Teza 1 9 Cu Cap 4 [310752]

R O M Â N I A NESECRET

MINISTERUL APĂRĂRII NAȚIONALE Exemplarul nr.__

UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE APĂRARE ”CAROL I”

Nr. ____________ din ______________

Locotenent-colonel OPRIȘA Cornel

TEZĂ DE DOCTORAT

Conducător de doctorat

Comandor (r) prof. univ. cons. dr.

Jipa ROTARU

Teză elaborată în vederea obținerii titlului de

DOCTOR în Științe Militare

BUCUREȘTI 2010

Pagină albă

C U P R I N S

INTRODUCERE

Natura înconjurătoare a [anonimizat] a [anonimizat] a cunoaște, [anonimizat].

[anonimizat] a [anonimizat], [anonimizat], accidente sau chiar catastrofe naturale au fost resimțite în viața colectivităților umane. [anonimizat] „[anonimizat], ca urmare a necesităților proprii și nu sub dictatura climatului. Efortul particular sau munca obscură a [anonimizat], de-a lungul anilor și deceniilor de impulsurile schimbătoare ale climatului ”.

[anonimizat], iar manifestarea lor într-o [anonimizat]. [anonimizat], o stare de perpetuă nesiguranță și insecuritate colectivă.

[anonimizat], în aprofundarea cercetării problematicii protecției populației civile, a [anonimizat], cea a post războiului rece cu preponderență.

Mi-am ales această temă din dorința de a contribui, [anonimizat]-[anonimizat], [anonimizat].

Atingerea obiectivelor propuse în cercetarea aleasă s-a realizat printr-o [anonimizat], management, drept, statistică, sociologie etc.

[anonimizat] o prezentare generală a problematicii, [anonimizat], [anonimizat], cu impact în managementul situațiilor de urgență.

[anonimizat], a impus evaluarea pe baze moderne a sistemului de management al situațiilor de urgență și stabilirea soluțiilor principale pentru optimizarea acestuia în contextul realizărilor științifice și tehnice contemporane.

Cercetarea științifică în domeniu s-a efectuat pe diferite paliere temporale, în funcție de realitățile fiecărei perioade și ținând cont de legislația specifică, modul de abordare a protecției și de posibilitățile economico-sociale existente la un moment dat.

Definirea termenilor utilizați în literatura de specialitate a suscitat interesul experților, astfel încât conținutul, sfera de cuprindere și înțelesul real al termenilor să fie caracterizate prin exactitate, consecvență și claritate.

Finalitatea oricărei cercetări științifice este dată de construirea unui sistem ideatic, operațional într-un domeniu, iar tema abordată va fi de un real folos în interpretarea problematicii protecției, evaluării riscurilor și managementului integrat al situațiilor de urgență .

În domeniul acesta profund umanitar, al protecției populației civile în situații de conflict armat sau în cazul producerii altor fenomene cu efecte distructive au existat preocupări pe întreaga perioadă a dezvoltării umane. De-a lungul timpului grija față de semeni în fața sinistrelor a suscitat interesul atât teoreticienilor cât și conducătorilor, care au încercat să micșoreze suferințele celor de lângă ei.

Bibliografia selectată cuprinde o arie mare de titluri. Am desfășurat o laborioasă cercetare în arhivele locale ale Direcției Județene a Arhivelor Naționale, ale ISU Alba și la cele militare ale Centrului de Studii și Păstrare a Arhivelor Militare Istorice „General Radu Rosetti” din Pitești. Din păcate cercetarea a fost greoaie, datorită, pe de o parte, a lipsei unui organism responsabil cu protecția populației civile la dezastre înainte de 1990 și deci inexistența unui fond de arhivă în domeniu și pe de altă parte a identificării a unor documente secrete, în ton cu epoca respectivă (anii 1960 – 1990) dar care nu considerăm că trebuiau clasificate (de exemplu participarea armatei la acțiuni de intervenție la dezastre).

Am avut în atenție documente oficiale, periodice și lucrări generale din domeniile management, științe militare, drept public, geografie, istorie etc. Lucrările de specialitate au constituit o importantă bază de cunoaștere iar studiul interdisciplinar ne-au determinat să aprofundăm cercetarea în domeniile protecției civile, ecologiei și managementului situațiilor de urgență etc.

Chiar dacă bibliografia apărută după evenimentele din decembrie 1989 a devenit impresionantă, protecția civilă, dincolo de câteva încercări – mai mult culegeri de studii cu caracter limitat – nu a ținut pasul cu cerința reală de a asimila noi concepte, principii, metode și tehnici ale managementului public în general și al situațiilor de urgență în particular, de a experimenta, valida și aplica ceea ce se dovedește util și eficient. Cele câteva încercări nu transpun și nu epuizează toate subiectele specifice fiind loc de noi abordări și concepte.

Gheorghe Florea Creangă – Stoilești în Istoria apărării civile a făcut pentru prima dată o incursiune istorică într-un domeniu atât de vast care a purtat diverse denumiri: apărarea pasivă, apărarea locală antiaeriană, apărarea civilă și ulterior protecția civilă.

Ionel Crăciun publică în anul 2004, Managementul Situațiilor de Urgență, prima lucrare după implementarea Sistemului Național pentru Situații de Urgență în România, care oferă cititorului avizat posibilitatea de a-și îmbogăți cunoștințele și deprinderile în acest domeniu complex.

Teza de doctorat este structurată pe cinci capitole și își propune o abordare multilaterală a managementului situațiilor de urgență, cu accentul principal pe evoluția sistemului, precum și pe unele procese de decizie, prin care să se asigure creșterea eficacității intervenției în situații de urgență.

Capitolul 1 relevă preocupările privind protecția populației civile, a bunurilor materiale și culturale, în România și în lume. Am abordat o analiză conceptuală a protecției cu trimitere la situațiile care au impact asupra populației, bunurilor materiale și culturale.

Trăim într-o lume în care riscurile și amenințările sunt evidente, iar efectele acestora se pot manifesta în permanență.

Protecția civilă, ca subiect al dreptului umanitar internațional, s-a impus după cel de-al doilea război mondial, deși unele preocupări pentru protejarea populației civile și a bunurilor materiale în situații de conflict armat au existat dintotdeauna, mai ales după primul război mondial.

În Capitolul 2 am tratat particularitățile în gestionarea situațiilor de urgență în România, unde am integrat contribuții proprii pentru o mai bună înțelegere a sistemului de protecție a populației civile, a bunurilor materiale și culturale împotriva dezastrelor.

Caracteristic managementului situațiilor de urgență este faptul că predictibilitatea locului de manifestare a situațiilor respective determină posibilitatea avertizării populației din zonele potențial a fi afectate, precum și a autorităților administrației publice centrale și/sau locale.

Am realizat o analiză sistemică a managementului situațiilor de urgență din România, precum și prezentarea strategiilor aplicate în managementul situațiilor de urgență.

Prin legislația apărută după 2004 s-au impus reguli pentru gestionarea situațiilor de urgență, prin stabilirea inclusiv a funcțiilor de sprijin pe care le pot îndeplini ministerele și alte instituții în acest domeniu.

O abordare unică, cu concluziile ce rezultă, o reprezintă analiza locului și rolului Ministerului Apărării Naționale în managementul situațiilor de urgență.

Pentru a putea duce la îndeplinire aceste misiuni umanitare personalul armatei trebuie pregătit pentru a fi în măsură să îndeplinească și misiuni de această natură.

Capitolul 3 tratează evaluarea riscurilor în analiza factorilor de decizie.

Comunitățile, națiunile și populația regiunilor trebuie să răspundă amenințărilor și să-și revină după producerea unor dezastre. O abordare integrată a managementului dezastrelor va reduce pierderile și va întrerupe ciclul „eveniment-dezastru”. O schimbare de poziție este necesară în percepții, atitudini și practici pentru a se trece de la actualul model al răspunsului post-dezastru la a investi în întregul proces de management al dezastrelor. Evaluarea reprezintă primul pas în realizarea unei intervenții eficiente în cazul manifestării unei situații de urgență.

Evaluarea este o misiune importantă, care contribuie în mod direct la eficacitatea luării deciziilor, la planificarea și controlul răspunsului în caz de dezastre.

Evaluarea capabilităților este o necesitate imperativă în toate tipurile de dezastru, indiferent de cauză și de viteza de producere a acestora. Evaluarea este necesară de la începutul acțiunilor de salvare, pe timpul perioadei de stabilizare și reabilitare, precum și pe timpul acțiunilor de refacere pe termen lung, reconstrucției și revenirii la normalitate.

În Capitolul 4 am abordat impactul protecției populației civile și a bunurilor culturale la dezastre asupra securității naționale, atât din perspectiva națională cât și ca membru NATO și UE.

Mediul de securitate devine fluid, extrem de variabil, sensibil atât la marile schimbări, la marile mutații produse după încheierea războiului rece și recrudescența războaielor. El apare, deopotrivă ca un factor perturbator, ca un mediu prielnic crizelor, dar și ca o amenințare directă. Amenințările generate de dinamica mediului de securitate se înscriu îndeosebi în sfera proliferării armelor de distrugere în masă, a mijloacelor chimice, biologice, radiologice și nucleare, în cea a sărăcirii majorității populației planetei, în degradarea continuă a mediului de viață, în încălzirea planetei, diminuarea semnificativă a rezervelor energetice și mai ales a rezervelor de apă, în creșterea anomiei sociale și în terorism.

În Capitolul 5 am abordat câteva studii de caz privind gestionarea unor situații de urgență în județul Alba și în țară.

Incidența tot mai crescută a fenomenelor și a împrejurărilor care determină sau favorizează producerea unor situații de urgență – în anul 2008, în România, au fost înregistrate peste 88.820 de situații de urgență – a generat nevoia de a dispune de o perspectivă integrată asupra tuturor acestor factori/tipuri de risc, în vederea coordonării acțiunilor și a intervențiilor prompte în caz de urgență.

În județul Alba, dezastrele au provocat pagube imense, totalizând în ultimii șase ani valoarea de 182.108.014 lei.

Ținând cont de faptul că județul Alba este un județ cu factori de risc ridicați la o serie de dezastre naturale cum ar fi inundațiile, alunecările de teren, furtuni puternice, dar și la dezastre tehnologice directe sau induse, se impune analiza măsurilor luate pentru gestionarea situațiilor de urgență ce au apărut în județ.

Analiza situațiilor de urgență produse, precum și a problemelor și deficiențelor apărute în gestionarea acestora creează premisa identificării unor posibile soluții de îmbunătățire a mecanismelor funcționale și operaționale.

Experiența dobândită până în prezent, în gestionarea situațiilor de urgență pe plan local și central, poate constitui un început în perfecționarea activităților în acest domeniu.

Prin concluziile și propunerile rezultate și inserate la sfârșitul temei am formulat câteva direcții și opțiuni de perfecționare a managementului situațiilor de urgență, în condițiile contemporane.

Cele 25 anexe vin să susțină abordările din capitolele tezei, unele dintre ele fiind contribuția proprie la domeniul studiat.

Totodată, considerăm că acest domeniu poate constitui un subiect deschis pentru optimizarea și eficientizarea managementului situațiilor de urgență, cu scopul de a continua, dezvolta și consolida cunoștințele teoretice și a contribui la modernizarea procesului decizional.

Tema abordată în această teză de doctorat este o consecință directă a activității și preocupărilor mele profesionale. Astfel, cei 18 ani de activitate, din care 12 ani în cadrul structurilor Inspectoratului pentru Situații de Urgență, mi-au permis identificarea domeniilor care pot fi inovate și a soluțiilor de principiu, pe care le-am dezvoltat și fundamentat științific în cadrul tezei. Toate acestea nu ar fi fost posibile fără aportul substanțial al unor persoane din mediile academic, științific și profesional, față de care doresc să-mi exprim profunda recunoștință.

Finalizarea studiilor de doctorat, prin elaborarea acestei teze, o datorez domnului comandor (r) prof. univ. cons. dr. Jipa ROTARU căruia îi mulțumesc, pentru acceptul de a conduce această activitate științifică și pentru timpul și energia investite în îndrumarea mea, pe întreg parcursul programului de doctorat. Deși, după 18 ani de activitate, un ofițer ar trebui să perceapă acurat sensul cuvântului generozitate, am surprins pe durata acestei experiențe o nouă valență a acestui cuvânt: a oferi valori și un model spre a fi transmise. Domnule profesor, generozitatea dumneavoastră mă obligă, iar rigurozitatea și erudiția dumneavoastră mă determină să înțeleg afirmația pe care ați făcut-o acum trei ani, când spuneați că o teză de doctorat nu este un sfârșit ci un început, deschiderea a noi orizonturi. Pentru toate acestea vă mulțumesc.

Doresc să mulțumesc, de asemenea, comunității academice a Universității Naționale de Apărare „CAROL I” București, precum și tuturor celor care au evaluat cu multă competență pregătirea tezei de doctorat, în comisiile academice de examinare, precum și în comisiile academice de analiză a referatelor de cercetare științifică sau ca referenți oficiali și membri în comisia de susținere publică.

Îmi exprim considerația pentru sprijinul acordat de comanda Inspectoratului General pentru Situații de Urgență și a Inspectoratului pentru Situații de Urgență „UNIREA” al județului Alba, care au creat un mediu de muncă motivant și mi-au încurajat și susținut toate inițiativele, majoritatea cu impact asupra prezentei teze.

Se spune că nu este greu să spui „da”, ci să spui toți acei „nu” pe care acesta îi implică. Îi mulțumesc soției mele pentru susținerea fără de care nu aș fi reușit.

Capitolul 1

PROTECȚIA POPULAȚIEI CIVILE, A BUNURILOR MATERIALE ȘI CULTURALE, LA PACE ȘI ÎN SITUAȚIA DE RĂZBOI, ÎN ROMÂNIA ȘI ÎN LUME

Este cunoscut faptul că sfârșitul anilor `80 marchează un adevărat cutremur strategic. Prin încetarea „Războiului Rece” se punea capăt confruntărilor dintre Est și Vest, situație care dura de aproape o jumătate de secol. Se deschidea astfel drumul cooperării și parteneriatului. Transformările politice, economice, ideologice, sociale, militare și de altă natură din Europa Centrală și de Est, continuate și dincolo de Ural, până la Oceanul Pacific, începute la sfârșitul anilor `80, au marcat însă și sfârșitul unui sistem social-economic, bazat pe economia centralizată. S-a dovedit că acest sistem era o abatere de la legile firești, naturale ale evoluției și progresului și în cadrul societății românești, care din 1990 face eforturi deosebite pentru revenirea la normalitate, adică la democrație, la statul de drept și la economia de piață.

Dispariția Cortinei de Fier zdruncina din temelii și delimitarea sferelor de influență din Europa statornicite prin hotărârile, care au prefigurat perioada postbelică, de la Moscova, Yalta și Postdam.

