teză de doctorat [628148]

UNIVERSITATEA DIN BUCURE ȘTI
FACULTATEA DE LITERE

Complementizatorii în
limba român ă veche
– teză de doctorat –

Doctorand: [anonimizat]: Prof. dr. Gabriela Pan ă Dindelegan

Septembrie 2012

2
Cuprins
Abrevieri și simboluri folosite ……………………………………………………………………………………… 6
1. Introducere …………………………………………………………………………………………………. …………. 8
1.1. Obiectivul lucr ării …………………………………………………………………………………………….. 8
1.2. Structura lucr ării ………………………………………………………………………………………………. 8
1.3. Corpusul ………………………………………………………………………………………………….. ……… 9
1.3.1. Varlaam, Răspunsul împotriva catih ismusului calvinesc ……………………………….. 10
1.3.2. Grigore Ureche, Letopisețul Țărâi Moldovei ………………………………………………… 10
1.3.3. Miron Costin, Letopisețul Țărâi Moldovei și De neamul moldovenilor ……………. 11
1.3.4. Anonimul cantacuzinesc …………………………………………………………………………….. 11
1.3.5. Radu Popescu, Istoriile domnilor Țărâi Rumâne ști ……………………………………….. 11
1.3.6. Radu Greceanu, Viața lui Constantin Brâncoveanu ………………………………………. 12
1.3.7. Anonimul brâncovenesc …………………………………………………………………………….. 12
1.3.8. Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte ……………………….. 13
1.3.9. Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Țării Române ști dintru început ……….. 15
1.3.10. Scrisori și acte originale române ști din secolele al XVI-l ea – al XVIII-lea …….. 17
2. Subordonarea și conjuncțiile subordonatoare ……………………………………………………………. 19
2.1. Definirea rela ției de subordonare ………………………………………………………………………. 19
2.2. Subordonare versus coordonare: demarca ție clară sau continuum? ……………………….. 20
3. Complementizatorul și poziția COMP. Defini ție și aspecte teoretice …………………………… 28
3.1. Complementizatori, complementare și poziție COMP. Delimitarea clasei de
complementizatori……………………………………………………………………………………………….. .. 28
3.1.1. Gramatica generativ-transforma țională timpurie: Rosenbaum (1967 (1974)) și
Lakoff (1968) ………………………………………………………………………………………………….. .. 28
3.1.2. Bresnan (1972) …………………………………………………………………………………………. 3 1
3.1.3. Lingvistica transforma țională româneasc ă (Pană-Dindelegan 1974, 1976,
Niculescu 1978) ………………………………………………………………………………………………… 32

3
3.1.4. Cadrul generativ-minimalist (Chom sky 1997 (1995), Cornilescu 1996, 2003,
Noonan 2007 etc.) ……………………………………………………………………………………………… 36
3.1.5. Teoria GComp scinda t („split CP”). ……………………………………………………………. 39
3.2. Gramaticalizarea complementizatorilor ……………………………………………………………… 42
4. Complementizatorii simpli……………………………………………………………………………………… 46
4.1. CĂ ……………………………………………………………………………………………………………… … 47
4.1.1. Etimologie și gramaticalizare …………………………………………………………………….. 47
4.1.2. Sintaxa lui că……………………………………………………………………………………………. 48
4.1.3. Inventarul de complemente propozi ționale …………………………………………………… 50
4.1.4. Tendin țe în evolu ția inventarului de complementizatori ………………………………… 63
4.2. SĂ ……………………………………………………………………………………………………………… … 70
4.2.1. Etimologie și gramaticalizare …………………………………………………………………….. 70
4.2.2. Morfosintaxa lui să – conjunc ție sau simpl ă particulă modală? ………………………. 83
4.2.3. Inventarul de complemente propozi ționale …………………………………………………… 92
4.2.4. O utilizare special ă a conjunctivului – ca marc ă a eviden țialității, cu valoare de
prezumtiv ……………………………………………………………………………………………………… …. 98
4.2.5. Tendin țe în evolu ția inventarului de complementizatori ………………………………. 104
4.3. DE ……………………………………………………………………………………………………….. …….. 108
4.3.1. Etimologie și gramaticalizare – de la prepozi ție la conjunc ție ………………………. 109
4.3.2. Morfosintaxa lui de – de la conjunc ție coordonatoare la conjunc ție subordonatoare
………………………………………………………………………………………………………………. ……… 119
4.3.3. Inventarul construc țiilor cu conectorul de ………………………………………………….. 130
4.3.4. Tendin țe în evolu ția lui de ……………………………………………………………………….. 140
4.4. CUM (PRECUM, PE CUM)…………………………………………………………………………… 140
4.4.1. Etimologie și gramaticalizare …………………………………………………………………… 140
4.4.2. Morfosintaxa lui cum – se poate stabili o echivalen ță între cum și că? …………… 141
4.4.3. Inventarul de structuri completive …………………………………………………………….. 142
4.4.4. Tendin țe în evolu ția inventarului de complementizatori ………………………………. 146

4
4.5. DAC Ă …………………………………………………………………………………………………………. 151
4.5.1. Etimologie și gramaticalizare …………………………………………………………………… 151
4.5.2. Inventarul de complemente propozi ționale …………………………………………………. 152
4.6. Alți complementizatori ………………………………………………………………………………….. 153
4.6.1. CĂCI …………………………………………………………………………………………………….. 153
4.6.2. CA ……………………………………………………………………………………………………… … 153
4.7. Concluzii par țiale ………………………………………………………………………………………….. 154
5. Complementizatorii compu și ………………………………………………………………………………… 156
5.1. Complementizatorii compu și cu conjunctivul ………………………………………………………. 156
5.1.1. CA (…) S Ă ……………………………………………………………………………………………….. 156
5.1.1.1. Etimologie și gramaticalizare ………………………………………………………………… 156
5.1.1.2. Morfosintaxa grup ării ca (…) să …………………………………………………………….. 157
5.1.1.3. Inventarul de complemente propozi ționale ………………………………………………. 165
5.1.1.4. Tendin țe în evolu ția inventarului de complementizatori ……………………………. 170
5.1.2. CUM (…) S Ă …………………………………………………………………………………………….. 171
5.1.2.1. Inventarul de structuri completive ………………………………………………………….. 171
5.1.2.2. Tendin țe în evolu ția inventarului de complementizatori ……………………………. 174
5.1.3. CUM (…) CA S Ă ………………………………………………………………………………………. 174
5.1.4. CĂ (…) SĂ ……………………………………………………………………………………………….. 175
5.1.5. CUM C Ă (…) SĂ ………………………………………………………………………………………. 175
5.1.6. Concluzii par țiale ……………………………………………………………………………………….. 176
5.2. Complementizatorii compu și cu indicativul …………………………………………………………. 177
5.2.1. CUM C Ă (PRECUM C Ă, PE CUM C Ă) ………………………………………………………. 177
5.2.1.1. Morfosintaxa complementizatorului cum că (precum c ă, pe cum c ă) ………….. 177
5.2.1.2. Inventarul de structuri completive ………………………………………………………….. 178
5.2.1.3. Tendin țe în evolu ția inventarului de complementizatori ……………………………. 181
5.2.2. CUM DE ………………………………………………………………………………………………….. . 183

5
5.2.2.1. Morfosintaxa complementizatorului cum de ……………………………………………. 183
5.2.2.2. Inventarul de structuri completive ………………………………………………………….. 184
5.2.3. Concluzii par țiale ……………………………………………………………………………………….. 184
6. Tablou final al complemen tizatorilor din limba român ă veche ………………………………….. 185
7. Concluzii …………………………………………………………………………………………………… ………. 186
Bibliografie …………………………………………………………………………………………………… ………. 189
Surse …………………………………………………………………………………………………………. ………. 189
Lucrări citate ……………………………………………………………………………………………………… . 190

6
Abrevieri și simboluri folosite

alb. – albanez ă
Aux – auxiliar basc. – basc ă
C/COMP – complementizator (centru al grupului complementizatorului)
CD – complement direct CI – complement indirect CPO – complement predicativ al obiectului CSec – complement secundar Det – determinant (centru al grupului determinantului) Finit – finitudine (centru al grupului finitudinii)
F/Flex – flexiune (centr u al grupului flexiunii)
Focus – focus (centru al grupului focusului) Forță – forța propoziției (centru al grupului for ței)
fr. – francez ă
fr. v. – franceza veche
GCo – grupul coordon ării
GComp – grupul complementizatorului GDet – grupul determinantului germ. – german ă
GFinit – grupul finitudinii GFlex – grupul flexiunii GFocus – grupul focusului GForță – grupul for ței
GMod – grupul modalit ății
GN – grup nominal GNeg – grupul nega ției
GV – grup verbal GPrep – grup prepozi țional
GTopic – grupul topicului it. – italian ă

7
îld. – în loc de
lat. – latin ă
N – nominal (centru al grupului nominal) NP – nume predicativ P – propozi ție (simbol în gramatica generativ-transforma țională)
port. – portughez ă
rom. – român ă
S – subiect sârb. – sârb ă
sl. – slavă
sp. – spaniol ă
Spec – specificator (pozi ție sintactic ă în cadrul grupurilor)
Topic – topic (centru al grupului topicului)
V – verb (centru al grupului verbal)

8
1. Introducere

1.1. Obiectivul lucr ării
Conjuncțiile subordonatoare din limba român ă, atât cele circumstan țiale, cât și cele
necircumstan țiale, au fost tratate fie în gramatici generale, constituind unul dintre aspectele
avute în vedere, fie în studii i ndividuale, dedicate uneia sau alte ia dintre ele, cum ar fi
Drăganu (1923), Stan (2007). Majoritatea articolelor și lucrărilor au fost consacrate subordo-
nării circumstan țiale, în special cele care vizau limba român ă veche. Conjunc țiile subordona-
toare necircumstan țiale (complementizatorii) din limba român ă veche au beneficiat de o
tratare relativ redus ă, incluse fiind în volum ele de istorie a limbii și de istorie a limbii literare
(în unele dintre ele, foarte succint) și în monografii despre morfos intaxa limbii române vechi
(Todi 2001, Avram 2007, Guruianu 2007, Frân cu 2009). Analiza s-a bazat îns ă pe un anumit
număr de pagini din textele extrem de lungi, cum ar fi cronicile, și unele dintre studiile amin-
tite nu au f ăcut distinc ția între textele traduse și cele originale.
Prin urmare subiectul nu este cercetat complet, iar situa ția complementizatorilor în
limba român ă veche pune în continuare proble me interesante legate de evolu ția și modifica-
rea inventarului lor. Acesta este motivul pentru care ne-am propus s ă analizăm complementi-
zatorii din limba român ă veche, și anume secolele al XV I-lea – al XVIII-lea.
Principalul scop al lucr ării de față este urm ărirea dinamicii inventarului de comple-
mentizatori în intervalul de timp specificat. Iar acest obiectiv implic ă urmărirea, în primul
rând diacronic ă, dar și sincronic ă, a evoluției relațiilor dintre diver și complementizatori, în
special dintre cei par țial sinonimi, care concureaz ă pentru exprimarea acelora și valori. Aceas-
ta poate duce în timp la specializarea compleme ntizatorului mai „slab” pentru exprimarea
unor valori particulare, lucru care îi poate asigura con tinuitatea în limb ă.

1.2. Structura lucr ării
Al doilea capitol (primul dup ă cel introductiv) va fi dedicat definirii rela ției de subor-
donare. Vom constata în cadrul acestui capitol c ă nu putem vorbi despre o delimitare clar ă
între subordonare și coordonare, prezen ța sau absen ța conjunc țiilor, precum și felul acestora
nefiind elemente care s ă ajute în acest sens. Vom descrie mai degrab ă domeniul rela țiilor
interpropozi ționale ca un continuum, cu doi poli fic și și stabili, dar și cu o important ă zonă de
mijloc în care se suprapun caracteristici ale ambilor poli. Pe lâng ă aspectele teoretice legate

9
de subordonare și de conjunc țiile subordonatoare, tot în aces t capitol vom identifica anumite
teste care se pot ap lica pentru diferen țierea între conjunc țiile subordonatoare și cele coordo-
natoare. Îns ă, după cum vom observa, exist ă situații neclare, conectori care r ăspund doar la
unele dintre teste, construc ții în care, din punct de vedere sintactic, avem de-a face cu subor-
donare/coordonare, iar, pe plan semantic, cu implica ții opuse.
În al treilea capitol vom defini și discuta complementizatorul și poziția COMP, no ți-
uni introduse de gramatica generativ ă pentru a desemna acele elemente care au rolul de a
încorpora în structura verbului diverse subordonate în pozi ții sintactice obligatorii în confi-
gurația verbală. Având în vedere c ă, începând cu Bres nan (1972), în clasa complementiza-
torilor au fost incluse și pronumele și adverbele relative, vom de limita clasa de complemen-
tizatori la cei cunoscu ți în gramatica tradi țională drept conjunc ții subordonatoare
necircumstan țiale. Tot în acest capitol vom discuta și despre gramaticalizarea complementi-
zatorilor.
Al patrulea capitol va analiza pe larg complementizatorii simpli. În cadrul fiec ărui
complementizator, vom discuta etimologia și gramaticalizarea lui, particularit ățile lui morfo-
sintactice și inventarul de structuri completive în care intr ă ca element conector. În cadrul
secțiunii dedicate morfosintaxei diver șilor complementizatori, vom discuta aspecte specifice
fiecăruia, cum ar fi statutul morfologic al lui să sau al lui de.
Al cincilea capitol va p ăstra structura celui anterior și va cuprinde analiza complemen-
tizatorilor compu și. Va fi împ ărțit în două subcapitole: complementizatorii compu și cu con-
junctivul și complementizatorii compu și cu indicativul, având în vedere c ă diferențele de
structură și de interpretare sunt semnificative.
În final, un al șaselea capitol va constitui un tablou final al complementizatorilor din
limba român ă veche. Va fi nevoie de un astfel de capitol deoarece, pe parcursul lucr ării, vom
ajunge la concluzii care vor modifica inventarul de la care pornim ini țial.
Lucrarea va fi încheiat ă de un capitol dedicat concluziilor.

1.3. Corpusul
Corpusul care st ă la baza analizei este format din texte originale vechi române ști apar-
ținând intervalului men ționat. Actele și scrisorile române ști originale acoper ă toate cele trei
secole, existând o varietate destul de mare, de la diverse acte administrative (zapise, acte de
danie, contracte) la scrisori de domni, boieri sau negustori. Text ele literare (cronicile moldo-
venești și muntene ști și Răspunsul lui Varlaam) acoper ă în schimb o perioad ă de aproximativ

10
un secol (1645-1743), îns ă, prin copiile din aparatele critice ale Letopisețului lui Neculce și
ale Istoriei Stolnicului Cantacuzino, ajungem pân ă la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Ne-am restrâns analiza doar la texte originale românești, nu și la traduceri, deoarece
interesul cercet ării noastre a fost ca faptele de limb ă să reflecte cât mai fidel fenomene proprii
românei. Aceast ă fidelitate este îns ă relativă, având în vedere c ă la unii dintre cronicari se
remarcă influența limbilor str ăine pe care le cuno șteau, iar actele și scrisorile se încadreaz ă
într-un anumit model administrativ care probabil nu este str ăin de slavon ă, model din care
încă se mai păstrează începuturile și sfârșiturile. Totu și, pentru obiect ul tezei noastre, și anu-
me complementizatorii, influen ța unor modele str ăine nu se face resim țită într-o atât de mare
măsură ca în cazul lexicului, de exemplu. De asemenea, nu ne-au interesat aspecte de ordin
filologic, cum ar fi dispute legate de autorii și copiștii cronicilor, av ând în vedere c ă obiecti-
vul lucrării noastre nu este o descriere a limbii fiec ărui cronicar, ci a limb ii române din peri-
oada respectiv ă. Ne-a interesat îns ă, din aceast ă perspectiv ă, datarea manuscriselor, pentru c ă
este important s ă știm că o lucrare cum este cea a lui Ureche, scris ă pe la jum ătatea secolului
al XVII-lea, este reprodus ă în ediția critică pe care am consultat-o dup ă o copie de la începu-
tul secolului al XVIII-lea. Pentru mai mult ă siguranță, vom considera a șadar că limba româ-
nă, așa cum se prezint ă în textele consultate, este limba anului în care sunt scrise copiile
manuscrise, și nu limba anului în care au fost redactat e cronicile. De aceea, ca o ancorare în
timp a faptelor de limb ă inventariate, consider ăm că este utilă, în acest capitol introductiv, o
scurtă descriere a corpusului.

1.3.1. Varlaam, Răspunsul împotriva catihismusului calvinesc
Dintre textele litera re analizate, primul în ordine cronologic ă este Răspunsul împotri-
va catihismusului calvinesc , al lui Varlaam. Lucrarea lui Va rlaam nu pune probleme speciale,
având în vedere c ă există un singur exemplar, incomplet (lipsindu-i una sau dou ă file de la
sfârșit), datat 1645, f ără a se specifica îns ă locul tipăririi (Teodorescu 1984: 19). Partea lips ă
este completat ă după o copie manuscris ă a unui anume Gr ăjdean din Bârlad, redactat ă la
1665 (Teodorescu 1984: 19).

1.3.2. Grigore Ureche, Letopisețul Țărâi Moldovei
Tot cam în aceea și perioadă (1642-1645) î și scrie cronica Grigore Ureche. De și nu
avem o dat ă sigură, faptul că în manuscrisele cronicii este numit vornic mare, func ție pe care
a deținut-o între 1642 și 1647, și că în cronic ă face referire la lipsa unei pravile scrise în
Moldova, pravil ă care apăruse în 1646 ( Pravila lui Vasile Lupu ), sunt motive suficiente pen-

11
tru a plasa momentul scrierii cronicii în perioada men ționată (cf. Panaitescu 1954: 9). Totu și,
textul de baz ă al cronicii în edi ția Panaitescu este o copie a unui manuscris din 1712 datorat
lui Axinte uricarul, copie realizat ă de un anume Stanciu ierei undeva pân ă în anul 1724
(Panaitescu 1954: 50). Deoarece din copia de baz ă lipseau trei foi, textul a fost completat
după o copie a aceluia și manuscris al lui Axinte uricarul realizat ă de logof ătul Constantin
Vladulovici în 1724. De asemenea, dup ă un alt manuscris muntean de la începutul secolului
al XVIII-lea, Panaitescu a ad ăugat predoslovia lui Simion dasc ălul, iar dup ă un alt manuscris
de la sfârșitul secolului al XVII-lea, au fost reproduse ad ăugirile lui Misail c ălugărul. Rezult ă
că textul cronicii lui Ureche, în forma reprodus ă în ediția consultat ă, este un text sub redac ția
lui Axinte uricarul, datând de la începutul secolului al XVIII-lea.

1.3.3. Miron Costin, Letopisețul Țărâi Moldovei și De neamul moldovenilor
Miron Costin î și termină de scris cronica în 1675, iar lucrarea De neamul moldoveni-
lor este scris ă între anii 1686 și 1691 (Panaitescu 1965a: XLII). Cronica s-a p ăstrat în 49 de
copii manuscrise. Dintre toate, editorul a ales ca manuscris de baz ă o copie realizat ă probabil
de Axinte uricarul, datat ă 6 iulie 1710, completat ă, ca variant ă principal ă, de un manuscris de
la prima jum ătate a secolului al XVIII-lea (Panaitescu 1965b: 274). Pentru De neamul moldo-
venilor , manuscrisul de baz ă este o copie dinainte de 1730, scris ă de logofe țelul Radu
Lupescu (Cr ăciun și Ilieș 1963: 74).

1.3.4. Anonimul cantacuzinesc
Se știe că această cronică este scris ă undeva spre sfâr șitul secolului al XVII-lea, nee-
xistând o dat ă sigură. Dan Simonescu, Introducere la ediția critică a Istoriei Țării Rumâne ști
de la 1290 – 1630 (Letopise țul cantacuzinesc) , Editura Academiei, 1960, XIV, citat în St ă-
nescu 1961a: VIII-IX, ajunge la concluzia c ă „sunt indicii c ă între anii 1665-1672 autorul a
putut începe o îns ăilare a evenimentelor” și că „redactarea Istoriei în cea mai mare parte a ei
… s-a scris la câ țiva ani dup ă anul 1690”. Manuscrisul de baz ă al ediției critice este unul
apropiat ca dat ă, de la începutul secolului al XV III-lea, cândva înainte de 1716 (St ănescu
1961b: CXXVIII; Cr ăciun și Ilieș 1963: 159).

1.3.5. Radu Popescu, Istoriile domnilor Țărâi Rumâne ști
Cronica lui Radu Popescu este împ ărțită în trei părți. Prima parte, cuprinzând perioada
1290-1688, este scris ă în jurul anului 1690; a doua pa rte, cuprinzând perioada 1688-1719,
este scrisă undeva pân ă în 1723; a treia parte, ce cupri nde perioada 1719-1729, a fost scris ă în

12
mai multe etape în timpul cât a fost c ălugăr (1723-1729) (St ănescu 1961a: XV). Pentru par-
tea întâi, manuscrisul de baz ă este o copie din 1761, scris ă de Constantin c ăpitanul (St ănescu
1961b: CXXVIII; Cr ăciun și Ilieș 1963: 167). Manuscrisele de baz ă corespunz ătoare părților
a doua și a treia sunt în num ăr de trei: o copie de la jum ătatea secolului al XVIII-lea, o copie
de la sfâr șitul secolului al XVIII-lea sau înce putul secolului al XIX-lea, realizat ă după o alta
din 1729, și o copie de la jum ătatea secolului al XVIII-lea, realizat ă după același manuscris
din 1729 (St ănescu 1961b: CXXVIII; Cr ăciun și Ilieș 1963: 149, 167).

1.3.6. Radu Greceanu, Viața lui Constantin Brâncoveanu
Este scris ă în perioada cuprins ă între sfâr șitul secolului al XVII-lea și începutul seco-
lului al XVIII-lea, în mai multe etape. Într-o prim ă fază, este scris ă ca o unitate cuprinzând
primii zece ani ai domniei lui Consta ntin Brâncoveanu, fiindu-i predat ă acestuia în 1698, ca
un omagiu, cu ocazia anivers ării acestei prime decade de domnie (St ănescu 1961a: XX).
Începând cu acest al zecelea an de domnie a lui Brâncoveanu, cronicarul prezint ă evenimen-
tele an cu an, în ordine cronologic ă, până în primăvara anului 1714 (cf. St ănescu 1961a:
XIX), ceea ce ar sugera o redactare treptat ă, pe măsura scurgerii timpul ui. Manuscrisele de
bază sunt, unul, din anii 1730-1731, cel ălalt, din prima jum ătate a secolului al XVIII-lea
(Stănescu 1961b: CXXIX; Cr ăciun și Ilieș 1963: 153, 174).

1.3.7. Anonimul brâncovenesc
Este tot o cronic ă a domniei lui Constantin Brân coveanu, cuprinzând perioada 1688-
1717. Se pare c ă ar exista dou ă redactări: prima, al c ărei izvor este cronica lui Radu Greceanu
(primele 38 de capitole, acoperind perioada octombrie 1688 – martie 1699), este scris ă între
anii 1709 și 1711, a doua, al c ărei izvor este cronica lui Radu Popescu (pentru perioada de
până la 1717), este scris ă între anii 1716 și 1719 (St ănescu 1961a: XXII). Manuscrisele dup ă
care s-a publicat textul sunt destul de târzii, unul – de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, altul – din 1792.
Următorii doi cronicari, Ion Neculce și Stolnicul Constantin Cantacuzino, vor oferi,
prin aparatul critic cuprins în edi ția operelor lor, indicii importante legate de tendin țele limbii,
deoarece, în baza anumitor substitu ții, vom putea observa mai u șor dinamica inventarului de
complementizatori. De aceea, descrierea manuscriselor care au stat la baza edi țiilor critice va
fi mai bogat ă, fiind detaliat ă filiația acestora, care este foarte important ă (cf. Simonescu
1966), mai ales atunci când avem de a face cu o scriere cum este cea a lui Neculce, care s-a
păstrat în nu mai pu țin de 20 de copii manuscrise, dint re care o traducere în limba rus ă.

13
1.3.8. Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte1
Dintre cele 20 de copii manuscrise în care s-a p ăstrat cronica lui Neculce, G. Ștrempel
nu a folosit în edi ția critică decât 9 dintre ele, celelalte fiind ulterioare (prima jum ătate a
secolului al XIX-lea) copiilor cuprinse în aparatul critic.
Cele 9 copii folosite sunt gr upate în trei grupe, în func ție de copist. Textul de baz ă îl
reprezintă ms. 253 , copiat pentru Neculce, sub directa supraveghere a acestuia, și conținând,
în partea final ă, interven ții autografe ale acestuia. Manuscrisul dateaz ă din jurul anului 17402
și face parte dintr-o compila ție de cronici scris ă de 13 copi ști; partea care prive ște cronica lui
Neculce a fost rescris ă, după redactarea autorului, de 8 copi ști.
Celelalte 8 manuscrise sunt grupate astf el: 5 manuscrise copiate de ieromonahul
Ioasaf Luca, nepot de sor ă al cronicarului (3 compila ții de cronici și 2 manuscrise ce cuprind
doar opera lui Neculce), 2 manuscrise venite pe filiera Vartolomeu M ăzăreanu, arhimandrit al
mănăstirii Putna (care a realizat, în anul 1773, o compila ție de cronici ce cuprindea și cronica
lui Neculce, din care s-au p ăstrat doar 20 de file; manuscrisele folosite de Ștrempel în apara-
tul critic sunt dou ă copii complete ale acestei compila ții, realizate în jurul anului 1785), și un
manuscris ce con ține doar opera lui Neculce, copiat de membrii familiei Sion în anul 1804.
La acestea se adaug ă și manuscrisul „Mihail”, care nu este cuprins în aparatul critic; acesta
face parte tot din grupa manus criselor Ioasaf Luca, con ținând doar cronica lui Neculce.
1.3.9.1. Grupa manuscriselor Ioasaf Luca. Primul din suita manuscriselor copiate de
ieromonahul Ioasaf Luca este ms. 53 (cu sigla B în aparatul critic), compila ție de cronici
datând din 1766. Cuprinde, cu pu ține lipsuri, întreaga oper ă a lui Neculce. Al doilea manu-
scris ca importan ță este ms. 254 (C), compila ție de cronici copiat ă, se pare, concomitent cu
ms. 533. Lipsurile din textul de baz ă au fost completate în textul edi ției critice cu fragmentele
corespunz ătoare din aceste dou ă manuscrise, în ordinea expus ă de noi.
Ultima compila ție de cronici copiat ă de Ioasaf Luca este ms. 252 (E), elaborat fie
concomitent cu celelalte dou ă, fie la pu țin timp dup ă ele. Oricum, conform unei însemn ări, la
1775 era deja scris.

1 Informațiile legate de manuscrise, precum și stema lor, sunt preluate din Ștrempel 1982.
2 Crăciun și Ilieș 1963: 73. Liviu Onu, analizând evenimentele descrise în capitolele finale ale cronicii lui
Neculce, este de p ărere că acesta a terminat de scris textul undeva între anii 1744 și 1745 (Onu 1973: 273).
3 Zamfira și Paul Mihail sunt de p ărere că însemnările de pe cele dou ă manuscrise (27 martie 1766 – ms. 53,
7 aprilie 1766 – ms. 254) sunt prea apropiate pentru ca ambele s ă indice încheierea lucr ărilor de copiere. În plus
ductul scrisului din ms. 254 are caracteristici distincte. Autorii presupun c ă data de 7 aprilie 1766 reprezint ă de
fapt data începerii copierii unui nou exemplar (Mihail și Mihail 1980: X-XI).

14
Celelalte dou ă manuscrise Ioasaf Luca, ce cuprind doar cronica lui Neculce, au fost
utilizate de Ștrempel, primul, deoarece cuprinde O samă de cuvinte , al doilea, pentru deose-
biri textuale demne de re ținut și pentru c ă se pare c ă este cel mai vechi din grupa manuscrise-
lor Ioasaf ce cuprind doar ope ra lui Neculce. Primul este ms. 112 (D) , datat 1760-17654, al
doilea este ms. 3416 (V) , datat 1755-1765.
Am mai consultat din grupa manuscriselor Ioasaf Luca și așa-numitul manuscris
„Mihail” (manuscris p ăstrat în casa dasc ălului Iustin Mihail din Cornova). Datarea acestuia
are ca punct de început anul 1758 ; oricum, este copiat înaint e de 1781 (o însemnare a unui
bibliotecar arat ă că, la data aceea, manuscrisul f ăcea parte dintr-o bibliotec ă) și a fost scris de
Ioasaf Luca la b ătrânețe.
1.3.9.2. Grupa manuscriselor Vartolomeu M ăzăreanu. Aceste manuscrise sunt deo-
sebit de interesante (chiar dac ă sunt datate 1785, respectiv 1786) prin prisma interven țiilor
arhimandritului putnean, interven ții nu atât în ce prive ște completarea informa țiilor (care nu
este de neglijat, de altfel), cât mai ales în structurarea frazelor. Limba lui Neculce cap ătă, în
aceste manuscrise, un aspect mai mo dern, mai apropiat de limba român ă de astăzi. Acest fapt
le situează, ca importan ță, imediat dup ă cele ale lui Ioasaf Luca.
Chiar dac ă aceste manuscrise nu sunt decât copii realizate de al ți copiști (dintre care
unul este Ștefan Țicău) după un manuscris original al lui Vartolomeu M ăzăreanu din anul
1773, care s-a pierdut (cele 20 de file care s-au p ăstrat reprezint ă ms. 238), textul lor este
aproape identic. Primul este ms. 1733 (M) de la Arhivele Statului din Ia și, datat 1785, al
doilea este ms. 1 (P) din fondul românesc al Bibliotecii Na ționale de la Paris, care, conform
unei însemn ări, ar putea fi datat 4 februarie 17865. Originalul lui Vartolomeu M ăzăreanu a
fost copiat, se pare, dup ă ms. 252.
1.3.9.3. Manuscrisul Sion. Este vorba de ms. 114 (G) , copiat în 1804 de mai mul ți
membri ai familiei Sion, dintre care copi stul principal a fost Antohi Sion. Con ține doar opera
lui Neculce și s-ar părea că derivă din ms. 112 (D).

4 Crăciun și Ilieș 1963: 111. Zamfira și Paul Mihail aduc argumente prin care demonstreaz ă că, de fapt, ms. 112
face parte din ms. 252. Numerota ția filelor, precum și faptul că cronica neculcean ă care face parte în prezent din
ms. 252 este scris ă pe alt tip de hârtie și cu un scris diferit conduc c ătre aceast ă concluzie. A șadar, fie ms. 252
este scris în perioada 1760-1765, a șa cum este datat ms. 112 de Ioachim Cr ăciun și Aurora Ilie ș, fie ms. 112 este
scris la pu țin timp dup ă anul 1766, a șa cum este datat ms. 252 de Gabriel Ștrempel.
5 Însemnarea este, de fapt, din 15 octombrie 1789 (Onu 1973: 220). Liviu Onu estimeaz ă ca dată a copierii
acestui manuscris perioada cuprins ă între anii 1760 (data ultimei domnii descrise în miscelaneu) și 1789. Acest
lucru se explic ă prin faptul c ă Liviu Onu nu consider ă că acest manuscris ar fi copiat dup ă originalul M ăzăreanu.

lizată d

m s

textul
d
(dacă lu
este la o
1.3.9. S
toate î n

6 Textul
modifică
vedere a f
în ordon a
7 Inform a
m
an1.3.9 .4. Ste
e G. Ștremp

Pe o axă tem
s. văzut de
1744-17 4

Manuscris e
de bază, man
uăm în con
o distanță de

Stolnicul C o
Cronica St o
n aparatul c r

aproape iden t
ările pe care l e
firmația lui Șt
area pa ginilor
ațiile le gate d e
ms. V (3416)
nii 1755-1765ema manus c
pel:
mporală, su
Neculce
45
ele din grup
nuscrisele d
nsiderare or
e aproxima t
onstantin C
olnicului C o
ritic. Manu s

tic al celor d o
e vom identif i
trempel (1982
cu chenarele
e manuscrise,
ms. B
anul criselor. Re
uccesiunea m
mss. Io a
~ 17 6
pa Ioasaf L u
din grupa M
iginalul lui
tiv 60 de a n
Cantacuzin
onstantin C
scrisul de b

ouă copii dup ă
ica în text su n
: 138) că Ștef
duble caract e
precum și ste
ms
an
B (53)
1766
15 edăm mai jo
manuscrise l
asaf Luca
60-1765
uca sunt la o
Măzăreanu s u
Măzăreanu
ni de ori gina
o, Istoria Ț
antacuzino
bază este m
ă manuscrisu l
nt ale lui M ăză
fan Țicău a că
eristice și cu f r
ema lor, sunt p
s. A (253)
nul ~1740
ms. C (254 )
anul 1766
ms. D (112 )
anii 1760-17
ms. G (114 )
anul 1804os stema m a
or ar arăta î
mss. M ăz
177 3
o distanță d
unt la o dis t
u6), iar ma n
alul lui Nec u
Țării Româ n
ne-a parve n
s. 3443 din
l lui Măzărean
ăreanu, și nu a
ăutat să-l imit e
rontispiciile ge
preluate din M
)
)
65
)
ms
ananuscriselo r
în felul ur m
zăreanu
3/~ 1785
de aproxim a
tanță de ap r
nuscrisul d a
ulce.
nești dintru
nit în șase m
n arhiva Bi b
nu (mss. M și
ale copiștilor,
e pe Măzărean
eometrice tip i
Mioc și Stănesc
ms. E
ante
ms
anul
. M (1733)
nul 1785r, așa cum e
mător:
ms. Sio n
1804
ativ 15-20 d
roximativ 3
atorat fami l
începu t7
manuscrise,
bliotecii Ac a
i P) ne indic ă
mai ales dac
nu nu doar în
ice acestuia.
cu 1991.
E (252)
e 1775
. 238
l 1773
ms. P
anul 1 7este rea-
n
de ani de
0 de ani
liei Sion
folosite
ademiei,
ă faptul că
ă avem în
scris, ci și
(1)
786

scris d e
tecii A c
lui al X
Bibliot e
cului ( s
Episco p
copie r e
mâne, c
no, dis t
critic e s
gică). V
realizat
înlocui r
bii în ge
ță de 6 0
sunt re ae Stanciu ie r
cademiei, v
XVII-lea sa u
La acestea
ecii Acade m
sigla A), ms
pia Râmnic u
ealizată de
copiat de G h
Spre deose b
tanța dintre
ste destul d e
Va fi așada
e de copiști
re, atunci p u
eneral și nu
Stema man u

Astfel, cro n
0 de ani de
alizate la o d
ms.
anurei între an i
arianta pri n
u începutul s
se adau gă
miei, misce l
s. 4650 din
ului realiza t
Ioniță Șoim
heorghe da s
bire de cop i
manuscris e
e mare (apr
ar interesan t
i ca și în c a
utem afirm a
u țin de stil u
uscriselor e
nologic, co p
acesta, iar
distanță de u
ms. V ( 3
sf. sec.
încep. s e
I (441)
ul 1792ii 1720-172 5
ncipală, mis
secolului al
în aparatul
laneu scris î
arhiva Bib l
tă în 1781 (
mescu în 17
scălul în 17 9
iile cronici i
ele folosite
oximativ 6 0
t să urmări
azul cronici
a cu destul ă
ul personal a
este următoa
piile după m
copiile du p
un secol de
3190)
17 –
ec. 18
ms. D (71 8
anul 179 7
16 5 (sigla S),
scelaneu sc r
XVIII-lea (
critic urm ă
în 1778 de
liotecii Ac a
(sigla G), m
92 (si gla I)
97 (sigla D)
i lui Neculc
ca manusc r
0 de ani pâ n
im dacă ide
i neculcen e
ă siguranță
al copiștilor
area (Mioc ș
manuscrisul
pă manuscr i
acesta.
X (arhetip
pierdut)
8)
7
mcompletat d
ris de mai m
(sigla V).
ătoarele m a
Anatolie i e
ademiei, co p
ms. 441 din
, și ms. 71 8
).
e, în cazul c
rise de baz ă
nă la primu l
entificăm ac
e. Dacă se în
că acele fe n
.
și Stănescu
de bază (m
isul folosit
ms.
anii 1
X (in t
pi
ms.A(1267)
anul 1778de ms. 319 0
multe mâini
anuscrise: m
erodiacon l a
pie a lui Gr i
n arhiva Bi b
8 de la Mu z
cronicii St o
ă și celelalt e
l manuscris
ceeași ten d
ntâlnesc ac
nomene pr i
1991: 42):
s. S) sunt r e
ca variant ă
S (3443)
1720-1725
termediar
ierdut
ms. G (
anul 10 din arhiv a
la sfârșitul
ms. 1267 din
a Episcopia
igorie iero d
bliotecii Ac a
zeul Litera t
olnicului C a
e copii din
, în ordine c
dință în sub
eleași feno m
ivesc dina m
edactate la o
ă principal ă
(4650)
1781a Biblio-
l secolu-
n arhiva
Râmni-
diacon la
ademiei,
turii Ro-
antacuzi-
aparatul
cronolo-
stituțiile
mene de
mica lim-
o distan-
(ms. V)

17
1.3.10. Scrisori și acte originale române ști din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea
1.3.10.1. Documente și însemnări române ști din secolul al XVI-lea. Colecția publi-
cată de Gheorghe Chivu et al. cupr inde documente originale române ști din a doua jum ătate a
secolului al XVI-lea din toate cele trei regiuni istorice române ști: Moldova, Țara Româneasc ă
și Transilvania.
1.3.10.2. Texte române ști din secolul al XVI-lea. Din textele publicate sub coordona-
rea lui Ion Ghe ție ne-am limitat doar la prefe țele și epilogurile ce îi apar țin diaconului Coresi,
celelalte texte incluse în colec ție (o pravil ă și un catehism apar ținându-i aceluia și autor,
Fragmentul Todorescu și Glosele Bogdan ) fiind traduceri.
1.3.10.3. Acte și scrisori din arhivele ora șelor ardelene Bistri ța, Brașov, Sibiu. Re-
prezintă volumul al XV-lea din colec ția „Hurmuzaki” publicat ă de Nicolae Iorga și acoperă
secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Unele dintre ele se repet ă în volumele de scrisori de
negustori, boieri și domnitori. Un mare avantaj al acestu i volum, spre deosebire de celelalte
publicate de acela și autor, este faptul c ă textele sunt reprodus e în limba original ă, însoțite de
traducere acolo unde es te cazul, iar cercet ătorul are posibilitatea de a face distinc ția între
actele și scrisorile române ști și traducerile târz ii ale unor acte și scrisori redactate într-o limb ă
străină. Le-am selectat, bineîn țeles, doar pe cele scrise în limba român ă.
1.3.10.4. Scrisori de negustori, scrisori de boieri, scrisori de domni. Publicate de
Nicolae Iorga în dou ă volume, Scrisori de negustori și Scrisori de boieri, scrisori de domni ,
aceste scrisori acoper ă toate cele trei secole. Dac ă la scrisorile de boieri și la cele de negus-
tori, Iorga consemneaz ă cu o oarecare regularitate dac ă documentele respective au fost scrise
în română sau în alte limbi, în cazul sc risorilor de domni astfel de men țiuni sunt rare. De
aceea, la cele care au fost publicate anterior de acela și autor în Acte și scrisori , am putut
verifica limba redact ării originale. Acolo unde nu am putut face confruntarea, anumi ți indici
din text ne-au fost de ajutor în a preciza statutul de original sau traducere. Astfel, termeni ca
„a-și însuși averea”, „con știință” etc. sunt în mod clar term eni neologici proprii limbajului
traducătorului. Destinatarii scrisorilor au constituit al ți indici ai limbii în care au fost redacta-
te acestea, scrisorile c ătre alți împărați sau conduc ători de țări fiind cel mai probabil scrise în
alte limbi.
În ce prive ște modul de notare a sursei exempl elor, vom nota: (a) pentru cronici și tex-
te literare, mai întâi sigla sursei, apoi num ărul paginii și, unde este cazul, num ărul rândului,
cu bară oblică între cele dou ă numere (de exemplu: NL 201/13); (b) pentru acte și documente,
mai întâi sigla sursei, apoi anul și, cu virgul ă între, num ărul paginii (de exemplu: SN
1788, 126). De asemenea, în cadrul exemplelor, vom eviden ția cu caractere aldine comple-

18
mentizatorul sau orice alt fapt de limb ă care ne intereseaz ă, prin subliniere cu o linie verbul
regent, iar prin subliniere cu dou ă linii elementul nominal care proiecteaz ă grupul nominal în
care este încorporat ă subordonata.
Ca mod de transcriere a exempl elor, având în vedere diferi tele sisteme pentru care au
optat editorii, am ales s ă simplific ăm grafia, eliminând literele cu diacritice ( é, ŭ etc.). Am
ținut cont și de faptul c ă prezenta lucrare este una care vizeaz ă în primul rând fapte de sinta-
xă, realitățile fonetice contând mai pu țin. De asemenea, s-a f ăcut adaptarea la regulile orto-
grafiei în vigoare: scrierea cu â și forma sunt a indicativului prezent al verbului a fi.

19
2. Subordonarea și conjunc țiile subordonatoare

În acest capitol vom ar ăta că definițiile care stabilesc grani țe clare între subordona-
re și coordonare nu se sus țin, deoarece exist ă numeroase situa ții aflate într-o zon ă de tran-
ziție între coordonarea pur ă și subordonarea pur ă. Vom enumera o serie de teste la care
răspunde subordonarea, dar vom atrage aten ția asupra faptului c ă acele construc ții aflate pe
continuumul dintre coordonare și subordonare prezint ă trăsături hibride, care le apropie
într-o măsură mai mare sau mai mic ă de unul dintre cei doi poli. Cele prezentate mai jos ne
vor servi la capitolul dedi cat complementizatorului de, care, vom vedea, prezint ă de ase-
menea trăsături mixte.

2.1. Definirea rela ției de subordonare
Subordonarea este definit ă de cele mai multe ori în opozi ție cu coordonarea. Astfel,
coordonarea este o rela ție în care doi termeni echivalen ți funcțional sunt lega ți prin inter-
mediul unui conector (Dik 1997: 189). Subordonarea, în schimb, este o rela ție ierarhizat ă
între doi termeni, în cadrul c ăreia unul dintre ace știa este dependent de cel ălalt (Pană
Dindelegan, Dragomirescu și Nedelcu 2010: 38; cf. Quirk, Leech și Svartvik 1972: 550).
Această distincție fundamental ă între cele dou ă tipuri de rela ție se regăsește și în compor-
tamentul celor doi termeni implica ți, care pot fi interschimbabili în cazul coordon ării
(1a-b), posibilitate exclus ă pentru subordonare (1c-d). De aceea, GGIC, I: 229 consider ă
acest criteriu al simetriei unul dintre testele care disting între coordonate și subordonate.
(1) a. Ion a luat premiul întâi și Maria a ob ținut premiul al doilea.
b. Maria a ob ținut premiul al doilea și Ion a luat premiul întâi.
c. Ion a zis c ă Maria a luat premiul întâi.
d. *Maria a luat premiul întâi c ă Ion a zis.
Așadar, coordonarea se poate reprezenta ca o rela ție bilateral ă, iar subordonarea ca
o relație unilateral ă, cu o direc ț
ie univoc ă: termenul supraordonat îl domin ă pe cel subor-
donat (cf. Dra șoveanu 1968: 26).
În ce prive ște validitatea defini ției lui Dik (1997) de mai sus, trebuie spus c ă nu în-
totdeauna cele dou ă relații se exprim ă prin intermediul unui conector. Într-adev ăr, aceasta

20
este situația cel mai des întâlnit ă, însă și o construc ție juxtapus ă, paratactic ă, poate exprima
fie relația de coordonare, fie rela ția de subordonare. Exist ă totuși diferențe de frecven ță.
Pană Dindelegan, Dragomirescu și Nedelcu (2010: 38) consider ă că, la nivelul frazei,
subordonarea paratactic ă este foarte rar ă. De altfel, Lehmann (1989: 171) atrage aten ția că
părerea prevalent ă în multe studii1, conform c ăreia hipotaxa și subordonarea sunt echiva-
lente cu folosirea unei conjunc ții, nu este valid ă, prezența sau absen ța unui conector între
cele două propoziții care intr ă în relația de subordonare sau de coordonare fiind exclusiv o
chestiune de sindez ă/asindeză.

2.2. Subordonare versus coordonare: demarca ție clară sau continuum?
Pe la jum ătatea secolului trecut, lingvi știi ajunseser ă la o demarca ție radical ă între
cele două tipuri de rela ție (cf. Bril și Rebuschi 2006: 9), consid erându-le poli diametral
opuși. În lingvistica româneasc ă, școala clujean ă (Drașoveanu 1968, 1977; Hodi ș 1988)
este consecvent ă acestui mod radical de a privi problema raporturilor sintactice.
Drașoveanu (1977), de exemplu, consider ă că, în planul rela țiilor sintactice, se poate vorbi
de o dihotomie coordonare/subordonare, deoarece, în viziunea sa, distinc ția dintre cele
două tipuri de rela ție sintactic ă se bazeaz ă pe modul în care rela ția organizeaz ă termenii.
De aceea, pentru autor, „acest mod se împarte în două, și numai în dou ă” (Drașoveanu
1977: 30, sublinierea autorului), iar problema unei a treia posibilit ăți (apoziția) este doar o
„pseudoproblem ă” (Drașoveanu 1977: 31).2
Reflexul modului dihotomic de a concepe coordonarea și subordonarea îl reprezint ă
constituirea anumitor teste care diferen țiază cele două relații. Cum, de multe ori, rela ția se
confundă cu elementele introduc tive, unii autori aplic ă aceste teste propozi țiilor, alții le

1 Pentru Touratier (1989: 219), de exemplu, parataxa, sau juxtapunerea, se define ște ca „o coordonare f ără un
morfem de coordonare” și nu poate caracteriza subordonarea, deoarece, în opinia sa, propozi țiile subordonate
sunt formate, în cele mai multe situa ții, din doi constituen ți imediați: o conjunc ție subordonatoare și o propo-
ziție (Touratier 1989: 221). Pentru evitarea confuziilor, autorul denume ște acest complex grup propozi țional
(GP) . În lumina acestor premise, To uratier (1989: 23 2-235) consider ă că subordonatele paratactice sunt
diferite de coordonatele paratactice; numai acestea din urm ă sunt exemple autentice de paratax ă, primele
fiind, în viziunea autorului, grupuri propozi ționale subcategorizate în propozi ții, după modelul grupurilor
nominale subcategorizate în substantive, rela ția de subordonare, în lipsa unui conector, manifestându-se prin
mărci morfologice.
2 Aceeași idee apare înc ă din Drașoveanu (1968: 26), unde se afirm ă că „nici cale de mijloc între coordonare
și subordonare nu exist ă și, o dată cu aceasta, nici conjunc ții intermediare”.

21
aplică însă conjuncțiilor, căutând să ofere o modalitate de a face distinc ția între conjunc ții-
le coordonatoare și conjuncțiile subordonatoare.
Încă de la începutul secolului trecut, gramaticienii au încercat s ă stabileasc ă anumi-
te trăsături care caracterizeaz ă subordonarea în contrast cu c oordonarea (cf. Piot 1988: 5).
Piot (1988: 5-8) enumer ă cinci astfel de teste la care r ăspund propozi țiile subordonate,
dintre care unul (posibilitatea înlocuirii prin que a celei de-a doua conjunc ții subordonatoa-
re circumstan țiale din construc ții coordonate) este specific fra ncezei. Celelalte patru sunt:
(1) posibilitatea subordonatei de a ap ărea ca răspuns la o întrebare (2a-b); (2) topica liber ă
a subordonatei (circumstan țiale), aceasta putând ap ărea și în antepozi ție (2c-d)3; (3) posibi-
litatea conjunc țiilor subordonatoare de a fi precedate de anumite semiadverbe (2e-f); (4)
posibilitatea coordon ării a două propoziții introduse de aceea și conjuncție subordonatoare,
situație exclusă în cazul coordon ării (2g-h).
(2) a. De ce ai plecat? — Pentru că nu m-am sim țit bine.
b. Ce ai pățit? — *Și mi-am rupt piciorul.
c. Pentru că nu m-am sim țit bine, am plecat.
d. *Și mi-am rupt piciorul, am c ăzut.
e. Am plecat numai pentru c ă nu m-am sim țit bine.
f. *Am căzut numai și mi-am rupt piciorul.
g. Am plecat pentru că nu m-am sim țit bine și pentru că era (și) târziu.
h. *Am căzut, iar și mi-am rupt piciorul.
Aceleași teste sunt reluate într-un tabel sintetic în Pan ă Dindelegan, Dragomirescu
și Nedelcu (2010: 36), unde se mai adaug ă încă
unul universal valabil, și anume posibilita-
tea combin ării cu propozi ții, posibilitate care, la conjunc țiile subordonatoare, este singura
opțiune, iar la conjunc țiile coordonatoare, este una dintre op țiuni, acestea putând ap ărea și
la nivel intrapropozi țional, ceea ce Dra șoveanu (1977: 29) nume ște transmisibilitate.
Bril și Rebuschi (2006: 9) enumer ă și alte teste la care r ăspund (preponderent)
propozițiile subordonate: (a) focaliz area; (b) posibilitatea ex tragerii (foarte restrâns ă în
cazul coordonatelor, spre deosebire de subordonate) (c) prezen ța posibilă în prima pro-
poziție a unei catafore pronominale, coreferent ă cu un substantiv din propozi ția următoa-

3 GGIC, I: 229 remarc ă însă că acest test nu func ționează în cazul subordon atelor relative și cauzale și în
cazul sintagmelor.

22
re4. La toate aceste teste, trebuie s ă mai adăugăm și testul caracterului sintetic/analitic.
Schlieben-Lange (1991: 29) emite teza c ă limbile romanice și-au creat, în cursul istoriei, o
distincție destul de clar ă între conjunc țiile coordonatoare și cele subordonatoare. Astfel,
primele se caracterizeaz ă printr-un caracter preponderent si ntetic, neputând fi analizate, pe
când ultimele au un caracter analitic , putând fi descompuse în construc ția modificator +
que5, aceasta din urm ă fiind considerat ă conjuncția original ă, fundamental ă. Autoarea
remarcă însă că, în majoritatea limbilor romanice, conjunc țiile echivalente que/che/c ă pot
funcționa fără modificator, ca simple conjunc ții subordonatoare exprimând raporturi ne-
specializate. Acesta este cazul rom. că, despre care Vulpe (1980: 239-240) afirm ă că
„poate fi considerat ă conjuncția subordonatoare prin excelen ță”, apărând în toate tipurile
de subordonate, chiar și în cele finale.
De asemenea, în ce prive ște conținutul informa țional exprimat în cadrul celor dou ă
raporturi, Quirk, Leech și Svartvik (1972: 551) sesizeaz ă o altă deosebire major ă, și anume
faptul că în subordonate informa țiile nu sunt afirmate, ca în propozi țiile coordonate, ci
presupuse ca fiind deja cunoscute:
(3) a. S-a certat cu directorul și și-a dat demisia.
b. Pentru că s-a certat cu directorul, și-a dat demisia. (apud Quirk, Leech și
Svartvik 1972: 551)

Prezentăm mai jos tabelul sintetic din Pan ă Dindelegan, Dragomirescu și Nedelcu
(2010: 36), completat cu celelalte teste men ționate, pentru a avea o imagine de ansamblu a
tuturor testelor care se pot aplica pentru a distinge între conjunc țiile subordonatoare și cele
coordonatoare6:

4 Testul acesta nu se aplic ă la limbile pro-drop , ca româna, deoarece și coordonarea, și subordonarea r ăspund
negativ la acest test. Astfel, în exempl ele de sub (ia-b), subiectele celor dou ă propoziții sunt obligatoriu
diferite în cazul în care unul dintre ele este de natur ă pronominal ă.
(i) a. Ea era trist ă și Maria a r ămas la petrecere toat ă seara.
b. Deși ea era trist ă, Maria a r ămas la petrecere toat ă seara. (apud Quirk, Leech și
Svartvik 1972: 554)
5 În limba francez ă majoritatea conjunc țiilor subordonatoare circumstan țiale sunt formate pe acest tipar:
parce que , puisque , dés que , alors que , quoique etc.
6 Unde nu se specific ă sursa exemplelor, acestea sunt fie ex emple proprii, fie preluate din Pan ă Dindelegan,
Dragomirescu și Nedelcu (2010: 36).

23
Tipul de conjunc ție
Test Conjuncții coordonatoare Conjunc ții subordonatoare
Apar în construc ții simetrice +
(Ion mănâncă și Maria se
relaxează = Maria se rela-
xează și Ion mănâncă) –
(Sună când vine ≠ Vine
când sună [apud GGIC, I:
229])
Apar pe primul loc într-un răspuns la o întrebare –
(Ce ai făcut? – *Și am as-
cultat, m-am gândit ) +
(De ce ai venit? – Ca să te
văd am venit )
Admit antepunerea propozi-
ției cu care se combin ă –
(*Și te-am văzut, am venit ) +
(Ca să te văd, am venit de
departe )
Se pot asocia cu un semiad-
verb –
(*Am căutat numai și nu am
găsit) +
(Mi-a răspuns numai/și
fiindcă avea nevoie de
mine )
Se pot asocia cu o conjunc-
ție coordonatoare –
(*I-am explicat și dar nu a
înțeles) +
(A plâns pentru c ă era
obosită și pentru c ă nu o
asculta nimeni )
Se combin ă cu propozi ții ±
(Am ascultat o sonat ă și un
concert de Beethoven; A citit cartea și i-a făcut o
recenzie ) + (exclusiv)
(Dacă vei exersa mai mult,
vei cânta mai bine la pian )
Admit focalizarea propozi ți-
ei cu care se combin ă –
(*Și am făcut ceva am venit,
nu am stat cu mâinile în sân) +
(Pentru că nu voia nimeni
să iasă în față, ne-am oferit
noi, nu pentru c ă am avea
ceva de câ știgat de aici )
Admit extragerea din propo-
ziția cu care se combin ă ± (foarte restrâns)
(La film Ion s-a îmbr ăcat și
s-a dus; * La film Ion s-a +
(Mâine mi-a zis Ion că vine
Maria )

24
culcat și Maria s-a dus; * La
film mama l-a îmbr ăcat pe
Ion și Ion s-a dus )
Au caracter sintetic/analitic sintetic
(*pentru și, *fără dar,
*înainte sau ) analitic
(pentru că/pentru ca , fără
ca, cum că etc.)
Introduc propozi ții în care
informația este afirmat ă/
presupusă afirmată
(S-a îmbrăcat și a plecat la
film) presupusă
(După ce s-a îmbrăcat, a
plecat la film )
Tabel 1. Teste care disting între coordonare și subordonare.

Totuși, multe studii subliniaz ă faptul că între cele dou ă tipuri de raporturi nu exist ă
întotdeauna o limit ă c a r e s e p o a t e t r a n șa cu precizie. Lehmann (1989) vorbe ște de un
continuum al subordon ării stabilit între doi poli: parataxa , când rela ția de subordonare
este slabă, iar cele dou ă propoziții sunt independente una de alta, și încorporarea
(engl. embedding ), când rela ția de subordonare este puternic ă, iar propozi ția subordonat ă
este guvernat ă de principal ă.
Johannessen (1998: 237-238), în aceea și linie de gândire, consider ă că „nu exist ă o
distincție clară universal ă între coordonare și subordonare, ci mai degrab ă, din punct de
vedere semantic, exist ă o gradare de la o extrem ă la cealalt ă” (sublinierea noastr ă). Ba mai
mult, autoarea prezint ă o teorie în care, în principiu, nu exist ă nicio diferen ță între structu-
rile subordonate și cele coordonate, deoarece consider ă, pe baza dovezilor, c ă GCo este, în
fapt, o structur ă asimetric ă, cei doi conjunc ți ocupând pozi ții diferite în cadrul grupului,
ceea ce atrage efecte sintactice diferite în unele limbi (Johannessen 1998: 238).
Bril și Rebuschi (2006), de asemenea, aloc ă un număr din revista Faits de langues
(nr. 28) discu ției structurilor care pun probleme speciale de încadrare în cele dou ă tipuri de
relație. Cei doi autori consider ă că, între construc țiile clare, exist ă un „ gradient de structuri
asimetrice, intermediare între coordonare și subordonare” (Bril și Rebuschi 2006: 18,
sublinierea noastr ă; același termen folosit și de Quirk, Leech și Svartvik 1972: 552). Prin-
tre aceste construc ții se num ără cosubordonarea ( Cu cât te culci mai devreme, cu atât e ști
mai odihnit ), coordonarea asimetric ă, ce implic ă diverse rela ții: temporale, condi ționale
sau consecutive (coordonare pe care autorii o denumesc co-jonc țiune, având în vedere c ă
structura intern ă a acestei construc ții este asimetric ă, ceea ce nu este propriu coordon ării),

25
pseudo-coordonarea lui Culicover și Jackendoff (1997), pseudo-subordonarea lui Yuasa și
Sadock (2002), precum și diverșii conectori din numeroase lim bi care pot introduce atât
coordonate, cât și subordonate (gr. kai, pers. ke, basc. eta etc.).
În opinia lui Bril și Rebuschi (2006: 16), accep tarea asimetriei coordon ării prin și
aduce o nou ă perspectiv ă, alta decât cea omonimic ă, asupra anumitor conjunc ții polifunc ți-
onale, care introduc atât coordonate, cât și subordonate (consecutive, finale sau comple-
tive). Citând-o pe Mithun (1988: 354-355), Bril și Rebuschi (2006: 17) consider ă utilizarea
frecventă a unor astfel de conectori polifunc ționali, în atât de multe limbi neînrudite, pen-
tru a exprima rela ții ordonate temporal sau logi c (consecutive, finale, cauzale ș.a.), drept
un indiciu al faptului c ă avem de-a face cu domenii logico-semantice și cognitive conexe.
Așadar, diversele rela ții dintre verbele care intr ă într-o anumit ă relație pot fi doar mediate
de conjunc ție, fără ca aceasta s ă aibă o anumit ă valoare pe axa coordonare-subordonare.
Tot pentru a explica aceste situa ții „la limit ă”, Yuasa și Sadock (2002) le abordeaz ă
într-un cadru multimodular, și anume gramatica autolexical ă a lui Sadock, care presupune
că gramatica este compus ă din mai multe componente autonome, care î și au propriile
principii și primitive și care caracterizeaz ă anumite structuri în mod independent de cele-
lalte componente. Astfel, sintaxa caracterizeaz ă în mod independent structura de suprafa ță
a constituen ților, iar semantica ofer ă reprezent ări ale rela țiilor semantice (Yuasa și Sadock
2002: 88-89). Se admite c ă, în general, structurile genera te de diversele componente sunt
congruente, dar pot exista uneori și neconcordan țe (engl. mismatches ). Pentru domeniul
relațiilor sintactice, autorii prezint ă, limitându-se la dou ă dintre componentele gramaticii
(sintaxa și semantica), situa țiile posibile (Yuasa și Sadock 2002: 90):

Numele rela ției Sintax ă Semantic ă
Coordonare Coordonare Coordonare
Pseudo-coordonare Coordonare Subordonare
Subordonare Subordonare Subordonare
Pseudo-subordonare Subordonare Coordonare
Tabel 2. Posibilit ățile coordon ării și subordon ării în func ție de dou ă dintre componentele gramaticii.

Un caz de pseudo-coordonare îl reprezint ă fraze ca cea din (4), tratat ă în Culicover
și Jackendoff (1997) sub numele de „ și subordonator la stânga” (engl. left subordinating
and). Yuasa și Sadock (2002) se concentreaz ă asupra situa țiilor de pseudo-subordonare,

26
dintre care una întâlnit ă și în limba român ă: coordonarea dintre un GN și un GPrep (5).
Autorii discut ă această construcție doar pentru limbile slavice și pentru idi ș.
(4) You drink another can of beer and I’m leaving. ‘Dacă mai bei o halb ă de be-
re, eu plec.’ (apud Culicover și Jackendoff 1997: 197)
(5) my c zhenoi ‘eu cu/și nevasta mea’ ( apud Yuasa și Sadock 2002: 100)
Iată așadar că studiile recente se orienteaz ă spre situa țiile neclare, atr ăgând aten ția
că între coordonare și subordonare se afl ă o zonă graduală, un continuum, în care diverse
construcții se apropie, în diverse grade, de unul dintre poli. Conectorii care mediaz ă astfel
de relații au, prin urmare, „propriet ăți hibride” (Bril și Rebuschi 2006: 17), trecând unele
dintre testele subordon ării, dar eșuând în dreptul altora.
De altfel, și unele din lucr ările de lingvistic ă românești atrag aten ția asupra unor
construc
ții care nu pot fi încadrate cu claritat e ca subordonate sau coordonate. GLR II, 251
consideră coordonarea concluziv ă „la limita dintre coordonare și subordonare”. Și GALR
II, 24 apropie coordonarea concluziv ă de subordonarea consecutiv ă, deși Quirk, Leech și
Svartvik (1972: 552) pun și conjuncțiile consecutive ( so that ) în gradientul dintre subordo-
natorii „puri” și coordonatorii „puri”. De asem enea, GALR II, 24 atrage aten ția că mai
există și alte apropieri: între coordonarea adversativ ă și subordonarea opozi țională sau
subordonarea concesiv ă. Chiar Pan ă Dindelegan, Dragomirescu și Nedelcu (2010: 36),
după ce prezint ă tabelul testelor de subordonare, men ționează conectorul căci, care, prin
aplicarea testelor, „se apropie de statutul conjunc țiilor coordonatoare”. Autoarele nu iau o
poziție categoric ă în aceast ă privință, chiar dac ă pentru conectorii echivalen ți din alte
limbi, lingvi știi opteaz ă adesea pentru încadrarea lor în categoria conjunc țiilor coordona-
toare (fr. car – Bril și Rebuschi 2006: 9; engl. for – Quirk, Leech și Svartvik 1972: 552).
În lingvistica româneasc ă, ideea este exprimat ă în modul cel mai lipsit de echivoc
de Graur (1956: 132), care afirm ă că „nu exist ă limită tranșantă între coordonare și subor-
donare”, descriind în studiul s ău atât false coordonate, cât și false subordonate.
În concluzie, limita dintre coordonare și subordonare nu este atât de precis trasat ă
pe cât se credea. Aplicarea testelor din tabelul 1 este o m ăsură obiectivă de verificare a
comportamentului sintactic. În ce prive ște relațiile semantice dintre cei doi termeni impli-
cați în raportul sintactic de c oordonare/subordonare, aceste teste nu ne mai sunt de folos.
Vom adopta cadrul multimodular propus de Yuasa și Sadock (2002) și vom considera
așadar că cele două compartimente, sintaxa și semantica, î și impun, fiecare, setul de prin-

27
cipii și de interdependen țe, admițând că există posibilitatea ca, uneori, între cele dou ă
structuri interne (cea sintactic ă și cea semantic ă), să existe neconcordan țe.
De altfel, ideea aceasta nu este nou ă, ea fiind emis ă, în lingvistica româneasc ă, de
Avram (1957: 157), care vorbea de o „independen ță de ordin formal a propozi țiilor coor-
donate, care nu exclude posibilitatea existen ței unor raporturi de s ubordonare între ele”. În
susținerea acestei afirma ții, citează GLDS: 84, care stabile ște că „termenii de independen-
te, juxtapuse, coordonate se refer ă numai la forma propozițiilor”, deoarece, „din punctul
de vedere al sensului , propoziții independente, juxtapuse sa u coordonate, de exemplu, pot
prezenta o rela ție strânsă, o veritabil ă subordonare”.
Astfel se explic ă de ce toate cele trei fraze de sub (6) implic ă aceeași relație seman-
tică de finalitate între cele dou ă verbe, de și raportul sintactic dintre ele este unul de coor-
donare (6a) sau de subordonare (6c):
(6) a. Du-te și vezi!
b. Du-te de vezi!
c. Du-te s
ă vezi!
Având în vedere aceste lucruri, în interpretarea cazurilor de neconcordan ță, vom
stabili, pe baza testelor, comportamentul sintactic, implica țiile semantice constituindu-se,
cum am v ăzut, pe un alt plan, distinct și autonom fa ță de cel sintactic. Încadr ările pe care le
vom face vor fi a șadar pur sintactice.

