de Est
Nu se poate vorbi de politici culturale separat de conceptul de „politici
publice”. Acesta este însă încă unul din domeniile în care România mai are
mult de învățat, din simplul motiv că mai bine de jumătate de secol practica
acestui gen de politici a fost practic inexistentă la noi. Situația este de așa
natură deoarece uriașele organisme care proiectau p oliticile asupra
dezvoltării economiei die comandă nu au permis nici un fel de dezbateri,
fiind astfel creat un handicap ce ține de însăși ideea politicilor publice:
libertatea de discuție. „Contextul social, economic și cultural al societății
contemporane impun politicilor sociale o serie de funcții. Astfel,
mecanismele de reglare specifice economiei de piață nu pot fi atât de
eficiente încât să asigure bunăstarea socială și de aceea este nevoie de
intervenția statului. În acest fel intervenția statului pr in politicile sociale
vizează reglementarea unor disfuncții sau conflicte prin mecanisme de
negociere contribuind astfel la menținerea și întărirea ordinii sociale”.181
Aceste intervenții din partea statului sunt inevitabile și în domeniul culturii.
Dar, pân ă nu de mult, în țări precum România și Rusia nimeni nu a putut
beneficia de dezvoltarea cunoștințelor sau a experienței, „cu excepția unor
mici nuclee de propagandiști împuterniciți de la centru să critice politicile
occidentale de dezvoltare, mediu sau a sistență socială. Aceștia erau practic
singurii care aveau acces la unele surse occidentale din domeniul teoriei

181 George Poede, Politici sociale , Editura Tipo Moldova, Iași, 2002, pg. 11

157
politicilor publice, fapt ce a condus inevitabil la dezvoltarea inegală a
elitelor din domeniu în interiorul spațiului est -european. Regimurile mai
liberale din Ungaria, Polonia, Cehoslovacia au cunoscut și ele momente de
represiune dură, dar pe ansamblu disciplina politicilor publice a prins
rădăcini în centrele academice și universitare”.182 Fiind vorba de o lipsă de
dezvoltare a politicilor publ ice în ansamblu, nici politicile culturale nu au
avut de împărtășit o soartă cu mult diferită de politicile economice sau de
asistență socială. Discursul îngust, centrat pe o serie de valori de multe ori
artificiale, nu a reușit decât să frâneze un proces ce altfel ar fi fost absolut
normal. Într -un fel, politicile culturale poate că au avut cel mai mult de
suferit, deoarece clasa intelectualilor era mereu privită cu suspiciune de
regimul comunist. Ceea ce s -a răfrâns, implicit, și în zona culturii.
La o pr ivire de ansamblu, în momentul de față Europa este pusă în fața unei
mari dileme, cel puțin dacă privim situația din punct de vedere al culturii.
Această situație oarecum paradoxală este generată de combinarea a două
tendințe aparent incompatibile cu o sta re de fapt ce ține de unitate. O Europă
unită, la o primă analiză, ar trebui să aibă o cultură relativ omogenă, ceea ce
este departe de realitate. Statele UE, dar și cele aflate încă în așteptare, se
mândresc cu patrimoniul lor cultural, cu unicitatea aces tuia, și nu sunt
dispuse la concesii în această privință. Este postulată libertatea de exprimare,
iar actul de creație este unul dintre cele mai semnificative din această
perspectivă. Dar există încă un mare grad de suspiciune atunci când este
adusă în dis cuție o cultură unitară na nivel european. „Politicile culturale ale
Uniunii Europene par a fi un domeniu față de care nimeni nu manifestă un
interes constant și amplu. Nici artiștii, care au tendința de a privi cu

182 Alina Mungiu -Pippidi, Cercetarea de politici publice în Europa Centrală și de Est.Starea de fapt , în
Politici publi ce, teorie și practică (coord. Alina M. -Pippidi, Sorin Ioniță), Editura Polirom, Iași, 2002,
pg.69 -70

158
neîncredere procesul de integrare europea nă, nici politicienii fiecărei țări,
care consideră că artele și cultura în ansamblu sunt prerogative de sine
stătătoare ale fiecărui stat, nici chiar instituțiile UE care sunt temătoare în
fața unor eventuale conflicte de interese între națiuni. Cu toate acestea, la
nivelul UE politici culturale există, și influența lor este în creștere, mai ales
datorită faptului că UE avansează de la o uniune cu caracter preponderent
economic la una cu caracter politic.”183
Un scurt istoric al ultimelor decade evidențiază faptul că, de exemplu,
anii '80 sunt mai pragmatici: pe de o parte criza economică și, pe de altă
parte, profesionalizarea tot mai mare a sectorului cultural, obligau factorii
de decizie și pe factorii culturali să abordeze în mod mai profund "cum?" –
urile politicii culturale. Este începutul economiei culturii, al managementului
și al marketingului în domeniul culturii, al renașterii urbane prin cultură, al
formării de administratori, gestionari și "ingineri" culturali, al recursului mai
sistematic la al te surse de finanțare (donații individuale sau ale sectorului
privat) decât cele ale puterilor publice.
Cât despre anii '90, ei sunt marcați de căderea zidului Berlinului, de
dispariția Cortinei de Fier și de implozia sistemului comunist. Confruntate
pe d e o parte, cu mondializarea, pe de alta, cu construcția europeană,
problemele de identitate culturală și ale minorităților, naționale sau de altă
natură, reînvie cu forță și violență, cum am putut vedea în Bosnia –
Herțegovina, în Kossovo și, astăzi în Maced onia. Ca urmare a lărgirii și a
descătușării sale, în comparație cu alte domenii, cultura riscă tot mai mult să
se lase instrumentalizată, îndeosebi de factorii politici, economici și sociali.

183 Monika Mokre, Identity matters. On European Cultural Policy . http://www.eipcp.net .mokre.pdf

159
În sfârșit, în timp ce anii '80 erau marcați de relațiile dintr e cultură și
economie, anii '90 poartă amprenta relației dintre cultură și coeziunea
socială. Explicațiile esențiale (ale acestei transformări) sunt mondializarea,
criza Statului -Providență, creșterea șomajului structural și metamorfoza
muncii, criza urban ismului modern și transformarea sistemelor de valori și
de reprezentări ale societății. Pe de o parte, numeroase concepte de bază ale
culturii și ale politicii culturale și -au schimbat cel puțin sensul, dacă nu și
expresia. Dintre acestea se poate aminti f aptul că “democratizarea culturii a
cedat locul democrației culturale; animația socio -culturală cedează tot mai
mult în fața dezvoltării culturale; acolo unde se vorbea despre "monumente"
și despre “situri”, astăzi se discută despre patrimoniu cultural sau despre
peisaj cultural; viața culturală s -a schimbat profund: apar noi expresii
artistice, se dezvoltă noi practici culturale. Cultura se eliberează, proiectul și
mica structură de vecinătate depășesc adesea echipamentele grele, se acordă
tot mai mare imp ortanță "marginilor: terenuri industriale, cartiere metisate,
suburbii inovatoare unde există și se consumă deodată expresii culturale noi
și legaturi de solidaritate de alt tip, într -un fel, biodegradabile”.
„Reconcilierea” Europei cu ea însăși ramâne, c el puțin, în ceea ce privește
cultura, în mare masură, neîmplinită. Desigur frontierele ideologice au căzut;
dar nu s -a întamplat la fel cu cele din capetele noastre. Andrei Pleșu, fost
ministru al Culturii și ulterior al Afacerilor Externe în România, car acteriza
bine situația când, în anii '90 vorbea despre "valul neînțelegerii" care va lua
locul Cortinei de Fier și când, în septembrie 1999, ne avertiza asupra
primejdiei de a vedea cum diversitatea culturală a Europei Centrale și
Orientale dispare în tipa rul omogenizant al “acquis -ului comunitar”. O idee
asemănătoare ne atrage atenția asupra faptului că “câteva dintre barierele
cele mai importante ce se află între comunicarea și înțelegerea dintre Vestul