1.1. Delimitări conceptuale în contextul reorganizării sistemului de protecție

Valul schimbărilor, mai ales pentru țările din Europa Centrală și de Est, a condus la înlăturarea regimurilor de tip autoritar și angajarea lor pe calea democrației și pluralismului politic. S-a deschis astfel calea a ceea ce s-a numit „perioada de tranziție”, etapă caracterizată de reforme structurale de amplitudini diferite în majoritatea țărilor Europei.

La fel ca și în alte domenii ale vieții sociale și în domeniul protecției populației civile au loc schimbări majore în concepție, principii și organizare.

Protecția și asistența umanitară în fața dezastrelor naturale și tehnologice este un drept fundamental al ființei umane, la fel ca dreptul la viața sau dreptul la sănătate.

Definirea termenilor utilizați în literatura de specialitate a suscitat interesul experților, astfel încât conținutul, sfera de cuprindere și înțelesul real al termenilor trebuie să fie caracterizate prin exactitate, consecvență și claritate. Pentru o familiarizare cu termenii și conceptele, uzitate în prezenta teză, le-am detaliat în Anexa nr. 1.

Pe plan mondial, preocupări pentru definirea și sintetizarea unor informații și date despre termenii folosiți în domeniul hazardurilor naturale și antropogene au stat în atenția a numeroase organizații și organisme specializate: ONU, Oficiul pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare (OCHA/ONU); Organizația Internațională a Protecției Civile (OIPC); Centrul Euroatlantic de Coordonare a Răspunsului în caz de Urgență (EADRCC/NATO); Agenția Internațională pentru Energie Atomică de la Viena; Agenția pentru Energie Nucleară a OECD și alte organisme de specialitate ale Uniunii Europene.

Termenul de dezastru este definit ca fiind „o nenorocire mare, o catastrofă”, iar noțiunea de catastrofă, provine din limba franceză „catastrophe” sau latină „catastropha” fiind „un eveniment tragic, de mari proporții, cu urmări dezastruoase; dezastru, nenorocire, calamitate, tragedie”.

Dezastrul rezultă din interacțiunea spațială dintre un fenomen extern și o populație care este sensibilă la aceste procese și probabil la pierderile tangibile și intangibile. Dezastrul, care reprezintă consecința, nu trebuie să se confunde cu hazardul care este de fapt un fenomen cu potențial distructiv. Un hazard nu presupune întotdeauna un dezastru dacă nu există vulnerabilitate la acest fenomen.

Conform terminologiei adoptate de Oficiul de Coordonare al Afacerilor Umanitare (OCHA/ONU) dezastrul este definit ca „o gravă întrerupere a funcționării unei societăți care cauzează pierderi materiale și de mediu, pe care societatea afectată nu le poate depăși cu resurse proprii” .

În legislația apărută în țara noastră, începând cu anul 2004, situația de urgență se definește ca un eveniment excepțional, cu caracter nonmilitar, care prin amploare și intensitate amenință viața și sănătatea populației, mediul înconjurător, valorile materiale și culturale importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri și acțiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare și managementul unitar al forțelor și mijloacelor implicate.

Ulterior a fost definit dezastrul ca un eveniment datorat declanșării unor tipuri de riscuri, din cauze naturale sau provocate de om, generator de pierderi umane, materiale sau modificări ale mediului și care, prin amploare, intensitate și consecințe, atinge ori depășește nivelurile specifice de gravitate stabilite prin regulamentele privind gestionarea situațiilor de urgență, elaborate și aprobate potrivit legii.

Considerăm că necesitatea definirii celor doi termeni rezidă din faptul că sfera de cuprindere a situației de urgență este mult mai mare decât dezastrul, iar prin indicatorii sintetici și analitici prin care un eveniment devine dezastru (vezi Anexa nr.2) determină anumite măsuri preventive, operative sau de intervenție ce se stabilesc prin diverse proceduri.

Managerii sectorului public devin din ce în ce mai preocupați de posibilitatea apariției unor dezastre în aria lor de responsabilitate. Pentru realizarea unei protecții eficiente împotriva dezastrelor este foarte importantă existența prevederilor legislative foarte clare și care să stabilească principii și reguli de bază în managementul situațiilor de urgență.

Când un dezastru amenință sau afectează un teritoriu, populația se așteaptă ca liderii aleși în fruntea comunității să ia măsuri imediate de rezolvare a problemelor apărute. Organele administrației publice locale (prefectura, consiliul județean, primăria, consiliile locale etc.) trebuie să gestioneze resursele, să canalizeze eforturile instituțiilor și organizațiilor publice sau private și să solicite ajutor din partea autorităților publice centrale.

Adeseori, activitățile sociale și economice ale unor comunități umane pot fi tulburate de efectele unor pericole naturale. În plus, unele activități umane scăpate de sub control pot avea urmări dezastruoase asupra unor colectivități de oameni.

Orice lucrare omenească este supusă hazardului, adică unui ansamblu de circumstanțe aleatorii ce pot influența comportarea acesteia. Riscul ar putea fi definit ca produsul dintre probabilitatea de apariție a unui fenomen cu efecte nedorite și paguba produsă de acesta.

Prin cuvântul „riscuri”, în general, se înțeleg pericole, amenințări previzibile, potențiale sau eventuale, ori probabilități de producere a unor evenimente, fiind stabiliți în multe cazuri indicatori analitici și sintetici pentru determinarea lor.

Spre deosebire de riscul izbucnirii unui conflict armat sau riscul unei crize politice naționale sau internaționale, riscurile apariției unor situații de urgență sunt imprevizibile, au mai multe fețe, sunt multidirecționale și dificil de analizat.

Principalele riscuri clasificate după natura acestora (ele provenind din diferite domenii de activitate) sunt: riscul industrial, riscul de transport, riscul construcțiilor, riscul natural și riscul social.

Riscul industrial se evaluează prin diferite metode, una fiind cea a indicelui de gravitate, în funcție de tipul de flux sau de agent dominant de pericol (termic, chimic, electromagnetic, biologic), clasificarea întreprinderilor (potrivit Directivei SEVESO) și de densitatea populației prezentă în proximitatea întreprinderii.

Riscul de transport vizează toate tipurile de transport: aerian, feroviar, rutier și special (metrou, tuneluri, teleferic, benzi transportoare sau rețele de canalizare). Se au în vedere parametrii cum sunt: lungimea rețelelor de transport, intensitatea traficului, punctele negre, zonele cu accidente, destinația (pentru persoane, materiale periculoase etc.), capacitatea mijloacelor de transport.

Riscul construcțiilor este evaluat în raport cu destinația, importanța și dimensiunile acestora: opere de artă, de patrimoniu istoric sau cultural; construcții administrative, construcții tehnice sensibile (gări, aerogări etc.), colective sau publice (școli, spitale, discoteci, hoteluri etc.), clădiri înalte sau foarte înalte.

Riscul natural poate fi prezentat de incendiile de pădure sau de culturi agricole, de inundații, de fenomene meteorologice (furtuni, tornade, înzăpeziri, secetă, vânt puternic etc.), alunecări de teren, avalanșe, cutremure.

Riscul social apare la marile adunări publice (mitinguri sportive sau politice, spectacole, mai ales cele cu jocuri de artificii, marșuri publice grandioase, târguri etc.) sau populare, sosiri masive de refugiați.

În cuantificarea acestor riscuri se ține seama de: categoriile (clasele) de importanță și de pericol ale agenților economici, instituțiilor și unităților administrativ-teritoriale, de capacitatea de apărare a acestora împotriva incendiilor și dezastrelor, de evoluția previzibilă a situației operative și de forțele și mijloacele de care se dispune.

În analiza factorilor care influențează mediul militar, pe care un manager militar ar pregăti-o, ar trebui să țină cont de aceste tipuri de risc, pentru a putea previziona eventuale modificări de stare care să aibă impact asupra acțiunilor pe care le desfășoară.

Într-o clasificare după natura riscurilor, acestea se împart în riscuri naturale (de natură entropică), tehnologice și biologice (de natură antropică).

Fenomenele naturale distructive cu impact mare asupra populației, bunurilor materiale și culturale, având un anumit nivel de gravitate (evaluat în raport cu amplitudinea și intensitatea situației de urgență) sunt considerate riscuri de natură entropică (determină dezastre naturale).

Astfel, cutremurul reprezintă o ruptură brutală a rocilor din scoarța terestră, datorită mișcării plăcilor tectonice, care generează o mișcare vibratorie a solului ce poate duce la victime umane și distrugeri. Inundația constă în acoperirea terenului cu un strat de apă în stagnare sau mișcare, care prin mărimea și durata sa provoacă victime umane și distrugeri materiale ce dereglează buna desfășurare a activităților social-economice din zona afectată. Alunecarea de teren este o deplasare a rocilor care formează versanții unor munți sau dealuri, pantele unor lucrări de hidroameliorații sau a altor lucrări de îmbunătățiri funciare.

Fenomenele meteorologice periculoase sunt acele manifestări atmosferice care afectează violent zone relativ mari de teren pe termen lung, provocând pierderi de vieți omenești, pagube materiale și degradarea mediului ambiant.

Epidemia reprezintă răspândirea în proporții de masă a unei boli transmisibile la oameni, iar epizootia o răspândire în proporții de masă a unei boli transmisibile la animale.

Evenimentele antropice sunt fapte (sau întâmplări) cu urmări deosebit de grave asupra mediului înconjurător provocate de accidente.

Printre tipurile de accidente care se pot produce mai frecvent în România pot fi enumerate: accidentul chimic, ce reprezintă eliberarea necontrolată în mediul înconjurător a unei substanțe toxice pe timpul producerii, stocării sau transportului acesteia; iar accidentul nuclear, un eveniment care afectează instalația nucleară și poate provoca iradierea și contaminarea personalului, populației sau mediului înconjurător peste limitele admise; accidentul biologic, constând în eliberarea necontrolată în mediul înconjurător a unui agent patogen pe timpul producerii, stocării, manipulării sau transportului acestuia.

Accidentul hidrotehnic se caracterizează printr-o funcționare defectuoasă a unei construcții hidrotehnice, ce duce la pierderi de vieți umane și distrugeri materiale pe porțiunea în aval a acesteia.

Accidentele majore la utilaje și instalații tehnologice periculoase produc distrugerea sau avarierea unor utilaje și instalații tehnologice, datorită neglijenței umane, ducând la numeroase victime și mari pierderi materiale, iar accidentele majore pe căile de comunicații produc întreruperea temporară a circulației, generează distrugerea acestor căi, victime umane, animale, cât și pagube materiale.

Avariile majore la rețelele de instalații și telecomunicații înseamnă distrugerea parțială a rețelelor de instalații și telecomunicații datorită acțiunii umane sau naturale.

Căderile de obiecte cosmice cauzează pierderi umane sau distrugeri materiale generate de impactul produs asupra pământului de prăbușirea unor sateliți (alte instalații similare), meteoriți, comete (similare).

Incendiul de masă reprezintă o ardere declanșată natural sau artificial, în urma căreia se produc însemnate pierderi de vieți umane, animale, precum și pagube materiale.

Toate aceste tipuri de dezastre definite aici se pot produce pe teritoriul României și pot afecta activitatea, viața sau bunurile dintr-un anumit areal.

Fiecare eveniment pentru a fi declarat dezastru trebuie să atingă anumiți parametrii fizici și niveluri de gravitate. Se poate utiliza o clasificare generală estimativă a evenimentelor indiferent de natura lor și fără a se preciza date privind amploarea și intensitatea acestora: eveniment minor (incident), eveniment moderat (notabil), eveniment grav (important), eveniment foarte grav (foarte important, catastrofă) și dezastru. O altă clasificare poate fi cea specificată în Anexa nr. 2.

În terminologia adoptată de ONU, prin criză se înțelege o situație internă sau externă a cărei evoluție poate genera o amenințare asupra valorilor, intereselor și scopurilor prioritare ale părților implicate (separat sau împreună).

În dicționarele românești și în lexicoane, conceptul de criză desemnează, în general, manifestarea unor dificultăți (economice, politice, sociale etc.), perioada de tensiune, de tulburare, de încercări adesea decisive care se manifestă în societate, lipsă acută de mărfuri, de timp, de forță de muncă.

Rămânând la conceptul în sine, se poate accepta și o altă definiție a crizei și anume „o apariție bruscă și neprevăzută a unui eveniment important, determinată de inițiativa uneia dintre cele două părți care o dată declanșată, obligă cealaltă parte la repunerea în discuție a propriei strategii, dacă vrea să-și apere interesele“.

La o trecere în revistă a unei noțiuni cu o sferă atât de largă de aplicabilitate, – criza – este caracterizată printr-o succesiune de faze, fiecare cu importanța și impactul ei propriu. Aceste faze sunt (în sens generalizat): pacea, escaladarea crizei, conflictul și de-escaladarea.

În ultimele decenii, teoreticienii crizelor, bazați pe numeroase observații practice au realizat un sistem de management al crizelor foarte cuprinzător, al cărui scop esențial este evitarea trecerii crizei de la faza de escaladare la faza de conflict. În cazul managementului situațiilor de urgență (care rezultă din managementul crizelor) pacea se identifică cu starea de risc nul (sau acceptabil), escaladarea cu starea de risc inacceptabil, conflictul cu apariția dezastrului și de-escaladarea cu refacerea post-dezastru. Ca o componentă particulară a managementului la dezastre, managementul riscului se ocupă doar de trecerea de la faza de risc la faza de dezastru, mai precis de evitarea efectuării acestei transformări ale stărilor.

Se pot produce în acest fel dereglări distructive și brutale ale unui sistem, a unei anumite situații prestabilite. Apărute de regulă, în mod brusc, prin surprindere, aceste dereglări pot avea drept consecință apariția unui număr mare de victime omenești, a unui volum mare de distrugeri de bunuri și valori materiale.

Gestionarea situațiilor de urgență implică: identificarea, înregistrarea și evaluarea tipurilor de risc și a factorilor determinanți ai acestora; înștiințarea factorilor interesați; avertizarea populației; limitarea, înlăturarea sau contracararea factorilor de risc precum și a efectelor negative și a impactului produs de evenimentele excepționale respective.

Pe lângă volumul mare de victime, pierderi și distrugeri, situațiile de urgență produc și grave tulburări ale activităților economice și sociale. Desfășurarea acestora este dezorganizată uneori pentru perioade mari de timp având ca principale urmări întârzieri în realizarea scopurilor propuse cu toate consecințele ce decurg din acestea.

Asigurarea climatului de normalitate și siguranță civică a reprezentat permanent o prioritate pentru societate. Un segment important al atingerii acestui obiectiv l-a reprezentat armonizarea legislației naționale, în domeniul situațiilor de urgență, cu aquis-ul Uniunii Europene. Ca urmare a abordării uniforme, la nivel european, a prevenirii și intervenției în situații de urgență, au fost implementate mecanismele manageriale specifice, menite să asigure prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență.