28
3. Complementizatorul și poziția COMP.
Definiție și aspecte teoretice

Acest capitol va fi dedicat discut ării aspectelor teoretice care privesc complementi-
zatorii. Vom face o incursiune în istoria termenului complementizator , pornind de la prima
folosire a acestuia, marcând puncte importante pe acest traseu și oprindu-ne la studiile
curente. Ne vom opri la defini ția complementizatorului ca element func țional abstract și
fără înțeles propriu, al c ărui singur rol este acela de a încorpora o propozi ție în structura de
argumente a verbului. Clasa de complementizat ori la care ne vom limita în analiza noastr ă
este constituit ă din cei care ocup ă poziția de centru al proiec ției GComp, elemente cores-
punzând conjunc țiilor subordonatoare necircumstan țiale, excluzându-i pe cei care ocup ă
poziția de specificator al proiec ției GComp, și anume relativele.
Vom discuta de asemenea aspecte legate de gramaticalizarea complementizatorilor,
care presupune dou ă procese: reanaliz ă și analogie. Discu țiile teoretice de la acest punct ne
vor servi drept cadru pentru discutarea stat utului rom. de sau a rom. să.

3.1. Complementizatori, complementare și poziție COMP. Delimitarea
clasei de complementizatori

3.1.1. Gramatica generativ-transforma țională timpurie: Rosenbaum (1967 (1974)) și
Lakoff (1968)
Termenul complementizator a fost folosit pentru prima dat ă de Rosenbaum (1967
(1974)). Dintre complementizatori, sau morf eme complementizatoare (terminologia româ-
nească este preluat ă de la Niculescu 1978: 254), Ro senbaum (1967 (1974): 24-32) s-a
ocupat doar de that, for-to și POSS-ing , însă a recunoscut (Rosenbaum 1967 (1974): 32,
nota 1) și existența celorlalte elemente pe care studiile ulterioare despre complementizatori
le-au avut în vedere: complementi zatorii relativ-interogativi (WH) și complementizatorii
interogației totale ( if și whether ).
Rosenbaum (1967 (1974): 25) consider ă că însuși termenul complementizator con-
ține ideea implicit ă că acesta este o func ție a complement ării, și nu o proprietate a unei
anumite propozi ții sau a unui anumit set de propozi ții. Cu alte cuvinte, nu exist ă propoziții

29
care să includă a priori un complementizator, ci fiecare propozi ție declarativ ă poate consti-
tui structura care s ă stea la baza unui complement propozi țional1, complementizatorul fiind
introdus, în cadrul transforma țional al analizei lui Rosenbaum, în cursul deriv ării, prin
reguli de rescriere.
Gramatica generativ-transforma țională timpurie prive ște complementizatorul ca „o
marcă adăugată unei propozi ții încorporate, care indic ă faptul că această propoziție a fost
produsă prin opera ția de structur ă a grupului2” (Lakoff 1968: 20). A șadar complementiza-
torul este un element intr odus în cursul transform ării de complementizare pentru a realiza
încorporarea unei propozi ții independente în structura unui GV sau GN (cf. DSL, s.v. com-
plementizator ), introducerea lui într-o structur ă sintactică fiind o regul ă transforma țională:
transformarea de inser ție a complementizatorului (Rosenbaum 1967 (1974): 5).
După transformarea de inser ție a complementizatorului, complementele propozi țio-
nale pot suferi o transformare adi țională – transformarea de înlocuire a complementizato-
rului. Din aceast ă perspectiv ă, Lakoff 1968: 76-77 consider ă că, în structura de adâncime,
toate subordonatele latine ( și implicit și cele din alte limbi, având în vedere c ă lucrarea
autoarei reprezint ă o compara ție între latin ă, engleză și spaniolă), chiar și cele cu conjunc-
tivul, prezint ă complementizatorul quod (1a-b), înlocuit ulterior prin transformarea de
înlocuire a complementizatorului ( quod este înlocuit cu ut, iar verbului i se adaug ă termi-
nații de conjunctiv) din care rezult ă structura din (1c):
(1) a. Accidit quod Marcus Publium vidit . „S-a întâmplat c ă Marcus l-a v ăzut pe
Publius.” ( apud Lakoff 1968: 76)
b. Volo quod Marcus it
. „Vreau c ă Marcus pleac ă.” (apud Lakoff 1968: 77)3
c. Volo ut Marcus eat. „Vreau ca Marcus s ă plece.” ( apud Lakoff 1968: 76)

1 Pentru a evita confuziile care s-ar putea crea în limba român ă, am ales s ă traducem prin complement propo-
zițional sintagma englezeasc ă complement clause . Prin complement propozi țional înțelegem orice subordo-
nată care ocup ă o poziție argumental ă a regentului.
2 Terminologia româneasc ă folosită în lucrările transforma ționale este structură a frazei (cf. Pană Dindelegan
1974: 179, „reguli de structur ă a frazei”). Având în vedere c ă, în cadrul generativist, teremnul phrase este
tradus prin grup (noun phrase – grup nominal, verb phrase – grup verbal etc.) și pentru a evita ambiguitatea
terminologic ă, în lucrarea noastr ă am tradus phrase structure prin structura grupului .
3 În acest exemplu, Bresnan (197 2: 101-102, nota 3) consider ă că, în structura de adâncime, verbul din
subordonat ă este la viitor, verbele care exprim ă dorința neacceptând prezentul în subordonatele lor. Ea
admite existen ța unei reguli care suprim ă viitorul dup ă astfel de verbe (viitor pe care ea îl presupune expri-
mat sub forma unui verb dominat de verbul regent și care domin ă verbul subordonat).

30
Astfel, în viziunea generativ-transforma țională timpurie, structurile cu diver și com-
plementizatori ( that, for-to , POSS-ing – pentru englez ă, quod , ut, accusativus cum
infinitivo – pentru latin ă) nu se disting una de alta la nive lul structurii de adâncime, ci
numai în urma transform ărilor.
Selecția complementizatorului se supune unor restric ții impuse de verbul regent.
Această afirmație presupune c ă, în lexicon, verbele sunt marcate cu anumite tr ăsături de
reguli (engl. rule features ), care indic ă tipul de complementizator pe care transformarea de
inserție a complementizatorului trebuie s ă-l insereze în complementul propozi țional (Ro-
senbaum 1967 (1974): 28-29). Din perspectiva acestor tr ăsături, Rosenbaum (1967 (1974))
opune pe that celorlalți doi complementizatori ( for-to și POSS-ing ), caracteristic lui that
fiind faptul c ă nu este selectat niciodat ă de verbe care subordoneaz ă complemente propozi-
ționale dominate de un nod GV (Rosenbaum 1967 (1974): 27), în cadrul complement ării
grupului verbal (terminologia româneasc ă este preluat ă din Pană Dindelegan 1974), ci doar
de verbe care subordoneaz ă complemente propozi ționale dominate de un nod GN, în ca-
drul complement ării grupului nominal4. Prin urmare, selec ția de către verb a complementi-
zatorului se realizeaz ă la nivelul transform ării de inser ție a complement izatorului, care
stipulează că verbul trebuie s ă conțină un anumit set de tr ăsături ale complementizatorului,
care trebuie s ă apară în complementul propozi țional.

4 Rosenbaum (1967 (1974)) stabile ște două tipuri de complement ări: complementarea grupului nominal, în
care complementele propozi ționale sunt dominate imediat de un nod GN (arborii I și II), și complementarea
grupului verbal, în care complementele propozi ționale sunt dominate imediat de un nod GV (arborele III) (cf.
Pană Dindelegan 1974: 30, nota 30).
I. P II. P III. P
GN GV GN GV GN GV

Det N P V GN V P
D e t N P
Caracteristic complementelor propozi ționale care prezint ă primul tip de complementare este faptul c ă se pot
pasiviza, comportându-se ca un GN tipic (ib) și pot intra în construc ții de tip pseudocleft (ic) (Rosenbaum
1967 (1974): 14):
(i) a. Columbus demonstrated that the world is not flat. (apud Rosenbaum 1967 (1974): 11)
b. That the world is not flat was demonstrated by Columbus. (apud Rosenbaum 1967
(1974): 11)
c . What Columbus demonstrated was that the world is not flat.

31
3.1.2. Bresnan (1972)
Conceperea procesului de in serare a complementizatorului într-un complement pro-
pozițional ca rezultat al unei transform ări a fost numit de Bresnan (1972: 10) „ipoteza
transforma țională”. Bresnan (1972: 9-28) demonstreaz ă caracterul inadecvat al acestei
ipoteze ca model de generare a struct urilor cu complement izator. Autoarea arat ă că insera-
rea complementizatorilor printr-o transformare contravine înse și principiilor gramaticii
generativ-transforma ționale, deoarece transformarea de inser ție a complementizatorilor nu
se aplică în cadrul ciclului transforma țional care ac ționează asupra complementului propo-
zițional, ci în cadrul ciclului care ac ționează asupra propozi ției care domin ă acest comple-
ment propozi țional, iar aceasta violeaz ă condiția general ă a transform ărilor, și anume c ă
acestea pot elimina material morfologic din propozi țiile încorporate, dar nu pot ad ăuga.
Prin urmare, autoarea propune o teorie alternativ ă – „ipoteza structurii grupului”
(engl. phrase structure hypothesis ) – în care complementizatorii sunt specifica ți în structu-
ra de adâncime prin intermediul unei reguli de structur ă a grupului (2). Pentru prima dat ă,
Bresnan (1972: 13) introduce si mbolul COMP, care reprezint ă nodul din structura de
adâncime care domin ă complementizatorii. Un exemplu de structur ă de adâncime în con-
cepția lui Bresnan (1972) este dat în (3).

(2) 3 → COMP P
(3) P

GN GV
N P a șocat întreaga lume
COMP P faptul
5 că Maria și-a omorât mama

5 Pentru limba englez ă, centrul proiec ției GN care domin ă complementul propozi țional este un pronume
notat conven țional prin [it] (iia), care poate fi suprimat (iib) în cadrul transform ării opționale de suprimare a
pronumelui (Rosenbaum 1967 (1974)):
(ii) a. They doubt it that you will go. (apud Rosenbaum 1967 (1974): 34)
b . They doubt that you will go. (apud Rosenbaum 1967 (1974): 34)

32
Bresnan (1972: 9, 13) critic ă și ideea prevalent ă în acea vreme c ă elementele care
îndeplinesc rolul de comp lementizatori nu au con ținut semantic propriu și nici o func ție
sintactică semnificativ ă, considerând c ă, în ciuda a ceea ce s-a spus despre ei, aceste parti-
cule nu sunt vide semantic și nesemnificative din punct de vedere sintactic. Introducerea
complementizatorilor în st ructura de adâncime prezint ă avantajul posibilit ății de a le con-
feri și valoare semantic ă. Iar aceasta se transpune în faptul c ă o anumit ă categorie de verbe
prezintă diferențe de sens în func ție de complementizatorul se lectat (Bresnan 1972: 14-15).
De asemenea, Bresnan (1972: 14) atrage aten ția asupra faptului c ă prezența com-
plementizatorilor în structur a de adâncime face inutil ă recurgerea la tr ăsăturile de reguli:
din moment ce complementizatorii sunt specifica ți în structura de adâncime, verbele sunt
subcategorizate pentru un anumit tip de complement propozi țional pe care îl accept ă, iar
relația acestuia cu verbul poate depinde de sensul complementizatorului.

3.1.3. Lingvistica transforma țională româneasc ă (Pană-Dindelegan 1974, 1976, Nicu-
lescu 1978)
Pană Dindelegan (1974) nu adopt ă distincția lui Rosenbaum (1967 (1974)) între
cele două tipuri de complement ări, acceptând un singur tip – complementarea grupului
nominal (aceea și poziție este adoptat ă și de Bowers 19686 sau de Niculescu 1978). Dife-
rența care prive ște gramaticalitatea construc țiilor cu nominalul exprimat const ă în caracte-
rul opțional (4) sau obligator iu (5) al transform ării de suprimare a nominalului, în structura
de adâncime toate complementele propozi ționale prezentând aceea și configura ție, în care
nominalul este prezent (Pan ă Dindelegan 1974: 30, nota 30).
(4) Știu (faptul) c ă nimeni nu a venit.
(5) a. *Ion îndrăznește faptul s ă plece.
b. Ion îndrăznește să plece.
În Pană Dindelegan (1976), autoarea îns ă își rafineaz ă poziția, considerând c ă o ge-
neralizare de acest fel nu surprinde, de exemplu, diferen ța dintre complementizatorii regi-
zați de verb (care intr ă în subcategorizarea verbului) și cei care nu sunt regiza ți, verbul

Pentru limba român ă, acest centru este un substantiv cu tr ăsăturile [+ Indef] [+ Abstract], de tipul faptul
(Pană Dindelegan 1974), a c ărui suprimare poate fi op țională sau obligatorie (vezi infra , 3.1.3.).
6 Bowers (1968: 88) aduce argumente c ă „toate P' sunt dominate de un GN”.

33
având libertatea de a alege între mai mul ți complementizatori. De a ceea, autoarea este de
părere că adoptarea sau nu a distinc ției între cele dou ă tipuri de complement ări propuse de
Rosenbaum (1967 (1974)), și implicit considerarea anumitor structuri fie ca structuri de
bază, fie ca structuri de adâncime, este o chestiune de „decizie”, fiecare op țiune prezentând
avantaje și dezavantaje (Pan ă Dindelegan 1976: 68-70).
Totuși cele dou ă tipuri de complement ări nu se suprapun perfect în viziunea celor
doi autori. Astfel, la Rose nbaum (1967 (1974)), distinc ția dintre cele dou ă tipuri de com-
plementări presupune ni ște „teste” (pasivizarea și propozițiile de tip pseu docleft), iar com-
plementizatorul that nu poate ap ărea în contextul complement ării grupului verbal. La Pan ă
Dindelegan (1976), distinc ția aceasta se bazeaz ă pe capacitatea verbului de a regiza sau nu
complementizatorul (verbul neputându- și manifesta constrâ ngerile „la distan ță”, adică în
structura cu nominal), complementarea grupul ui verbal incluzân d verbe care selecteaz ă
univoc un complementizator, iar complementar ea grupului nominal in cluzând verbe care
pot selecta mai mul ți complementizatori. Din aceast ă perspectiv ă, pentru Pan ă Dindelegan,
complementizatorul că poate ap ărea și în contextul complement ării grupului verbal, dac ă
este regizat de verb (de exemplu, reiese că …).
În lucrarea de fa ță, nu vom adopta distinc ția propusă de Rosenbaum (1967 (1974)),
ci vom urma pozi ția din Pan ă Dindelegan (1974) și Bowers (1968), și anume c ă nu există
decât un tip de complementare – a grupului nominal, pozi ție confirmat ă și de studii recen-
te, cum ar fi cel al lui Arsenijevi ć (2009), care argumenteaz ă că, în ce prive ște complemen-
tele propozi ționale finite, acestea sunt un tip special de relative. Consider ăm însă că a
existat cândva și complementarea grupului verbal, acest tip de complementare stând la
originea seriilor de verbe care au dat na ștere predicatelor complexe ( a începe s ă, a apuca
să, a lăsa să etc.). Astfel, indicativul a fost și este modul verbal tipic pentru complementa-
rea grupului nominal, iar conjunctivul a fost ini țial modul verbal tipic pentru complemen-
tarea grupului verbal, dar, de-a lungul timpului, a fost atras și el în cel ălalt tip de
complementare, care a devenit astfel unicul tip de complementare. Vom demonstra mai jos
acest lucru.
Din punct de vedere etimologic, distinc ția dintre cele dou ă tipuri de complementare
a avut relevan ță. Astfel, rom. că își are originile în lat. quod , o formă de acuzativ neutru a
pronumelui relativ qui (Dragoș 1995: 35; cf. Ernout și Meillet 2001, s.v. quod ; vezi infra
3.2., 4.1.1.), deci se constituie înc ă de la început ca un element de complementare a grupu-
lui nominal. A șa se explic ă tocmai apari ția lui quod/că, și nu a unui alt complementizator,
în astfel de contexte (sub dominan ța unui nod GN) și imposibilitatea apari ției aceluia și

34
element în completive dominate de un nod GV. Tot aceasta explic ă și stabilitatea lui
quod > că în subordonatele cu indi cativul (care presupune fapte reale sau sigure), pe când,
în cazul conjunctivului, inventarul de construc ții și de complementizatori a variat de-a lun-
gul timpului, de la simpla paratax ă de tipul uolo facias (cf. Ernout și Thomas 1959: 291; în
opinia lui Iliescu 1960, aceast ă construcție stă, de fapt, la baza subordonatelor conjunctiva-
le române ști, vezi infra 4.2.1.) la construc țiile cu ut, ne, quin, quominus în latină, cum în
româna veche, ca în româna veche și cea actual ă.
Subordonatele conjunctivale au fost atrase din ce în ce mai mult în sfera acestui tip
de complementare pe m ăsură ce s-a trecut de la simpla paratax ă din latina veche la crearea
complementizatorilor-tip din limbile moderne ( que/che construiți în context romanic și cu
indicativul, și cu conjunctivul, sau cei doi complementizatori distinc ți din limba român ă –
că și ca7). În trecerea de la latin ă la român ă a existat astfel un proces treptat de modificare
a tipului de complementare, care a fost determinat de cel pu țin cinci factori: (a) existen ța,
încă din latină, a unor verbe care acceptau construc ții și cu indicativul, și cu conjunctivul
(accidit quod/ut , fit quod/ut etc., cf. Ernout și Thomas 1959: 296-297, 304), construc ții
continuate și în român ă (s-a întâmplat c ă/ca), (b) existen ța, în latin ă, a unor verbe care
acceptau atât subordonate conjunctivale, cât și subordonate infinitivale înlocuite ulterior
prin subordonate cu quod (dico, decerno , persuadeo etc.; cf. Ernout și Thomas 1959: 303),
înlocuire care a atras astf el în sfera complement ării grupului nominal și construc țiile sino-
nime cu conjunctivul, (c) faptul c ă, în latină, conjunctivul nu a avut niciodat ă un statut
exclusiv, el fiind adesea în concuren ță cu infinitivul (cf. Ernout și Thomas 1959: 301), (d)
faptul că subordonatele conjunctivale cu ut/ne din latină dezvoltă în mod curent un corela-
tiv pronominal de tipul id, hoc, illud (Ernout și Thomas 1959: 302-303) și (e) constituirea,
în limba român ă, a unei conjunc ții-tip pentru conjunctiv – ca – tot cu rădăcini pronominale
(quia este, conform lui Drago ș 1995: 113, o form ă de neutru plural a pronumelui interoga-
tiv/nehotărât quis, quid; cf. Ernout și Meillet 2001, s.v. quia, Ernout și Thomas 1959: 293),
care în limba vorbit ă poate apărea în toate contextele conjunctivale.
Un reflex al acestui context special car e a putut favoriza trecerea subordonatelor
conjunctivale din domeniul complement ării grupului verbal în cel al complement ării gru-
pului nominal este și faptul c ă, în ciuda imposibilit ății apariției unui nominal de tipul

7 În lucrarea de fa ță, consider ăm că să nu este complementizator, ci o simpl ă marcă a conjunctivului, un afix
care face parte din grupul verbal, al ături de altele (clitice, nega ție, semiadverbe), complementizatorul-tip
pentru conjunctiv în româna actual ă fiind ca (pentru discu ții, vezi infra 4.2., 5.1.1.). În româna veche îns ă, nu
exista un complementizator-tip, subordonatele completive conjunctivale fiind introduse prin cum, ca sau de.

35
faptul în contexte ca (6-8a), limba român ă vorbită păstrează totuși posibilitatea construc ți-
ei, neacceptat ă de norma literar ă, cu că sau ca + conjunctivul (6-8b).
(6) a. *Eu zic faptul c ă/ca să mergem.
b. Eu zic că/ca să mergem.
(7) a. *Judecătorul a hot ărât faptul c ă/ca să nu mă apropii la mai pu țin de 1 ki-
lometru de ea.
b. Judecătorul a hot ărât că/ca să nu mă apropii la mai pu țin de 1 kilometru
de ea.
(8) a. *M-a convins de faptul c ă/ca să mă duc cu el.
b. M-a convins c ă/ca să mă duc cu el.
În lumina celor de mai sus, propunem modificarea explica ției pe care Pan ă Dinde-
legan (1974) o g ăsește pentru diferen ța dintre structurile de suprafa ță
care prezint ă sau nu
un nominal – și anume caracterul obligatoriu /facultativ al transform ării de suprimare a
nominalului. Consider ăm că, în structura de adâncime, toate subordonatele completive
conțin un nominal ( faptul ) și un complementizator ( că, ca sau, în alternan ță, ambele, în
funcție de subcategorizare). Diferen ța stă în faptul c ă, pentru subordonatele indicative,
transformarea de suprimare a nominalului este op țională (și însoțită obligatoriu, acolo unde
este cazul, de transformarea de suprimare a prepozi ției), iar transformarea de suprimare a
complementizatorului este interzis ă, în timp ce, pentru subor donatele conjunctivale, trans-
formarea de suprimare a nominalului este obl igatorie, iar transfor marea de suprimare a
complementizatorului este interzis ă (în cazul în care complementizatorul nu este adiacent
verbului din subordonat ă) sau opțională (în cazul în care complementizatorul și verbul
subordonat sunt în strict ă adiacență). Pentru româna literar ă, în aceast ă ultimă situație, și
transformarea de suprimare a complementi zatorului este obligatorie (tabelul 3).

Transform ările de suprimare
a nominalului/prepozi ției
(acolo unde este cazul) Transformarea de suprimare
a complementizatorului
nonadiacen ță adiacen ță
Subordonatele
cu indicativul opționale interzis ă
Subordonatele
cu conjunctivul obligatorii interzis ă op țională (obligatorie)
Tabel 3. Diferen țe între subordonat ele indicative și conjunctivale în ce prive ște transform ările

36
În ce prive ște faptul c ă selecția complementizatorului este controlat ă de verbul re-
gent, pentru Pan ă Dindelegan (1974, 1976), doar complementizatorii că și ca8 intervin în
subcategorizarea verbului, spre deoseb ire de complementizatorul interogativ dacă, a cărui
apariție este controlat ă de prezen ța în subordonat ă a trăsăturii [+ Int] (int erogativ). În grila
de subcategorizar e a verbului intr ă doar trăsătura în sine, nu și complementizatorul, care în
limba veche putea lipsi, tr ăsătura [+ Int] fiind realizat ă uneori și prin inversiunea verb-
auxiliar (9a-b) sa u verb-clitic (9c).
(9) a. Și eu, viind acum aicia la l ăzăret, am întrebat
pe comisarul pentru jup ăn
Cărstea, scrisu-l-au , și așa mi-au spus c ă nu l-au scris. (SN 1748, 104)
b. Să mă înștiințezi cu ce pre ț s-ar putea vinde cofa acolo și putea-s-ar
cheltui toat ă suma ori mai pu țin. (SN 1788, 126)
c. I-au întrebatu pre toți: iaste-le cu voia tuturor s ă le fie domnu? (UL 83)
Totuși, Pană Dindelegan (1976: 193) subliniaz ă că nu întotdeauna selec ția comple-
mentizatorului este controlat ă de regimul verbului anterior, ci, în cazul verbelor care admit
ambii complementizatori ( că și ca), alegerea unuia sau a al tuia este explicabil ă semantic și
reflectă opoziția de modalitate real/pos ibil (cf. Bresnan 1972: 14-15).
De asemenea, verbele care selecteaz ă conjunctivul pot avea și restricții suplimenta-
re de construc ție, în sensul c ă subiectele celor dou ă verbe trebuie s ă fie identice. Asemenea
restricții nu sunt predictibile, de aceea ele trebuie sp ecificate în lexicon pentru fiecare verb,
ca trăsătură sintactică idiosincratic ă (Pană Dindelegan 1974: 48).

3.1.4. Cadrul generativ-minimalist (Cho msky 1997 (1995), Cornilescu 1996, 2003,
Noonan 2007 etc.)
Teoria guvern ării și a legării a avut ca rezu ltat important no țiunea de endocentrici-
tate. Aceasta a înlocuit tradi ția gramatical ă care considera subiectul și predicatul p ărți prin-
cipale ale propozi ției, de importan ță egală. Astfel, centrul propozi ției este flexiunea
(Flexș). Când în propozi ție sunt prezente și modale, ele pot urca mai sus de Flexș, în Cș

8 Pentru Pan ă Dindelegan (1974, 1976), complementizatorii relevan ți în subcategorizar ea verbului sunt că și
să. Având în vedere concep ția noastră (vezi supra 3.1.3., nota 7), complementizatorul-tip pentru conjunctiv
este ca, de aceea, în ce prive ște subcategorizarea, singurele conjunc ții pertinente sunt că și ca.

37
(centrul proiec ției GComp) (cf. Cornilescu 2003: 27). Aceasta a dus la urm ătoarea arhitec-
tură a propozi ției (Cornilescu 2003: 31):

(10) GComp > GFlex > V auxș > GV
În studiile generativiste recen te, structura de mai sus s-a generalizat, orice propozi-
ție fiind considerat ă un GComp care are ca centru de gr up un complementizator C (Chom-
sky 1997 (1995): 54-55), poate avea un specificator și trebuie neapărat să aibă un
complement – un grup propozi țional dominat de alt ă categorie func țională: F (flexiunea).
În propozi țiile principale, pozi ția complementizatorului nu este realizat ă decât în
contexte speciale. În limba englez ă, de exemplu, pozi ția Cș poate fi ocupat ă atât de un
complementizator, cât și de verbe modale sa u auxiliare în enun țuri interogative, care pre-
supun inversiunea modalului/auxiliarului cu subiectul:
(11) Should John go?
Atunci când este prezent un complementi zator, inversiunea nu mai este posibil ă
deoarece atât complementizatorul, cât și modalul/auxiliarul concureaz ă pentru aceea și
poziție sintactic ă, ceea ce atrage negramaticalitatea exemplului (12b):
(12) a. John wondered whether his dad would get home in time for dinner.
b. *John wondered whether would his dad get home in time for dinner.
Exemple de complementizat ori non-nuli în propozi ții principale se g ăsesc și în lim-
bile romanice, atunci când anumite enun țuri, independente de altfel, au în pozi ție inițială
un complementizator:
(13) Qu’elle este belle!
(14) ¡Que vengan todos!

Chiar și limba român ă prezintă astfel de exemple, mai des cu elemente rela-
tiv-interogative (15-17), dar și cu complementizatori (18):

(15) Ce zi însorit ă!

38
(16) Cât de frumoas ă ești astăzi!
(17) Cum le știi tu pe toate!
(18) Că multe mai sunt și la casă! Nu-i una, s ă dau și să scap. (Vlahuță, Vifor )
În ce prive ște propozi țiile subordonate, diversele el emente subordonatoare pot ocu-
pa diferite pozi ții în GComp. În cazul complementelor propozi ționale, centrul proiec ției
GComp este cel care este umplut cu material lexical (complementizatorii); în cazul relati-
velor, specificatorul este cel care este umpl ut cu un element WH (c f. Cornilescu 2003: 58).
Dacă specificatorul nu este vid, atunci niciun element nu poate ocupa pozi ția Cș, condi ție
cunoscută ca Filtrul Complementizator Dublu Umplut (Chomsky 1997 (1995): 56).
Cât despre complementizatori, ca elem ente lexicale subordonatoare, Cornilescu
(1996: 70) face distinc ția între ace știa și ceilalți conectori, definind complementizatorul
drept „un element extrem de abstract și virtual lipsit de în țeles, cum ar fi that și for, al
cărui singur rol este acela de a transforma o propozi ție independent ă într-una dependent ă
de un predicat”. Având în vedere defini ția de mai sus a complementizatorului, Noonan
(2007: 55) merge pân ă
acolo, încât include în categoria complementizatorilor orice cuvânt,
particulă, clitic sau afix a c ărui/cărei funcție este aceea de a identifica o propozi ție drept
complement.
Complementizatorii difer ă crucial de alte conjunc ții subordonatoare prin faptul c ă
nu atribuie rol tematic propozi țiilor subordonate pe care le in troduc (Cornilescu 1996). În
schimb, primesc rol tematic de la predicatele care îi subordoneaz ă (Cornilescu 2003: 58).
Acesta este una dintre tr ăsăturile care apropie grupul comp lementizatorului de grupul
determinantului. Alte tr ăsături comune ale celor dou ă grupuri sunt faptul c ă ocupă poziții
argumentale ale predicatelor și că acceptă aceleași substitute pronominale: aceasta, aceea
(Cornilescu 2003: 58-59). Exist ă însă și o deosebire important ă: grupul complementizato-
rului, spre deosebire de grupul determinan tului, nu este marcat cazual, ceea ce înseamn ă că
depinde mai mult de factori ce țin de discurs decât de factor i sintactici, putând coda func ții
discursive, cum ar fi topicul și focusul (Cornilescu 2003: 59).
Apropierile dintre cele dou ă grupuri au dus la conceperea complementizatorilor, în
studii recente, ca elemente de tip nominal, și nu categorii func ționale ale verbului (Kayne
2008, Arsenijevi ć 2009, Roussou 2010, Manzini și Savoia 2011). Diferen țele de interpreta-
re țin de faptul c ă Arsenijevi ć (2009) și Kayne (2008) v ăd în complementizatori elemente
relative, care sunt legate de un centru de grup din pozi ția de complement, pe când Roussou
(2010) și Manzini și Savoia (2011) consider ă complementizatorii drept însu și centrul

39
grupului, luând propozi ția subordonat ă drept complement. Astfel, pentru Manzini și Savoia
(2011: 17), într-o structur ă cu un complement propozi țional, verbul regent ia drept com-
plement un grup nominal al c ărui centru este complementizat orul, care, la rândul lui, ia
drept complement propozi ția subordonat ă.
Arsenijevi ć (2009: 46-47), pe de alt ă parte, consider ă că, la fel ca interogativele sau
relativele, și complementele propozi ționale denot ă o variabil ă, care corespunde specifica-
torului proiec ției GForță aflate imediat sub centrul proiec ției GComp (cf. Manzini și
Savoia 2011:18). Centrul grupului nominal în car e este integrat grupul complementizatoru-
lui este o expresie nominal ă ce conține o trăsătură a forței (de exemplu: afirmația, întreba-
rea, porunca etc.) în concordan ță cu trăsătura forței subordonatei, car e se relativizeaz ă și
se încorporeaz ă în nominal. Autorul reanalizeaz ă verbele care admit complemente propozi-
ționale ca verbe care includ în structura lor un nominal u șor (engl. light nominal ) abstract,
pe tiparul a afirma > a face afirma ția, a întreba > a pune întrebarea , a crede > a avea
credința etc.
Noi vom opera cu defini ția restrâns ă a complementizatorului, conform c ăreia acesta
servește la încorporarea propozi țiilor independente în pozi ții argumentale ale regentului,
concept care se suprapune peste mai vechiul concept de conjunc ție subordonatoare
necircumstan țială. Cât despre studiile rece nte care presupun o natur ă nominală a comple-
mentizatorilor, ele confirm ă încă o dată o intuiție a gramaticii generative timpurii, în vari-
anta transforma țională, conform c ăreia complementarea verbal ă implică, de fapt, un grup
nominal. Motive și de ordin etimologic ne determin ă să adoptăm linia de argumenta ție a
lui Kayne (2008) și Arsenijevi ć (2009) și să considerăm complementele propozi ționale ca
un tip special de relative.

3.1.5. Teoria GComp scindat („split CP”).
Nu putem p ărăsi discuția despre complementizatori f ără să amintim studiul impor-
tant al lui Rizzi (1997).
După cum GFlex s-a scindat într-o serie de proiec ții funcționale (Acord, Timp, As-
pect), Rizzi (1997) consider ă că nici GComp nu exprim ă o singură poziție indivizibil ă, ci
putem vorbi de un sistem, sau domeniu al complementizatorului. Având în vedere c ă acest
domeniu al complementi zatorului este interfa ța dintre con ținutul propozi țional (exprimat
de GFlex) și structura supraordonat ă a frazei, trebuie s ă presupunem c ă el exprim ă cel
puțin două tipuri de informa ții, una orientat ă spre exterior, cealalt ă orientată spre interior.
Acest sistem binar este numit For ță-Finit (Rizzi 1997: 283-285). For ța reprezint ă limita

40
superioară a domeniului complementizatorului (cea care face leg ătura cu structura supra-
ordonată), Finit reprezint ă limita inferioar ă (cea care face leg ătura cu GFlex).
În Forță se află complementizat orii care exprim ă tipul de propozi ție: întrebare,
declarație, exclama ție, propozi ție relativă, comparativ ă etc. (de exemplu, la transpunerea
vorbirii directe în vorbire indirect ă, fiecare tip de enun ț cere un anumit
complementizator: enun țurile asertive îl cer pe că, enunțurile interogative îl cer pe dacă,
enunțurile imperative îl cer pe să, iar enun țurile exclamative îl cer pe cum de – GBLR:
343). Ideea fusese emis ă încă din 1991, când Cheng argumenta c ă tipul de subordonat ă
trebuie să fie indicat înainte de Flex, fie în Cș, fie în [Spec, GComp], cele dou ă poziții
fiind astfel un fel de „indicatori ai for ței” (Cheng, L. L.-S. On the typology of wh-
questions , MIT [teză de doctorat], 1991, c itat în Chomsky 1997 (1 995): 69). Rizzi duce
însă mai departe aceast ă idee, stipulând prezen ța celor dou ă capete func ționale – For ță și
Finit.
În Finit sunt complementizatorii ce exprim ă tipul de con ținut al proiec ției GFlex pe
care o guverneaz ă: finit/non-finit (a șa-numitul „acord” între Comp și Flex). Astfel, în
engleză, that se combin ă doar cu un verb cu flexiune de timp, iar for doar cu infinitiv.
Un al doilea sistem exprimat în domeniul complementizatorului este sistemul
Topic-Focus. Topicul reprezint ă acel „element antepus, separat în general de restul propo-
ziției printr-o «intona ție de tip virgul ă» și care exprim ă în mod normal informa ția veche,
cumva disponibil ă și proeminent ă în discursul precedent” (Rizzi 1997: 285), despre care se
face un comentariu ce introduce informa ția nouă. Focusul reprezint ă „elementul antepus
care poart ă accentul focal și care introduce informa ția nouă, în timp ce propozi ția deschis ă
exprimă informația oferită contextual” (Rizzi 1997: 285).
Acest sistem Topic-Focus se presupune c ă este prezent într-o structur ă frazală nu-
mai dacă este „cerut”, adic ă numai atunci când exist ă un constituent cu tr ăsături de topic
sau de focus. Dac ă este activat, sistemul Topi c-Focus va trebui automat s ă fie încadrat în
sistemul For ță-Finit, neexistând alt ă posibilitate, deoarece acesta marcheaz ă, prin cele dou ă
capuri ale sale, limita domeniului complementi zatorului. Rizzi (1997: 28 8) ajunge astfel la
configura ția din (19):
(19) … Forță … (Topic) … (Focus) … Fin GFlex
Rizzi (1997: 295-297) aduce argumente c ă, în interiorul sistemului For ță-Finit, pot
exista mai multe proiec ții GTopic, îns ă un singur GFocus, iar aceste proiec ții GTopic pot

41
preceda sau succeda proiec ția GFocus. Autorul modific ă astfel configura ția precedent ă,
ajungând la arbor ele din (20).
(20) GFor ță

Forță° GTopic*
Topic° GFocus Focus° GTopic* Topic° GFinit
Finit° GFlex
În baza acestei configura ții, Rizzi ajunge la urm ătoarea concluzie: „Dovezi distri-
buționale clare sugereaz ă că pronumele relative sunt în specificatorul capului For ță, în
timp ce pronumele interogative din întreb ările principale concureaz ă cu sintagmele focali-
zate pentru specificatorul capului Focus. Complementizatori ca that, que etc. sunt în For ță°
(atunci când este activat câmpul Topic- Focus), iar complementizatorii prepozi ționali
romanici sunt în Fi n°” (Rizzi 1997: 325).
Plecând de la aceast ă structură a domeniului complementizatorului, Hill (2002a)
analizează complementizatorii române ști actuali. Aplicând diverse teste, ea arat ă că toți
complementizatorii ( că, ca, de) ocupă poziția Finit° din proiec ția GFinit, aflându-se ierar-
hic sub conectorii relativi și interogativi.
9 Dacă, în schimb, inserând în fraz ă interogative

9 Română diferă astfel de italian ă, unde complementizatorul che ocupă poziția Forță a proiecției GForță, iar
complementizatorul di ocupă poziția Finit a proiec ției GFinit (Rizzi 1997, Hill 2 004). Aceasta ar fi, conform
lui Hill (2004), o tr ăsătură balcanică a limbii române, f ăcând parte dintr-un contrast tipologic mai larg între

42
indirecte totale, ocup ă poziția Forță din proiec ția GForță. În prezen ța unei proiec ții GForță,
trăsăturile Topic și Focus se pot muta în domeniul GComp (21a), pe când în prezen ța
celorlalți complementizatori acest lucr u nu este posibil, cele dou ă trăsături rămânând în
cadrul proiec ției GFlex, la limita stâng ă a acesteia (21b):
(21) a. Mă întreb dac ă nu cumva spre vest s ă mă orientez. (apud Hill 2002a:
240) b. Spunea că pe fete cineva ATUNCI le-ar fi chemat (nu acum). (apud Hill
2002a: 232)
Pornind de la aceea și structur ă a domeniului complement izatorului, Stan (2007)
consideră că, în limba român ă, complementizatorul ca … să este compus, ca ocupând
poziția Forță, iar să, poziția Finit. Spre deosebire de Hill (2002a), Stan consider ă că ș
i
complementizatorul că ocupă poziția Forță: „ca alterneaz ă, în proiec ția forței, cu alți com-
plementizatori, mar când tipul propozi ției – nonasertiv/asertiv: Mă tem ca întrebarea mea
să nu te supere [nonasertiv], Știu că întrebarea mea o s ă te supere [asertiv]. […]
Topicalizarea/focali zarea nu se realizeaz ă în fața lui ca, ceea ce arat ă că acesta marcheaz ă
limita (superioar ă sau stâng ă a) proiec ției complementizatorului, ca și conjuncția că” (Stan
2007: 456).

3.2. Gramaticalizarea complementizatorilor
Se recunoa ște în general c ă una dintre particularit ățile limbii vorbite este parataxa,
intonația servind de multe ori ca mijloc de realizare a dependen ței în cadrul frazei. Odat ă
cu apariția hipotaxei, limba a trebuit s ă gramaticalizeze mijloace pentru exprimarea diver-
selor raporturi de subordonare. În limba latin ă, hipotaxa apare înc ă din secolul al III-lea
î.Hr., când se dezvolt ă toate tipurile de subordonate. Faptul c ă pronumele relative au radi-
cale identice în diverse limbi indoeuropene este un indice al faptului c ă hipotaxa a fost
caracteristic ă inițial interogativelor indirecte și relativelor (Edelstein, Frida (f.a.), Curs de
limba latin ă. Sintaxa , curs dactilografiat, citat în Dragoș 1995: 35).
Gramaticalizarea este un fenomen care poate fi în țeles ca procesul prin care forme
lexicale devin forme gramaticale, dar și procesul prin care forme deja gramaticalizate

limbile romanice și cele balcanice, ale c ăror tipare din limita stâng ă a propozi ției sunt diferite în ce prive ște
strategiile de topicalizare și de focalizare și aplicarea avans ării verbului în C.

43
primesc noi func ții gramaticale (Schreiber 2010: 3) sau, în alt ă exprimare, forme deja
gramaticale devin și mai gramaticale (Rotaetxe 2006: 229).
Cele două mecanisme importante implicate în pro cesul de gramaticalizare, în spe-
cial în zona morfologiei și a sintaxei, sunt reanaliza și analogia (Hopper și Traugott
2008: 39). Reanaliza este reponsabil ă de inova ția lingvistic ă, analogia – de r ăspândirea
acesteia.
Hopper și Traugott (2008: 50-58) arat ă că reanaliza presupune ca interlocutorul s ă
perceapă o formă ca având o structur ă diferită și un sens diferit de cele transmise de locu-
tor. Reanaliza este ascuns ă până în momentul în care sunt depistabile anumite modific ări
de formă. În acest sens, reanaliza se define ște ca „o schimbare în structura unei expresii
sau a unei clase de expresii care nu implic ă o modificare imediat ă sau intrinsec ă a manifes-
tării ei de suprafa ță” (Langacker, Ronald W., „Syntactic reanalysis”, în Charles N. Li (ed.),
Mechanisms of Syntactic Change , Austin, University of Texa s Press, 1977, 57-139, citat în
Hopper și Traugott 2008: 51). Din aceast ă perspectiv ă, în opinia autorilor, schimb ările
implicate de reanaliz ă sunt la nivelul structurii ierarhice, al etichetelor categoriale, al rela ți-
ilor gramaticale și al coeziunii (locul de st abilire a limitelor grupului).
O precondi ție pentru reanaliz ă este ca respectiva construc ție să fie „ambigu ă din
punct de vedere structural, astfel încât s ă fie posibile cel pu țin două analize sintactice
pentru o anumit ă construc ție” (Schreiber 2010: 3). Ambiguitatea sintactic ă se produce
treptat, existând, în tr ecerea de la un stadiu la altul, o perioad ă de „suprapune re” (Rotaetxe
2006: 229), de coexisten ță a celor dou ă unități – cea veche și cea nouă.
Dacă reanaliza este mecanismul principal implicat în gramaticalizare și presupune
o schimbare pe axa sintagmatic ă, analogia presupune o schimbare pe axa paradigmatic ă
(Hopper și Traugott 2008: 64), favor izând extinderea schimb ării generate de reanaliz ă.
Însă, în timp ce doar reanaliza creeaz ă structuri noi, rolul analogi ei este important, deoare-
ce structurile rezultate prin an alogie, fiind vizibile, sunt un prim semn al unui proces de
reanaliză (ibidem ).
Așadar, din punct de vedere istoric, compleme ntizatorii se pot gramaticaliza din di-
verse elemente: pronume, conjunc ții, adpozi ții sau mărci cazuale și, rar, verbe (Noonan
2007: 57) și pot semăna cu elementele înc ă folosite cu acest rol. Pe o scar ă a gramaticaliz ă-
rii, care are, la extrema stâng ă, complementizatori cu în țeles lexical și formă pline, iar la
extrema dreapt ă, înțeles lexical și formă reduse, cei care au leg ătură cu termeni cu con ținut
lexical plin (substantive și verbe) se afl ă la stânga, cei care au leg ătură cu elemente func ți-
onale (determinan ți sau pronume) se afl ă la mijloc, iar cei care au leg ătură cu funcții mai

44
abstracte (forme modale) se afl ă la extrema dreapt ă, reprezentând ultimul stadiu de grama-
ticalizare (Ransom 1888: 364-365). Complementizatorii tipici și al căror statut este necon-
troversat sunt cei din mijloc, dintre care fac parte engl. that și to, fr. que, it. che etc. Com-
plementizatorii române ști reprezint ă totuși un stadiu mai avansat de gramaticalizare, în
sensul că legătura cu elementele pronominale de origine nu reiese atât de clar ca în cazul
englezei.
O sursă majoră pentru complementizatori sunt pronumele: demonstrative pentru
engleză și alte limbi vest-germanice, precum și pentru aramaic ă, și relative pentru rus ă,
latină și greacă (Ransom 1988: 370-371). De exemplu, subordonatele introduse prin that în
limba englez ă se spune c ă au evoluat dintr-o structur ă apozitivă, demonstrativul that fiind
gramaticalizat pentru a de veni complementizatorul that în momentul în care o fraz ă ca
(22a) a fost reanalizat ă ca (22b)10 (Hopper, P. J. și E. C. Traugott, Grammaticalization ,
Cambridge, Cambridge University Pre ss, 1993, 185-189, citat în Dixon 2006: 38):
(22) a. I saw that; he came . „Am văzut asta; a venit.”
b. I saw that he came . „Am văzut că a venit.”
Complementizatorii romanici, pe de alt ă parte, își au originea în pronume relative
de tipul lat. quod , o formă de acuzativ neutru a pronumelui relativ qui (cf. Ernout și Meillet
2001, s.v. quod ), sau al lat. quia, formă de neutru plural a pr onumelui interogativ/nehot ărât
quis, quid (cf. Ernout și Meillet 2001, s.v. quia; Ernout și Thomas 1959: 293).
Astfel de complementizatori tind s ă introduc ă complemente propozi ționale care
exprimă modalități ale adev ărului (epistemice).
O altă sursă pentru complementizatori sunt m ărcile locative și dative, care tind s ă
fie folosite cu modalit ăți ale acțiunii (deontice) (Ransom 1988: 372). Aici se includ engl.
for-to , dar și rom. să, care deriv ă din lat. si – la origine, forma de locativ a pronumelui
reflexiv se (Dragoș
1995: 35).
Ransom (1988: 372) consider ă că putem stabili generaliz ări legate de direc ția
schimbării semantice, cum ar fi faptul c ă sursele nominale tind s ă se gramaticalizeze și să

10 Aceeași opinie este adoptat ă și de Ransom (1988). Kayne (2008: 1) respinge aceast ă ipoteză, considerând
problematic pentru aceast ă idee faptul c ă o frază ca (iiia) este la fel de natural ă, însă nu dă naștere unei
construcții ca cea din (iiib):
(iii) a. I saw this: he came.
b. *I saw this he came.

45
devină complementizatori care marcheaz ă modalități ale adev ărului, extinzându-se apoi și
la celelalte tipuri de modalitate, în timp ce locativele cu o natur ă mai adverbial ă tind să
devină complementizatori care marcheaz ă modalități ale acțiunii și să se extind ă abia mai
apoi la celelalte tipuri de modalitate.
O altă sursă pentru complementizat ori pot fi verbe ca a spune sau a fi ca (Dixon
2006: 24). Engleza popula ției afro-americane și anumite creole cu r ădăcini africane, de
exemplu, prezint ă un complementizator say/se (Frajzyngier 1984):
(23) I heard say you’re leaving .
(24) Me hear the talk say you gwain. (apud Frajzyngier 1984: 207)
Pentru domeniul romanic, o astfel de gr amaticalizare a presupus Nicholson (1935).
Bazându- și teoria pe limba român ă, el propune ca etimologie pentru rom. să și echivalente-
le sale romanice lat. sit, forma de conjunctiv a verbul esse (vezi infra 4.2.1.).

46
4. Complementizatorii simpli

Reunim în acest capitol urm ătorii complementizatori: că, cum, de, dacă, precum, s ă.
Aceștia vor fi discuta ți din punctul de vedere al etimologiei, al morfosintaxei și al inventaru-
lui de complemente propozi ționale pe care le accept ă. Arborele ierarhizat al diverselor com-
pliniri este urm ătorul ( apud Pană Dindelegan, Dragomirescu și Nedelcu 2010: 93):
(1) GFlex
S GV
(argument extern) S
V
(Spec.) V (adjunct – circ.) S
V
(Spec.)
V CPO // Circ. oblig.
V CPrep V CI // CD (coocurent cu CSec) V CD // CSec // NP Analiza noastr ă se va rezuma la subordonatele introduse în pozi țiile CD, CSec, NP,
CPrep, S, care este generat în interi orul grupului verbal, dar ajunge pe pozi ția unui argument
extern, și, în rare cazuri, CPO. Vom avea a șadar în vedere completivele directe, completivele
secundare, completivele prepozi ționale, predicativele, subiecti vele, completivele predicative
ale obiectului și predicativele suplimentare.

47
Urmând discu țiile teoretice din capitolul 3, structura unui complement propozi țional,
oricare ar fi complinirea ocupat ă în grila de constituen ți a predicatului, este cea din (2). Gru-
pul prepozi țional nu este actualizat decât în dreptul completivelor prepozi ționale.
(2) V (GPrep P r e p
Prep) GN
N
N GComp
4.1. CĂ
4.1.1. Etimologie și gramaticalizare
În privința etimologiei rom. că, nu există niciun dubiu. To ți cercetătorii (Rosetti 1986:
151, ILR II: 109 etc.) sunt de acord c ă el provine din lat. quod , la origine form ă de acuzativ
neutru a pronumelui relativ-interogativ qui (Ernout și Meillet 2001, s.v. quod ).
În latină quod era folosit pentru nominalizarea, topicalizarea și subordonarea propozi-
ției pe care o introducea (Fugier 1989: 91), având mai multe sensuri, printre care cel cauzal și
cel completiv. În raport cu quia, care rămâne centrat pe valoarea cauzal ă, quod este mai pu țin
specializat (Fugier 1989: 96), ceea ce explic ă și caracteristica de conjunc ție subordonatoare
universală pe care o dobândesc urma șii lui romanici.
Quod apare înc ă din perioada veche a latinei în concuren ță cu accusativus cum
infinitivo , după verbe care exprim ă emoții: miror , gaudeo , doleo (Dragoș 1995: 35, Ernout și
Meillet 2001, s.v. quod ). De aici, construc ția conjunc țională s-a extins și la verba sentiendi și
verba dicendi , eliminând în cele din urm ă în totalitate propozi ția infinitival ă (Ernout și
Meillet 2001, s.v. quod ). Trebuie s ă ținem cont îns ă de un lucru: procesul de substituire a
construcțiilor accusativus cum infinitivo după așa-numitele verba sentiendi și verba dicendi
s-a desfășurat pe parcursul a mai multe seco le (Herman 1989: 134), generalizarea și la cele-

48
lalte tipuri de verbe petrecându-se mai târziu, în cu rsul transform ărilor care au dus la forma-
rea limbilor romanice (Herman 1989: 148).
Însă această substituție se supune anumitor constrâ ngeri. Astfel, subordonatele cu quod
și quia apar (aproape) exclusiv în postpozi ție, în antepozi ție fiind utilizat ă construcția cu infini-
tivul (Herman 1989: 137). Explica ția pe care autorul o g ăsește pentru acest fapt este c ă, atunci
când nu era precedat ă de un verbum sentiendi sau dicendi , subordonata era în mod normal
interpretat ă drept cauzal ă. Cu alte cuvinte, în antepozi ție, vorbitorul era obligat s ă apeleze la
construcția infinitival ă (Herman 1989: 139). Situa ția se continu ă și în limba român ă, unde
subordonatele conjunc ționale se insereaz ă în postpozi ție, antepozi ția fiind rezervat ă subordona-
telor topicalizate. Totu și, cronicarii influen țați de sintaxa latineasc ă recurg la antepozi ții, mai
ales atunci când complementul propozi țional vine într-o în șiruire de complemente antepuse:
(3) Destule cuvinte grozave le zic și de nimic îi fac și
că din hoți să trag povestesc
și băsnuesc între ei. (IȚR 94/6-7)
Quod completiv a fost concurat de quia, un plural neutru al lui quis, quid, însă și-a
continuat tendin ța de extindere, înlocui nd, în latinitatea joas ă, și alte conjunc ții, cum ar fi ut
sau cum (Ernout și Meillet 2001, s.v. quod ).

4.1.2. Sintaxa lui că
Rizzi (1997: 325) plaseaz ă complementizatorii de tipul că și ca în capul For țăș. Hill
(2002a, 2004) consider ă însă că, în român ă, acești complementizatori nu urc ă mai sus de
Finitș. Argumenta ția sa se bazeaz ă pe exemple ca cele de sub (4), din care rezult ă o distribu ție
complementar ă pentru complementizatorii că și ca, și pe exemple ca cele de sub (5), de unde
reiese că și de este în distribu ție complementar ă cu că. Concluzia este c ă
toți cei trei comple-
mentizatori ocup ă aceeași poziție sintactic ă (Hill 2002a: 231).
(4) a. Zicea că (*ca) Ion s ă nu mai plece la câmp.
b. Zicea ca (*că) Ion să nu mai plece la câmp. ( apud Hill 2002a: 229)
(5) a. M-a făcut (*aproape) că (*de)-aproape-am plâns.
b. M-a făcut (*aproape) de (*că)-aproape-am plâns. (apud Hill 2002a: 231)
Motivul pentru care aceast ă poziție nu este For țăș îl constituie, în opinia autoarei, con-
juncții compuse de tipul: cum că, pentru ce c ă, căci că (ultimele caracteristice limbii române

49
vechi). Dac ă primul element este în [Spec, GFor ță], atunci filtrul complementizatorului dublu
umplut cere obligatoriu prezen ța celui de-al doilea elemen ( că) în Finitș. De asemenea, în
opinia aceleia și autoare, într-un exemplu ca cel de sub (6), unde între elementele complemen-
tizatorului compus cum de se pot insera substantive în vocativ, de ocupă poziția Finitș; din
acest fapt coroborat cu concluzia de mai sus, c ă toți complementizatorii ocup ă aceeași pozi-
ție, rezultă că și ceilalți doi trebuie s ă ocupe pozi ția Finitș.
(6) Mă întrebam cum, Doamne, de se poate a șa ceva. ( apud Hill 2002a: 232)
Urmarea acestei interpret ări este că pozițiile Topic și Focus sunt în inte riorul periferiei
stângi a proiec ției GFlex, român ă neprezentând o proiec ție GComp dezvoltat ă.
Indiferent ce pozi ție adoptăm, aceasta nu modific ă structural datele problemei com-
plementelor propozi ționale introduse de că. Trebuie s ă facem îns ă observația că nu putem
pune pe acela și plan complementizatorii cum că și cum de , alocând primului element pozi ția
[Spec, GFor ță]. Dacă, în cazul lui cum de , această afirmație se susține, în cazul lui cum că nu.
Iar aceasta se reflect ă și în comportamentul sintactic: cum că transpune în vorbirea indirect ă
enunțuri declarative, impunâ nd subordonatei o nuan ță epistemic-eviden țială, în timp ce cum
de transpune enun țuri interogative. Mai mult, de poate fi omis f ără pierdere de informa ție
semantică (7), pe când omiterea lui că atrage dup ă sine o modificare semantic ă (8).
(7) a. Mă întrebam cum de se poate a șa ceva în lumea asta. (apud Hill 2002a: 232)
b. Mă întrebam cum se poate a șa ceva în lumea asta.
(8) a. A visat cum că și-ar fi cump ărat o vilă
la munte. ( apud Hill 2002a: 231)
b. ?A visat cum și-ar fi cump ărat o vilă la munte.
Mai mult, în limba veche ordinea celor dou ă elemente ale complementizatorilor com-
puși (și ale conjunc țiilor compuse subordonatoare în general) nu era fix ă. Așa este cazul lui
deși, care, în perioada de pre-sudare, putea ap ărea și în varianta de … și, și în varianta și …
de, iar în româna contemporan ă întâlnim exemple precum cele de sub (9). Îns ă limba veche
ne oferă un exemplu de inversiune a elementelor, în situa ția în care ele apar scindate, și pen-
tru cum că (10).
(9) a. Deși mi-a oferit bani, tot nu i-am acceptat propunerea.
b. Și de mi-ar oferi bani, tot nu i-a ș accepta propunerea.

50
(10) Așe scrie Hronograful le șăsc că și din limbi, apoi și din iscoade ce avea le șii
la turci, cum au avut sultan Osman 300 000 de c ălări. (ML 50/6-9)

4.1.3. Inventarul de complemente propozi ționale
4.1.3.1. Că introduce cel mai des completive directe. Verbele care regizeaz ă astfel de
subordonate sunt, în ordine alfabetic ă, următoarele:
• a adeveri :
(11) Toți istoricii, într-ace asta unindu-se, adevereaz ă că hunii sunt schithi. (IȚR
114/29-30)
• a afla :
(12) Vei afla în historiile Țarigradului că […] le-au dat z ălog Crâmul. (MDN
41/40-42/2)
• a arăta:
(13) Dupe cum arat ă și scurte letopise țele acestor doao țări, că pogorând ei pe aici
[…] s-au f ăcut și iale puternice. (IȚR 81/14-18)
• a auzi :
(14) a. Săvai că nu lipsesc unii a zice c ă aceasta și de la unii schithi ce au venit den
Asiia au auzit că s-au văzut când au venit un sol schith la turci. (IȚR 116/14-15)
b. Cu urechile mele am auzit că au fost ficior unui Bogdan-vod ă. (MDN 35/4-5)
c. Slujitorii ce era cu boierii, audzind că strigă Ștefan-vod ă în leafă. (ML
30/27-28)
• a chibzui :
(15) Chibzuind adecăte că vor râde to ți. (IȚR 97/4-5)
• a citi :
(16) Cetim în istoriile cele vechi că oștenii Râmului nu înv ăliia în obiiele. (MDN
47/17-19)
• a crede :
(17) a. A crede neștine că așa va fi fost. (IȚR 66/25)
b. Cine au fost la Italiia […] nu-i va trebui mai mare dovad ă, să crează că un
neam sunt cu moldovenii. (MDN 17/19-21)
c. Crede , iubite cetitorule, u itându-te la atâta vac, că nu s-au pomenit p ăn la
acesta an nimic de desc ălecatul țărilor acestora. (MDN 52/4-7)
• a cugeta :
(18) Cugetând că nu iaste nimeni în pimni ță să-i auză. (AC 94)

51
• a cunoaște:
(19) a. Cunoscând el că n-are de-a-tocma puteri. (IȚR 69/17-18)
b. Cunoscur ă că sunt adev ărate cuvintele lui. (AC 94)
• a făgădui:
(20) Făgăduindu -le că […] va putea f ără zăbavă a lua Beciul de la nem ți. (ML
37/36-68)
• a gândi :
(21) a. Gândiiu că nu fără cale va fi. (IȚR 93/11-12)
b. Nici nu gândesc că toate lume știle supuse sunt mut ărilor și toate câte sunt
umblă cu soroc. (IȚR 62/2-3)
c. Gândiia turcii și tătarâi dintâi că vin să dea război. (ML 45/23-24)
• a istori :
(22) Ci poate fi, cum zice și Carion în cronica lui, în via ța lui Vespasian, unde mai
pe lat ceva și acestia istorește: că […] acestea spre peirea lor le înt ărâta și le
făcea. (IȚR 76/19-23)
• a înțelege :
(23) a. Înțelege-vei și din capul care s ă va scrie din graiul cestor țări că și limba
iaste dovada c ă în graiul nostru p ănă astăzi sunt cuvintele unile latine ști, iar
altele italiene ști. (MDN 18/3-6)
b. Precum ai în țeles că ieste tot unul. (MDN 17/7-8)
c. Îndată ce au în țeles că au scos feciorii lui Simion-vod ă pre feciorii lui
Ieremiei-vod ă din scaunul țărâi. (ML 25/9-11)
d. Înțelese că sunt cuvintele lor adev ărate. (AC 95)
• a jura :
(24) Au jurat , zic, că până nu va dezr ădăcina și pe el, și pe tot acel rod de oameni,
nu va lăsa. (IȚR 70/1-2)
• a mărturisi :
(25) a. Cum și el măturisește că face într-o c ărticea. (IȚR 85/8)1
b. Acel letopise ț mărturisește că nu iaste zis ă aceasta de Ureche vornicul.
(IȚR 95/21-22)

1 În exemplul (25), subordonata ocup ă în structura de suprafa ță exact locul pe care l-ar ocupa un complement
direct, adic ă în imediata vecin ătate a verbului, înaintea circumstan țialului de loc, rezultând o construc ție în care
regenta este scindat ă/dislocată.

52
• a nădăjdui:
(26) Nedejduind că vor ținea turcii pacea. (ML 35/29)
• a oblici („a afla”, „a dibui”):
(27) a. Oblicind de moartea lui Ga șpar-vodă că au fost pricina Șeptelici hatmanul
și Goia-postelnicul. (ML 48/18-19)
b. Oblicise el de boieri că vin cu pâr ă. (ML 75/38-39)
• a pomeni :
(28) a. Câți am pomenit și voi pomeni că au scris de aceste țări. (IȚR 84/22-23)
b. Care feliu de haine pomene ște un dascal anume Mar țialis că să chiema [=
era chemat ă] endromida cu aceste cuvinte. (MDN 46/36-47/1)
• a pricepe :
(29) Dumneziescul Nifon pricepu că va să fie aproape și petrecaniia sa. (AC 90)
• a răspunde :
(30) Au răspuns că așteaptă pe Conețpolschii . (ML 50/20-21)
• a scrie :
(31) a. Scrie , zice, letopise țul unguresc că oarecând pre aceste locuri au fost l ăcu-
ind tătari. (IȚR 95/24-25)
b. Cei ce vor fi scris că o chiamă așa nu vor fi fost umblat într-aceste p ărți.
(IȚR 63/19-20)
c. Întăi scrie că au răscumpărat-o de la turci. (MDN 41/34-35)
d. Scrie Hronograful le șesc că așe era de vestit Mihai-vod ă. (ML 17/20-21)
• a scorni :
(32) Au scornit că-i vin leșii asupră-i. (ML 39/13-14)
• a simți:
(33) Simțind Mihai-vod ă că-i tot vin asupr ă leșii. (ML 18/20-21)
• a socoti :
(35) a. Socotescu că așa zidite și făcute în lume sunt. (IȚR 108/3)
b. Au socotit că și frații lui nice unul nu va putea. (ML 13/3-4)
• a spune :
(36) a. Țin minte oamenii b ătrâni, carii spun că agiungea tab ăra de supt târgul
Cameniții până la un copaci. (ML 93/7-9)
b. Spun istoriile de Pir, împ ăratul epiro ților, că […] unul den copiei lui ce-l
păziia s-au apropiat și i-au dzis … (ML 127/18-23)

53
c. Așa vom putea spune cu adevărat că nu iaste a șa mare și săbornică. (AC
108)
• a ști:
(37) a. Deci dar s ă știm că gotii când au cuprins acestia, supt Gra țian, de la ro-
mani au luat. (IȚR 83/7-8)
b. Trebuiaște să știe că într-aceia țară au fost pe acelea vacuri scaunul împ ă-
răției. (MDN 33/1-3)
c. Iar de desc ălecatul cal dent ăi n-au știut că leșâi mai apoi den împ ărăția lui
Traian sint veni ți în ceste p ărți. (ML 4/6-8)
d. Știind că sunt ale iubitoriului s ău. (AC 101)
• a ține („a susține”):
(38) Mai de crezut sunt aceia carii țin că Traian-împ ăratul au s ăpat acesta șanț.
(MDN 39/11-12)
• a vedea :
(39) a. Vedem că și pănă astăzi să află. (IȚR 93/10-11)
b. Vedem acum că despart cr ăie de crăie. (MDN 24/7-8)
c. Vădzând leșii c-au pus Bator de la sine domn. (ML 7/1-2)
• a zice , care actualizeaz ă două sensuri:
a) „A fi scris”/„a scrie” :
(40) a. Zice și Diodor Sicheliotul istoric, în predosloviia c ărții lui dintâi, că cu
direptate iaste a da to ți mari mul țemite. (IȚR 57/27-58/1)
b. Și acește încă dzic că moldovenii sunt den râmleni. (ML 4/5)
c. Iar pre câ ți mișăi au miluit și săraci și câți au scos din robie zic că aceia n-
au număr. (AC 91)
b) „A afirma”:
(41) a. El mai nainte s ă trufiia și zicea că iaste Mesia, mântuitoriul iudeilor. (IȚR
77/24-25)
b. Așa de iscusit ă, de dezmierdat ă, cât că ieste limba îngereasc ă îi zicu -i.
(MDN 18/12-13)
c. Pentru aceia au zis un filosof al lui Pir […] că au văzut sfatul lor de împ ă-
rați adunat. (MDN 25/28-31)
d. Le-au dzis că nu va mânca p ănă nu or lua tab ăra căzăcească. (ML 52/32-34)
e. Vă zic că pentru fărdelegile voastre curând va s ă se sloboaz ă spre voi. (AC 88)

54
Există situații în care completivele direct e sunt dublu regizate, de dou ă verbe coordo-
nate copulativ:

• a povesti/a b ăsnui:
(42) Destule cuvinte grozave le zic și de nimic îi fac și că din hoți să trag povestesc
și băsnuesc între ei. (IȚR 94/6-7)
• a pricepe/a cunoa ște:
(43) Pricepem și cunoaștem că nu-s stătătoare nice unele. (IȚR 102/15-16)
• a scrie/a zice :
(44) Mai mulți iarăși scriu și zic că de la Iugra [sunt]. (IȚR 115/12-13)
• a scrie/a dovedi :
(45) Mulți scriu și nevoescu a dovedi că-s den Asia. (IȚR 115/12)2
• a vedea/a auzi :
(46) Până astăzi vedem și auzim , zice Gopeltin, că de întreb ăm pe un valah: ce
ești?, el răspunde: rumân, adec ăte roman. (IȚR 88/2-3)
• a spune/a m ărturisi :
(47) Toți spun și mărturisesc că era nevoitoriu spre slujbe. (AC 91)
• a socoti/a vedea :
(48) Socotește cu deadinsul și vezi că toți mă țin sfânt. (AC 102)
4.1.3.2. Subiectivele sunt cerute în principa l de verbe la diateza reflexiv-pasiv ă:
• a adeveri :
(49) Să
poate adeveri că fără de lucru au gr ăit. (IȚR 98/2-3)
• a arăta:
(50) Iară Ardealul că n-au fost pentru dâns ul, ce pentru sine a ședzat, atunce s-au
arătat. (ML 22/18-19)3
• a crede :
(51) Să crede că […] și pe aici au trecut. (IȚR 112/7-9)

2 Exemplul (45) ne arat ă că nu întotdeauna cele dou ă verbe trebuie s ă fie la acela și mod și timp verbal pentru a
putea guverna aceea și subordonat ă.
3 Sintaxa exemplului (50) este complex ă atât prin antepunerea subordonatei, cât și prin plasarea subiectului
subordonatei înaintea co mplementizatorului și prin avansarea complementelor circumstan țiale între auxiliarul
pasiv și participiul pasiv.