160
Europei și regiunea centrală și estică țin de difere nțele originate în istoria
recentă, și care puneau granițe între blocul est -central și cel occidental. În
țările până nu de mult comuniste, cultura a fost strâns controlată de aparatul
de stat și adeseori folosită în scopuri strict propagandistice. Această perioadă
nu a fost uitată. faptul că astfel de amintiri au rămas încă vii este evident în
relațiile dintre Estul, Centrul și Vestul Europei.”184
De altfel, modurile de funcționare și metodele de lucru ale
culturii s -au schimbat profund: se pare că se acordă prioritate proiectelor,
mai mult decât instituțiilor; proceselor/traseelor mai mult decât produselor;
cooperării mai mult decat schimburilor; confruntărilor și dialogului mai mult
decât consensurilor noi; conectivității mai mult decât exclusivității ; în fine,
politicile culturale și structurile lor sunt supuse unor
destructurări/restructurări permanente; acolo unde omogenitatea se bucură
de privilegii, astăzi este pusă în evidență diversitatea culturală; acolo unde
prevala logica comunitară, se vorbe ște despre necesitatea salvgardării
spațiului public. Acolo unde totul era reglat între puteri publice, în prezent,
sunt lăsate să intervină regulile pieței, pe de o parte, societatea civilă, lumea
economică și lumea socială, pe de altă parte: într -o lume culturală tot mai
mult multipolarizată, se impune conceptul de “parteneriat”. În sfârșit, acolo
unde predomina naționalul, integrarea politicii culturale în domeniile
transfrontalierului și internaționalului comun. Conceptele care par azi
predominante sunt : descentralizarea, desetatizarea, dezinstituționalizarea,
privatizarea. Toate aceste probleme ne incită să abordăm politicile culturale,
nu numai sub aspectul lui “cum?”, ci și sub cel al lui “de ce?”. Din punct de
vedere istoric, interesul statelor Euro pei Centrale pentru domeniul artistic a

184 Bettina Stadler, Eastward expansion in the cultural sector, study commissioned by Kulturkontakt and
IG Kultur Osterreich, Vienna, 1998

161
fost extrem de important. Relația s -a constituit în perioada renașterii
naționale, când artele au contribuit la întemeierea statelor -națiune ( Polonia,
Ungaria, Serbia…). Pe de altă parte, perioada socialistă a fac ut ca legăturile
între stat și artă să devina mult mai detaliat definite, folosind (impropriu)
arta ca instrument al ideologiei. Sovietizarea culturii a contribuit la
distrugerea culturilor naționale, a limbilor (în Ucraina, Belarus etc.), a
patrimoniului arhitectural, a codurilor vizuale… Tradițiile artistice locale și
valorile culturale au fost nu numai părăsite, ci, adesea, eliminate din muzee
și din lucrările de istoria artei (sub eticheta de artă religioasa sau "artă
reacționară"). Dar, în ciuda inte rnaționalismului propagat la nivel retoric,
politicile culturale ale statelor socialiste au condus de fapt la completa
izolare a artei de curentele de gândire de pe plan mondial, deopotrivă în sens
artistic și managerial (nonexistența pieței de artă și a t ehnicilor manageriale
din administrarea instituțiilor culturale). Așa cum afirma Milena Dragicevic
– Sesic , rectorul Universității de Artă din Belgrad și expert în politici
culturale, “după schimbările intervenite, la începutul perioadei de tranziție,
politicile culturale ale țărilor Europei Centrale și de Est au trebuit să facă
față la două solicitari opuse:
 examinarea identității (întoarcerea la valorile culturale tradiționale,
la tradiția locală – accentuând identitatea culturala națională;
cercetarea t recutului pentru a dovedi că țara respectivă a aparținut
întotdeauna Europei sau cercetarea trecutului "glorios" pentru a
pretinde anumite drepturi);
 necesitatea de integrare pe plan mondial, competiția pentru
modernizare (depășirea izolării, pătrunderea pe piața mondiala a

162
artelor contemporane; introducerea democrației culturale, a valorilor
societății civile ca valori europene).”185
Deși opuse, aceste două cerințe sunt coerente în cadrul descris de retorica
politicilor culturale și în cel al acțiunilor și strategiilor acestora. Pe baza
solicitărilor Consiliului Europei , politica culturală se confrunta ea însăși cu
provocarea pătrunderii în contextul european al evaluării reciproce și al
comparărilor și, pentru aceasta, ea trebuie să fie transparentă, democ ratică,
deschisă, să crească profesionalismul propriilor săi administratori. În același
timp, intelectualii și opinia publică a lumii artistice pretind că politicile
culturale trebuie să prezinte "specificul național", pentru a face față astfel
deficiențel or lumii conduse pe principii de piață și efectelor negative ale
comercializării culturii. Iar această sarcină este realizată de obicei prin
"guvernare" centralizată, exercitata direct de Ministerul Culturii , prin
influențarea procesului de luare a decizii lor privitoare la programarea și
conținutul activităților culturale. Acțiunile și strategiile politice se confruntă,
la rândul lor, cu dualismul menționat. Pe de o parte, procesul decizional este
complet obscur, subvenții bugetare fiind acordate în mod aut omat pentru a
menține instituțiile culturale "naționale", precum: Teatrul Național, Muzeul
Național, Opera Națională, Biblioteca Națională, Academia Națională de
Arte și Științe, Arhiva Națională de Filme…etc., fără să se aibă în vedere
calitatea și cant itatea programelor lor. Pe alta parte, comercializarea din
sfera artelor este considerată a fi o trăsătură de perspectivă în Europa
Centrală, reperele fiind privatizarea, marketingul, managementul eficient…
Politicile culturale cer instituțiilor din sect orul artistic din ce în ce mai multi

185 Milena Dragicevic – Sesic , Politicile culturale în Europa Centrală și de Est , Centrul de Politici
Culturale din Moldova, info@culture.md

163
indicatori de performanță, realizări tehnocratice și o administrare de tip
business . În contextul analizării problemelor societăților aflate în tranziție,
întrebarea crucială este: cine configurează acum valorile, discu rsul social,
dezbaterile culturale, consolidând astfel identitatea culturală și oferind
perspective de dezvoltare? Sunt politicile guvernamentale cele care inițiază
noua dezbatere? Sau instituțiile culturale, artiștii, revistele de cultură? Sau
sistemul me dia, deja globalizat și aflat în proprietatea companiilor
internaționale de media este cel mai important element în aceasta chestiune?
Totodată, trebuie să ne întrebăm dacă politicile culturale actuale din Europa
de Est sunt orientate și conduse în funcție de arta și nevoile artiștilor, de
tradiție (prin sistemul instituțiilor culturale), de ideologie, sau ele reprezintă
doar reacția birocratică la sistemul instituțional moștenit? “Putem deja defini
anumite perioade prin care politicile culturale au trecut în acești ani:
1. perioada consolidării patrimoniului național interzis sub comunism –
reinterpretarea valorilor culturale ;
2. intrarea în procesul integrarii europene și relaționarea – privatizarea
rapidă ;
3. încheierea procesului de tranziție – politică cultur ală echilibrată, care
pune în egală masura accentul pe sprijinirea culturii și a patrimoniului
național, dar și pe creativitate și pe orientarea artelor contemporane
către comunicare în spațiul european și mondial.”186
Ralf Dahrendorf a afirmat la începutul procesului de tranziție că
schimbarea politică poate fi realizată în șase luni, cea economică în șase ani,
iar schimbarea culturală în 60 de ani. Astăzi, când au trecut 15 ani, observăm