Având în vedere existența, în domeniul managementului prevenirii și gestionării situațiilor de urgență, a unui sistem instituțional parțial închegat, care se activează la momentul producerii situațiilor de urgență și pentru a asigura instituirea în cel mai scurt timp a unui cadru legal modern și a unor mecanisme manageriale perfecționate, pentru apărarea vieții și sănătății populației, a mediului înconjurător, a valorilor materiale și culturale importante pe timpul producerii unor situații de urgență, care să permită restabilirea rapidă a stării de normalitate, Guvernul a adoptat actul normativ privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență.

Reglementări în domeniul managementului protecției populației civile, a bunurilor materiale și culturale împotriva dezastrelor au fost elaborate ulterior, completând fondul legislativ al acestui domeniu.

Elaborarea legislației conexe situațiilor de urgență, protecției civile și apărării împotriva incendiilor a fost impusă și de modificarea radicală a cadrului normativ de nivel superior, de recomandările organismelor internaționale care impun necesitatea uniformizării practicii și procedurilor în materie de situații de urgență și, mai ales, de solicitarea de a oferi un răspuns adecvat la creșterea așteptărilor comunității față de prestația profesională a componentelor SNMSU.

1.2. Noțiunile, originea și evoluția terminologiei din domeniul protecției populației civile și a situațiilor de urgență

Dacă analizăm conținutul noțiunii de protecție civilă se poate spune că din cele mai vechi timpuri au existat preocupări pentru protecția populației și a bunurilor materiale. Istoria ne pune la dispoziție nenumărate exemple. În marea lor majoritate acțiunile militare erau precedate de acțiuni de evacuare a populației neluptătoare (copii, femei, bătrâni) sau a bunurilor materiale. Așa spre exemplu referitor la acțiunile militare de la Rovine, din 1394, Nicolae Iorga consemna: „Mircea retrage din calea dușmanului pe femei și copii, adăpostindu-i în munți…”. Asemenea modalități de acțiune întâlnim la majoritatea domnitorilor Țărilor Române.

Mărturii scrise despre protecția populației în caz de război le întâlnim în „Scrisoarea lui Neagoe Basarab, domn al Țării Românești (1512-1521), către fiul său Theodosie”, în care spunea:,, …Iar feciorii boiarilor tăi și a slugilor să fie înapoi de unde se va da războiul. Iar să nu cumva să lași feciorii boiarilor și ai slugilor tale înaintate și tu să te dai să faci înapoi și aceea să cază în mâna vrășmașilor tăi în robie. […] Pentru aceea te învăț fătul meu: feciorii și fetele și femeile boiarilor și slugilor tale să fie mai îndărăt, iar războiul să-l faci să fie în față”. Astfel evacuarea populației neangajate în luptă, ca măsură de protecție, apare din cele mai vechi timpuri.

De menționat că, la început, preocuparea autorităților militare, de aplicare a unor măsuri de evacuare, nu era considerată ca o modalitate de protecție a necombatanților, ci ca o măsură de asigurare de luptă, vizând, pe de o parte, deplasarea bunurilor și valorilor ce puteau deveni resurse pentru inamic, iar pe de altă parte, conservarea resursei umane a armatei: tinerii încorporabili și rezerviștii.

Evoluția ulterioară a modului de acțiune pentru protecția populației și a bunurilor materiale este în strânsă legătură cu evoluția științei, și, în mod deosebit, cu evoluția modului de desfășurare a războaielor.

Primul război mondial a adus o serie de elemente noi care au influențat modul de organizare a protecției populației și a bunurilor materiale.

În cotidianul Adevărul nr. 16 din 28 septembrie 1916, Constantin Mille afirma „Astăzi războiul s-a civilizat. El lovește și pe cei rămași acasă; atacă și orașele, atacă pe cei ce nu pot lupta; /…/. Azi toată lumea împărtășește riscurile războiului. Civili și militari, toți purtăm într-un fel sau altul războiul …”

Elocvente în acest sens sunt cel puțin două elemente: folosirea unui nou mijloc de ducere a acțiunilor militare – avionul și folosirea în mod organizat a substanțelor toxice de luptă. Este pentru prima data când se trage concluzia că în situații de conflict sunt afectate nu numai armatele beligerante, ci și o bună parte a populației civile și de aici necesitatea protejării acesteia.

Primele state care au organizat populația civilă în vederea pregătirii acesteia pentru situații de conflict armat au fost acelea care pe timpul primului război mondial, au avut de suferit de pe urma atacurilor chimice. Experiența acestora a constituit punctul de plecare, adăugând acestei experiențe elemente originale în raport cu posibilitățile și particularitățile naționale în domeniul economic, demografic, de relief etc. Statele elaborează concepții corespunzătoare și trec la organizarea măsurilor practice (în anul 1922, în Polonia, s-a înființat “Liga pentru apărarea aeriană contra gazelor” cu 500.000 de membri; în anul 1931, în Franța, s-a înființat “Apărarea Pasivă”, în Iugoslavia “Liga Apărării Chimice a Patriei”, în Elveția “Asociația de protecție a populației civile contra războiului chimic”, iar în anul 1930, în Austria s-a înființat “Comisia Mixtă de Apărare Antiaeriană”).

Începutul organizării protecției civile în România a fost reprezentat de apariția „Regulamentului apărării pasive contra atacurilor aeriene”. În cadrul acestui act normativ, se detașează net conținutul apărării pasive de cel al apărării active.

În cadrul apărării antiaeriene a teritoriului, se face o distincție clară între cele două termene: apărarea activă, compusă din mijloace active de luptă contra aviației de bombardament și apărarea pasivă, care constă din o serie de măsuri de siguranță, prevenire și de salvare, organizate în scopul de a completa acțiunea apărării active. Aceste concepte reprezintă un progres în gândirea militară românească în perioada interbelică, ele fiind ireversibile, de-a lungul timpului fiind doar perfecționate, redenumite și primind noi atribuții.

Apărarea pasivă este încredințată structurilor militare și devine armă de sine stătătoare, cu misiuni specifice pentru protecția populației și a bunurilor materiale împotriva atacurilor din aer.

Prin Regulamentul din 1933 se înființează Comisia Superioară de Apărare Pasivă, ca organ central de concepție, coordonare, îndrumare și control. Această comisie a asigurat o concepție unitară a pregătirii și punerii în aplicare a tuturor problemelor de specialitate, în conformitate cu doctrina și principiile stabilite de către Marele Stat Major.

Comisia Superioară de Apărare Pasivă a funcționat în cadrul Ministerului de Interne, iar din anul 1936, a funcționat, cu atribuții de organizare și conducere, Comitetul de Coordonare al Apărării Pasive, în cadrul Ministerului Aerului și Marinei (din 1940 Subsecretariatul de Stat al Aerului a fost încorporat în Ministerul de Război). În anul 1943 s-a înființat Comandamentul Apărării Pasive, în subordinea Subsecretariatului de Stat al Aerului.

Pe plan internațional, după primul război mondial, a început să se pună tot mai acut problema protecției civile, care a căpătat o și mai mare importanță după cel de-al doilea război mondial. Inițial, instituția protecției civile era destinată pe timp de război asigurării condițiilor de supraviețuire a populației civile prin menținerea serviciilor esențiale de utilitate publică, prin distribuirea ajutoarelor și organizarea salvării. Perioada de după cel de-al doilea război mondial, caracterizată prin explozie demografică și urbanizare masivă, precum și prin dezvoltarea mijloacelor de distrugere în masă, a conferit instituției „protecției civile” un caracter ambivalent, dovedindu-se necesitatea acesteia atât în timp de conflict armat, cât și de pace.

După 1945, concepția realizării măsurilor de protecție a populației și sistemul structurilor organizatorice naționale au fost organizate, ca de altfel toate instituțiile statului, după modelul sovietic. Se punea accent pe iminentul pericol al folosirii de către inamic a armelor de nimicire în masă.

Revenirea la concepția tradițională, românească, cu privire la măsurile de protecție civilă, precum și pătrunderea unor influențe din concepțiile democrațiilor occidentale au făcut posibilă apariția, pentru prima dată, a unei legi noi și moderne care să reglementeze activitatea structurilor protecției civile – Legea nr. 2/1978 – Legea apărării civile.

În această perioadă, s-a conturat tot mai insistent ideea pregătirii întregii populații și a factorilor de decizie cu atribuțiuni pe linia protecției civile, pentru a putea face față în condițiile unor situații de dezastre.

Revenirea la sistemul democratic, după revoluția din decembrie 1989 a creat condiții pentru perfecționarea activităților pe linie de protecție civilă. La 11 mai 1990, România a ratificat Protocoalele Adiționale nr. 1 și 2 din 1977, la Convențiile de la Geneva din 1949.

După anul 2001 instituția protecției civile (Comandamentul Protecției Civile și unitățile subordonate) a fost încorporată Ministerului de Interne, iar ulterior, în anul 2004, fiind unificată cu Corpul Pompierilor Militari, s-a format Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, care la nivel național coordonează toate organizațiile implicate în managementul situațiilor de urgență.

Astfel în Ministerul Apărării Naționale a rămas un gol, atât afectiv, cât și instituțional, nemaifiind specialiști în domeniul protecției civile. Experiența funcționării acestui nou sistem demonstrează că este încă nevoie de specialiști, sau compartimente specializate, în cadrul MApN, pentru coordonarea forțelor în îndeplinirea misiunilor în situații de protecție civilă, eventual prin dimensiunea cooperării civili – militari (CIMIC).

Evoluția societății românești pe calea democrației a determinat instituirea unui sistem național pentru managementul unitar al multiplelor și diverselor situații de urgență. Întrucât în cadrul sistemului de protecție activa o rețea numeroasă de organisme, structuri, instituții și servicii, era necesară o coordonare unitară a acestora în raport cu problematica tipurilor de situații de urgență, problematica managerilor situațiilor de urgență precum și concepte moderne de organizare și conducere a acțiunilor pentru gestionarea situațiilor de urgență.

În afara dimensiunii principale, de bază, a protecției civile, aceasta prezintă și o importantă dimensiune ecologică, prin prevederile sale referitoare la protecția populației împotriva dezastrelor naturale sau tehnologice. Considerăm că, deși în linii generale protecția civilă are ca principală menire reacția promptă la apariția pericolelor generate de conflicte militare sau de catastrofe naturale, ea are totodată capacitatea ca prin mijloacele sale specifice de acțiune să asigure din timp și prevenirea unor astfel de dezastre.

Prin această dimensiune ce s-a impus în țara noastră mai ales în urma reorganizării structurilor economico-sociale, drept consecință a trecerii de la economia centralizată la economia de piață după revoluția din decembrie 1989, s-a întregit caracterul umanitar al protecției civile din România.

În concordanță cu schimbările survenite la nivelul ansamblului societății, a apărut Legea protecției civile nr. 106/1996, iar în 2004 a fost promulgată noua Lege a Protecției Civile. Acest nou act normativ se încadrează în exigențele prescripțiilor umanitare universale, respectând standardele impuse prin aderarea României la NATO și alte organisme internaționale.

Toate acestea sunt argumente pentru schimbarea opticii asupra modului de abordare a problemelor managementului situațiilor de urgență și de a se trece de la conceptul de acțiune de tip reactiv, la o atitudine proactivă, de prevenire a manifestării riscurilor ori de limitarea pagubelor potențiale.

Managementul situațiilor de urgență determină aplicarea unor politici, proceduri și practici având ca obiective identificarea, analiza, evaluarea, tratarea, monitorizarea și reevaluarea riscurilor în vederea reducerii acestora astfel încât comunitățile umane și cetățenii, să poată trăi, munci și să-și satisfacă trebuințele și aspirațiile într-un mediu fizic și social durabil.

În România protecția civilă este definită ca o componentă a sistemului securității naționale și reprezintă un ansamblu integrat de activități specifice, măsuri și sarcini organizatorice, tehnice, operative, cu caracter umanitar și de informare publică, planificate, organizate și realizate potrivit legii, în scopul prevenirii și reducerii riscurilor de producere a dezastrelor, protejării populației, bunurilor și mediului împotriva efectelor negative ale situațiilor de urgență, conflictelor armate și înlăturării operative a urmărilor acestora și asigurării condițiilor necesare supraviețuirii persoanelor afectate.

În timp, protecția populației civile, termen consacrat înainte de 1933, viza protejarea împotriva atacurilor chimice, apărarea pasivă, după 1933, avea în atenție atacurile aeriene, apărarea locală antiaeriană după 1952, se axa în special pe protecția împotriva armei nucleare, apărarea civilă, după 1978, protecția populației împotriva tuturor efectelor războiului și ulterior protecția civilă instituie atribuții la pace (dezastre) și la război.

De-a lungul anilor, indiferent ce denumire a purtat și din ce structură a făcut parte, Protecția Civilă din România a desfășurat o intensă activitate, s-a dovedit utilă și a slujit numai interesele naționale, îndeplinind rolul profund umanitar pentru care a fost creată: apărarea populației, a bunurilor materiale, a valorilor culturale și a mediului ambiant în situații de război sau dezastre.

Numărul mare de dezastre, precum și sporirea numărului victimelor acestora au impus ca în toate țările să se acorde, în fața riscurilor potențiale, o atenție deosebită măsurilor de prevenire și salvare.

1.3. Protecția civilă și dreptul internațional umanitar

Pentru a putea înțelege semnificația și evoluția protecției populației civile am punctat câteva aspecte privind protecția civilă ca instituție de drept în dreptul internațional umanitar.

Ansamblul de acte normative care alcătuiesc structura legislativă a protecției civile se poate încadra, ca domeniu de aplicabilitate și scop, în dreptul umanitar, având ca prioritate omul și principiile umanitare, văzute ca elemente primordiale de pace și civilizație.

La o analiză a genezei și evoluției dreptului umanitar, se evidențiază faptul că, atenuarea urmărilor războiului, prin protejarea victimelor acestuia precum și a persoanelor care nu iau parte la ostilități, a constituit o preocupare cu izvoare adânci în istoria omenirii.

Dreptul internațional umanitar a fost puternic influențat de starea social-politică a epocii, de curentele filozofice ale vremii, fiind rezultatul incidenței, în principal, a trei factori: cultele religioase, principiile dreptului internațional și ascendența formelor de civilizație. Congruența dintre curentele filozofice ale antichității și preceptele religioase a contribuit în mare măsură la modelarea comportamentului părților aflate în conflict, generând o diversitate de uzanțe, inițial, de aspirație politică și nu de sorginte juridică, și deloc consensuală care, prin generalizare și repetare, s-au transformat în cutume.

Apărute ca declarații unilaterale sau bilaterale, înțelegerile dintre state în acest domeniu au început să fie inserate în convențiile internaționale pe la mijlocul secolului al XIX–lea. Ca urmare, raporturile dintre beligeranți s-au ameliorat, ca și tratamentul prizonierilor de război.