55
• a cunoaște:
(52) a. S-au cunoscut că umblă apropiindu-se de împ ăratul cu ficle șug. (IȚR 69/23-
24)
b. Să cunoștea și fața-i că iaste mojiceasc ă. (IȚR 122/15)
c. Să să cunoască niiamul cu obiceiurile că au ieșit de la Râm. (MDN 50/19-21)
d. Dintru aceste s ă cunoaști că une cetăți într-acesti țări și de râmleni sunt f ă-
cute. (MDN 42/32-33)
e. Să cunoaște că acești domni matce direpte au fost ace știi țări. (ML 73/23-24)
f. De-abiia s ă cunosc că au fost cet ăți. (IȚR 40/22-23)4
• a dovedi :
(53) Nu iaste destul cu atâta a s ă dovedi că iaste roman. (IȚR 88/5-7)
• a înțelege :
(54) Aceasta să înțelegea în toate cele vechi c ărți când să citește varvar, că sunt
toți varvari. (IȚR 88/27-28)
• a pomeni :
(55) a. Cum s-au pomenit mai sus că toți un neam și odată discălecați sunt. (MDN
9/22-23)
b. S-au pomenit de vechi istorici că 600 000 de o șteni numai de r ăzboi au avut.
(MDN 36/14-15)
• a răspunde :
(56) Însă și cestea ce zice Loren țiu, că și a să răspunde că iaste rumân înc ă adeve-
rează că iaste romanu … (IȚR 88/5-7)
• a semna „a scrie”:
(57) Cum mai sus s-au semnat că scrie Bonfinie c ă zic alții. (IȚR 91/25-26)
• a socoti :
(58) Și aceasta încă să mai socote ște, că nicăiri urme […] nu iaste. (IȚR 92/30-32)
• a ști:
(59) Însă a să ști și aceasta trebue, mi s ă pare, că nu numai unii den ne știuții greci
zic … (IȚR 95/11-12)
• a vedea :
(60) a. Se vede că de puțină știință și socoteal ă au fost. (IȚR 97/2)

4 Exemplul (52f) prezint ă fenomenul „personaliz ării” unui verb la diateza reflexiv-pasiv ă prin acordul cu un
nominal din subordonat ă.

56
b. Vede-se dară că toți scriitorii țărilor și istoricii într-aceasta s ă tocmesc.
(IȚR 62/7)
c. Vede-se dară că este vechi obicei tunsura aceasta. (MDN 48/9-10)
d. Adevărat să vede că iaste scris la toate hrisoavele țării. (AC 84)
• a zice , care actualizeaz ă două sensuri:
a) „A fi scris”/„a scrie” :
(61) Cum s-au zis den istoriile altora, că și dachii și ghetii dentr-o fântân ă cu gotii
sunt. (IȚR 82/37-38);
b) „A afirma” :
(62) S-au zis că nici un lucru st ătătoriu nu e. (IȚR 109/10);
Și verbe la diateza activ ă pot cere subiective:
• a fi existențial; în cazul acestui verb, în totdeauna se actualizeaz ă și pronumele ca-
re proiecteaz ă centrul nominal în care este inclus ă subordonata, deoarece în absen-
ța acestuia construc ția este imposibil ă:
(63) a. Și încă mai iaste
și aceasta , că cine iaste acela care s ă poată ședea toate ale
tuturor hrisoavelor s ă vază ce scriu. (IȚR 60/21-22)5
b. Ce va să fie aceasta , că toți boiarii și oamenii s ărută moaștele sfântului.
(AC 102).
• a (i se) părea; uneori Experimentatorul în dativ poate fi realizat ca substantiv:
(64) a. Pare-mi-s ă, zic, că, ei grăind, mai mult îi în țeleg ceștea rumâni. (IȚR 93/33)
b. Părându-le că au mai rămas cevaș vlagă și de ei. (IȚR 94/11)
c. Părea hiecui că nu ieste domniia acelui do mn dentâi tot în zarve. (ML
65/18-19)
d. Părându-i că iaste adev ărat. (AC 97)
De asemenea, subiectivele sunt cerute și de diverse expresii cr eate pe baza verbului a
fi: fie cu adverbul adevărat (exemplul 65), fie cu alte verbe la supin (exemplele 66-67), fie cu
substantive (exemplele 68-69). Uneori, verbul a fi este omis:

5 Exemplul (63a) este interesa nt deoarece complementizatorul că apare în contextul unei interogative indirecte
parțiale, alături de elementul relativ care o introduce, situa ție imposibil ă conform teoriei schi țate în capitolul 3,
dar întâlnit ă și în limbajul neîngrijit de ast ăzi. Prezen ța lui că verifică încă o dată caracterul de complementiza-
tor universal al acestuia.

57

(65) Adevărat iaste că multe cuvinte asemenea era cu ale cestora. (IȚR
116/10-11)
(66) a. De crezut dară iaste că și acei co țovlahi dintr-ace ști rumâni sunt. (IȚR
93/35-36)
b. Ci dar de crezut iaste că, vrând ale unchiu-s ău fapte și lucruri s ă le mai în-
tărească încă și să le păzească, și acea Nicopoe au f ăcut. (IȚR 75/19-21)
(67) a. De mirat lucru că această împărăție, la câtă putere și lățime au venit, tot
într-acele 500 de ani de supt cârma sfetnicilor au crescut. (MDN 23/25-27)
b. De mirat lucru ieste că limba moldovenilor și a muntenilor mai multe cuvin-
te are în sine râmlene ști. (MDN 18/7-9)
(68) Semnu dară iaste dupe zisa aceluia că din răotate și den netocmeal ă să ține și
stă lumea. (IȚR 97/32-33)
(69) Și nu-i divă [= minune] că la turci vedem obiceiurile acestea. (MDN 34/17)
Nu în ultimul rând, subiectivele pot fi cerute de adverbe predicative: destul , poate (cu
varianta poate-fi ), adevărat:

(70) Însă destul
că tot urme de a s ă cunoaște și a să ști bine de unde sunt le-au r ă-
mas. (IȚR 112/32-33)
(71) a. Deci dară, zice, poate că și aceștea supuși supt aceia fiind și limba lor au
priimit și au ținut. (IȚR 83/22-23)
b. Poate-fi că nice dintâi a șa mulțime nu va fi fost de dân șii. (IȚR 93/25-26)
(72) a. Traian-împ ăratul adev ărat că de la Râm au adus și căsași. (MDN 34/33-34)
b. Iară pâră adevărat c-au avut Ștefan-vod ă Tomșea totdeauna despre le și la
împărățiie. (ML 35/4-6)
Și subordonatele subiective pot fi dublu regizate:
• a vedea/a crede (reflexiv-pasive):
(73) Aiave să vede
și să crede că […] și pe aici au trecut. (IȚR 112/7-9)

4.1.3.3. Completivele prepozi ționale sunt introduse de urm ătoarele verbe și locuțiuni
verbale:

58
• a se adeveri (reflexiv):
(74) Adeverindu-ne den mai ale șii și mai adeveri ții bătrâni istorici și de alții mai
încoace că valahii […] suntem adev ărații romani. (IȚR 98/28-30)6
• a se căi:
(75) Să va căi soltan Osman c-au venit asupra le șilor! (ML 56/12-13)
• a da seam ă:
(76) La voroav ă cu mine pentru șanțul acesta, au dat sam ă că un istoric, anume
Bonfin, ungur, pomene ște de șanțul acesta. (MDN 38/13-15)
• a se dumiri :
(77) Nu să domiresc că mult mai mult și mai mare iaste ru șine … (IȚR 101/28-29)
• a se gândi :
(78) a. S-au gândit Hotchevici-hatmanul și alte capete le șăști că amu și împărățiia
singură este sosit ă. (ML 51/10-12)
b. Noi ne gândiem că ne sinteți priiatini dumilevoastre . (AS, 1008, MDCCCCIV,
1635)
• a se lega :
(79) Cu grele jur ământuri s ă lega cu boiarii carii era de acel neam că nu-i va omo-
rî, nici le va face nicio nevoie. (AC 93)
• a lua seama (reflexiv-pasiv):
(80) De multe ori s-au luat seama că de un lucru numai doi într-un chip nu poves-
tesc. (IȚR 59/27-28)
• a se mira :
(81) De care lucru mult m ă mir că Urechii-vornicul nu pomene ște. (MDN 41/27-
28)7
• a se teme :
(82) Temându-se că să vor întemeia ficiorii lui Simion-vod ă la domniia țărâi. (ML
24/18-19)

6 Exemplul (74) este ambiguu, cliticul pronominal de persoana I, plural, putând fi interpretat și ca reflexiv, și ca
pronume personal în dativ, caz în care subordonata este completiv ă directă.
7 Exemplul (81) poate primi dou ă interpretări, ilustrate în (ia) și (ib) de mai jos:
(i) a. [ De care lucru ]i mult mă mir ti [că Urechii-vornicul nu pomene ște]i.
b. [ De care lucru ]i mult mă mir că Urechii-vornicul nu pomene ște ti.

59
4.1.3.4. Predicativele sunt rare și sunt cerute de verbul copulativ a fi sau de verbul a
se ține:
(83) a. Iar acesta iaste adevărul, că din oștirea acelui mare împ ărat, Traian Ulpie,
sunt ridicate. (IȚR 66/11-12)8
b. Lui încă ce-i iaste părerea că ar fi mai adev ărul, zice și scrie. (IȚR 74/20-21)
(84) Și dintr-ace ști dahi […] să țin sașii de Ardeal […] că să trag și au mari isto-
rici martori. (MDN 26/30-27/3)
Nu întotdeauna elementul regent este exprimat în fraz ă, uneori, mai ales în cazul co-
pulei, el este subîn țeles:
(85) A treia pricin ă, și mai mare decât acel e doao ce s-au pomenit, că râmlenii din
toată lumea lua a zecea din oameni tineri . (MDN 33/20-22)
4.1.3.5. La fel de rare sunt completivele predi cative ale obiectului. Am întâlnit foarte
puține exemple, dup ă următoarele verbe:
• a face :
(86) [Dachii] o făcuse
[limba] apoi că iaste a lor de mo șie. (IȚR 87/5-6)
• a lua („a considera”):
(87) Ei neluând-o că acea îng ăduială iaste despre partea miloserdiei lui Dumne-
zeu … (IȚR 78/19-20)
• a zice :
(88) Domniei lui Aron-vod ă cu cale i-au dzis că au fost cumplit ă. (ML 6/11-12)
4.1.3.6. Predicativele suplimenta re sunt introduse de urm ătoarele verbe:
• a cunoaște (reflexiv-pasiv):
(89) Ce și dintr-altele te vei cunoa ște
: obiceiuri, hire, graiul și pănă astăzi, că ești
dirept vloh, adic ă italiian și râmlean. (MDN 17/11-13)9
• a mărturisi:
(90) Nu vrea m ărturisi pre sfințiia-sa că iaste sfânt. (AC 102)
• a se părea:
(91) a. Nu domni sau oameni s ă par că au fost. (IȚR 71/3)

8 În exemplul (83a), pozi ția de nume predicativ este ocupat ă de o profraz ă, pe care subordonata predicativ ă o reia.
9 Exemplul (89) prezint ă o construc ție rară cu un verb la diateza reflexiv-pasiv ă la persoana a II-a.

60
b. De câte să par că au scris el. (IȚR 95/18)10

• a scrie:
(92) a. Aflu pomenit ă cetatea Chilii, carii o scrie în v leat 6973 că au luat-o Ștefan-
vodă cel Bun de la turci. (MDN 41/29-30)
b. O scriia pe atunci le șii Muldova că ieste Crăiei Leșești soțiie. (ML 7/2-3)
• a ști:
(93) a. Știindu-i grecii că aceia sfătuia spre bine. (MDN 21/16-17)
b. Belgradul, carile îl știm mai toți că ieste pe Dun ăre. (MDN 14/11-12)
• a vedea (activ și reflexiv):
(94) a. Deaca văzu pre nedreptul domn că întră în pimni ță, el să umplu de fric ă.
(AC 93)
b. Să văd că mai de-a firea sunt. (IȚR 99/19-20)
c. Să văd că-s vechi ținute aici într-aceste țări. (MDN 49/21-22)
d. Văzându-să leșii că cu alt mijloc de acolo n-au cum s ă iasă (ML 45/15-16)11
• a zice (reflexiv):
(95) [Ei] să zic că sunt catolici. (IȚR 105/34)
La cronicarii influen țați de modelul latin, sintaxa sufer ă modificări importante, ele-
mente din subordonat ă (de regul ă subiectul și numele predicativ) fiind avansate în fa ța verbu-
lui regent, indiferent de tipul de subordonat ă. Pentru u șurarea înțelegerii unora dintre exemple
vom apela la sistemul urmelor (t ) coindexate cu sintagma mutat ă:
(96) Săvai că și [mari ]
i [unele sate ]j zic că tj sunt ti. (IȚR, 93/20)
(97) [ Hoți și ca acestea ]i le zic că sunt ti. (IȚR, 94/4)
(98) [ Asemenea p ătimași și nenoroci ți]i socotindu-ne că putem ajunge ti și putem fi
ti fără de zăbavă și fără veste. (IȚR 95/8-10)
(99) [ Om învățat]i se vede că au fost ti. (IȚR 95/18)
(100) [ Aceasta ]i îmi pare că ti [decât toate alalte ]j turbură tk mai mult tj [biserica ]k.
(IȚR 106/6-7)

10 Ridicarea unui element din subordonat ă recategorizeaz ă un verb impersonal într-unul personal.
11 Și în cazul exemplului (94d), ca și în celelalte în care verbul a vedea este reflexiv, ridicarea elementelor din
subordonat ă recategorizeaz ă verbul într-unul personal.

61
(101) Până aici dară și de acestea den istorie nee șind, [nu fără folos ]i mi să pare [ti
și în zadar celor necunosc ători]j că tj am făcut.(IȚR 109/4-5)
(102) [ Mică și can laturi țară]i multora au părut că iaste ti. (IȚR 58/24)
(103) Pe unii [[mai bine ]i că au zis ti]j crezându -i tj. (IȚR 84/25)
(104) Să cunoștea [și fața-i]i că ti iaste mojiceasc ă. (IȚR 122/15)
Uneori, pentru toate complementele propozi ționale, cu excep ția completivei prepozi-
ționale, centrul grupului nomi nal în care este integrat ă subordonata se poate actualiza fie sub
formă pronominal ă (demonstrativul aceasta ; exemplele de sub 105), fie sub form ă nominală
(aici incluzându-se diverse substantive care proiecteaz ă grupul nominal; exemplele 106-117):
(105) a. Zicând
și aceasta […] că papa niciodat ă nu greșaște. (IȚR 106/1-2)
Însă a să ști și aceasta trebue, mi s ă pare, că nu numai unii den ne știuții greci
zic. (IȚR 95/11-12)
b. [Topeltin] scrie și aceasta că Zamoschi istoricul den auz o istore ște. (IȚR
116/21)
c. Iar acesta iaste adevărul, că din oștirea acelui mare împ ărat, Traian Ulpie,
sunt ridicate. (IȚR 66/11-12)
d. Ci poate-fi, cum zice și Carion în cronica lui, în via ța lui Vespasian, unde
mai pe lat ceva și acestia istorește: că […] acestea spre peirea lor le înt ărâta
și le făcea. (IȚR 76/19-23)
e. Însă cestea ce zice Lorențiu, că și a să răspunde c ă iaste rumân înc ă
adevereaz ă că iaste romanu … (IȚR 88/5-7)
f. Aceasta să înțelegea în toate cele vechi c ărți când să citește varvar, că sunt
toți varvari. (IȚR 88/27-28)
(106) Zicând adevărul fără rușine că nu știe. (IȚR 101/23)
(107) Mai mare iaste ru șinea a zice minciuna că știe decât a zice adevărul că nu
știe. (IȚR 101/29-30)
(108) a. Pricină da că la cap din dos, la ceaf ă, tundea p ărul. (MDN 48/7-8)
b. Dându-i pricin ă că nu dă samă de o sum ă de bani. (ML 38/28-29)
(109) Dând vina Radului-vod ă că au dat știre leșilor. (ML 71/31)
(110) Acest lucru , că l-au zidit Traian-împ ăratul și nu altul deplin și aievea, f ără
număr odoacă, spun istoricii. (MDN 30/10-13)

62
(111) a. De pe Cetaatea-Alb ă luând dovad ă că aceiia cetaate cu mult mai înainte au
fost de Traian. (MDN 41/21-23)
b. Și limba ieste dovada că în graiul nostru p ănă astăzi sunt cuvintele unile la-
tinești, iar altele italiene ști. (MDN 18/3-6)
(112) Și aice aceiia ș laudă mărturisim că limba lor ieste limba vechilor romani.
(MDN 48/28-29)
(113) a. Având nădejdea că, dacă va lua și aceia cetate, va putea st ăpâni. (ML
17/17-18)
b. Având țara nedejdea că va urma pre tat ă-său. (ML 25/29-30)
c. Avea nădejdea că pre lesne va putea s ă cuprindze den Cr ăiia Leșască o par-
te. (ML 48/33-34)
(114) Scornindu-s ă cuvânt pen tabără c-au fugit hatmanii. (ML 43/22-23)
(115) a. Venise ve ști că perșii să gătiadză asupra Vavilonului. (ML 49/1-2)
b. Luasă veste doamna și boierii că le vine Schinder-pa șea asupră. (ML
33/19-20)
c. Prindzind veste Mihai-vod ă că au purces o știle leșești asupra lui. (ML
17/33-34)
d. Au prins de veste Gașpar-vodă că vine Schimni-aga. (ML 39/12-13)
(116) a. Trimisesă răspuns veziriului că nu va merge la adunare. (ML 55/19-20)
b. Au adus r ăspuns că ieste cu ru șine împărăției să dea zăloage. (ML 58/18-19)
(117) a. Făcându-i știre că are el de grij ă Muldovei. (ML 11/10)
b. I-au dat știre lui Mihai-vod ă de pedestrimea lui că s-au spart de la vad.
(ML 20/24-25)
După cum se observ ă din exemplele de mai sus, nominalul se poate combina cu diver-
se verbe pentru a reda sens ul unui verb care încorporeaz ă respectivul nominal: „a vesti”, „a
răspunde”, „a n ădăjdui”, „a în știința” etc.
Uneori, complementizatorul este omis (în exemplele 118-124, locul acestuia este mar-
cat prin semnul √ ). Nu consider ăm totuși că, în cazul lui că, putem vorbi de o situație de
ștergere a complementizatorului ca în limba englez ă sau italian ă; frecvența sporadic ă a exem-
plelor indic ă mai degrab ă un accident decât o regul ă.
(118) Era acest obicei
la Împărățiia Râmului √ dacă să umplea Italiia […] scotea cu
sorți căsași di pen ora șă. (MDN 32/9-12)

63
(119) Spun de solul acela, √ dacă l-au dus la împ ărățiie, după adunare, n-au vrut s ă
dzică nimică. (ML 65/4-5)
(120) Spun √ dacă l-au vădzut veziriul amu voinic, au dzis … (ML 204/21-22)
(121) Spun de Ghica-vornicul √, cum au dzis acest cu vânt veziriul, el au și alergat
de au sărutat poala veziriului. (ML 185/16-18)
(122) Au acest obicei căzacii √, daca li s ă dodiiește răul și pier de pu șci, ies de dau
năvală. (ML 59/1-2)
(123) De carele înc ă zic toți √, de ar mai fi tr ăit el, ar fi scos toat ă creștinătatea de
supt jugul și robia păgânătății turcești. (IȚR 104/17-18)
(124) Să știi d-ta √, cu norocul M ăriei Sale domnul nostru, suntem cu s ănătate și cu
bună pace. (SB 1638-1642, XLI, 61)
Un alt fapt care ne-a atras aten ția este dublarea complementizatorului că. Astfel, în
condițiile activării câmpului Topic-Focus, atât capul For țăș, cât și capul Finitș sunt ocupate de
că. Rareori, capul Finitș este ocupat de comp lementizatorul sinonim cum.
(125) Să să cunoască
că, fie la ce îl vor cerca, că-i gata și la pace, și la răzmirițe.
(UL 109)
(126) Gândindu-s ă că întru acele amestec ături că va putea s ă-și facă și el loc. (UL
109)
(127) Cunoscând de-aciia că, de va putea s ă lege priete șug cu Gheorghie dispotul,
domnul sârbilor, că lucrurile lui s ă vor întări. (UL 120)
(128) Așe scrie hronograful le șăscu, că și din limbi, apoi și din iscoade ce avea le șii
la turci, cum au avut sultan Osman 300 000 de c ălări. (ML 50/6-9)
(129) Nu zic însă că toți, toți câți astăzi să află lăcuitori într-aceste țări, că sunt toți
români . (IȚR 99/7-8)

4.1.4. Tendin țe în evolu ția inventarului de complementizatori
Aparatele critice care înso țesc edițiile critice ale cronicii neculcene și ale istoriei
cantacuzine ști ne înlesnesc distingerea anumitor tendin țe în evolu ția inventarului de comple-
mentizatori. Mai interesante din ac est punct de vedere sunt copiile dup ă Letopisețul lui Ne-
culce, deoarece din rândul lor fac parte manuscrisele din grupa M ăzăreanu, care implic ă, pe
lângă variații lingvistice datorate trecerii timpului, și variații lingvistice datorate culturii și

64
personalit ății copistului12. Dar înlocuirea complementizatorilor o remarc ăm și în copiile
cronicii lui Neculce realizat e de Ioasaf Luca, semn c ă, și la 15-20 de ani distan ță, limba ro-
mână începuse s ă se modifice. De asemenea, copiile Istoriei Stolnicului Cantacuzino sunt
importante, prin prisma diferen ței mari (60 de ani cel pu țin) dintre cele din aparatul critic și
manuscrisul textului de baz ă. Modific ările sunt îns ă mai reduse cantitativ și calitativ decât
cele operate în textul lui Neculce de M ăzăreanu, dar prezen ța lor nu face decât s ă confirme c ă
tendințele observate în dreptul cronicii neculcene nu sunt fenomene sing ulare sau circumscri-
se unui anumit grai, ci tendin țe generale ale limbii române.
4.1.4.1. O primă situație care atrage aten ția este aceea a înlocuirii lui că prin cum că.
Avem trei ipostaze: (a) f ără ca fraza s ă fie reformulat ă, deci păstrându-se acela și regent; (b)
fraza este reformulat ă, rezultând și o schimbare a verbului regent și (c) introducerea lui cum
că în a doua subordonat ă coordonat ă copulativ cu prima.
(a) În prima variant ă, întâlnim substitu ția în cazul lui că cerut de verbele „a spune”, „a
zice”, „a jura”, „a auzi”, „a r ăspunde”, „a bucura (pe cineva) ”, „a [se] l ăuda”, „a pârî” , „a
scrie”, locu țiunile verbale „a- și lua asupra sufletului” („a jura”) și „a se umple locul” („a se
zvoni”) sau substantivele postverbale „ veste” și „cuvânt” („ordin”):
(130) a. Au spus
drept că ei sunt vinova ții. (NL 261/10-11) > cum că (M, P)13
b. Atunci au spus a tot nărodul c-au murit Cantemir-vod ă. (NL 344/10-11) >
cum că (M, P)
c. I-au spus acel sol că iaste mazil. (NL 412/2-3) > cum că (M, P)
d. Și le-u spus tot sfatul că le-i voia s ă puie pe Mihalachie sp ătarul domn. (NL
443/9-11) > cum că (B, E, Mihail)
e. Și au giurat Costantin Cantemir cliuceriul lui Șerban-vod ă că din cuvântul
lui nu va e și. (NL 294/20-22) > cum că (M, P)
f. Bucurat-au Cupăresștii pe Cantemir-vod ă că l-or faci domn în Țara
Munteniasc ă (NL 318/9-10) > cum că (M, P)
g. Că lăudasă Lupul la Poart ă c-au luat Cantemir mul ții bani . (NL 355/15-16)
> cum că (M, P)

12 Ar fi fost interesant de urm ărit și ms. III-1 (fost 68) de la Biblioteca Central ă Universitar ă din Iași, copie dup ă
Ioasaf Luca, realizat ă, în 1845, pentru M. Kog ălniceanu, dup ă ms. 53: un text muntenizat, literar, sub influen ța
spiritului înnoitor din a doua jum ătate a secolului al XVIII-lea.
13 După semnul „>”, urmeaz ă, cu litere aldine, complementizatorul cu care este înlocuit cel care apare în textul
neculcean și, între paranteze rotunde, manuscrisel e în care apare modificarea respectiv ă.

65
h. Așijderea Lupul Gavrili ță pârâia la Poartă pe ficiorii lui Cantemir-vod ă, c-au
luat tas-său din țară 1.000 de pun gii de bani . (NL 350/4-6) > cum că (M, P)
i. Și după aceia scris ă Duca-vod ă la Poart ă c-au triimis Bogdan și Iordachi
poghiiaz din Țara Leșască. (NL 353/7-8) > cum că (M, P)
j. S-împluses ă locul c-au chemat iel pe Mois ăiu de au lovit Ia șii. (NL 367/1-2)
> cum că (M, P)
k. Și auziia mai înnainte că facu moscalii galioane . (NL 411/18-19) > cum că
(M, P)
l. Ș-au răspunsu vizirului că el mai multe de o sut ă șindzăci de pungii n-a da .
(NL 492/3-4) > cum că (M, P)
m. Ș-au luat asupra sufletului lui că n-a ave nime nice o nevoie . (NL 454/1-2)
> cum că (M, P)
n. Dece Antiohi hatmanul, dup-acea izbând ă ce au făcut, au triimis pe Cos-
tachi sân Gavrili ță, cu veste la Constantin Duca-vod ă c-au prinsu pe Turcu-
leți. (NL 370/8-10) > cum că (M, P)
o. Și i-au îmbunat Dumitra șco-vodă cu cuvânt bun că, de va da dumnez ău să
fie pe voia lui de la Poart ă, i-a milui . (NL 343/9-11) > cum că (M, P)

(b) În alte cazuri, prin reformularea frazei, întâlnit ă de regulă în manuscrisele M ăză-
reanu, apar în pozi ție de regent al lui cum că, pe lângă cele enumerate mai sus, și alte verbe
(„a se înștiința” reflexiv-pasiv, „a cunoa ște”, „a arăta”), locu țiuni verbale („a prinde limb ă”,
„a pune pricin ă”, „a da vina”) sau substantive postverbale („r ăspuns”):
(131) a. Și înțelegând
el că iaste tată-său cu oștili moschices știi acolo. (NL 250/4-5)
> Carile înștiințându-să de tatăl său cum că iaste cu o știle acolo (M, P)
b. Ce Duca-vod ă au cădzut cu rug ăminte că n-are cu cine s ă-ncaleci. (NL
423/14-15) > Duca-vod ă i-au răspunsu cu rug ăminte arătând cum că nu ari
oaste. (M)
c. Antonie-vod ă au dat sam ă că au bolnăvit și n-au putut vini. (NL 249/1-2) >
Antonie-voevod au r ăspunsu cum că s-au boln ăvit și n-au putut vini. (M, P)
d. Au făcut ferman s ă-i taie pre to ți boiarii din Moldova, dzicându că boiarii
au adus pre le și. (NL 293/22-24) > Au scos ferman s ă-i taie pre to ți boiarii din
Moldova, puindu-le pricin ă cum că ei au adus pre le și. (M, P)

66
e. Au prinsu limb ă, care au spus că cetate Enecul iaste grijit ă foarte bine (NL
269/6-7) > Au prinsu limb ă cum că cetate Enecul iaste grijit ă foarte bine (M, P)
f. [Ramadanoschi] tâmpinându-s ă cu oastea moschiceasc ă ce vinie asupra
turcilor la Ceahrin, dac-au în țeles c-au luat turcii Cehrin ul, s-au întorsu îna-
poi în de șert. (NL 250/17-19) > [Ramadanoschi] întâlnindu-s ă cu oastea ce
moschiciasc ă, care merge la Cehrin asupra turcilor, li-au spus cum că au luat
turcii cetate Cehrinul și s-au întorsu și svria oaste înnapoi . (M, P)
g. Ce Duca-vod ă au cădzut cu rug ăminte că n-are cu cine s ă-ncaleci . (NL
423/14-15) > Duca-vod ă i-au răspunsu cu rug ăminte arătând cum că nu ari
oaste . (M)
Din exemplele de mai sus se contureaz ă o regulă de distribu ție a lui cum că, și anume
după verbe sau locu țiuni dicendi , în discursul raportat (pentru discu ție mai pe larg, vezi infra ,
4.1.4.2.).
Este demn de remarcat c ă, în ce prive ște cronica neculcean ă, substituția lui că prin
cum că nu se întâlne ște decât în manuscrisele M ăzăreanu (M, P), rareori și în copiile Ioasaf
Luca (B, E, Mihail).
(c) O altă tendință pe care am remarcat-o în ce prive ște acest tip de substitu ție este
aceea că, atunci când, în manus crisul original, din dou ă subordonate de acela și tip coordonate
copulativ între ele, doar prima actualizeaz ă complementizatorul că, în ceea de-a doua fiind
omis, în ms. M și P cea de a doua subordonat ă este adesea introdus ă prin cum că:
(132) a. Atuncea v ăzând
că s-au făcut pace și nu mai pot ispr ăvi nemică. (NL
408/14-15) > Dacă au văzut că s-au făcut pace și cum că nu mai pot ispr ăvi
nemică. (M, P)
b. Vădzind Șerban-vod ă că îmblă tâlhăret mult în Moldova și n-are cine s ă le
stea împotriv ă și Cantimir-vod ă n-au ținut parola, cum s-au apucat, când l-au
pus domn, s ă omoare pe Iordachi Rus ăt, ș-au fugit în Țara Ungureasc ă. (NL
316/7-11) > Șerban voevod auzând c ă sânt tâlhari mul ți în Moldova și văzând
că Cantimir voevoda nu s-au ținut de parol ă să omoară pre Iordachi Roset
după cum s-au apucat când l-au f ăcut domn și cum că Iordachi Roset au fugit
în Țara Unguriasc ă. (M)
c. Atunce ciialia ții boeri streini au priceput că i-au amăgit Iordachi vornicul
cu giurământul . (NL 448/18-449/1) > Boerii cei streini atunce au cunoscut că

67
i-au înșălat Iordachi Ros ăt și cum că ș-au călcat giurământul ci le-au giurat
el. (M, P)
d. Mihai-vod ă au făcut un harz, de l-au dat la împ ăratul, cu pâr ă pe Antiohi-vod ă
că-l năpăstuiaște cu doo biruri și doo bariiamlâcuri, că le-u luat din țară, și el nu
le-u luat, și cu jalobă pe Baltagiul vi zirul, dzicând că l-au ales pe dânsul toat ă ța-
ra de l-au pus domn, iar vi zirul l-au scos din domnie f ără nice o vin ă. (NL
464/14-465/4) > Mihaiu voevoda fiind în închisoari au f ăcut harz cu pâr ă asupra
lui Antiohi voevoda zicând că-l năpăstuiaște cu doo biruri și doo bariiamlâcuri,
cum că le-ar fi luat din țară, și el nu le-au luat și cum că pre dânsul l- au fost ales
țara să fii domn, iar Balt agiul viziriul f ără di nici o vin ă l-au scos din domnii și
fără di voe țării au pus domn pr e Antiohii voevoda . (M, P)
e. Neculai-vod ă prepune că cu îndemnarea lui au m ărs de-l pâr ăsc. Așijderea
și boiarii ce fugis ă, carei mai sus s ă pomenește, iarăși îi dzice că cu îndemna-
rea lui au fugit și fug. (NL 500/12-15) > Necolai voevoda prepune cum că cu
îndemnare lui Iordachi Ros ăt îi pârăsc acei turci la Poart ă. Și cum că și boia-
rii cei ci au fugit cu îndemnarea lui au fugit. (M, P)
Și în copiile dup ă Istoria Stolnicului Cantacuzino se întâlne ște substitu ția lui că prin
cum că:
(133) a. Neluând
-o că acea îng ăduială iaste despre partea miloserdiei lui Dumne-
zeu. (IȚR 78/19-20) > cum că (A)
b. Că din hoți să trag povestesc și băsnuiesc . (IȚR 94/7) > cum că (A)
c. Să zic că sunt catolici. (IȚR 105/34) > cum că (A)
4.1.4.2. Dacă substituția de care am vorbit la punctul 4.1.4.1. era caracteristic ă manu-
scriselor din grupa M ăzăreanu, exist ă un alt tip de substitu ție, întâlnit ă în toate copiile cronicii
lui Neculce, dar cu o frecven ță mai redus ă. Nu are acela și caracter unitar, în sensul c ă există
diferențe între manuscrise, dar complementizatorii cu care este înlocuit că sunt de aceea și
factură semantic ă, marcând neasumarea de c ătre locutor a informa ției. Este vorba despre
substituirea lui că prin cum/cum c ă/precum/pecum/precum c ă, după verbe ca „a vedea”, „a
scrie”, „a pârî”, „a r ăspunde”, „a spune”, „a zice”, „a se în știința”, „a face știre” și substanti-
vul postverbal „veste”:

68
(134) a. Și de vom videa că nu putem sta. (NL 226/7) > cum (M, P)
b. Ce scrisă iar la Poart ă c-au triimis Bogdan și Iordachi din Neam țu joimirii .
(NL 367/3-4) > precum (M, P)
c. Iară unii dzicea c ă i-au pârât mazâlii că, când au pus banii steagului, i-ar
hi încărcat pe unii cu n ăpaste . (NL 498/1-2) > cum (B, G, V, Mihail)/ precum
(E)”/lipse ște fragmentul în M, P
d. Având viziriul veste de la Husain-pa șia că s-au închinat la le și. (NL 229/10-
11) > precum (E, G)/ pecum (Mihail)/lipse ște fragmentul în M, P
e. Dar împăratul Moscului au r ăspuns Lucăi că cu tătarâi s-au agiuns. […] Și
pre zahara de pâne și de vite a da bani, n-a lua în dar, că și la Brâncovanul-
vodă au trimis bani . (NL 529/14-18) > în loc de că1, precum (B, E, G, V, Mi-
hail) /în loc de că1-2, cum că (M, P)
f. I-au spus lui că frate-său iaste hain . (NL 542-20/543/1) > cum că (B, E, M,
P)/precum c ă (G, Mihail)
g. Li-au făcut știre că s-au făcut pace . (NL 831/9) > precum c ă (C)/lipse ște
fragmentul în B, E, G, M, P, Mihail
Explicația pentru tipurile de substitu ție discutate la punctele 4.1.4.1. și 4.1.4.2. consi-
derăm că ține de natura regentului. La o analiz ă atentă, constatăm că toți regenții fac parte fie
din clasa verbelor dicendi („a spune”, „a zice”, „a r ăspunde”, „a pârî”, „a ar ăta”, „a jura”, „a
face știre”, prin extensie semantic ă, în contextul de fa ță, și „a scrie”), fie din clasa verbelor de
cogniție („a auzi” [a afla], „a cunoa ște”, „a se în știința” reflexiv-pasiv, „a vedea” [a în țelege],
„a pricepe”), fie din clasa substantivelor postver bale derivate din astfel de verbe („veste”,
„cuvânt”, „r ăspuns”, „socoteal ă”). Prin urmare, cum/cum c ă/precum/pecum/precum c ă se
asociază cu verbe caracteristice disc ursului raportat. În special cum că pare să capete valoarea
de conjunc ție specific ă discursului raportat. Interesant este îns ă faptul că toate aceste verbe
acoperă domeniul informa
ției obținute prin alte sim țuri în afar ă de văz14: din auzite sau prin
deducții logice și alte procedee, tip de informa ție caracteristic ă evidențialelor non-firsthand
(Friedman 2003: 190) și care presupune o doz ă de nesiguran ță. Acesta – circumscrierea lui
cum că și a sinonimelor lui marc ării lingvistice a informa ției de tip non-firsthand , o informa-
ție adesea incert ă – ar fi un prim pas spre situa ția actuală a lui cum că, de marcator epistemic

14 Cum că nu apare dup ă verbe de percep ție, precum a vedea cu sensul lui de baz ă:
(ii) * L-am văzut cum că vine.

69
al neasum ării informa ției preluate dintr-o alt ă sursă15. E posibil ca, înc ă de la început, cum că
să fi circulat în contextul unor verbe ce transmit o informa ție de tip non-firsthand , dar faptul
că se alege deliberat înlocuirea unui complementizator neutru ( că) cu alți complementizatori
susceptibili de a permite astfel de valori de incertitudine dovede ște că a doua jum ătate a
secolului al XVIII-lea este o perioad ă de specializare a acestui comp lementizator pentru astfel
de contexte. De altfel, în multe dintre exemple, cum că fie introduce un viitor, un conjunctiv
sau un condi țional (moduri și timpuri ale incertitudinii, ale ac țiunii posibile, ipotetice), fie,
atunci când introduce un indicativ trecut, adesea informa ția transmis ă nu este adev ărată (în
special dup ă verbe ca „a pârî” sau „a zice”).
În exemplele în care cum că este introdus în a doua subordonat ă coordonat ă copulativ,
acest complementizator pare a avea și un rol de element care asigur ă coerența discursiv ă.
Uneori, fiecare dintre copi ști înțelege diferit textul neculcean, substitu ția complemen-
tizatorului f ăcându-se în consecin ță. Astfel, în urm ătorul exemplu, în timp ce M ăzăreanu
interpreteaz ă subordonata introdus ă prin că drept completiv ă, Ioasaf Luca o interpreteaz ă
drept circumstan țială cauzală:
(135) Atunce ave pâr ă la Poartă și despre Tucul grof, pâr ă
că nu-i omul ș-au perit
din Iașii. (NL 361/16-17) > Graful Tucul au pârât la Poart ă pre Duca
voevoda cum că omul lui au fost rezident în Ia și și au perit din Ia și (M,
P)/pâră pentru că nu-i omul … (B, E, G, Mihail).
Și în copiile Istoriei Stolnicului Cantacuzino întâlnim aceast ă substituție:
(136) Vede-se
dară că toți scriitorii țărilor și istoricii într-aceasta s ă tocmesc. (IȚR
62/7) > cum (A)
4.1.4.3. În cazul unor verbe și substantive postverb ale care se pot construi atât cu in-
dicativul, cât și cu conjunctivul, M ăzăreanu (rar Ioasaf Luca) alege a doua solu ție, deci că +
indicativul este substituit prin ca + conjunctiv sau prin conjunctiv simplu:

15 În aceeași perioadă, gruparea că + condițional este folosit ă pentru a marca neasumarea informa ției preluate
din alte surse. Suprapunându-se cele dou ă tendințe, cum că îl înlocuie ște pe că în astfel de contexte, urmând ca,
în limba român ă contemporan ă, cum că să preia valoarea de incertitudine, de ipotetic, a condi ționalului și să
apară astfel și cu indicativul, transmi țând singur enun țului valoarea epistemic-eviden țială. Celelalte sinonime ale
lui cum că, nespecializându-se pentru anumite utiliz ări, dispar treptat din limb ă.

70
(137) a. Cu giurământ mare că vor da de patru ori într-un an. (NL 408/9-10) > să
deie (M, P)/ să dea (C, D)
b. S-au umplut de grij ă și de frică că-l va pârî. (NL 409/12-13) > ca să nu-l
pârască (M, P)
c. Gândind că să vor mai strânge moldovenii. (NL 232/13-14) > gândind ca să
mai strâng ă oasti moldoveneasc ă (P), dar gândind că s-a mai strânge oaste
moldoveneasc ă (M)

4.2. SĂ
Una dintre problemele speciale pe care trebuie s ă le rezolvăm la acest complementiza-
tor este statutul s ău morfologic. Este să conjuncție sau doar simpl ă particulă cu natură clitică,
morfem al conjunctivului? Vom face mai întâi o incursiune în istoria lui să, demonstrând c ă,
etimologic, natura conjunc țională a lui să nu se sus ține. Apoi, vom discuta și argumentele
sintactice de natur ă sincronic ă ce pledeaz ă pentru încadrarea lui să ca particul ă morfologic ă.

4.2.1. Etimologie și gramaticalizare
Multe dintre argumentele care se aduc în favoarea statutului de conjunc ție/comple-
mentizator al lui să se bazeaz ă tocmai pe originea sa conjunc țională (< lat. si) și pe funcționa-
rea sa în limba veche drept conjunc ție subordonatoare cu multiple valori (condi țională, finală,
consecutiv ă), care se putea combina atât cu conjunctivul, cât și cu indicativul sau condi ționa-
lul. În acela și timp îns ă, studiile care sus țin statutul de afix al lui să (Guțu Romalo 1968,
Barbu 1999 etc.), de și nu neagă vechiul s ău statut conjunc țional, consider ă că această particu-
lă și-a pierdut tr ăsăturile de conjunc ție, rămânând simplu afix.
Însă, în diacronie, lucrurile nu par s ă fie clare în ce prive ște statutul conjunc țional al
lui să. Diverse studii au pus în discu ție atât originea conjunc țională a lui să, cât și continuita-
tea lui pân ă în româna actual ă.
S-au emis mai multe ipoteze etimologice pentru rom. să și, de fapt, pentru corespon-
dentele sale romanice în genera l. Prima dintre ele, cea mai r ăspândită, este cea tradi țională, că
rom. să < lat. sī/se, conjuncție condițională. Alta, legat ă de aceasta îl deriv ă pe rom. să tot din
lat. sī, însă un sī care încă din latin ă funcționa ca particul ă modală, nu conjunc ție. O altă
etimologie propus ă a fost forma de c onjunctiv a verbului esse – sit. În fine, o ultim ă etimolo-
gie despre care s-a di scutat în literatur ă este adverbul latinesc sic.

71
4.2.1.1. Lat. sī/se > rom. să este etimologia tradi țională, propusă și acceptat ă de majo-
ritatea lingvi știlor români și străini care s-au ocupat de istoria limbii române. În ciuda dificul-
tăților de ordin fonetic pe care le presupune aceast ă derivare, Coteanu (1994) este de p ărere
că lat. si, deși avea un ī, a putut fi totu și modificat în se, apoi în să; astfel, româna merge cu
italiana și portugheza în ce prive ște evoluția fonetic ă, nu cu franceza, care p ăstrează forma si.
Mai mult, să are înțeles condi țional și în româna contemporan ă, când preced ă un conjunctiv
trecut (138). Conform lui Coteanu (1994), să + indicativul a ie șit din uz, de și, în unele expre-
sii, pare s ă se fi men ținut (139):
(138) Să
fi cerut, i s-ar fi dat.
(139) Să vrei, poți.16 (apud Coteanu 1994)
Densusianu (1961: 21) propune o rezolv are pentru dificultatea fonetic ă a derivării
rom. să din lat. sī. În interiorul cuvintelor, ī aton a devenit înc ă din latina vulgar ă e și a par-
curs acela și traseu ca e aton: sī > (se>) s ă. Să/se este întrebuin țat condițional în sec. al
XVI-lea, când înc ă nu fusese înlocuit de de și dacă, și putea fi folosit și pentru exprimarea
alternativei (urmat de verbul a fi) – să … să:

(140) Întru u trup botezatu-ne-am, să-s ovreai, să-s ellini, să-s iudei, să-s slugi, să-s
slobozi. (apud Densusianu 1961: 185)
Conform ILR, II: 291, româna comun ă păstrează sensul condi țional originar (întrebu-
ințare curent
ă chiar și în româna actual ă: Să știe, ar răspunde ), dar dezvolt ă și alte valori:
completiv ă, atributiv ă, circumstan țială. Faptul c ă verbele la conjunctiv ap ăreau adeseori
însoțite de conjunc ții care le clarificau nuan ța modală a dus la confuzia între indicativ și
conjunctiv. Si, chiar dac ă la origine este conjunc ție condițională, a devenit din acest motiv, cu
timpul, (marc ă specifică) obligatorie (ILR, II: 268-269) . Curios este faptul c ă aromâna și
meglenoromâna dezvolt ă două forme ale acestei conjunc ții: să și si/și (ILR, II: 306).
Citând dic ționarul lui Meyer-Lübke, REW 3, 7889, p. 650, Rosetti (1986: 151) afirm ă
că dr. să (se, sec. XVI), ar. se, si < lat. se. Aduce în discu ție interogativele indirecte, care erau

16 Cu un alt verb îns ă și la altă persoană (iii), e clar c ă aici este vorba de o form ă de conjunctiv prezent, nu de
indicativ, ceea ce dovede ște că, în româna actual ă, să nu se mai construie ște cu indicativul:
(iii) Să-și dorească acest lucru, poate.

72
introduse în latin ă prin si și se construiau cu conjunctivul, dar și cu indicativul (în limba
vorbită): dic mihi si tu Romanus es? este tradus ă în româna secolului al XVI-lea: spunre-mi
se Rimleanu e ști (Rosetti 1986: 166).
În Dimitrescu (1978: 365-366) se admite c ă evoluția fonetic ă (confuzia lui i neac-
centuat cu e) este una observabil ă într-un num ăr redus de cazuri, îns ă consider ă corespon-
dențele funcționale drept o dovad ă pentru aceast ă etimologie. Astfel, în latin ă, si avea
diverse valori: condi țională (cea mai veche), temporal ă, iterativă, completiv ă directă și
concesivă (rar), putând ap ărea de asemenea în interoga tive indirecte (cu o frecven ță tot mai
mare în latina târzie). Ca și în româna veche, în latin ă, si era construit fie cu indicativul, fie
cu conjunctivul. Dup ă secolul al XVI-lea, construc ția rom. să cu indicativu l dispare în
favoarea celei cu conjunctivul și utilizarea acestuia se l ărgește pentru a include, pe lâng ă
condiționale, cauzale condi ționale17, finale sau opozi ționale, și consecutivele finale sau
circumstan țialele de rela ție.
Dintre romani ști, Meyer-Lübke (1900: 639) consider ă că să, cu forma mai veche se,
este evident latinescul si, folosit cu prec ădere în subordonatele depe ndente de un verb care
exprimă o dorință: voiu să cânt . Însă este surprinz ător că apare tocmai dup ă verbe exprimând
voința, când ar fi fost de a șteptat dup ă verbe exprimând o „mi șcare a sufletului”: mă bucur să
(„dacă”) vii (Meyer-Lübke 1900: 649). Punc tul de plecare ar fi condi ționale incomplete de
tipul: dacă ai tăcea! te rog (Meyer-Lübke 1900: 639), unde si introduce o propozi ție care
este, în acela și timp, propozi ție condițională, dar și propoziție principal ă.
Printre al ți autori care sprijin ă etimologia tradi țională, se numără Ivănescu (1980),
Dragoș (1995), Grecu (2004), Frâncu (2009) sau Philippide (2011). Iv ănescu (1980: 162) nu
este de acord cu Nicholson (1935, vezi infra 4.2.1.2.), ci crede c ă „este clar c ă lat. si a devenit
în latina italo-mesodacic ă *se, de unde it. se și rom. să”, iar Philippide (2011) d ă ca etimon
pentru să lat. si și, ca etimon pentru rom. și, lat. sic, însă consideră, surprinz ător, că lat. quod
sic a dat rom. ca să (cf. Philippide 1894: 51).
Printre observa țiile care se pot aduce acestei etimologii, observa ții care au stat, de
fapt, la baza emiterii altor ipot eze etimologice, cea mai de seam ă este evolu ția fonetic ă nena-
turală, aplicabil ă într-un num ăr redus de cazuri (Dimitrescu 1978: 365). De asemenea, se
poate aduce în discu ție și lipsa unei echivalen țe funcționale identice. Din valorile identificate

17 Dimitrescu (1978: 365-366) face trimitere, pentru cauzalele condi ționale, la Avram (1960: 77), unde g ăsim un
exemplu ca cel de la (iv), din Palia de la Or ăștie:
(iv) Că să pre Domnezeu ai învins, cu câ t mai tare învince-veri oamenii.

73
de Dimitrescu (1978: 365) pentru lat. si, lipsește una de baz ă a rom. să – valoarea final ă, care
se explică greu din cea condi țională de bază a lat. si.
În ciuda a ce s-a spus (D imitrescu 1978: 365), nu exist ă o identitate de construc ție.
Într-adevăr, lat. si se construia și cu indicativul, și cu conjunctivul, ca și rom. să. Însă, în
română, deși întâlnim cele dou ă construcții încă din secolul al XVI-lea, ele sunt specializate:
să + indicativul pent ru subordonate condi ționale, concesive sau interogative indirecte, să +
conjunctivul pentru subordonate finale și completive; să + conjunctivul apare cu valori condi-
ționale și concesive la sfâr șitul secolului al XVII-lea (1675; cf. Skårup 1990: 280), și atunci
în construc ții cu un conjunctiv perfect.
4.2.1.2. Obiecțiile de mai sus, și în special cea privind evolu ția fonetic ă surprinzătoare
a presupusului etimon latin sī în întreg teritoriul romanic, l-au condus pe Nicholson (1935) s ă
propună pentru conjunc ția romanic ă si originea sit (forma de conjunctiv prezent, persoana a
III-a, singular, a verbului esse). Autorul pleac ă de la observa ția că, pentru lat. sī > fr. se, nu
poate fi valabil ă ca explica ție o presupus ă poziție atonă în care lat. sī apare frecvent, având în
vedere că acesta poart ă adesea un accent secundar, caz în care vocala ī se menține intact ă în
aria francez ă. Pe baza unui corpus, autorul extrage urm ătoarele fapte: (1) se are ca forme
alternante pe sed și, rar, pe set, (2) forma sed se întrebuin țează mult mai des înaintea unei
consoane și (3) sed cedează din ce în ce mai mult locul lui se. Din cele de mai sus, el trage
concluzia c ă se trimite mai degrab ă la sed/set decât la sī, prin urmare, etimologia corect ă ar
trebui să fie sit.
Pentru a-și susține ipoteza, autorul î și alege ca exemplu ilustrativ românescul să < sit,
care îi confirm ă cel mai bine etimologia. Mai întâi, respinge etimologia și explicația lui Meyer-
Lübke (1900: 639) și conchide, al ături de acesta, c ă, în exemple ca: te rog să vii, să nu este și
nu a fost conjunc ție, construc țiile respective fiind juxtapuneri, corespunz ătoare lat. rogo venias .
Modul în care să a ajuns să funcționeze în limba român ă ca marcă a conjunctivului es-
te, în opinia autorului, urm ătorul: (1) identitate fonetic ă la persoana a II-a sg. între indicativ și
conjunctiv (în conformitate cu evolu ția fonetic ă) Æ (2) rog vii putea însemna și „eu rog, tu
vii” Æ (3) ca vii să fie dependent de rog, româna a recurs la forma rog se (<sit) vii Æ (4)
româna nu s-a oprit aici , ci l-a introdus pe se (prin extensie) ori de câte ori avea un verb
dependent la persoanele a II pl., apoi la I și a III-a, datorit ă presiunii exercitate de analogie Æ
(5) schimbarea a avut impact asupra conjug ării; nu mai era nevoie de diferen țierea conjuncti-
vului de indicativ decât la persoana a III-a, unde se < sit se putea confunda cu pron. se; astfel,
formele de conjunctiv au fost înlocuite cu cel e de indicativ, mai întâi la persoanele I sg. și pl.,
apoi la a II-a pl.

74
Tot aceast ă etimologie ar fi și motivul pentru care limba român ă a înlocuit formele de
conjunctiv ale lui esse cu cele ale lui fieri.
În lumina acestei etimologii, autorul propune interpret ări diferite pentru construc țiile
în care intr ă rom. să. Astfel, în interogativele de tipul: Ce să fac? , avem tipurile ciceroniene:
Quid faciam? , cu un ce să < quid sit . Imperativele de tipul: Să faceți! nu înseamn ă, cum ar fi
de așteptat, „dac ă ați face”, ci reprezint ă formule mai politicoase și, în acela și timp, mai
energice, iar etimologia să < sit le explic ă; fraza s-ar traduce: „fie ca voi s ă faceți”. Prin
urmare, să nu este conjunc ție nici în imperative, nici în interogative, nici în enun țuri de tipul:
te rog să taci.
O schimbare de intona ție ar fi putut s ă imprime imperativului un sens condi țional,
ceea ce ar fi dus la o ambiguita te de interpretare a modurilor verbale. Cum româna nu putea
face modific ări la imperativ, renun țând la să, a făcut modific ări la condi țional, înlocuindu-l
pe să prin de, explicându-se astfel concuren ța dintre să și de pentru a exprima valoarea con-
dițională.
Autorul consider ă că să își conservă caracterul verbal în propozi ții independente care
exprimă o dorință:
(141) Să te fereasc ă Dumnezeu!

În propozi țiile de scop, româna a folosit mai întâi pe quomodo sit > cumu se > cum să,
apoi ca să, pentru ca, acolo unde contextul este de a șa natură, încât să ne așteptăm la o subor-
donată finală, să-l foloseasc ă doar pe să. Tot subordonatele finale române ști dau cheia inter-
pretării formulelor de invoca ție și de jurământ romanice cu
se (si) :
(142) Si Dios te faga á tu casa tornar, Que me digas el nombre . „Dumnezeu s ă te fa-
că să te întorci acas ă: spune-mi numele!”
Teza sa a fost îmbr ățișată de unii cercet ători
18, dar și combătută de alții19.

18 Armstrong (1936), McKenzie (1936), care consider ă că formulele de emfaz ă și de adjura ție cu se se explică
cel mai bine, atât semantic, cât și fonetic, printr-un sit decât printr-un si condițional, și Lograsso (1938), care e
de părere că nu doar formulele de emfaz ă și de adjura ție se explic ă bine prin sit, ci și construc ții de tipul it. se mi
vede, unde o trecere ī > e sub un accent secundar este imposibil ă, dar o vocal ă ca cea din sĭt, sub accent secun-
dar și precedând accentul primar, se dezvolt ă ca o vocal ă accentuat ă. De asemenea, asimilarea lui t de către m în
sit mi explică mai bine pronun țarea lui mi cu dublu m – mmi .

75
Un fapt demn de remarcat este c ă, în ce prive ște conjunc ția disjunctiv ă româneasc ă
fie, aceasta este atestat ă târziu în limb ă (164620, cf. DA, apud Dimitrescu 1978: 361), motiv
pentru care în Dimitrescu (1978: 361) se presupune c ă este o construc ție internă, rezultată din
utilizarea conjunctivului fie cu sens poten țial sau concesiv: fie și cum zici tu . În schimb, limba
secolului al XVI-lea cuno ștea conjunc ția disjunctiv ă să, însoțită de o form ă a verbului a fi în
construcția să-s (Densusianu 1961: 185).
4.2.1.3. Bonfante (1942) respinge ipoteza lui Nicholson (1935) și propune pentru prin-
cipalele deziderative cu conjunctivul un se derivat din latinescul sic, avansând aceea și etimolo-
gie și pentru românescul să din propozi ții ca: să te-ajute Dumnezeu! . Nu vede o dificultate
semantică insurmontabil ă (ca Nicholson 1935) în ce prive ște derivarea rom. să cu sens final din
lat. sī condițional, presupunând o subordonat ă finală subiacent ă, de tipul „pentru a vedea
(dacă)”; exemplific ă acest lucru traducând o fraz ă citată de Nicholson (1935) în italian ă:
(143) Duce-mă-voi iarăși în altă cetate să propovăduiesc cuvântul lui Hs. > Voglio
andàrmene di nuovo in un'altra città (per vedere) se annuncio la parola di Dio
(apud Bonfante 1942: 932, nota 5)
Bonfante (1942) pr opune etimologia sic > si > se ; în contextele dezi derative la care
se limiteaz ă studiul s ău, sic nu apare în latina veche, da r nici mai departe de Apuleius
(sec. II d.Hr.). Autorul consider ă că respectiva construc ție a disp ărut din texte timp de
câteva secole pentru a ap ărea mai târziu sub noua form ă a latinei vorbite: limbile romanice.
Observă identitatea dintre construc ția latineasc ă și cea italian ă: mai întâi vorbitorul exprim ă
o urare pentru inte rlocutor sub forma sic/se + conjunctiv prezent, dup ă care, în schimb, cere
ceva de la interlocutor sub form a unui imperativ; inte resant, în opinia au torului, e faptul
italiana nu folose ște conjunctivul prezent dup ă se decât extrem de rar în afara acestei con-
strucții.
Desigur, o astfel de etimologie se love ște de un alt aspect major. To ți cercetătorii sunt
de acord c ă lat. sic a dat rom. și. În acest sens, Bonfante (1942: 946) afirm
ă: „Din punct de

19 Place (1937), Spitzer (1939), Bonfante (1942). La observa țiile lui Place (1937), autorul tezei si < sit răspunde
în Nicholson (1938).
20 Aici trebuie s ă facem o corec ție. Data primei atest ări a conjunc ției fie este 1632, dup ă cum reiese din urm ătoa-
rele exemple:
(v) a. Hie din cătruă a hi vr’o veaste, voi avea a sluji M ării Tale . (AS, 1632, 985, MDCCCLXXV)
b . Nu vor avea de nime nicio nevoe, macar hie cu ce va vini . (AS, 1632, 985, MDCCCLXXV)

76
vedere fonetic, este adev ărat că lat. sīc a dat în it. sí, fr. v. si, port. sim, rom. și. Însă nu este
deloc dificil s ă admitem c ă, având un în țeles diferit și, în consecin ță, o intona ție diferită, a dat
în același timp se (să) în acelea și limbi.” Autorul ofer ă ca exemple de as tfel de etimologii
duble lat. magis > it. ma/mai , port. mas/mais . De asemenea, putem aminti și situația din
aromână și megleno-român ă, unde, pe lâng ă conjuncția coordonatoare și, avem dou ă forme
pentru morfemul conjunctivului: să/si în aromân ă și să/și în megleno-român ă (ILR, II: 306;
TDR: 464, 529-530)
În opinia autorului, modul în care a putut avea loc aceast ă scindare este printr-o ac-
centuare tot mai slab ă a lat. sīc în limbile romanice, lucru confirmat de faptul c ă, în acele
contexte unde sīc era în continuare accentuat, el a fost înt ărit prin alte particule: it. cosí, fr.
ainsi , sp. así, port. assím , rom. așa.
O paralelă cu aceast ă scindare a lat. sīc în cele dou ă forme si(m)/se (s ă) este, conform
lui Bonfante, germ. so, care are de asemenea dou ă tipuri de accentu ări: sŏ – echivalentul lui
se deziderativ și sō – echivalentul lui sīc (ita) ; interesant este c ă cel cu accentul mai slab
corespunde lat. sīc accentuat mai slab care a dat se (să) în limbile romanice (aceast ă echiva-
lență este susținută și de traducerea lui se deziderativ prin so).
De asemenea, ipoteza dublei accentu ări a fost avansat ă și pentru limba francez ă de
Blinkberg (1970), care vede în cele dou ă forme din franceza veche – se și si – variante duble
de accentuare pentru aceea și formă latineasc ă si, particulă demonstrativ ă întărită cu ajutorul
particulei anaforice enclitice -ce (Blinkenberg 1970: 584). În felu l acesta s-a ajuns la o pere-
che accentual ă si (< fr.v. se) – sic (< fr.v. si). Între cele dou ă conjuncții ale francezei vechi nu
exista o reparti ție strictă pe contexte specifice și, în absen ța unei asemenea sciziuni clare,
limba a ales s ă foloseasc ă exclusiv forma „fonetic și numeric mai tare, adic ă si” (Blinkenberg
1970: 585). Diferen ța între român ă și franceză ar fi modul în care ro mâna a ales, ca rezolvare
a problemei dublei accentu ări a formelor derivate din lat. si(c), specializarea celor dou ă for-
me, nu unirea tuturor valor ilor sub varianta accentual ă mai tare.
Un alt aspect pe care îl sesizeaz ă Bonfante este c ă, în latină, construc ția deziderativ ă
cu sīc este aproape exclusiv poetic ă; aceasta denot ă că ea era comun ă în latina colocvial ă
(știut fiind c ă limbajul popular coincidea cu cel poetic), dar era evitat ă de autorii buni.
În concluzie, Bonfante crede c ă romanicele se, si (atât în adjura ții, cât și în condi ționa-
le) pot veni dintr-un amestec între lat. sīc și sī sau chiar numai din sīc.
Ipoteza propus ă de Bonfante explic ă anumite fenomene observate în limba român ă și
se susține prin construc ții în care, și în limba român ă, se păstrează adverbul așa.