186 Ibidem

164
că schimbările merg în diferite direcții, în funcție de valorile preex istente și
de suportul extern și că țările Europei Centrale și de Est nu constituie o
macroregiune omogenă. Se pot face, însă, anumite distincții fundamentale
în cadrul sistemului de valori și perspective care domină discursul cultural.
O imagine globală a societăților est -europene ne prezintă doua grupuri de
valori care compun, într -un grad mai mare sau mai mic, valorile culturale
dominante ale celor care trăiesc în aceasta parte a lumii. Primul grup este
legat de acele idei și valori a căror origine est e situată in istoria particulară a
fiecărei regiuni sau societăți în chestiune, incluzând cei 50 de ani sau mai
bine de socialism. Al doilea grup este dat de impactul noilor valori
modernizatoare care își au originea în Occident sau sunt rezultatul
orientă rilor contemporane de globalizare, unificare, noua eră informațională
etc. Influența acestor două grupuri de valori este ceea ce au în comun toate
societățile postcomuniste, dar într -o măsură diferită în fiecare caz . Putem
spune ca în ambele regiuni (Euro pa Centrală și Europa de Est), cele două
grupuri de valori sunt însă active, dar în Europa Centrală al doilea grup este
cel dominant, în vreme ce în Europa de Est accentul este pus pe primul grup
de valori. Motivul acestei diferențe constă în faptul că mul te din țările
Europei de Est (Serbia, Croația, Ucraina, Rusia) nu și -au realizat obiectivele
naționale (așa cum fuseseră exprimate deja în secolul al XIX -lea). Si, atunci
când se întâmpla ca publicul să aibă frustrari de acest gen, intelectualii devin
liderii inspirați ai mișcărilor naționale, iar politicienii transformă ideile lor în
programe politice mai mult sau mai puțin clare. Cu toate acestea, mulți
dintre cei care au fost stâlpii mișcărilor naționale sunt conștienți în prezent
că pot aluneca într -o capcană folosită de vechile autorități pentru a
supraviețui și creează noile modele de dezvoltare a artei și culturii și de
instituționalizare a relațiilor cu adevarat democratice în cultură.

165
Epoca economiei controlate s -a încheiat. Guverne de pe întreg
continentul european conștientizează din ce în ce mai bine limitele
capacității lor de a determina evoluția unor procese. Complexitatea societății
contemporane și interdependența dintre economiile locale și cele naționale
ne conduc la ideea că guvernele a r trebui mai curând sa influențeze decât să
direcționeze schimbarea. Ele mai trebuie de asemenea să opereze prin
intermediul unei game vaste de parteneri din sectorul public, privat și
independent. Acest lucru nu este nicăieri mai valabil decât în lumea fl uidă,
schimbatoare a culturii, unde eforturile statului într -o anumită direcție pot
produce adesea rezultate neașteptate, poate nedorite, într -un alt loc. În
domeniul culturii viziunea individuală poate avea un efect uriaș și
neprevăzut, în vreme ce atrage rea unor resurse publice substanțiale poate să
nu producă nici un fel de schimbare. Ministerele culturii din diferite țări se
preocupă de un domeniu care este în mod intrinsec supus schimbării și
adesea considerat marginal față de obiectivele de bază ale guvernului.
Dezvoltarea și gestionarea politicii culturale este așadar una din cele mai
complexe zone ale guvernării moderne, e un proces de echilibrare, nu atât
între priorități aflate în competiție, cum se întâmplă în alte arii ale
politicului, ci între viziuni rivale asupra rolului culturii în societate. În acest
sens există două abordari, aflate la extreme diferite. Una dintre ele spune că
nu trebuie să existe nici un fel de intervenție a statului în sectorul cultural,
cealaltă, dimpotrivă, este cea car e pledează pentru controlul guvernamental
asupra resurselor culturale. În Europa contemporană este puțin probabil că
vor exista țări care să -și articuleze politica culturală în conformitate cu
vreuna din aceste extremități. Locul unde va fi situat între a cești poli punctul
de echilibru va varia de la o țară la alta.
Raymond Williams afirma despre cultură că este “unul dintre cele

166
două sau trei cele mai complicate cuvinte din limba engleză”.187 În unele țări
cultura este aproape sinonimă cu artele, iar politica culturală are tendința de
a se concentra asupra artelor vizuale și interpretative, a literaturii,
festivalurilor și altor domenii adiacente. Acolo Ministerele culturii se
focalizează asupra infrastructurii, și în special asupra teatrelor, galerii lor de
arte, muzeelor, clădirilor cu valoare istorică etc. , precum și asupra artiștilor
și a companiilor artistice. La celalalt capăt al spectrului se situează concepția
potrivit căreia arta este tot ceea ce nu suntem obligați să facem în mod
obligatoriu: cultura ca mod distinctiv de viață, care deosebește un oras
german, de pildă, de unul francez, sau o comuniune suedeză de una spaniolă.
Potrivit acestei concepții, artele reprezintă una dintre multiplele manifestări
ale identității culturale unice a unui loc și a oamenilor de acolo, iar politica
culturală se poate preocupa cu orice, de la dans folcloric, la tradiții culinare
locale, sau de la viața străzilor la modă. Domeniul radioteleviziunii
poate fi considerat un punct central al politicii culturale, a tât ca mediu cu
drepturi proprii, cât și ca mijloc de acces la alte forme de artă, cum ar fi
muzica clasică sau baletul. În același timp, prin impactul său
radioteleviziunea poate fi o forță de prim ordin în cultura și modul de viață
al unei națiuni, situa ție ce se reflectă de pildă în politica culturala a Franței și
Israelului, în alte țări în care funcționează o legislație ce limitează influența
străină, în special a celei americane. Perioada postbelică a cunoscut o
creștere continuă a angajării statelor europene în problemele de cultură
reflectată în subvenționarea publică crescândă a activității culturale. Acest
fapt a avut drept efect o creștere uriașă a sectorului însuși, legată de numărul
celor care activează în domeniu, la audiențe, tipuri și forme d e expresie,

187 Francois Matarasso, Charles Landry , Dileme ale politicii culturale , Centrul de Politici Culturale din
Moldova, info@culture.md

167
importanță economică și atenție publică. Până în anii 60 această expansiune
a implicării guvernamentale era animată de credința fermă în valoarea
civilizatoare a artelor și în consecință de dorința de a democratiza accesul la
ele. Politica cult urală axata pe această credință a acordat o importanță
prioritară chestiunilor de acces, și anume: prețuri de intrare reduse, programe
educaționale, intrare liberă în muzee, popularizare prin mijloace de difuzare
de stat ș.a. Dar aceste valori au devenit ț inta unor presiuni severe la sfârșitul
anilor ‘60 și în perioada ce a a urmat, mulți aducând argumentul că a acorda
oamenilor acces la un set predeterminat de produse culturale înseamna a
difuza valorile culturale “de la vârf în jos” fiind neglijate astfel multe forme
de expresie și identitate culturală. S -a opinat ca politica culturală trebuie să
meargă dincolo de educarea oamenilor, ei trebuind să fie implicați în
dezbaterile fundamentale asupra valorii și naturii identității și expresiei
culturale. Aceas tă abordare avea precedente în unele mișcări culturale din
sec.XIX și în acțiunile culturale interbelice, având ca obiect comunitățile de
muncă. Așadar s -au conturat două tendințe, cea a democrației culturale, care
se preocupa în principal de probleme de a cces și acela al democratizării
culturii. Aceste dispute aveau să se amplifice odată cu formularea unei alte
concepții despre cultură în anii 1980 -90 – "cultura ca dezvoltare". În acest
sens multe țări au pus cultura în relație directă cu standardele de ca litate a
vieții. Un mediu artistic viu, o ambianță cu cladiri atrăgătoare, accesul la
muzee si biblioteci publice, un grad înalt de participare în activități sportive
și de divertisment – aceștia au fost considerați drept factori ce au contribuit la
ridica rea nivelului general al calității vieții, mai ales în centrele urbane unde
sunt concentrate aceste resurse.. Prin urmare a fost o practică normală aceea
de a fi oferite facilități pentru asemenea activități atunci când se efectua
planificarea urbană sau d e noi orașe, mai ales în țările nord -europene, acolo