Se poate aprecia că prima Convenție de la Geneva, semnată în anul 1864, a generat dreptul internațional umanitar, fiind totodată inspiratoarea tuturor celorlalte instrumente de profil care au fost elaborate ulterior. Această convenție nu a fost decât primul pas dintr-un proces istoric care, în prezent, numără deja multiple etape importante, fiecare marcând un considerabil progres.

Dintre principalele instrumente juridice, putem evidenția: 1906 – promulgarea Convenției de la Geneva pentru ameliorarea situației răniților și bolnavilor în armatele de campanie; 1907 – aprobarea Convențiilor de la Haga; 1929 – promovarea Convențiilor de la Geneva: una care înlocuiește Convențiile din 1864 și 1906 (purtând același titlu), iar cealaltă, cu privire la tratamentul prizonierilor de război; 1949 – promovarea Convențiilor de la Geneva cu privire la protecția victimelor de război dintre care, prima și a treia constituie versiuni revizuite ale convențiilor din 1929; cea de a doua aduce completări la Convenția a X-a de la Haga din 1907, și în fine, cea de a patra, care acoperă în premieră un domeniu neexplorat până atunci, acela al protecției persoanelor civile în timp de război; 1977 – adoptarea a două Protocoale adiționale la Convențiile de la Geneva din 1949, dintre care primul se referă la protecția victimelor conflictelor armate internaționale și al doilea ale victimelor conflictelor fără caracter internațional.

Din punct de vedere juridic, Protocoalele din 1977 (sau cel puțin primul Protocol, aplicabil în caz de conflict armat internațional), departe de a se substitui Convențiilor din 1949, aveau ca scop să le clarifice și să le completeze.

Protecția civilă în dreptul internațional umanitar s-a constituit ca un concept, pentru prima dată, prin cea de-a IV-a Convenție de la Geneva din 12 august 1949, unde se menționează posibilitatea desfășurării activității în teritoriile ocupate, pentru „organismele speciale cu caracter nemilitar” care ar avea ca scop principal asigurarea condițiilor de existență „populației civile prin menținerea serviciilor esențiale de utilitate publică, prin distribuirea ajutoarelor și organizarea salvării”. Potrivit acestei prevederi, scopul instituției Protecției Civile se limita doar la situația de război și numai pentru teritoriile ocupate.

După 1949, prin apariția unor noi factori de risc, numeroase amenințări ce persistă și în ziua de azi (conflicte regionale; resuscitarea mișcărilor naționaliste, integriste sau a minorităților; mondializarea economiei; urbanizarea societății; revoluția în telecomunicații; degradarea mediului ambiant; dezastrele naturale și tehnologice ș.a.m.d.), instituția „protecției civile” a dobândit noi dimensiuni, prin lărgirea sferei atribuțiilor și în timp de pace.

Din cele de mai sus reiese că protecția civilă este un subiect relativ nou al dreptului internațional umanitar. Serviciile de Protecție civilă acționează atât în timp de pace, cât și în caz de conflict armat.

Pentru situații de conflict armat și la dezastre, protecția civilă este reglementată de Protocoalele adiționale din 1977, la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949, cu privire la protecția victimelor de război în conflictele armate.

Protocolul I, din 8 iunie 1977, legiferează protecția populației civile împotriva pericolelor rezultate din operațiile militare, protecția bunurilor civile, pe care le definește (bunuri care nu sunt obiective militare și care nu se utilizează în sprijinul efortului militar) și le categorisește (bunuri culturale, lăcașuri de cult, bunuri indispensabile supraviețuirii populației civile, lucrări de artă și instalații conținând forțe periculoase, dar și mediul natural) și – cel mai important în ceea ce privește prezentul demers – Protecția civilă, definită drept ansamblul „sarcinilor umanitare … destinate să protejeze populația civilă împotriva pericolelor ostilităților sau ale catastrofelor și să o ajute să depășească efectele lor imediate, asigurându-și condițiile necesare supraviețuirii”.

Caracterul pronunțat civil al instituției „protecției civile” derivă din sarcinile ce stau în fața acestor organisme specializate, enumerate în cele 15 activități enunțate în Protocolul I. Din analiza celor 15 funcții rezultă că acestea pot fi circumscrise, în totalitate, unei stări de conflict armat cât și în parte, în cazul unor dezastre.

Funcțiile Protecției civile implică o serie de misiuni: serviciul de alertă; evacuarea; punerea la dispoziție și organizarea de adăposturi; aplicarea măsurilor de camuflaj; salvare; servicii sanitare, inclusiv de prim ajutor și asistență religioasă; lupta contra incendiilor; reperarea și semnalizarea zonelor periculoase; decontaminarea și alte măsuri de protecție analoge; adăpostirea și aprovizionarea de urgență; ajutor în caz de urgență pentru restabilirea și menținerea ordinei în zonele sinistrate; restabilirea de urgență a serviciilor indispensabile de utilitate publică; servicii funerare de urgență; ajutor în ocrotirea bunurilor esențiale pentru supraviețuire; activități complementare necesare îndeplinirii oricăreia din sarcinile de mai sus, cuprinzând planificarea și organizarea, dar care nu se limitează la acestea.

Din analiza acestor funcții putem desprinde câteva concluzii referitoare la trăsăturile generale ale protecției civile: funcțiile protecției civile au un caracter eminamente umanitar, deoarece exclud acele sarcini care ar putea contribui la efortul de război; protecția civilă este tratată ca parte distinctă de apărarea armată, fiind considerată prin natura sa o instituție civilă. Doar un singur articol din Protocol se referă la “Membrii forțelor armate și unitățile militare afectate organismelor de Protecție civilă”.

Cu atât mai mult, elaborarea acestor funcții demonstrează apartenența Protecției civile la sistemul securității naționale sau la un sistem comun de securitate.

În majoritatea statelor, protecția civilă (sub diferitele ei denumiri și structuri organizatorice), constituie un ansamblu de măsuri cu caracter umanitar, de natură să protejeze populația civilă de efectele pericolelor care amenință statul respectiv.

Protocolul I de la Geneva din 1977 a lăsat la latitudinea statelor modalitățile de creare și dotare a organismelor de Protecție civilă, fără a face din apartenența la el o condiție indispensabilă protecției, întrucât, la solicitarea autorităților, pot participa la operațiuni de salvare sau ajutorare și alte organizații care nu sunt exclusiv destinate acestui scop, precum și populația civilă.

În scopul îndeplinirii responsabilităților care le sunt încredințate, structurile de Protecție civilă, inclusiv personalul care le deservește și materialele cu care sunt dotate trebuie să se bucure de imunitate. Protocolul a urmărit să stabilească condițiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste organisme, personalul și materialele din înzestrare, pentru a intra în regimul de protecție. Astfel, organismele trebuie să fie create sau autorizate de stat. Indiferent de forma lor juridică, așezămintele și alte unități se pot bucura de imunitate dacă sunt de stat sau autorizate de autoritățile competente ale statului. Pentru identificare, ele vor fi marcate cu semnul distinctiv al Protecției civile, constând într-un triunghi albastru pe fond portocaliu.

Organismele trebuie să fie destinate în exclusivitate misiunilor de Protecție civilă și utilizate numai pentru realizarea acestor atribuțiuni. Ele pot fi create ad-hoc pentru a face față unei situații de criză sau pot fi instituționalizate, pentru o durată nedeterminată. Important este să fie destinate exclusiv acestui scop. Personalul care deservește organismele de Protecție civilă se bucură de imunitate pe timpul cât execută misiunile specifice.

Limitele dreptului la protecție au relevanță în cazul conflictelor armate, dar există posibilitatea ca în timpul unui război să fie și anumite situații excepționale, care să îngreuneze protecția populației (inundații, cutremure, alunecări de teren, accidente cu substanțe periculoase etc.). În acest caz protecția se extinde la toate organismele destinate intervenției în cazul dezastrelor și pe toată durata acțiunilor.

Pornind de la aceste cerințe ale reglementărilor internaționale, în România, Legea 481/2004, cu modificările și completările ulterioare stipulează măsuri concludente pentru limitarea și înlăturarea urmărilor situațiilor de protecție civilă, astfel: „La acțiunile de limitare și înlăturare a urmărilor situațiilor de protecție civilă participă structuri de intervenție din cadrul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență, existente pe timp de pace sau care se pot mobiliza în timp scurt, unități și formațiuni militare ale Ministerului Administrației și Internelor, Ministerului Apărării Naționale, servicii de urgență voluntare, formațiuni de Cruce Roșie și alte structuri cu atribuții în domeniu”, iar „Intervenția operativă … se realizează pe baza planurilor de intervenție și cooperare întocmite de autoritățile competente, în limitele funcțiilor de sprijin repartizate pentru a fi asigurate de către ministere, celelalte organe centrale și organizațiile neguvernamentale pentru prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență”.

Din cele menționate mai sus, pentru protecția civilă din România, Protocolul Adițional I din 1977 relevă acele prevederi regulamentare prin care unitățile și formațiunile de Protecție civilă vor duce acțiuni în sprijinul trupelor.

În Protocolul Adițional I sunt enumerate cinci categorii de acte care nu sunt dăunătoare inamicului, astfel ele nu pot determina încetarea protecției.

Prima categorie de acte vizează raporturile dintre autoritățile militare și organele de Protecție civilă. Executarea misiunilor de Protecție civilă sub conducerea sau supravegherea autorităților militare „nu este un act dăunător pentru inamic”. Totuși, în acest caz se impun a fi subliniate câteva precizări: nu trebuie să existe un raport de dependență a organismelor de Protecție civilă față de autoritățile militare; iar conducerea sau supravegherea sarcinilor de Protecție civilă de către unități trebuie să aibă un caracter temporar și ocazional, adică să nu se exercite numai în anumite împrejurări excepționale.

Faptul “de a primi instrucțiuni” de la autoritățile militare, în zonele de operațiuni militare, când comandantului militar îi revin îndatoriri speciale, nu poate fi interpretat ca “dependență” de acesta, dacă nu are un caracter de permanență.

Există două situații abordate: modul de cooperare dintre militari și organismele de Protecție civilă; Activitatea militarilor pe lângă aceste organisme care necesită comentarii. În ce condiții această cooperare nu constituie un act dăunător pentru inamic? Răspunsul favorabil la această întrebare este asigurat de un amendament care propunea, în exclusivitate, cazul în care cooperarea ar avea un caracter excepțional, fiind indispensabilă populației civile. Deși acesta nu a fost acceptat, este în afara oricărui dubiu circumstanța că, dacă cooperarea nu îndeplinește cea de a doua condiție care ține de natura Protecției civile, cerința nu ar fi acoperită de această prevedere.

În destinarea de militari pe lângă organismele respective trebuie să se respecte condiția de a nu se schimba caracterul civil al structurilor de Protecție civilă. S-a acceptat, nu fără dificultate în protocol, această afectare ținând seama de capacitatea tehnică a unor specialiști, însă cu condiția subliniată în paragraful anterior. Deși acești militari odată repartizați Protecției civile își pierd calitatea de combatanți, când sunt capturați de inamic devin prizonieri de război.

Prin faptul că, de îndeplinirea sarcinilor de protecție civilă ar putea întâmplător să beneficieze și victime militare, în special acelea care sunt scoase din luptă, s-a urmărit să se determine până unde se poate întinde ajutorul dat de personalul Protecției civile victimelor militare fără a-și pierde dreptul la protecție. Conform Protocolului I, organismele de Protecție civilă au competența de a se ocupa în special de populația civilă. Dacă în anumite conjuncturi, exemplu, printre civilii aflați printre dărâmăturile unui bombardament se află și militari combatanți, salvarea acestora împreună cu celelalte persoane, nu înlătură dreptul la protecție a participanților la aceste operațiuni. Este vorba de salvarea unor militari scoși în afara luptei, deci de victime, și acțiunea umanitară se justifică. Dar de serviciile acestor organisme pot profita și militari care nu sunt scoși în afara luptei. De exemplu, câțiva militari aflați în permisie sunt surprinși de un incendiu într-un imobil. Operațiunea de salvare a lor, împreună cu ceilalți locatari are loc “întâmplător” și nu conține o depășire a competenței.

Atunci când vorbim despre operațiuni multinaționale la care participă structurile specializate de Protecție civilă, punctul de plecare îl constituie, în opinie personală, imunitatea de care, în scopul îndeplinirii responsabilităților care le sunt încredințate, structurile de Protecție civilă, inclusiv personalul care le deservește și materialele din dotare trebuie să se bucure.

De remarcat modul în care Națiunile Unite, prin Biroul de Coordonare a Afacerilor Umanitare (OCHA), a găsit modalitatea de a îmbina toate aceste criterii, utilizând în acest scop propriul mecanism de răspuns și acordare de asistență în caz de dezastru. Printre celelalte misiuni, cea mai mare importanță în rezolvarea situației create o are instalarea Centrului de Coordonare al Operațiunilor Internaționale (OSOCC) și asigurarea resurselor tehnice și logistice. Instalarea OSOCC în zonă, permite alertarea comunității și ținerea permanent la curent a acesteia privind evoluția situației din zonă, evaluarea la locul dezastrului și acordarea sprijinului pentru coordonarea intervenției. Acesta este de fapt mecanismul care, prin respectarea criteriilor de constituire a structurilor specializate de Protecție civilă pentru operațiuni multinaționale, asigură eficiența acestora în executarea misiunilor.

Constituirea unor structuri specializate pentru operațiuni multinaționale nu poate fi realizată fără o cooperare prealabilă între serviciile de Protecție civilă, îndeosebi în materie de formare a personalului și de schimb de experiență. Aceasta este singura cale de evitare a particularităților rezultate din diferențele dintre definițiile naționale ale conceptului de Protecție civilă. În acest sens, în prezentul demers, am abordat Protecția civilă ca o instituție statală, constituită în vederea protejării persoanelor, bunurilor și mediului împotriva dezastrelor și efectelor războiului.

Analiza principiilor care guvernează acțiunile de asistență ale serviciilor de Protecție civilă, ale părților contractante, efectuate în favoarea statelor amenințate sau afectate de catastrofe, necesită o definire clară a termenilor, a principiilor și conceptelor folosite, pentru a nu lăsa loc altor interpretări.

Principiul de bază îl constituie faptul că Protecția civilă acționează numai la cererea statului beneficiar. Să ne amintim atacul terorist din 11 septembrie 2001 și cât de rău au lovit Statele Unite ale Americii. În urma notificării atacului terorist, Protecția civilă din foarte multe state și-a oferit sprijinul pentru înlăturarea efectelor. Oferta a fost centralizată de EADRCC/NATO dar, atâta vreme cât „statul beneficiar” nu a solicitat asistență internațională, Protecția civilă nu a intervenit.