77
De exemplu, etimologia lat. sīc > rom. să/și ar putea oferi o explica ție pentru un alt
fenomen care a suscitat dezbat eri în lingvistica româneasc ă21 și care nu a fost tran șat defini-
tiv. Este vorba desp re utilizarea lui și ca morfem al conjunctivului, folosit alternativ cu să
în graiurile dintre Cri șul Alb și Someș (TDR: 306) și cele din fosta URSS (TDR: 404), dar
exclusiv în graiurile de pe teri toriul Ungariei (TDR: 406). Ghe ție (1963) o consider ă arha-
ism și, în ciuda dificult ății care rezid ă în faptul c ă avem doar dou ă exemple atestate pentru
acest fenomen, dificultate care l-a f ăcut pe Rosetti (1964) s ă conteste vechimea construc ției,
această ipoteză pare să fie susținută de faptul c ă o construc ție nouă, neîntâlnit ă în alte gra-
iuri ( de și + conjunctiv, pe tiparul mai vechiului de să), se folose ște în aceste graiuri pentru
a distinge între utili zarea subordonatoare și cea coordonatoare a lui și (TDR: 307). Cu
siguranță, apariția lui de și trebuie s ă fi urmat unei perioade de stul de lungi în care și a
funcționat ca morfem al conjunctivului. La singurul exemplu clar citat de Ghe ție (1963), se
mai poate ad ăuga și exemplul (144), extras dintr-o scrisoare redactat ă în Câmpulung Mol-
dovenesc:
(144) Mă rog
dumitale, de ves ști den țara dumnelor vostre, și știm și noi, să ne
lăvu[dă]m la Domnu nostru cu prietea șug de la dumnevosstr ă, adică să plătim
(AS, 1637 sau 1639, MDCCCCLVII, 1042)

Motivul pentru care nu avem atestat ă mai des construc ția cu și s-ar explica printr-o
tradiție literară care îl impunea pe să (Gheție 1963: 259; TDR: 307). Etimologia propus ă de
Bonfante (1942) ar explica o evolu ție de altfel surprinz ătoare a limbii.
Mai mult, dac ă ținem cont de faptul c ă funcția completiv ă a conjunctivul ui ar putea
deriva dintr-un context în care un conjunctiv deziderativ, iusiv sa u hortativ este juxtapus unui
verb tranzitiv ce exprim ă o solicitare, o invita ție, o dorin ță, un ordin sau unui verbum dicendi
(Onu 1993: 243), ca în exemplul (), nu ar fi nicio problem ă derivarea românescului să din
latinescul sīc.
(145) Boiarii nu s ă putea voi pe cine vor pune domn, c ă unii zicea
„să fie cesta”, iar
alții „ba cela”. (AC 93)

21 Pentru întreaga discu ție, vezi Ghe ție (1963; 1965; 1967), Rosetti (1964), Todoran (1966; 1968) și Strungaru
(1967).

78
Astfel, exemple ca urm ătoarele pot fi urme ale construc țiilor inițiale cu lat. sīc din ca-
re au rezultat conjunctivele deziderative și, mai apoi, conjunctivele utilizate în completivele
directe.
(146) a. Să știi că am luat 110 teancuri de postav ro șu de la popa Laz ăr și de la
Șincher Gheorghe. Așa să se știe. (SB 1599, 40)
b. Orice am în țelege de r ăul sau paguba M ăriei Sale, de timpuriu vom face în
știre și cu toată puterea împotriv ă încă vom sta – așa să ni dea Dumnezeu
stăpânia sufletelor noastre! (SB 1676, 82)
c. Așea să știț: că nu-i cuvăntul nostru, ce iaste a domnu nostru . (AS, 1015,
MDCCCCXVII, 1635-1645)
Etimologia rom. să < lat. sic a fost deja avansat ă în Livescu (2008: 2689), care enu-
meră, printre conjunc ț
iile moștenite din latin ă, pe „ se (> să) (< SIC), altădată conjuncție con-
dițională, astăzi morfem al c onjunctivului”.
4.2.1.4. O ultimă ipoteză este propus ă de Barbu (1951). Teor ia general acceptat ă este
că limba a apelat la conjunc ția să ca marc ă a conjunctivului pentru a rezolva problema
confuziei de termina ții dintre indicativ și conjunctiv (cf. Iv ănescu 1980: 344-347). Barbu
(1951: 57) porne ște de la observa ția justă că „în momentul în care termina țiile indicativului
începuser ă să se confunde, la persoana I și II singular și plural, cu ale s ubjonctivului, limba
își și găsise mijlocul de a înl ătura aceast ă confuzie”, ba, mai mult, „putem presupune c ă chiar
faptul că si însoțea prea des subjonctivul a co ntribuit la confuzia termina țiilor celor dou ă
moduri” (Barbu 1951: 58).
Barbu (1951: 57), neacordând cred it opiniei lui Nicholson (1935) și neamintind stu-
diul lui Bonfante (1942), este de p ărere că, în latină, pe lângă sī condițional și completiv, mai
putea exista și particula (adverbial ă) si utilizată cu conjunctivul indepe ndent, care avea rolul
de a amplifica sensul optati v ale acestui mod. În aceea și serie a partic ulelor de înt ărire a
sensului optativ al conjun ctivului se mai înscriau și ita, ut, qui, modo sau o, si; dintre ele, si a
ieșit câștigător, mai ales c ă se folosea adesea pentru a introduce impreca ții și jurăminte în
propoziții independente, func ție cu care apare adesea în limb ile romanice vechi (cf. Meyer-
Lübke 1900: 720).
Barbu descrie procesul prin care, din sīc, s-a dezvoltat conjunc ția condițională lati-
nească si. Treptele exprim ării raportului condi țional au fost:
1. Juxtapunerea: Taceam? Instigem („Să tac? L-aș instiga”).

79
2. Întărirea conjunctivului (din condi țională) printr-un adverb: Si taceam. Instigem
(„Să presupunem c ă tac. L-aș instiga”); nu trebuie s ă uităm că si nu este este alt-
ceva decât sīc, din care lipse ște elementul de înt ărire -c(e) (Ernout și Thomas
1959: 374), deci putea func ționa ușor ca particul ă de întărire.
3. Recategorizarea adverbului în conjunc ție: Si taceam, instigem („Dacă aș tăcea,
l-aș instiga”)
Concluzia la care ajunge autorul este urm ătoarea: „Se vede deci c ă, în momentul în
care dacii au început s ă învețe limba latin ă, si, pe lângă funcțiile de conjunc ție condiționa-
lă și completiv ă, avea și pe aceea de înt ăritoare a subjonctivului independent opta-
tiv” (Barbu 1951: 58). Rezolvând problema lui să în propozi țiile independente, Barbu
(1951:60-61) consider ă că, în toate contextele în care apare construit cu conjunctivul
(propoziții principale, juxtapunere, completive directe, finale și concesive), să este
partculă modală de origine adverbial ă, nu conjunc ție derivat ă din conjunc ția condițională
latinească si.
Ipoteza lui Barbu se apropie de cea propus ă de Bonfante (1942), doar c ă el consider ă
că, încă din latină, exista o particul ă adverbial ă si care se construia cu indicativul. În opinia
lui, încă de timpuriu, rom. să < lat. si a preluat rolul de simpl ă particulă distinctiv ă a conjunc-
tivului, pierzându- și celelalte func ții cu care venise din latin ă, în principal pe cea condi ționa-
lă. Autorul ajunge la aceast ă concluzie observând distribu ția lui să condițional în limba
veche: se construia preponderent cu viitorul indicativ sau cu condi ționalul (adic ă moduri și
timpuri înrudite ca semnifica ție cu conjunctivul), încerc ările de a-l construi și cu timpuri
trecute (deci îndep ărtate de valorile conjunc tivului) fiind sporadice și neimpunându-se în cele
din urmă în fața lui de, ca și celelalte construc ții ale lui să condițional. Concluzia lui este c ă
rom. să < lat. si s-a atașat destul de devreme formelor de conjunctiv și că, în toate ipostazele
conjunctivului (fie în subor donate, fie în principale), să nu este altceva decât morfem al
acestui mod, cele dou ă verbe fiind într-o rela ție de juxtapunere (pentr u ipoteza juxtapunerii,
vezi și infra , 4.2.1.6.).
4.2.1.5. Pe de alt ă parte, Skårup (1990) sus ține, pe baza textelor, c ă între utilizarea
condițională a lui să + indicativ/condi țional în limba veche și utilizarea condi țional-
concesivă a lui să + conjunctiv în româna actual ă nu există continuitate. Prima structur ă a
dispărut spre sfâr șitul secolului al XVII-lea, în timp ce a doua, derivat ă din valoarea pre-
zumtivă a conjunctivului, a început s ă fie folosit ă în limbă cam în acela și timp. Exemplele
de mai jos din scrisorile publicate de Iorga confirm ă ceea ce Skårup studiase pe texte litera-
re. Exemplul (147) prezint ă ultima atestare din scrisori a lui să condițional construit cu

80
indicativul, exemplul (148) prezint ă un exemplu u șor ambiguu de să condițional construit
cu conjunctivul, iar în ex emplul (149) avem o situa ție clară de să concesiv-condi țional
construit cu indicativul. Cronologia exemplelor sprijin ă ipoteza lui Skårup (1990): primele
sunt din aceea și perioad ă (jumătatea secolului al XVII-lea), ultimul este de la sfâr șitul
secolului al XVIII-lea.
(147) Și să veți pohti dumnilorvoastre a ști și de la noi, cu mila lui Dumnezeu
aflămu-ne bine s ănătoși. (SB 1658, 77)
(148) Iar, de nu s-ar putea acest lucru face, ci să-i fie a pesti și să-i fie cu trebuin ță
Măriei Sale ace știa a-i scoate, atunci, dup ă făgăduința Măriei Sale, tot s ă ni
lase. (SD 1656, 278)
(149) Iel acum, să-l spă
nzuri, bani n-are de unde da. (SN [1778-1779], 128)
Skårup (1990) afirm ă că cele două structuri nu au coexistat în limb ă în secolele ante-
rioare, ci, când una a încetat s ă existe, s-a n ăscut cealalt ă.
22 Concluziile sale par s ă fie confir-
mate de studiul lui Roques (1907), care , pe baza celor mai vechi texte române ști, îl găsește pe
să cu valoare condi țională (aflat în lupt ă cu de) utilizat exclusiv cu indicativul și condiționa-
lul. În opinia lui Skårup (1990), în structura cu indicativ/condi țional, să era într-adev ăr con-
juncție, în schimb, în structura cu conjunctiv, es te doar un semn al acestu i mod (raliindu-se la
opinia lui Barbu 1951).
4.2.1.6. În fine, cel mai puternic argument c ă, în limba român ă veche, să pe lângă con-
junctiv nu avea rol de conjunc ție, ci de simplu morfem al m odului respectiv este adus de
Iliescu (1960). Autoarea aduce în discu ție completivele cu conjunctivul f ără conjuncție, de
tipul uolo facias , care au constituit „o categorie de sine st ătătoare și vie în tot timpul latinit ă-
ții” (Iliescu 1960: 332). Acest tip de completiv ă apare dup ă anumite categorii de verbe: verbe
care exprim ă o voință sau o hot ărâre ( concedo „a permite”, iubeo „a porunci”, uolo „a vrea”,
suadeo „a sfătui”), o cerere sau o rug ăminte ( adhortor „a încuraja”, oro „a ruga”, quaeso „a
ruga”), verbe și expresii impersonale ( licet „e permis”, oportet „se cuvine, trebuie”) și verbe
cauzative ( facio „a face”). În epoca clasic ă, numărul acestor verbe cre ște, iar construc ția este
foarte mult folosit ă în limba popular ă, fiind îns ă evitată de limba literar ă, care insera în mod
constant conjunc ția ut în astfel de structuri. A doptând opinia lui Barbu (1951) c ă să este doar

22 E vorba doar de construc țiile condi ționale în care intr ă să, nu și de conjunctivele finale sau completive, care
coexistă cu structurile de tipul să [condițional] + indicativ/condi țional-optativ.

81
morfem al conjunctivului, autoarea observ ă că, în limba român ă, completivele f ără conjuncție
(adică doar cu să + conjunctiv) apar dup ă aceleași categorii de verbe și expresii ca în limba
latină: „a porunci”, „a vrea”, „a permite”, „a hot ărî”, „a dori”, „a ruga”, „a cere”, „se cuvine”,
„e necesar”, „trebuie” (Iliescu 1960: 335). Citân du-l pe Meyer-Lübke (1900: 649), ea este de
acord cu afirma ția acestuia c ă „o construc ție ca te rog să vii corespunde mai degrab ă lui rogo
uenias decât lui rogo ut uenias ” (Iliescu 1960: 335). O astfel de construc ție explică, în opinia
autoarei, de ce să urmează verbe de voin ță, lucru greu explicabil pentru autorii care v ăd în să
un urmaș al conjunc ției condiționale latine ști si.23 Aceasta explic ă și regulile care apar în
Gramatica lui Eustatievici Bra șoveanul, conform c ărora, în „ ca să, slovenirea cea dintru întâi
să leapădă des” (Eustatievici Bra șoveanul 1757: 120). Româna vorbit ă actuală pare să mani-
feste o tendin ță opusă celei din latin ă, inserând conjunc ția ca în fața verbelor din seria celor
de mai sus.
În concluzie, autoarea afirm ă că „putem presupune c ă limba român ă continuă con-
strucția latineasc ă” (Iliescu 1960: 335).
Ipoteza lui Iliescu (1960) se sus ține prin numeroase exemple din limba român ă veche.
Astfel, în exemplele de sub (150) impreca ția se poate exprima prin verbul principal la con-
junctiv, verbul principal înso țit de particula să sau chiar verbul principal înso țit de particula
să precedat ă de conjunc ția cum, și toate exemplele sunt extrase din aceea și scrisoare a lui
Mihai Viteazul.
(150) a. Că, Dumnezeu fereasc ă, aceia să nu fie, de-ar dobândi turcii ceste dou ă
țeri … (SD 1600, 239)
b. Că, Dumnezeu s ă ferească, de-ar apuca turcul aceste dou ă țeri, ar fi
peire a toat ă creștinătatea; cum Dumnezeu s ă ferească de aceia! (SD
1600, 238)
De asemenea, putem întâlni juxtapuse un verb de tipul a ruga și un verb la imperativ
(151a-b). Având în vedere ipoteza lui Onu (1993), c ă folosirea conjuncti vului în completive
directe este un fenomen care apare pe teren româ nesc, prin parataxa unui conjunctiv dezidera-
tiv, iusiv sau hortativ la un verb tranzitiv ce exprim ă o solicitare, o invita ție, o dorin ță, un ordin

23 „Cu toate c ă să … reprezint ă indubitabil lat. si, e de mirare totu și că-l vedem utilizat tocmai cu manifestarea
unei voin țe, căci ar trebui mai degrab ă să ne așteptăm să-l întâlnim dup ă verbe care exprim ă o mișcare a sufletu-
lui” (Meyer-Lübke 1900: 648).

82
sau la un verbum dicendi , nu ni se pare absolut deloc imposibil ă interpretarea exemplului
(151c) drept subordonat ă conjunctival ă juxtapusă unui verb din clasa celor men ționate mai sus.
(151) a. Mă rog nu-ți bănui, că, cu vreme, p ăgubaș nu te voiu l ăsa. (SB 1722, 103)
b. Pentru numele lui Dumnezeu m ă rog, frate, fă orice chip vei ști și doar vei
putea să-mi trimiți pe unul din doftori. (SB 1795, 115-116)
24
c. Mă rog să-i spui că mă închin cu s ănătate. (SB 1796, 118)
Exemplele de su b (151) ne arat ă un alt fenomen în curs de desf ășurare: gramaticali-
zarea utiliz ării incidentale a sintagmei mă rog, cu valoare pragmatic-discursiv ă. Însă faptul
că ele dateaz ă de la sfâr șitul secolului al XV III-lea nu ne împiedic ă să observăm modul în
care ar fi putut ar ăta, într-o perioad ă anterioar ă acestui moment, sintaxa limbii române. Mai
ales că există și exemple destul de rare în care, dup ă același verb a ruga , putem întâlni
conjunctivul f ără conjuncție, construc ție care aminte ște destul de bine de tiparul latinesc
rogo + conjunctivul.
(152) Poftim și rugăm pe Măria Sa, nenorocul slugilor M ăriei Sale nu-l socoteasc ă,
nice-l ție mai mare pagub ă
decât al nostru și al boierilor no ștri. (SD 1656,
279)
4.2.1.7. După cum s-a putut observa, ipotezele asupra originii lui să nu propun toate
un etimon de tip conjunc ție. Iar evolu ția subordonatelor conjunctivale, a șa cum a fost schi țată
de Iliescu (1960), este de natur ă să susțină o etimologie de tip adve rbial, cum este cea propu-
să de Barbu (1951) sau Bonfante (1942), și să explice tr ăsături sintactice pe care le vom
analiza în sec țiunea 4.2.2. Pentru o privire de ansamblu asupra istoriei lui să, tabelul 4 de mai
jos prezint ă toate faptele lingvistice asociate conjunctivului și modul în care cele patru ipote-
ze propuse reu șesc să le explice.
Nu vrem s ă emitem o judecat ă clară în favoarea uneia sau alteia dintre ipoteze, dar se
observă că cea mai mare capacitate explicativ ă o au cele dou ă ipoteze care îl leag ă pe să de
adverbul sīc, iar, dintre acestea dou ă, ipoteza lui Bonfante (1942) are avantajul c ă explică și
fenomenul ș
i + conjunctivul.

24 O altă particularitate interesant ă a exemplului (151b) este folosirea conectorului și doar , a cărui formă uzuală
este ca doar(ă).

83
să < sī conjuncție să < sī particulă să < sit să < sīc
Evoluția fonetică ± ± ± ±
Condiționale + + – +25
Concesive + + + +
Finale – + + +
Completive – + (+) +
Interogative totale + (+) – +
Principale deziderative – + + +
Imperative – + + +
Și final (regional) – – – +
Corelativele disjunctive
să-s …, să-s + + + +
Tabel 4. Capacitatea explicativ ă a diverselor etimologii propuse pentru rom. să

4.2.2. Morfosintaxa lui să – conjunc ție sau simpl ă particulă modală?
În cadre teoretice diferite, multe studii discut ă statutul lui să. Și cele dou ă gramatici
academice române ști au puncte de vedere diferite asupr a acestui subiect. As tfel, GLR (I, 261,
385, 411-413) consider ă că să este conjunc ție devenit ă semn al conjunctivului. Pierderea
trăsăturilor conjunc ționale este mai accentuat ă atunci când apare în propozi ții independente.
În restul utiliz ărilor, are statut de conjunc ție, chiar și atunci când este precedat de ca, formând
cu acesta o conjunc ție compus ă.
La GALR (I, 384, 385, 649) GBLR și Pană Dindelegan, Dragomirescu și Nedelcu
(2010: 50, 51) se observ ă o diferen țiere față de poziția GLR-ului. Astfel, în propozi țiile de-
pendente, când nu exist ă niciun alt conector, să are statut de conjunc ție subordonatoare/com-
plementizator. Când conjuncti vul are o valoare hortativ ă (în propozi țiile imperative și în
subordonatele completive guvernate de verbe ca „a spune”, „a or dona”, „a porunci”, „a ruga”

25 Etimologia lat. sīc > rom. să poate explica sensurile condi țional și concesiv și de marc ă a interoga ției totale,
deoarece conjunc ția condițională si derivă tot din acest sīc.

84
etc.), în subordonate circumstan țiale și în situațiile de control, să este și conjunc ție subordo-
natoare, și particulă, sau formant al conjunctivul ui. În schimb, în propozi țiile principale și ori
de câte ori o subordonat ă este introdus ă de diferiți conectori, să este doar un formant al con-
junctivului; gruparea ca (…) să este un conector compus, în care primul element func ționează
drept conjunc ție, iar al doilea element func ționează doar ca marc ă a conjunctivului.
Din perspectiva gramaticii generativiste, aproape toate studiile care s-au ocupat de
conjunctivul românesc au disc utat statutul particulei să: complementizator sau simpl ă particu-
lă preverbal ă, care face parte din complexul verbal al ături de altele (nega ție, clitice, semiad-
verbe). S-au adus argumente și de o parte, și de alta. Mai jos vom sistematiza toate aceste
argumente, tr ăgând concluzia la final c ă să nu este altceva decât o simpl ă marcă a conjuncti-
vului, de natur ă afixală/clitică.
4.2.2.1. Să este în Flex. Statutul de morfem al conjunctivului a fost sus ținut de diferi ți
autori, din cadre teoretice diferite. În cadrul generativist, Rivero ( 1994), Cornilescu (2000),
Hill (2002a, 2004), Hill și Tomić (2009) îl consider ă pe să drept centrul proiec ției GMod,
parte din GFlex. Conjunctivul cu să este lipsit de o proiec ție GComp, totu și, în absen ța unui
complementizator, șirul verb + marc ă modală se mută în GFinit (Hill 2002a) sau în For țăș
(Hill și Tomić 2009).
După cum am v ăzut mai sus, pentru Bar bu (1951), Iliescu (1960) și Skårup (1990): să
este doar o particul ă modală, o marcă a conjunctivului, în to ate ipostazele, chiar și în subor-
donate circumstan țiale și necircumstan țiale. Guțu Romalo (1968) și Barbu (1999) sunt de
aceeași părere, considerându-l pe să un afix, care apar ține, împreun ă cu celelalte afixe (nega-
ție, clitice pronominale, semia dverbe) complexului verbal.
Dobrovie-Sorin (1994: 93-98) analizeaz ă argumentele care pledeaz ă pentru statutul de
simplă particulă preverbal ă, morfem al conjunctivului ( să în Flex). În favoarea acestei inter-
pretări pledeaz ă, în opinia autoarei, exemplele26 în care, în condi țiile deplas ării unor elemente
din subordonat ă în poziție preverbal ă, se insereaz ă, în fața acestor elemente, complementiza-
torul ca (153a, c), iar să rămâne în complexul verbal, al ături de nega ție, clitice și semiadver-
be, nimic în afar ă de acestea neputând interveni între să și verb, nici m ăcar subiectul (153b):
(153) a. Vreau ca pân ă mâine să termine Ion cartea asta.
b. *Vreau ca pân ă mâine să Ion termine cartea asta.
c. Vreau ca ziua de mâine s ă nu se mai termine.

26 Exemplele sunt preluate din Dobrovie-Sorin (1994: 93-95).

85
Teste de constituen ță, cum ar fi coordonarea, pledeaz ă tot pentru un statut de Flex:
(154) a. Știu că mama a plecat și Ion a rămas.
b. Vreau (ca mâine) s ă plece mama și să rămână Ion.
c. *Vreau (ca mâine) s ă plece mama și rămână Ion.
Complementizatorii, cum este că, pot rămâne nerealiza ți în al doilea termen coordo-
nat, pe când să nu poate lipsi.
Un alt argument adus de autoare pentru pozi ția lui să în interiorul proiec ției GFlex
este posibilitatea acestuia de a ap ărea împreun ă cu elemente relative, lucru imposibil pentru
un complementizator tipic, cum e că:
(155) a. Am cu cine s ă plec.
b. Caut o fat ă cu care s ă plec la munte.
c. Caut fata cu care (*c ă) pleacă Ion la munte.
De asemenea, în opinia lui Hill și Tomić (2009: 198-200), posi bilitatea apari ției con-
junctivului în forma perifrastic ă de viitor de tipul am/o să plec este un argument în plus pen-
tru încadrarea lui să
ca particul ă preverbal ă ce face corp comun cu verbul, ajungând la
concluzia c ă „în limbile balcanice, marca modului subjonctiv se realizeaz ă în GMod, care
face parte din câmpul flexionar (GFlex)” (Hill și Tomić 2009: 200).
Tot aici mai trebuie ad ăugat faptul c ă, în limba veche, statutul formelor perifrastice nu
este încă fixat, uneori interpretarea fiind clar ă în favoarea unei stru cturi perifrastice (156),
alteori fiind ambigu ă (157):
(156) Pentru fărdelegile voastre curând va să se sloboaz ă spre voi. (AC 88)
(157) Am înțeles cu adev ărat că Neagoe va să te scoată den scaun. (AC 97)
Însă faptul că auxiliarul din aceste forme perifr astice s-a generalizat în limba român ă
însoțit de infinitivul scurt, f ără particula a (va să vie/va veni , dar *va a veni ) ne demonstreaz ă
că, în astfel de structuri, trebuie s ă-l consider ăm pe să ca făcând parte din complexul verbal,
auxiliarul neacceptând construc ții mediate de conjunc ții sau particule din afara complexului
verbal. Altfel, dac ă s
ă ar fi conjunc ție, o construc ție de tipul celei marcate mai sus ca negra-
maticală ar trebui s ă fie gramatical ă.

86
Drașoveanu (1990: 135-136) pledeaz ă tot pentru un statut de morfem al lui să, consi-
derând că același element nu poate fi și conjunc ție, și morfem. El î și motiveaz ă decizia prin
faptul că, după cum cazurile G, D sau Ac f ără prepoziție se subordoneaz ă prin ele însele, prin
desinențele lor (morfeme), tot a șa și conjunctivul se subordoneaz ă prin el însu și, adică prin
morfemul s ău să (și, adăugăm noi, formele specifice pentru persoana a III-a), care r ămâne în
interiorul verbului atât în propozi țiile principale, cât și în cele subordonate.
Din perspectiva lucr ării de față, care trateaz ă complementizatorii, am mai putea invo-
ca un argument în favoarea st atutului de Flex al lui să: dacă să ar fi complementizator, ar
trebui ca subordonatele introduse de acesta s ă poată avea topic ă liberă și să poată apărea și în
antepunere fa ță de verb, acesta fiind una dintre propriet ățile conjunc țiilor subordonatoare
(vezi testele subordon ării prezentate în sec țiunea 2.2.). Or, completivele directe în primul
rând, dar și finalele și consecutivele introduse de să, apar strict în postpunere.
4.2.2.2. Să este în Comp. Ammann și van der Auwera (2 004: 306) consider ă că să este
complementizator chiar și în principalele volitive mo dale (optative, imperative și hortative),
totuși adaugă că s-a gramaticalizat pân ă acolo încât a devenit particul ă, sau marc ă modală.
Argumentele pentru statutul de Comp al lui să sunt analizate în Dobrovie-Sorin
(1994: 95-97). Pentru aceast ă interpretare pledeaz ă următoarele aspecte: (a) faptul c ă să este
invariabil; (b) faptul c ă să poate fi centrul unei propozi ții subordonate; (c) faptul c ă să prece-
dă obligatoriu nega ția, cliticele și semiadverbele.
La argumentele de mai sus se pot aduce îns ă contraargumente la fel de valide. Astfel,
în opinia lui Barbu (1999: 77) caracterul invariabil al lui să este un argument „oarecum sur-
prinzător” pentru statutul conjunc țional al acestuia, și alte particule fiind i nvariabile, cum ar fi
negația și semiadverbele.
În ce prive ște faptul c ă să poate fi centrul unei propozi ții subordonate, nu ne este clar
că, în astfel de contexte, avem într-adev ăr de-a face cu o subordonat ă conjuncțională (vezi
supra , 4.2.1.6. ). Iliescu (1960) demonteaz ă acest argument pentru complementele propozi țio-
nale, iar Skårup (1990) face acela și lucru pentru subordonatele condi ționale sau concesive
introduse de să în româna actual ă, considerându-le paratactice. Iar argumente în sprijinul ideii
lui găsim în faptul c ă, în unele contexte, să poate lipsi, rezultând o construc ție cu un conjunc-
tiv fără conjuncție juxtapus unui verb regent, cu valoare condi țional-concesiv ă, ca în exem-
plele urm ătoare:
(158) Dar piară oamenii cu to ți/S-ar naște iarăși oameni. (
apud GLR, I: 219)
(159) Facă ce-o vrea, tot nu m ă convinge.

87
Mai mult, chiar și un verb la modul condi țional poate ap ărea în juxtapunere, cu atât
mai mult ar trebui s ă considerăm conjunctivul circumstan țial, cu să sau fără, drept juxtapus:
(160) Și, te vor și întreba sau de ți-or scrie , să zici că scrisori n-ai luat. (SB 1780,
LXXVII-1, 110)
Cât privește locul fix al lui să, în fața negației, a cliticelor și a semiadverbelor (exem-
plele de sub 161), Bar bu (1999) este de p ărere că ordinea rigid ă în care apare să față de cele-
lalte elemente care țin de complexul verbal nu este de cât o verificare a uneia dintre tr ăsăturile
sale afixale, de simpl ă particulă: „Una dintre caracteristicile cele mai pregnante ale afixelor
este aceea c ă apar întotdeauna înt r-o ordine prestabilit ă, atât față de suport, cât și unele față de
altele” (Barbu 1999: 45).
(161) a. Vreau să nu-l mai întâlne ști.
b. *Vreau nu s ă-l mai întâlne ști.
c. *Vreau îl s ă mai întâlne ști.
d. *Vreau nu-l s ă mai întâlne ști.

De asemenea, Rivero (1994: 69, 70) observ ă că, în limbile balcanice, este o diferen ță
important ă între subordonatele cons truite cu indicativul și cele construite cu conjunctivul.
Astfel, în subordonatele i ndicative din greaca modern ă, negația precedă particulele modale,
ca în (162), în timp ce în subor donatele conjunctivale din greaca modern ă și română, ordinea
este inversat ă, negația urmând particula modal ă, ca în (163a-b). În opinia autoarei, aceast ă
ordine nu reflect ă diferențe de structura de adâncime, ci consider ă că GNeg este generat mai
sus de GMod în toate subordonatele, iar ordinea de suprafa ță din subordonatele conjunctivale
rezultă din încorporarea partic ulei modale în nega ție.
(162) Dhen tha to éXi teliósi. (apud Rivero 1994: 70)
nu PART.MOD. o avea.PREZ.3SG terminat „Nu ar fi terminat-o.” (163) a. Thélo [ta pedhiá na min fighún]. (apud Rivero
1994: 70)
vrea.PREZ.1SG art.hot. copii PART.MOD. nu pleac ă.PREZ.3SG
„Vreau s ă nu plece copiii.”

88
b. Vreau ca Maria s ă nu o citeasc ă. (apud Rivero 1994: 70)
De asemenea, motivul pentru care cliticele pronominale nu pot preceda particula să
este că ele au nevoie de un suport, fie ve rbal, fie nonverbal (cf. Reinheimer și Tasmowski
2005).
Dobrovie-Sorin (1994: 96-98) ofer ă un ultim argument pentru statutul de Comp al lui
să: imposibilitatea apari ției acestuia în condi țiile inversiunii verb-clitic (164e-f ) s-ar explica
prin faptul c ă verbul se mut ă în Comp, blocând accesul lui să la această poziție. Mai mult, în
astfel de contexte, complementizatorul ca este negramatical atât în prezen ța lui să, cât și în
condițiile deplas ării verbului.
(164) a. Să trăiască România!
b. Să se întâmple ce s-o întâmpla!
c. Trăiască România!
d. Întâmple-se ce s-o întâmpla!
e. *Să întâmple-se ce s-o întâmpla!
f. *Întâmple-se s ă ce s-o întâmpla!

Comparând situa ția din român ă cu cea din francez ă, unde, în frazele independente la
modul subjonctiv, complementizatorii sunt obligatorii: que tout le monde soit prêt
27, dar în
condițiile inversiunii verb-subiect, sunt obligatoriu absen ți: Vive la France! , Dobrovie-Sorin
(1994: 97) este de p ărere că elementul să din propozi ții ca (Xa, b) ar trebui s ă fie considerat
complementizator.
În privința acestui ultim argument, Ba rbu (1999: 78) atrage pe bun ă dreptate aten ția că
inversiunea verb-clitic este blocat ă și de semiadverbe ( mai, cam) sau de nega ție, elemente
cărora nu le putem atribui rol de complement izator, cu alte cuvinte verbul concureaz ă pe acea
poziție nu doar cu să, ci și cu alte elemente ale complexului verbal. Aceasta nu arat ă decât că
(im)posibilitatea inversiunii respective are alt ă explicație.
După cum se știe, la persoana a 3-a a conjunctivului, în propozi țiile principale, mor-
femul să poate lipsi (GBLR: 235), el nemaifiind obligatoriu datorit ă faptului c ă forma de
conjunctiv se diferen țiază de forma de indicativ prin termina ții distincte (Gu țu Romalo 1968:

27 Barbu (1951: 61) î și exprimă însă un dubiu asupra statutului de conjunc ție al lui que în astfel de contexte, consi-
derând că vine din lat. quod cu rol de particul ă de întărire pe lâng ă conjunctiv, nu de conjunc ție subordonatoare.

89
179). În absen ța acestuia, verbul suport ă procesul numit, în gramatica generativist ă, Long
Head Movement (Mutare Lung ă a Centrului – mutarea unui centru V sau Aux peste un Aux
intermediar).
LHM este o opera ție de ultim ă instanță (engl. last resort operation ), motivat ă de fap-
tul că, în limbile de origine sau influen ță slavică (între care se include și româna, ca limb ă
balcanică), cliticele (atât auxiliarele, cât și pronumele) au nevoie de un suport antepus
(Rivero 1994: 88; cf. Cornilescu 2000:87, 88).
Însă regula aceasta exist ă și în aria romanic ă. În latină, pronumele care s-au transfor-
mat mai apoi în clitice nu ocupau niciodat ă poziția P1 în propozi ție, poziția forte din punctul
de vedere al accentu ării, ci pozi ția P2, o pozi ție tipic neaccentuat ă, sau o alt ă poziție mai
depărtată în propozi ție, cu condi ția să fie precedate de un termen forte local (Reinheimer și
Tasmowski 2005: 25-28). În trecerea de la latin ă la limbile romanice vechi, s-au petrecut o
serie de schimb ări în sintax ă, printre care dependen ța pronumelor clitice de un element foca-
lizat care le preced ă și care poate fi un verb sau, în propozi țiile scurte, și un element nonver-
bal (Reinheimer și Tasmowski 2005: 31). Aceasta ne adu ce la legea lui Tobler-Mussafia, c ă
„în limbile romanice vechi, pronumele clitice în acuzativ și dativ nu pot sta pe prima pozi ție
absolută a frazei” (Reinheimer și Tasmowski 2005: 54).
Aceasta explic ă sintaxa cliticelor care, în interiorul frazei, se ata șează unui element
verbal (în procliz ă sau encliz ă) sau unui element neverbal (cum sunt conjunc țiile), în timp ce,
la începutul frazei, în limba veche cel pu țin, nu ap ărea decât în encliz ă (Reinheimer și
Tasmowski 2005: 78).
(165) Grăia-le de prabil ă și de lege. (AC 86)
Astfel, aceast ă evoluție istorică explică de ce, în absen ța unui element antepus cliticu-
lui, verbul trebuie s ă urce: cliticul are nevoi e de un suport morfologic ( și fonetic); urcarea
verbului este motivat ă de acest fapt și nenecesar ă atunci când suportul cl iticului este realizat
prin nega ție, semiadverbe sau morfemul de conjunctiv să (în cazul conjunctivului din propo-
ziții principale), precum și de alte elemente (în propozi țiile subordonate), de la conjunc ții
până la pronume relative. Prin urmare, nu mutarea verbului în Comp îl blocheaz
ă pe să, ci
absența acestuia determin ă mutarea verbului, ca o opera ție de ultim ă instanță. Dovadă în
acest sens este și faptul c ă, atunci când verbul este la alte persoane decât persoana a 3-a,
inversiunea verb-clitic este împiedicat ă tocmai de imposibilitatea suprim ării morfemului să.

90
Concluzia este c ă nu există nicio concuren ță între verb și particula să pentru o presupus ă
poziție Comp.
4.2.2.3. Rezolv ări „hibride”. Ca rezolvare a propriet ăților contradictorii ale lui să,
Dobrovie-Sorin (1994: 100-104) propune s ă consider ăm că să ocupă capul unei proiec ții
hibride rezultate din încorporarea celor dou ă capete func ționale alăturate – Comp și Flex.
Fiind adiacente, ele sunt coindexate, suferind apoi un proces de înco rporare restructurant ă fie
într-o proiec ție mixtă etichetat ă GComp/GFlex, fie într-o proiec ție extinsă a lui Flex sau
GFlex. La aceea și opinie se raliaz ă și Paoli (2003).
Tot pentru a împ ăca trăsăturile contradictorii ale aceste i particule, Farkas (1996), pe
linia teoriei autolexicale (Sadock 1985), propune o solu ție alternativ ă. Conform lui Farkas
(1996: 91) „crucial pentru acest cadru [teoretic], precum și pentru propunerea mea de analiz ă,
este faptul c ă permite posibilitatea ca o anumit ă unitate lingvistic ă să funcționeze în sintax ă
ca un constituent de tip P și, în aceast ă calitate, s ă se supun ă tuturor restric țiilor sintactice la
care se supun astfel de constituen ți, iar în morfologie ca un afix de tip A și, în aceast ă calitate,
să se supună tuturor restric țiilor la care se supun afixele de acest tip”.
În această concepție, autoarea formuleaz ă următoarea regul ă:
(166) Categoria morfologic ă a lui să este [PART]; în sintax ă să poate func ționa opți-
onal ca element [COMP]. (Farkas 1996: 91)
Fiecare component ă a gramaticii îi atribuie lui să propria categorizare, propria regul ă
de dominan ță imediată (DI) care o introduce și propria declara ție de preceden ță liniară (PL)
relevantă
28. Avem astfel:
(167) morfologie: să [
PART ]
regula DI: V' –> PART, neg 1, neg 2, (cl), adv, V
declara ția PL: să < X
(168) (sintax ă: să [COMP ])
regula DI: S1 –> COMP S
declara ția PL: COMP < S
Parantezele de la (168) arat ă că îndeplinirea categoriz ării sintactice este op țională.

28 Farkas (1996) opereaz ă cu terminologia X-bar ă timpurie, detaliile structurii lui P nefiind importante.

91
Teoria pe care o propune autoarea este c ă, dacă alegem s ă tratăm particula să ca având
trăsătura [COMP], atunci ea va fi vizibil ă pentru sintax ă, ca elementul cel mai din stânga al
propoziției subordonate, îndeplinind totu și restricțiile impuse de morfologie. Singura situa ție
în care se pot împleti cele dou ă seturi de cerin țe este cea în care subo rdonata începe cu ver-
bul. Astfel, pentru fiecare propozi ție avem dou ă structuri, una sintactic ă (169) și una morfo-
logică (170) (Farkas 1996: 92-93):
(169) S
NP VP
N V S
1
COMP S
Petru vrea s ă plece Ana
(170) V
-1

PART V
să plece
Atunci când pozi ția [COMP] este ocupat ă de un alt complementizator ( ca sau elemen-
te relative), particula să este invizibil ă pentru sintax ă, rămânând doar cu categorizarea morfo-
logică. În cazurile în care complementizatorul ca lipsește, atunci subordonata trebuie s ă
înceapă obligatoriu cu verbul, pentru ca particula să să fie vizibil ă, explicând astfel de ce nu
se pot topicaliza/focaliza în pozi ție preverbal ă elemente din subordonat ă în absența comple-
mentizatorului ca.
Pentru a explica interdic ția complementizatorului ca în completive în româna vor-
bită curent, atunci când este urmat imediat de conjunctiv, autoarea propune mai întâi
regula că, în româna standard, gruparea ca să este interpretat ă în mod obligatoriu ca
având valoare circumstan țială finală (Farkas 1996: 96). Apoi formuleaz ă Principiul Vizi-
bilității Maxime (171):

92
(171) Principiul Vizibilit ății Maxime : În cazul unei poten țiale ambiguit ăți structu-
rale, datorate categoriz ării opționale în cadrul unei componente [a gramaticii],
ambiguitatea se rezolv ă în favoarea structurii în care se întâlne ște categorizarea
opțională (Farkas 1996: 97).
Astfel, în situa ția în care, în completive, complementizatorul ca este urmat imediat de
particula să, se va considera c ă să este în [COMP] (fiind la li mita din stânga a subordonatei,
ambiguitatea se rezolv ă în favoarea sintaxei), îns ă din cauza regulii care interpreteaz ă sin-
tagma ca să ca având valoare circumstan țială, această construcție nu este acceptabil ă în ro-
mâna standard. În româna non-st andard, o astfel de construc ție este acceptabil ă, având în
vedere că nu există regula de care vorbeam mai sus (Farkas 1996: 97).
4.2.2.4. Concluzii. După cum am v ăzut, la o minim ă analiză, argumentele pentru sta-
tutul de conjunc ție/complementizator al lui să nu se sus țin. Dacă ținem cont și de elementele
de etimologie ș
i istorie a acestei particule, consider ăm că sunt suficiente argumente pentru a-i
acorda lui să statut de simpl ă particulă, de simplu morfem al conjunctivului în orice apari ție,
indiferent c ă apare într-o propozi ție principal ă, sau într-o subordonat ă, singur sau în prezen ța
unei conjunc ții.
De aceea, în continuare, când vom prezenta inventarul de complemente propozi ționa-
le, vom trata respectivele subordona te ca subordonate paratactice, și nu ca pe unele conjunc-
ționale.

4.2.3. Inventarul de complemente propozi ționale
4.2.3.1. Completive directe
• a arunca:
(172) De ne-ară aruncă
și aceasta înrainte, să hie rupt de vr ăjmașii lor, nu poate hi
nice aceaia . (AS, 1080, MMXIV, 1641)
• a aștepta:
(173) Așteptând de la Batâr să le vie ajutoriul. (AC 125)
• a căuta:
(174) Frații, căutați să nu ispitiți, nu mâniia ți, nu bate ți joc de Dumnezeu. (PE
560)29

29 Este de remarcat în exemplul (174) nerepetarea particulei să înaintea celorlalte dou ă verbe la conjunctiv.

93
• a cerși:
(175) Cerșind Țara Ardealului să fie a lui și să-și ție Mihai-vod ă Țara Moldovei.
(AC 137)
• a cugeta:
(176) Cugetară să nu dea Ardealul împ ăratului cre știnesc, numai să fie dajdnic îm-
păratului cre știn, iar de domnie să fie tot Mihai-vod ă. (AC 135)
• a cuteza:
(177) Nu cutezar ă spre acel lucru să-l dea. (AC 100)
• a dărui:
(178) Să dăruiască Dumnedz ău să fii Măriia Ta sănătos. (AS, 1017, MDCCCCXXII,
1636)
• a gândi:
(179) Gândi procletul să pogoare aici în țară asupra lui Șărban-vodă. (AC 141)
• a nevoi:
(180) a. Tu nevoia ște să-i sfărâmi capul sau să-i tai nasul sau să-i scoți un ochiu.
(AC 97)
b. Vom nevoe să pletim. (AS, 989, MDCCCLXXXI, 1633)
• a pofti:
(181) a. Iar în lăudata mănăstire a Vatopedului pohti să dea milă pre an. (AC 104)
b. Deci poftim pre dumile vostre să n-aibă val ceva . (AS, 1014, MDCCCCXV,
1644-1645)
c. Și-ți poftim de la Milostivul tot binele să-ți dăruiască Mării Tale. (AS, 1180,
MMCCVIII, 1650)
• a porunci:
(182) a. Porunci să nu-l mai bage nimeni în seam ă, nici să-l socoteasc ă, nici să-l
cinstească. (AC 88-89)
b. Au poruncit Toderașco Vornicul-cel-Mare, printru r ăndul unui ceasornic,
să-l știm: gata-i or ba . (AS, 1088, MMXXIII, 1641-1649)
• a se ruga:
(183) a. Mă rog Măriei Tale, de ce va n ăzui feciorul nostru la M ăria Ta, să ne faci
Măriia Ta bine. (AS, 1036, MDCCCCXLVIII, 1637)
b. Și de vam ă încă mă rog Măriei Tale să n-aibă învălușag. (AS, 1036,
MDCCCCXLVIII, 1637)

94
c . Rugându-se împăratului să-i lase Ardealul, c ă l-au dobândit cu sabiia, și
să-l sloboaz ă asupra turcilor; să meargă întâi la Timi șoara, să o ia de la turci
și să o ia împăratul. (AC 137)
• a scrie:
(184) a. Ai scris domna-ta să-i întorcă marha. (AS, 1057, MDCCCCLXXX,
1639)
b. Scriem la Mărie Ta, bir ău și la tot svatol M ărielor Voastrea, domnii de
Bistriță, să aveț a-i purta de g ănd. (AS, 1324, MMCCCCXXXIII, 1664)

• a socoti:
(185) Am socotit să nu hie cu pagub ă despre noi. (AS, 1042, MDCCCCLVIII, 1637-
1639)
• a vrea:
(186) a. Dumnezeu înc ă vru să-și săvârșească sfântul via ța acolo. (AC 90)
b. De veri vrea să știi Măriia Ta. (AS, 1035, MDCCCCXLVIII, 1637)
• a zice:
(187) Chemă pimniceii și le zise să bea vin. (AC 94)
4.2.3.2. Subiective
• a se cădea:
(188) a. Ți să cade
să îndreptezi pre cei strâmbi cu judecat ă tare. (AC 87)
b. Căzutu-ți-s-au ție să faci hiclenie ca aceasta? (AC 99)
• a fi existențial:
(189) Fără de-nnoitul nu poate hi să aibă puteare sau t ărie acea carte . (AS, 1080,
MMXIV, 1641)
• a lăsa (pasiv) :
(190) Și de la Domnie iaste l ăsat să facă așea. (AS, 1015, MDCCCCXVIII,
1635-1645)
• a trebui:
(191) Nu treabue să-l daț Mărie Voastr ă, decă-i la măna voastr ă. (AS, 1324,
MMCCCCXXXIII, 1664)
• construcții cu „a fi” copulativ:
(192) Lesne va hi să păciuim și hotarăle. (AS, 1176, MMCXCIII, 1650)

95
4.2.3.3. Completive prepozi ționale
Sunt cerute de verbele, substantivele verbale și adjectivele de mai jos:
• a se apuca (aspectual) :
(193) Să apucară unii ca aceia mai mult să facă vrajbă decât pace. (AC 123)
• a se găti:
(194) Să gătea să-și strângă oștile. (AC 137)
• a se griji:
(195) Grijindu-se Mihai-vod ă să treacă la Nicopoe. (AC 129)
• a se făgădui:
(196) I să făgădui să-i dea nem ți ajutor. (AC 138)
• a se ispiti:
(197) Să ispiti să facă acest lucru. (AC 97)
• a se nevoi :
(198) Nevoindu-se să umple porunca p ărintelui său. (AC 92)
• a se sili:
(199) Să siliia să-și tocmeasc ă de cătră împăratul ca s ă ție Ardealul. (AC 137)
• a se teme:
(200) Acmu se teame și Vodă să nu intre t ătarii și la noi la țară. (AS, 1017,
MDCCCCXXIII, 1636)
• poruncă:
(201) Pren poronc ă să le luăm. (AS, 1194, MMCCXXXVI, 1640-1650)
• bucuros:
(202) Împăratul nem țesc fu bucuros să-i facă de toate pe voia lui. (AC 133)
• dator:
(203) Fi-vom și noi datori să ne aflăm cu slujb ă după pofta dumilevoastre . (AS,
1103, MMXLV, 1643)
4.2.3.4. Predicative
• construcții cu „a fi” copulativ:
(204) a. Voia lor li e
să iasă înainte loi Vod ă. (AS, 989, MDCCCLXXXI, 1633)
b. Deacă vă iaste voia să moșteniți împărăția cea cereasc ă. (AC 88)
c. [Îi] era voia să aibă cu toți pace. (AC 141)
d. Li cuvănt să iasă Vodă la hotar . (AS, 1060, MDCCCCLXXXVI, 1640)

96
e. Ne iaste înv ățătura d e la Măriia Sa Vod ă să luăm. (AS, 1088, MMXXII,
1641-1649)

4.2.3.5. Completive predicative ale obiectului
• a alege:
(205) Te-am ales să fii mai mare întru israil ăteni. (AC 98)
4.2.3.6. Completive secundare
• a învăța:
(206) a. Învață-mă
să fac voia ta! (PE 565)
b. Măria Sa Vod ă ne-au înv ățat și pe noi, de vom g ăsi vită, să o luom, cu om
cu tot, și să-i trimetem la Vod ă. (AS, 1015, MDCCCCXVII, 1635-1645)
• a ruga:
(207) a. Te rog pentru Dumnedz ău să nu faci într-alt chip . (AS, 1182, MMCCXIV,
1650)
b. L-au rugat să să milostiveasc ă să nu lase țara creștinească în mâinile p ă-
gânilor. (AC 114)30
4.2.3.7. Predicative suplimentare
• a blagoslovi:
(208) Și-l blagoslovir ă
să facă liturghie cu bederni ța. (AC 111)
• a da:
(209) a. Să-i dea pre soru-sa să-i fie crăiasă. (AC 124)
b. Să le dea pre Batâr Jicmon să le fie craiu, cum le-au fost. (AC 137)
• a lăsa:
(210) a. Pre al treilea l ăsă-l să meargă în cetatea Solunului. (AC 90)
b. Rugăciunea sfântului Nifon nu-l slobozea, nici îl l ăsa să le facă niciun ne-
caz. (AC 93)
• a pofti:
(211) a. Alta pohtim pre domneavoastr ă să ne trimite ț o scrisoare de la domneavoas-
tră. (AS, 1088, MMXXII, 1641-1649)

30 Exemplul (207b) poate fi o construc ție cu două verbe înseriate, dar și o construc ție cu două completive secun-
dare juxtapuse.

97
b. Poftim pre dumneavoastr ă, ca pre ai no ștri buni priiateni, să ne faceț bine și
la aiastă treabă. (AS, 1103, MMXLV, 1643)
c. Poftesc pe dumniavoastr ă să avem răspuns cărții aceștie. (AS, 1194,
MMCCXXXVI, 1640-1650)
d. Zicând că-l pohtește țara să fie el domn. (AC 113)
• a pune:
(212) M-ați pus să vă învăț legea lui Dumnezeu. (AC 89)
• a suferi:
(213) Nu-l mai suferiia să le fie domn. (AC 137)
Există și subordonate dublu regizate, fie de ve rbe, fie de substantive postverbale:
• a se ispiti/a se sf ătui:
(214) Să ispitea
și să sfătuia să arză pre toți egumenii d ă pre la toate m ănăstirile.
(AC 94)
• gând/cuget:
(215) Îi veni gând bun și cuget dumnezeiesc în inima lui, ca și de dămult sfântului
Theodosie cel Mic-împ ărat, să mute moa ștele sfântului Ioan Hrisostom. (AC
100)
• a porunci/a pofti:
(216) Porunci Neagoe-vod ă și pohti să vie toți arhimandri ții din muntele cel sfânt al
Athonului. (AC 109)
De asemenea, exist ă și exemple în care este actualizat centrul grupului nominal în care
este încadrat ă subordonata:
• a face sfat/leg ătură:
(217) a. Era și el de acel neam ce f ăcea sfat
să-l piiarză. (AC 93)
b. S-au făcut legătură să nu să facă zăboară. (AS, 1179, MMCCIII, 1650)
• a da învățătură/știre/porunc ă:
(218) a. Măriia Sa Vod ă au dat învățătură apa Bistri țeei să nu treac ă, nice dup ă
dănșii să nu mearg ă. (AS, 1081, MMXIV, 1641)
b. Au dat știre la tătari să fie gata. (AS, 1017, MDCCCCXXII, 1636)
c. Dumiavoastr ă daț poroncă oamenilor dumilorvoastre să nu triacă piste ho-
tar. (AS, 1194, MMCCXXXVI, 1640-1650)

98
• a avea nădejde/porunc ă:
(219) a. Avem nedeajde să vie Măriia Sa Vod ă. (AS, 1102, MMXLII, 1643)
b. Au poronca de la Măriilor Vostre să calce hotarul . (AS, 1178, MMCCI, 1650)
O trăsătură care caracterizeaz ă subordonatele conjunctivale este fenomenul verbelor
în serie (engl. verb serialization ), lanțurile de verbe formate putâ nd atinge, teoretic, un num ăr
infinit de elemente. Cel mai mare lan ț înregistrat de noi este format din 4 verbe (exemplul
222), dintre care ultimul are valoare circumstan țială finală:
(220) Nu vru
să lase să cază drepții în mâinile muncitoriului. (AC 94)
(221) Nici vrea să lase pre nimeni să se apropie să dăstupe mormântul sfântului .
(AC 100)
(222) Ni-au poroncit noao să vă facem știre dumilor voastre să vă daț poroncă
oamenilor dumilor voastre să nu calce hotarul țărăi Moldovei. (AS, 1193,
MMCCXXXVI, 1640-1650)

4.2.4. O utilizare special ă a conjunctivului – ca marc ă a eviden țialității, cu valoare de
prezumtiv
Evidențialitatea este o categorie lingvistic ă al cărei înțeles principal este acela de sur-
să a informa ției (Aikhenvald 2004: 3), cuprinzând mijlo acele morfologice, lexicale sau de
altă natură prin care locutorul semnaleaz ă modul în care a intrat în posesia informa ției pe care
o transmite (Dendale și Tasmowski 1994: 3). Studiul surselor de cunoa ștere/informa ție a
debutat, oarecum logic, în America, limbile amerindiene având un sistem morfologic com-
plex de exprimare a modului de procurare a informa ției transmise. Mărcile eviden țiale pri-
vesc așadar, în sens restrâns, mijloacele gramaticalizate de exprimare a acestei categorii ( și pe
acest aspect se concentreaz ă studiile asupra fenomenului), dar ele pot îngloba, l ărgind sfera
de interes, și alte mijloace de marcare a surselor de informa ție, cum ar fi mijloacele lexicale
(moduri și timpuri verbale, adverbe, verbe modale, verbe de declara ție, prepozi ții etc.) (Zafiu
2002: 127; cf. și Dendale și Tasmowski 1994: 5).
În mod curent, termenului evidențialitate îi sunt asociate dou ă definiții. Definiția mai
largă privește eviden țialitatea ca pe o no țiune subordonat ă modalizării epistemice, aceasta
cuprinzând astfel atât evaluarea subiectiv ă a gradului de adev ăr al enunțului („șansele care
există, în ochii locutorului, ca informa ția vehiculat ă de un enun ț să fie adevărată sau falsă” –
Nuyts și Dendale 1994: 121), cât și indicarea surselor cunoa șterii, între cele dou ă aspecte

99
existând o leg ătură strânsă31, pe când defini ția restrâns ă privește eviden țialitatea ca pe o
categorie complementar ă modalizării. De altfel, și autorii care opereaz ă cu defini ția restrâns ă
admit că mărcile eviden țiale pot exprima, prin „extensii ep istemice”, gradul de încredere al
locutorului în informa ția pe care o transmite (cf. Aikhenvald 2004: 6).
Tipurile principale de eviden țialitate sunt: a) relatarea ( evidențialele cita ționale ), b)
inferența, deducția (evidențialele inferen țiale) și c) percep ția (evidențialele perceptuale ),
dintre care, în limba român ă, gramaticalizate sunt m ărcile inferen țiale și, parțial, cele cita țio-
nale, prin valorile unor m oduri verbale (prezumtivul și condiționalul) (Zafiu 2002: 128).
4.2.4.1. Prezumtivul – mijloc gramaticalizat de exprimare a eviden țialității în limba
română. Inclus între modurile verbal e abia în GLR, I: 223-22432, prezumtivul are ca valoare
principală pe aceea de marc ă a inferen ței, căpătând, în anumite contexte, și valoarea de marc ă
citațională33. Friedman (2003: 190) consider ă că modul prezumtiv din român ă are funcțiile
unui eviden țial de tipul A2 din clas ificarea lui Aikhenvald (c f. Aikhenvald 2004: 25-42),
adică un eviden țial de tipul non-firsthand versus ‘everything else’ . Evidențialele de tipul
non-firsthand acoperă domeniul informa ției obținute prin alte sim țuri în afar ă de văz: din
auzite sau prin deduc ții logice și alte procedee. Friedman (2003) consider ă că prezumtivul
românesc are func țiile unui astfel de eviden țial (în care valoarea eviden țială primează în fața
unor alte posibile valori), și nu este doar o simpl ă strategie eviden țială (în care valoarea

31 Zafiu (2002: 127 ș.urm.), unde arat ă că diferitele moduri de achizi ționare a informa ției au grade mai mici sau
mai mari de credibilitate.
32 GLR nu specific ă în mod clar acest lucru, dar din exemple reiese c ă sunt considerate forme de prezumtiv doar
cele construite cu participiu l prezent, celelalte construite cu particip iul trecut fiind valori de prezumtiv ale
modurilor conjunctiv, condi țional-optativ și indicativ viitor. Înainte de GLR, Slave (1957) vorbe ște despre o
conjugare a prezumtivului, dup ă modelul conjug ărilor perifrastice din latin ă, cuprinzând formele compuse din
auxiliarul a fi la viitorul indicativului, conjunctiv și condițional + participiu prezent (g erunziu)/participiu trecut,
atât la diateza activ ă, cât și la diateza pasiv ă. Zafiu (2002, 2009) consider ă însă că prezumtivul, ca mod, nu
include decât formele construite cu viitorul indicativului, celelalte forme r ămânând în sfera modurilor conjunc-
tiv și, respectiv, condi țional. GALR, I: 373-378 include îns ă în cadrul modului prezumtiv toate formele despre
care discut ăm, distingând între un prezumtiv prezent (construit cu auxiliarul a fi la indicativ vii-
tor/conjunctiv/condi țional + un formant identic cu gerunziul și, în plus, o a patra variant ă identică cu indicativul
viitor de tipul oi face ) și un prezumtiv trecut (identic formal cu indicativul viitor II, conjunctivul perfect și
condiționalul perfect). Pentru o trecere în revist ă a formelor care, de-a lungul ti mpului, au fost incluse sau nu
sub umbrela prezumtivului, vezi Zafiu (2009).
33 În contexte adversative de tipul: O fi (fost) el felicitat de to ți, dar mie nu-mi place. , în care valoarea principal ă
de marcă inferențială este blocat ă.

100
evidențială se adaug ă altor forme gramaticale, devenind una dintre valorile exprimate de ele,
dar nu valoarea de baz ă).
În ceea ce ne prive ște, vom analiza valoarea de marc ă citațională a prezumtivului-
conjunctiv trecut34 folosit în subordonatele paratact ice sau cele introduse de conjunc țiile
cum/că, adică a prezumtivului construit cu forma de conjunctiv a auxiliarului a fi + participiu
trecut35. Pentru argumentele care stau la baza interpret ării formelor să fie + participiu trecut
drept forme de prezumtiv, și nu de conjunctiv, vezi infra , 4.2.4.6.
Exemplele excerptate apar cu preponderen ță numai în discursul raportat, dup ă verbe
de declara ție sau de cogni ție. Ca verb regent prototipic, îl putem considera pe a zice („a afir-
ma”), cu sinonimul s ău – a spune . În limba român ă aceste dou ă verbe pot cere propozi ții
subordonate construite și cu indicativul, și cu conjunctivul. Atunci când cer indicativul în
subordonat ă, ele au sensul de „a afirma” ( Mi-a spus c ă vine. ); atunci când cer conjunctivul,
au sensul de „a porunci, a ordona, a încuraja, a sf ătui” ( Mi-a spus s ă vin. ). În exemplele
analizate, prezumtivul-conjunctiv paratactic sau introdus prin să apare dup ă verbe care, în

34 Discuții despre interpret ări ale prezumtivului (dac ă este mod, timp sau conjugare și dacă include și formele cu
auxiliarul la conjunctiv sau condi țional) și bibliografie la Zafiu (2009). Personal, consider ăm, ca și Friedman
(1997), că formele de viitor anterior/conjunctiv perfect/condi țional perfect, datorit ă conținutului lor identic în
aceste contexte, cel puțin pentru limba veche , se calific ă pentru a fi grupate sub umbrela prezumtivului per-
fect: „Din punctul de vedere al gramaticii sincro nice (descriptive, structur ale), se poate afirma c ă aici avem un
caz clar de omonimie autentic ă, și nu de polisemie” (Friedman 1997: 177-178, subl. n.). În plus, conjunctivul
perfect este extrem de rar utilizat în documente (4 ocuren țe pentru secolele al XVI-lea – al XVII-lea; cf. Zamfir
2005: 410) și sporadic în textele literare, inclusiv traduceri. Cea mai ridicat ă frecvență a acestui timp verbal se
întâlnește în textul moldovenesc al Pravilei de la Ia și, unde este „cu siguran ță o particularitate determinat ă de
caracteristicile de conținut ale acestui text (care este o cazuistic ă, deci un domeniu al prezumtivului, mod care,
în planul trecutului, se exprim ă prin conjunctiv perfect sau prin viitor anterior)” (Zamfir 2005: 411). Și, în fine,
un alt argument pentru considerarea acestui timp verbal drept o form ă de prezumtiv este și contextul tipic pe
care-l identific ă Zamfir (2005) în Îndreptarea legii , atât pentru conjunctivul perfect, cât și pentru construc ția cu
un formant omonim cu gerunziul: (acela) face prepus cum să fie otrăvit pre cel mort /cum să fie știind (Zamfir
2005: 416). Or, presupunerea, inferen ța, reprezint ă valoarea principal ă a prezumtivului (Zafiu 2002: 134 ș.urm.),
iar astfel de contexte demonstreaz ă că, în limba veche, conjunctivul perf ect avea valoarea unui prezumtiv, chiar
dacă în exemplele noastre valoarea care primeaz ă este o valoare secundar ă a prezumtivului, și anume cea cita ți-
onală. În lucrarea de fa ță vom folosi, pentru a distinge diversele tipuri de prezumtiv, denumirile: prezumtiv-
conjunctiv (pentru forma de prezumtiv omonim ă cu conjunctivul) și prezumtiv-condi țional (pentru forma de
prezumtiv omonim ă cu condiționalul).
35 Sunt rare situa țiile în care am întâlnit construc ția cu un formant identic cu gerunziul, având în vedere c ă textul
analizat, fiind o cronic ă, se referă la evenimente trecute, nu prezente.

101
mod normal, cer un indicativ introdus de conjunc ția că. Aceasta confer ă construcției cu să un
caracter marcat fa ță de construc ția uzuală cu conjunc ția că:
(223) Spun
istoriile de Pir ŭ, împăratul epiro ților, că […] unul den c opiei lui ce-l
păziia s-au apropiat și i-au dzis … (ML 127/18-23) – construc ție uzuală,
caracter nemarcat;
vs. (224) a. Spun
să hie dzis Vasilie-vod ă… (ML 128/24)
b. Spun oameni b ătrâni de pre acele vremi cum să fie agiuns în câteva rân-
duri cu dare Ieremie-vod ă la Baște Giurgiu. (ML 23/23-25) – construc ții atipi-
ce, caracter marcat.
Tocmai caracterul marcat al construc ției îi confer ă acesteia și valoarea epistemic-
evidențială de neasumare a adev ărului informa ției transmise de subordonat ă.
4.2.4.3. Verbe care cer prezumtivul-conjunctiv. Deoarece prezumtivul-conjunctiv cu
valoare cita țională din propozi ții subordonate paratactice sau introduse de conjunc țiile cum/că
apare, cu puține excep ții, în discursul raportat, verbele re gente sunt caracteristice acestui tip
de discurs. O part icularitate care ține de tipul de text este aceea c ă putem subsuma discursului
raportat și informațiile preluate din surse textuale, având ca verbe regente verbe sinonime lui
a scrie , mai ales c ă uneori este folosit verbul a zice cu sensul „a sc rie”. Prezumtivul-
conjunctiv poate ap ărea în:
4.2.4.3.1. Completive directe:

• a adeveri:
(225) Iară alții de la blahi numele cum să le fie rămas adevereaz ă. (IȚR 85/27);
• a auzi:
(226) a. Așea să audziĭa atunce, să fie perit moscali, cu la b ătae cu tot, ca 30.000,
iar turci să fie perit 120.000. (NL 596/9-10)
b. Pănă acmu înc ă n-am avudzit că să hie eșit Dumnealui Vod ă în cios. (AS
1637 sau 1639, MDCCCCLVII, 1042)
• a însemna („a scrie”, „a fi scris”):
(227) Însă la un letopise ț al lui Dub ău logofătul însemneaz ă cum să fie trimis întăi
Iuga vodă. (UL 71);

102
• a înțelege („a afla”):
(228) Înțeles-am din boieri b ătrâni cum să hie vrând Vasilie-vod ă la Suceav ă să-ș
desparță fata. (ML 110/6-8);
• a mărturisi:
(229) La învățături solielor, c ărților la răspunsuri, am audzit pe mul ți mărturisind
să fie fost covâr șind pre Vasilie-vod ă. (CL, 186/4-6);
• a scrie:
(230) Scriu cum să fie fost la 8 000 de cazaci. (SB 1678, LVIII, 83)
• a spune:
(231) Spun de craiul șvedzăscu să hie dzis … (ML 180/36-37);
• a zice:
(232) a. Zic cum multă sumă și mare bog ăție să se fie aflat acolo. (IȚR 71/23)
b. Zic cum să se fie sculat tatarii cu mic cu mare. (SB 1690, LXIV, 90)
4.2.4.3.2. Subiective:

• a se afla („a fi scris, atestat”):
(233) Află-să această țară să fie fostu l ăcuit și alții într-însa mai nainte de noi.
(UL 61)
• a se vorovi:
(234) Că să vorovie atunce că cu îndemnarea și știrea lui să fie fost aceasta. (NL
442/14-15);
4.2.4.3.3. Predicative:

• a fi:
(235) a. Cam de ob ște părere iaste aceasta […] cum de la Flac, care mare voevod
au domn le era, numele acesta să-l fie luat . (IȚR 84/7-10);
b. Să fie acest nume vlah de pre Fleac, hat manul Râmului, precum scriu unii,
basne sunt . (MDN 46/7-8);
• a se ține:
(236) Unii den Ha țag adevereaz ă și să țin să fie. (IȚR 79/23-24);
4.2.4.3.4. Predicative suplimentare:

• a pârî:

103
(237) Tâmplatu-s-au de au vinit un turc de la Poart ă cu ferman, s ă ia pe Lupul
sărdariul, ficiorul lui M ăstasii vornicul de lemne, pârându-l turcii și lipcanii
de la Hotin că la vremiia lui Gligori-vod ă […] acel Lupul s ărdariul să fiie fost
umblat ajungându-s ă cu moscalii. (NL 853/10-15);
Uneori, acest tip de construc ție apare nu în discursul rapor tat, ci atunci când cronica-
rul intenționează să discrediteze o anumit ă idee sau concep ție, eronată în opinia lui:
(238) Din ceste neamuri, al triilea să le fie făcut nu încape
. (CD, 41/24-25).
De remarcat c ă subordonate introduse de complementizatorul cum apar foarte rar. La
Constantin Cantacuzino, apar de dou ă ori în condi țiile avans ării unor elemente din subordo-
nată în poziție preverbal ă, contexte în care al ți cronicari au folosit complementizatorul că.
Interesant este c ă valoarea de neasumare a adev ărului apare în subordonat ă chiar și
atunci când se specific ă faptul că informația este preluat ă de la martori direc ți (vezi exemplul
de mai jos: „cei ce au fost acolo și au văzut cu ochii lor”). Pruden ța se datoreaz ă faptului c ă,
totuși, informa ția vine din auzite, chiar dac ă de la martori care au fost de fa ță la producerea
evenimentului.