168
unde a existat întotdeauna o preocupare constantă pentru calitatea sferei
publice în general. Așadar în anii 80 factorii de decizie și oamenii de cultură
au devenit tot mai interesați de efectul investiț iei culturale. Valoarea
activității culturale pentru vitalitatea socială și economică și pentru
comunitățile cu dezvoltare durabilă a fost recunoscută în rapoarte ale
UNESCO și ale Consiliului Europei. Toate acestea au contribuit la
formularea conceptului de cultură ca instrument de dezvoltare. La cel mai
simplu nivel, aceasta a contribuit la utilizarea unor tehnici culturale pentru
atingerea unor scopuri neculturale, de pildă folosirea reprezentațiilor teatrale
și a activităților de atelier pentru promovar ea cunostințelor medicale. În
secolul XIX a existat un larg consens politic în jurul valorii sociale
intrinseci a artelor. Astăzi, însă, când societatea se confruntă cu probleme
social politice complexe, susținătorii culturii nu mai pot conta pe un suport
necondiționat. Cu ocazia campaniei din anul 1991 pentru apărarea Fundației
Naționale Americane pentru Arte, artistul Steve Durlend descria deruta sa
după ce mai multi artiști ieșiseră în stradă și au “descoperit consternați că
nimeni nu -i urmează, nici mă car aliații lor liberali. A fost ca și cum nu i -ar fi
păsat nimănui.” 188 Sectorul cultural așadar nu mai poate miza astăzi pe o
prezumție a valorii sale. Această valoare va trebui mereu probată, articulată,
monitorizată, în fața concurenței tot mai acerbe p entru banii publici.
Recunoașterea rolului important al culturii pentru dezvoltarea societății va
trebui raportată mereu la contribuția socială concretă a culturii.

188 Francois Matarasso, Charles Landry , op. cit.

169
Capitolul XI

În loc de încheiere

Un nou început – alianța civilizațiilor

În ciuda faptului că sintagma „conflictul civilizațiilor” a ajuns să
domine discursurile din arealul filosofiei culturii sau al filosofiei politice,
există și premisele unei transformări a situației într -o adevărată alianță a
civilizațiilor. De fapt, puterea de a f ace acest lucru le aparține tuturor, și una
dintre condițiile esențiale pentru realizarea acestui echilibru ține de trecerea
peste orgoliile mărunte și adoptarea unei perspective mai largi, dincolo de
interesele unor anumite grupuri relativ bine definite î n context internațional.
Organizația Națiunilor Unite a adoptat un document -program, ținut secret
până la sfârșitul lui 2006, intitulat „Alianța civilizațiilor.” În introducerea
acestui document se precizează că „Lumea în care trăim este într -o lipsă de
echilibru alarmantă. Pentru mulți, secolul trecut a adus un progres fără
precedent, prosperitate și libertate. Pentru alții, a marcat o eră a subjugării,
umilinței și deposedării. Lumea noastră este una a marilor inechități și
paradoxuri: o lume unde averea celor mai bogați trei oameni este mai mare
decât venitul combinat al țărilor cel mai puțin dezvoltate; unde medicina
modernă face zilnic miracole, dar în care 3 milioane de oameni mor în
fiecare an datorită unor boli care puteau fi prevenite; unde cunoaște m mai
multe despre univers ca niciodată, dar unde 130 de milioane de copii nu au
acces la educație; unde în ciuda existenței tratatelor internaționale și a
instituțiilor supranaționale de multe ori comunitatea internațională pare

170
lipsită de ajutor pentru a face față unui conflict sau genocidului. (…) Trăim
de asemenea într -o lume a cărei complexitate crește mereu, unde percepțiile
polarizate, alimentate de injustiție și inegalitate, adeseori conduc către
violență și conflict, amenințând stabilitatea inter națională. De -a lungul
ultimilor ani, războaiele, ocupația violentă și actele teroriste au exacerbat
suspiciunile mutuale și frica în rândul tuturor societăților. O serie de lideri
politici și o anumită parte a mass -media, precum și unele grupări radicale, au
exploatat acest mediu, pictând imaginea unei lumi alcătuite din culturi care
se exclud reciproc, religii, civilizații, toate distincte și toate destinate
confruntărilor.”189
Inițiatorii acestui amplu proiect de a realiza o alianță a civilizațiilor au
atras atenția asupra faptului că ideea lui Huntington de a generaliza
conflictele dintre culturi/civilizații nu este altceva decât un mijloc de a
accentua un fenomen deloc dezirabil, cel al suspiciunii față de toată lumea.
De la „războiul tuturor împotriva t uturor” s -a ajuns în ultima perioadă la o
„suspectare a tuturor față de toți”. „Anxietatea și confuzia provocate de
teoria „conflictului civilizațiilor” din nefericire a distorsionat termenii
discursului legat de natura problemelor cu care se cobfruntă ast ăzi lumea.
Istoria relațiilor dintre culturi nu este doar una a războaielor și confruntăriloe
de orice gen. Este și o istorie bazată pe secole de schimburi constructive,
inter-prosperitate și co -existență pașnică. Mai mult, clasificând dinamica
internă și diversitatea societăților de -a lungul granițelor dintre civilizații,
acestea interferează cu căi inedite de înțelegere a problemelor legate de
identitate, motivație și comportament. Faliile dintre cei puternici și cei slabi,
dintre bogați și săraci, dintre diferite grupări politice, clase, îndeletniciri,

189 Alliance of civilizations , Final report of the high -level group, report embargoed until its officia l release
on Monday, 13 November, 2006, www.unaoc.org

171
naționalități au o putere explicativă mult mai mare decât unele categorii
culturale. Cu adevărat, recentele stereotipuri servesc doar la întreținerea unor
opinii care deja sunt polarizate. Mai rău, promovân d viziunea deformată
cum că toate culturile sunt setate pe un unevitabil curs de coliziune, se ajută
la transformarea unor dispute negociabile în conflicte pornind de la o bază
identitară, și în care este mult mai greu de intervenit. Este esențial, prin
urmare, să contracarăm aceste stereotipuri și idei preconcepute care întrețin
paternurile ostilității și lipsei de încredere în rândul tuturor societăților.”190
Am depășit un secol în care războaiele au luat viața a milioane de
oameni nevinovați. Intrarea î ntr-un nou mileniu nu a fost nici ea mai
pașnică. Terorismul a căpătat cote alarmante, conflictele armate au rămas
peste tot în lume. Lipsa toleranței și interesele de grup au potențat o situația
care s -a generalizat. Lumea suferă de una dintre cele mai te ribile boli, și
anume frica, combinată cu lipsa de încredere. Mapamondul secolului XXI
este unul divizat. Și nu este neapărat divizat după liniile trasate de
Huntington, ci este mai degrabă un rezultat al politicii duse de fiecare stat în
parte. Goana după avantaje (economice, sociale etc.) ghidează fiecare
națiune, iar conflictele culturale sunt de multe ori un rezultat, și nu o cauză a
tensiunilor care se regăsesc peste tot. Criza din Golful Persic nu este în mod
necesar un efect al lipsei de comunicare d intre Islam și restul lumii, ci poate
fi, la fel de bine, un rezultat al intereselor de natură economică și al
politicilor din domeniul petrolier. Situația tensionată dintre catolicii și
protestanții din Irlanda de Nord nu a pornit neapărat de la diferende de ordin
dogmatic, cât de la o serie de privilegii de ordin social și material, care au
fost acordate pe criterii religioase. Și lista ar putea continua la nesfârșit.
Inclusiv tensiunile dintre români și maghiari nu au la bază diferențe de ordin