Principiul neintervenției în afacerile interne impune ca acțiunea să se efectueze cu respectarea agrementului statului beneficiar. În acest sens, avem în vedere experiența acumulată pe timpul intervenției echipei românești de căutare-salvare, care a intervenit în anul 1999 pentru limitarea efectelor cutremurului produs în Turcia, la Izmir. Ținând cont de faptul că, sub nici o formă, nu trebuie eludat principiul realizării acțiunii de asistență a Protecției civile, indiferent de rasă, religie, apartenență politică sau de convingeri politice, este foarte dificil să acorzi prim-ajutor unei persoane care, conform preceptelor religioase, nu are voie să fie atinsă. Acesta este și motivul pentru care, Red Crescent este organizația care este solicitată de către ONU pentru intervenția în țările de religie musulmană.

Așadar Protecția civilă acționează în sprijinul umanității, pe principiul solidarității și imparțialității. Acțiunea Protecției civile reclamă o cooperare extinsă a statelor și serviciilor lor de Protecție civilă. Timpul de activare a procedurii de acordare de asistență umanitară se scurtează prin cooperarea cu statul gazdă, facilitată de o bună cooperare prealabilă în domeniul managementului la dezastre. Cererea de asistență trebuie studiată cu atenție, deoarece se trimit în sprijin și acționează doar unitățile de Protecție civilă pe care statul beneficiar le-a solicitat și le-a acceptat în urma ofertei.

În concluzie, experiența acumulată până acum ne permite să afirmăm că Protecția civilă trebuie să beneficieze de toate privilegiile și imunitățile, de protecția și facilitățile necesare pe timpul îndeplinirii misiunii de asistență umanitară internațională.

1.4. Particularități în organizarea protecției civile în principalele țări europene democratice

Pentru a înțelege mai bine sistemul protecției populației civile din România, a implicațiilor la nivel regional, european și mondial, este necesar să facem o trecere în revistă a modului cum este reglementată activitatea de protecție civilă și răspunsul la urgențe civile în alte state, precum și preocupările din acest domeniu a principalelor organizații din lume – ONU, NATO și UE. Am încercat o sistematizare a informațiilor, grupate în jurul acestor organisme internaționale, având în vedere și elementele de concepție și eliminarea informațiilor redundante.

În aceste condiții, cunoașterea principiilor de bază privind managementul situațiilor de urgență, precum și a sarcinilor structurilor de protecție civilă din țările membre NATO și UE este esențială, iar studiul sistemului protecției civile și a managementului urgențelor civile în unele din țările democratice poate oferi idei și principii ce pot fi aplicate în legislația națională de specialitate.

Ceea ce multă vreme a constituit o tendință de armonizare a legislației românești privind Protecția civilă, a devenit prevedere legală: „Activitățile și măsurile de protecție civilă se planifică, se organizează și se aplică în concordanță cu programele și procedurile privind managementul urgențelor civile, elaborate de organismele specializate ale Organizației Națiunilor Unite, Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și Uniunii Europene”.

Eforturile pentru prevenirea hazardurilor și de atenuare a impactului lor asupra societății sunt imperios necesare și se constituie în parte integrantă a politicilor de dezvoltare durabilă în majoritatea statelor lumii și de asigurare a securității globale, regionale, naționale, comunitare și, de ce nu, chiar individuale. Cunoașterea și gestionarea acestor riscuri permit realizarea măsurilor preventive și planificarea eficientă a măsurilor de intervenție și reabilitare pentru limitarea și reducerea suferințelor, pierderilor și distrugerilor și revenirea la normalitate atunci când se produc dezastre sau când activitatea socio-umană le generează.

Preocupați de protejarea ființei umane, cei ce au responsabilități în acest sens, fie din țările membre NATO sau partenere, recunoscând importanța dezvoltării cooperării internaționale în domeniul intervenției la dezastre, au aprobat, în mai 1998, politica țărilor membre privind „Cooperarea intensificată în domeniul intervenției internaționale în caz de dezastre”, ca suport și complement al Națiunilor Unite.

Potrivit Convenției cadru a asistenței de protecție civilă adoptată de cea de-a 11-a conferință a Organizației Internaționale a Protecției Civile de la Beijing (26 – 28 octombrie 1998), “Protecția civilă înseamnă un serviciu, o structură sau orice altă activitate, cu scopul prevenirii dezastrelor și protecția persoanelor, proprietății și protecției mediului împotriva dezastrelor sau altor situații de urgență”. De altfel, în mesajul prilejuit de Ziua Mondială a Protecției Civile, la 1 martie 2000, secretarul general al Organizației Internaționale a Protecției Civile (ICDO), Sadok Znaidi, referindu-se la orientările de viitor ale acestei activități umanitare de mare importanță în contextul în care ne aflăm, sublinia că ,, … întărirea structurilor de protecție civilă nu trebuie îndreptată exclusiv spre capacitățile lor de a răspunde la situații de urgență sau celor de acțiune umanitară, cât mai ales spre capacitatea lor de a preveni aceste urgențe “.

În prezent, se constată o amplificare și lărgire a spectrului de riscuri neconvenționale, diversificarea tipologiei crizelor și conflictelor care generează provocări numeroase, necesitând reacții multidirecționale bazate pe mobilitate, diversitate, coerență și complementaritate, atât în spațiul intern cât și în cel internațional.

În contextul actual, majoritatea statelor din Europa, Asia sau America acordă o atenție sporită problemelor de protecție civilă, în special protecția populației și bunurilor materiale și culturale, în timp de război și în caz de dezastre.

Punctul de evoluție cel mai semnificativ în timp, al protecției civile l-a marcat perioada anilor 1985-1995. Se consideră că, dacă până la începutul perioadei activitățile de protecție civilă se axau pe asigurarea protejării populației în cazul izbucnirii unui conflict armat, după această perioadă, devine preponderentă preocuparea pentru protecția populației în cazul declanșării unor dezastre naturale sau tehnologice. Trebuie totuși subliniat faptul că, deși preocuparea pentru protejarea populației în caz de conflict armat a scăzut, pregătirea în domeniu a continuat. Ca exemplu pot fi menționate exercițiile internaționale INTEX, în cadrul cărora NATO simulează răspunsul unor state membre sau partenere în cazul unui atac nuclear. De altfel, multe țări privesc activitatea de protecție la dezastre, ca o continuitate a pregătirii pentru cazul unui conflict armat.

În ultimii ani în fiecare stat s-au elaborat acte normative care conferă protecției civile un loc important în sistemul de apărare și securitate.

Principiile de organizare a protecției civile sunt asemănătoare în majoritatea statelor, fiecare dispunând de organisme mai mult sau mai puțin specializate în raport de particularitățile și disponibilitățile existente la nivel național.

În structura organizatorică a protecției civile în toate țările, sunt incluse organe centrale și locale, care au la dispoziție unități și formații specializate pentru intervenții, a căror componență și valoare diferă de la o țară la alta.

În majoritatea statelor, protecției civile îi revine următoarele misiuni: prevenirea și alarmarea oportună a cetățenilor asupra pericolului atacurilor din aer, calamităților sau catastrofelor; asigurarea măsurilor de protecție a oamenilor, animalelor, apei, produselor alimentare și altor bunuri; pregătirea și înzestrare cu tehnică și materiale din timp de pace a unităților militare și formațiunilor de protecție civilă; înștiințarea cetățenilor în scopul autoapărării și supraviețuirii în caz de război; limitarea și înlăturarea urmărilor atacurilor din aer; mobilizarea și administrarea resurselor naționale pentru restabilirea industriei, construcțiilor, transporturilor, ce au avut de suferit de pe urma atacurilor; intervenția pentru salvarea oamenilor și bunurilor materiale în caz de calamități sau catastrofe și alte misiuni specifice. În scopul îndeplinirii optime și eficiente a unor asemenea misiuni se prevede antrenarea în acțiuni a întregii populații de 16-65 ani în Germania, 17-65 ani în Danemarca, 18-65 ani în Norvegia sau 20-61 ani în Elveția.

Studiind sistemul de management al urgențelor civile din țările NATO, am constatat că legislația care reglementează activitățile protecției civile din aceste țări respectă următoarele principii de bază: să respecte valorile unui stat democratic; să fie flexibilă, funcțională și să reprezinte o bază eficace pentru managementul urgențelor civile (incluzând planificarea și răspunsul).

Din analiza sistemului de management al urgențelor civile adoptat de țările NATO, reiese că acestea respectă principiile de bază, iar la elaborarea legislației au respectat întrutotul prevederile normative internaționale convenite. Cu toate acestea, sunt unele mici diferențe în ce privește principiul de bază aplicat în planificarea urgențelor civile (CEP), responsabilitatea la nivel central în situații de urgență, structura organizatorică și cooperarea civil-militară.

În majoritatea țărilor, a căror activitate pe linia protecției civile o analizăm în continuare, obiectivul fundamental al planificării urgențelor civile îl constituie realizarea siguranței cetățenilor, familiei, comunității, protecția proprietății și a instituțiilor statului în condiții normale, în situații speciale (aici intră și dezastrele) sau pe timp de război.

De asemenea, în majoritatea statelor protecția civilă este privită ca o componentă a apărării naționale care își propune să protejeze populația de toate amenințările posibile, să asigure resursele de bază pentru desfășurarea activităților economice, să protejeze mediul înconjurător, să pregătească populația pentru a participa la acțiuni de răspuns în cazul situațiilor de urgențe civile și să garanteze siguranța țării în toate împrejurările.

Principiul de bază privind managementul urgențelor civile nu diferă foarte mult de la o țară la alta. În majoritatea țărilor răspunsul la urgențele civile este materializat în planuri și acțiuni pe nivele de responsabilitate, începând cu nivelul local și terminând cu nivelul central – național.

Primul răspuns la urgențe civile este dat, de regulă, de autoritățile administrației locale cu forțele și mijloacele prevăzute în planurile de urgențe civile proprii iar dacă evenimentele depășesc posibilitățile organelor locale, atunci în sprijinul lor intervine organul regional, armata și alte forțe prevăzute de lege. Dacă și capacitatea acestor forțe este depășită, abia atunci se implică statul prin organele sale centrale. Într-o federație, evenimentul se federalizează (se implică în răspuns organele federale) în cazul în care sunt afectate două sau mai multe state, este afectată conducerea statului respectiv sau organele de conducere ale statului respectiv cer ajutor federal.

Majoritatea țărilor europene au organe de coordonare a protecției civile la nivel național, aflate în subordinea guvernului, la Ministerul Apărării sau la Ministerul de Interne, excepție făcând doar câteva dintre state.

De exemplu, în Norvegia și Islanda responsabilitatea centrală o are Ministerul Justiției, în Rusia coordonarea protecției civile este încredințată unui minister special destinat apărării civile, iar în Ucraina în sarcina Ministerului de Urgențe și Protecție a Populației.

În țările federale există organe (agenții) de coordonare a protecției civile la nivelul fiecărui stat, dar și la nivelul guvernului central (federal).

În ce privește cooperarea civil-militară, se poate afirma că este prevăzută în Planurile de Răspuns la Urgențe în aproape toate țările. Principiul de bază al cooperării civil-militare este: „armata sprijină organizațiile civile la pace, iar la război organizațiile civile sprijină armata”.

În foarte multe țări există o interdependență între apărarea civilă și cea militară, ele unindu-și eforturile pentru a rezolva situațiile dificile.

Forțele militare cooperează cu organizațiile civile conform Planurilor de Răspuns la Urgențe, sau în situații neprevăzute, la cererea autorităților locale (regionale), executând numai acele acțiuni umanitare autorizate de lege.

Autoritatea implicării forțelor militare în răspunsul la dezastre îl au de regulă guvernele naționale, la cererea organelor locale (regionale), dar sunt și țări în care șeful administrației locale are dreptul legal de a mobiliza forțe militare din aria de responsabilitate pentru situații de urgență. De exemplu în SUA primarul poate mobiliza garda națională, dacă nu poate face față situației de urgență cu serviciile comunitare și organizațiile civile.

Un caz particular este cel al Islandei care nu are armată proprie. Fiind membră NATO, ea apelează la nevoie la forțele militare de la baza militară a acestei organizații dispusă pe teritoriul său național.

Cazuri aparte pot fi considerate și țările scandinave care au adoptat conceptul de „apărare totală”, aceasta însemnând unirea eforturilor militare și civile atât la pace, pentru situații de urgență, cât și la război (pe teritoriul național sau în apropierea granițelor naționale).

Forțele militare, din țările NATO și partenere, participă la acțiuni de răspuns în cazul urgențelor civile, conform planurilor întocmite, executând în principal următoarele misiuni umanitare specifice: menținerea ordinii și respectarea legii; paza frontierei și garantarea exercitării funcțiilor statului; asistența umanitară la dezastre; pregătirea în vederea protecției civile; inclusiv antrenamente și exerciții.

Elaborarea proiectelor de legi, regulamente, instrucțiuni, chiar și a modelelor de planuri de răspuns, este sarcina agențiilor (organizațiilor) guvernamentale de protecție civilă și a ministerelor, în zona lor de responsabilitate. Aceste organe coordonează îndeaproape elaborarea planurilor de urgențe la obiectivele foarte importante, ca de exemplu la centralele nuclearo-electrice. Protecția civilă în țările europene este bazată pe o abordare unitară a managementului dezastrelor, orientată către prevenire, răspuns și refacere.

Prevenirea urgențelor constă în implementarea și coordonarea, împreună cu organizațiile internaționale, a măsurilor care nu pot fi întârziate și care sunt necesare pentru înlăturarea obstacolelor și pentru revenirea la o viață normală.

Pentru pregătirea organelor de conducere a protecției civile, toate statele au instituții de învățământ, iar pentru pregătirea populației sunt prevăzute aproximativ aceleași măsuri ca și în România, insistându-se mai ales pe instruirea în vederea acordării autoajutorului.

Diferența de la o țară la alta decurge din prevederile legale naționale privind: responsabilitatea în situații de urgențe civile; gradul de detaliere al măsurilor generale de protecție; structura organizatorică pentru asigurarea managementului urgențelor civile; principiile privind implicarea organizațiilor civile și a forțelor militare în răspunsul la urgențele civile.

Ca structură organizatorică, în afara Angliei și Irlandei care nu au o organizație la nivel național pentru planificarea și coordonarea activităților de protecție civilă, toate celelalte țări sunt organizate pe principiul teritorial, la nivel administrativ național, regional și local.

Pornind de la acest principiu, s-au dezvoltat următoarele scheme de organizare structurală: țări cu o organizație la nivel național, care coordonează activitatea de protecție civilă la toate nivelele administrative, având în dotare forțe și mijloace proprii de intervenție: Belgia, Danemarca, Grecia, Franța, Luxemburg, Olanda, Austria și țări cu o organizație la nivel național, care nu are în compunere forțe și mijloace proprii de intervenție, ocupându-se doar cu coordonarea activităților de protecție civilă. Un caz aparte reprezintă Germania, unde deși landurile poartă răspunderea totală pentru activitățile de protecție civilă, guvernul federal deține forțe și mijloace proprii de intervenție pe care le folosește după caz.