(239) Zic
cei ce au fost acolo și au văzut cu ochii lor 100 000 și mai mult să fie perit
acolo. (AC 212)
4.2.4.4. Complementizatori folosi ți. Pe lângă cum, cel mai des întâlnit complementi-
zator, a c ărui utilizare este specific ă astăzi limbajului neîngrijit, este că. Acesta este folosit
atunci când elemente din subordonat ă sunt focalizate sintactic, interpunându-se între verbul
regent și verbul subordonat:
(240) a. Ștefăniță-vodă zic
unii că pentru vr ăjmășiia lui și supărarea ce f ăcea boiari-
lor, atunci la Tighinea, la Bender, când s-au boln ăvit, să fie murit de otravă.
(NL 193/11-13);
b. Prepun oamenii și vorovăscu de dzic că atunce, știind Mihai-vod ă pe Bog-
dan că iaste om vrednic și temându-s ă că după ce a vini cumnatul s ău, Anti-
ohi-vodă, domn, la [sic!] chivernisi bine la domnie, să-i fie dat atunce în cafe
otravă. (NL 452/15-19);

104
c. El zice că numele să li să fie pus valahi, dupre fata lui Dioclitian ce o che-
ma așa. (IȚR 80/6-7).
Un alt complementizator, de data aceasta compus, întâlnit îns ă într-un singur exem-
plu, la Radu Greceanu, este cum că (în fapt o amplificare a lui că, în limba veche cum că
fiind sinonim cu că, fără nicio altă valoare suplimentar ă):
(241) Și cum că și sultanul să fie întrat în țară au spus
. (RG 34).
Este interesant de remarcat faptul c ă subordonatele cu verbul la modul prezumtiv-
conjunctiv nu sunt introdus e de complementizatorul ca, acesta părând să nu aibă semnifica ția
citațională pe care o au cum și că.
4.2.4.5. Marcarea suplimentar ă a rezervei. La Neculce, am întâlnit marcarea supli-
mentară, printr-o propozi ție separat ă, a rezervei autorului fa ță de informa ția transmis ă:
(242) a. Ștefăniță-vodă zic
unii că pentru vr ăjmășiia lui și supărarea ce f ăcea boiari-
lor, atunci la Tighinea, la Bender, când s-au boln ăvit, să fie murit de otravă.
Dar adevărul nu să știie. (NL 193/11-13);
b. Și zic să-i fie tăiat capul acolo. Dar întru adev ăr nu să știe. (NL 163/8-10);
Uneori îns ă, această propoziție apare în alte manuscrise decât cel principal dup ă care
s-a făcut ediția critică, fiind adăugată de copiști, un argument în plus pentru valoarea episte-
mic-eviden țială de neasumare a adev ărului pe care o are prezum tivul-conjunctiv din subordo-
nată:
(243) a. Dzic
unii să să fie agiunsu Cantacozine știi cu un doftor și să-l fie otrăvit.
Dar adevărul nu să știie. [ms. E] (NL 231/25-27)
b. Dzic să-l fie otrăvit Șerban-vod ă. Dar adev ărul nu să știie. [ms. B și E]
(NL 317/10)

4.2.5. Tendin țe în evolu ția inventarului de complementizatori
4.2.5.1. La Neculce, în unele dintre situa țiile în care elemente din subordonat ă sunt
focalizate sintactic și plasate în pozi ție preverbal ă, în ms. M și P subordonatele paratactice

105
sunt înlocuite prin subordonate in troduse de complementizatorul ca, înlocuirea fiind obligato-
rie și motivată sintactic în acest caz:
(244) a. Cu rugăminte
de la boiari și de la țară pre cine or vrea iei să le dea domn
de țară (NL 195/8-9) > rugăminte … ca pre cine or vrea iei să le facă domn de
țară (M)36
b. Ș-au scris și la Duca-vod ă cât ar putea să puie pedic ă (NL 213/18-19) > ca
cât ar putea să puie pedic ă (M, P)
c. Ș-au pornit pe capegii-ba șe la Gălații să aștepte acolo, s ă-i plineasc ă
zlotașei banii, și el cu gând ca acela să ia în sus, să-ș caute treaba (NL 487/1-
3) > cu scopos ca acela ca, după acee, el îndat ă să purceagă la moscali în sus
(M, P)
d. I-au venit 4 c ărți de la împ ăratul Moscului, cum a vedea c ă întră turcii în
Țara Leșască, să porneasc ă și el cu o știle de la Chiov împotriva lor (NL
639/4-6) > Au vinit câtiva poronci di la împ ăratul nostru, ca cum mă voi înști-
ința c-au întrat o știle turcești în Țara Leșască, îndată să mă pornesc din Chiev
cu oști asupra turcilor (M, P)

4.2.4.2. Întâlnim, și în manuscrisele Ioasaf, și în manuscrisele M ăzăreanu, situa ția,
destul de frecvent ă în româna neîngrijit ă vorbită astăzi, în care o subordonat ă paratactic ă este
înlocuită de una conjunctival ă fără ca necesit ăți de ordin sintactic s ă o impună (verbul regent
este urmat imediat de verbul subordonat)37:
(245) a. Și gândul
și gătirea lui Șerban-vod ă era să fie el împ ărat în Țarigrad (NL
295/10-11) > ca să (M)
b. Care au r ămas poman ă lui, de n-o mai las ă nice un domn să să uite acea
pedeapsă a săracilor (NL 246/1-2) > ca să să uite (M, P)

36 În exemple ca acesta, compararea textului de baz ă cu alte copii în care s-a operat o astfel de modificare ajut ă
la adoptarea unei interpret ări corecte. Din textul de baz ă, interpretarea care se impunea era aceea în care subor-
donata conjunctival ă era cerut ă de verbul „a vrea”, pe când M ăzăreanu propune interpretarea în care aceast ă
subordonat ă este cerut ă de substantivul postverbal „rug ăminte”.
37 Stan (2007) este de p ărere că, de fapt, ca să și ca … să sunt variante ale aceleia și grupări conjunc ționale,
diferența între ele constând în caracterul obligatoriu sau op țional al lui ca în anumite contexte, precum și faptul
că între cei doi forman ți se pot sau nu topicaliza sau foca liza diferite elemente ale propozi ției.

106
c. Împăratul, având pi dânsul m ăraz și gând să-l maziliiasc ă (NL 217/11-12)
> ca să-ș maziliasc ă avea gând (E, Mihail)
d. Sfătuitu-s-au c-un prietin să să facă catolic (NL 202/9) > ca să (Mihail)
e. Hanul înc ă i-au scris să purceadz ă (NL 520/2) > ca să (G, V, Mihail)
f. Și țara încă începusă, precumu-i obiceaiul moldovenilor celor n ăcăjiț de
strâmbătăți, să facă calabalâcuri domnilor mazili (NL 513/15-17) > ca să (E)
g. Cum li-i obiceiul lor, să omoare pe sarascheriul (NL 812/11-12) > ca să (B,
C, E, G, V, Mihail)/lipse ște fragmentul în M, P
h. Tătarâi pururi ar pofti să fie oaste (NL 649/13) > ca să (G)
4.2.4.3. Mult mai rar, în manuscrisele M ăzăreanu, atunci când sintaxa o impune, sub-
ordonata paratactic ă este înlocuit ă cu una conjunc țională, numai c ă se alege în acest sens
conjuncția că:
(246) a. Așijderea au mai giurat
Cantemir și lui Gavrili ță: luund domniia Cantemir,
să nu să atingă sabiia lui de dânsu (NL 296/1-3) > Mai giurat-au Cantemir și
lui Gavrili ță că dacă a fi Cantimir domn, sabie lui să nu să atingă de dânsul
(M, P)
b. Socotit-au și el pe urm ă să nu greșască mai rău (NL 590/13-14) > Au soco-
tit și el că mai pe urm ă să nu greșască mai rău (M, P)
4.2.4.4. O substituire foarte interesant ă, deși întâlnită o singură dată, este cea a unei
subordonate paratactic e printr-o propozi ție introdus ă de de:
(247) [Dumitra șco-vodă] poroncind
să-i sloboadz ă și să li dea înapoi ce li-ar fi luat
(NO, 533/18-19) > au poroncit di i-au slobozit (M, P)
4.2.4.5. O situație interesant ă o întâlnim atunci când se înlocuie ște forma de prezum-
tiv-conjunctiv perfect din subordonate para tactice sau din subordonate introduse de că. În
majoritatea cazurilor, și în special în manuscrisele M ăzăreanu, forma de prezumtiv-
conjunctiv este înlocuit ă cu forma de prezumtiv-condi țional:
(248) a. Dzic
să-l fie otrăvit Șerban-vod ă. (NL 317/10) > Și dzicea unii că l-ar fi
otrăvit Șerban-vod ă (B, G, E, M, P, Mihail).

107
b. Dzic să-l fie otrăvit frațâi lui, stolni cul Constantin și spătarul Mihai. (NL
321/5-6) > Dzic că l-ar fi otr ăvit … (G, Mihail)/ lipsește fragmentul în M, P
c. Așea să audziia atunce, să fie perit moscali, cu la b ătae cu tot, ca 30 000,
iar turci să fie perit 120 000, pe num ăr. (NO, 596/9-11) > Spun că la toati
războaili aceli ar fi perit moscali 30 000, iar turci pre num ăr au perit 120 000
(M, P)38
d. Prepun oamenii și vorovăscu de dzic că atunce, știind Mihai-vod ă pe Bog-
dan că iaste om vrednic și temându-s ă că după ce a veni cumnatul s ău Anti-
ohi-vodă, domn, la chivernisi bine la domnie, să-i fie dat atunce în cafe
otravă. (NL 452/15-19); la sfâr șitul paragrafului se adaug ă: De hii așe, va da
samă la Dumnedz ău (453/4-5) > Zic unii că știind Mihaiu voevoda pre Bogdan
că esti om vrednic și cumnat lui Antiohii voevoda, i-ar fi dat atunce otrav ă în
cafe (M, P)
Există și 8 exemple care în manuscrisele M ăzăreanu lipsesc, deoarece pasajul din care
fac parte este omis.
Uneori, se adaug ă doar complementizatorul, p ăstrându-se forma de prezumtiv-
conjunctiv, inserarea unui complementi zator clarificând structura sintactic ă (exemplul 249):

(249) Dzic
atuncea să fie strigat și hogea în clopotni ță la Sfete Neculaiu. (NL 216/4-
5) > Dzic că atunce să fi strigat … (M, P)
(250) Dzic unii să hie dat viziriul bani s ă s-închine și să hie fost cu știrea împăratu-
lui nemțesc (NL 809/15-16) > îld. să1, cum să (B, C, E, G, V, Mihail) /lipsește
fragmentul în M, P
Un exemplu interesant este (251), în care formele de prezumtiv-conjunctiv alterneaz ă
cu perfectul compus al indicativului, situa ție care este regularizat ă în manuscrisele Ioasaf
Luca prin trecerea indicativului la pr ezumtiv-conjunctiv (în manuscrisele M ăzăreanu, lipse ște
fragmentul din care face parte exemplul nostru):
(251) Dzic
unii c-au mâncat ciuperce și au murit , iar unii dzic să-l fie otr ăvit
soltanul la Tighine a. […] Iar unii dzicea că dintre dân șii l-au otrăvit (NL

38 Al doilea verb este la indicativ . Oare din cauza expresiei „pe num ăr”, ceea ce ar indica adev ărul informa ției?

108
649/10-14) > Dzic unii <că C> să fie mâncat (B, E, G, V, Mihail) ciuperce
de pre câmp și să fie fost otrăvite (V) și să fiie murit (B, E, G, V) , iar unii
dzic că să-l fie otrăvit (G) soltanul la Tighinea. […] Iar unii dzicea că dintre
dânșii, dintre moscali, să-l fiie otr ăvit. (B, E, G, V, Mihail) Ce întru adev ăr
(C)/Dar adevărul (E, G, Mihail) nu să știe <di ce au murit C>/lipsește frag-
mentul în M, P
Această substituție a formelor de prezumtiv și, implicit, substitu ția sau inserarea
complementizatorilor care introduc subordon atele completive directe face parte din tendin ța
de modernizare a limbii la sfâr șitul secolului al XVIII- lea, analiza comparat ă a copiilor
cronicii lui Neculce oferindu-ne exem ple de necontestat ale unei schimb ări pe care au re-
marcat-o to ți istoricii limbii. Frâncu (1970) afirm ă chiar c
ă la baza schimb ării formei varia-
bile a auxiliarului a fi de la conjunctivul perfect cu forma invariabil ă nu stă identitatea
formală a conjunctivului perfect activ cu conjunctivul pre zent pasiv, ci chiar aceast ă modi-
ficare pe care exemplele de fa ță o surprind: în urma înlocuirii prezumtivului- conjunctiv cu
prezumtivul-condi țional în subordonatele necircumstan țiale și în propozi țiile principale,
conjunctivul perfect devine un simplu timp de rela ție utilizat în subordonatele circumstan ți-
ale, actualizându- și informa țiile de persoan ă și număr prin rela țiile sintactice pe care le
stabilește cu verbul regent și cu subiectul propri u, auxiliarul variabil nemaifiind astfel
necesar.

4.3. DE
Situația lui de este una aparte în rândul complement izatorilor, deoarece, pe de o parte,
acesta are o multitudine de valori, in troducând atât subordonate circumstan țiale, cât și, într-o
măsură mai mic ă, subordonate necircumstan țiale, iar, pe de alt ă parte, i se recunoa ște în
general un triplu statut: element coordonator, element subordonator și pronume relativ invari-
abil. La aceasta se adaug ă și etimologia lui, înc ă neclară: este cert c ă își are originile în pre-
poziția lat. de, însă pe ce cale a devenit conjunc ție și cum a ajuns s ă exprime o palet ă atât de
largă de raporturi sintactice este o problem ă care a suscitat multe dezbateri în trecut, p ărerile
rămânând împ ărțite. Din perspectiva acestei te ze de doctorat, nu intereseaz ă decât statutul de
complementizator al lui de, nu și valorile sale circumstan țiale, însă caracterizarea acestui
conector nu este posibil ă fără a-l privi în ansamblu.

109
4.3.1. Etimologie și gramaticalizare – de la prepozi ție la conjunc ție
De etimologia lui de s-au ocupat mul ți autori, atât români, cât și străini, în special în
perioada cuprins ă între sfâr șitul secolului al XVIII-lea – început ul secolului al XIX-lea. În
general, studiile au mers pe ideea identific ării unei func ții unice a prepozi ției/conjunc ției de
din care au rezultat toate celelalte, pe care le amintim în treac ăt: temporal ă, condițională,
cauzală, concesiv ă, consecutiv ă, finală, completiv ă, relativă și, funcție identificat ă doar de
Avram (1960: 222-223), instrumental ă. Abia Procopovici (1948: 3-4) avanseaz ă ideea că, în
etimologia lui de, este „o gre șeală esențială” să încercăm să identificăm o singur ă funcție
inițială din care au derivat toate celelalte, p ărerea lui fiind c ă ar trebui s ă se plece de la mai
multe coresponden țe între vechea prepozi ție latineasc ă de și conjuncția româneasc ă de. Tipul
de abordare propus de toate st udiile anterioare lui Procopovici (1948) ar put ea fi admis, în
opinia acestuia, „doar pentru îndep ărtate epoci preistori ce” (Procopovici 1948: 2).
Studiul cel mai cunoscut și cel mai citat de al ți autori este cel al lui Dr ăganu (1923).
Înainte de el, s-au ocupat îns ă de acest conector și alții. Dintre autorii români, primul în ordi-
ne cronologic ă este Philippide (1894: 51-52). El porne ște de la sensul „despre, în ce prive ște”
al prepozi ției de, sens care „s-a întins tot mai mult pân ă când a devenit mijlocul principal de
exprimare a acestui raport nu numai pentru cuvinte, ci și pentru propozi ții: de mine (în ce mă
privește pe mine), de cutare lucru (în ce prive ște cutare lucru), de va veni (în ce prive ște
faptul că va veni), de George este om de treabă (în ce prive ște faptul c ă George este om de
treabă)” (Philippide 1894: 52).
De la sensul acesta nu ar mai fi fost decât un pas pân ă valoarea condi țională exprimat ă
în latină prin conjunc ția si („eu mă duc, iar de [în ce prive ște faptul c ă > dacă] va veni X,
spune-i să mă aștepte”), aceasta fiind, în opinia lui Philippide, valoarea primar ă a conjunc ției
de. Din momentul dobândirii acestei valori, evolu ția conjunc ției condiționale de se desprinde
de cea a prepozi ției, rezultând dou ă particule omonime.
În 1897, T. Raica dedic ă un studiu monografic prepozi ției de în Studii literare , Plo-
iești, 1897, 145-162 ( apud Drăganu 1923: 251-252 și Procopovici 1948: 3). El îl analizeaz ă și
pe „de ca pronume”, considerând c ă o astfel de valoare s-a putut na ște în contexte în care
prepoziția de a înlocuit adverbul ca: a trata de amic/a trata ca amic .
Dintre autorii str ăini care s-au ocupat de etimologia românescului de, Drăganu (1923:
252) îl citeaz ă pe H. Schuchardt, Literaturblatt , 1892, 204, care consider ă că, în exemple ca
(252) și (253), avem de-a face cu un amestec între latinescul de și slavul sudic da, influență
pe care o admite și Procopovici (1948: 4), afirmând c ă, într-adev ăr, acest da slav și conjuncți-
ile române ști de și dacă au multe func ții asemănătoare.

110
(252) Veni vreamea de n ăscu pruncul.
(253) Am voit de o am f ăcut de isnoav ă.
Sensul ini țial al lui da a fost identic cu al lat. sic, și anume „astfel” (Capidan
1941: 101). Când era plasat înaintea unui verb, exprima scopul unei ac țiuni, iar Capidan
(1941: 101) este de p ărere că din acela și sens adverbial se putea deriva și un sens condi țional.
Evoluția ar fi astfel paralel ă cu a lat. sic, din care, dup ă cum am v ăzut, a provenit atât rom. și,
cât și lat. si > rom. să. Capidan (1941) îns ă îl pune în leg ătură pe acest da cu rom. să și cu
alb. të, ca model de construire a modului conjunctiv.
Meyer-Lübke (1900: 628-630), citat, în edi ția german ă, și în Drăganu (1923: 252) și
Roques (1907: 825), nu admite explica ția lui Schuchardt, ci, pentru a explica în țelesul lui de,
propune mai degrab ă influența turcescului de, cu sensurile „
și, de asemenea”, care, conform lui
G. Meyer, EWA , s. v. δε (apud Meyer-Lübke 1900: 630), ar fi și la baza albanezului eδe, eδέ,
δε, dar pune aceast ă conjuncție albanez ă în relație și cu sârbo-croatul ha, cu grecescul γε, cu
slavul že și cu altele, situa ție în care de românesc ar fi ori un împrumut din albanez ă, ori un rest
traco-dacic. Aceast ă concluzie este îmbr ățișată, pe lâng ă Kr. Sandfeld-Jensen, și de Tiktin
(1911: 514). În ce prive ște sensul originar al lui de, Meyer-Lübke (1900: 628) este de p ărere că
acesta trebuie s ă fi exprimat ini țial consecin ța, deși se putea traduce frecvent și prin „și”.
Bernhard Dimand, în Zur Rumänischen Moduslehre , Wien, 1904, 13-43 ( apud Drăga-
nu 1923: 252 și Roques 1907: 825; cf. Procopovi ci 1948: 3), studiind în am ănunt conjunc ția
de, derivă toate valorile acesteia pornind de la și cu valoare consecutiv ă, propunându-i astfel
lui de o funcție coordonatoare de baz ă din care au derivat celelalte. Respinge ipoteza originii
turcești a lui de, considerând c ă este un conector vechi în limba român ă, neputându-se hot ărî
însă dacă a pătruns în român ă ca un element traco-dacic, iar în albanez ă ca un element iliric
sau turcesc.
Dintre autorii nemen ționați de Drăganu, Procopovici (1948: 3, nota 1) mai aminte ște pe
Jarnik, Zeitschrift für Romanische Philologie , XIX, p. 89, care este de p ărere că de a avut chiar
de la început func ție consecutiv ă39, și pe G. Weigand, Jahresber. , VI, p. 41, care consider ă că
de are origine albanez ă și că „se traduce mai potrivit prin «und» ( și, iar) sau «so dass» ( cum,
întrucât , pentru că) și numai sensibilit ății neromânului i-a p ărut conjunc țiune finală”.

39 Ideea aceasta pare a fi sus ținută de situația actuală a lui de, care, la nivelul întregului teritoriu dacoromân,
apare preponderent cu valoare consecutiv ă, celelalte valori fiind restrânse la zona sudic ă a teritoriului dacoro-
mân: Muntenia și Oltenia (Ghe ție 1961: 169; Pan ă-Boroianu 1994: 80).

111
Ipoteza că de coordonator st ă la baza celorlalte valori ale conjunc ției, în special a va-
lorii condi ționale, este respins ă mai întâi de Roques (1907). De și o admite ca posibil ă, și alte
limbi atribuind valori condi ționale unor simple particule de leg ătură40, el arată pe texte c ă, în
primele traduceri române ști (Codicele vorone țean și Psaltirea scheian ă), „de este destul de
frecvent ca particul ă coordonatoare; îns ă apare de câteva ori și în calitate de conjunc ție sub-
ordonatoare” (Roques 1907: 826). Iar ca element subordonator, de apare doar în 6 exemple
(cele de sub 254), unde are valoare temporal ă (exemplele și discuțiile pe marginea lor sunt
preluate din Roques 1907: 826-827)41:
(254) a. Deci de veînrără cătră elu, zise c ătră-nșii.
b. De trecură oarecare zile …
c. Ce acmu pas ă, vreme de voiu dobăndi, chiema te voiu.
d. De se omul cela Râmlenulu f ără osăndu biînre iaste voao a-l bate?
e. De se nesciînre pare-i crediînciosu a fi între voi …
f. E se Dimitrïe acesta și ceiea ce s ăntu curusulu me șteri, de au cătră nesciînre
cuvăntu, neguțători săntu …
Analizând și exemplele oferite de Tetraevanghelul lui Coresi (1561), Roques (1907)
observă că situația se schimb ă, de apărând cu valoare condi țională, însă remarcă o repartizare
riguroasă a contextelor în care este folosit de
și a celor în care este folosit să. Astfel, de con-
dițional este utilizat preponderent în subor donatele cu un verb la viitor sau la condi țional

40 A se vedea engl. and, care căpătase și valoare condi țională în engleza secolelor al XIII-lea – al XVII-lea
(Higgins 1992).
41 Exemplele (254a-b) au clar valoare temporal ă în opinia lui Roques, În exemplul (254c), „nimic nu ne oblig ă,
nici nu ne permite s ă vedem aici o condi țională; subordonata se explic ă foarte bine ca o temporal ă” (Roques
1907: 827). Exemplele (254d-e) prezint ă un calc dup ă o construc ție condițională corespunz ătoare slavonului
ašte; valoarea condi țională nu îi apar ține doar lui de, ci combina ției de să (Roques 1907: 827). În exemplul
(254f), Roques consider ă că avem de-a face cu „inserarea unei particule de leg ătură iraționale între o propozi ție
participial ă sau adverbial ă și principal ă” (Roques 1907: 827), în situa ția înlocuirii unui participiu slavon cu un
verb la mod personal, ca în exemplul (vi):
(vi) Și deca răspuînse aceastea lui e Fistu cu mare glasu zise.
În exemplul (254f), traduc ătorul introduce în text sintagma „ce s ăntu” și apoi pe de ca particul ă de legătură
echivalent ă lui și sau e. De ce este folosit de, nu și, situație unică în tot textul? Roques (1907: 828) observ ă o
anumită alternare a celor dou ă conjuncții, de fiind folosit atunci când și a fost deja utilizat cu câteva cuvinte mai
înainte, cum este și cazul de fa ță.

112
trecut (exprimând irealul). Acest lucru se explic ă doar prin faptul c ă de condițional a derivat
din de temporal, deoarece „viitorul este timpul la care valorile temporal ă și ipotetică sunt cele
mai apropiate” (Roques 1907: 834; tr ecerea de la va loarea temporal ă la valoarea condi țională
se întâlne ște frecvent în limb ă, cf. Valma 2010: 604-605). F ără a face o afirma ție categoric ă,
Roques nu poate s ă nu-l asemene pe rom. de cu sârb. da, particulă care este utilizat ă de ase-
menea pentru a exprima irealul în condi ționale și pentru a introduce subordonate temporale
(Roques 1907: 835; cf. Roques 1907: 835, nota 1).
Concluzia la care ajunge Roques este c ă din de coordonator nu ar fi putut rezulta nici
de condițional, nici de temporal, dup ă cum arat ă și Kr. Sandfeld-Jensen ( apud Roques
1907: 834, nota 3). Alte ipoteze nu întâ lnim la Roques, deoarece el urm ărește doar valoarea
condițională a conjunc țiilor de, dacă și să. Afirmă totuși că, în evolu ția lui de condițional
românesc, ar fi putut juca un rol conjunc ția slavă da (Roques 1907: 839).
Pe teren românesc, cel care respinge orice ipotez ă ce are ca punct de plecare de coor-
donator este Dr ăganu (1923). El admite c ă o astfel de etimo logie ar fi posibil ă, dar numai
pentru valorile consecutiv ă, finală, relativă și atributiv ă și pentru de cu statut de complemen-
tizator. Celelalte valori – temporal ă, condițională, cauzală și concesiv ă – nu se pot explica
dintr-o valoare coordonatoare „decât cu mare greutate și în mod cu totul artificial” (Dr ăganu
1923: 254). De aceea, el consider ă că, atât în privin ța albanezului δε, eδέ, eδè, cât și în privin-
ța românescului de trebuie să plecăm de la valoarea temporal ă a prepozi ției latinești de : 1) o
durată de timp care începe de la un punct oarecare ( de tertia vigilia ); 2) un moment de timp
care urmeaz ă imediat dup ă altul ( diem de die ) (Drăganu 1923: 254-255).
În anumite construc ții însă, prepoziția de ar fi putut fi reanalizat ă ca un adverb42: de
seară, de primăvară, de iarnă, de-acii(a) (de unde a rezultat conectorul deci). La reinterpreta-
rea ca adverb ar fi contat mult analogia cu ante și post și exemple ca: eu sunt pentru, tu e ști
contra . Din acest adverb temporal plasat în capul unei propozi ții s-ar fi dezvoltat astfel con-
juncția temporal ă de, având sensul „din momentul în care , de vreme ce”, iar, din acest sens
temporal, s-au dezvoltat apoi celelalte sensuri. Atunci când subordonata era antepus ă regen-
tei, de a căpătat valorile condi țională, concesiv ă și cauzală, când subordonata era postpus ă
regentei, de a dobândit valorile consecutiv ă, finală, relativă, atributiv ă și obiectiv ă (Drăganu
1923: 255-256). Totu și, în trecerea de la valoarea temporal ă la cea consecutiv ă, afirmă că
această dezvoltare a fost posibil ă „supt [sic!] influen ța propozi țiilor construite cu și consecu-
tiv” (Drăganu 1923: 260), de și nu vedem cum ar fi fost posibil ă această influență dacă de nu

42 Poziție cu care nu suntem de acord (cf. Procopovici 1948: 5-6).

113
ar fi avut de la început ceva comun cu acesta, și anume statutul de element coordonator, pe
care Drăganu nu-l aminte ște și pe care, într-un ar ticol ulterior, afirm ă că nu-l admite: „Nu
admit deci sensul coordinativ al lui de în felul cum îl admite [sic!] Meyer-Lübke, Sandfeld-
Jensen, Dimand și Roques. Acesta e numai aparent și a fost scos for țat sau a fost pl ăsmuit de
filologii care-l asem ănau greșit pe de cu și, care, din paratactic cum este, a ajuns în anumite
legături consecutiv” (Dr ăganu 1924-1926: 919).
În viziunea lui Dr ăganu, toate valorile conjunc ției de pleacă de la valoarea temporal ă a
acesteia, concluzie care concord ă parțial cu datele lui Roques (1907), conform c ărora, în ce
privește statutul de element subordonator, de apare în texte mai întâi cu valoare temporal ă,
cea condi țională fiind mai târzie. Schematic, ipoteza lui Dr ăganu se prezint ă astfel:

prepoziție temporal ă

adverb temporal

conjuncție temporal ă

conjuncție conjunc ție conjunc ție pronume
cauzal ă consecutiv ă condi țională relativ

conjunc ție conjunc ție
final ă concesiv ă
complementizator
Figură 1: Schem ă a evoluției valorilor lui de.

Cel care critic ă maniera de gândire a predecesorilor s ăi, inclusiv pe a lui Dr ăganu, este Proco-
povici (1948), care afirm ă că nu trebuie s ă se plece de la o singur ă valoare ini țială din care au
derivat toate celelalte, ci trebuie s ă se urmărească acele coresponden țe funcționale între prepo-
ziția și conjuncția de pentru a se putea g ăsi „punțile” prin care s-a f ăcut trecerea lui de de la o
categorie gramatical ă la alta (exemplele 255-264 sunt preluate din Procopovici 1948: 7-10).
Avem astfel o prepozi ție temporal ă și o conjunc ție temporal ă de (255a-b), o prepozi ție și o
conjuncție cauzală de (256a-b), o prepozi ție și o conjunc ție modală de (257a-b), o prepozi ție și

114
o conjunc ție finală de (258a-b), un de „cu valoare func țională apropiată de ceea a lui și ca
particulă de coordonare” (Procopovici 1948: 8; 259a-c), un de „în construc țiuni prepozi ționale
și în propozi țiuni secundare cu valoare gramatical ă de subiect [260a-c], nume predicativ [261a-
c], complement direct [262a-e] și atribut [263a-c]” (Procopovici 1948: 8), un de „în construc ți-
uni prepozi ționale și propozițiuni secundare care sunt complin iri ale unui adjectiv” (Procopo-
vici 1948: 10; 264a-d):
(255) a. Nu putuse oamenii ara de toamnă.
b. Și de văzu cel împ ărat acealea, și mânie-se .
(256) a. Scârție de vânt fereastra.
b. Se vede că tot mai ai oleac ă de noroc, de-ai nimerit tocmai la mine .
(257) a. E ei aștepta elu c ă se va aprinde și va cădea de năprasnă
.
b. Care nu pu țin lucru au f ăcut Nicolai Vod ă atunce, de au mers la gazda lui
Dimitrașco Vodă.
(258) a. Această carte, evanghelie, scris ă iaste de învățătură.
b. Au venit poronc ă la Dabija Vod ă, de s-au gătit de oaste .43
(259) a. Upuvăiiu în meserearea Dzeului în veacu și în veacu de veacu .
b. Sta Moscalii de paz ă din Cirimu ș până în Iahurluc tot om de om.44
c. Nu iaste acesta ce ședea de cerea?45
(260) a. Se tâmplă omului de cea boală, de cea betejeal ă cu mestec ătură rea, ce-i zic
de lună.46
b. Se tâmplă de fu cutremur mare .
c. De leșinase sau cu adev ărat murise atunce era cu îndoire .47
(261) a. Filippu ievanghelist ulu, cela ce era de cei șapte.48
b. De are fi vraciul și jidov sau de altă leage .

43 Restul exemplelor pentru de conjuncție sunt de fapt pentru construc ția cu sens final de + conjunctiv.
44 Cf. și exemplul dat de Dr ăganu (1923:255): zi de zi și dzuă di dzuă pentru dialectul aromân.
45 Coresi, Evangheliar ; în Biblia de la 1688 avem șădea și cerea , iar în Vulgata sedebat et mendicabat , ceea ce
arată că echivalen ța dintre de și și nu este o pl ăsmuire a filologilor, dup ă cum considera Dr ăganu.
46 Prezența demonstrativului conduce îns ă la interpretarea acestui de ca partitiv, la fel ca în exemplul (vii) dat de
Procopovici. Acest de partitiv nu poate fi luat îns ă ca o paralel ă pentru construc ția „a se întâmpla de”:
(vii) Și n-o scrie cu cerneal ă, că de-aceea-i mult ă-n țară.
47 Exemplul (260c) ilustreaz ă însă un alt tip de de, și anume de-ul „marc ă neinterogativ ă, având o valoare
modală ipotetică” (Pană Dindelegan 2003: 204), și poate fi pus în leg ătură cu de-ul condițional.
48 Nici în exemplul (261a) Procopovici nu identific ă valoarea partitiv ă clară a prepozi ției de „dintre”.

115
c. Isus iaste de l-au făcut el sănătos.49
(262) a. Galileanii … nemica alta nu știia decât de limba sirineiasc ă.
b. Nice era venit ă vreamea s ă cunoască păgânii de binele lui Dumnedz ău.50
c. Văzu că nu mai are de nici unele și nici părinți.
d. Lelița … duce de mâncat la plug .
e. Voiu deștinge să văz de fac după strigare.51
(263) a. Sânt împăratului de ceriu slujitoriu.52
b. Un zid de piatră tare.
c. Era un om de avea o ran ă rea.
(264) a. Toate cele trebuincioase de drum .
b. Cu glasul plin de lacrămi, de-nduioșare cald .
c. Ieșim la o z ăpodie ierboas ă cu pajiște frumoas ă, de nu-i pociu spune de
frâmsațe și de bunătate.
d. Oameni atât de varvari, de să închină la foc ca la Dumnez ău.53
După ce ilustreaz ă toate aceste posibile treceri, care am v ăzut că nu se sus țin din
punctul de vedere al echivalen ței structurilor, conchide c ă „între conjunc țiunea de și prepo-
ziția de nu există alte hotare decât cele a șezate între ele de conven țiile noastre gramaticale”
(Procopovici 1948: 10). Combate ipoteza avansat ă de Drăganu (1923), a trecerii lui de
printr-un statut de a dverb (Procopovici 1 948: 5-6), fiind de p ărere că „a fost o iluzie gre șită
că singura cale de prefacere a prepozi ției de în conjunc țiune ar fi aceea de trecere prin
funcțiunea temporal ă” (Procopovici 1948: 15), îns ă nu ține seama de dovezile pe care le
aduce Roques (1907).

49 În exemplul (261c), din Evangheliarul lui Coresi, de nu are câtu și de puțin valoare predicativ ă, ci valoare de
pronume invariabil, sens care transpare din traducerea aceluia și pasaj în Biblia de la 1688 (viii). Acela și sens îl
are de și în exemplul (ix). Ambiguu este și exemplul (x):
(viii) Isus este cela ce l-au f ăcut sănătos.
(ix) Mesariu = carele iaste de p ăzeaște masa .
(x) Când eram de nu iubeam, Unde m ă culcam dormeam .
50 În exemplele (262a-b) , mai clar în (262b), de poate avea valoarea „despre”.
51 Ca și în exemplul (262e), restul exemplelor cu de introducând o completiv ă directe sunt cu de marcă a intero-
gației totale (cf. Pan ă Dindelegan 2003: 203-204).
52 De, în exemplul (263a), marcheaz ă originea, fiind echivalent cu din.
53 În toate exemplele de sub (264), conjunc ția de are valoare consecutiv ă și nu poate fi pus ă în paralel cu con-
strucțiile cu prepozi ția de, în care prepozi ția este într-adev ăr cerută de adjectivul respectiv.

116
Vrabie (2000: 257-260) contribui e la acest tablou al evolu ției lui de, susținând că de
ca pronume relativ invariabil ar veni pe filier ă bulgărească, din conjunc ția, folosit ă regional,
de. Ca să explice aceast ă linie de deriva ție, el pleac ă de la situa ția din greac ă, unde, între
secolele al VI-lea – al XI-lea, are loc o înlocu ire a pronumelor relative, proces la care iau
parte și adverbele relative όπου (inițial cu sensul „unde”) și όποîος (inițial cu sensul „înco-
tro”). Primul dintre acestea a fost preluat de greaca popular ă, de unde a rezultat în greaca
modernă omonimia între που („unde”) și που („care”). În bulgar ă, influențată mult de greac ă,
întâlnim pentru prima dat ă această situație în damaschine (scrieri cu caracter religios și mora-
lizator, traduse din greaca popular ă în bulgar ă la sfârșitul secolului al XVI-lea și în secolul al
XVII-lea), unde adverbul kăde „unde” este folosit cu se nsul de „care” (exemplul 265), deto
fiind o form ă redusă a adverbului kăde extinsă cu particula -to („marcă anaforic ă de
definitudine”, cum o nume ște Krapova 2010: 1241): kădeto > gdeto > deto . Vrabie d ă și
exemple de de fără -to din graiurile bulgare de ast ăzi (exemplul 266). Motivul pentru care
acest de ar fi fost preluat din bulgar ă este caracterul lui invariabil.
(265) Azь esmь H[ris]t[os] deto sm ь sьtvorilь n[e]bo (i) zemlja. („Eu sunt Hristos
care/de am creat cerul ( și) pământul”) ( apud Vrabie 2000: 258)
(266) Táa mójta ufts ă de pasé. („oaia aceea a mea care/de pa ște”) ( apud Vrabie
2000: 258)
Ipoteza lui Vrabie ar fi plauzibil ă, având în vedere similarit ățile de construc ție ale celor
două pronume relative: (1) și deto este invariabil, neavând m ărci de caz sau de num ăr (Rudin
1986: 130); (2) deto nu poate ocupa pozi ția de complement într-un GPrep; în relativele introdu-
se prin
deto, prepoziția nu urcă în capul propozi ției, ci rămâne pe loc, fiind nevoie de introduce-
rea unui pronume rezumptiv (Rudin 1986: 131); (3) în relativele cu deto, formele accentuate ale
pronumelor sunt excluse, cu excep ția pronumelor incluse în grupuri prepozi ționale54 (Rudin

54 În afara situa țiilor în care are drept coreferent un pronume inclus într-un grup prepozi țional, de se comport ă ca
orice alt pronume relativ, n eacceptând drept coreferent decât un clitic (x i-xii). În cazul par ticular al relativiz ării
unui element dintr-un grup prepozi țional, de se comport ă diferit de pronumele relative tipice, pronumele în
forma accentuat ă fiind obligatoriu prezent în structur ă (xiv):
(xi) Omul pe care/de l-am v ăzut (*pe el).
(xii) Omul căruia/de i-am dat cartea (*lui).
(xiii) Cartea pe care am v ărsat apă (*pe ea).
(xiv) Cartea de am v ărsat apă *(pe ea).

117
1986:130); (4) în relativele cu deto, ștergerea pronumelui c ăruia deto îi ține locul este obligato-
rie dacă acesta este în cazul nominativ, op țională dacă este în cazul acuzativ, imposibil ă pentru
majoritatea vorbitorilor dac ă este în cazul dativ și imposibil ă pentru to ți vorbitorii dac ă este
într-un grup prepozi țional (Rudin 1986:129)55. Diferența față de român ă constă în posibilitatea
bulgarei de a-l folosi pe deto în completive ale unor verbe emotiv-factive, ca săžaljavam „a
regreta”, vinoven s ăm „a fi vina cuiva”, jad me e „a-i părea rău”; radvam se „a fi fericit” etc.
(Krapova 2010: 1265):
(267) Naistina s ăžaljavam , deto/če ne otdelix pove če vnimanie na postrojkata. „Re-
gret foarte mult c ă nu am acordat mai mult ă atenție construc ției.”
Ar trebui îns ă cercetate și traducerile religioase pentru a vedea primele apari ții ale acestui
de pronume invariabil în român ă; Vrabie presupune c ă el este ulterior destr ămării românei comu-
ne, deoarece dialectele române ști sud-dun ărene nu-l cunosc. Textele originale de la sfâr șitul
secolului al XVI-lea scot îns ă în eviden ță două lucruri care nu par s ă concorde cu teoria lui Vra-
bie: 1) la sfâr șitul secolului al XVI-lea întâlnim acest de relativ într-un ac t din Transilvania
(exemplul 268), ceea ce pune probleme din punctu l de vedere al cronol ogiei împrumutului s ău
din bulgar ă, care, cam în acela și timp, îl prelua din greac ă
prin intermediul damaschinelor, și 2)
româna avea un pronume invari abil folosit în condi ții asemănătoare – ce (exemplele de sub 269):
(268) Onul de iai sicos carte la jude ț se nu piletescu cheltuiale nosturu. (DÎR 1594,
C, 191)
(269) a. Pre fune mare ce o-m vândut jum ătate. (DÎR 1563-1564, II, 97)
b. Neamul acestor oameni ce sânt mai sus scris. (DÎR 1576, V, 98)
c. Această moșiie ci o am dat nepotu-miu. (DÎR 1594, X, 104)
Manoliu (2006: 143-158) încearc ă de asemenea o istorie a lui de plecând tot de la con-
textele favorizante trecerii prepozi ției în conjunc ție. În opinia ei, aceste contexte ar fi fost

55 (xv) NOM: Tova a knigata deto (*tja) beše na masata. („Asta e cartea de era pe mas ă.”);
(xvi) AC: Tova a knigata deto (ja) kupih. („Asta e cartea de am cump ărat-o.”);
(xvii) DAT: Tova a ženata deto *?(í) dadoh knigata. („Asta e femeia de i-am dat cartea.”);
(xviii) GPrep: Tova a knigata deto govorehme *(za neja). („Asta e cartea de am vorbit despre ea.”).
Româna difer ă de bulgar ă prin faptul c ă, în ce prive ște pronumele în dativ, ștergerea lui este imposibil ă pentru
toți vorbitorii, iar în ce prive ște pronumele în acuzativ, ștergerea lui este destul de rar ă.

118
acelea în care de era dependent de un infinitiv lung (e xemplele 270a-b), de derivate agentive
cu sufixul -tor (exemplele 270c-d), de pa rticipii trecute pasive sa u adjective (exemplul 270e).
De aici a putut introduce forme verbale nefinite: infinitiv, despre care observ ă că apare foarte
rar în româna veche introdus prin de, spre deosebire de alte limbi romanice (exemplul 270f),
și supin (exemplele 270g-h) . Apoi a putut trece u șor la etapa urm ătoare, și anume apari ția și
în contextul unor forme verbale fini te, având statut deplin de conjunc ție. La aceasta au putut
contribui și anumite tendin țe orale din latin ă: înlocuirea infinitivului cu moduri personale
(indicativ sau conjunctiv), varia ții modale (alternan ța indicativ/conjunctiv în anumite con-
strucții consecutive și cauzale, dup ă cum sau ut și chiar dup ă quod . În opinia autoarei, faptul
că valoarea consecutiv ă a lui de s-a păstrat până în ziua de azi se datoreaz ă funcției sale
pragmatice. Manoliu (2006) trateaz ă doar valorile consecutiv ă, finală și condițională ale lui
de, precum și complementizatorul de, întrucât se concentreaz ă mai mult asupra valorilor care
s-au păstrat până astăzi. Însă, după cum remarc ă și ea, uneori de nu indică niciun raport cir-
cumstanțial, ci simpla succesiune a evenimentelor, ceea ce explic ă înlocuirea lui cu și (Mano-
liu 2006: 156).
(270) a. iubirea de dulceață
b. vindecare de păcate
c. această folositoare de suflet carte
d. făcătoriul de minuni
e. scos de Miron Costin
f. nu e putere de-a spunerea
g. apă de băut
h. Petru are de scris un articol.
Un scurt sondaj în exemplele extrase din Istoria Stolnicului Cantacuzino, care, din
rândul cronicilor, con ține cele mai multe infin itive, ne-a relevat îns ă că nu se poate stabili o
relație între prepozi ția de
folosită cu infinitivul și conjunc ția de folosită cu indicativul.
Astfel, fie verbele care accept ă conjuncția de nu admit prepozi ția de („a se întâmpla”, „a
(se) ispiti”, „a l ăsa”, „a îng ădui”, „a nevoi”, „a se ap uca”, „a grijui”, „a sili”, „a socoti”, „a
obiciui”, „a se pune”, „a se porni”), fie verbele care admit prepozi ția de nu apar în construc-
ții cu conjunc ția de („a lipsi”, „a trebui”, „a fi” + nume predicativ, „a dezn ădăjdui”; astfel
de construc ții sunt rare).

119
În fine, Jordan (2009), tratând problema pierderii complement ării infinitivale în ro-
mână, atinge în treac ăt și problema complementizatorului de. Ea observ ă mai întâi c ă, în
primele texte, de este folosit numai cu infinitivul lung în -re, formă nominalizat ă care avea
nevoie de caz (Jordan 2009: 43-44). Îns ă de se stabile ște curând ca element a c ărui funcție
este să introducă infinitivele cu a, din moment ce acestea erau uzuale (Jordan 2009: 45). Pe
lângă atribuirea cazului, de a fost folosit și pentru înt ărirea valorii finale a infinitivului (Jor-
dan 2009: 46; vezi exemplul 271). Totu și, după cum observ ă autoarea, de a fost folosit în
structurile finite înainte de a fi adoptat de st ructurile cu infinitivul. De aceea, spre deosebire
de Manoliu (2006), Jordan (2009: 47) presupune c ă infinitivele cu func ție completiv ă și finală
au preluat conjunc ția de cu acelea și funcții de la subordonatele echivalente, deoarece, dup ă
cum am v ăzut, era nevoie de o reînt ărire a acestor valori exprimate de infinitiv.
(271) De-a răspunderea înaintea n
ărodului pre acesta puse.
În rezumat, la începutul secolului al XIX-lea, ipotezele privind originea și evoluția lui
de vizau găsirea unei singure valori de baz ă din care au derivat toat e celelalte. Majoritatea
studiilor trateaz ă acest conector în grupul mai mare al conjunc țiilor condi ționale ( de, dacă și
să), la care se adaug ă, în studiul lui Procopovici, și interjecția de(c)! . Unii dintre autori au
căutat să explice direct trecerea lui de de la statutul de prepozi ție la cel de conjunc ție, alții au
trecut și printr-un presupus statut de adverb. Procopovici (1948) afirm ă că nu trebuie s ă por-
nim de la o singur ă punte de leg ătură între prepozi ția și conjuncția de, însă de cele mai multe
ori echivalen țele pe care le stabile ște nu se sus țin. Ce este de re ținut, după cum arat ă Roques
(1907), este c ă, în primele texte, conjunc ția de apare ca element subordonator temporal (dup
ă
cum bănuiește și Drăganu 1923) și element coordonator.

4.3.2. Morfosintaxa lui de – de la conjunc ție coordonatoare la conjunc ție subordonatoare
După cum am v ăzut, din punct de vedere etimologic, lui de i se acord ă statut și de
element coordonator, și de element subordonator. Exist ă însă argumente pentru a sus ține
această dublă valoare?
În lumina tuturor discu țiilor prezentate mai sus (în spec ial mergând pe concluziile la
care ajunge Roques 1907, c ă, în cele mai vechi texte române ști, întâlnim doar pe de cu
valoare temporal ă și coordonatoare56), consider ăm că valorile lui de se pot grupa în dou ă

56 În ce prive ște pronumele relativ de, Roques (1907) nu este in teresat de acest aspect.

120
categorii principale: categoria cel or derivate din valoarea temporal ă și categoria celor deri-
vate din valoarea coord onatoare. Exceptând acel de relativ, intuiti v, schema evolu ției lui de
ar fi următoarea:

conjuncție temporal ă (A) conjunc ție coordonatoare (B)

conjuncție conjunc ție conjunc ție conjunc ție conjunc ție complementizator
cauzală condi țională concesiv ă consecutiv ă final ă
Figură 2. Schem ă modificat ă a evoluției conectorului de.

După cum vom vedea mai jos, aceast ă grupare a valorilor conectorului de este susți-
nută de comportamentul sintactic al acestuia în cadrul fiec ărei grupe de valo ri. Ne-am oprit
cu schema noastr ă la stadiul de conjunc ție al lui de, deoarece pân ă aici lucrurile sunt sigure
și verificabile pe texte. În ce prive ște evoluția anterioar ă acestui stadiu, situa ția rămâne în
continuare obscur ă, fiind probabil un c onglomerat de influen țe care au dus la apari ția aces-
tui conector specific românesc. Nu credem c ă ar fi lipsit de temei s ă considerăm că sl. da a
avut un rol în acest sens și e posibil ca cele dou ă categorii de valori ale lui de să aibă origini
diferite.
În fiecare din cele dou ă grupe de valori exist ă o anumit ă concuren ță între câteva
conjuncții, iar distinc ția clară între elementele concurente proprii celor dou ă grupe este un
argument în plus pentru împ ărțirea propus ă. În grupa A, conjunc țiile concurente sunt să, de
și dacă, iar evolu ția este destul de interesant ă. Dacă în textele analizat e de Roques (1907),
atât de, cât și dacă, apar rar, fiind folosi te cu valoare temporal ă, iar să are valoare condi țio-
nală, în cronica lui Ureche, să condițional nu mai apare, lo cul lui fiind luat de de, în timp ce
dacă apare exclusiv cu valoare temporal ă. Începând cu secolul al XVIII-lea îns ă, dacă preia
și valoarea condi țională, aceasta devenind valoarea sa principal ă, în detrimentul celei tem-
porale, cu care ap are mai rar, iar de condițional apare tot mai rar, ajungând ca ast ăzi să nu
mai fie în uz.
În grupa B, elemente le concurente sunt și, de și particula să. Cu trecerea timpului, de
este folosit tot mai rar, contextele în care ap ărea fiind înlocuite de construc ții conjunctivale.
Distingerea între cele dou ă grupe de valori ale lui de are la baz ă însă considerente de
ordin sintactic. La ap licarea testelor subordon ării identificate în sec țiunea 2.2., cele dou ă
grupe se comport ă diferit:

121
Grupa
Test Grupa A Grupa B
Apar în construc ții simetrice – –
Apar pe primul loc într-un
răspuns la o întrebare +
(Vii cu noi? – Numai de va
veni și el.) –
(Ce a poruncit? – * De l-au
tăiat.)
Admit antepunerea propozi-
ției cu care se combin ă +
(De va veni el, vin și eu./ De
veînrără cătră elu, zise
cătră-nșii) –
(*De l-au tăiat au poruncit.)
Se pot asocia cu un semiad-
verb +
(Vin numai de va veni și
el.) –
(*Au poruncit numai/ și de
l-au tăiat.)
Se pot asocia cu o conjunc-
ție coordonatoare +
(Vin de va veni și el și de va
fi soare.) –
(*Au poruncit de l-au tăiat
și de l-au îngropat.)
Se combin ă numai cu pro-
poziții +
(Vin de va veni și el.) +
(Au poruncit de l-au tăiat.)
Admit focalizarea propozi ți-
ei cu care se combin ă +
(De va veni el, vin, nu din
alt motiv.) –
(*De l-au tăiat au poruncit,
nu altceva.)
Admit extragerea din propo-ziția cu care se combin ă +
(Radu mă voi bucura de va
fi venit.) +
(Pe Gheorghie vornicul au poruncit de l-au tăiat.)
Au caracter sintetic/analitic analitic
(și de, numai de) sintetic
(*și de, *numai de)
Introduc propozi ții în care
informația este afirmat ă/
presupusă presupusă
(De veînrără cătră elu, zise
cătră-nșii.) afirmată
(Au poruncit de l-au tăiat.)

După cum se observ ă, subordonatele care caracterizeaz ă grupa A au topic ă liberă în
frază, permit asocierea conjunc ției cu un semiadverb sau cu o conjunc ție coordonatoare și, în
general, sunt folosite în ante punere, pe când cele care caracterizeaz ă grupa B apar numai în

122
postpunere și nu permit asocierea conjunc ției cu un semiadverb sau o conjunc ție coordona-
toare. De asemenea, în cazul grupei A, elemente din subordonat ă pot fi antepuse lui de (272),
pe când în cazul grupei B nu exist ă această posibilitate (273), cu excep ția unor situa ții rare
(274), întâlnite la Stolnicul Cantacuzino, autor al c ărui stil este caracterizat de disloc ări inso-
lite de cuvinte.
(272) Bădiuleasa de-l vedea, B ădiuleasa ce-mi f ăcea? (apud Drăganu 1923: 257)
(273) *Și aceste toate apoi au f ăcut soltan Osman de au venit la Hotin. (ML
34/29-31)
(274) Au poruncit duprenprejurele biruin țelor sale de au adus romani l ăcuitori, de
i-au așezat aici. (IȚR 72/18-19)
În plus, posibilitatea lui de de a accepta un imperativ în propozi ția pe care o introduce
și restricțiile de mod și timp verbal pe care le impune indic ă tot un statut de element coordo-
nator (cf. Niculescu 1965: 24, 76). Pan ă-Dindelegan (2003: 203) men ționează pe lângă argu-
mentele lui Niculescu și poziția cliticelor în propozi ția introdus ă de
de, care se aseam ănă cu
poziția pe care cliticele o au dup ă și coordonator: în raport cu imperativul, acestea se grupea-
ză fonetic cu de (de-ți ia, de-ți bate = și-ți ia, și-ți bate ). În ce prive ște imperativul, uneori, de
poate uni trei verbe la modul imperativ (275), având un comportament similar cu cel al lui și
(276); putem întâlni îns ă și exemple în care de alternează cu și (277):
(275) Fă-ți dumneata poman ă de grăiește de mă scoate. (SB 1653, 68)
(276) Ce dumneata, dup ă cum porunce ște Măria Sa Vod ă, trimite și-i rădică și fă
cum e pohta dumitale. (SB 1695, 94)
(277) Veni
ți carei v-a ți însetoșat la aceast ă apă limpede și spăsitoare și împleți și
beați de vă veseliți și de nevoia seateei voastre stâmp ărați-vă! (PE 565)
După cum am v ăzut, cei mai mul ți autori îi recunosc lui de o valoare coordonatoare.
Pe lângă cei menționați în secțiunea 4.3.1., mai sunt și alții care nu s-au ocupat de etimologia
lui de, ci au studiat, pr intre alte conjunc ții, și valorile acestuia.
Astfel, Avram (1960: 100), studiind subordonarea circumstan țială în limba român ă,
afirmă în dreptul lui de cu valoare final ă: „Conjunc ția de pune probleme mai speciale de
distincție a valorii finale […] valoarea ei final ă este împletit ă până la confuzie cu aceea coor-
donatoare copulativ ă sau subordonatoare consecutiv
ă.”

123
Densusianu (1961: 259 -260) îl plaseaz ă pe de atât printre conjunc țiile subordonatoare,
cât și printre cele coordonatoare, ad ăugând că „de este foarte des întrebuin țat cu înțelesul lui
și […] Aceast ă funcție a lui de se confund ă de altfel, în mai multe cazuri, cu aceea care arat ă
finalitatea”.
Rosetti (1986: 516-520) îl enumer ă și el pe de atât printre conjunc țiile subordonatoare,
cât și printre cele coordonatoare.
Repina (2006), analizând contexte identice dup ă verbe de mi șcare observ ă că de poate
fi substituit de și în unele, de să în altele.
Dragoș (1995: 116, 120) îi acord ă de asemenea lui de o dublă valoare, de conjunc ție
subordonatoare și de conjunc ție coordonatoare, îns ă afirmă că „valoarea copulativ ă a lui de
este destul de ambigu ă, putând oricând s ă se confunde cu conjunc ția finală de” (Dragoș
1995: 120).
Gheție et al. (1997: 361) de asemenea admit c ă de era folosit frecvent cu valoare co-
pulativă, aceasta f ăcând ca „limita dintre coordonare și subordonare s ă fie labilă”. Afirma ția
aceasta trimite la teoriile și concluziile prezentate supra , 2.2.
La acestea se adaug ă și argumente din textele analizate. Astfel, în copiil e ulterioare ale
cronicii lui Neculce, întâlnim deseori substitu ții de conjunc ții. Una dintre substitu ții este fie înlo-
cuirea lui de cu și, fie a lui și cu de57, stabilindu-se as tfel o echivalen ță între cele dou ă conjuncții:

(278) a. Ghica-vod ă, întrând în Țarigrad, au nemerit la capichih ăile moldovene ști
de/și au slujit. (NL 187/16-17)
b. Cum au trecut, au și făcut sămnu de luar ă pe Duca-vod ă, de l-au dus de/și l-
au închis la ba ș-ceauș. (NL 217/12-13)
c. Iară după moartea lui, vinit-au doamna cu ginerii iei din Țara Leșască și au
luat acea avere toat ă, de/și s-au dus cu dânsa, de au f ăcut oaste în Țara
Leșască, și au vinit în Moldova. (NL 175/3-6)
d. Și așia i-au dat pace și o au trimis la Buciule ști de/și au închis-o în cur țile
lui. (NL 183/24-25)
e. Și au purces cum mai degrab ă în gios Grigorii-vod ă, de/și au trecut Dun ă-
rea pre la G ălați. (NL 229/5-6)
f. Și au triimis și/de au ales din curteni de țară. (NL 173/6)

57 Majoritatea exemplelor sunt cu de în contexte care, de regul ă, sunt interpretate ca circumstan țiale, dar în
exemplul (84), de apare dup ă un verb ca „a nimeri” .

124
Și în copiile Istoriei Stolnicului Cantacuzino întâlnim astfel de echivalen țe:
(279) a. Tocmelele și legăturile silind și stricând . (IȚR 69/17) > Tocmelele și legătu-
rile să silia de le strica. (I)
b. S-au tins
de/și au trecut și peste mun ți. (IȚR 95/26)
Nu doar copiile cuprinse în aparatele critice dau m ărturie despre aceste echivalen țe.
Alternările între de și și se pot reg ăsi în text, uneori pe aceea și pagină:
(280) a. Au trimis pre Mitrea visiterul și i-au adus steag de la Poart ă. (AC 119)
b. Au trimis pre o seam ă de boiari ai lui cu oaste, anume: Dragomir dvornicul,
i Mitre comisul, i Bratul p ăharnicul, i Ion pârc ălabul, de au lovit pre Vintil ă-
vodă. (AC 119)
Interpretările diferite sunt și rezultatul unei subcategoriz ări diferite a anumitor verbe
din limba român ă veche fa ță de cea din limba actual ă, verbe care, în limba veche, puteau fi
folosite și intranzitiv, existând astfel posibilitatea ca ele s ă intre într-o structur ă coordonat ă.
Un verb ca „a se sf ătui”, de exemplu, accepta construc ții cu și, de și conjunctivul
58:

(281) a. Ducându-s ă boiarii la gazd ă, sfătuitu-s-au ș-au ales dintre dân șii pi un frate
mai mare a lui Șerban-vod ă, anume Dr ăgâciu. (NL 203/13-15)
b. Sfătuitu-s-au Antiohi-vod ă cu boierii de-au făcut priete șug cu leșii. (NL
380/11-12)
c. Sfătuitu-s-au c-un prietin să să facă catolic, c ă într-alt chip n-a pute sc ăpa
de moarte . (NL 202/8-10)

58 Mai putem aminti verbe ca „a se ridica” sau „a merge”, care se puteau construi fie cu de (xv-xvia), fie cu și
(xv-ixvib):
(xv) a. După aceia s-au r ădicat și măriia-sa cu oastea m ării-sale, de au mers dup ă celelalte o ști
unde era t ăbărâte. (RG 42/30-31)
b. A doao zi de Sfânta M ărie, s-au r ădicat și măriia-sa și au venit la gura Telului drept
Prejmir, de au t ăbărât, unde și celelalte o ști tăbărâte era. (RG 41/37-42/2);
(xvi) a. Au mers în luncile Sibiiului de au tăbărât. (RG 43/14-15)
b. Au mers pân ă den josul Sibiiului la un sat s ăsesc și au mas acolo. (RG 43/12-13).

125
La fel și locuțiunea echivalent ă „a face sfat”:
(282) a. Boiarii lui f ăcură
toți sfat și îndată omorâră pre Gabăr. (AC 144)
b. Făcu sfat cu boiarii lui de-i trimise daruri scumpe și-l poftea s ă să lase de
acel gând. (AC 141)
c. Făcură sfat în taină să-i ucigă. (AC 144)
d. Făcură sfat în taină ca să omoare pre Radu-vod ă și să rădice domn pre Mi-
hai cămărașul. (AC 144)
De asemenea exist ă verbe tranzitive care ad mit o utilizare absolut ă în unele contexte,
putând ap ărea astfel în structuri coordonate:
(283) a. Și la drum au poroncit și i-au eșit mulțime de pluguri și țară înainte. (NL
179/30-31)
b. Și cum l-au pus viziriu, îndat ă au și pus și au strigat oastea. (NL 187/11-12)
c. Au pus împ ărățiia și au tăiat capul lui Alexandru terdzimanului. (NL 846/3)
d. Au pus Traian și au așezat romani. (IȚR 72/23)

Există și exemple în care de leagă două verbe între care nu se poate stabili un raport
de subordonare (de și Avram 1960: 222-223 le consider ă subordonate circumstan ț
iale instru-
mentale):
(294) a. Precum mai to ți scriitorii într-aceasta s ă potrivesc de povestesc. (IȚR 82/26)
b. S-au mâniiat pre tare pre Grigorii-vod ă, cât au scos hamgeriul s ă-l lovască,
să-l omoară, și au răcnit de i-au dzis c ă pentru cetatea aceasta l-au triimis pre
dânsul împ ăratul. (NL 226/12-15)
c. Zic, dar, de d-acestea țări povestesc gheografii a șa, dar înc ă de cele Indii
ale răsăritului și ale apusului și alte locuri ce-s într-acolo, ce de pove ști și de
neadevăruri scriu și zic. (IȚR 63/32-34)
59
d. Scrie de zice că „nu numai letopise țul nostru, ce și cărți striine am cercat”.
(UL 58)

59 Sintaxa lui Cantacuzino este mai neregulat ă; în mod normal, între de și al doilea verb nu se pot topicaliza alte
elemente.