190 Ibidem

172
etnic sau religios, ci mai curând o serie de considerente strict politice.
Maghiarii au în continuare visul Ungariei Mari, iar românii nu vor să renunțe
la o Transilvanie pe care au locuit -o din vechime. Asta nu înseamnă însă că
nu există fricțiuni, care din când î n când ajung să capete o turnură violentă.
Iar dacă nu este vorba de violență fizică, atunci cu siguranță că ne vom
întâlni cu declarații cu nimic mai acceptabile decât o lovitură în plină figură.
Confirm experților care au elaborat proiectul alianței civ ilizațiilor,
„dezvoltarea tehnologică și politică din secolul XX a dat naștere speranței că
există posibilitatea unei perioade de armonie fără precedent în istoria
omenirii și o consistentă îmbunătățire a nivelului de trai. Cu adevărat, multe
au fost făcut e. Colaborarea multilaterală, implicarea societății civile într -o
largă serie de activități au deschis drumul unui număr impresionant de
realizări în relațiile internaționale, incluzând un tratat prin care a fost
interzisă folosirea minelor antipersonal, î nființarea tribunalelor penale
internaționale, și inițierea unui larg număr de proiecte al căror scop este
combaterea unor maladii sau lupta împotriva sărăciei. În ciuda acestor
realizări, totuși, o maladie generalizată continuă să persiste în multe zone, în
ceea ce privește situația lumii. Este o percepție generalizată cum că
organizațiile multinaționale înființate pentru a susține o serie de principii
universale și pentru a îmbunătăți situația materială generală sunt ineficiente
datorită lipsei de implica re a celor mai puternice state din lume, și există și
teama că posibilitatea unui viitor mai pașnic, stabil și prosper pentru
generațiile viitoare este amenințată. În unele cazuri, acest pesimism se
datorează dinamicii locale, naționale sau regionale, dar există și un context
mai larg, global, care trebuie luat în calcul.”191 Aceste aspecte au fost
sesizate și de Soren Christensen, secretarul general al Consiliului Nordic al

191 Ibidem

173
Miniștrilor într -un raport înaintat Consiliului European în octombrie 2001.
Documentu l, intitulat „Cultură și prevenirea conflictelor” sesizează rolul
dual al culturii în societatea contemporană. Dacă, pe de o parte, există sute,
poate mii de exemple în care tensiunile de natură etnică, religioasă și așa mai
departe au degenerat în violenț e inimaginabile, care într -un fel au atins
apogeul în septembrie 2001, pe de altă parte, cultura are și un rol de
mediator al conflictelor. Christensen oferă exemplul nordic, care a reușit să
treacă pașnic peste o serie de momente delicate dar a ajuns la u n echilibru
care în acest moment este un model de urmat în toată lumea. Situația țărilor
nordice nu a fost mereu una idilică. „O privire înapoi în istoria nordică arată
că țările din această regiune au avut parte de războaie violente. Finlanda a
obținut i ndependența față de Rusia după Revoluția din Octombrie 1917, dar
a trebuit ca mai întâi să treacă printr -un sângeros război civil. Norvegia și -a
dobândit independența față de Suedia în mod pacifist în 1905, dar mulți erau
gata de război dacă politicienii d e atunci nu s -ar fi dovedit suficient de
flexibili. Cu câteva sute de ani mai devreme, Suedia și Danemarca au fost
dușmani de moarte, până ce daneyiii au trebuit să renunțe la orice speranță
de a mai recupera teritoriile ce au fost înglobate în sudul Suedi ei. Cu alte
cuvinte, istoria demonstrează că pacea nu este mereu pur și simplu menită să
se instaureze. (…) Susținuți de oameni, politicienii au promovat cooperarea
între țări diferite, cooperare axată mai mult pe soluționarea problemelor de zi
cu zi, ac ceptând influențele din partea celorlalți, inclusiv în ceea ce privește
sfera culturii, fără implicare masivă în politica în forță, privind cooperarea
economică și militară.”192

192 Soren Christensen, The Role of Culture in Conflict Prevention , raport prezentat Comisiei Culturale a
Consiliului European în octombrie 2001 , http://fellowship.bisu.eu.com/wp –
content/uploads/2007/06/pub_cc_cult_prev20014_christensen_e.PDF pg. 4 -5

174
Proiectele pacifiste nu sunt o noutate, o creația a Națiunilor Unite. Dar
probl ema cu care s -au întâlnit toți promotorii armoniei internaționale au ținut
de viabilitatea planurilor pe care le -au propus. Această chestiune a fost
abordată extrem de clar de Dieter Senghaas într -un scurt studiu intitulat
„Civilizația conflictului: pacifi smul constructiv ca noțiune călăuzitoare
pentru transformarea conflictului”. Acesta pornește de la o teză a lui Alfred
H. Fried, care a pus o întrebare cheie: „Cum, și prin ce metodă, poate fi
instituită pacea?” Răspunsul, consideră Senghaas, ține de un te rmen
fundamental: pacifismul cauzal. „Dacă dorim să eliminăm un efect, trebuie
în primul rând să eliminăm cauza acestuia. Iar dacă intenționăm să plasăm în
locul său un efect nou și dezirabil, atunci trebuie să substituim cauza cu o
alta, aptă de a genera efectul pe care îl urmărim.”193 Deși pare să sune poate
prea abstract, problema este extrem de clară: „dacă războiul este rezultatul
anarhiei internaționale, care pare să domine în relațiile internaționale,
această anarhie trebuie abolită pentru a -i înlătura efectul, și anume războiul.
Mai mult, în locul anarhiei trebuie instaurată o ordine socială, al cărei efect
va fi de a permite gestionarea conflictelor într -o manieră non -violentă. Cu
alte cuvinte – în sensul politic al termenului – pacea este creată.”194
Cea mai mare dilemă a secolului XXI este aflarea unei soluții
implementabile de a aborda pluralismul prin prisma toleranței. Senghaas
susține că „o privire în urmă în secolul XX demonstrează urgența
soluționării acestei chestiuni. Pe parcursul acestui secol , multe „alternative”
ale toleranței au fost experimentate în mod brutal și barbaric: excluderea,

193 Alfred H. Fried, Probleme der Friedenstechnik , Leipzig, Verlag Naturwisse nschaften, 1918, pg.10,
apud Dieter Senghaas – The Civilisation of Conflict: Constructive Pacifism as a Guiding Notion for
Conflict Transformation , http://www.berghof -handbook.net , pg.2
194 Dieter Senghaas, op . cit., pg.2

175
ghettoizarea, apartheidul, expulzarea, epurarea etnică, genocidul și
războaiele civile în multe forme diferite.”195
În octombrie 2002, dr. Hassan Hanafi a rid icat o întrebare esențială
memrilor comisiei culturale a Consiliului Europei : „Dialogul intercultural
este apt să disipeze imaginile conflictuale pentru a dezrădăcina ceea ce
înseamnă conflicte. Dialogul stă în serviciul comunicării interculturale și al
înțelegerii reciproce. Conflictele culturale pot să ascundă conflicte de
interese, ce pot fi chiar rădăcinile conflictelor. Întrebarea este: De unde să
începem?”196 Această întrebare a stat la originile demersului inițiat de
Organizația Națiunilor Unite de ca re am amintit la începutul acestui capitol.
Proiectul alianței civilizațiilor nu este doar unul de ordin teoretic. În
elaborarea acestuia nu au fost doar trecute în revistă cauzele mai mult sau
mai puțin ipotetice ale conflictelor culturale, ci s -au propus și soluții care să
ducă la moderarea lor.
O problemă deloc ușor de soluționat este legată de unul dintre
termenii aflați „la modă” în discursurile fundamentaliste: globalizarea.
„Identitățile culturale diferite sunt o parte integrată a bogăției experienț ei
umane și prin urmare trebuie respectate și promovate. În particular, tradițiile
și obiceiurile joacă un rol cheie în dezvoltarea și transmiterea identității
moderne. Dar împingerea inexorabilă către o lume globalizată a schimbat
identitățile de grup în multe părți ale lumii, precum America Latină, Africa
și Asia. Dezvoltarea din a doua jumătate a secolului XX a deschis
posibilitatea ca diferite națiuni și culturi să comunice mult mai ușor, să -și
negocieze interesele pe un teren mai lipsit de asperități, și să urmărească mai
lejer interesele comone menținându -și, în același timp, identitățile distincte