Protecția civilă în Italia, Suedia și Franța este organizată ca un sistem de resurse coordonat, în care conlucrează autoritățile naționale, regionale și locale împreună cu instituțiile locale și publice, comunitatea științifică, instituțiile și organizațiile private, organizațiile voluntare și asociațiile profesionale.

Forțele de intervenție s-au format pe structura unei mari varietăți de organizații, dintre care cele mai utilizate sunt: formațiunile de pompieri (profesioniști sau voluntari) în Belgia, Germania, Franța, Spania, Luxemburg, Olanda, Austria, ș. a. și unități militare specializate în acțiuni de protecție civilă în Norvegia, Franța, Portugalia, Italia, Grecia și Austria.

De subliniat că organizațiile de voluntari reprezintă baza sistemului de intervenție al protecției civile în Germania, Austria, Islanda și Norvegia. În același context se înscriu și modalitățile de realizare a pregătirii de specialitate și antrenamentelor. Astfel, există: un centru național de pregătire pentru cadrele de conducere și centre regionale de pregătire a echipelor de intervenție; Belgia, Olanda și Austria; un centru național de pregătire și antrenament unic: Franța, Danemarca, Luxemburg, Finlanda, Suedia și Anglia; școli de pregătire și antrenamente ale organizațiilor răspunzătoare pentru intervenție: Portugalia; seminarii, ședințe de antrenament, exerciții realizate la nivel local de oficiali atestați ai protecției civile: Irlanda și Islanda.

Indiferent însă de structurile organizatorice ale protecției civile, potrivit misiunilor pe care acestea trebuie să le îndeplinească, statele se împart în două mari grupe: cele în care protecția civilă se rezumă exclusiv la apărarea populației împotriva dezastrelor naturale și tehnologice și state în care protecția civilă, pe lângă asigurarea protecției populației împotriva dezastrelor, cuprinde și apărarea acesteia împotriva efectelor armelor convenționale și NBC: Danemarca, Germania, Spania, Austria, Finlanda, Suedia și Islanda.

Mai există un motiv care face ca activitatea de protecție a populației în cazul producerii unui dezastru să capete o importanță crescută și anume, creșterea vulnerabilităților la care omenirea trebuie să facă față, anume: creșterea populației, creșterea decalajului social, creșterea urbanizării, degradarea mediului, lipsa de informare și avertizare, precum și modificări bruște în practicile culturale.

Se poate aprecia că, la nivel internațional se manifestă o vie preocupare pentru eficientizarea structurilor de protecție civilă. De altfel, această concluzie este susținută și de faptul că în unele țări, în strategiile de securitate naționale adoptate în ultimul timp, protecția civilă este plasată pe locul doi ca importanță, după armată.

Protecția civilă, are în acest sens ca structuri de intervenție, în unele țări europene atât elemente civile, cât și militare.

1.5. Cooperarea internațională în domeniul protecției populației civile

În ultimii ani, a existat o schimbare conceptuală majoră în domeniul prevenirii și intervenției în cazul producerii dezastrelor naturale. În timp ce capacitățile umanitare de răspuns sunt vitale și solicită în continuare atenție, concentrarea spre risc subliniază recunoașterea că intervenția realizată pentru a reduce vulnerabilitatea comunității și evaluările pot reduce impactul dezastrelor.

Acutizarea gravelor probleme umanitare, generate de producerea unor dezastre și de conflictele regionale, a determinat ca guvernele din tot mai multe state să ia în discuție responsabilitatea protejării populației civile tot mai afectată. Aceste demersuri s-au materializat în declararea deceniului 1990-2000 “Deceniul internațional de reducere a efectelor dezastrelor naturale”. Încă din anul 1994 a fost propus conceptul de „responsabilitate suverană de a proteja civilii”, în contextul problemelor ecologice și al dezastrelor naturale.

Această schimbare de paradigmă a fost concretizată în Strategia Internațională pentru Reducerea Dezastrelor la Conferința Mondială privind Reducerea Dezastrelor Naturale ce a avut loc în Yokohama, Japonia în 1994.

Scopul Strategiei de la Yokohama și a Planului de acțiune pentru o lume mai sigură este ca fiecare țară să aibă responsabilitatea fundamentală și suverană de a-și proteja oamenii, infrastructura și bunurile naționale sociale și economice de impactul dezastrelor naturale. Experiența câștigată a demonstrat că prin angajarea factorilor socio-economici implicați, poate fi redusă vulnerabilitatea societății la hazarduri naturale, la dezastre tehnologice și de mediu.

Pe plan internațional protecția populației civile a suscitat interesul multor organizații și organisme atât interguvernamentale, cât și neguvernamentale (Comitetul Internațional al Crucii Roșii, Organizația Internațională a Protecției Civile, Pactul de Stabilitate în Europa de Sud-Est etc.).

Organizația Internațională a Protecției Civile – ICDO are prima atestare istorică în anul 1931, anul în care generalul medic francez Georges Saint-Paul a înființat la Paris fundația „Asociația Leii din Geneva” (Lieux de Geneva Association) sau „Geneva Zones” (Geneva fiind sediul Crucii Roșii și sediul Ligii Națiunilor). Prin înființarea acestei fundații, acesta a vrut sa definească zonele neutre sau orașele deschise în care unele categorii de populație civilă să se poată refugia pe timpul războiului.

Începând cu anul 1960, Organizația și-a lărgit preocupările, incluzând, pe lângă protecția populației în timp de război și protecția pe timp de pace, în cazul producerii dezastrelor naturale și tehnologice.

În anul 1966, la Conferința Internațională privind Protecția Radiologică, desfășurată la Monaco, a fost adoptat textul primei Convenții care i-a conferit ICDO statutul de organizație interguvernamentală. Această Convenție internațională, a creat cadrul pentru depunerea de către țările membre ale Organizației, a instrumentelor de ratificare.

Convenția devine efectivă la 1 martie 1972, la prima Adunare Generală a Statelor Membre, fiind înregistrată în anul 1975 la Secretariatul ONU din New York, conform articolului 102 din Carta ONU și publicată în Seriile de Tratate ale ONU.

Au avut loc mai multe Conferințe Mondiale ale Protecției Civile (Berlin – 1954, Florența – 1957, Geneva – 1958, Montreaux – 1961, Geneva – 1963, Geneva – 1972, Caracas – 1974, Tunis – 1978, Rabat – 1980, Amman – 1994, Beijing -1998, Geneva – 2000, Kobe – 2005).

La cea de-a XI-a Conferință Mondială de Protecție Civilă, desfășurată în 1998, la Beijing, China,  a fost adoptat Planul Mondial de Acțiune pentru dezvoltarea protecției civile, axat pe dezvoltarea structurilor de protecție civilă, cooperarea internațională în materie de ajutorare și asistență, concomitent cu promovarea măsurilor de prevenire și pregătire în fața dezastrelor. Mai sunt cuprinse propuneri pentru uniformizarea, la nivel mondial, a structurilor organizatorice ale Protecției Civile, a planurilor naționale de pregătire și intervenție de specialitate precum și a politicilor socio-economice naționale, pe termen lung, privind integrarea măsurilor de prevenire a dezastrelor.

La cea de-a XII-a Conferință Internațională din mai 2000, desfășurată la Geneva, este adoptată  „Convenția cadru privind asistența de protecție civilă”, prin care protecția civilă este definită ca „ un instrument inevitabil de susținere a dezvoltării în fața dezastrelor naturale și provocate de om”.

În perioada 18-22 ianuarie 2005, la Kobe-Hyogo, Japonia, a avut loc, sub auspiciile ONU, Conferința Mondială privind Reducerea Dezastrelor, dedicată comemorării a 10 ani de la cutremurul devastator produs în regiunea Kobe. Conferința își propusese inițial să pună în discuție experiența autorităților nipone și a organismelor internaționale dobândită cu ocazia măsurilor de sprijinire a populației afectate și de reabilitare a infrastructurii vitale.

Producerea tsunami-ului devastator din Oceanul Indian la 26 decembrie 2004 a impus organizatorilor formularea și transmiterea de condoleanțe guvernelor din țările afectate și compasiunea și solidaritatea cu populația grav afectată. De asemenea, au fost transmise felicitări pentru răspunsul și sprijinul comunității internaționale acordat statelor afectate, pentru a depăși mai ușor această tragedie. La sfârșitul Conferinței Mondiale s-a adoptat o declarație comună sub deviza: “Reducerea riscului – un viitor mai sigur”.

Managementul situațiilor de urgență trebuie gândit și prin prisma Cadrului de Acțiune Hyogo, pentru intervalul 2005 – 2015, adoptat de 168 de state la Conferința de la Kobe. Interesul major al acestui cadru de acțiune îl constituie reducerea riscului dezastrelor și a vulnerabilităților asociate. Se urmărește dezvoltarea de mecanisme participative pentru elaborarea programelor, abordarea celor mai bune practici și învățarea pe baza experiențelor anterioare, prin implicarea tuturor părților interesate.

Au fost identificate cinci direcții prioritare de acțiune: să se asigure că reducerea riscului unui dezastru este o prioritate națională și locală cu o bază instituțională puternică în vederea implementării; identificarea, evaluarea și monitorizarea riscurilor de dezastru si realizarea unei avertizări timpurii; utilizarea cunoștințelor, inovației și educației pentru construirea unei culturi a siguranței și rezistenței la toate nivelele; reducerea factorilor de risc fundamentali; consolidarea vigilenței în legătură cu dezastrul pentru obținerea unor răspunsuri eficiente la toate nivelele.

Conjunctura internațională actuală este influențată puternic de mai multe procese, printre care se evidențiază atât globalizarea, cât și regionalismul. Cooperarea regională (și cea subregională) este un proces care se derulează mai rapid și, în funcție de domeniu, mai eficient decât cooperarea la nivel mondial. Un exemplu de colaborare regională fructuoasă pe care tind să-l urmeze, practic, toate statele europene este cel al statelor care fac parte din Uniunea Europeană.

În acest context este foarte probabil că, la etapa actuală, un punct focal în care se intersectează interesele de colaborare ale statelor care fac parte din diverse structuri poate deveni Pactul de Stabilitate în Europa de Sud-Est. Totodată, în cooperarea regională pe planul reconstrucției economice se acordă o atenție prioritară problemelor dezvoltării infrastructurii transporturilor, comunicațiilor, energeticii și protecției mediului.

În contextul crizei din Kosovo, la 8 aprilie 1999, la Luxemburg, președinția Uniunii Europene, a organizat o reuniune a miniștrilor de externe din statele membre UE și din țările vecine RF Iugoslavia (Albania, Bosnia-Herțegovina, Bulgaria, Croația, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, România, Slovenia, Ungaria și Turcia), la care au participat și reprezentanți ai unor organizații și instituții internaționale. Cu această ocazie, Germania a lansat inițiativa elaborării unui Pact de Stabilitate pentru Sud-Estul Europei (PSESE). Propunerea Germaniei a fost precedată de o serie de alte inițiative similare, venite din partea unor țări ca Grecia, SUA, Turcia, precum și a unor organizații regionale.

Documentul propus de președinția UE a fost dezbătut la reuniunea directorilor politici de la Bonn, din 27 mai 2000, și semnat la 10 iunie 2000, la Köln. El reprezintă o importantă bază de pornire pentru mobilizarea eforturilor internaționale de realizare a unei zone stabile în această parte a continentului.

Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est este cea mai ambițioasă încercare a comunității internaționale de stabilizare a fostului spațiu iugoslav și a Balcanilor, fiind o inițiativă politică destinată încurajării cooperării dintre statele Europei de Sud-Est, precum și sprijinirii eforturilor acestor țări de integrare politică și economică în structurile europene și euro-atlantice.

Principiile politice și mecanismele care stau la baza Pactului de stabilitate sunt prevederile Cartei ONU, principiile OSCE, documentele relevante ale Consiliului Europei, în particular Convenția Europeană privind Drepturile Omului. UE are rolul de lider în instituirea Pactului de Stabilitate și va acționa pentru impulsionarea proiectelor de cooperare și bună vecinătate între statele regiunii.

Mecanismul de implementare constă într-o Masă regională pentru Sud-Estul Europei, reprezentând o conferință internațională a statelor participante la Pact. Masa regională va fi completată de următoarele substructuri/mese de lucru: democratizare și drepturile omului; reconstrucție economică, dezvoltare și cooperare; probleme de securitate. Partenerii pactului de stabilitate și instrumentul politic Masa regională sunt prezentate în Anexa nr. 3.

Un rezultat important îl reprezintă Inițiativa Pactului de Stabilitate privind Prevenirea și Pregătirea Intervenției la Dezastre (DPPI).

Acesta are ca obiective crearea unui cadru pentru cooperarea regională în domeniul pregătirii pentru intervenția la dezastre și reunirea activităților în curs de derulare și identificarea cerințelor care conduc ele însele la cooperare regională în domeniul pregătirii sau al intervenției la dezastre.

DPPI a fost inițiată la o reuniune convocată de Biroul Coordonatorului Special în Bruxelles, la 16 martie 2000. La reuniune au participat Bulgaria, Croația, Italia, Federația Internațională a Crucii Roșii, Oficiul Națiunilor Unite pentru Asistența Umanitară și Institutul de Cercetare Gorizia. În timpul reuniunii a fost elaborat un document preliminar de concepție, care a fost prezentat și adoptat la a 2-a reuniune DPPI din 14 aprilie 2000.

A fost creată o echipă operațională cuprinzând Bulgaria, Croația, Italia, Suedia și Statele Unite, EADRCC, Programul Națiunilor Unite de Dezvoltare (UNDP) și Federația Internațională a Crucii Roșii (IFRC). Această echipă a fost înființată pentru a evalua datele legate de estimarea riscului pentru țările din Sud-Estul Europei și să evalueze capacitățile naționale ca să dezvolte un inventar al capacităților din regiune.

1.5.1. ONU și asistența umanitară

Diseminarea informației și experienței, atât pentru informarea publicului cât și pentru toate formele de educare și instruire profesională sunt importante atât pentru crearea unei culturi a protecției și riscului cât și pentru acțiunea de implicare crucială a comunităților locale prin noi forme de parteneriat de cooperare și împărțire a responsabilităților.

Din fericire, formele moderne de acces la informații și comunicații pot ușura expunerea mai largă și lucrul în rețea conform acestor noi și eficiente forme de asociere. Mai presus de orice, în ciuda acestor multe contribuții, funcțiile asociate cu reducerea dezastrelor necesită să fie privite nu ca o cheltuială ci ca o investiție în viitorul societății.