126
e. Scrie la letopise țul moldovenescu la predoslovie de zice că … (UL 64)
f. Stăm de ne mirăm și nu știm. (SB 1631, 140)
Nu trebuie s ă omitem în evaluarea statutului sintactic al lui de exemplele identice care
diferă doar prin prisma conectorului folosit:
(295) a. Trimis-au la patrier șia de Arhida ș-au luat mai înt ăiu blagoslovenie ș-au pus
mitropolit pre Theoctist. (UL 68, pasaj din interpolarea lui Misail C ălugărul)
b. Au trimis înt ăi la arhiepiscopul de Ohrida și au luat blagoslovenie de au
pus mitropolit. (UL 68, pasaj din ad ăugirile lui Axinte Uricariul)
c. Întăe dată au trimis la patrier șii de la răsărit de au luat blagoslovenie ș-au
făcut mitropolit. (UL 69, pasaj din interpolarea lui Misail C ălugărul)
d. Întăiaș dată au trimis de au luat blagoslovenie de la patriar șii răsăritului
și
au făcut mitropolit. (UL 71, pasaj din textul or iginal al lui Ureche)
Exemplele de mai sus credem c ă demonstreaz ă clar echivalen ța celor dou ă conjuncții,
care, la aceia și autori chiar, se pot substitui f ără diferențe de sens.
Un verb care pune probleme în interpretarea lui de ca element coordonator este „a se
întâmpla”, care poate fi folosit și personal (296a-b), și impersonal (296d-g). Atunci când este
utilizat impersonal, poate admite fie un infinitiv, fie un conjunctiv, fie o construc ție cu de. La
limita dintre construc ția personal ă și cea impersonal ă este exemplul (296c), a c ărui interpreta-
re este ambigu ă. Faptul c ă verbul „a se întâ mpla” se construie ște cu conjunctivul ar fi o dova-
dă pentru statutul de complementizator al lui de în acest context, propozi ția conjunctival ă
fiind în mod clar subordonat ă verbului „a se întâmpla”. Ex emple din graiuri, ca (296h-i),
preluate de la Teiu ș (1980: 103), în care dup ă acest verb urmeaz ă o propozi ție coordonat ă
copulativ prin și aruncă însă o umbră serioasă de îndoial ă cu privire la interpretarea de mai
sus, pledând înc ă
o dată pentru o echivalen ță și = de :
(296) a. Întâmplându-s ă
o trebuință aici la Craiova. (SB 1786, 113)
b. Făcându nunt ă ca aceia mare, domneasc ă, cu multă cinste și cuviință și ve-
selie, întâmplându-s ă și părintele Athanasie , patriiarhul Antiohiii, care slujba
cununii o au f ăcut. (RG 108)
c. Ce s-au tămplat un fecior al lui învățind carte aici în țară la noi. (AS, 1015,
MDCCCCXVIII, 1635-1645)

127
d. Așijderea pe al ți boiari, anume: Mihalcea șătrariul i Costandin clucer
Ciorogârleanul, au mai trimis la hanul Selim Gherei, întâmplându-s ă a fi și el
atuncea în Bugeac. (RG 16)
e. Întâmplându-se a venire feciorul nostru Lupul V ătaful. (SB 1644, 63)
f. S-au tâmplat de au murit ficiorul Radului-vod ă în surgunie. (NL 180/24-25)
g. De s-a tâmpla să facă pace. (NL 528/12)
h. S-a-ntâmplat și nu era gaz.
i. Să-ntâmplă și moare la Bârlad țiganu.
Ba chiar și așa-numitul pronume relativ de ar putea fi nimic altceva decât aceea și con-
juncție de, echivalent ă lui și, dacă avem în vedere exemple de s ub (297), preluate tot de la
Teiuș (1980: 104):
(297) a. Era un om aicea ș-avea mașină de lână.
b. Era unu-n C ărbunești și mi-a dat șaizeci de mii de poli.
Și nu în ultimul rând, un argument suplimentar pentru statutul de element coordonator
al lui de vine de la Neagoe (1977), care inventariaz ă o serie de exemple în care verbele „a
veni” și „a deveni” func ționează ca semiauxiliare aspectuale, în construc ții de tipul verb +
conjuncție + verb . În asemenea construc ții, conjunc ția poate fi ori și, ori de, fără a se înregis-
tra diferen țe de sens.
(298) a. [Grapa de fier] vine și nivelează pă
mântul.
b. Boroana are col ți și venea de amesteca tot grâul prin p ământ.
c. [Gogoșile de mătase] devin și se fac fluturi.
d. [Calul] când îi înfierbânt at sau nu-i obi șnuit cu gr ăunțele, devine de-i ca-
de-n picioare.
Existând atâtea coresponden țe între de și și, cele dou ă conjuncții fiind folosite alter-
nant în acelea și contexte
60, nu înțelegem de ce ar trebui s ă le tratăm diferit. To ți cercetătorii
vorbesc despre o conjunc ție copulativ ă și cu implica ții diverse (finale, temporale, consecutive

60 Vezi și Roques (1907: 828), care observ ă o alternan ță a celor dou ă conjuncții motivat ă de dorința autorilor de
a nu se repeta.

128
etc.), însă nu se spune acela și lucru și despre de, care, în contexte identice, este considerat
subordonator. Doar simp la identitate fonetic ă între acest de și prepoziția de sau conjunc ția
subordonatoare de ce introduce subordonate di n grupa A nu ar trebui s ă ne facă să pierdem
din vedere c ă, la testele sintactice, acest de răspunde la fel ca o conjunc ție coordonatoare.
Admițând o teorie multimodular ă a gramaticii, putem afirma c ă, sintactic, conjunc ția de care
introduce propozi ții din grupa B este coordona toare, diferitele valori semantice fiind un rezul-
tat al interac țiunii semantice dintre cele dou ă verbe legate prin ea. În termenii lui Yuasa și
Sadock (2002), am avea a face în aceast ă situație cu o pseudo-subordonar e, iar, prin prisma
lui Johannessen (1998), cu o coordonare asimetric ă. S-ar înlătura astfel încerc ări de diferen ți-
ere între sensul coordonator sau subordonator al construc ției bazate pe ordinea cronologic ă a
acțiunilor exprimate de verbe: dac ă a doua ac țiune este anterioar ă sau simultan ă cu prima,
atunci de este coordonator, dac ă este posterioar ă primei ac țiuni, atunci de este subordonator
(Iordan 1956: 711; Hazy 1966: 106).
Este clar îns ă un lucru: în evolu ția limbii, percep ția vorbitorilor s-a schimbat. A șa se
face că, în contextul a dou ă propoziții principale coordonate, semantica primului verb a înce-
put să forțeze interpret ări diferite. Dup ă verbe de mi șcare, de stabilește raporturi finale, dup ă
verbe de schimbare de stare sau care exprim ă intensitatea, stabile ște raporturi consecutive, iar
după verbe tranzitive folosite absolut, stabile ște raporturi completive. Faptul c ă exista deja în
limbă prepoziția de și conjunc ția subordonatoare circumstan țială de (venită pe filiera tempo-
ral-condițională) îl ajută pe acest de coordonator s ă impună și valori subordonatoare,
menținându-și în același timp statutul de conjunc ție coordonatoare. În unele contexte îns ă, în
care obiectul din a doua propozi ție „urcă” în prima propozi ție, împletirea celor dou ă propozi-
ții sugereaz ă că de s-a regramaticalizat ca element subordonator.
Procesul de trecere de la statutul coordonator la statut ul subordonator a avut, credem,
la bază un alt proces, și anume: schimbarea tipurilor de construc ții acceptate de verbe. De
exemplu, verbe tranzitiv e care, în limba veche, puteau avea utiliz ări absolute („a pune”, „a
porunci”, „a sf ătui”, „a socoti”) ast ăzi nu mai accept ă decât configura ții în care obiectul direct
este actualizat obligatoriu sub form ă propozițională. În astfel de situa ții, de fie are doar statut
de element subordonator, verbele în sine neacceptând construc ții coordonate, fie a fost înlo-
cuit de să, care apărea deja dup ă astfel de verbe atunci când erau folosite tranzitiv. În cazul
verbelor de mi șcare, care și-au menținut posibilitatea de a intra în structuri coordonate, de
este încă o opțiune valid ă (restrânsă la limbajul colocvial). Cu toate acestea, și l-a înlocuit în
majoritatea contextelor (cf. „Du-te și spală-te./M-am dus și m-am sp ălat.”). Contextele în care

129
de încă mai este extrem de folosit sunt cele co nsecutive, în care valoarea subordonatoare a
fost accentuat ă prin adăugarea unui corelativ în regent ă:
(299) E așa rău la gust de/c ă-ți vine să-l arunci.
Altfel, nu ne explic ăm de ce limba ar fi renun țat la un instrument atât de valoros pre-
cum de, care avea avantajul c ă marca ac țiunea din propozi ția introdus ă ca finalizat ă (300a)
(cf. Repina 2006). Conjunctivul folosit în locul construc ției de + indicativul nu putea exprima
această valoare (300b); despre ac țiunea din (300b) nu știm dacă s-a finalizat sau nu.
(300) a. L-au trimis de au f ăcut.
b. L-au trimis s ă facă.
Aceasta explic ă și utilizarea conjunctivului atunci când o anumit ă acțiune a eșuat
(301a) sau când o anumit ă acțiune este prezentat ă în etapele succesive ale desf ășurării ei
(301b).
(301) a. Și s-au apucat să o facă de nou iar ăși, precum au fost,
și nu i-au agiutat
Dumnezeu s ă o facă. (NO 180/31-181/1).
b. Deci veziriul au poruncit să mai de inicerii n ăvală încă 2 ceasuri, și de-or
vedè că nu pot face nemic, să-i lasă și să s-întoarc ă înapoi și să rădice toți Bu-
gigenii, să-i treacă Dunărea în cee parte. (NL 589/18-590/2)
Situația prezent ă a lui de reflectă așadar un dublu statut: de element coordonator cu
valori semantice subordonatoare dobândite contextual și de element subordonator cu valoare
în principal condi țională. Faptul c ă de încă își mai men ține, la nivel sintac tic, statutul coordo-
nator se vede în concordan ța modală și temporal ă pe care o impune celor dou ă verbe pe care
le leagă, aceasta ducând la situa ția în care cele dou
ă verbe să fie amândou ă la imperativ.
Drăganu (1923) și ceilalți care pornesc de la o singur ă valoare de baz ă nu pot admite
această istorie derivativ ă dublă, cu un de subordonator (grupa A) și un de coordonator (grupa
B), mai ales c ă ei privesc evolu ția lui de în paralel cu cea a conjunc țiilor dacă și să. Drăganu
(1923: 269) chiar împinge aceast ă paralelă până la capăt, spunând: „Ca și să de la conjunctiv,
de a ajuns să nu aibă vreo însemnare deosebit ă, ci numai s ă lege de propozi țiunile lor principale
propozițiunile secundare subiective, obi ective, atributive ori cu func țiuni modale.” Îns ă Onu

130
(1993), în încercarea sa de a demonstra c ă înlocuirea infinitivului cu conjunctivul se putea face
și pe teren românesc, nefiind nevoie s ă apelăm neapărat la o influen ță balcanică, afirmă că la
funcția completiv ă a conjunctivului, deci a lui să, nu s-a ajuns pe calea desemantiz ării, ci tot în
urma unei gramaticaliz ări (vezi supra 4.2.1.3.). Prin urmare, atât de, cât și să își dezvoltă valoa-
rea completiv ă în contexte ambigue, în care ajung s ă fie reinterpretate.

4.3.3. Inventarul construc țiilor cu conectorul de
Din perspectiva discu ției de mai sus, singurele situa ții în care de apare cu rol de com-
plementizator este atunci când in troduce fie interogative totale transpuse în vorbirea indirect ă
ori subiective (dup ă verbele a fi și a însemna ), având valoare modal ă ipotetică (Pană Dinde-
legan 2003: 203-205), fie predicativ e suplimentare, caracterizate de urcarea unui element din
subordonat ă în regent ă, de regul ă obiectul direct, care controleaz ă subiectul subordonatei.
Faptul că de introduce interogative totale și subordonate în care are valoare ipotetic ă nu este
de mirare, deoarece acestea posibilit ăți de construc ție derivă din valoarea sa condi țională
(dovadă și posibilitatea substitu ției prin dacă)
Atunci când are valoare modal ă ipotetică, de poate introduce subiective (302) și com-
pletive directe (303-304):

(302) Iar de au greșit Cloverie și de aceasta, ca și de altele multe, nu iaste a ne mi-
nuna , nici atât a huli . (IȚR, 74/8-9);61
(303) Însă de au pogorât mai întâi den Asia au de la Iugra acei schithi, cum s-au zis
oarece mai sus, noao de dân șii a cerca nu e. (IȚR 115/10-11)
(304) Iar de va fi și altul cineva și făcut ca acelia din romanii voevozi șau (sic!) îm-
părați mai nainte vreme […] aceia nu o știu. (IȚR 66/15-18)
Rar, îl întâlnim pe de marcă a interoga ției totale transpuse în vorbire indirect ă, fie du-
pă verbe (exemplele de sub 305), fie dup ă substantive verbale (exemplul 306):

61 Inițial interpretasem acest exemplu ca subordonat ă completiv ă prepozițională („a se minuna de ceva”) cu
actualizarea centrului grupului nominal în care este inclus ă subordonata – de aceasta . Todi (2000) analizeaz ă
însă această subordonat ă ca subiectiv ă („asta [faptul c ă a greșit Cloverie de aceasta, ca și de altele multe] nu
trebuie să ne minuneze, nici nu trebuie s ă hulim”), interpretare care ni se pare corect ă. Astfel interpretat, exem-
plul prezint ă o structur ă interesant ă, în care subor donata introdus ă de de este guvernat ă de două verbe, ocupând,
pentru unul, pozi ția subiectului, iar, pentru cel ălalt, pe cea a obiectului direct.

131
(305) a. Să știm: d-aveț Măriile Voastre acele buc ate ce s-au luat, au nu, s ă să da.
(AS 1620, MDCCLIX, 890)
b. Să știe mai bine de va veni Vod ă. (AS 1640, MDCCCCLXXXV, 1060)
c. Nu știu de va găsi să-mi triimi ță la dumneata. (SN 1778, LXX, 124)
(306) Mă rog să am răspunsul de iaste acel clopot la dumneata. (SN [dup ă 1788],
LXXII, 128)
Când introduce predicative suplimentare, de este cerut de foarte pu ține verbe:
• a face:
(307) a. De voi fi eu om mare, te voi face
de vii fi mare în Chipru, giudec ătoriu. (NO
186/19-20)
b. [Husain-pa șa] i-au făcut de au întrat în șanțuri și pre moldoveni și pre
munteni. (NL 229/22-23)
c. Au făcut pe Traian de cu mare putere au mers asupra lor. (IȚR 76/6)62
d. Scriptura departe lucruri de ochii no ștri ne face de le putem vedea cu cuge-
tul nostru. (MDN 10/27-28)
e. Făcuse pre turci de tremura de frica lui. (AC 139)
• a lăsa:
(308) a. Au lăsat toate de s-au surpat în pr ăpastiia uit ării. (IȚR 59/23)
b. Îl va lăsa de va ținea Ardealul. (AC 135)
• a pune:
(309) a. Pre Radul Golescul vel-ag ă l-au pus cu slujitorii de au făcut podul. (RG
34/18-19)
b. Li-au fost puindu pe giupânesie de au fost c ărând var și piiatră. (NL
231/11-12)
c. Îndată au pus slujitorii de au abătut în turci. (ML 39/17-18)
d. Voru pune turcu de va domni țeara noastr ă. (DÎR, XVIII, 111)63

62 Exemplul (307c) este o abatere de la regula conform c ăreia verbul din a doua propozi ție trebuie s ă urmeze
imediat dup ă de, singurele elemente care se pot intercala fiind cliticele, dar acest lucru nu e atât de surprinz ător
la un scriitor ca Stolnicul Cantacuzino. Abaterea de la regul ă explică probabil și corecția din ms. A (anul 1778),
unde fraza respectiv ă are topica din (xix):
(xix) Au făcut pe Traian cu mare putere de au mers asupra lor.
63 În exemplul (309d), de nu este pronume relativ invariabil, ce determin ă substantivul „turc”, ci conjunc ție,
„turc” fiind, în acest context, un substantiv în acuzativ.

132
Pentru că de este un conector curent în limba secolelor al XVI-lea – al XVIII-lea, cre-
dem că ar fi utilă și o enumerare a construc țiilor în care poate ap ărea ca element coordonator,
construcții care au fost considerate de obicei structuri cu o subordonat ă de tip completiv.
Astfel, de poate apărea după următoarele categorii de verbe:
– după tranzitivele : „a apuca” (aspectual), „a cerca”, „a cer și”, „a da”, „a face” (cau-
zativ), „a ispr ăvi” (aspectual), „a încep e” (aspectual), „a îndr ăzni”, „a înv ăța” (folosit doar cu
actualizarea Temei), „a l ăsa” (cauzativ), „a nevoi”, „a nimeri”, „a obi șnui”, „a orândui”, „a
păzi”, „a porunci”, „a pune” (cauzativ), „a put ea”, „a voi”, „a zice” („a porunci”) etc.:
• a apuca:
(310) a. Pușcilor apucase căzacii de le stricase roatele și straturile. (ML 53/35-36)
b. Au apucat de au scos o sam ă de pedestra și ce era în ba ștă. (ML 42/25-26)
c. Apucasă împărăție de pusesă pré Ilieșu domnu. (NL 207/14-15)
d. Numai cîți au apucat cu pașia înnainte de-au trecut asupra Cameni ții, atîțea
au hălăduit. (NL 227/16-18)
Când însă verbul este la forma negativ ă, construc ția cu de este imposibil ă, limba ape-
lând, în aceast ă situație, la o construc ție infinitival ă:
(311) Iar a o zugrăvi el n-au apucat
. (AC 92)

• a cerca:
(312) Cerca muiere, care avea glas mai bun, de cânta la os ă. (MDN 50/16-17)
• a cerși:
(313) Cerșură de la împ ărăție de le dede domn pre Radul-vod ă. (AC 142)
• a da:
(314) a. Au dat Dumnezeu de iaste domn a doao țări. (AC 135)
b. Dede Dumnezeu de birui pre vr ăjmașul lui. (AC 143)
• a face:
(315) Și aceste toate apoi au f ăcut de au venit soltan Osman la Hotin. (ML 34/29-31)
• a isprăvi:
(316) a. Și așea i-au ispr ăvit de l-au îmbr ăcat cu căftan de domnie în Țara Moldo-
vei. (NL 206/4-5)
b. Au fost ispr ăvit Șerban logof ătul, cu mijlocul Duc ăi-vodă, de au fost m ărsu
un capegi-ba șia. (NL 230/26-231/1)

133
• a începe:
(317) a. Începu de săpă pân’ ajunse de moa ștele sfântului. (AC 100)
b. Au început de au tăiat mulțime de boiari. (AC 118)64
• a îndrăzni:
(318) [Căzacii] au îndr ăznit de i-au lovit tot în tr-aceia noapte. (ML 54/38)
• a învăța (folosit doar cu act ualizarea Temei):
(319) a. Acest domn avea obiceai, când șidea la mas ă și videa niscaiva oameni s ă-
raci dvorind prin ograd ă, învăța de lua câte doao, trii blide de bucate din
masa lui și pâine și vin și le trimitea acelor oa meni acolo în ograd ă. (NL,
196/15-18)65
b. Și de sârg înv ăță de-i strânser ă pe toți la un loc. (IȚR 96/2)
• a lăsa:
(320) Iar pentru Dumbrava Ro șie, cum c ă au arat-o Bogdan-vod ă cu leșii, Miron
logofătul au lăsat de n-au scris. (NL 158/22-24)66
• a nevoi:
(321) Cu tot me șteșugul lor cât pot nevoesc de fac și multe rele și grozăvii fac. (IȚR
90/14-15)
• a nimeri:
(322) a. Ghica-vod ă, întrând în Țarigrad, au nemerit la capichih ăile moldovene ști
de au slujit. (NO 187/16-17)
b. Bine ai nimerit , măriia ta, de nu ti-ai gr ăbit să-l mazilești pre acest domn.
(NO 180/13-15)
• a obișnui:
(323) Cum obiciuia ște lumea de aduce. (IȚR 94/27)

64 Exemple rare, deoarece verbul „a începe” se construie ște cu infinitivul în toate cele trei secole analizate:
(xx) a. Începură a să sfătui cum și în ce chip vor face s ă piiarză pre acel neam. (AC 94)
b . Au început a o zidi den temelie Radu-vod ă. (AC 103)
65 Dar și cu subordonat ă conjunctival ă, deși aici avem de-a face cu o subordonat ă completiv ă secundar ă:
(xxi) Și au învățat pre o slug ă a lor, sirbu, ce avea, să să ducă cu cartea la Poart ă, la viziriul. (NO,
170/21-23)
66 Acest verb accept ă și construc ția cu infinitivul sau cu conjunctivul:
(xxii) a. Iar turcii, în țălegând că va să vie Ștefan-vod ă cu oaste în gios, au l ăsat și ei Cetatea
Niamțului de a o mai bate . (NO 166/11-13)
b. Decii o sam ă de istorii mai alese și noi nu li-am l ăsat să nu le scriem. (NO 158/28-29)

134
• a orândui:
(324) Au orânduit de au lovit c ălărimea ce ave din dos pe gloata boierilor. (ML
31/1-2)
• a nevoi:
(325) Cu tot me șteșugul lor cât pot nevoesc de fac și multe rele și grozăvii fac. (IȚR
90/14-15)
• a păzi:
(326) Ș-au și păzit de au scris, de au făcut știre viziriului, cum c ă toții boiarii și toa-
tă slujitorime și țara s-au l ăsat de Petriceico-vod ă. (NL 234/6-8)
• a porunci:
(327) a. Decii viziriul îndat ă au poroncit de l-au făcut surgun. (NO 180/23-24)
b. Dece domnie în țelegând, îndat ă au poroncit de l-au slobodzit și poroncind s ă
nu să tiiamă nime de nemic, c ă acele lucruri toate li-au iertat. (NL 210/12-15)67
c. Au poruncit duprenprejurele biruin țelor sale de au adus romani l ăcuitori,
de i-au așezat aici. (IȚR 72/18-19)
d. Căruia împărățiia ajutoriu au poruncit de i-au mers Dietrih voevodul toatei
Ghermanii. (IȚR 118/21-22)68
• a pune69:
(328) a. Punea de lua frâile din capeteli cailor boierilor și le da chiot cailor. (NO
188/25-189/1)
b. Pre toți pre aceia au pus de i-au omorât. (IȚR 72/6)
c. Și pre aceia punea de-i învăța ca la școală oșteniia. (MDN 33/24-25)

67 Exemplul (327b) prezint ă alternanța tipică între de + indicativ și să + conjunctiv: atunci când ac țiunea s-a
realizat și s-a putut constata acest lucru, se utilizeaz ă construcția cu de, atunci când ac țiunea nu se știe dacă s-a
realizat sau nu se poate verifica acest lucru se folose ște construc ția cu să. Alte exemple cu să + conjunctiv dup ă
„a porunci”:
(xxiii) a. Poruncindu-i îndată să să gătească de oaste. (RG 33/11-12)
b. Acolo poruncise lui Haizler ghen ărariu să-i iasă înainte viind den Ardeal, s ă-i dea oștile ce
rămânea în țară pă seamă și el să să ducă la Beci. (RG 23/36-38)
De asemenea, tot acest exemplu arat ă că gerunziul, cu care intr ă uneori în rela ție propozi ția introdus ă de de, era
folosit în limba veche ca mod predicativ.
68 Exemplele (327c-d) sunt unele dintre rarele exemple în care elemente din a doua propozi ție sunt antepuse
lui de.
69 „A pune” poate ap ărea în dou ă structuri diferite – „a pune s ă se facă” și „a pune pe cineva s ă facă”; în primul
tip de structur ă, de poate fi înlocuit cu și, în cel de-al doilea tip, aceast ă substituție este imposibil ă.

135
d. Și acolo unde s-au întâmpinat cu mitr opolitul Nicanor, la drumul acel t ăiat
în piiatră cu ciocanul, au pus de au săpat întru o stânc ă de piiatră mare. (NO
174/19-21)70
e. Au pus de i-au dat 300 de toiege. (ML 67/36-37)
f. Au pus de i-au tăiat capul. (ML 14/23)
g. Au pus îndată de l-au înțăpat pre Bucioc. (ML 44/20-21)
h. Pusesă amu de au strigat. (ML 63/28)
i. Puind de au numărat morții. (IȚR 78/2)71
• a putea:
(329) Bogdan vod ă cu oastea ce putus ă o seamă de strânsese degrab au ajuns pre
oastea leșască. (UL 131)72
• a voi:
(330) Când voia ște omul gândului de-i dă loc. (CV 201)73
• a zice („a porunci”, „a îndemna”):
(331) a. Și au dzis și armașului de i-au luat gârbaciul. (ML 67/36-37)
b. Au zis de i-au spânzurat. (UL 102)
c. Mihai-vod ă zise de tăie capul p ăcurariului. (AC 135)
– după impersonalele : „a se întâmpla”
74, „a se prileji”:

70 Dar și exemple cu și:
(xxiv) a. Și cum l-au pus viziriu, îndat ă au și pus și au strigat oastea. (NL 187/11-12)
b. Au pus împ ărățiia și au tăiat capul lui Alexandru terdzimanului. (NL 846/3)
c. Au pus Traian și au așezat romani. (IȚR 72/23)
71 Dat fiind c ă de presupune identitatea timpurilor celor dou ă verbe, un astfel de exemplu în care primul verb
apare la gerunziu este nefiresc , de aceea ms. I (anul 1792) înlocuie ște forma de gerunziu a verbului cu forma de
perfect compus, în timp ce ms. V (sf. sec. al XVII-lea – încep. sec. al XVIII-lea) alege s ă modifice al doilea
verb, trecându-l la infinitiv.
72 Exemplul (329) este singurul ex emplu în care „a putea” admite construc ția cu de. Structura frazei este îns ă
destul de ambigu ă: fie avem un obiect ridicat (engl. raising object ) scindat, fie o construc ție în care de este
relativ, iar „o seamă de oaste” este obiectul direct al verbului „a putea”: Bogdan-vod ă putusă o seamă de oaste,
de/pe care o strânsese degrab.
73 Unul din rarele exemple în care un element din a doua propozi ție este antepus lui de.
74 Îl putem întâlni atât cu de + indicativ, cât și cu infinitiv:
(xxv) a. Deci întâmplându-s ă de pribegise o seam ă de boiari moldoveni . (RG 58/24)
(xxvi) b. Așijderea pe al ți boiari, anume: Mihalcea șătrariul, i Costandin clucer Ciorogârleanul, au
mai trimis la hanul Selim Gherei, întâmplându-s ă a fi și el atuncea în Bugeac. (RG 16/19-22)

136
• a se întâmpla :
(332) a. Au scris sângur, dintru a sa știință, cât s-au tâmplat de au fost în viia ța sa.
(NO 158/8-9)
b. S-au tâmplat de au murit ficiorul Radului-vod ă în surgunie. (NO 180/24-25)
c. Acelui Galien au altui împ ărat să va fi întâmplat de va fi trimis și aici de va
fi ridicat osta și. (IȚR 93/5-6)
d. În zilele acestuia s ă întâmplase de scosese den scaun Amira împ ăratul pre
sfântul Nifon. (AC 86)
• a se prileji75:
(333) a. S-au prilejit de veniia atunci și din ținuturi din gios ni ște steaguri de c ălă-
rași. (ML 30/22-23)
b. De mare primejdii s-au prilejit de au scutit țara atunci moartea Radului-
vodă. (ML 69/36-37)
c. Perit-au și boierii to ți, câți s-au prilejit de venise cu oastea. (ML 28/26-27)
d. S-au prilejit de au lovit ni ște căzaci pre Marea Neagr ă. (ML 64/38-39)
– după intranzitivele (unele, obligatoriu reflexive): „a se apuca” (aspectual), „a se de-
prinde”, „a se ispiti”, „a se înde mna”, „a porni” (cauzativ), „a se potrivi”, „a sta” [„a insista”]:
• a se apuca:
(334) a. Târziu s-au apucat
Urechi vornicul de au scris din istoriil e a doi istorici le-
șești. (NO 157/6-8)76

75 Ca și verbul „a se întâmpla”, „a se prileji” poate fi folo sit cu un subiect personal, ca în exemplele extrase din
Letopisețul lui Miron Costin:
(xxvii) a. Și să prilejise atunce sosi ți și niște slujitori de a lui Mihai vod ă. (ML 27/5-7)
b. Și s-au prilejit vro 2 000 de c ăzaci. (ML 55/31)
De asemenea l-am întâlnit și cu subordonate conjunctivale:
(xxvii) De nu s-ar hi prilejit o samă de capete să cerce mijloace. (ML 37/12-13)
76 Într-un manuscris ulterior al cronicii lui Neculce din anul 1766 (ms. C), construc ția de + indicativ este înlocui-
tă cu un infinitiv. De asemenea, la Radu Gr eceanu întâlnim exemple cu verbul „a se apuca” + infinitiv (xxviiia).
Dar întâlnim și exemple cu conjunctivul dup ă verbul „a se apuca” (xxviiib-c). În exemplul (xxviiic), folosirea
conjunctivului este impus ă de contextul extralingvistic, și anume nerealizarea ac țiunii din subordonat ă:
(xxviii) a. El să apuca a scoate aceia la cap. (RG 20/30)
b . S-au apucat acum să ni sfârșească. (SB 1674, LVI, 80)
c. Și s-au apucat să o facă de nou iar ăși, precum au fost, și nu i-au agiutat Dumnezeu s ă o fa-
că. (NL 180/31-181/1).

137
b. S-au și apucat acel niam țu de au îndreptat pu șcile din cetate asupra turci-
lor. (NO 165/18-19)
• a se deprinde:
(335) Să deprinses ă leșii de sta gata. (ML 54/1)
• a se ispiti („a încerca”):
(336) Cum s-au și mai ispitit de au făcut. (IȚR 100/17)
• a porni (pe cineva la ceva):
(337) Că-i pornise Radul-vod ă […] de mersesă cu pâră la Poartă. (ML 32/8-9)
• a se potrivi:
(338) Precum mai to ți scriitorii într-aceasta să potrivesc de istoresc. (IȚR 82/26)
• a sta („a insista”):
(339) Au stătut cu mare cheltuial ă de au scos și pre Șerban-vod ă din surgunie de la
Crit și l-au adus în Țara Munteniasc ă și l-au făcut logofăt mare. (NL 232/3-6)
– după dublu tranzitivele : „a îndemna”, „a înv ăța”:
• a îndemna (activ – exemplul 340a – și reflexiv-pasiv – 340b)
77:
(340) a. Și mai mult aceasta au îndemnat pe împărăție de au vinit la Cameni ță. (NL
213/15-16)
b. Și mergând s ăhastrul la Alexandru-vod ă, s-au îndemnat Alexandru-vod ă de
săhastru de au făcut mănăstirea Slatina întru acel loc. (NO 172/4-7)
• a învăța:
(341) Învăță Dumnedzeu pre Moisi de făcu heruvimii aceia. (CV 220)
– după copulativele „a ajunge”
78, „a cădea” [„a ajunge”]:

77 Poate cere și infinitiv:
(xxix) Iară de la Dabije-vod ă înainte, îndemnatu-s-au și Ion Neculce, biv-vel-vornic de Țara de Sus,
a scrie întru pomenirea domnilor. (NL 158/1-3)
78 Construc ția, care în limba român ă modernă s-a redus prin ștergerea copulativului „a fi”, este înc ă păstrată în
graiurile române ști din Ungaria:
(xxx) Crește Petrică și ajunje dă-i ficior. (apud Marin 2006: 272)
Ștergerea copulativului „a fi” o observ ăm încă din copiile ulterioare ale cronicii neculcene (xxxia), și chiar și
atunci când acest verb era urmat de un conjunctiv (xxxixb):
(xxxi) a. Au agiunsu de era pașia. (NO 186/25) > Au agiunsu pa șia (C, E, P)
b . Poți să agiungi să fii om mare. (NO 186/17-18) > Poți să agiungi om mare (C, E, P)

138
• a ajunge :
(342) a. Și pre urm ă au priimit și ia și s-au cununat cu dânsul, care au agiuns de au
fost și doamnă. (NO 182/19-20)
b. Au agiuns de au fost capichihaia la Țarigrad. (NO 187/20-21)
c. Și dintru acel Pureci aprodul s-au tras neamul Movile știlor, de au agiuns de
au fost și domni dintru acel niam. (NO 167/5-7)
d. [Pătrașco-vodă] au agiuns de au fost mitropolit la Chiov. (ML 25/21-22)
e. Agiunsesă de au fost la împ ărăție capigi-ba ș. (ML 34/22-23)
• a cădea („a ajunge”):
(343) Pentru mare izbând ă ce făcea acei imperatores, adec ă hatmanii, au c ăzut de
să numesc împ ărații cu acest nume. (MDN 24/1-3)
după construc ții perifrastice verbale incluzând un substantiv :
• a avea/fi/r ămâne obicei(ul):
(344) a. I-au cerșut dajde dup ă obiceai ce au spahiii de eu de la oamenii s ăi. (NO
192/subsol)
b. Înnainte vremie era obiceai de da numai câte un leu de cas ă. (NO 189/5-6)
c. Au rămas obiceai de dă țara baraiamlâc de at uncea încoace în to ți anii.
(NO 178/18-19)
d. Au acest obicei împărații de dau știre unul altuia. (ML 49/7-8)
• a cădea cu rug ămine:
(345) Întru acel ceas au c ăzut cu rug ăminte Costantin postel nicul Cantacozino,
frateli Tomii vornicului și a lui Iordachi visternicului, de au scris Costan-
tin-vodă Băsărabă la Gheorghii Ștefan-vod ă. (NO 184/22-185/2)
• a veni/da porunc ă:
(346) a. Și au vinit poronc ă la Dabijea-vod ă, de s-au gătit de oaste, de au mărsu la
Uivaru, în Țara Nemțască, și au trecut Dun ărea pre la Ru șava, împreun ă cu
Grigorie, feciorul Ghic ăi-vodă, domnul Țării Muntene ști. (NL 198/9-13)
b. Venit-au porunc ă domnului de la Împ ărățiia Turcului, de s-au dus la Cer-
neți cu oaste într-ajutoriul o știlor ce era într-acolo, dându-i-s ă poruncă de au
dres cetatea Cladovii și a Rușavei. (RG 18/37-19/3)
După cum se observ ă din exemplele enumerate, de impune, spre deosebire de alte
conjuncții, anumite restric ții în propozi ția introdus ă. Astfel, verbul trebuie s ă fie la acela și

139
mod și timp verbal ca cel din propozi ția principal ă. În rarele cazuri în care aceast ă regulă este
încălcată, timpul verbului din propozi ția introdus ă prin de trebuie s ă fie totuși posterior pe
axa temporal ă celui din prima propozi ție, ca în exemplul (347):
(347) Într-aciia vreme tâmplatu-s-au
de ave oștire Turcul cu Niam țul. (NL
198/8-9)
Această particularitate a fost considerat ă un argument în favoare a statului de conjunc-
ție coordonatoare al lui de, dat fiind c ă, atunci când în prima propozi ție avem un imperativ,
de cere un imperativ și în a doua propozi ție, or imperativul nu poate ap ărea în subordonate
(Niculescu 1965: 76; cf. și Pană Dindelegan 2003: 203).
De asemenea, Hill (2004: 345-346) atr ăgea atenția asupra faptului c ă indicativul din
propoziția introdus ă de de are propriet ăți anaforice, verbul compor tându-se astfel ca un verb
la un mod nonfinit, iar subiect ul acestui verb trebuind s ă fie nelexicalizat și controlat obliga-
toriu de un argument din prima propozi ție (autoarea discut ă însă doar situa ția verbelor cauza-
tive care admit construc ția cu de), structur ă ce aminte ște de una infinitival ă.
De asemenea, niciunul dintre verbe nu poate fi negat și, în general, nu poate desemna
o stare. Nu pot avea un exemplu ca (348):

(348) *L-am făcut de-a existat.
Astfel de restric ții impuse în construc țiile de acest tip sunt specifice „construc țiilor cu
verbe înseriate” (engl. serial verb constructions ), despre care se presupune c
ă sunt mai de-
grabă predicate complexe decât structuri coordonate independente (Dik 1997: 211). Cu toate
că nu putem considera structurile în discu ții drept construc ții cu verbe înseriate (în astfel de
construcții nimic nu poate interveni între cele dou ă verbe și conjunc ție, pe când în corpusul
nostru am întâlnit exemple ca 307c și 339, în care existau elemente interpuse, de și, ca regul ă,
singurele elemente care se pot insera între de și verbul din a doua propozi ție sunt cliticele),
este clar c ă între cele dou ă verbe astfel legate exist ă o legătură strânsă, cele dou ă denotând
acțiuni complexe unitare:
(349) Eu am nevoit de am g ăsit și iapă cestui cre știn de om. (AS 1604-1619,
MDCXLVII, 807)

140
De altfel, construc țiile cu de prezintă majoritatea caracteristicilor construc țiilor cu
verbe înseriate (cf. Dik 1997: 210- 212): al doilea verb nu denot ă o stare și nu poate fi negat
(de fapt niciunul din verbe nu poate fi negat), iar timpurile celor dou ă verbe nu pot fi alese
independent. Singura diferen ță față de verbele înseriate engleze ști (go and get , run and fetch ,
try and explain etc.) este c ă numărul verbelor care admit construc ția cu de este mai mare.
Conform lui Dik (1997: 211), acest tip de construc ție este „unul dintre modurile în care o
limbă dezvoltă o formă de exprimare semigramaticalizat ă a unor distinc ții aspectuale”.
Aceasta poate c ă este și explicația pentru care în rândul ve rbelor care cer o construc ție cu de
întâlnim numeroase verbe aspectuale, cauzative sau modale.

4.3.4. Tendin țe în evolu ția lui de
Surprinzător, nici în aparatul critic al cronicii neculcene, nici în cel al Istoriei
cantacuzine ști nu am identificat substitu ții care să aibă în vedere conectorul de. La Neculce
au fost foarte pu țin exemple în care de este înlocuit prin și în structuri cu verbe de mi șcare
sau expresii ale intensit ății, deci în structuri care imprim ă un sens final sau consecutiv con-
juncției de:
(350) a. L-au dus cu toat ă boierimea, cu mare cinste, de l-au îngropat în m ănăstirea
lui. (NL 204/21-205/1); de > și (M, P)
b. Mila dumnedz ăiască iaste mare, de bucură pe om când nu gânde ște. (NL
209/10-11); de > și (M, P)
Am întâlnit un singur exemplu de substitu ție inversă, a lui și prin de, situație în care se
regularizeaz ă oarecum compatibilit ățile sintactice ale verbului a pune :
(351) Au pus împ ărățiia și au tăiat capul lui Alexandru terdzimanului. (NL 846/3);
și > de (D, M, P)

4.4. CUM (PRECUM, PE CUM)
4.4.1. Etimologie și gramaticalizare
Complementizatorul cum continuă lat. quomodo , funcționând, ca și acesta, atât ca ad-
verb relativ-interogativ, cât și cu rol de complementizator. Ca și în latină, și în român ă apare

141
după verba dicendi : dicere quomodo, responderunt quomodo / jur cum, m ărturisesc cum
(Dragoș 1995: 35).

4.4.2. Morfosintaxa lui cum – se poate stabili o echivalen ță între cum și că?
Derivând dintr-un adverb relativ-interogativ și nefiind un complementizator speciali-
zat, cum și sinonimele sale: precum , pe cum se pot construi și cu indicativul, și cu conjuncti-
vul. Despre construc ția cu conjunctivul vom vorbi, în virtutea tradi ției gramaticale, la
capitolul complementizatorilor compu și. Anticipând îns ă, consider ăm că nu există comple-
mentizatori compu și care se construiesc cu conjunctivul, deoarece, în cadrul acestei teze, să
este considerat particul ă morfologic ă de tip afixal, nu complementizator.
Se pune întrebarea dac ă cum este echivalentul lui că. Cum apare doar în contextul
vorbirii indirecte, fiind a șadar o marc ă citațională. În aceste contexte este substituibil prin că,
marcă citațională (vezi infra 4.4.4.3.). Echivalen ța între cele dou ă conjuncții nu este îns ă
generală. Un verb ca a vedea îl acceptă și pe că, și pe cum, însă sensurile celor dou ă subordo-
nate difer ă, cum în contextul verbelor de percep ție nemaifiind conjunc ție, ci păstrându-și
valoarea modal ă adverbial ă.
(352) a. Am văzut
că vine.
b. Am văzut cum vine.
Așadar, în toate contextele vorbirii indirecte, cum este sinonimul lui că. De altfel, în
contextul activ ării sistemului Topic-Focus, cum din capul For țăș este reluat prin că sau prin
cum în capul Finitș, construc ții identice cu cele identificate în cazul lui că (vezi supra
4.1.3.6.).
(353) a. Toți zic
cum Dachia și Ghetia (pentru c ă mai tot un neam au fost aceia),
mai denainte vreme că o au chiemat. (IȚR 86/4-6)
b. Cunoscând lucrurile acelora cum s ă poartă și cum el însuși cu oastea cât ă
putea face el că nu va putea sta el înpotriv ă la atâta mul țime de varvari. (IȚR
118/17-19)
c. Însă aceasta nu să tăgăduiaște, cum viind vreun greu de alte p ărți […] cum
dupe-n toate p ărțile și dupe-n toate ținuturile ei nu aduce și nu strânge oaste.
(IȚR 93/1-4)

142
4.4.3. Inventarul de structuri completive
4.4.3.1. Completivele directe introduse prin complementizatorul cum/precum/pe cum
sunt cerute de urm ătoarele verbe. În general, este pu țin folosit în cronici, ci mult mai des în
documentele originale:
• a adeveri:
(354) Mi-au adeverit cum capul lasu-l. (SB 1780, LXXVII-1, 110)
• a afla:
(355) Au aflat cum morte derept morte nu s ă cade a face. (AS 1601, MDCV, 780)
• a arăta:
(356) Pavel apostol arat ă trei lucruri: una, cum fără de nice o destoinicie și fără de
nice un lucru bun s ă hie făcut [= pe care s ă-l fi făcut] firea omeneasc ă, […]
Dumnezeu […] spăsi pre om. (CV 215)
• a auzi :
(357) Am auzit de boaiari ce sunt megia ș și de genere-miu Negre, cumu i-au dat îm-
păratul slobozie lu Mahamet-beg . (DÎR 1521, I, 95)
• a crede:
(358) Mărturisim și creadem cum Dumnedzeu […] ne-au izb ăvit de păcatele. (CV
230)
• a cugeta:
(359) De va cugeta neștine cum credința va spăsi pre om. (CV 215)
• a dovedi :
(360) Mulți dovedesc și cu aceasta, cum de la acea Iugr ă sînt. (IȚR 115/22);
• a făgădui:
(361) Le-au fost f ăgăduit pre Mesie, Hristos, cum va naște den sămânța muieriei.
(PE 570)
• a felelui:
(362) Feleluiesc cum Măriei Sale lui Craiu și Măriei Sale lui Ștefan Voevod vor fi
direpte slugi. (SB 1655, LI, 71-72)
• a înțelege:
(363) a. Am înțiles com Măriia Sa Crai au slobozitu calea. (AS 1604-1619,
MDCXLIX, 807)
b. Am înțeles de oamenii dumitale cum acolo la dumneavoastr ă sunt meșteri
buni. (SB 1638, XXXIX, 59)

143
c. Am înțeles de ceia ce au fost acolo de fa ță, cum singur Vasilie-vod ă șidea
de ceia parte de Nistru pre un sc ăuieș. (ML 137/28-32)
• a învăța:
(364) Apostolii înva ță cum Dumnedzeu nu iaste încep ătoriu răului. (CV 211)
• a se jelui:
(365) Ni s-au jeluit cum le-aț luat hotar ă lor. (AS 1631, MDCCCLXXIII, 983)
• a se jura:
(366) Acelue ne giur ăm preacum știm că s-au născut aice, în sat, în Cuhne . (AS
1664, MMCCCCXXXIII, 1324)
• a mărturisi :
(367) a. Așa deci prinzându-l și dându-i strânsoare, au m ărturisit lucrul și cum i-au
trimis Decheval. (IȚR 69/23-25);
b. Mărturisim cum pentru credin ță în har ne sp ăsim. (CV 217)
• a răspunde:
(368) Răspunzând tuturora cum a doa dzi vor s ă-și tocmasc ă lucrul. (ML 43/1-2)
• a scrie ; exemplul (369c) prezint ă o situație interesant ă de subiect nedeterminat și
nelexicalizat:
(369) a. Un historic, anume Eneas Silvii, […] au scris în istoria sa cum moldovenii
[…] și muntenii […] acest nume, vlah, îl trag anume dup ă Fleac, hatmanul
Râmului. (MDN 18/20-25)
b. Scrie Dion, vestitul historicul, […] cum vechi obicei au fost. (MDN 49/24-26)
c. Scrie la un letopise țu vechiu sârb ăscu de Azarie c ălugărul izvodit, precum
în zilile acestui Bogdan vod ă s-au început a da dajde. (UL 82)
• a scorni:
(370) Îi scornis ă cum va să fugă. (ML 75/8-9)
• a socoti :
(371) a. Socoti de minunea sfântului Nifon cum iaste adev ărată iertarea Radului-
vodă. (AC 102)
b. Un historic ce-i dzic Cova țiiocie au socotit precum graiul de cas ă a ardele-
nilor mai mult are în sine îns ămnarea graiului românesc. (MDN 48/31-34)
• a ști:
(372) Să știi cum se-au prins ne ște meșteri den Țarigrad cum vor treace aceale
corabii la locul cela strimtul . (DÎR 1521, I, 95)

144
• a vedea:
(373) Deaca v ăzu Batâr Andreia ș cum Mihai-vod ă iaste gata de r ăzboi.
(AC 133)79
• a zice :
(374) a. Valahi, zic unii (adec ăte rumânii), cum de la Flac voevod ul lor s-au numit
așa. (IȚR 85/16-17)
b. Dzice precum și un historic ce-i dzic Cova țiiocie au socotit precum graiul
de casă a ardelenilor mai mult are în sine îns ămnarea graiului românesc.
(MDN 48/31-34)
c. Zis-am dară precum au fost acei eleni oarecând. (IȚR 89/6)
d. Și-i zice cum sângur pre sine s-au dat izb ăvire și răscumpărare. (CV 204)
4.4.3.2. Subiective:
• a se adeveri:
(375) Să adevără
cum își dede țara pre o cetate. (AC 130)
• a fi:
(376) Mare minune iaste cum și pănă astăzi să află. (IȚR 93/21-22)
• a scrie (participiu pasiv):
(377) Află-se scris la un letopise ț sârbesc de Azarie c ălugărul precum în zilele aces-
tui domn, Alixandru vod ă, s-au hirotonisit preasfin țitul mitropolitul chir
Theoctist. (UL 79)
• a se ști:
(378) Să să știe cum amu fostu eu Cr ăciun de Negreni mo ștean, desc ălecători
pomântului. (DÎR 1563–1564, II, 96)

4.4.3.3. Completive prepozi ționale:
• a fi adeverit/a se adeveri:
(379) a. Sunt adeverit cum credința voastră […] niciunul de voi c ărțile ceale
ereticești și dăscăliia și învățătura lor în num ăr nu le socoti ți. (CV 187)
b. Ne adeverim cum nici am mai adaos, nici am mai sc ăzut. (CV 191)

79 De regul ă, după verbul „a vedea”, interpretarea lui cum este ambigu ă, oscilând între statutul de complementi-
zator sau cel de element relativ, dar aici faptul c ă al doilea verb este un verb de stare for țează interpretarea lui
cum drept complementizator.

145
• a-și aduce aminte:
(380) Aducându-ne aminte cum pănă acum, de câte treabe ale noastre am poftit pre
dumneavoastr ă, nice de unele nu ne-a ți frăntu voia (AS 1643, MMXLV, 1103)
• a se dumiri:
(381) Să poate domiri cum aceia ce au zis n-au fost. (IȚR 97/9)
• a se prinde :
(382) a. Se-au prins nește meșteri den Țarigrad cum vor treace aceale corabii la lo-
cul cela strimtul . (DÎR 1521, I, 95)
b. Ne vom prinde înnaintea M ăriei Tale cum […] nici cum nu se va afla acest
lucru. (SB 1674, LVI, 80)
• a se sfătui:
(383) Sfătuindu-se cum Batâr Jicmon z ăbovește. (AC 137)
• a se tocmi :
(384) Scriitorii țărilor și istoricii într-aceasta s ă tocmesc cum și țara aceasta cu-
prinsă fiind cu Ardealul și cu Moldova îi zicea Dachia și Ghetia. (IȚR 62/7-9)
4.4.3.4. Completive secundare:
• a învăța:
(385) Ne învață
cum ne turnăm și ne pocăim. (PE 557)80
Nu există o poziție fixă a lui cum, acesta putând ocupa când capul For țăș, când capul
Finitș:

(386) Au scris
și carte înșiș pre sine cum ei săntu vinova ți și, ce au făcut rău ei, pren
vina s-au pl ătitu și ei cum nu vor scorni nicio p ără pre sine. (SN 1638-1643,
XL, 73)
De multe ori, statutul de co mplementizator nu este clar, cum păstrând urme ale valorii
modal-relative (vezi exemplul 380).
Ca și la ceilalți complementizatori, și în dreptul complementelor propozi ționale intro-
duse de cum, centrul grupului nominal în care este integrat ă subordonata se poate actualiza

80 Exemplul (385) este ambiguu între o interpretare de tipul: „ne înva ță să” și una în care cum are valoare adver-
bială modală.

146
fie sub form ă pronominal ă (demonstrativul aceasta ; exemplele de sub 387), fie sub form ă
nominală (aici incluzându-se diverse substantive care proiecteaz ă grupul nominal; exemplele
de sub 388):
(387) a. Scriitorii țărilor și istoricii într-aceasta
să tocmesc cum și țara aceasta cu-
prinsă fiind cu Ardealul și cu Moldova, îi zicea Dachia și Ghetia. (IȚR 62/7-9);
b. Înțelegând acestea Ștefan vodă den iscoadile ce pururi trimitea, s ă știe înco-
tro merge craiul cu oastea le șască, cum crai l-au viclenitu. (UL 102)
(388) a. Auzit-am pre mul ți dând vina aceasta, cum și leșii, și moscalii, și alte nea-
muri creștinești nu sar odat ă cu toții la război. (MDN 29/29-31)
b. Dau-ț știr[e] cum eu-s beteaga. (AS 1650, MMCCXIV, 1184)
c. Dau știre domnietale za lucrul turcilor, cum am auzit eu c ă împăratul au ie-
șit den Sofiia și aimintrea nu e. (DÎR 1521, I, 95)
d. Au și cărți de la Măriia Sa Vod ă și de la Conde Vame șiul cum acești oa-
meni sămtu drepți. (AS 1620, MDCCLV, 887)
e. Ne veni cuvânt den țară cum Măria Sa Duca-Vod ă, de câte ni-a f ăgăduit, la
cuvânt nu și-a stătut. (SB 1674, LVI, 79)
f. Venise veste la căpitanul cum trece Aslan Vornicul. (SB 1630, XXXVI, 52)
g. Au trimis harz [= rugăminte] la Poartă, de la to ți mârzacii, precum îl
pohtesc pe dânsul s ă li fie han. (SB 1729, LXXIII, 104)
De asemenea, subordonata introdus ă prin cum poate fi dublu regizat ă:
(389) a. Ioann Zamoschi, care zice
și făgăduiește cum valahii, adec ăte rumânii, nici
cum nu pot fi r ămășiță den romani. (IȚR 86/32-34)
b. Adecă eu, Petrea Brah ăș, scriu și mărturisescu cu cestu zapis al meu cum am
fostu cump ărat o parte de ocin ă, din sat din Br ăhășești. (DÎR 1577, LX, 154)

4.4.4. Tendin țe în evolu ția inventarului de complementizatori
4.4.4.1. Cel mai des, complementizatorul cum este înlocuit prin cum că. Avem de a
face cu aceea și tendință de specializare a complementizatorului compus cum că pentru con-
textele informa ției de tip non-firsthand , în detrimentul sinonimelor sale, tendin ță care expri-
mă evoluția limbii spre specializare și eliminarea sinonimelor în ace st domeniu al elementelor
funcționale. De asemenea, se observ ă și o tendin ță spre dezambiguizare a celor dou ă elemen-

147
te care pot avea valoare dubl ă (adverbial ă și conjunc țională) – cum și precum . În contextele
de față, unde se actualizeaz ă valoarea conjunc țională, pentru a amplifica aceast ă valoare, fie
se insereaz ă conjunc ția că, rezultând un complementizator compus (exemplele de sub
4.4.4.1.), fie cum este înlocuit prin că (exemplele de sub 4.4.4.3.); cum și precum , folosite
individual, r ămân cu valoare adverbial ă. Cea mai mare parte dintre exemple apar țin tot manu-
scriselor M ăzăreanu, în copiile Ioasaf Luca și Sion rămânând neschimbate:
(390) a. Și-i giură
craiului cifedzescu cum nu-i mai trebuie s ă iasă în Țara Leșască.
(NL 427/13-14) > cum că (M, P)
b. Audzindu vizirul, fiind la Obluci ță, de lucrurili ce s-au f ăcut la Hotin și cum
s-au hainit Petriceico-vod ă. (NL 234/12-14) > cum că (M, P)
c. Iară împărățiia, înțelegând din voevoda Chiovschii cum să întemeiadz ă
Moscalul despre toate p ărțile. (NL 505/1-2) > cum că (M, P)
d. Iar el au dat sam ă cătră veziriul cum nu sunt ei vinova ți. (NL 621/18-
622/1) > cum că (E, M, P)
e. Și să pârâe o ceată pre alta la Poart ă, cum au mâncat sute de pungi de bani
din țară. (NL 689/4-5) > cum că (B, E, G, V, Mihail)
f. Trimis-au ardzu de jalob ă la împărăție […] pentru bo ĭarii pribegi, ce sunt
rudă lui Mihai-vod ă, cum au făcut atâte amestec ături la tătari. (NL 703/11-
14) > cum că (G)
g. [Boiarii] au scris la Poartă cum nu le trebue acela domn . (NL 708/6-7) >
cum că (M, P)
Această substituție se întâlne ște și la Stolnicul Cantacuzino:
(391) a. Tăgăduiește
cum valahii, adec ăte riumânii, nici cum nu pot fi r ămășiță den
romani . (IȚR 86/33-34) > cum că (I, A)
b. Mulți dovedesc și cu aceasta , cum de la acea Iugr ă sunt. (IȚR 115/22) >
cum că (A)
c. Povestind cum mergând la Mosc … (IȚR 116/3) > cum că (A)
4.4.4.2. De partea cealalt ă, preponderent în copiile Ioasaf Luca și Sion, cum este în-
locuit cu sinonimul s ău precum , deși rămâne neschimbat în ma nuscrisele din grupa
Măzăreanu:

148
(392) a. Scris-au Dumitra șco-vodă și la Poart ă pentru aceasta, cum s-au tâmplat
primejdie de au perit un turc . (NL 534/12-13) > precum (V, Mihail)
b. Au spus viziriului cum au sfătuit pre Husain-pa șia să iasă din șanț. (NL
229/18-19) > precum (E, G, Mihail)
c. Au mărturisit cu toții cum nu-l știu pre Lupul s ărdariu să fiie fost hain . (NL
854/6-8) > precum (G, Mihail)
d. Au giurat cum or sluji lui Cantemir-vod ă. (NL 315/4-5) > precum (M, P)
e. Numai ceialal ți boiari a lui Dumitra șco-vodă scriia bine de dânsul, cum nu-
i nici un vinovat, c ă nu s-au amestecat cu ceiialal ți boiari pribegi . (NL
297/4-6) > Numai au scris bine de dânsul boiarii lui Dumitra șco-vodă, pre-
cum nu-i vinovat arma șul Fliondor … (E, G)/lipse ște fragmentul în M, P
4.4.4.3. Tot manuscrisele M ăzăreanu prezint ă exemple în care cum este înlocuit prin
că, de cele mai multe ori prin reformularea frazei; în celelalte manuscrise r ămâne ne-
substituit:
(393) a. Făcând vești
la împărăție Moscului Cropot bragadir, carei era pe margine
pentr-acei cifedzii, cum s-au apropiiat la Cern ăuți. (NL 484/17-485/1) > fă-
când știri … că (M, P)
b. Pân-au oblicit Grigorie-vod ă ce vor să facă ei, cum giuruia hanului țara,
din Prut încolo, s ă fie loc tătărăscu. (NL 710/15-17) > Grigori voevoda s-au
înștiințat de sfatul lor, că aceștiia boeri f ăgăduia hanului … (M, P)
c. Mult să mira cum spre parte lor nu s ă face vin cu pelin a șea bun. (NL
554/12-13) > mult să mira zicând că în țara lor … (M, P)
d. Atunce au priceput Goloftin pre boiar ii Moldovei ce feliu de oameni
pizmătari sunt și cum nu să iubăscu. (NL 557/6-8) > Golovchin îndat ă au cu-
noscut pre boerii moldoveni că sunt oameni pizm ătariți și nu să iubesc unul pe
altul (M, P)
Există și situații când, în copiile cronicii neculcene, to ți cei trei copi ști optează pentru
substituirea lui cum, numai c ă fiecare alege un alt complementizator. Se p ăstrează preferințe-
le, în sensul c ă Măzăreanu îl înlocuie ște pe cum, de regul ă, prin că/cum că, în timp ce Ioasaf
Luca și Sion îl înlocuiesc prin precum :

149
(394) a. [Duca-vod ă] au scris și el la hanul cum și el iaste rob și plecat supt puterea
hanului . (NL 206/18-19) > precum (E, G, Mihail)/ cum că (M, P)
b. Înțelegând turcii de ce s ă lucreadză în Moldova, cum au luat pe Duca-vod ă
leșii. (NL 287/15-16) > precum (D, G, Mihail)/ cum că (C)
c. Veni vestea din Țara Munteneasc ă cum au îmbrăcat Antiohi-vod ă căftan de
domnie . (NL 451/17-19) > precum (D, E, G)/ cum că (B)/că (M, P)
d. Dând știrea tuturor slujitorilor cumu -i comenda o știi în mâna lui Vitman .
(NL 588/3-4) > precum (G, E)/ cum că (M, P)
e. Cu cărți de la veziriul, s ă iei colac cum au bătut pre moscali . (NL
628/20-21) > precum (E, G, Mihail)/ cum că (M, P)
f. Au mărturisit caimacamul c ătră împăratul cum Antiohie-vod ă cu o lună mai
nainte i-au spus lui c ă frate-său iaste hain . (NL 542/20-543/1) > cum că (G)/
precum (M, P)
4.4.4.4. Într-un singur exemplu, la M ăzăreanu, cum este înlocuit prin cum de , ceea ce
este o dovad ă că, în astfel de contexte, cum își păstrează valoarea interogativ ă:
(395) Cum au mai r ămas om tr ăitor în tine, de mare mirare iaste
! (NL 292/3-4) >
cum de (M, P)
4.4.4.5. Ca și sinonimul s ău cum, precum (pecum) este înlocuit cel mai des prin cum
că, ilustrând aceea și tendință de modernizare a sintaxei prin specializarea și dezambiguizarea
elementelor func ționale. Substitu ția aceasta o întâlnim numai în manuscrisele M ăzăreanu, la
ceilalți doi copi ști, în exemplele respective, el r ămânând neschimbat:
(396) a. Viindu veste
în Țara Leșască precum craiul Sobe țchii și cu nemții au bătut
pe turci la Beciu . (NL 274/17-18) > cum că (M, P)
b. Au scris c ărți la boiarii cei de Țara de Gios, la Gavrili ță și la Buhu ș și la
alții, precum iei și cu toată oastea s-au desp ărțit de Petriceico-vod ă. (NL
233717-18) > cum că (M, P)
c. Și au venit atunce carte la împăratul de la Apracsin, precum au lovit pe t ă-
tărime ce-i dzic cubani, carii tr ăesc preate Don, și au robit 10 000 copii . (NL
550/18-551/1) > Cneazul Apracsin au în științat pre împăratul moschicesc cum
că tătarâi cubani … (M, P)

150
d. Și s-au adeverit pre tare precum v a s t a d e – l v a î m p ăca cu Moscalul . (NL
505/21-506/2) > Și i s-au făgăduit foarti cum că a mijloci și-l va împăca (M, P)
Tiparul observat la M ăzăreanu, de folosire a lui cum că în a doua subordonat ă coor-
donată copulativ, apare și în cazul subordonatele introduse prin precum (pecum) ; în prima
subordonat ă complementizatorul r ămâne neschimbat, iar în a doua este introdus complemen-
tizatorul cum că:
(397) [Balșe vornicul și alții] au scris c ărți
cu vicleșug lui Dumitra șco-vodă, pecum
au isprăvit ei caftan pe voia lui Dumitra șco-vodă. Și l-au trimis înainte pe
Husain, beiul de la cetate de la Tighinea, cu caftanul înnainte . (NL 296/20-
297/1) > … precum ei s-au nevoitu și i-au ispr ăvit caftan de domnie pre voia
lui Dumitra șcu voevoda de la Suliman-pa șa și cum că căftanul i l-au trimis
înnainte cu Husain … (M, P)
4.4.4.6. Tot preponderent în manuscrisele M ăzăreanu, precum (pecum) este substituit
prin precum că.

(398) a. Au și sosit veste
de la terdzimanul la frate-seu, Grigorie-vod ă, precum
împărățiia au îmbr ăcat pre capichih ăile lui cu c ăftane . (NL 721/16-722/2) >
precum c ă (M)
b. Le-au spus precum au chiemat pre moscali . (NL 540/10-11) > precum c ă
(G, P)
c. Au și prins un om viind cu c ărți, viind de la Sibiiu la comendatul de Bistri ță,
scriind precum au bătut veziriul . (NL 671/19-672/1) > … dându-i știre pre-
cum că … (M, P)
4.4.4.7. Rar, Măzăreanu alege s ă-l înlocuiasc ă pe precum (pecum) prin că.
(399) I-au spus
pecum [precum , B, C] i-au vinit vestea de olac într-o noapte (NL
452/10-11) > că (M, P)
Rareori, cei trei copi ști ai cronicii neculcene aleg solu ții diferite pentru a-l înlocui pe
precum (pecum) :

151
(400) a. Să fălie pecum au luat atâtea cet ăți din Țara Moldovei . (NL 332/5-6) >
precum c ă (C)/lăudându-să cum că au luat în Moldova atâtea cet ăți (M, P)
b. Ce-i și vini vesștea pecum [precum B] au murit [Maria] (NL 381/10-11) >
pecum că (C)/precum c ă (Mihail)/ că (G)

4.5. DAC Ă
4.5.1. Etimologie și gramaticalizare
Ca și în cazul lui de, etimologia rom. dacă este neclar ă, de-a lungul timpului fiind
emise diverse ipoteze. I s-a c ăutat originea în it. deché (Hasdeu și Lexiconul de la Buda ), în
construcțiile latine ști ad + quod/quis (Cihac, care consider ă o astfel de ipotez ă plauzibil ă, dar
trimite și la it. dacché , srb. dake , dakle ), de + quod (Philippide, care porne ște, ca și în cazul
lui de, de la sensul acestuia de „despre, în ce prive ște”) deest + eccum (Procopovici) sau de +
quam (Tiktin, Dr ăganu), pe teren românesc în construc țiile ce + că (Gr. Crețu), de + că,
având sensul „dac ă să + dacă când/cum” (T. Raica; ipoteza este considerat ă plauzibil ă și de
Meyer-Lübke, trasând evolu ția deaca > daca > deac ă > dacă) (cf. Drago ș 1995: 114-115).
Roques (1907: 825) vede în dacă un de obscur la care se adaug ă ca, dar consider ă că etimo-
logia exact ă a acestei conjunc ții este înc ă o problem ă controversat ă, iar alții pur și simplu nu
au emis nicio etimologie (Laurian și Massim; cf. Drago ș 1995: 114).
Dragoș 1995: 115 consider ă că existau suficiente modele analogice pe care s ă se fi pu-
tut construi viitoarea conjunc ție dacă. Astfel, româna veche cuno ștea o conjunc ție de se ,
frecventă în secolul al XVI-lea, introducând subordonate condi ționale, finale, consecutive și
interogative totale:
(401) Dzise cătră cel ce sta suta șului Pavelu de se omul Râmleanului f ără osândă
binre iaste voao a-l bate . (Codicele vorone țean 44/4, apud Dragoș 1995:115)
De asemenea, existau forma ții de tipul de cum , de când , care con țineau adverbe
recategorizate în conectori adverbiali relativi. Prin analogie cu aceste construc ții, rom. ca <
lat. quam din construc ția de + ca a devenit conjunc ție cu sens temporal, sens cu care dacă
apare în textele cele mai vechi, dup ă aceea dezvoltându-i-se și valorile condi țională, cauzală,
concesivă și ipotetică. Din deca , prin schimbarea locului accentului (modificare datorat ă și
frecvenței scăzute a lui ca) a putut rezulta deacă și, mai apoi, dacă (Dragoș 1995: 115).