195 Ibidem, pg. 8
196 Dr. Hassan Hana fi , The Meaning of Cultural Conflict , Strasbourg, 7 to 9 October 2002, Council of
Europe Press

176
și sistemele de credință. Mulți au simțit însă că situația s -a schimbat într -un
sistem internațional care oferă perspectiva unei bunăstări materiale care a
cerut la schimb omogenizarea culturală, completată cu destrămarea
familiilor și a comunităților, generată de urbanizarea continuă, la care se
adaugă negarea sau uitarea modurilor de viață tradiționale și degradarea
continuă a mediului înconjurător. Unde co munitățile simt că se confruntă cu
marginalizarea sau cu alte opțiuni deloc pozitive pentru viitor, precum chiar
oprimarea sau eradicarea, inevitabil o serie de persoane răspund prin a -și
afirma identitatea în forță.”197 O astfel de impunere a valorilor prop rii, care
sunt văzute ca amenințate de promisa scietate globală a bunăstării, pornește
adeseori de la factori de ordin religios. Societățile tradiționale se definesc
prin credința comună, iar atunci când simt că aceasta este amenințată nu de
puține ori rep lica vine în forme dintre cele mai violente, de la acte de
terorism la războaie civile. Cu toate acestea, membrii comisiei ce au alcătuit
proiectul alianței civilizațiilor consideră că „exploatarea factorului religios
de către ideologi în încercarea de a o bține adeziunea oamenilor la cauza lor a
dus la perceția eronată cum că religia în sine este o cauză fundamentală a
conflictelor interculturale. Este prin urmare esențial să fie combătute ideile
preconcepute și să se ofere o perspectivă obiectivă și fundam entată asupra
rolului religiei în politica modernă. Cu adevărat, există o simbioză între
religie și politică, fiecare dintre ele influențând -o pe cealaltă.”198 Dar dacă
există o astfel de relație între religie și factorii de ordin politic aceasta nu
trebuie să ducă în mod necesar la conflict. Dimpotrivă, se poate ajunge la un
consens, cu condiția esențială de a se interveni, pașnic, pentru schimbarea

197 Alliance of civilizations , Final report of the high -level group, report embargoed until its official release
on Monday, 13 November, 2006, www.unaoc.org

198 Ibidem

177
unor idei eronate ale căror rezultate s -au dovedit deja a fi, în repetate
rânduri, dezastruoase.
Pentru a se ajunge însă la o adevărată alianță a civilizațiilor, care să se
instaureze și în plan real, nu doar teoretic, trebuie acționat într -o multitudine
de sensuri. Iar direcțiile care necesită o intervenție cât mai rapidă sunt
politicile din domeniul educației, cele privind tineretul, problema emigrației
și, nu în ultimul rând, al mass media. Acești patru factori sunt apți să ridice,
în timp, adevărate poduri inter -culturale. Dar fiecare dintre aceste mari
areale care cer o implicare a factorilor decizionali nați onali și internaționali
sunt, la rândul lor, alcătuiți din sub -secțiuni de importanță vitală.
În cazul educației, autorii proiectului alianței civilizațiilor susțin că
trebuie dezvoltate programe de diseminare a informațiilor privind educația
civică și n on-violența, să fie susținut învîțământul cu caracter inter -cultural,
autoritățile să patroneze programe de colaborare, să introducă în programele
școlare studiul religiilor în spiritul respectului pentru alte credințe, iar
organismele internaționale să se implice, în cazul țărilor aflate în curs de
dezvoltare, pentru a asigura infrastructura necesară pentru accesul la
informație. Guvernele, instituțiile internaționale, universitățile și
organizațiile non -guvernamentale sunt invitate să conlucreze pentru
răspândirea educației în spiritul drepturilor omului, al interculturalității.
Politicile pentru tineret trebuie să se axeze în prinvipal pe implicarea
tinerilor în luarea deciziilor, pe programele de colaborare, dar în același timp
și pe combaterea alienări i de ordin cultural. În plus, pregătirea pentru
alegerea unei cariere, prin prisma problemelor socio -economice din ce în ce
mai vizibile, trebuie să constituie o prioritate în intervenția factorilor politici.
Pentru punerea în practică a alianței civilizaț iilor ar fi necesară, consideră

178
autorii proiectului, în ființarea unei alianțe globale a tinerilor, cu membri din
SUA, Uniunea Europeană, organizațiile islamice și așa mai departe.
Chestiunea migrației este și va fi în continuare una extrem de deliată.
Practic, orice stat este atât țara de origine pentru o serie de imigranți, cât și
destinația unor emigranți. Dinamica de ordin cultural care este inerentă
acestei mișcări continue trebuie în mod necesar să constituie o preocupare
majoră pentru autoritățile n aționale și internaționale. Bineînțeles,
concomitent cu politicile flexibile privind emigrația trebuie implementate și
o serie de norme de combatere a discriminării, ale cărei victime sunt
adeseori cei ce nu aparțin statului către care s -au îndreptat.
Mass media este un factor esențial în promovarea politicilor de orice
gen, inclusiv a celor culturale. Tocmai din acest motiv, trebuie susținută
libertatea exprimării și, pe cât posibil, non -aservirea organismelor de presă
unor interese obscure. Tot la capito lul mass media este inclus și accesul
aproape nelimitat la informații prin intermediul internetului, care în ultimele
decade a cunoscut o continuă creștere.
În toată această ecuație mondială România ar putea juca un rol
strategic, cu condiția ca și fact orii decizioneli să înțeleagă importanța
implicării într -un demers de ample dimensiuni. Politicile educaționale și
culturale de la noi încă sunt destul de vagi, lipsite atât de un cadru legislativ
coerent, cât și de o finanțare pe măsură. La fel, sectorul organizațiilor non –
guvernamentale din domeniul educației și culturii este încă insuficient de
bine dezvoltat și trebuie să admitem că o mare parte a organizațiilor de acest
gen au fost înființate doar cu scopul de a atrage fonduri, nu și pentru a
implement a programe ale căror efecte să fie semnificative. Profitând de
recenta aderare la Uniunea Europeană și de poziția strategică pe harta
Europei, România poate să își asume rolul de factor de echilibru între estul și

179
vestul continentului, punte de legătură în tre Rusia și sateliții săi și țările ce
au fondat Uniunea Europeană. Dar pentru a se ajunge la aceasta trebuie
conștientizată importanța elaborării și aplicării unor politici coerente care să
susțină statutul pe care deocamdată îl avem doar în mod virtual. Aici
intervine importanța organizațiilor non -guvernamentale naționale și
internaționale, care pot face presiuni asupra factorilor decizionali în vederea
luării măsurilor ce se impun. Monitorizarea elaborării politicilor în domeniul
educației și culturii, în colaborare cu mass -media, pot să aibă o importanță
covârșitoare în influențarea unei clase politice aflate încă la stadiul urmăririi
propriului interes. Primind acun un an calitatea de mebru cu drepturi depline
în Uniunea Europeană, România a mai făcut un pas în direcția asumării
rolului de factor de echilibru în centrul și sud estul Europei. Acest rol ne -a
fost deja recunoscut, atât de partenerii europeni cât și de cei din NATO. Însă
până în acest moment încă nu s -au făcut pași semnificativi, mai ales d in
punct de vedere al politicii, în vederea acționării conform acestui statut care,
prin importanța sa, implică și o responsabilitate imensă de care probabil
deocamdată factorii decizionali încă nu sunt pe deplin conștienți.