Strategia Internațională pentru Reducerea Dezastrelor (ISDR) adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în anul 1999 a avut ca scop furnizarea unui cadru global de acțiune, cu obiectivul de reducere a pierderilor umane, sociale, economice și de mediu datorate hazardurilor naturale și fenomenelor legate de tehnologie și de mediu.

Sistemul ISDR are ca obiectiv construirea rezistenței comunităților la dezastre prin promovarea importanței reducerii riscului producerii dezastrelor ca o componentă integrală a dezvoltării sustenabile.

Luând în considerare faptul că dezastrele naturale pot amenința pe oricare dintre noi, ISDR se bazează în activitatea sa pe parteneriate și abordează la nivel global reducerea dezastrelor, încercând să implice pe fiecare individ în parte și fiecare comunitate, în scopul reducerii pierderilor de vieți omenești și de bunuri materiale cauzate de dezastrele naturale.

În februarie 2004, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat rezoluția 58/214 în care se decidea desfășurarea Conferinței Mondiale privind Reducerea Catastrofelor. S-au precizat obiectivele acesteia: finalizarea studiului evaluator al Strategiei planului de acțiune de la Yokohama, pentru actualizarea cadrului director pentru secolul XXI; identificarea activităților care vizează asigurarea punerii în aplicare a dispozițiilor pertinente ale Planului de punere în aplicare de la Johannesburg, adoptat de Summit-ul Mondial pentru dezvoltarea durabilă în domeniile de vulnerabilitate și gestionare a catastrofelor; creșterea credibilității și disponibilității privind catastrofele ale agențiilor însărcinate cu gestionarea acestora, în toate regiunile, așa cum s-a stabilit în clauzele Planului de punere în aplicare de la Johannesburg.

La nivel mondial, în afara Organizației Internaționale de Protecție Civilă, există, în cadrul Organizației Națiunilor Unite (ONU), unele organizații cu rol în asistență umanitară.

Cele mai importante sunt următoarele: UNHCR – Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați; WFP – Programul Mondial pentru Alimentație; WHO – Organizația Mondială pentru Sănătate; UNICEF – Fondul Internațional al ONU pentru Situații de Urgență ale Copiilor; UNCEF – Fondul Internațional al ONU pentru Urgențe ale Mediului Înconjurător; UNDP – Programul ONU pentru Dezvoltare; OCHA – Oficiul pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare.

ONU întreprinde numeroase acțiuni în crizele umanitare: asigurarea accesului la victime, asistența fizică a victimelor (hrană, medicamente, adăposturi), protecția drepturilor victimelor, mobilizarea asistenței internaționale, coordonarea asistenței internaționale și restabilirea structurilor sociale și economice.

În caz de dezastre ONU asigură: asistența fizică a victimelor (hrană, medicamente, adăposturi); informarea, mobilizarea și coordonarea asistenței internaționale; creșterea capacității de intervenție.

Organizația are mandat de asistență umanitară și răspuns la dezastrele naturale, asigurând accesul la victime, susținerea materială și financiară a acestora (din donații) și coordonarea asistenței și intervenției.

ONU este principala organizație pentru coordonarea operațiunilor internaționale în cazul dezastrelor naturale.

Înființarea Organizației Națiunilor Unite de Ajutor împotriva Dezastrelor (UNDRO), înlocuirea sa ulterioară de către Oficiul Națiunilor Unite pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare (OCHA), și înființarea postului de Subsecretar General pentru Afacerile Umanitare au fost proiectate pentru a întări și îmbunătăți eforturile colective ale comunității internaționale în ajutorul împotriva dezastrelor. Cererea Adunării Generale pentru dezvoltarea cooperării între ONU și organizațiile guvernamentale, interguvernamentale și nonguvernamentale facilitează un acces mai mare la capacitățile de sprijin în caz de urgență, incluzând sprijinul uman și logistic, și a fost concepută pentru a promova întărirea rolului de lider a ONU în acest domeniu.

Dintre organismele ONU, cel mai reprezentativ pe linia protecției populației civile, a bunurilor materiale și culturale este Oficiul de Coordonare al Afacerilor Umanitare (OCHA), cu sediul la Geneva, având ca instituție executivă Departamentul de Răspuns la Dezastre. Acesta este prezentat, împreună cu pârghiile și mecanismul de răspuns și acordare de asistență în caz de dezastre, în Anexa nr. 4.

Această organizație are o rețea de răspuns în care sunt incluse următoarele subsisteme: Secția de Răspuns la Dezastre (DRB), Grupul de Consilieri pentru Căutare-Salvare Internațională (INSARAG); Echipa ONU de Evaluare și Coordonare a Dezastrelor (UNDAC); Elementele Militare și de Protecție Civilă (MCDA); Unitate Comună pentru Probleme de Mediu (UNEP).

Misiunea OCHA este de a “… mobiliza și coordona eforturile comune depuse de comunitatea internațională, în particular acelea care întrunesc criteriile stabilite de ONU…, pentru a veni în întâmpinarea nevoilor celor care sunt expuși suferinței și care au suferit pierderi materiale pe timpul dezastrelor sau situațiilor de urgență. Aceasta presupune reducerea vulnerabilității, promovarea de soluții pentru înlăturarea cauzelor și facilitarea unei tranziții ușoare de la faza de ajutor la cea de reabilitare și apoi la cea de dezvoltare.”

Referitor la activitatea OCHA, în cooperarea sa cu organismele specializate ale NATO pentru asigurarea asistenței la dezastre vom reveni în subcapitolul următor.

În caz de răspuns la urgențe complexe, OCHA este responsabilă pentru: monitorizare/înștiințare/alarmare; planuri de pregătire de perspectivă; situația efectivelor puse la dispoziție de agenții/evaluarea nevoilor; mecanismul de coordonare al intervenției la dezastre; punctele de contact și anunțare.

În caz de răspuns la dezastre naturale, OCHA este responsabilă pentru: menținerea permanentă a capacității de răspuns, serviciul permanent; alertarea comunității mondiale și ținerea permanent la curent a acesteia privind evoluția situației din zonă. Execută evaluarea la locul dezastrului și acordă sprijin privind coordonarea intervenției, precum și asigură mobilizarea comunității internaționale în acordarea ajutorului de urgență.

Secția de Răspuns la Dezastre (DRB), în caz de răspuns la dezastre naturale și tehnologice, este responsabilă pentru mobilizarea și coordonarea asistenței de urgență internaționale prin Sistemul de Răspuns de Urgență, iar Oficiile regionale sunt principalele componente ale sistemului de răspuns creat de DRB.

Obiectivul Unității de Apărare Civilă și Militară a DRB (MCDA) este de a garanta utilizarea cu grad maxim de eficiență a mijloacelor militare, de protecție civilă și de apărare în sprijinul tuturor tipurilor de misiuni umanitare în care este necesară folosirea lor.

Echipa ONU de Evaluare și Coordonare (UNDAC) are misiuni de: evaluare, pregătește Cererea de ajutor de urgență adresată ONU; coordonare a Programului pentru managementul informațiilor; funcționare a Centrului de Coordonare al Operațiunilor Internaționale (OSOCC); asigurarea cu resurse tehnice și logistice.

Grupul Internațional de Consiliere pe probleme de Căutare și Salvare (INSARAG) este un Organism Consultativ pentru răspunsul internațional în situații de urgență și asigură secretariatul pentru rețelele care reunesc participanții la urgențe.

1.5.2. Rolul NATO în asistarea dezastrelor

Implicarea NATO în asistența umanitară a victimelor dezastrelor, la nivel internațional, are o istorie îndelungată. De la crearea Alianței, în 1949, NATO a dat întotdeauna o mare importanță protejării populației. Confruntându-se cu posibile amenințări de război care ar fi putut include arme nucleare, Alianța a început să dezvolte diverse măsuri în domeniul protecției civile. În consecință, în 1951 NATO a înființat Comitetul de Apărare Civilă în vederea administrării eforturilor necesare protecției populației, ulterior în anul 1995 fiind redenumit Comitetul de Protecție Civilă (CPC).

S-a dovedit că posibilitățile de protecție a populației împotriva efectelor războiului pot fi de asemenea folosite împotriva efectelor dezastrelor. În anul 1953, ca urmare a inundațiilor dezastroase de la Marea Nordului, NATO a avut un plan aprobat de asistență pentru dezastru. Din 1958, Consiliul Nord Atlantic a stabilit proceduri pentru coordonarea de către NATO, între țările membre, a asistenței în caz de dezastru. Modificate mai apoi, aceste proceduri au fost valabile până în mai 1995, când au fost revizuite și au devenit aplicabile pentru statele partenere.

Recunoscând importanța îmbunătățirii cooperării internaționale, în domeniul sprijinirii în caz de dezastru, pe 17 decembrie 1997 Consiliul Organizației Euro-atlantice (EAPC), în Sesiune Ministerială, a aprobat o propunere pentru crearea Capacității de Răspuns Euro-atlantică la Dezastre, și a însărcinat Comitetul Principal de Planificare a Urgențelor Civile (SCEPC) cu Partenerii de Cooperare pentru pregătirea unui raport mai detaliat pentru întâlnirea Ministerială EAPC din mai 1998. Răspunsul la politica EAPC pentru „Îmbunătățirea Cooperării Practice în cadrul Asistenței Internaționale pentru Dezastre”, a fost aprobată de Ministerul Afacerilor Externe EAPC pe 29 mai 1998.

În anii 1950 – 1960, s-au înregistrat cazuri în care NATO a fost folosit pentru coordonarea sprijinului ca răspuns la cutremure de pământ, inundații și alte dezastre. Nu au fost dezastre majore, în țările membre ale Alianței, care să fi depășit capacitatea națională de răspuns și care să reclame coordonarea sau sprijinul NATO. De exemplu, inundațiile de la Arno, care au devastat Florența și Pisa în anul 1966, au necesitat un sprijin din partea câtorva țări membre NATO. Deoarece dezastrul a fost mai mult pentru patrimoniul artistic italian și mondial, sprijinul necesar a fost mai mult de ordin tehnic și artistic decât umanitar. Pe de altă parte, un număr de țări membre NATO au răspuns prin oferirea asistenței umanitare care era necesară (corturi, elicoptere, alimente și medicamente).

În 1971, procedura NATO pentru asistența în domeniul coordonării activităților la dezastre a fost revizuită, îmbunătățind relațiile instituționale între NATO și organizațiile umanitare internaționale. Aceste proceduri au fost puse în aplicare în septembrie 1975 după cutremurul de pământ care a avut loc în Sud-Estul Turciei. Procedurile NATO au fost folosite pentru a determina tipul de ajutor necesar (ambulanțe, bucătării mobile, corturi, generatoare electrice, alimente și anumite tipuri de medicamente). Aceste informații au fost oferite țărilor membre NATO. Totuși, în ceea ce privește răspunsurile, s-a subliniat faptul că sprijinul oferit ar trebui făcut prin Societatea de Cruce Roșie.

O mai mare implicare a NATO a avut loc cu ocazia unui cutremur din mai 1976, în Italia. Atunci, autoritățile italiene au diseminat lista lor de cerințe pentru asistență externă prin NATO, iar NATO a coordonat sprijinul foarte substanțial oferit de Canada, Franța, Olanda și SUA, combinând oferta de provizii dintr-o țară cu oferta de transport din alta.

În statele membre NATO s-a înregistrat îmbunătățirea substanțială a capacității naționale de răspuns la dezastre, care a diminuat nevoia asistenței externe de către alte țări membre NATO. Absența implicării NATO a fost evidentă în dezastrele majore precum accidentul nuclear de la Cernobâl din aprilie 1986 și cutremurul din Armenia din 1988.

Evenimentul de la Cernobâl, prin natura sa și prin extinderea efectelor sale, a demonstrat că dezastrele nu cunosc nici o limită frontalieră. O mare parte din Europa de est și de vest a fost afectată, iar națiunile vestice, incluzând țările membre NATO, au răspuns cu sprijin medical. Datorită faptului că Războiul Rece încă nu se terminase, NATO ca organizație nu a fost implicată în coordonarea măsurilor luate de țările membre NATO. În cadrul NATO erau chiar unele opinii că mandatul acestui organism, la acel moment, era limitat la dezastrele naturale, nu și la cele tehnologice.

În decembrie 1988 a avut loc un mare cutremur în Armenia. Deși a început o încălzire a relațiilor Est-Vest și nu era nici o îndoială în legătură cu natura dezastrului sau a necesității asistenței umanitare, exista teama că o ofertă „agresivă” de sprijin din partea NATO ar putea fi ușor văzută ca și propagandă. Totuși se poate remarca că majoritatea țărilor membre NATO au oferit sprijin în Armenia doar pe bază bilaterală și fără coordonare de către NATO.

În toamna lui 1992 a fost un cutremur mare de pământ în Republica Kirgystan, iar OCHA a contactat NATO pentru a cere asistență. Totuși, NATO nu a răspuns, deoarece nu putea acționa în afara zonei decât dacă i se cerea de către țările membre NATO. În cele din urmă, Turcia a contactat NATO în numele Republicii Kirgystan, iar NATO, utilizând procedurile sale cu Turcia, a răspuns prin Regatul Unit și Statele Unite.

Implicarea NATO în activitatea de sprijin umanitar a introdus alianța într-o nouă structură, cea a organizațiilor umanitare internaționale. Organizația Mondială pentru Sănătate (OMS) și Federația Internațională de Cruce Roșie și Semilună Roșie (IFRC) au fost printre primii parteneri NATO.

O implicare mai profundă și mai importantă a început în 1992, la inițiativa Oficiului Națiunilor Unite pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare (OCHA). Pe baza unei rezoluții a Adunării Generale (45/221 din 21 decembrie 1990), OCHA a inițiat un proiect cu privire la utilizarea Resurselor de Apărare Militară și Civilă (MCDA) în asistența la dezastre naturale, iar OCHA a dorit cooperarea NATO în derularea acestui proiect.

Filosofia de bază în planul MCDA a fost că istoria recentă a dat exemple excelente prin care forțele armate au oferit ajutor la intervenția împotriva dezastrelor. Acest lucru s-a simțit la sfârșitul războiului rece, când a fost posibil un astfel de plan de asistență pe linie de apărare militară și civilă, nu doar bilateral sau multilateral, ci cu o bază de drept internațional.

Chiar de la început dorința NATO a fost să participe la proiect. Motivul nu a fost, așa cum unii membrii ai presei au presupus, faptul că NATO era disperat să primească noi îndatoriri, și nici că NATO dorea să își îmbunătățească imaginea ca și organizație umanitară. NATO nu este o organizație umanitară, ci este o organizație pentru pace, securitate și stabilitate. Oricum, din perspectiva NATO, utilizarea tuturor resurselor posibile pentru a aduce sprijin victimelor dezastrelor, și a face asta în colaborare cu comunitatea internațională era pe aceeași linie cu scopul de pace, securitate și stabilitate.