152
Recent, a mai fost emis ă o ipoteză de Massey (2008). Autorul propune o nou ă etimo-
logie pentru rom. da, și anume lat. ita, în succesiunea ita > *ida > da sau ita > *ta > da ,
considerând c ă ar fi posibil ca respectiva form ă să fi existat oral f ără a fi consemnat ă în scris.
În sprijinul ipotezei sale, autorul avanseaz ă etimologia lat. ita quod > dacă, etimologie care
se explică și prin evolu ția lui ita quod în direcția unei conjunc ții condiționale, paralel ă cu si.
Diferența dintre cele dou ă este dată de faptul c ă si este folosit atunci când subordonata este
antepusă verbului, iar ita quod este folosit atunci când subordonata este postpus ă. Un impe-
diment în calea acestei etimologii este faptul c ă, în primele traduceri religioase (Roques 1907:
826) și chiar și la Ureche, dacă nu are valoare condi țională, ci temporal ă.

4.5.2. Inventarul de complemente propozi ționale
În calitate de complementizator, dacă este marca interoga ției totale transpuse în vorbi-
re indirect ă sau conector modal ipotetic dup ă verbe ca a fi sau a însemna , tipar specific limbii
culte (Pan ă Dindelegan 2003: 204). Nu este a șadar surprinz ător că, în corpusul nostru, dacă
este folosit extrem de rar în asemenea contexte.
(402) No știav
decă este calul de furat. (AS 1601, MDCXV, 785)

Pentru încorporarea interoga ției totale, limba apeleaz ă cel mai adesea la inversiunea
verb-subiect (exemplele de sub 403) sau la conectorul interogativ de (exemplul 404).
(403) a. Și eu, viind acum aicia la l ăzăret, am întrebat
pe comisarul pentru jup ăn
Cărstea, scrisu-l-au , și așa mi-au spus c ă nu l-au scris. (SN 1748, 104)
b. Să mă înștiințezi cu ce pre ț s-ar putea vinde cofa acolo și putea-s-ar cheltui
toată suma ori mai pu țin. (SN 1788, 126)
c. I-au întrebatu pre toți: iaste-le cu voia tuturor s ă le fie domnu? (UL 83)
d. Să am știre venitu-ți-au la mănă. (SN 1778, LXX, 125)
(404) Să știm: d-aveț Măriile Voastre acele bucat e ce s-au luat, au nu, s ă să da. (AS
1620, MDCCLIX, 890)

153
4.6. Alți complementizatori
4.6.1. CĂCI
Dintre complementizatorii utiliza ți extrem de rar, îl putem aminti pe căci, despre care
Todoran (1968) afirm ă că a ajuns la func ția completiv ă prin „atingere semantic ă”. Fiind
echivalent cu că pe planul afirm ării cauzei, îl substituie pe acesta și în contextele complemen-
telor propozi ționale. Este folosit pentru a intro duce subiective (405-406) sau completive
prepoziționale (407) și poate ap ărea în structuri în care este ac tualizat centrul grupului nomi-
nal în care este inclus ă subordonata (exemplele 406-407):
(405) Mie tot mi se pare
căci este în vis acest foc ce m-a c ălcat. (SB 1785, LXXVIII,
111)
(406) Și aceasta căci n-au istorit nimeni de dânsa cu deadinsul, cum zi și, pare-mi-se
că dintr-aceste pricini vine . (IȚR 58/22-23)
(407) Ci de aceasta , căci grecii ce ști dupre acum r ăd de rumâni și grăesc așa de
rău, au socoteal ă mare . (IȚR 94/7-9)

4.6.2. CA
Un alt complementizator folosit rar este ca + indicativ viitor. În exemplul (409), e
probabil o gre șeală de grafie: ar fi tr ebuit fie ca verbul s ă fie la modul conjunctiv, fie ca, în
loc de ca, să fie folosit că.
(408) Am tot nădăjduit
din cias în cias pe marea m ărirea puterii și milosului sudar
creaștinesc, ca, oricum și cu ce fel de mijloace, nu ne va da uit ării. (SD 1718,
299)
(409) Măcar că-i spunea ca să agiung o știle. (ML 34/13-14)
De cele mai multe ori, ca nu apare singur, ci înso țit de adverbul doar(ă).
(410) a. Cugetând
întru inima sa ca doară va putea ști ceva de domnu s ău. (UL 145)
b. Cerce ca doară va afla. (IȚR 101/34)

154
De regulă, construc ția ca + doar( ă) + indicativ viitor/condi țional introduce subordo-
nate finale. Avram (1960: 106) consider ă că avem de-a face cu o contaminare între dou ă
construcții: ca + viitor și doar + viitor (411).
(411) Deci avem nedeajde
de spre milostivul Hristos și pre preacurata Maic ă
doare se va milostivi de va trimite de acum ceva pace țării. (AS 1629,
MDCCCLVII, 970)
Procopovici (1923: 634), pe de alt ă parte, explic ă această construcție prin combina ția
că adoară, unde adoară vine din expresia a doua oar ă. Așa s-ar explica și apariția viitorului
sau a condi ționalului dup ă ca ori varianta că doar(ă) a aceleia și conjunc ții, ca în exemplul
(412), unde statutul su bordonatei introduse de că doar este ambiguu, între completiv ă prepo-
zițională și circumstan țială finală.
(412) Voi sili
în tot chipul că doar oi găsi mai pe pl ăcere și de ticnă. (SB 1740,
LXXIV, 105)

Etimologia propus ă de Procopovici ar putea g ăsi un sprijin în urm ătorul exemplu ex-
tras din Stolnicul Cantacuzino, în care au doară este înlocuit în ms. A, din 1778, cu a
doaoară.
(413) De la dachi și de la gheti, carii din partea r ăsăritului era veni ți într-aceste
părți, cum și alte neamuri multe, au doară mai toate câte-s în Evropa den Asia
s-au pogorât. (IȚR 86/7-9) > a doaoară

4.7. Concluzii par țiale
În încheierea capitolului dedicat complementizatorilor simpli, putem trasa urm ătorul
inventar: că, cum/precum/pe cum , de (doar atunci când introduce predicative suplimentare și
interogative totale în vorbire indirect ă), dacă, ca (construit atât cu indicativul, cât și cu con-
junctivul) și căci (prin contaminare cu că). Să nu este complementizator, ci simpl ă marcă a
conjunctivului. În absen ța altei conjunc ții, fie putem presupune c ă șirul să + verb „urc ă” în
proiecția GComp (în capul Finitș), solu ție care a fost propus ă în literatur ă, fie putem presupu-

155
ne un complementizator vid. Opt ăm pentru a doua variant ă, care este în acord și cu evolu ția
istorică a subordonatelor conjunctivale române ști din subordonatele conjunctivale latine ști
construite f ără conjuncție.

156
5. Complementizatorii compu și

În cazul complementizatorilor compu și, atenția care s-a acordat fiec ăruia dintre ei este
diferită. Ca (…) s ă, spre exemplu, s-a bucurat de numeroase studii și este cuprins în orice
gramatică ce descrie func ționarea limbii române contemporane, datorit ă problemelor de
construcție pe care le prezint ă. De asemenea, a fost tratat și în articolele dedicate statutului
mărcii de conjunctiv să. Alții, cum ar fi cum că, nu au fost discuta ți atât de mult.
În limba român ă veche (secolele al XVI-lea – al XVIII-lea), complementizatorii care
intereseaz ă, din perspectiva lucr ării de față, sunt: ca (…) să, cum (…) s ă1, că … să, cum că,
precum c ă, cum de . Încadrarea lor morfosintactic ă variază de la caz la caz. Frâncu (2009:
207, 210-211) aminte ște și complementizatorul de să; noi însă nu l-am întâlnit în corpusul
studiat decât cu valoare final ă (exemplul 1). E posibil ca acest complementizator s ă apară
preponderent în textele religioase traduse, fiind probabil un calc dup ă o structur ă sintactică
străină.
(1) Tremease-i în toat ă lumea de să spuie Evanghelia lu Hristos. (PE 555)

5.1. Complementizatorii compu și cu conjunctivul

Având în vedere interpretarea pe care o d ăm lui să, de simpl ă particulă, nu putem
vorbi de compleme ntizatori compu și construi ți cu conjunctivul, ci de complementizatori
simpli care accept ă, exclusiv ( ca) sau nu ( cum, că), conjunctivul în subordonat ă.

5.1.1. CA (…) S Ă
5.1.1.1. Etimologie și gramaticalizare
Ipoteza admis ă de cercet ători este c ă rom. ca vine din lat. quia, având sensul
„(pre)cum” (Drago ș 1995: 113), printr-un traseu lat. quia > *qua > rom. ca (ILR II: 290).

1 Avem în vedere o conjunc ție cum (…) s ă sinonimă și echivalent ă funcțional cu ca (…) să, ca în exemplul (i):
(i) Cearem cu liubov de la domnia-ta, cum de-acest lucru avem scriptur ă și la împăratul binișor,
cum acest om, cu toate unealtele lui, să margă în crăirea noastr ă fără grijă. (DÎR, XCV, 186).

157
Încă din latină, quia alterna cu quod ca elemente introductive ale complementelor propozi țio-
nale, însă quod avea tendin ța de a se generaliza (Ernout și Thomas 1959: 297-298). Conjunc-
tivul apărea după ambele conjunc ții doar în vorbirea indirect ă (Ernout și Thomas 1959: 298).
Aceasta ne indic ă faptul că nu putem sus ține o descenden ță direct din latin ă a construc ției ca
+ conjunctivul, eventual o continuatoare a construc ției latinești ut + conjunctivul.
Iliescu (1961: 492) demonstreaz ă acest lucru, considerând c ă evoluția completivelor
conjunctivale intr oduse de o conjunc ție s-a produs în modul urm ător: „completivele conjunc-
ționale cu ut, care constituie o variant ă ulterioară, cultă, a propozi ției conjunctivale f ără con-
juncție, au cunoscut cea mai mare înflorire în epoca clasic ă. Frecven ța lor scade sim țitor în
latina târzie, când sunt înlocuite par țial prin construc ții infinitivale și parțial prin completive
fără conjuncție cu conjunctivul. Contrar a șteptărilor, nu g ăsim decât în mod cu totul izolat
cazuri în care conjunc ția ut să fie înlocuit ă de quod în latina târzie. Acest lucru ne face s ă
credem c ă apariția conjunc țiilor que, che etc. în fa ța acestor completive este un fenomen
romanic care se datore ște extinderii analogice a acestei conjunc ții.”
Faptul că există o concuren ță între cum și ca pentru a introduce complemente propozi-
ționale conjunctivale și că, în cele din urm ă, ca îl elimină pe cum din astfel de contexte este o
dovadă în plus c ă elementul ca este elementul mai nou. Concurându-l și substituindu-l dese-
ori pe cum, a preluat de la acesta și sensul temporal:

(2) Ca vor sfârși a doua antifon ă, să meargă iară la loc de obiceai. (apud Dragoș
1995: 113)
Într-o singur ă utilizare nu l-a concurat ca pe cum – atunci când cum introduce un pre-
zumtiv-conjunctiv, și asta deoarece ca nu poate avea valoarea cita țională pe care cum sau că
o au. Așa se explic ă, de exemplu, și diferența de sens a verbului a zice în funcție de conjunc-
ția cu care se combin ă: că, pentru valoarea cita țională, ca, pentru valoare imperativ ă.

5.1.1.2. Morfosintaxa grup ării ca (…) să
Stan 2007: 451-454 trece în revist ă diversele interpret ări care au fost date complemen-
tizatorului ca (…) să; vom prelua unele informa ții de aici. Ne intereseaz ă în demersul nostru
modul în care a fost v ăzut acest complementizator de-a lungul timpului de autorii de grama-
tici. Vom rezuma în cele ce urmeaz ă această schiță diacronic ă.
Conjuncția ca să este men ționată, alături de cum c
ă, precum să și altele, înc ă din gra-
matica lui Dimitrie Eustatievi ci (1757). Apare mai întâi la capitolul unde autorul trateaz ă

158
înlocuirea infinitivului („graiul întru cea nehot ărâtoare”) prin alte moduri finite (indicativul
sau conjunctivul). „P ărticelele” prin care su nt introduse aceste dou ă moduri sunt: ca să, să,
cum că, precum să, după cum să, atât să, cât să (Eustatievici 1757: 165/92r). Deși din enu-
merare fac parte și conjunc ții circumstan țiale, exemplul prin care este ilustrat ă înlocuirea
infinitivului printr-un mod fi nit cuprinde doar o completiv ă secundar ă:
(3) Te îndemnez
ca să câștigi cuget curat, inim ă zdrobită, minte întreag ă și fapte
drepte și altele. 2
Apoi, vorbind despre conjunc țiile care se adaug ă conjunctivului („cei înjug ătoare”),
autorul le enumer ă pe să, ca să și precum să, alături de „altele cele ce putere asemine”, ofe-
rind iarăși un exemplu în care ca să introduce subordonate necircumstan țiale (completiv ă
directă și subiectiv ă):
(4) Mare lucru este trufia, c ă nici nu poate ca să lăcuiască pre pământ cu oame-
nii,
nici să zboare cu îngerii la ceriu, deci i s ă cade ca să rămâie în văpaia fo-
cului celui nestins. (183/101r; cf. Stan 2007: 451).

Ca … să nu este men ționat de autor, dar apare într-un exemplu dificil de interpretat
din punct de vedere sintactic:
(5) Om înțelept și de minte odihnit ă ca pre alții neștiind pre sine să cunoască.
(apud Stan 2007: 452).
Putem deduce a șadar că, în opinia autorului, conjunc țiile să și ca să (eventual ca …
să) sunt dou ă conjuncții distincte. Despre caracterul compus, analizabil sau nu, sau locu ționar
al conjunc ției, autorul nu precizeaz ă nimic.

2 Tot la acest capitol, pu țin mai jos (166/92v), unde discut ă situațiile în care infinitivul este folosit în locul
substantivelor îndeplinind func ția sintactic ă de subiect sau nume predicativ ( Fără de vreme a iubi asemine este
precum a urî ), autorul enumer ă conjuncțiile care introduc circumstan țiale de scop și de cauz ă („căderea cea
pricinuitoare”) atunci când este nevoie de exprimarea subiectului ac țiunii. Acestea sunt „ ca să, sau să, sau căci
că” (subl. n.). Faptul c ă n u e s t e o s i m p l ă enumerare, ci se realizeaz ă o echivalen ță atât la nivelul expresiei
(utilizarea conjunc ției sau), cât și la nivel conceptual (conjunc țiile enumerate introduc acela și tip de subordona-
te), ne arat ă că autorul consider ă conjuncțiile acestea distincte, dar sinonime.

159
În Gramatica româneasc ă a lui Constantin Diaconovici Loga (1822), ca să este trecut
în rândul conjunc țiilor care introduc circumstan țiale de cauz ă (conjunc ții „causetóre sau
pricinuitóre”), al ături, suprinz ător, de ca (Diaconovici Loga 1822: 154), enumerare din care
reiese că autorul consider ă conjuncția ca să drept o conjunc ție compus ă distinctă și de ca, și
de să. Printre conjunc țiile care „se încórd ă cu cujugtiv” este trecut îns ă doar să.3 Totuși,
vorbind despre conjunc țiile care „pun verbul în modul împreun ării și al poftirii” (p. 198),
autorul ofer ă exemple chiar cu conjunc ția scindat ă ca … să:
(6) Împăratul Avgust aceasta mai tare poftea, ca tuturor să le fie ajut ătoriu.
Nu se fac referiri la cara cterul analizabil al conjunc ției.
Nici din Grammatica româneasc ă a lui Ion Heliade R ădulescu (1828) nu reiese clar
care este statutul grup ării ca (…) să. Autorul men ționează că elementul ca trebuie să fie
urmat totdeauna de să, direct sau desp ărțit de alte cuvinte ( apud Stan 2007: 452).
Iordache Golescu (1840: 38, 39) distinge între să și ca să prin faptul c ă le asociaz ă, pe
prima, cu „moda voitoare” ( să mă bată), pe a doua, cu „moda pricinuitoare” ( ca să mă bată).
Din defini țiile de la p. 153, „moda voitoare” este modul „cu care ar ă
tăm că voim a face oare
ce”, așadar un verb la acest mod îndepline ște funcția sintactic ă de complement pe lâng ă
verbul a vrea ; „moda pricinuitoare” este modul „cu care ar ătăm pricina unei urm ări”, exem-
plele oferite clar ificând faptul c ă se referă la verbul dintr-o subordonat ă circumstan țială fina-
lă: merg la mas ă ca să mănânc , mă culc ca s ă dorm . La capitolul „Pentru legare” (p. 66), sunt
enumerate urm ătoarele conjunc ții distincte: ca, ca să. Deși nu afirm ă explicit acest lucru, e
posibil ca autorul s ă fi considerat conjunc ția ca să drept o conjunc ție compus ă, având în
vedere că făcea distinc ție între conjunc țiile care „s ă fac din mai multe p ărți dă ale vorbei”, pe
care le nume ște „înbinate” ( dă care cumva , ca nu cumva4), și conjunc țiile formate dintr-un
singur cuvânt, pe care le nume ște „neînbinate” (p. 182).

3 Enumerarea celorlalte conjunc ții arată însă că, pentru Diaconovici Loga, conjunctivul („împreun ătoriu”, sau
„cujugtiv”) este strâns legat și tratat împreun ă cu condi țional-optativul („poftitoriu”, sau „optativ”): să, că,
deacă aș, de aș, de va fi să nu, de s-ar , să rea, când se rea , până va, numai de nu (p. 155). De fapt, atunci când
redă tabelele de conjugare a verbelor, autorul trateaz ă aceste dou ă moduri împreun ă (p. 104); e posibil chiar ca
acest conjunctiv amintit de autor s ă aibă valoare condi țională, concepție pe care o vom întâlni și la Timotei
Cipariu (1855).
4 Deși exemplul oferit cuprinde un conjunctiv: Păzește-te, ca nu cumva s ă viie furul , este interesant c ă autorul
stabilește limita conjunc ției compuse înainte de să.

160
Timotei Cipariu, în Compendiu de gramateca limbei romane (1855), face o distinc ție
clară între să, pe care o echivaleaz ă cu de și dacă și căreia îi atribuie valoare condi țională
(„tote timpurile cojuntive pot u fi si conditiunate”, într e timpurile conjunctive num ărându-se
atât conjunctivul, cât și condițional-optativul – p. 52-53), și ca și pentru ca , pe care le înca-
drează în rândul conjunc țiilor „finali, care arata scopulu” (p. 73). Într-o not ă (p. 74), el amin-
tește că, dintre toate conjunc țiile, „numai se si ca seau ca-se ceru presentele coj.”. Putem
deduce că, în opinia autorului, ca să este mai degrab ă o variant ă a lui ca decât a lui să. Acest
punct de vedere este continuat și în prima gramatic ă academic ă a limbii române (1869-1877),
al cărei autor este tot Timotei Cipariu, unde ca este considerat ă tot o conjunc ție simplă, de
sine stătătoare, construit ă numai cu conjunctivul ( apud Stan 2007: 453).
Conform lui Stan 2007: 452, abia în gramaticile de la sfâr șitul secolului al XIX-lea ca
să apare ca o conjunc ție de sine st ătătoare, distinct ă de componentele sale, de și, după cum am
văzut, și Iordache Golescu face distinc ția între ca, să și ca să.
Lucrările contemporane men ționează explicit caracterul de cuvânt compus nesudat al
conjuncției ca (…) s ă și se face distinc ția între utilizarea necircumstan țială a conjunc ției
compuse disociate ca (…) să și utilizarea circumstan țială a conjunc ției compuse nedisociate
ca să (Hristea et al. 1984: 271; GALR, I: 633; pentru o list ă a celorlalte lucr ări, vezi Stan
2007: 452-453, nota 7).
În afară de lucrările menționate în articolul Cameliei Stan, ar mai fi de ad ăugat GBLR,
care include între conjunc țiile necircumstan țiale pe să, ca să și ca … să, ultima fiind încadra-
tă ca grupare cu elemente disociate , care apare „în condi țiile deplas ării unor componente
din subordonat ă în poziție preverbal ă” (p. 342-344). De altfel, și conjuncția ca să este numit ă
tot grupare (p. 345).
De asemenea, în cadrul generativ-transforma țional, Niculescu (1978: 270) îl consider ă
pe ca … să complementizator discon tinuu, probabil tot variant ă a lui să.
Rezumând, gramaticile și studiile fie nu men ționează încadrarea morfologic ă a lui
ca (…) să (enumerând-o, simplu, printre conjunc ții), fie o consider ă conjuncție compus ă
(nesudată) sau grupare (cu elemente disociate/nedisociate).
Stan (2007: 451-454), dup ă ce face aceast ă trecere în revist ă, dezvoltându- și argumen-
tația pe teoria proiec ției GComp scindate, sus ține că, în cazul lui ca … să și ca să, avem de-a
face cu realiz ări ale aceluia și complementizator ca (…) să, distanțându-se astfel de pozi ția
noii Gramatici a Academiei (GALR, I: 649-650; cf. GBLR: 350), care vede în ca … să o
variantă contextual ă a lui să, în condi țiile avans ării unor elemente din subordonat ă în poziție

161
preverbal ă, iar în ca să o conjunc ție distinct ă, cu valori preponderent circumstan țiale5 (valori-
le necircumstan țiale nefiind recomandate în limba literar ă).
Stan (2007) are meritul de a unifica într-o singur ă unitate ca (…) să elemente care
sunt tratate diferit doa r prin prisma specializ ării lor pentru marcarea unor raporturi diferite
(necircumstan țiale, în cazul lui ca … să, și circumstan țiale, în cazul lui ca să), fără ca, în
structura intern ă, cele dou ă să difere în vreun fel. Astfel, ca … să poate introduce și subordo-
nate circumstan țiale (finale, consecutive), dup ă cum ca să poate introduce, în limba vorbit ă și
chiar în limba literar ă de pân ă acum un secol (GBLR: 345), și subordonate
necircumstan țiale.6
Interpretarea lui Stan (2007) se înscrie în linia de gândire a unora dintre lingvi știi de la
sfârșitul secolului al XIX-lea, cum ar fi Timotei Cipariu și Hariton Tiktin.
Demonstrând c ă cele două elemente ale grup ării nu sunt pe acela și plan, ocupând ca-
puri diferite în domeniul complementizat orului, Stan (2007) scoate în eviden ță lipsa de unita-
te funcțională a grupării ca (…) s ă și confirm ă intuiții mai vechi, reluate într-o oarecare
măsură de noua Gramatic ă a Academiei și de Gramatica de baz ă a limbii române , care văd
în să o simplă marcă a conjunctivului atunci când intr ă în structura grup ării ca (…) s ă
(GALR, I: 633, 650; GBLR: 344).
În opinia ei, aceast ă lipsă de unitate func țională a elementelor complementizatorului
ca (…) să confirmă interpretarea actual ă pe care o d ă GALR ( ca – conjunc ție propriu-zis ă, iar
să – exclusiv marc ă a conjunctivului), dar abordar ea prin prisma ipotezei proiec ției GComp
scindate are avantajul de a oferi o descriere unitar ă pentru conjunc țiile, interpretate diferen țiat
de GALR, ca … să (variantă contextual ă a lui să în propozi țiile necircumstan țiale, în prezen ța
unor constituen ți ai subordonatei plasa ți în fața conjunctivului) și ca să (conjunc ție distinct ă,
specializat ă pentru exprimarea raporturilor circumstan țiale finale sau consecutive).
Așa explică Stan (2007) distribu ția grupării nesudate ca (…) s ă7, teoria proiec ției
GComp scindate dând seam ă și de obligativitatea folosirii lui ca în condițiile avans ării unor
elemente în pozi ție de topic/focus.

5 Aceeași interpretare, chiar dac ă nu explicit ă, este adoptat ă și de GBLR: 342-344.
6 Faptul că, prin folosirea lui ca să, subordonata completiv ă „devine final ă sau cel pu țin capătă aspect de propo-
ziție finală” (Iordan 1956: 704) nu influen țează interpretarea structurii grup ării respective ca fiind identic ă în
ambele contexte.
7 Paoli (2003) identific ă aceeași structur ă în completivele conjunctivale române ști, dar consider ă că teoria
proiecției GComp scindate nu se poate aplica în mod direct românei.

162
Considerând c ă să are mai degrab ă statutul unei simple m ărci a conjunctivului, trebuie
să postulăm că, în absen ța lui ca, fie șirul să + verb urc ă în Comp8, fie trebuie s ă apelăm la
soluția postulării unei categorii vide în Comp (Dobrovi e-Sorin 1994: 95). Oricum ar fi, nu
putem vorbi de o conjunc ție compus ă ca (…) să sau de o grupare ca (…) să, având în vedere
statutul diferit al celor dou ă elemente, ci mai degrab ă de o conjunc ție ca, al cărui caracter,
opțional sau nu, se poate explica în alt mod.
Pentru aceasta, revenim la teor ia lui Rizzi (1997). El afirm ă că, în afara situa țiilor
când este necesar ă scindarea între pozi țiile Forță și Fin (și anume în condi țiile apariției unui
GTop sau GFoc), cele dou ă poziții sunt exprimate într-un singur cap nescindat. În sprijinul
acestei idei vine cu urm ătorul principiu al econo miei (Rizzi 1997: 314):
(7) Evită structura.
Altfel spus, atunci când avem posibilitatea de a exprima pozi țiile Forță și Fin într-un
singur cap, „aceast ă opțiune are câ știg de cauz ă în detrimentul op țiunii de a selecta dou ă
capuri separate (care ar presupune dou ă proiecții X-bară); ultima variant
ă este permisibil ă
numai dac ă prima nu este disponibil ă datorită activării câmpului Topic-Focus, care for țează
scindarea (altfel, ar fi violate constrângeri selec ționale)” (Rizzi 1997: 314).
El aplică acest principiu la situa ția auxiliarului do din englez ă și la situațiile de alter-
nanță între complementizatorii that și Ø (complementizatorul nul ). Astfel, el consider ă că
sistemul For ță-Finit este format în limba englez ă din acești doi complementizatori, care au
următoarele trăsături:
(8) That = +decl, (+fin)
Ø = (+decl), +fin, (+Agr)
That așadar exprim ă forța declarativ ă a subordonatei și, opțional, caracterul ei finit, în
timp ce Ø exprimă finitudinea și opțional forța declarativ ă a subordonatei, precum și, tot
opțional, acordul între Comp și Flex. Când nu este for
țată scindarea, iar sistemul For ță-Finit

8 Cf. Dobrovie-Sorin (1994: 95); Hill (2004: 347): „În absen ța lui ca, șirul să-V ar urca în acest caz în C, iar
Focusul va fi postverbal”, p ărere preluat ă de la Farkas, Intensional Descriptions and the Romance Subjunctive
Mood , 1985, dar pe care nu o agreeaz ă. Mai degrab ă își reafirmă poziția din Motapanyane, Theoretical
Implications of Complementation in Romanian , 1995, unde este de p ărere că să proiecteaz ă un GMod f ără o
proiecție C.

163
este exprimat de un singur cap, cei doi complementizatori sunt echivalen ți funcțional și alter-
nează; în situațiile complexe, în care sistemul For ță-Finit trebuie s ă se scindeze datorit ă acti-
vării sistemului Topic-Focus, capul superior, care exprim ă forța declarativ ă, trebuie s ă se
realizeze ca that, iar cel inferior, care exprim ă finitudinea, trebuie s ă se realizeze ca Ø. În
cazul acesta de scindare, cele dou ă capuri nu mai pot alterna: capul inferior nu poate fi reali-
zat ca that, iar cel superior ca Ø (p. 312-313).
În limba român ă, presupunând un complementizator nul pentru conjunctiv, cum suge-
ra Dobrovie-Sorin, solu ție care concord ă cu datele istorice prezenta te în Iliescu (1960), avem
aceeași situație. În mod normal, cele dou ă poziții sunt exprimate de acela și cap, de unde
derivă structura ca să (prin să aici nu în țelegem o conjunc ție, ci particula conjunctivului care
urmează imediat dup ă ca, datorită adiacenței dintre acesta din urm ă și verbul la conjunctiv).
Caracterul op țional al lui ca este specific atât limbii române actuale vorbite, cât și limbii
române vechi; nu discut ăm acum despre negramaticalitatea lui în limba român ă standard.
Interpretându-l pe să ca particul ă aparținând flexiunii verbale, atunci vom avea o singur ă
conjuncție opțională ca, alternând cu un compleme ntizator nul, în care sunt marcate atât For ța
subordonatei (enun ț imperativ, deziderativ etc.), cât și caracterul finit al verbului acesteia.
Când se activeaz ă sistemul Topic-Focus, cele dou ă poziții se scindeaz ă obligatoriu în capul
superior – ca – și capul inferior Ø. Observa țiile de mai sus sunt valab ile atât pentru valorile
necircumstan țiale, cât și pentru valorile circumstan țiale exprimate de conjunc ția ca.
De ce, în condi țiile nescind ării celor dou ă poziții Forță și Finit, normele limbii literare
prevăd suprimarea lui ca? Aici explica țiile pot fi și de altă natură, nu doar sintactic ă. Având
în vedere c ă în româna vorbit ă se folose ște cu o răspândire destul de mare ca să cu valoare
completiv ă, trebuie s ă pornim de la premiza c ă limba nu g ăsește în mod natural un motiv
suficient pentru a interzice o astfel de construc ție. Atunci trebuie s ă căutăm explica ția în altă
parte.
Farkas (1996; vezi supra , 4.2.2.3. ) presupunea o regul ă a românei standard prin care
grupării ca să i se acord ă o valoare circumstan țială, ceea ce ar face -o incompatibil ă cu subor-
donatele completive. De ce îns ă limba vorbit ă sau limba veche nu acord ă aceeași valoare
acestei grup ări? Mai mult, dac ă într-adev ăr aceasta ar fi explica ția, atunci de ce, chiar și în
subordonatele circumstan țiale finale, conjunc ția ca poate fi op țională, fiind chiar preferat ă
construcția fără ca?
(9) Am venit (ca) s ă te văd.

164
Explicația trebuie s ă țină atunci de anumite norme ale limbii literare, și nu de o tr ăsă-
tură organică a limbii.
O astfel de norm ă literară se întrevede în chiar prima gramatic ă româneasc ă, care-i
aparține lui Dimitrie Eustatievici Bra șoveanul (1757). Astfel, dup ă ce, în cuprinsul lucr ării
enumeră conjuncțiile care se construiesc cu conjunctivul (vezi supra ), la capitolul despre
„împodobitul sintaxis” (adic ă sintaxa ornant ă), la subpunctul despre „sintaxisul sau încheie-
rea lăsării” („este carele oare șcare cuvinte dintru încheiere le scoate ”), vorbind despre con-
juncția ca să, la îndreptarea 4, spune c ă „slovenirea cea dintru întâi [ ca] să leapădă des ” (p.
190/104v), iar exemplul este:
(10) Strigă cel fără de rușine să i să auză fapta fărădelegiuirii lui.
Chiar dac ă nu este oferit și un exemplu de subordonat ă necircumstan țială, consider ăm
că regula este general ă pentru conjunc ția ca să.
Prin urmare, consider ăm că opționalitatea lui ca atât în ce prive ște circumstan țialele
finale, cât și în ce prive ște completivele este o regul ă specifică limbii literare, care î și are
rădăcinile într-o veche tradi ție stilistic ă, limba vorbit ă nedovedindu-se sensibil ă la aceast ă
distincție decât în cazul vorbitorilo r care au venit în contact cu normele literare. Iar aceast ă
normă literară poate fi doar o continuare și o rafinare a situa ț
iei completivelor cu conjunctivul
fără conjuncție din latin ă.
Având în vedere încadrarea morfologic ă diferită a celor dou ă componente ale a șa-
numitei „conjunc ții compuse” ca (…) să, este preferabil s ub aspect teoretic s ă considerăm că
avem o conjunc ție simplă ca, ce se poate combina, imediat sau la distan ță cu conjunctivul,
confirmând astfel intui ția mai veche a lui Timotei Cipariu ( apud Stan 2007: 453-454).
Interpretarea noastr ă este susținută și de faptul c ă, în locul lui ca, în construc ții neac-
ceptate de norma literar ă poate ap ărea că (11), iar în limba veche putea ap ărea cum (12),
limba oscilând a șadar în ce prive ște conjunc țiile cu care se combin ă conjunctivul.
(11) a. Zicea că Ion să nu mai plece la câmp. (apud Hill 2002: 229)
b. Zicea că să n-o mai invite pe Maria.
(apud Hill 2002: 230)
(12) a. Cearem cu liubov de la domniata, cum de-acest lucru avem Scriptur ă și la
împăratul bini șor, cum acest om, cu toate unealtele lui, să margă în crăirea
noastră fără grije. (DÎR, XCV, p. 186, 1593)

165
b. Îngăduit-au pre voia împ ăratului cum să ție Ardealul cu nume de
gobărnator, îns ă într-acest chip cum să-l ție pân în viia ța domniii-lui. (DÎR,
XLVIII, p. 145)
Într-o astfel de interpreta re, teoria lui Rizzi (1997), de și explică fenomenele de
topicalizare/focalizare și ordinea elementelor de la periferia stâng ă a propozi ției, nu mai este
necesară pentru a explica structura construc ției ca + conjunctivul decât în m ăsură în care
considerăm că verbul subordonat, împreun ă cu tot complexul verbal (aici incluzându-se și să)
urcă în Flex.

5.1.1.3. Inventarul de complemente propozi ționale
Cea mai veche atestare pentru ca, este din 1592, Moldova, exemplu în care ca este
urmat imediat de conjunctiv. În cazul acestei conjunc ții, ca și în cazul conjunctivului simplu,
putem întâlni fenomene de extrac ție din subordonat ă.
Ca introduce
9:
5.1.1.3.1. Completive directe cerute de urm ătoarele verbe:
• a cugeta:
(13) C-am fost cugetat și aceasta , ca să fie mai lesne și mai iușor a ceti. (PE 566)
• a cuteza:
(14) N-au cutezat ca să-l aștepte. (AC 114)
• a gândi:
(15) Gândi ca să-și arate vitejia asupra Moldovei. (UL 100)
• a grăi:
(16) Acmu ne rug ăm dumilor-voastre s ă faceți bine prentr u voia noastr ă să grăiți
acelui neami ș mare, lui Ian ăș, ce ține vidicul dumilor-v oastre pre acolo, ca
să slobodzeasc ă pre feciorii no ștri ce avem acolea. (DÎR [1593-1597],
XCVII, 188)
• a lăsa:
(17) Nu vom l ăsa și de Ardeal sau Țara Ungureasc ă, cumu-i zicu unii, ca să nu
atingem și să nu pomenim. (UL 123)
• a pofti:

9 În interiorul exemplelor este marcat ă și particula să cu litere aldine pentru a se observa mai u șor situațiile în
care ca este urmat imediat sau la distan ță de conjunctiv.

166
(18) a. Poftit-au iară Derjec, foarte cu plecare, svin țitul împărătescul scaun și lu-
minatul arhidux Hernestu de Austriia și pre alți slăviț și măriți domni, aceii
domnii ca, dentru a sa dragoste, să creadză aceii mărtorii a lu putenciosul P ă-
tru-vodă. (DÎR 1593, XC, 182)
b. Poftim pre domnile vostre ca pre ai no ștri iubiți și bătrâni priiatini, dor ă au
dăruit Domnul Dumnedz ău jir, fag sau ghende, ca să faceți domneavoastr ă bi-
ne. (AS 1608-1615, MDCLXXXIX, 842)
c. Sănătate și tot binele pohtesc de la Domnul Hristos ca să trimiță Măriei Ta-
le. (SB 1696, LXVII, 95)
• a porunci:
(19) a. Poruncea ște ca să-mi dea bivoli ța. (SN 1736, LVIII, 98)
b. Ca să să întoarcă înnapoi a poruncit Măria Sa. (SB 1696, LXVIII, 97)
c. Fost-au poruncit la Dumbrav ă vornicul și la toată boierimea Moldovei ca
să vie înainte, la Foc șani. (AC 119)
• a se ruga:
(20) Așișdere dăm știri și ne rugăm domniilor-voastre ca se puteț face se nu fie
svadă și netocmeal ă între noi. (DÎR 1592, LXXXII, 173)
• a scrie:
(21) Am scris și eu la Măria Sa Craiu ca să te slobozeasc ă. (SD 1654, LIX, 273)
• a socoti:
(22) Socoti nepriietinul crucii ca să arate unii p ărți cu prietenie. (UL 119)10
(23) N-aș socoti ca să facă alt bine mai mare. (SN 1728, LXVI, 114)
• a spune:
(24) Îmi spuse ca să-i trimiță. (SN 1770, LXVIII, 119)
• a tocmi:
(25) Să siliia să-și tocmasc ă de cătră împăratul ca să ție Ardealul. (AC 137)
• a voi:
(26) Voiește ca să fie toți de o obște. (SB 1786, LXXV-2, 113)
• a vrea:
(27) Vrând Măria Sa ca să nu se deosebeasc ă nici partea Craiovei de Bucure ști.
(SB 1786, LXXV-2, 113)

10 Dar:
(ii) Întăi au socotit să să apuce de Tesaliia. (UL 119)

167
• a zice:
(28) Zise lui Mihai-vod ă ca să-și trimiță toate oștile înainte la F ăgăraș, numai să
rămâie el cu curtea lui. (AC 138)
5.1.1.3.2. Subiective:
• expresii cu a fi copulativ:
(29) Să vede că-i fără cale
ca să nu pomeni și să nu scriem. (UL 118)

5.1.1.3.3. Completive prepozi ționale cerute de urm ătoarele verbe, substantive postver-
bale și adjective:
• a se așeza:
(30) M-am așăzat cu Sfințiia Sa ca să-mi dea o vac ă cu lapte. (SN 1736, LVIII, 99)
• a se găti:
(31) Gătindu-să cu mare oaste ca să margă asupra prusilor. (UL 110)
• a se griji:
(32) Noi ne grijisem ca să fim vrăjmașii lor cei mai mari. (SB 1614, XXXV, 50)
• a se însoți:
(33) Ne-am înso țit cu zapis, ca venind acolo la d-ta, cu oile ce-a g ăsi gata la d-ta și
oile ce-a cump ăra, să facă șese mii de oi bune, alese. (SD 1757, LXXVI, 308-
309)
• a se nevoi:
(34) Ni-am nevoit spre slujb ă ca tot sângele nostru să-l vărsăm pentru libovul legii
Măririi Sale. (SD 1718, ADAOS, 299)
• a se teme:
(35) Să temu ca să nu-l părăsască și să fugă. (UL 103)
• a se tocmi:
(36) Și așa să tocmi ca de acum înainte niciodat ă, în veci, în Arge ș să nu mai fie Mi-
tropolie, cum am mai zis. Iar în Târgovi ște să fie Mitropolie st ătătoare. (AC 111)
• rugăminte:
(37) Au trimis cu rug ăminte la acest sfânt p ărinte ca să vie în țara lui. (AC 86)
• chezaș:
(38) S-au băgat de sânt și chezaș, ca să dea […] 60 de florin ți pentru mortul. (DÎR
[1587], CXI, 203)

168
5.1.1.3.4. Predicativele sunt cerute de verbul copulativ „a fi”:
(39) Pricina scrisorii noastre c ătră Măria Ta nu este de alta, numai ce, înt ăiu, ca să
cercetăm de bună și nouă dorită sănătatea Măriei Tale. (SB 1696, LXVII, 95)
5.1.1.3.5. Completive predicative ale obiectului sunt cerute de verbul „a alege”:
(40) Aleseră
pre Ali-pa șa cu o seam ă de oști ca să păzească cetatea Târgovi știi.
(AC 126)
5.1.1.3.6. Completivele secundare sunt cerute de verbul „a ruga”:
(41) a. Rog pre Atotputernicul Dumnezeu ca să vă dăruiască în viață întreagă și fe-
ricită sănătate. (SB 1749, LXXVI, 108)
b. Rugându -i ca să laude împreun ă cu noi pre Dumnedzeu. (CV 224)
c. Și vă rog ca frații miei să cetiți și bine să socotiți. (PE 562)11
Și complementizatorul ca poate intra în construc ții în care este actualizat centrul gru-
pului nominal în care este inclus ă subordonata.
(42) a. Au trimis cu rug ăminte
la acest sfânt p ărinte ca să vie în țara lui. (AC 86)
b. Vechi obicei au fost ca nărodul, giurând pre piedzii cei buni sau n ărocirea
împăratului, să be la ospe țe pentru s ănătatea lui. (MDN 49/25-28)
c. Mărturisim c ă iaste obiceaiu în țara Moldoveei și așea au tocmal ă domnii
cu vameșii ca, dentr-o 150 000 de oi, ce s ă iau de a dzeacea domne ști, să nu se
ia vamă. (DÎR 1593, LXXXVIII, 179)
d. Le-au dat știre ca toți să încalice. (UL 100)
e. Dându-le cuvântu ca toți să dea laudă lui Dumnezeu. (UL 106)
f. Au lăsat cuvăntu și pă un Ghiorghe Catan ă, care au fost și slugă la Mihala-
che Condoiane ca să ducă și pă Pană după dănsul. (SN 1728, LXVI, 110)
g. Făcându-mi ora ție ca să trăiască Măria Sa Vod ă. (SB 1786, LXXV-2, 112)
h. S-au scris porunci de iznoav ă, cătră toți ispravnicii jude țelor, pentru oame-
nii dumneavoastr ă carii pogoar ă cu oile aici în țară, ca să-i apere. (SB 1749,
LXXVI, 108)
i. Făcură mare jurământ ca să-i slujască cu dreptate. (AC 143)

11 Exemplul (41c) este ambiguu în ce prive ște statutul lui ca; acesta mai poate fi interpretat și adverbial –
„în calitate de”.

169
j. Dând jurământ lui Mihai-vod ă ca să să ajute unul cu altul. A șijderea și Ba-
târ Jicmon-craiul înc ă legă jurământ cui Mihai-vod ă ca să fie nedăspărțiți
unii cu al ții. (AC 121)
După cum se observ ă, utilizarea lui ca nu respect ă reguli rigide, cum sunt cele trasate
de normele literare de ast ăzi, adeseori acela și verb regizând dou ă subordonate, dintre care a
doua nefiind introdus ă de nicio conjunc ție sau ap ărând în alte contexte cu o subordonat ă
conjunctival ă fără conjuncție.
Prin prisma teoriei lui Rizzi (1997), Hill (2002a) îl plasa pe ca în capul Finitș, nu în
Forțăș. Stan (2007), pe de alt ă parte, îl plaseaz ă în Forțăș. În limba veche constat ăm însă că
acest complementizator î și putea alege oricare dintre cele dou ă capuri func ționale ale dome-
niului complementizatorului, iar apari ția lui nu pare a fi motivat ă de prezen ța de material
lexical în sistemul Topic-Fo cus. Astfel, de multe ori, ca lipsește acolo unde, din contr ă, ar
trebui să fie prezent (absen ța lui ca este marcat ă
prin √).
(43) a. Am fi bucuro și
√ nu numai de cinstea lumeasc ă, ci și de viața noastră să fim
lipsiți. (SD 1656, LXI, 276)
b. Ne vom ruga Sfinției Sale √ neprilejuri ca acele să nu lase spre noi. (SD
1656, LXI, 277)
c. Poftind și aceasta √, de vom fi gre șit într-aceste scrisori, să fie iertăciune.
(SD 1656, LXI, 280)
d. Pentru aceia s-au socotit √ la un păs ca acesta să ajute cu to ții. (SD 1707,
LXV, 289)
e. Cerșind √ Țara Ardealului să fie a lui și să-și ție Mihai-vod ă Țara Moldo-
vei. (AC 137)
f. Măria Sa Vod ă ne-au înv ățat și pe noi √, de vom g ăsi vită, să o luom, cu om
cu tot, și să-i trimetem la Vod ă. (AS, 1015, MDCCCCXVII, 1635-1645)
g. S-au sfătuit Vintilă-vodă cu oamenii lui de tain ă √ acolo să taie alți boiari.
(AC 116)
Rareori, ca este plasat dup ă elementele topicalizate înaintea verbului, adic ă pe poziția
Finitș, chiar dac ă, în mod normal, ar trebui s ă ocupe capul For țăș.
(44) a. Gândi
rușine ca să-și răscumpere. (UL 127)

170
b. Gândi strâmbătatea ca să o răscumpere. (UL 128)
După cum am v ăzut (supra , 4.6.2.), ca acceptă și un verb la indicativ viitor.
5.1.1.4. Tendin țe în evolu ția inventarului de complementizatori
5.1.1.4.1. Cel mai des întâlnit ă și singura substitu ție care era de a șteptat în acest caz
este aceea a lui ca prin conjunctivul f ără conjuncție. La cronica neculcean ă, modificarea se
face aproape exclusiv în manuscrisele M ăzăreanu; am întâlnit un si ngur exemplu în copiile
Ioasaf și două în copia Sion.
(45) a. Și s-au rugat
Ilie lui Iordachi fiindu- i cuscru cu Brâncovanul, ca să stea să-i
logodeiasc ă o fată a lui Ilie c-un fi cior a Brâncovanului . (NL 468/19-469/3) >
îld. „ ca să stea”, „ să silească” (M, P)
b. Numai au dat și el un sfat veziriului, socotind c ă-i va fi de folos, iar pe urm ă
au cădzut cu împiadecare. C ă au dzis cătră veziriul ca să scriie la Brân-
covanul s ă îndatoreasc ă Poarta cu 500 de pungi de bani. […] Deci veziriului
i-au plăcut acest sfat a lui Dumitra șco-vodă, și au scris la Brâncovanul ca să
împrumutedze Poarta cu 500 pungi de bani. (NL 511/14-512/3) > Și au dat și
el un sfat veziriului, socotind c ă-i va fi de folos, iar mai pre urm ă i-au fost de
împedecari să scrie la Brâncovanul s ă îndatoriasc ă Poarta cu 500 pungi bani.
[…] Viziriului i-au pl ăcut acel sfat și au scris la Brâncovanul să împrumu-
tedze Poarta cu 500 pungi bani . (M, P)
c. Era și Duca-vod ă, domnul muntenescu, îndemn ător la pașe ca să-l puie
hatman . (NL 249/14-15) > să-l pue (M, P)
d. Și să sfătuisă ca să fugă la soltanul . (NL 710/8-9) > să (G, M, P)
e. Ce-l puses ă turcii crai, la Udrii, ca să hie în Țara Unguriasc ă. (NL
814/5-6) > să (B, E, G, V, Mihail)12
Explicația pentru modific ările pe care le opereaz ă Măzăreanu în privin ța complemen-
tizatorului ca probabil au leg ătură cu publicarea Gramaticii lui Eustatievici Bra șoveanul,
care, dup ă cum am v ăzut, instituia ca regul ă stilistică eliminarea pe cât posibil a lui ca. Un

12 Ordinea corect ă a cuvintelor în fraz ă este urm ătoarea: Ce-l puses ă turcii, la Udrii, ca să hie crai în Țara
Unguriasc ă.

171
om de factura lui, arhimandrit și, pe deasupra, „îndrept ător școalelor domne ști, episcope ști și
mănăstirești al Moldovei” (Dan 1911: 248), trebuie c ă se ghida dup ă Gramatica lui Eustatie-
vici Brașoveanul, mai ales c ă, la 15 ani de la apari ția acesteia, probabil c ă era cunoscut ă și
funcționa ca un document normativ. De ce nu face acela și lucru, cu aceea și constanță (doar în
6 exemple nici M ăzăreanu nu apeleaz ă la eliminarea lui ca), Ioasaf Luca sau Sion? Nu știm.
Pe primul îl putem b ănui, până la un punct, de nefamiliarizare cu Gramatica lui Eustatievici
Brașoveanul. Unele manuscrise sunt datate pe o perioad ă care începe undeva înainte de pu-
blicarea acestei Gramatici sau imediat dup ă publicarea ei (ms. 3416: 1755-1765 și ms. 112:
1760-1765). Chiar și în aceste condi ții, e de presupus totu și că normele stilistice amintite de
Eustatievici Bra șoveanul se cristalizaser ă și probabil c ă cei care func ționau în acest domeniu
al „literelor”, printre care și Ioasaf Luca, cuno șteau în mare regulile de stil.
5.1.1.4.2. Într-un exemplu destul de interesant, construc ția ca + conjunctivul este sub-
stituită prin construc ția de + indicativul:
(46) Ce acmu st ă
papa di Râm și cu alte cr ăii tari ca să-i împaci pi Niam țu cu
Franțozul. (NL 752/1-2) > Ce după aceia au st ătut papa di Râm și cu alte
crăii tare de i-au împăcat (B, C, E, G, V, Mihail)/lipse ște fragmentul în M, P

În textul lui Neculce apare conjunc tivul introdus, în exemplul de fa ță, prin ca, expri-
mând o ac țiune în desf ășurare, neîncheiat ă. În textul reformulat, at ât în manuscrisele Ioasaf,
cât și în manuscrisul Sion, propozi ția apare la trecut, c ăci trecuser ă aproape 20 de ani și eve-
nimentul se produsese. De aceea în subordonat ă este folosit un indicativ introdus prin de.

5.1.2. CUM (…) S Ă
În ce prive ște apariția complementizatorului cum cu conjunctivul, lucrurile stau la fel
ca în cazul lui ca. Cum este conjunc ția mai veche, ce a fost înlocuit ă ulterior de ca. O utiliza-
re proprie lui cum este ca marc ă evidențial-citațională (vezi supra , 4.2.4.), utilizare pe care ca
nu o preia.

5.1.2.1. Inventarul de structuri completive
Cum introduce urm ătoarele complemente propozi ționale conjunctivale:

172
5.1.2.1.1. Completive directe:
• a cere:
(47) Cearem cu liubov de la domnia-ta, cum de-acest lucru avem scriptur ă și la
împăratul bini șor, cum acest om, cu toate unealtele lui, să margă în crăirea
noastră fără grije. (DÎR 1593, XCV, 186)
• a îngădui:
(48) Îngăduit-au pre voia împ ăratului cum să ție Ardealul cu nume de gob ăr-
nator, îns ă într-acest chip cum să-l ție pân în viia ța domniii-lui. (DÎR 1600,
XLVIII, 145)
• a jura:
(49) a. Și iar au mai giurat lui Antiohi-vod ă cum să fie slugă dreaptă, cum au fost
mai nainte . (NL 469/18-470/2)
b. Jurară țara și toți domnii Ardealului cum să fie pre mâna împ ăratului.
(AC 130)
• a mărturisi:
(50) La noi așă vighiazui ormăghiia [= mărturisește varmeghia] cum cine va fi
dintr-alta țara, să aibă cartea . (AS 1639, MDCCCCLXXX, 1057)
• a pofti:
(51) a. Altă: pohtesc de la împ ăratul și de la țara ungureasc ă, cum ce hotar au f ă-
cut cu părintele măriii lui, Maximiliian împ ărat, cu al doilea Ian ăș crai între
Ardeal și între țara ungureasc ă, acela hotar să fie și acum. (DÎR [1600],
XXXIII, 130)
b. Eu ași pohti de la împ ăratul și de la țară, cum în țara ungureasc ă să-m dea
olate. (DÎR [1600], XXXIII, 131)
c. Mihail voevo(da), domnul țării Ardealului și al Moldovei și al Țării Rumâ-
nești, ce pohtea ște de la cistitul împ ărat al Romei: […] 6. Cum cetățile de pre
margini, ce se vor slobozi den mâna p ăgânilor spre domnealui: Timi șoare,
Felnacul, Cenadul, Be șcherecul, Panciova, Berinul, cu toate ținuturile ce sânt
pân în Dun ăre, să fie moșie. (DÎR [1600], XLVIII, 145-146)13
• a se ruga:

13 Unitatea sintactic ă a exemplului (51c) este fragmentat ă, subordonata introdus ă prin cum (…) s ă fiind un
subpunct într-o list ă cu lucrurile pe care le „pofte ște” Mihai Viteazul.

173
(52) a. Rugămu-ne măriei lui și țerii măriei lui cum, s-ară fi grăit aimintrea cineva
păntru noi, să nu-l creade ț. (DÎR [1600], XLIV, 143)
b. Ne-am rugat prea-luminatului și înnălțatului Raco ți Gheorghe, cu mila lui
Dumnezeu Craiu țerii Adrealului, domn p ărților Țerii Ungure ști și șpan secui-
lor, cum într-atâta lips ă și nevoie, cu atâtea cheltuieli, să ni fie M ăria Sa
într-ajutor. (SB 1655, L, 69)
• a zice:
(53) I-au dzis cum să silească el la împăratul Moscului . (NL 638/15-16)
5.1.2.1.2. Subiective:
• a-i părea:
(54) De-i va părea
cum să o poată lucra. (SB 1638, XXXIX, 59)
5.1.2.1.3. Completive prepozi ționale dup ă următoarele verbe (exemplele 55-56) și
substantive postverbale sau cu se ns verbal (exemplele 57-61):
• a se învoi:
(55) Ne-am învoit
cu toții cum scrim mai sus cum, de vream ce nu ne las ă să facem
afar’, mai bine să ne lipsim de t ărg. (SN 1703, L, 87)
• a sili:
(56) Vom sili în toată vreamea cum să slujim m ăriei lui și țărei măriei lui cu cre-
dință. (DÎR [1600], XLIV, 143)
• carte:
(57) Trimise c ărți la Batâr Andreia ș cum să fie amândoi una și să scoață pre Mi-
hai-vodă din mijlocul lor. (AC 132)
• jelanie:
(58) Deaca am v ăzut jelanie a mulți preuți de Tâlcul Evangheliilor cum să poată și
ei propovedui. (PE 557)
• jurământ:
(59) Cel jurământ rău și greu, ce au f ăcut cu Mihai-vod ă cum, pân’ va fi el crai în
Ardeal, turcii să n-aibă treabă. (AC 132)
• solie:
(60) Trimise la împ ăratul nem țesc cu solii , cum să lase împ ăratul Ardealului s ă-l
domneasc ă Mihai-vod ă. (AC 135)

174
• veste:
(61) Aduseră solii veste cum să se lase Mihai-vod ă de toată Țara Ardealului, s ă fie
numai pre mâna împ ăratului, și să se întoarc ă la țară-și. (AC 135)
5.1.2.1.4. Completive secundare:
• a ruga:
(62) Vă rugăm
toți sfinți părinți, oare vl ădici, oare episcopi, oare popi, în c ărora
mână va veni aceastea c ărți creștinești cum mainte să cetească, necetind să nu
judece. (PE 555)
Poate apărea și în condi țiile actualiz ării nominalului-centru în grupul nominal în care
este inclus ă subordonata:
(63) Pentru acesta poht ă să aibu carte
cu peceatea m ăriii lui, cum după moartea
mea să rămâie rodului mieu. (DÎR [1600], XXXIV, 133)

5.1.2.2. Tendin țe în evolu ția inventarului de complementizatori
Este un complementizator pu țin utilizat de Neculce și este înlocuit cu diver și alți com-
plementizatori: că, precum să, ca să.
(64) a. Și iar au mai giurat
lui Antiohi-vod ă cum să fie slugă dreaptă, cum au fostu
mai nainte (NL 469/18-470/2) > precum s ă (D, E, Mihail)/ i-au giurat că ia-
răși îi va sluji (M, P)
b. I-au dzis cum să silească el la împ ăratul Moscului (NL 638/15-16) > îld.
„cum să silească”, „ca să mijloceasc ă” (M, P)

5.1.3. CUM (…) CA S Ă
Cum (…) ca poate fi atât o variant ă a lui cum, cât și a lui ca. Este folosit rareori pentru
a introduce completive directe:
• a jura:
(65) Jurăm pre sfânta Evanghelie și pre sfin ții apostoli și pre toți sfinții cum,
pănă l a z i u a C r ăciunului, care este a șijderea leat, luna dechemvrie 25

175
zile, după călindarul cel vechiu, ca să plinim aceast ă datorie. (SB 1655,
L, 70)14
• a se socoti:
(66) Socotitu-ne-am cu toți după venirea noastr ă aici la cinstitul ora ș al Aiudului
cum ca să cearem voe de la cinstitul Sfat. (SN 1703, L, 87)

5.1.4. CĂ (…) SĂ
În GBLR: 346 se afirm ă că gruparea că să reprezint ă o situație de vorbire direct ă lega-
tă, în care că este marca trecerii vorbirii directe în vorbire indirect ă, iar să aparține vorbirii
directe. În GALR, I: 646 se face îns ă observația că în vorbirea popular ă și neîngrijit ă, că
poate fi asociat adeseori cu conjunctivul. Este utilizat ă rar, după verbe specifice discursului
raportat, introducând completive directe și completive prepozi ționale.

• a făgădui:
(67) Făgăduind că și armele și meșteșugurile cu care b ătea cetăți și războae și pre
meșterii aceia să-i dea. (IȚR 69/8-9)
• făgăduință:
(68) Cu aceast ă făgăduință că și letopiseț întreg să aștepți de la noi. (ML 5/3-4)
• a spune:
(69) V-au spus părcălabul că, den unde s ă rup apele încoace, să nu aveți treabă cu
hotarul țărăi. (AS 1635-1645, MDCCCCXVII, 1015)

5.1.5. CUM C Ă (…) SĂ
Complementizatorul cum că ce apare într-o subordonat ă conjunctival ă, folosit extrem
de rar, este de fapt o variant ă a lui că utilizat în acela și context, introducând o completiv ă
directă (exemplul 70) și o completiv ă prepozițională (exemplul 71):
(70) Poftind
cum că mișeii Măriei Sale lui Vod ă din ținutul nostru să-i goneasc ă
înapoi (AS 1641, MMXIV, 1081)

14 Într-o propozi ție ulterioar ă, subordonat ă aceluiași verb „a jura”, compleme ntizatorul apare sub forma ca:
(iii) Așijderea și pănă la ziua aceasta ca să avem a trimite M ăriei Sale. (SB 1655, L, 70)

176
(71) Din scrisoarea și din uricele din Țara Ungureasc ă cum că pănă în apa
Bistrițeei în ținutul nostru oamenii carii șed, și la Iad, să le hie a-l ap ăra (AS
1641, MMXIV, 1081)

5.1.6. Concluzii par țiale
Având în vedere interp retarea pe care i-o d ăm lui să, de simpl ă marcă a conjunctivu-
lui, în orice ipostaz ă, nu putem spune c ă avem complementizatori compu și construi ți cu
conjunctivul decât în m ăsura în care vorbim despre cum (…) ca și cum că. Aceștia pot fi
considera ți variante ale comple mentizatorilor simpli ca și că.

177
5.2. Complementizatorii compu și cu indicativul

5.2.1. CUM C Ă (PRECUM C Ă, PE CUM C Ă)
5.2.1.1. Morfosintaxa complementizatorului cum că (precum c ă, pe cum c ă)
Fără a se men ționa statutul acestei conjunc ții, ea apare la Eustatievici Bra șoveanul
(1757: 165/92r) și la Golescu (1840: 66). Nu este prea mult discutat ă, fiind doar amintit ă în
treacăt în studiile care fac i nventarul diverselor inst rumente cu care se exprim ă valorile
necircumstan țiale în cadrul frazei, cum că având doar valoare necircumstan țială.
Hristea (1984: 219) o consider ă conjuncție compus ă dintr-o conjunc ție simplă și „un
adverb (neap ărat relativ)”. Pe acelea și considerente (combina ția între o conjunc ție și un ad-
verb), GALR, I: 633 o consider ă locuțiune conjunc țională. GBLR: 344 o denume ște doar
conjuncție.
În opinia noastr ă, în acest caz este vorba despre o conjunc ție compus ă, având în vede-
re că în alcătuirea ei nu intr ă o conjunc ție și un adverb relativ, ci dou ă conjuncții, în limba
veche (și în româna contemporan ă de altfel), adverbele relative, în special cum, putând fi
recategorizate drept conjunc ții (fenomen recunoscut și de GBLR: 345 sau GALR, I: 648):
(1) Să știi cum se-au prins ne ște meșteri den Țarigrad [completiv ă directă] cum
vor treace aceale corabii la locul cela strâmtul [completiv ă prepozițională] ce
știi și domniia-ta. (DÎR 1521, I, 95)
(2) Cum nu era atent pe unde merge, s-a împiedicat și a căzut [circumstan țială
cauzală]. (apud GBLR: 345)
În ce prive ște conjunc țiile compuse de tipul cum că, schema propus ă de Rizzi (1997)
vine în sprijinul ideii pe care am avansat-o deja, c ă, înainte de a se realiza conjunc ția compu-
să cum că, adverbul relativ cum se recategorizase în conjunc ție. Dacă, în conformitate cu
Rizzi (1997),
și relativele și complementizatorii se afl ă în GForță, atunci ele nu pot exista
decât într-o distribu ție complementar ă, neputându-se combina. A șa se explic ă de ce, în afar ă
de adverbul relativ re categorizat în conjunc ție cum, niciun alt operator relativ nu se mai com-
bină cu complementizatorul că.
Cum se pot combina dou ă conjuncții? Putem adopta dou ă soluții: fie consider ăm că,
în română, nu exist ă o restricție de tipul „pozi ție Comp dublu ocupat ă”, fie consider ăm că

178
unul dintre complementizatori, și anume că, se află în Finitș, idee sugerat ă și în Hill (2004:
342): „Exist ă motive s ă credem c ă, în limba român ă, complementizator ii din propozi țiile
declarative sunt în Finit, nu în For ță, și că doar interogativele au elemente mai sus de
Finit.”1
Oricare dintre solu ții am adopta, cert este c ă, în limba veche mai ales, cum avea statut
de conjunc ție, atât cu valoare circumstan țială (valoare p ăstrată și în limba actual ă: cum cau-
zal, cum temporal), cât și cu valoare necircumstan țială. În baza unor exemple deja men ționate
de dublare a complementi zatorului, care putea ap ărea și în Forțăș, și în Finitș, putem presupu-
ne că o astfel de structur ă a stat la baza form ării complementizatorului compus cum că, struc-
tură inițiată prin contaminare între subordonatele introduse prin că și cele introduse prin cum
(Iordan 1956: 704). În rare cazuri, exista și posibilitatea scind ării celor dou ă capuri func ționa-
le Forță și Finit prin activarea câm pului Topic-Focus, îns ă de cele mai multe ori cele dou ă
capuri apăreau alăturate. Ceea ce a dus la o reinterpretare a grup ării și poziționarea ei într-un
singur cap, fenomen înso țit de preluarea unei semantici noi , modalizante, care este func ționa-
lă în româna contemporan ă, și anume aceea de neasumare a informa ției transmise, de desoli-
darizare fa ță de adevărul conținutul comunic ării (Avram 1997: 464; GBLR: 344).
În limba veche, aceast ă nuanță de sens nu era înc ă prezentă. Însă, după cum am obser-
vat din analiza substitu țiilor complementizatorilor în copiil e ulterioare ale cronicii lui Necul-
ce (supra , 4.1.4.), spre sfâr șitul secolului al XVIII-lea, complementizatorul compus cum că
începe să se specializeze ca marc ă a vorbirii indirecte. Asocierea tot mai deas ă, în aceste
contexte, cu condi ționalul din subordonat ă l-a atras în sfera eviden țial-citațională, ulterior
putând imprima și singur caracterul modalizant s ubordonatei pe care o introducea.