180

Anexă

Lista membr ilor comitetului ONU care au elaborat proiectul Alianței
civilizațiilor:
1. Prof. Mehmet Aydin (Turcia) – Prim ministru al Turciei, profesor de
filosofie;
2. Prof. Frederico Mayor(Spania) – președinte al Fundației „Cultura
păcii”, fost director general al UNESCO ;
3. Seyed Mohamed Khatami (Iran) – Fost președinte al Iranului;
4. Înălțimea Sa Sheikha Mozah(Qatar) – Consoarta Emisrului din Qatar,
membru al Fundației pentru Educație, Știință și Dezvoltare
Comunitară din Qatar;
5. Dr. Ismail Serageldin(Egipt) – Președinte, Bib lioteca din Alexandria;
6. Dr. Mohammed Charfi (Tunisia) – Fost ministru al educației în
Tunisia;
7. Andre Azoulay (Maroc) – Consilier al Majestății Sale Regele
Mohamed VI al Marocului;
8. Moustapha Niasse (Senegal) – Fost prim ministru al Senegalului;
9. Arhiepiscopu l Desmond Tutu (Africa de Sud) – Arhiepiscop de Cape
Town;
10. Hubert Vedrine (Franța) – Fost ministru de externe al Franței;
11. Karen Armstrong (Marea Britanie) – Istoric al religiilor;
12. Prof .Vitaly Naumkin (Rusia) – Președintele Centrului Internațional
pentr u Studii Politice și Strategice, Universitatea de Stat din Moscova;

181
13. Prof. John Esposito (SUA) – Director fundator al Centrului pentru
Înțelegere Islamico -Creștin Prințul Al -Waleed bin Talal (Universitatea
din Georgetown), Editor coordonator al Enciclopedi ei Oxford a Lumii
Islamice;
14. Rabinul Arthur Schneider (SUA) – Președinte al Fundației Apel la
Conștiință, Rabin Șef al Sinagogii East park;
15. Enrique Iglesias (Uruguay) – Secretar general al Uniunii Ibero –
Americane, fost președinte al Fondului de Dezvoltare Inter -American;
16. Prof. Candido Mendes (Brazilia) – Secretar General, Academie de la
Latinite;
17. Dr. Nafis Sadik (Pakistan) – Consilier special al secretarului general
al ONU;
18. Sobhana Bhartia (India) – Membru al Parlamentului Indian; director
editorial al Hindustan Times, New Delhi;
19. Ali Alatas(Indonezia) – Fost ministru de externe al Indoneziei;
20. Prof. Pan Guang (China) – Director și profesor al Academiei de
Științe Sociale din Shanghai.

182

Bibliografie selectivă

• Altermatt , Urs , Previziunil e de la Sarajevo (Etnonaționalismul în
Europa), Editura Polirom, Iași, 2000

• Afloroaei, Ștefan, Cum este posibilă filosofia în estul Europei? , Editura
Polirom, 1997

• Balogh , Sandor , Romania’s Admission to NATO , în The East -Central
European Syndrome , Matthias Corvinus Publishing, Toronto -Buffalo, 2002

• Boia, Lucian , România țară de frontieră a Europei , Editura Humanitas,
2002

• Brock -Utne , Birgit , Indigenous conflict revolution în Africa ,
www.africavenir.c om (publications) occasional -papers

• Blaga , Lucian , Trilogia culturii , Editura Minerva, București, 1985

• Buruma, Ian; Avishai Margalit , Valorile Occidentului , în Lettre
Internationale, ediția română, nr. 44 (iarna 2002 -2003)

183
• Christensen, Soren , The Role of Culture in Conflict Prevention , raport
prezentat Comisiei Culturale a Consiliului European în octombrie 2001,
http://fellowship.bisu .eu.com/wp –
content/uploads/2007/06/pub_cc_cult_prev20014_christensen_e.PDF

• Clinton , Bill, A Comittment to Human Dignity, Democracy and Peace ,
în Issues of Democracy, May 1996, vol.1, no.3

• Colas , Dominique , Genealogia fanatismului și a societății civile , Editura
Nemira, București, 1998

• Caldor , Mary , Terrorism as regressive globalisation , published by
openDemocracy Ltd, 2003, www.openDemocracy.net

• Cowen , Tyler , The Promise of Global Culture, cap .I, Trade Between
Cultures , Department of Economics, George Mason University, Fairfax,
www.GMU.edu

• Culcer , Rodica , Irakul -dezbatere internațională în Lettre Internationale,
ediția română, nr.44 (iarna 2002 -2003)

• Dragicevic -Sesic, Milena , Politicile culturale în Europa Centrală și de
Est, Centrul de Politici Culturale din Moldova, info@culture.md

• Ducellier, Alain , Bizantinii , Editura Teora, București, 1997

184
• Dhorchartaigh, Michealin Ni ; K Mc Gorrian; B.G. Oh A nluian , A
Brief History of the Irish Republican Arm y,
http://irelandsown.net/IRAhistory.htm

• Eco, Umberto , Șocul – versiunea Grand Guignol , în Lettre
Internationale, ediția română, nr. 40 (iarna 2001 -2002)

• Eliade, Mircea , Împotriva deznădejdii , Editura Humanitas, București,
1993

• Elias , Norbert , Procesul civilizării , Editura Polirom, Iași, 2002

• Falk, Barbara , The Dillemas of Dissidence in East -Central Europe,
Central European University Press, 2003

• Frobenius , Leo , Paideuma , Editura Merid iane, București, 1985

• Frobenius , Leo , Cultura Africii , Editura Meridiane, București, 1987

• Fukuyama , Francis , Sfârșitul istoriei și ultimul om , Editura Paideia,
București, 1995

• Fukuyama , Francis , Marea ruptură (Natura umană și refacerea oridinii
sociale), Editura Humanitas, București, 2002

• Ghiu, Bogdan , Europa mare , în Revenirea în Europa (coord. Adrian
Marino) , Editura Aius, Craiova, 1996

185

• Golubovic, Zagorka , Models of Identity in Postcommunist Societies, în
Cultural Heritage and Contempo rary Change, Series IV A, Eastern and
Central Europe, volume 10

• Green , William , Schools, Signs and Separation: Quebec Anglophones,
Canadian Constitutional Politics, and International Language Rights ,
http://www.law.du.edu/ilj/online_issues_folder/greennumber4.pdf

• Hanafi, Hassan , The Meaning of Cultural Conflict , Strasbourg, 7 to 9
October 2002, Council of Europe Press

• Hlihor, Constantin , The Post Cold War Era: Roman ia and the Stability
in the Balkans , http://www.bnelv.gv.at/pdf_pool/publikationen/hlih01.pdf

• Hirose , Kojiro , Reconsidering Japanese Religious History: The Aum
Incident and Blind Culture in Modern Japan , în The Journal of the
International Institute,vol. 10, No.3, Michigan University, 2003

• Huxley , Aldous , Minunata lume nouă. Reîntoarcere în minunata lume
nouă , Editura Polirom, Iași , 2003

• Huntington , Samuel P., Ciocnirea c ivilizațiilor , Editura Antet, București,
2001

• Huntington , Samuel P., Global perspectives on war and peace , Bradley
Lecture Series, American Enterprise Institute, May 11, 1998

186

• Ionesco , Eugen e, Sub semnul întrebării , Editura Humanitas,
București ,1994

• Ionesco, E ugen e, Imperiul Austro -Ungar – precursor al Confederației
Europei Centrale? În Europa Centrală – nevroze, dileme, utopii (coord.
Adriana Babeți, Cornel Ungureanu) Editura Polirom, 1997

• Juncos , Ana E. , The EU ’s post -Conflict Interventio n in Bosnia and
Herzegovina: (re) Integrating the Balkans and /or (re) Inventing the EU? ,
în Southeast European Politics , Vol. VI, No.2, November 2005

• Kantor, Zoltan , The Status Law Syndrome and Regional/National
Identity:Hungary, Hungarians in Romania and Romania,
http://src.h.slav.hokudai.ac.jp/coe21/publish/no10_ses/o6_kantor.pdf

• Karnoouh, Claude , Dușmanii noștri cei iubiți , Editura Polirom,
Iași,1997

• Katzens tein, Peter J. , Same war, different wiews – Germany, Japan
and the war on terrorism , în Current Histoy , Philadelphia, Dec ember 2002,
vol.101

• Kaufmann , Eric , Ethnic America ,
http//www.bbc.ac.uk/polsoc/download/eric_kaufmann/EthnicAmerica.doc

187
• Keyser ling, Hermann , Analiza spectrală a Europei , Editura Institutul
European, 1993

• Kostecki, Wojciech , Lessons from Romania: Prevention of Ethnic
Conflict , Berghof Occasional Paper, no.19, August 2002, www.ber ghof-
center.org

• Ley, David , Multiculturalism: A Canadian Defence ,
http://www.unine.ch/weledov/site/inst_geographie/shared/documents/Ecole
Doctorale/Multiculturalisme_Ley.pdf

• Loyer , Barbara , Basque nationalism undermined by ETA , http://
mondediplo.co m

• Malița , Mircea , Zece mii de culturi, o singură civilizație , Editura
Nemira, București, 1998

• Matusevich , Melissa N., Ku Kulx Klan , Montgomery County Public
Schools, January 1998

• Meszoly, Miklos , Europa centrală – Identitate și cultură (masă
rotundă), în Europa centrală – nevroze, dileme, utopii ,ed. Polirom, Iași,
1997

• Miller, A lexei , Rusia, vecinii săi vestici și granițele Europei în Lettre
Internationale , nr. 41 -42 (primăvara – vara 2002)

188
• Mungiu Pippidi, Alina , Testing the Legac y of Ethic Conflict: the Case
of Transylvania, http://www.policy.hu/dixus/messages/102/alinamp –
translv.pdf , (a se vedea și www.osi. hu/ipf/pubs.html )

• Mungiu -Pippidi, Alina , Cercetarea de politici publice în Europa
Centrală și de Est.Starea de fapt , în Politici public e, teorie și practică
(coord. Alina M. -Pippidi, Sorin Ioniță), Editura Polirom, Iași, 2002

• Mokre, Monika, Identity matters. On European Cultural Policy.
http://www.eipcp.net .mokre.pdf

• Matarasso, Fr ancois; Charles Landry , Dileme ale politicii culturale ,
Centrul de Politici Culturale din Moldova, info@culture.md

• Noica, Constantin , Răspuns al unui prieten îndepărtat , în Revenirea în
Europa (coord. A drian Marino), Editura Aius, Craiova, 1996

• Paleologu, Alexandru, Politețea ca armă , Editura Dacia, Cluj, 2000

• Paler , Octavian , Vremea întrebărilor , Editura Albatros , București, 1995

• Patapievici, Horia -Roman, Politice , Editura Humanitas, Iași, 1996

• Poede, George , Politici sociale , Editura Tipo Moldova, Iași, 2002

189
• Rasmussen , Mikkel Vedby , A new kind of war: Strategi c Culture and
the War on Terrorism , în IIS Working Paper, nr.1, 2003, Danish Institute
for International Studies

• Riedlmayer, Andras J. , Destruction of Cultural Heritage in Bosnia –
Herzegovina, 1992 -1996: A post War Survey of Selected Municipalities ,

• Scruton , Roger , Vestul și restul , Editura Humanitas, București, 2004

• Senghaas, Dieter , The Civilisation of Conflict: Constructive Pacifism as
a Guiding Notion for Conflict Transformation , http://www.berg hof-
handbook.net

• Sensing , Donald M. , The Soil of Arab Terrorism ,
www.donaldsensing.com

• Sijuwade , Philip O., Globalization and Cultural Conflict in Developing
Countries:The South African Example , Anthropologist, 8(2), 125 -137
(2006)

• Spengler , Oswald, Declinul Occidentului , Editura Beladi, Craiova,1996

• Stadler, Bettina , Eastward expansion in the cultural sector , study
commissioned by Kulturkontakt and IG Kultur Osterreich, Vienna, 1998

• Stiglitz , Joseph E. , Globalizarea , Editura Econom ică, București , 2003

190
• Sudarenkov, Valery – Combating terrorism through culture , raport al
Comisiei pentru Cultură, Știință și Educație ce funcționează în subordinea
Consiliului Europei (19 octombrie 2004),
http://assembly.coe.int/Documents/workingdocs/doc04

• Tzifakis , Nikolaos , The Yugoslav Wars’ Implications on Romanian
Security , în Southeast European Politics, vol. 2, no.1, may 2001

• Woerhel, Steven , Islamic Terrorism and the Bal kans , Congressional
Research Service, Library of the Congress, July 26, 2005

• Y Gasset , Orteg a, O interpretare a istoriei universale , Editura
Științifică , București, 1999

• Zinoviev , Alexandr , Occidentul, Editura Vremea, București, 2002

*

* *

191

Rapoarte, analize de specialitate, enciclopedii

• Alliance of civilizations , Final report of the high -level group, report
embargoed until its official release on Monday, 13 November, 2006,
www.unaoc .org

• Center for Documentation and Information on Minorities in Europe ,
Southeast Europe , Roma of Romania

• Cultural diversity in conflict and peace making in Africa , draft research
proposal , august 2006

• EastWest Institute , Regional and Transfron talier Cooperation as a Tool
for Conflict Prevention and Settlement in the Black sea Region ,
http://www.ewi.info/tempPDF/BlackSeaRoundTableReport.pdf

• Europe 1450 to 1789. Encyclop edia of Early Modern World , coord.
Jonathan Dewald, University at Buffalo, published by Charle s Scribners`s
Sons, New York, 2004

• Encyclopedia of Russian History , editor in chief James R. Millar, George
Washington University, published by Macmillan Reference USA, New
York, 2004

• International Comission on the Balkans , The Balkans in Europe ’s
Future , http://www.balkan -comission.org/activities/Report.pdf

192

• Parliamentary Research S ervice , Quebec and the Future of Canada ,
no.11,1995 -1996, published by the Department of the Parliamentary Library,
1996
• Raportul NATO din mai 2005 intitulat Bulgaria, Romania and the
Changing Structure of The Black Sea’s Geopolitics ,
http://www.nato.int/romania/blackseageopolitics.pdf

• The Ku Kulx Klan in Liching County , în The Historial Times , Ohio, vol.
IX, no.3, summer 1995

• USAID – Conducting a Conflict Assessment ( Conflict M anagement and
Motivation) , april 2005

• US Department of Justice, Civil Rights Division , Federal Protection
Against National Origin Discrimination , Issued April 2001,
http://www.usdoj.gov.crt

*

* *

193

Alte surse bibliografice

• Armed conflict: war and terrorism, http:// homepages.wmich.edu

• http//religiousmovements.lib.virginia.edu

• http:// www.sinnfein.ie/history

• http://en.wikipedia.org.eta

194

Cuprins

Introducere …………………… ……………………… ………… …… pg. 1

Capitolul I

Conflictul civilizațiilor/conflictul culturilor. Perspectivă generală ……….. pg.5

Capitolul II

Dispute în jurul conceptelor „cultură” și „civilizație” ………………….. pg.19

Capitolul III

Globalizare și conflict ……… ………………………………………….. pg.36

Capitolul IV

Între gastronomie și cartuș – cultura ……………………. ………………………….pg.60

195
Capitolul V

Respingerea alterității. Fundamentele culturale ale terorismului ……….. ..pg.70

Capitolul VI

Probleme în „minunata lume nouă” ……………………… ……………………… …pg.91

Cap. VII

Un pariu al echilibrului: Balcanii ……………………………. …………………….pg.100

Capitolul VIII

România – zonă de falie cultural ă……………………………… …..…pg.111

Capitolul IX

Conflicte culturale în România ………………………………… …….pg.134

196
Capitolul X
Politici culturale în Europa Centrală și de Est ……………… ………………….pg.146

Capitolul XI

În loc de încheiere : Un nou început – alianța civilizațiilor ……… …….pg.159

Bibliografie selectivă …………………………………………………………………. pg.172