5.2.1.2. Inventarul de structuri completive
Cum că și sinonimele sale introduc urm ătoarele tipuri de subordonate:
5.2.1.3.1. Completive directe:
• a arăta:
(3) Arătând cum că fata ce-au luat-o din casa m ătușă-mea este dreapt ă fată mă-
tușă-mea. (SB 1792, LXXIX, 114)
• a felelui:
(4) Jupăn Ion fălăluiaște pe jupăn Radu de ho ț, pecum că i-au spart peceatea.
(SN 1737, LIX, 101)

1 Ideea este sus ținută încă din Hill 2002a.

179
• a înțelege:
(5) a. Am înțeles dăn neguțători păcum că Pană s-au fost g ătindu. (SN 1728,
LXVI, 110)
b. Am înțeles cum că ați înțeles d-voastr ă. (SD 1707, LXV, 288)
• a protecștului („a protesta”):
(6) Au protec ștuluit cu galbeni 50, precum c ă jupăn Ion fălăluiaște pe jupăn Radu
de hoț. (SN 1737, LIX, 100-101)
• a scârșcâi:
(7) Scârșcând în dinți cum că să laudă muldovenii c ă ei au făcut izbinda de la
Focșeani. (ML 149/6-8)
• a scrie:
(8) Ni scrii dumneata cum că ai trimis oamenii dumitale. (SB 1695, LXVI, 94)
• a socoti:
(9) Socoti cum că-i va face Mihai-vod ă scădere de împ ărăție. (AC 136)
• a spune:
(10) a. Spuse cum că ar fi trimis dumnealui ni ște bani. (SN 1737, LIX, 100)
b. Spuindu -i cum că acești hoți au stricat țara. (SB [1655], LII, 73)
c. Le spuse cum că el iaste Batâr Andreia ș, craiul Ardealului, și cum i s-au în-
tâmplat de s-au b ătut cu Mihai-vod ă și l-au scos din țară și cum, fugind s ă
scape în Țara Leșască, el au rătăcit și au flămânzit. (AC 134)
• a vedea:
(11) Veți vedea voi înșivă cum că e mărgăritariul și comoară ascunsă. (PE 557)
• a zice:
(12) a. Me-au zis și Prea-Sfin ția Sa părintele episcop, care acum se afl ă în eparhie,
cum că la praznicu sfintei biserici va s ă fie aici. (SN 1779, LXXIII, 130)
b. Ar fi zis Norsis Haivaz Armeanul cum că niște mazili ar avea a trage p ărți.
(SB 1792, LXXIX, 114)
c. Zic cum că au trimis de câteva ori la împ ăratul Traian. (IȚR 68/21-22)
5.2.1.3.2. Completive prepozi ționale :
• a-și aduce aminte:
(13) Mihai-vod ă nu-și mai aduse aminte
de cea de apoi, cum că nu-și va lăsa îm-
păratul nem țesc cuvântul s ă stea în de șărt. (AC 136)

180
• a da mâna („a se angaja”):
(14) Am dat și mâna cu dumnealui cum că se va afla la zi f ăr de nicio sminteal ă.
(SB 1700, LXXI, 101)
• a se jura:
(15) Jurămu-ne pre viul Dumnezeu, care este Tat ăl, Fiul, Duhul Sfânt, deplina
Sfânta Troi ță, unui dirept Dumnezeu, cum că noi a patru legi […] sili-vom a
le păzi. (SB 1676, LVII, 81)
• credință:
(16) Să fie de credin ță cum că noi […] n-am păzit credin ța noastră. (SB [1655],
LIV, 76)
Cum că poate ap ărea doar în al doilea complement propozi țional coordonat, ca în
exemplele de sub (17):
(17) a. Vedea
că tot și cu totul s ă pierdea și cum că tot va cădea în mâna lor. (IȚR
71/18-20)
b. Nici nu gândesc că toate lume știle supuse sunt mut ărilor […] și cum că de
obște iaste orbul noroc. (IȚR 62/2-4)
c. S-au zis , acest pământ Dachia chemându-se și cum dachii îl st ăpâniia cu
craii lor pâna la Decheval, cel mai de pre urm ă craiul lor și cum că Traian
Ulpie împ ărat al romanilor, într-a doaoa o știre-i spre ia des ăvârșit o au luat.
(IȚR 86/13-16)
d. Însă valahii, adec ăte rumânii, cum sunt rămășițele romanilor celor ce i-au
adus aici Ulpie Traian și cum că dintr-aceia s ă trag și până astăzi, adevărat și
dovedit iaste . (IȚR 91/21-23)
Și subordonatele introduse de cum pot fi dublu regizate:
(18) a. Singure sim țirile aceasta
adevereaz ă și cunoaște, cum că din neorânduia-
lă, den nedreptate și din răotate să strică și să mută împărățiile. (IȚR
97/34-36)
b. Începu a s ă scrie și a să mărturisi cum că iaste domn a 3 țări.
(AC 136)

181
5.2.1.3. Tendin țe în evolu ția inventarului de complementizatori
5.2.1.3.1. Cel mai des, cum că este înlocuit prin sinonimele sale precum/precum
că/cum , iar aceast ă modificare este operat ă în principal de Ioasaf Luca și de Sion, M ăzăreanu
optând pentru aceast ă soluție într-un singur exemplu:
(19) a. Dece viziriul au scris
la împărăție cum că Duca-vod ă cu poronca lui au
scris la hanul . (NL 207/10-12) > precum c ă (E)
b. Așijderea au mai dzis acel om Șvedului cum că muntenii sunt priiateni cu
moscalii . (NL 507/7-8) > precum c ă (E)
c. Au mărturisit cum că l-au omorât st ăpânu-său. (NL 202/2-3) > precum
că(C)/precum (E, Mihail); din context reiese c ă mărturia era fals ă, deci com-
pletiva direct ă prezintă o informa ție cu care locutorul nu se identific ă.
d. Ș-au făcut mărturie de la un cadeu de Hotin, ce s ă tâmplas-atunce la E și, și
de la boerii caimacani, cum că li-au fost bun . (NL 738/11-13) > precum c ă
(D)/ precum (E, G), lipse ște fragmentul în M, P
e. Alțâi dzice că i-ar hi pârât Iordachi vornicul Rus ăt cum c -ar hii vorovit ei
nisște voroave proas ște. (NL 497/16-17) > precum c ă (B, E, G), lipse ște
fragmentul în M, P
f. Scris-au pașa de Tighinea și Smail-efindis la Udriu, la împ ăratul și la
veziriul, mutându-s-mp ărățiia atunci acolo, cum că au gătit pre șfed. (NL
630/18-20) > precum c ă (E, G, M, Mihail)/ precum (P)
g. Au dzis cum că-i greșit. (NL 675/1) > cum (B)

5.2.1.3.2. Mai puțin întâlnit ă este situa ția în care cum că este înlocuit prin că. Este de
regulă opțiunea lui M ăzăreanu, în rare cazuri și Ioasaf Luca sau Sion operând aceea și modifi-
care.
(20) a- Acești boiari pârâia pe o ma ștehă a lor la Dumitra șco-vodă, zicând
cum că
ar fi rămas mulți bani de la tatul lor . (NL 292/15-17) > că (C, D, M, P)
b. Dzicând cum că au făcut vicleșug, de au viclenit înp ărățiia și au învoit cre ș-
tinilor . (NL 846/6-8) > că (M, P)
c. Iar în scurt ă vreme au și sosit veste de la soltanul la sarascheriul […] cum
că vin de la Minih agiutori . (NL 800/8-10) > că (M, P)

182
d. L-au pârât la veziriul Gin Ali-pa șa cum că iaste hain. (NL 656/5-6) > îld.
„cum că”, „zicând că” (M, P)
e. Au început a agiunge cu clevete asupra lui Dumitra șco-vodă, cum că nu
iaste bine s ă fie domn vecinic . (NL 555/17-556/2) > îld. „ cum că”, „zicând că”
(B, E, V, M, P, Mihail)
Uneori, Sion și Ioasaf Luca îl modific ă și ei pe cum că, dar opteaz ă pentru al ți com-
plementizatori:
(21) a. Deci dacă înțelesă
Duca-vod ă cum c -au fugit boiarii . (NL 421/19-20) >
precum c ă (B, C)/ Înștiințându-să Duca voevoda că i-au fugit atâ ța boeri în
Țara Ungureasc ă (M, P)
b. Au tăinuit și au făcut veselie marie, cum că au bătut turcii pre moscali la
Hotin . (NL 818/6-7) > îld. „ cum că”, „zicând că” (B, C, E, G, V, Mihail)/ cum
(D)/lipsește fragmentul în M, P
Tendința lui Măzăreanu de a-l folosi pe cum că drept un fel de marcator al coeren ței
discursive reiese și din exemplul urm ător, în care dou ă completive prepozi țional coordonate
copulativ sunt modificate dup ă tiparul discutat mai sus ( supra , 4.1.4.1., punctul c):
(22) De s-or apuca boiarii s ă facă zapis
la mâna viziriului cum că n-or vini
poghiiazuri s ă strâce țara și domnie va tr ăi cu pace în Ia și. (NL 237/17-238/2)
> precum c ă (D, E)/ De să vor apuca boerii cu zapis că n-or veni poghiiazuri
să strâce țara și cum că domnie va tr ăi… (M, P)
Considerăm că aceste exemple în care cum că este înlocuit prin că nu contrazic ten-
dința pe care am observat-o și discutat-o mai sus, de spec ializare a complementizatorului cum
că pentru exprimarea, în discursul raportat, a informa ției preluate prin alte sim țuri în afar ă de
văz. Cele 7 exemple (ultimul nu este propriu-zis o substitu ție, ci doar o rea șezare dup ă un alt
tipar) sunt pu ține în compara ție cu cele aproape 60 de exemple în care fie că este înlocuit prin
cum/cum c ă/precum/precum c ă (noi am ilustrat acest fenomen doar cu 34 de exemple), fie
cum că este înlocuit prin unul di n sinonimele sale sau r ămâne neschimbat, fie
cum/precum/precum c ă sunt înlocuite prin cum că.

183
Precum c ă apare doar de dou ă ori în textul neculcean și este înlocuit în copiile ulteri-
oare fie prin că, fie prin cum că:
(23) Decii s-au apucat chize ș
la Poartă solul Inglezului, precum c ă va iscăli craiul
Avgust și toată recepospolita. (NL 401/5-6) > cum că (C, D, M, P)/ că (Mihail)
(24) Au pârât pe veziriul, precum c ă s-au agiuns cu moscalii . (NL 628/11-12) > Au
pârât pe veziriul, zicând că s-au agiuns cu moscalii (M, P)

5.2.2. CUM DE
5.2.2.1. Morfosintaxa complementizatorului cum de
În complementizatorul compus cum de , primul element, cum, păstrează ceva din va-
loarea lui relativ-interogativ ă, fiind diferit de componentul cum din complementizatorul
compus cum că. Aceasta explic ă și de ce este specializat pentru a transpune în vorbirea indi-
rectă enunțurile interogative par țiale. Tot aceasta explic ă și de ce al doilea element, de, poate
fi omis dup ă aceleași verbe fără a se schimba semantica întregii construc ții:
(25) Mă mir
cum încape acest lucru. (MDN 41/33-34)
(26) Cum au mai r ămas om tr ăitor în tine, de mare minune iaste . (NL 292/3-4); în
copiile datorate lui M ăzăreanu, cum este înlocuit prin cum de .
Pe structura lui Rizzi (1997), acest cum se poziționează diferit de cum din comple-
mentizatorul compus cum că. Astfel, fiind conjunc ție, cum din cum că ocupa ini țial capul
Forțăș, ulterior sudându-se cu cel ălalt element, că, în acela și cap, For țăș sau Finitș (avem în
vedere situa ția limbii vechi, în care complementizatorii par s ă nu ocupe o pozi ție stabilă în
cadrul domeniului complementizatorului, precum și opiniile diferite care plaseaz ă comple-
mentizatorii actuali în capuri diferite: Stan 2007 – în For țăș, Hill 2004 – în Finitș). Cum din
cum de , fiind adverb relativ, se plaseaz ă în poziția [Spec, For ță] și, din aceast ă poziție, nu se
poate combina cu un alt complementizator. Acest argument, precum și faptul că de poate lipsi
din construc ție, pe când cum nu, ne conduce spre concluzia c ă de nu poate fi complementiza-
tor, ci este mai degrab ă o particul ă fă
ră statut conjunc țional, desemantizat ă. Mai mult, cum de
poate apărea și la inițiala unei propozi ții principale exclamative, cele dou ă elemente compo-
nente având acela și comportament:

184
(27) Cum (de) nu m-am gândit la asta!
O altă soluție ar fi să presupunem o structur ă cu elipsă, de tipul:
(28) Mă întreb cum s-a întâmplat/se face de nu m-am gândit la asta.
Lăsăm deschis ă interpretarea structurii interne a complementizatorului cum de , însă
cert este c ă elementul cum are alt statut decât elementul cum din complementizatorul compus
cum că.

5.2.2.2. Inventarul de structuri completive
Din moment ce complementizatorul cum de transpune în vorbire indirect ă interogații
parțiale, este de a șteptat ca el s ă nu introduc ă decât completive direct e. Verbele care admit
construcția cu acest complementizator sunt urm ătoarele:

• a se mira:
(29) Mă mir
cum de doo feluri de tunsuri au luat ardeleni no ștri de la râmleni.
(MDN 47/33-34)
• a zice:
(30) Dzice-va neștine: dar cum de -au lăsat cei de pre urm ă împărați … (MDN
51/27-28)2

5.2.3. Concluzii par țiale
Singurii complement izatori cu adev ărat compu și sunt cum că și cum de , cu mențiunea
că, în cele dou ă compuse, elementul cum nu are acela și statut morfologic. Cum că se poate
asocia și cu conjunctivul, nu doar cu indicativul, la fel ca și elementele din care este compus:
cum și că.

2 Exemplul (30) prezint ă vorbire direct ă legată, fiind deci la limita dintre subordonare și parataxa a dou ă propo-
ziții principale.

185
6. Tablou final al complementizatorilor din limba român ă veche

În urma analizei pe care am întreprins-o, putem stabili inventarul final al complemen-
tizatorilor din limba român ă veche:
a) complementizatori simpli:
a) că – se poate asocia cu indicativul, condi ționalul și conjunctivul;
b) ca – se asociaz ă în principal cu conjunctivul, dar putea ap ărea și cu indica-
tivul viitor, în special atunci câ nd avea sens final (Avram 1960: 106);
c) de – se asociaz ă cu indicativul, îns ă, cu statut de complementizator, apare
doar atunci când introduce predicative suplimentare sau când ajut ă la
transpunerea enun țurilor interogative tota le în vorbire indirect ă. În celelalte
cazuri, de este conjunc ție coordonatoare;
d) cum – sinonim par țial cu că, se asociaz ă, ca și acesta, atât cu indicativul,
cât și cu conjunctivul;
e) dacă – folosit foarte rar pentru introducerea interogativelor totale transpuse
în vorbire indirect ă
f) căci – folosit la fel de rar, este sinonim în toate utiliz ările cu complementi-
zatorul că.
b) complementizatori compu și:
• cum că, cu variantele precum că, pe cum că – se poate combina atât cu in-
dicativul, cât și cu conjunctivul
• cum de – se poate combina doar cu indica tivul, transpunând în vorbire in-
directă enunțuri exclamative.
• cum (…) ca – variant ă fie a lui ca, fie a lui cum utilizat cu conjunctivul, se
asociază ca și acestea doar cu conjunctivul

186
7. Concluzii

În analiza complementizatorilor, ne-am bazat în principal pe dou ă teorii. Am conside-
rat toate complementele propozi ționale, conform lui Arsenijevi ć (2009), Kayne (2008),
Roussou (2010), Manzini și Savoia (2011), drept un tip specia l de relative. Aceasta confirm ă
teorii mai vechi și este în acord cu etimologia comple mentizatorilor: pronume sau adverbe
relative.
Am adoptat, în interpretarea fenomenelor de topicalizare a diverselor elemente din
subordonat ă, precum și în interpretarea complementizatorilor compu și, teoria lui Rizzi
(1997), conform c ăreia există un domeniu al comple mentizatorului, împ ărțit în două sisteme:
Forță-Finit și Topic-Focus. Fiecare dintre aceste sisteme are dou ă capuri func ționale: For țăș și
Finitș, respec tiv Topicș și Focusș. Complementizatorii tipici ocup ă poziția Forțăș.
Pentru limba român ă, Hill (2002a, 2004), a ajuns la concluzia c ă Finitș este capul
ocupat de complementizatori, iar elem entele de tip Topic sau Focus ocup ă o poziție în interi-
orul proiec ției GFlex. Stan (2007) este îns ă de părere că e i s u n t î n F o r țăș. Limba român ă
veche prezint ă o oscilație la acest nivel, complement izatorii ocupând când un cap, când pe
celălalt. Acest comportament explic ă exemplele de topicalizare a unor elemente din subordo-
nată în fața complementizatorilor sau lip sa acestora atunci când necesit ățile sintactice o im-
pun, cum este cazul absen ței lui ca în condițiile neadiacen ței dintre cele dou ă verbe. Ipoteza
lui Hill (2002a, 2004) nu se sus ține astfel în ce prive ște limba român ă veche.
În ce prive ște complementizatorul că, nu putem decât s ă remarcăm că, și în limba ve-
che, era cel mai r ăspândit complementizator, introducân d toate tipurile de complemente
propoziționale.
În cazul lui să am argumentat c ă, atât diacronic, cât și sincronic, el este o simpl ă parti-
culă de natură afixală, făcând parte integrant ă din complexul verbal, al ături de clitice, nega ție
și semiadverbe. F ără a lua o pozi ție fermă, am arătat că au fost propuse mai multe etimologii
pentru să, dintre care cea care ar expli ca cele mai multe fapte de limb ă legate de aceast ă
particulă este lat. sic > rom. să. Istoric vorbind, conjunctivul românesc din subordonate vine
dintr-o structur ă latineasc ă paratactic ă, de tipul rogo uenias , un argument destul de solid
împotriva valorii conjunc ționale atunci când verb ul subordonat este adia cent verbului regent.
Din punct de vedere sincronic, teste de constituen ță, cum ar fi coordonarea, posibilita-
tea combin ării cu elemente relative, gruparea sa al ături de verb ori de câte ori conjunctivul

187
este introdus de o conjunc ție, faptul c ă intră în structura unor forme perifrastice de viitor ( am
să plec , va să vină), precum și faptul c ă subordonatele în care să ocupă poziție inițială nu
apar de regul ă în antepozi ție sunt argumente clare împotriva unui statut de complementizator.
În ce prive ște argumentele aduse pentru statutul de complementizat or (caracterul s ău
invariabil, apari ția lui ca centru al subordonatei, pozi ția cea mai la stânga, înaintea cliticelor,
negației și semiadverbelor, imposibilitatea apari ției în construc ții în care verbul urc ă în pozi-
ția Comp), s-au adus contraargumente la fel de solide, care ofer ă explicații de altă natură
pentru presupusele tr ăsături de complementizator.
În cazul lui de, am argumentat c ă există două grupe de valori pe care acesta le actuali-
zează: din valoarea temporal ă derivă valorile condi țională, concesiv ă și cauzală, în timp ce,
din valoarea coordonatoare, deriv ă valorile final ă și consecutiv ă, statutul de complementiza-
tor, precum și, posibil, valoarea relativ ă. Această împărțire corespunde atât comportamentului
său sintactic, cât și echivalen țelor care se stabilesc între de și dacă, pentru prima grup ă de
valori, și între de și și, pentru a doua grup ă de valori.
De se comport ă ca o conjunc ție coordonatoare și atunci când i se aplic ă testele sintac-
tice care disting între subordonare și coordonare. Astfel, de nu poate ap ărea pe primul loc în
răspunsurile la întreb ări, nu admite antepunerea propozi ției pe care o introduce, nu se asocia-
ză cu semiadverbe, nu se poate combina cu conjunc ții coordonatoare, nu admite focalizarea
propoziției pe care o introduce, nu intr ă în construc ții analitice, iar informa ția din propozi ția
pe care o introduce este afirmat ă, nu presupus ă.
Spre deosebire de o conjunc ție coordonatoare tipic ă, nu apare în construc ții simetrice
și nu se combin ă cu elemente de la nivelul propozi ției.
Singurul lucru care l-ar putea apropia de conjunc țiile subordonatoare este faptul c ă
admite extragerea din propozi ția pe care o introduce, dar și unele conjunc ții coordonatoare
admit extragerea.
Din punct de vedere sintactic, de se comport ă așadar ca o conjunc ție coordonatoare,
numai că tipul de rela ție pe care îl stabile ște este o rela ție de coordonare asimetric ă. Seman-
tic, de, ca și de altfel, poate media di verse raporturi, de natur ă atât circumstan țială, cât și
necircumstan țială. Preluând terminologia și cadrul multimodular propus în Yuasa și Sadock
(2002), îi putem atribui lui de o relație de pseudo-subordonare .
Cum este un complementizator care nu apare de cât în contexte în care poate actualiza
o valoare eviden țial-citațională. În astfel de contex te, este sinonimul lui că. Se poate construi
atât cu indicativul, cât și cu conjunctivul, o utilizare special ă a lui fiind ca marc ă redundant ă a
evidențialității, pe lâng ă un prezumtiv-conjunctiv.

188
Dacă este folosit foarte rar, unul dintre motive fiind c ă îl avea drept concurent în
această postură pe de. Un alt motiv este faptul c ă limba exprima adesea valoarea interogativ ă
prin inversiunea verbului cu subiectul.
În ce prive ște complementizatorii compu și, am arătat că doar cei construi ți cu indica-
tivul sunt în realitate compu și. Ca urmare a statutului pe care i l-am acordat lui să, nu vom
avea ca (…) să, cum (…) s ă, că (…) să etc., ci complementizatori simpli asocia ți conjunctivu-
lui. Din aceast ă perspectiv ă, ca din ca (…) să este acela și ca din construc ția cu indicativul
viitor.
Singurii complement izatori compu și sunt, așadar, cum că și cum de . Statutul elemen-
tului cum din cei doi complementizatori este îns ă diferit: în cum că, cum este conjunc ție, în
cum de , cum este adverb relativ.
Am urmărit în copiile ulterioare cronicii lui Neculce și în cele ulterioare Istoriei Stol-
nicului Cantacuzino substitu țiile de complementizatori aplicate de copi ști. În felul acesta, am
putut identifica tendin ța de specializare a complementizatorului cum că pentru vorbirea indi-
rectă, pentru transmiterea informa țiilor preluate din di verse surse. Tendin ța aceasta, corobora-
tă cu transferarea valorii eviden țiale de la prezumtivul-conj unctiv la prezumtivul-condi țional,
a putut da na ștere unor contexte în care cum că s-a asociat cu acest prezumtiv-condi țional
evidențial. Prin urmare, cum că a acumulat și valoare de marc ă a eviden țialității, valoare cu
care apare exclusiv în român ă contemporan ă, chiar și atunci când se asociaz ă cu un indicativ
perfect compus.
Inventarul de complementizatori din limba român ă veche (secolul al XVI-lea – seco-
lul al XVIII-lea) se prezint ă mult mai bogat decât cel din limba actual ă atât prin elemente
specifice (complementizatorii cum și precum ), precum și prin posibilit ăți combinatorii pe care
româna contemporan ă nu le mai posed ă: ca + viitor, cum că + conjunctiv, cum ca + conjunc-
tivul. De asemenea, se observ ă o anumit ă concuren ță între complementizat ori, ceea ce duce la
specializarea lor.

189
Bibliografie

Surse
AB – Istoria Țării Române ști de la octombrie 1688 pân ă la martie 1717 (Cronica ano-
nimă despre Brâncoveanu), în Cronicari munteni , vol. II, edi ție îngrijită de Mihail Gregorian,
studiu introductiv de Eugen St ănescu, Bucure ști, Editura pentru Literatur ă, 1961, 275-352.
AC – Istoriia Țării Rumâne ști de când au desc ălecat pravoslavnicii cre știni (Anoni-
mul Cantacuzinesc), în Cronicari munteni , vol. I, edi ție îngrijită de Mihail Gregorian, studiu
introductiv de Eugen St ănescu, Bucure ști, Editura pentru Literatur ă, 1961, 81-224.
AS – Acte și scrisori din arhivele ora șelor ardelene (Bistri ța, Brașov, Sibiu) , în Nico-
lae Iorga, Documente privitoare la istoria românilor , volumul XV al colec ției „Hurmuzaki”,
partea II, 1601-1825, Bucure ști, 1913, 779-1685.
CV – Varlaam, Opere. Răspunsul împotriva catihismului calvinesc , ediție critică, stu-
diu filologic și studiu lingvistic de Mirela Teodorescu, Bucure ști, Minerva, 1984.
DÎR – Chivu Gheorghe, Magdale na Georgescu, Magdalena Ioni ță, Alexandru Mare ș
și Alexandra Roman-Moraru, Documente și însemnări române ști din secolul al XVI-lea ,
București, Editura Academiei, 1979.
IȚR – Constantin Cantacuzino Stolnicul, Istoria Țărâi Rumâne ști, ediție critică de
Damaschin Mioc, studiu intr oductiv de Damaschin Mioc și Eugen St ănescu, Bucure ști, Editu-
ra Academiei Române, 1991, 57-122.
MDN – Miron Costin, De neamul moldovenilor , în Miron Costin, Opere , vol. II, edi-
ție critică îngrijită de P. P. Panaitescu, Bucure ști, Editura pentru Literatur ă, 1965, 9-52
ML – Miron Costin, Letopisețul Țărâi Moldovei de la Aaron-Vod ă încoace , în Miron
Costin, Opere , vol. I, edi ție critică îngrijită de P. P. Panaitescu, Bucure ști, Editura pentru
Literatură, 1965, 3-214.
NIL – Ion Neculce, Cronica lui Ion Neculce copiat ă de Ioasaf Luca. Manuscrisul
«Mihail» , ediție de Zamfira Mihail și Paul Mihail, Bucure ști, Litera, 1980.
NL – Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija-Vod ă până la a doua
domnie a lui Constantin Mavrocordat , în Ion Neculce, Opere , ediție critică și studiu introduc-
tiv de Gabriel Ștrempel, Bucure ști, Minerva, 1982, 195-861.
NO – Ion Neculce, O samă de cuvinte , în Ion Neculce, Opere , ediție critică și studiu
introductiv de Gabriel Ștrempel, Bucure ști, Minerva, 1982, 161-193.

190
PE – Întrebarea cre știnească. Prefață (Coresi), Tetraevanghel. Epilog (Coresi), Tâl-
cul evangheliilor. Epilog (Coresi), Molitvenic. Prefa ță (Coresi), Psaltire româneasc ă. Epilog
(Coresi), Psaltirea slavo-român ă. Epilog (Coresi), Evanghelie cu înv ățătură. Prefață (Co-
resi), Palia de la Or ăștie. Prefață, în Ion Ghe ție (coord.), Texte române ști din secolul al XVI-
lea, București, Editura Academiei, 1982, 555-571.
RG – Începătura istoriii vie ții luminatului și preacre știnului Domnului Țării Rumâ-
nești, Io Costandin Brâncoveanu Basarab-Voievod, d ă când Dumnezeu cu domniia l-au
încoronat, pentru vremile și întâmpl ările ce în p ământul acesta în zilele M ării-Sale s-au
întâmplat (Cronica lui Ra du Greceanu), în Cronicari munteni , vol. II, edi ție îngrijită de Miha-
il Gregorian, studiu introductiv de Eugen St ănescu, Bucure ști, Editura pentru Literatur ă,
1961, 7-272.
RP – Radu Popescu, Istoriile domnilor Țărâi Rumâne ști, în Cronicari munteni , vol. I,
ediție îngrijită de Mihail Gregorian, studi u introductiv de Eugen St ănescu, Bucure ști, Editura
pentru Literatur ă, 1961, 225-576.
SB – Scrisori de boieri , în Nicolae Iorga, Scrisori de boieri, scrisori de domni , ediția a
2-a, Vălenii de Munte, A șezământul Tipografic „Datina Româneasc ă”, 1925, 9-148.
SD – Scrisori de domni , în Nicolae Iorga, Scrisori de boieri, scrisori de domni , ediția
a 2-a, Vălenii de Munte, A șezământul Tipografic „Datina Româneasc ă”, 1925, 149-311.
SN – Nicolae Iorga, Scrisori de negustori , București, [s.n.], 1925.
UL – Grigore Ureche, Letopisețul Țărâi Moldovei , ediție îngrijit ă, studiu introductiv,
indice și glosar de P. P. Panaitescu, Bucure ști, Editura de Stat pentru Literatur ă și Artă,
[1955], 55-209.

Lucrări citate
AIKHENVALD, Alexandra Y. (2004) – Evidentiality , New York, Oxford University
Press.
AIKHENVALD, Alexandra Y. și R. M. W. DIXON (eds.) (2003) – Studies in
Evidentiality , Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins.
AMMANN, Andreas și Johan VAN DER AUWERA (2 004) – „Complementizer-
headed main clauses for volitional moods in the languages of South-Eastern Europe: A
Balkanism?”, în Olga Mišeska Tomi ć 2004: 293-314.
ARMSTRONG, E. C. (1936) – „SI < SIT”, Modern Language Notes , 51,
nr. 1, 68.

191
ARSENIJEVI Ć, Boban (2009) – „Clausal comple mentation as relativization”, Lingua ,
119, 39-50.
AVRAM, Andrei (1999) – „Distribu ția și evoluția lui suppose «dacă» din pidginurile
și creolele cu baz ă engleză», Studii și cercetări lingvistice , L, nr. 1, 169-180.
AVRAM, Mioara (1957) – „Observa ții asupra coordon ării”, în Graur 1956-1957,
II: 151-159.
AVRAM, Mioara (1960) – Evoluția subordon ării circumstan țiale cu elemente con-
juncționale în limba român ă, București, Editura Academiei.
AVRAM, Mioara (1997) – Gramatica pentru to ți, ediția a II-a rev ăzută și adăugită,
București, Humanitas.
BALDI, Philip (ed.) (1894), Papers from the XIIth linguistic sym posium on Romance
Languages , Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins.
BARBU, Ana-Maria (1999), –„Complexul verbal”, Studii și cercetări lingvistice , L,
nr. 1, 39-84.
BARBU, N. I. (1951) – „«S ă», semn distinctiv al subjonctivului în limba român ă”,
Buletin științific, Secțiunea de știința limbii, literatur ă și arte , I, nr. 1-2, 55-62.
BLINKENBERG, Andreas (1970) – „ Si en français. Parataxe et hypotaxe”, în Rosetti
și Reinheimer-Rîpeanu 1970-1971: 583-589.
BONFANTE, Giuliano (1942) – „The Romance desiderative se”, PMLA, 57, nr. 4,
930-950.
BOWERS, Frederick (1968) – „Englis h complex sentence formation”, Journal of
Linguistics , 4, nr. 1, 83-88.
BRESNAN, Joan Wanda (1972) – Theory of Complementation in English Syntax ,
Massachusetts, Massachusetts In stitute of Technology (tez ă de doctorat).
BRIL, Isabelle (ed.) (2010) – Clause linking and Clause Hi erarchy: Syntax and
Pragmatics , Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins.
BRIL, Isabelle și Georges REBUSCHI (2006) – „C oordination, subordination et co-
jonction: faits linguistiques et concepts”, Faits de langues , 28, 7-20.
CALBOLI, Gualtiero (ed.) (1989) – Subordination and other topics in Latin.
Proceedings of the Third Colloquium on Latin Linguistics, 1-5 April 1985 , Amsterdam/Phil-
adelphia, John Benjamins.
CAPIDAN, Th. (1941) – „Sur «s ă» avec le subjonctif en roumain”, în Capidan și
Caracostea 1941: 100-102.

192
CAPIDAN, Th. și D. CARACOSTEA (red.) (1941) – Langue et littérature. Bulletin
de la section littéraire , vol. I, Bucure ști, Academia Român ă, Monitorul Oficial și Imprimerii-
le Statului.
CĂLĂRAȘU, Cristina (1987) – Timp, mod, aspect în limba român ă în secolele al
XVI-lea – al XVIII-lea , București, Tipografia Universit ății București.
CHOMSKY, Noam (1997 (1995)) – The Minimalist Program , third printing, Cam-
bridge/London, The MIT Press.
CIPARIU, Timoteu ([1855] MDCCCLV) – Compendiu de gramat eca limbei romane ,
Blasiu, Tipariulu Sem. Diecesanu.
CORNILESCU, Alexandra (1996) – Concepts of Modern Grammar . A Generative
Grammar Perspective , București, Editura Universit ății din Bucure ști.
CORNILESCU, Alexandra (2000) – „The double subject cons truction in Romanian”,
în Virginia Motapanyane 2000: 83-133.
CORNILESCU, Alexandra (2003) – Complementation in English. A Minimalist
Approach , București, Editura Universit ății din Bucure ști.
COTEANU, I. (1994) – „ Se condițional în româna veche”, Studii și cercetări lingvis-
tice, XLV, nr. 1-2, 31-32.
CRĂCIUN, Ioachim și Aurora ILIE Ș (1963) – Repertoriul manuscriselor de cronici
interne, sec. XVI-XVIII, privind istoria României , București, Editura Academiei Române.
CULICOVER, Peter W. și Ray JACKENDOFF (1997) – „Semantic subordination
despite syntactic coordination”, Linguistic Inquiry , 28, nr. 2, 195-217.
DAN, Dimitrie (1911) – „Arh imandritul Vartolomei M ăzereanu. Schi ță biografic ă și
bibliografic ă”, Analele Academiei Române , Memoriile sec țiunii literare, seria II, tom XXXIII,
243-345.
DENDALE, Patrick și Liliane TASMOWSKI (1994) – „P résentation. L’évidentialité
ou le marquage des sources de savoir”, Langue française , 102, nr. 1, 3-7.
DENSUSIANU, Ovid (1961) – Istoria limbii române , vol. II, edi ție îngrijit ă de prof.
univ. J. Byck, Bucure ști, Editura Științifică.
DIACONOVICI LOGA, Constantin (1822) – Gramatica româneasc ă pentru îndrep-
tarea tinerilor , Buda, Crăiasca tipografie a Universite ții Ungarii.
DIK, Simon C. (1997) – The Theory of Functional Grammar. Part 2: Complex and
Derived Constructions , Berlin/New York, Mouton de Gruyter.
DIMITRESCU, Florica (coord.) (1978) – Istoria limbii române: fonetic ă, morfosinta-
xă, lexic , București, Editura Didactic ă și Pedagogic ă.

193
DIXON, R. M. W. (2006) – „Complement clau ses and complementation strategies in
typological perspective”, în Dixon și Aikhenvald 2006: 1-48.
DIXON, R. M. W. și Alexandra Y. AIKHE NVALD (eds.) (2006) – Complementa-
tion. A Cross-Li nguistic Typology , Oxford, Oxford Universtiy Press.
DOBROVIE-SORIN, Carmen (1989) – „Emp loi du subjonctif et structure de la
proposition en roumain”, Revue des langues romanes , 93, nr. 2, 373-400.
DOBROVIE-SORIN, Carmen (1994) – The Syntax of Romanian. Comparative Studi-
es in Romance , Berlin/New York, Mouton de Gruyter.
DRAGOȘ, Elena (1995) – Elemente de sintax ă istorică româneasc ă, București, Editu-
ra Didactic ă și Pedagogic ă.
DRAȘOVEANU, D. D. (1968) – „Observa ții asupra cuvintelor rela ționale”, Cercetări
de lingvistic ă, XIII, nr. 1, 19-32.
DRAȘOVEANU, D. D. (1977) – „Coordona rea/subordonarea – o viziune dihotomi-
că”, Cercetări de lingvistic ă, XXII, nr. 1, 27-32.
DRAȘOVEANU, D. D. (1990) – „C onjunctiv vs. conjunctiv”, Cercetări de lingvisti-
că, XXXV, nr. 2, 133-137.
DRĂGANU, N. (1923) – „Conjunc țiile de și dacă (Un capitol de sintax ă româneas-
că)”, Dacoromania , III, 251-284.
DRĂGANU, N. (1924-1926) – „Iar ăși de și dacă (Răspuns dlui Al. Rosetti)”,
Dacoromania , IV, 916-922.
DSL – BIDU-VR ĂNCEANU, Angela, Cristina C ĂLĂRAȘU, Liliana IONESCU-
RUXĂNDOIU, Mihaela MANCA Ș și Gabriela PAN Ă DINDELEGAN, Dicționar de științe
ale limbii , ediția a 2-a, Bucure ști, Nemira, 2005.
DUBINSKY, Stanley și Kemp WILLIAMS (1995) – „Recategorization of
prepositions as complementizers: the case of temporal prepositions in English”, Linguistic
Inquiry , 26, nr. 1, 125-137.
ELSON, Mark J. (1994) – „Slavic infl uence on the organization of Romanian
conjugation”, Indiana Slavic Studies , 7, 27-35.
ERNOUT, Alfred și François THOMAS (1959) – Syntaxe latine , 2e édition, Paris,
Klincksieck.
ERNOUT, Alfred și Alfred MEILLET (2001) – Dictionnaire étymologique de la
langue latine. Histoire des mots , retirage de la 4e édition augmentée d’additions et de
corrections par Jacques A ndré, Paris, Klincksieck.

194
EUSTATIEVICI BRA ȘOVEANUL, Dimitrie (1757) – Gramatica rumâneasc ă 1757.
Prima gramatic ă a limbii române , ediție, studiu introductiv și glosar de N. A. Ursu, Bucu-
rești, Editura Științifică, 1969.
FARKAS F., Donka (1984) – „Subjunctive complements in Rumanian”, în Baldi
1984: 355-372.
FARKAS F., Donka (1988) – „On the morpho- syntax of subjunctive clauses in Ro-
manian”, în Tasmowsky-de Ryck 1988: 7-18.
FARKAS F., Donka (1996) – „Word order in Romanian subjunc tive clauses”, în
Schiller, Steinberg și Need 1996: 87-101.
FOULET, L. (1927) – „«Si m’aït Dieus» et l’ordre des mots”, Romania , LIII,
301-324.
FRAJZYNGIER, Zygmunt (1984) – „On the origin of say and se as complementizers
in Black English and English-based Creoles”, American Speech , 59, nr. 3, 207-210.
FRAJZYNGIER, Zygmunt și Robert JASPERSON (1991) – „ That-clauses and other
complements”, Lingua , 83, 133-153.
FRÂNCU, Constantin (1970) – „Conjunctivul perfect românesc. Privire diacronic ă”,
Studii și cercetări lingvistice , XXI, nr. 2, 205-227.
FRÂNCU, Constantin (2000) – Conjunctivul românesc și raporturile lui cu alte mo-
duri, Iași, Casa Editorial ă Demiurg.
FRÂNCU, Constantin (2009) – Gramatica limbii române vechi , Iași, Casa Editorial ă
Demiurg.
FRIEDMAN, Victor A. (1997) – „On the number of paradigms in the Romanian
presumptive mood (modul prezumtiv)”, Studii și cercetări lingvistice , XLVIII, nr. 1-4,
173-179.
FRIEDMAN, Victor A. (2003) – „Evidentiality in the Balkans with special attention
to Macedonian and Albanian”, în Aikhenvald și Dixon 2003: 189-218.
FUGIER, Huguette (1989) – „ Quod , quia, quoniam et leurs effets textuels chez
Ciceron”, în Calboli 1989: 91-119.
GALR – Gu țu Romalo, Valeria (coord.), Gramatica limbii române , București, Editura
Academiei Române, 2008.
GBLR – Pan ă Dindelegan, Gabriela (coord.), Gramatica de baz ă a limbii române ,
București, Univers Enciclopedic Gold, 2010.
GERHARDT, Ernst, Martin-D ietrich GLEßGEN, Christ ian SCHMITT, Wolfgang
SCHWEICKARD (eds.) (2008) – Romanische Sprachgeschich te: Ein internationales

195
Handbuch zur Geschichte der ro manischen Sprachen/H istoire linguistique de la Romania:
Manuel international d’histoire linguistique de la Romania , vol. 3, Berlin, Walter de
Gruyter.
GGIC – Renzi, Lorenzo, Giampaolo Salvi și Anna Cardinaletti (a cura di), Grande
grammatica italiana di consultazione , I-III, Il Mulino, Bologna , 1989 (1988), 1991, 1995.
GHEȚIE, Ion (1961) – „Observa ții asupra folosirii conjunc țiilor subordonatoare cir-
cumstanțiale în graiurile dacoromâne”, Fonetică și dialectologie , III, 151-176.
GHEȚIE, Ion (1963) – „ Și, semn al conjunctivului în graiul cri șean”, Limba român ă,
XII, nr. 3, 247-260.
GHEȚIE, Ion (1965) – „Din nou despre și, semn al conjunctivul ui în graiul cri șean”,
Studii și cercetări lingvistice , VI, nr. 5, 605-609.
GHEȚIE, Ion (1967) – „Un hapax legomenon în Codicele Sturdzan: și = (să)”, Limba
română, XVI nr. 2, 191-195.
GHEȚIE, Ion (coord.), Gheorghe CHIVU, Mariana COSTINESCU, Constantin
FRÂNCU, Alexandra ROMAN-MORARU , Mirela TEODORESCU (1997) – Istoria limbii
române literare. Epoca veche (1532-1780) , București, Editura Academiei Române.
GLDS – Traité complet de la langue franç aise. Grammaire Larousse du XXe siècle ,
avec la collaboration de Félix Gaiffe, Ernest Maille, Ernest Breuil, Simone Jahan, Léon
Wagner, Madeleine Marijon, Pari s, Librairie Larousse, 1936.
GLR – Graur, Al. (coord.), Gramatica limbii române , București, Editura Academiei,
1966.
GOLDSMITH, John (1989) – „The compleme ntizer signature”, în Kirschner și
Decesaris 1989: 115-128.
GOLESCUL, Iordache (1840) – Băgări de seam ă asupra canoanelor gram ăticești,
București, Tipografia lui Eiad.
GRAUR, Al. (1956) – „Pentru o sintax ă a propozi țiilor principale”, în Graur 1956-
1957, I: 121-139.
GRAUR, Al. (1956-1957) – Studii de gramatic ă, vol. I, II, Bucure ști, Editura Acade-
miei Române.
GRECU, Victor V. (2004) – Istoria limbii române , Cluj-Napoca, Scientia.
GROSU, Alexander, și Julia HORVATH (1984) – „The GB theory and raising in
Rumanian”, Linguistic Inquiry , 15, nr. 2, 348-353.
GURUIANU, Viorel Vasile (2007) – Sintaxa textelor române ști originale din secolul
al XVI-lea , vol. II, Bucure ști, Editura Universit ății din Bucure ști.

196
GUȚU ROMALO, Valeria (1968) – Morfologie structural ă a limbii române , Bucu-
rești, Editura Academiei.
GÜLDEMANN, Tom și Manfred VON RONCADOR (2002) – Reported Speech:
A Meeting Ground for Different Linguistic Domains , Amsterdam/Philadelphia, John Ben-
jamins.
HAEGEMAN, Liliane (ed.) (1997) – Elements of Grammar. Handbook in Generative
Syntax , Dordrecht/Boston/London, Kluwer Academic.
HAIMAN, John și Sandra A. THOMPSON (1988) – Clause Combining in Grammar
and Discourse , Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins.
HAßLER, Gerda (2002) – „Evidentiality and reported speech in Romance languages”,
în Tom Güldemann și Manfred von Roncador 2002: 143-172.
HAZY, Ștefan (1966) – „Note sintactice”, Limba român ă, XV, nr. 1, 103-106.
HERMAN, Jozsef (1989) – „ Accusativus cum infinitivo et subordonnée à quod , quia
en latin tardif – nouvelles remarques sur un vieux problème”, în Calboli 1989: 133-152.
HIGGINS, F. R. (1992) – „ And as if in English”, în Tasmowski și Zribi-Hertz
1992: 273-283.
HILL, Virginia (2002a) – „Complementi zer phrases (CP) in Romanian”, Rivista di
Linguistica , 14, nr. 2, 223-248.
HILL, Virginia (2002b) – „Adhering Focus”, Linguistic Inquiry , 33, nr. 1, 164-172.
HILL, Virginia (2004) – „On left periphery and focus”, în Mišeska Tomi ć
2004: 339-354.
HILL, Virginia și Olga Mišeska Tomi ć (2009) – „A typol ogy of subjunctive
complements in Balkan languages”, Bucharest Working Papers in Linguistics , XI, nr. 1,
197-208.
HODIȘ, Viorel (1988) – „Vehicularea informa ției lingvistice”, Cercetări de lingvisti-
că, XXXIII, nr. 2, 99-110.
HOPPER, Paul J. și Elizabeth Closs TRAUGOTT (2008) – Grammaticalization , se-
cond edition, fourth printing, Cambri dge, Cambridge University Press.
HRISTEA, Theodor (coord.) (1984) – Sinteze de limba român ă, ediția a treia rev ăzută
și din nou îmbog ățită, București, Albatros.
ILIESCU, Maria (1960) – „O construc ție popular ă latineasc ă: propoziția completiv ă
cu conjunctivul f ără conjuncție”, Studii clasice , II, 331-336.
ILIESCU, Maria (1961) – „Observa ții asupra evolu ției propozi țiilor completive intro-
duse prin ut și ne”, Studii și cercetări lingvistice , XII, nr. 4.

197
ILR – Rosetti, Al., B. Cazacu și I. Coteanu, Istoria limbii române , 2 volume, Bucu-
rești, Editura Academiei, 1965-1969.
IORDAN, Iorgu (1956) – Limba român ă contemporan ă, București, Editura Ministe-
rului Învățământului.
IVĂNESCU, G. (1980) – Istoria limbii române , Iași, Junimea.
JOHANNESSEN, Janne Bondi (1998) – Coordination , New York/Oxford, Oxford
University Press.
JORDAN, Maria (2009) – Loss of Infinitival Comp lementation in Romanian.
Diachronic Syntax , University of Florida (tez ă de doctorat).
KAYNE, Richard S. (2008) – „Why isn’t this a complementizer?” (manuscris).
KIRSCHNER, Carl și Janet DECESARIS (1989) – Studies in Romance Linguistics.
Selected Papers from the Seventeenth Linguistic Sy mposium on Romance Languages
(XVII. LSRL) Rutgers Un iversity, 27-29 March 1987 , Amsterdam/Philadelphia, John
Benjamins.
KRAPOVA, Iliyana (2010) – „B ulgarian relative and factive clauses with an invariant
complementizer” Lingua , 120, 1240-1272.
LAKOFF, Robin T. (1968) – Abstract Syntax and Latin Complementation , Cam-
bridge, Mass., The MIT Press.
LEHMANN, Christian (1989) – „Latin subordi nation in typological perspective”, în
Calboli 1989: 153-179.
LIVESCU, Michaela (2008) – „Histoire in terne du roumain: morphosyntaxe et
syntaxe. Interne Sprachgeschichte des Ru mänischen: Morphosyntax und Syntax”, în
Gerhardt, Gleßgen, Schmitt și Schweickard 2008: 2646-2692.
LOGRASSO, Angeline Helen (1938) – „Observations on Italian se<sĭt?”, Italica ,
vol. 15, nr. 3, 152-155.
MANOLIU, Maria M. (2006) – „Innovations w ithin isolation. Regrammation and/or
subjectivization: lat. de in Romanian”, Revue roumaine de linguistique , XL, 143-158.
MANZINI, Rita M. și Leonardo M. SAVOIA (2011) – Grammatical Categories.
Variation in Romance Languages , Cambridge, Cambridge University Press.
MARIN, Maria (2006) – „Elemente conjunc ționale în graiurile române ști din Unga-
ria”, în Sala 2006: 269-273.
MASSEY, Keith Andrew (2008) – „A Latin etymology for Romanian da = yes”,
Ianua. Revista Philogica Romanica , 8, 93-100.

198
MCKENZIE, Kenneth (1936) – „Italian se and the formula of adjuration”, Italica ,
vol. 13, nr. 3, 69-73.
MEYER-LÜBKE, W. (1900) – Grammaire des langues romanes , vol. 3, trad. fr. de
Auguste Doutrepont și Georges Doutrepont, Paris, H. Welter.
MEYER-LÜBKE, W. (1935) – Romanisches Etymologisches Wörterbuch (REW), 3.
vollständig neubearbeitete auflage, Heidelbe rg, Carl Winters Universitätsbuchhandlung.
MIHAIL, Zamfira și Paul MIHAIL (1980) – Nota editorilor , în Neculce
1980: IX-XXXI.
MIOC, Damaschin și Eugen ST ĂNESCU (1991) – „Descrierea, filia ția și siglele ma-
nuscriselor «Istoriei Țărâi Române ști»”, în Cantacuzino Stolnicul 1991: 40-43.
MIŠESKA TOMI Ć, Olga (ed.) (2004) – Balkan Syntax and Semantics , Amster-
dam/Philadelphia, John Benjamins.
MITHUN, Marianne (1988) – „The grammatic ization of coordination”, în Haiman și
Thompson 1988: 331-359.
MOTAPANYANE, Virginia (ed.) (2000), Comparative Studies in Romanian Syntax ,
Amsterdam, Elsevier.
NEAGOE, Victorela (1977) – „Despre unele func ții sintactice ale verbelor a veni , a
deveni în vorbirea popular ă actuală”, Limbă și literatur ă, nr. 2, 410-413.
NICHOLSON, G. G. (1935) – „Origine de la conjonction si”, Romania , LXI, nr. 241,
3-16.
NICHOLSON, G. G. (1938) – „Romance si (se) from Latin sit (A Rejoinder to
Professor Edwin B. Place)”, Hispanic Review , vol. 6, nr. 3, 250-257.
NICULESCU, Alexandru (1965) – Individualitatea limbii române între limbile roma-
nice. Contribu ții gramaticale , vol. 1, Bucure ști, Editura Științifică.
NICULESCU, Alexandru (1978) – Individualitatea limbii române între limbile roma-
nice. Contribu ții socioculturale , vol. 2, Bucure ști, Editura Științifică și Enciclopedic ă.
NOONAN, M. (2007) – „Complemen tation”, în Shopen 2007: 52-150.
NUYTS, Jan și Patrick DENDALE (1994) – „B ibliographie sélective de
l’évidentialité”, Langue française , vol. 102, nr. 1, 121-125.
ONU, Liviu (1973) – Critica textual ă și editarea literaturii române vechi. Cu aplica ții
la cronicarii moldoveni , București, Minerva.
ONU, Liviu (1993) – „Originea func ției completive a conjunctivului prezent româ-
nesc”, Studii și cercetări lingvistice , XLIV, nr. 3, 243-247.
PANAITESCU, P. P. (1954) – „Int roducere”, în Ureche [1955]: 5-54.

199
PANAITESCU, P. P. (1965a) – „Mir on Costin”, în Miron Costin, Opere , vol. I,
ediție critică îngrijită de P. P. Panaitescu, Bucure ști, Editura pentru Literatur ă, 1965,
VII-XLV.
PANAITESCU, P. P. (1965b) – „Com entarii, variante, interpola ții și adaosuri” în
Miron Costin, Opere , vol. I, edi ție critică îngrijită de P. P. Panaitescu, Bucure ști, Editura
pentru Literatur ă, 1965, 271-325.
PANĂ BOROIANU, Ruxandra (1994) – „O posibil ă modalitate de abordare a sintaxei
dialectale”, Fonetică și dialectologie , XIII, 75-85.
PANĂ DINDELEGAN, Gabriela (1968) – „Regimul sintactic al verbelor în limba
română veche”, Studii și cercetări lingvistice , XIX, nr. 3, 265-296.
PANĂ DINDELEGAN, Gabriela (1974) – Sintaxa transforma țională a grupului ver-
bal în limba român ă, București, Editura Academiei.
PANĂ DINDELEGAN, Gabriel (1976) – Sintaxa limbii române. Partea 1: Sintaxa
grupului verbal , București, Universitatea din Bucure ști.
PANĂ DINDELEGAN, Gabriela (coord.) (2002) – Aspecte ale dinamicii limbii ro-
mâne actuale , București, Editura Universit ății din Bucure ști.
PANĂ DINDELEGAN, Gabriela (2003) – Elemente de gramatic ă: dificultăți contro-
verse, noi interpret ări, București, Humanitas Educa țional.
PANĂ DINDELEGAN, Gabriela (2010) – „Verbele «denumirii» și relația cu alte
verbe care primesc dou ă complemente – cu privire special ă la limba veche”, în Zafiu, Dra-
gomirescu și Nicolae 2010: 141-149.
PANĂ DINDELEGAN, Gabriela (2012) – „Feminine singular pronouns with neutral
value”, Revue roumaine de linguistique , LVII, nr. 3,
PANĂ DINDELEGAN, Gabriela, Adina DRAGOMIRESCU și Isabela NEDELCU
(2010) – Morfosintaxa limbii româ ne. Sinteze teoretice și exerciții, București, Editura Uni-
versității din Bucure ști.
PAOLI, Sandra (2003) – COMP and the left-periphery. Comparative evidence from
Romance , University of Manchester (tez ă de doctorat).
PHILIPPIDE, Al. (1894) – Istoria limbii române , vol. 1, Principii de istoria limbii ,
Iași, Tipografia Na țională.
PHILIPPIDE, Al. (2011) – Istoria limbii române , ediție critică de G. Iv ănescu, Car-
men-Gabriela Pamfil și Luminița Botoșineanu, Ia și, Polirom.
PIOT, Mireille (1988) – „Coordination-subor dination: Une défini tion générale”,
Langue française , 77, nr. 1, 5-18.

200
PLACE, Edwin B. (1937) – „Romance si (se) < sit ?”, Hispanic Review , vol. 5, nr. 3,
259-264.
POPESCU, Cecilia-Mihaela (2009 ) – „La grammaticalisation du présomptif en
roumain”, Revue roumaine de linguistique , LIV, nr. 1-2, p. 151-160.
PROCOPOVICI, Al. (1923) – „Doar ă”, Dacoromania , III, 629-642.
PROCOPOVICI, Al. (1948) – „Pe drumurile dic ționarului. Probleme de sintax ă: con-
juncțiile și interjecțiile de, ca și că, dacă și dec”, Dacoromania , XI, 1-50.
QUIRK, Randolph, Geoffrey LEECH și Jan SVARTVIK (1972) – A Grammar of
Contemporary English , London, Longman.
RANSOM, Evelyn N. (1988) – „The gram maticalization of complementizers”,
Proceedings of the Fourteenth Annual Mee ting of the Berkeley Linguistic Society , 364-374.
REID, T. B. W. (1954) – „Old French fo rmulas of asseveration and adjuration in
comparative form”, French Studies , vol. 8, nr. 3, 193-206.
REINHEIMER, Sanda și Liliane TASMOWSKI (2005) – Pratique des langues
romanes. II. Les pronoms personnels , Paris, L’Harmattan.
REPINA, Tamara (2006) – „Conjunc ția de după verbele de mi șcare în textele din se-
colul al XVII-lea – începutul celui de-a l XVIII-lea”, în Sala 2006: 375-380.
RIVERO, María Luisa (1994) – „Clause stru cture and V-movement in the languages
of the Balkans”, Natural Language și Linguistic Theory , 12, nr. 1, 63-120.
RIVERO, María Luisa (1987) – „Barri ers and Rumanian”, în Kirschner și Decesaris
1989: 289-312.
RIZZI, Luigi (1997) – „The fine structure of the left periphery”, în Haegeman
1997: 281-337.
ROQUES, Mario (1907) – „Recherches sur les conjonctions conditionnelles să, de,
dacă en Ancien Roumain”, Romanische Forschungen („Mélanges Chabaneau”), XXIII,
825-839.
ROSENBAUM, Peter S. (1967 (1974)) – The Grammar of English Predicate Com-
plement Constructions , fourth printing, Cambridge , Mass., The M.I.T. Press.
ROSETTI, Al. (1964) – „ Și «să», dans le nord-ouest de la Transylvanie”, Revue
roumaine de linguistique , IX, nr. 4, 395-396.
ROSETTI, Al. (1978) – Istoria limbii române: De la origini pân ă în secolul al
XVII-lea , ediția a doua rev ăzută și adăugită, București, Editura Științifică și Enciclopedic ă.
ROSETTI, Al. (1986) – Istoria limbii române: De la origini pân ă la începutul secolu-
lui al XVII-lea , ediție definitiv ă, București, Editura Științifică și Enciclopedic ă.

201
ROSETTI, Alexandru (redactor responsabil) și Sanda REINHEIMER-RÎPEANU (se-
cretar de redac ție) (1970-1971), Actele celui de-al X II-lea Congres interna țional de lingvisti-
că și filologie romanic ă, vol. I (1970), vol. II (1971), Bucure ști, Editura Academiei.
ROTAETXE, Karmele (2006) – „A mi-chemin entre la coordination et la
subordination: l’enclitique basque – (e)ta”, Faits de langues , 28, 219-230.
ROUSSOU, Anna (2010) – „S electing complementizers”, Lingua , 120, 582-603.
RUDIN, Catherine (1986) – Aspects of Bulgarian Syntax: Complementizers and WH
Constructions , Columbus, Oh., Slavica.
SADOCK, Jerrold (1985) – „Autolexical syntax”, Natural Language and Linguistic
Theory , 3, 379-439.
SALA, Marius (coord.) (2006) – Studii de gramatic ă și de formare a cuvintelor. În
memoria Mioarei Avram , București, Editura Academiei Române.
SCHILLER, Eric, Elisa STEINBERG și Barbara NEED (eds.) (1996) – Autolexical
Theory: Ideas and Methods , Berlin/New York, Mouton de Gruyter.
SCHLIEBEN-LANGE, Brigitte (1991) – „L es conjonctions dans les langues
romanes”, în Stammerjohann 1991: 27-40.
SCHREIBER, Nina (2010) – The diachronic development of complementisers in the
Germanic languages , Goethe-Universität, Frankfurt am Main (tez ă de doctorat).
SHOPEN, Timothy (ed.) (2007) – Language Typology and Sy ntactic Description ,
vol. 2, Complex constructions , 2nd edition, Cambridge, Cambri dge University Press.
SIMONESCU, Dan (1966) – „Însemn ătatea edițiilor critice de cronici”, Limbă și lite-
ratură, XI, 201-211.
SKÅRUP, Povl (1990) – „La particule «s ă» dans des subordonnées à valeur
conditionnelle en daco-roumain”, Revue Romane , XXV, nr. 2, 279-291.
SLAVE, Elena (1957) – „Prezum tivul”, în Graur 1957: 53-60.
SPITZER, Leo (1939) – „La conjonction romane si vient-elle du latin sit?”, Romania ,
LXV, 289-311.
SPITZER, Leo (1945) – „G. Bonfante : «The Romance desiderative se»”, Modern
Language Notes , 60, nr. 3, 211-214.
STAMMERJOHANN, Harro (éd.) (1991) – Analyse et synthèse dans les langues
romanes et slaves. Ve colloque international de linguis tique slavo-romane, Bad Homburg,
9-11 octobre 1989 , Tübingen, Narr.
STAN, Camelia (2007) – „Not ă gramatical ă: «conjunc ția» ca (…) să”, Studii și cerce-
tări lingvistice , LVIII, nr. 2, 451-458.

202
STĂNESCU, Eugen (1961a) – „Studiu introductiv”, în Cronicari munteni , vol. I, edi-
ție îngrijit ă de Mihail Gregorian, studiu introductiv de Eugen St ănescu, Bucure ști, Editura
pentru Literatur ă, 1961, V-CXXIV.
STĂNESCU, Eugen (1961b) – „Not ă asupra edi ției”, în Cronicari munteni , vol. I,
ediție îngrijită de Mihail Gregorian, studi u introductiv de Eugen St ănescu, Bucure ști, Editura
pentru Literatur ă, 1961, CXXVII-CXXX.
STRUNGARU, Diomid (1967) – „Este atestat și «să» în secolul al XVI-lea?”, Limba
română, XVI, nr. 1, 77-80.
ȘTREMPEL, Gabriel (1982) – Studiu introductiv și Nota asupra edi ției, în Neculce
1982: 5-153.
TASMOWSKI, Liliane și Anne ZRIBI-HERTZ (éd.) (1992) – De la musique à la
linguistique: Hommages à Nicolas Ruwet , Ghent, C și C.
TASMOWSKY-DE RYCK Liliane (ed.) (1988) – International Journal of Rumanian
Studies , vol. 6, nr. 2.
TEIUȘ, Sabina (1969) – „Valori apr opiate de subordonare ale conjunc ției și în fraza
populară”, Studii și cercetări lingvistice , XX, nr. 4, 427-432.
TEIUȘ, Sabina (1980) – Coordonarea în vorbirea popular ă româneasc ă, București,
Editura Științifică și Enciclopedic ă.
TEODORESCU, Mirela (1984) – Descrierea c ărții, în Varlaam, Opere. R ăspunsul
împotriva catihismusului calvinesc , ediție critică, studiu filologic și studiu lingvistic de
Mirela Teodorescu, Bucure ști, Minerva, 1984, 19-22.
TIKTIN, H. (1911) – Dicționar român-german , București, Imprimeria statului.
TODI, Aida (2000) – Aspecte ale sintaxei cronicilor muntene ști din secolele al
XVII-lea – al XVIII-lea , București, Universitatea din Bucure ști, Facultatea de Litere (tez ă de
doctorat).
TODI, Aida (2001) – Elemente de sintax ă româneasc ă veche , Pitești/București/Bra-
șov, Paralela 45.
TODORAN, Romulus (1966) – „Despre și «să» în graiurile dacoromâne”, Cercetări
de lingvistic ă, XI, nr. 2, 193-207.
TODORAN, Romulus (1968) – „În leg ătură cu și «să» în graiurile dacoromâne. Căci,
conjuncție completiv ă directă”, Cercetări de lingvistic ă, XIII, nr. 1, 35-38.
TOURATIER, Christian (1989) – „La subordi nation, essai de définition”, în Calboli
1989: 219-236.

203
TDR – RUSU, Valeriu (coord.) – Tratat de dialec tologie româneasc ă, Craiova,
Scrisul Românesc, 1984.
VALMA, Eleni (2010) – „Coordi nation and subordination: àma in Bulgarian dialectal
Greek», în Bril 2010: 603-618.
VRABIE, Emil (2000) – „Încercare asupr a etimologiei pron umelui relativ de «care»”,
Studii și cercetări lingvistice , 60, nr. 1, 257-260.
VULPE, Magdalena (1980) – Subordonarea în fraz ă în dacoromâna vorbit ă,
București, Editura Științifică și Enciclopedic ă.
YUASA, Etsuyo și Jerry SADOCK (2002) – „Pseudo- subordination: a mismatch
between syntax and semantics”, Journal of Linguistics , 38, nr. 1, 87-111.
ZAFIU, Rodica (2002) – „«Eviden țialitatea» în limba român ă actuală”, în Gabriela
Pană Dindelegan 2002: 127-144.
ZAFIU, Rodica (2009) – „Interpret ări gramaticale ale prezumtivului”, în Zafiu, Croi-
tor și Mihail 2009: 289-305.
ZAFIU, Rodica, Blanca CROITOR și Ana-Maria MIHAIL (2009) – Studii de grama-
tică. Omagiu doamnei profesoare Valeria Gu țu Romalo , București, Editura Universit ății din
București.
ZAFIU, Rodica, Adina DRAGOMIRESCU și Alexandru NICOLA E (ed.) (2010) –
Limba român ă: controverse, delimit ări, noi ipoteze. Actele celui de al 9-lea Colocviu al
Catedrei de limba român ă, București, 4-5 decembrie 2009 , vol. I, Gramatic ă. Lexic, seman-
tică, terminologii. Istoria limbii române și filologie , București, Editura Universit ății din Bu-
curești.
ZAMFIR, Dana-Mihaela (2005, 2007) – Morfologia verbului în dacoromâna veche.
Secolele al XVI-lea – al XVII-lea , 2 volume, Bucure ști, Editura Academiei Române.