Ca un prim pas, NATO a fost de acord să găzduiască un workshop, organizat și sponsorizat de către OCHA Geneva și IFRC. Workshop-ul a avut loc în Bruxelles în decembrie 1992, cu participanți din 33 de state diferite și 20 de organizații internaționale. Grupurile de lucru au stabilit ca la începutul lui 1994 „Strategiile de utilizare a MCDA în apărarea împotriva dezastrelor naturale” să fie notificate la conferința de la Oslo din iunie 1992.

Între timp, NATO și OCHA Geneva au făcut publică observația că, cooperarea dintre ele în caz de dezastru nu mai trebuie să aștepte finalizarea activității din cadrul proiectului MCDA. În decembrie 1992, după concluziile workshop-ului, miniștrii de externe din NATO au pus problema unui Ghid nou pentru Planificarea Urgențelor Civile, în care să se prevadă că NATO ar trebui să fie pregătit să aplice procedurile de coordonare și în caz de dezastru în afara granițelor NATO, dacă i se cere aceasta de către o organizație internațională (OCHA, IFRC etc.).

Procedurile originale pentru cooperarea NATO în domeniul asistenței împotriva dezastrelor pe timp de pace, stabilite în 1953, nu pot face față cererii de la o țară non-NATO. Așa cum s-a menționat mai sus, în decembrie 1992, Consiliul Nord-Atlantic a fost de acord ca procedurile operaționale existente pentru cooperarea NATO pe timp de pace în caz de dezastre să rămână valide.

Totuși, dacă se cere de către o organizație internațională relevantă, NATO ar trebui să fie pregătit să implementeze aceste proceduri și în caz de dezastre în afara granițelor sale.

Ca și rezultat, politica NATO cu privire la asistența împotriva dezastrelor pe timp de pace a fost revizuită și au fost aprobate modalitățile de apărare pentru țările membre NATO.

Dacă o țară din afara Alianței cere ajutor, în mod normal măsurile se vor aplica între țara membră participantă și țara afectată. Totuși, țara membră participantă, care a obținut informații despre cerințele țării afectate, ar trebui să comunice aceste informații și măsurile de asistență oferită, tuturor țărilor membre și secretarului general prin sistemul de comunicații al Alianței.

În septembrie 1994, Moldova a fost lovită de inundații ca urmare a ploilor excesive. Guvernul Moldovei a cerut sprijinul NATO. Dar NATO nu a răspuns imediat, deoarece procedura la momentul respectiv nu permitea asistența directă la noile țări partenere. NATO a putut acționa doar după ce o națiune membră a Alianței a cerut sprijin în numele Moldovei.

Inundațiile din Moldova au fost motivul care a stat la baza unei revizuiri fundamentale a politicii NATO în ceea ce privește asistența în caz de dezastru, acum luându-se în calcul modalitățile de cooperare cu, și sprijin către, Consiliul de Cooperare Nord Atlantic (NACC) și Parteneriatul pentru Pace (PfP).

Pe 12 mai 1995, Consiliul Nord Atlantic a aprobat această revizuire a Politicii pentru Asistența Împotriva Dezastrelor în Timp de Pace care a fost recunoscut pe 29 mai 1995 în Sesiune Ministerială de către Consiliul de Cooperare Nord Atlantic.

Principiile fundamentale a acestei noi Politici NATO referitoare la Asistența Împotriva Dezastrelor pe timp de Pace sunt următoarele: Decizia finală dacă să se răspundă sau nu la o cerere de asistență împotriva dezastrelor naturale, prin însăși guvernele țărilor membre NATO – aceasta ar fi în mod normal un răspuns la abordarea guvernului din țara afectată, ONU sau altă organizație relevantă; NATO nu va încerca să creeze un rol umanitar independent pentru el însuși pe cont propriu și nici nu se va pune pe el însuși ca un alt nivel în organizarea sprijinului internațional împotriva dezastrelor; Alianța nu va duplica sau nu va elimina din atribuțiile unei alte organizații internaționale axate pe refacerea după dezastre; bunurile civile rămân tot timpul sub control național; practica standard pentru organizațiile internaționale relevante este să se consulte cu națiunile și în același timp să informeze NATO în legătură cu apropierea lor de capitale.

În aprilie 1997, la întâlnirea Înaltului Comitet de Planificare pentru Urgențe Civile al NATO (SCEPC), care a avut loc în Moscova, Federația Rusă a propus îmbunătățirea cooperării practice în acest domeniu. Recunoscând importanța îmbunătățirii cooperării în domeniul sprijinului împotriva dezastrelor, pe 17 decembrie 1997, Consiliul Parteneriatului Euro-atlantic (EAPC) în Sesiune Ministerială a autorizat o propunere de creare a Capacitații Euro-atlantice pentru Răspuns împotriva Dezastrelor, a cerut înființarea Centrului pentru Coordonare Euro-atlantică pentru Răspuns la Dezastre (EADRCC) și Unității Euro-atlantice pentru Răspuns la Dezastre (EADRU).

Sistemul NATO de Răspuns la Situațiile de Criză arată fără îndoială că Planificarea Urgențelor Civile (CEP) din cadrul NATO constituie un aspect integrant al managementului crizelor în cadrul Alianței.

Bazându-se pe propunerea Rusiei pentru „Bune Practici ale Organizației în Domeniul Asistenței în cazul Dezastrelor” și pe “Politica NATO pentru Asistarea Dezastrelor pe timp de Pace”, Înaltul Comitet de Planificare pentru Situații de Urgență Civilă a dezvoltat politica pentru Capacitatea Euro-atlantică, modalitățile de includere a Centrului pentru Coordonare Euro-atlantică pentru Răspuns la Dezastre (EADRCC) la Comandamentul NATO și nepermanența Unității Euro-atlantice pentru răspuns la dezastre (EADRU).

Acest EADRU include un amestec de elemente naționale voluntare ale membrilor EAPC. EADRU poate fi desfășurat acolo unde este nevoie, în caz de producere a unei urgențe majore într-o țară membră EAPC.

Politica EAPC se bazează pe câteva principii de bază care le vom reliefa în continuare. Țările afectate rămân partea responsabilă pentru managementul dezastrelor. Națiunile Unite au primul rol în coordonarea operațiunilor de asistență la dezastre, totuși EADRCC nu va duplica rolul ONU în cadrul zonei EAPC ci îl va completa și va aduce sprijin adițional Națiunilor Unite. Rolul EADRCC în zona EAPC va fi mai mult unul de coordonare decât de conducere. În cazul unei cereri internaționale de sprijin împotriva dezastrelor, va rămâne la alegerea fiecărei națiuni dacă va vrea să ofere ajutor, și dacă da, dacă o va face prin EADRU sau va oferi sprijin direct țării afectate.

Înființarea EADRCC a fost autorizată de către Ministerele EAPC pe 29 mai 1998, și a fost inaugurat pe 3 iunie 1998, în prezența Secretarului General NATO, ambasadorului Rusiei la NATO și a unui reprezentant al Biroului ONU pentru Coordonarea Activităților Umanitare.

EADRCC este condus de către Directorul de Planificare a Urgențelor Civile cu personalul adițional, secondat de către NATO și țările partenere. În cazul unui dezastru major poate avea loc o creștere numerică a personalului Centrului cu alte divizii ale Statului Major Internațional NATO, sau experți din capitalele EAPC. EADRCC are de asemenea în mod permanent un ofițer de legătură cu Biroul Națiunilor Unite pentru coordonarea Activităților Umanitare.

Responsabilitățile EADRCC sunt: în strânsă colaborare cu UN-OCHA, să coordoneze răspunsul țărilor EAPC, față de dezastrele care au loc în zona EAPC; să acționeze ca un punct focal pentru diseminarea informațiilor printre țările EAPC, pentru răspunsul la dezastru; să mențină o colaborare strânsă cu OCHA și Uniunea Europeană ca și cu alte organizații implicate în răspunsul internațional la dezastre.

Deși politica EAPC oferă angajamentele procedurale de bază, a fost necesară dezvoltarea unor proceduri mai detaliate pentru EADRCC și EADRU ca și primă prioritate. Ca și rezultat au fost pregătite: “Procedurile de Operare Standard ale EADRCC” și “Procedurile pentru folosirea Unității Euro-atlantice de Răspuns la Dezastre la Asistența Internațională pentru Dezastre”.

Aceste proceduri vor fi revizuite bazându-se pe experiența obținută în operațiunile actuale și/sau exerciții.

De la inaugurarea EADRCC, Centrul a fost implicat într-o serie de operațiuni majore, precum:

1. Inundațiile din Ucraina când pe 6 noiembrie 1998, ca rezultat al precipitațiilor abundente care au avut loc în primele zile ale lunii, râul Tisa și câțiva dintre afluenții săi din vestul Ucrainei au ieșit din matcă. 400.000 de oameni din 120 orașe, sate și comunități au fost afectați, 17 oameni au murit și 21.000 au fost evacuați, 2.200 de case au fost distruse și 2.000 au fost serios avariate, iar aproximativ 100.000 de hectare de teren agricol au fost inundate. Pe 9 noiembrie 1998, Guvernul Ucrainei a cerut asistență internațională din partea EADRCC.

În concordanță cu procedura stabilită, EADRCC s-a consultat urgent cu Biroul Națiunilor Unite pentru coordonarea Acțiunilor Umanitare (OCHA) în vederea realizării acțiunii, și a difuzat o cerere urgentă pentru asistență la Dezastre către toate capitalele EAPC. Datorită faptului că în acest timp, resursele de personal ale OCHA erau foarte solicitate, din cauza implicării organizației în rezolvarea consecințelor uraganului „MITCH” în America Centrală, EADRCC a coordonat eforturile internaționale de ajutorare pentru Ucraina, a acționat ca și punct focal în diseminarea informației pentru cererea de asistență țărilor EAPC și a coordonat diverse acțiuni.

EADRCC a monitorizat situația Ucrainei neîntrerupt, informând tot timpul UN OCHA, capitalele EAPC și delegația EAPC la sediul NATO asupra evoluției evenimentelor din țara afectată. Pentru a evita repetarea eforturilor și pentru a aplica Procedurile Operaționale existente, EADRCC a transmis, plecând de la situația inițială, mesaje continue despre situația revizuită din Ucraina, cererile existente pentru ajutor și asistența oferită până în acel moment.

Alături de schimbul de informații asupra situației din țara afectată, EADRCC a emis o cerere pentru transportul ajutoarelor stocate în Italia. După analiza atentă a câtorva opțiuni, s-a ajuns la concluzia că cea mai bună soluție a fost să le transporte pe mare, astfel ajutoarele au fost livrate prin Portul Odessa (Ucraina).

Țările care au ajutat Ucraina, sub coordonarea EADRC, în cazul acestui dezastru au fost: Austria, Republica Cehă, Danemarca, Franța, Germania, Ungaria, Olanda, Polonia, Federația Rusă, Republica Slovacă, Statele Unite.

2. Cutremurul din Turcia, pe 17 august 1999, fiind cel mai devastator cutremur de la înființarea Alianței din 1949, a lovit partea nord-vestică a Turciei. Mai mult de 15.000 de persoane au murit și 40.000 au fost rănite în acest dezastru. În plus, mai mult de 57.000 de case au fost sever avariate și Turcia a suferit pierderi economice enorme.

Pe 18 august 1999, Turcia a cerut asistență țărilor EAPC prin EADRCC. 14 cereri de asistență a EADRCC au circulat prin țările EAPC. Toate țările NATO și 17 țări partenere au răspuns acestei cereri urgente de ajutor. În timpul situației de urgență EADRCC a fost în contact permanent cu Centrul de Criză din Turcia, Biroul OCHA, capitalele EAPC și Statul Major NATO.

În special, contactul cu OCHA a fost realizat aproape imediat și cooperarea EADRCC cu OCHA a evitat repetarea eforturilor. Datorită excelentei cooperări cu ONU și autoritățile turce, EADRCC a putut informa capitalele EAPC asupra situației, prin distribuirea unor rapoarte asupra situației în mod regulat.

Aceste rapoarte au oferit ocazia atragerii atenției asupra cererilor de ajutor și a ofertelor primite din partea țărilor EAPC.

După aproximativ 3 luni, un nou cutremur a lovit Turcia pe 12 noiembrie 1999. Acest cutremur a măsurat 7,2 grade pe Scara Richter și a afectat mai mult de 80.000 de oameni. Dezastrul a numărat mai mult de 750 morți și peste 5.000 de răniți. Numărul clădirilor aflate în colaps sau distruse a fost de 970 unități.

Imediat după ce EADRCC a aflat de cutremur, personalul a contactat UN-OCHA și guvernul turc. EADRCC a păstrat contactul regulat cu Centrul de Criză pentru Cutremur din Ankara, delegația turcă la NATO, OCHA, Centrul Națiunilor Unite de Coordonare a Operațiunilor pe Teren (OSOCC), care a fost stabilit în zona afectată și Echipa ONU de Evaluare și Coordonare a Dezastrelor (UNDAC).

EADRCC a răspuns prin diseminarea către Punctele de Contact stabilite în toate țările EAPC a cererilor de asistență de la Guvernul Turciei și OCHA. Cele mai importante cereri de asistență s-au adresat cazării miilor de persoane care și-au pierdut casele în timpul cutremurului.

În total, 33 de țări NATO și Partenere au reacționat cu generozitate față de apelurile EADRCC oferind, printre altele, Echipe de Căutare și Salvare, corturi pentru iarnă, saci de dormit, pături, spitale mobile, bucătarii mobile, sobe încălzite cu lemne, ajutor medical, haine de iarnă, apă, echipament sanitar și asistență pentru stresul post-traumatic.

3. Inundațiile din România și Ungaria. În aprilie 2000, datorită ploilor torențiale și a temperaturilor neobișnuit de ridicate care au cauzat topirea zăpezii a rezultat inundarea bazinelor hidrologice ale râurilor din nord-vestul României, 16 din cele 42 de județe fiind afectate.

Un total de 1.150 de oameni au rămas fără locuințe, 1.390 de oameni au fost evacuați, 9 oameni au murit iar 497 orașe și sate au fost afectate, dintre care 28 au rămas izolate. Numărul total de case distruse a fost 4.185 și aproximativ 93.000 hectare de terenuri arabile au fost inundate. În plus, 735 poduri au fost distruse și 14,6 km de diguri au avut nevoie de reparații.

Guvernul Român prin Comandamentul Protecției Civile a cerut asistență internațională prin EADRCC pe 14 aprilie 2000. EADRCC a urmat imediat procedurile standard, contactând OCHA și a făcut apel către toate țările EAPC. În strânsă cooperare cu autoritățile române și cu ajutorul oferit de țări, Centrul a rămas punctul focal pentru diseminarea informațiilor, realizând 6 rapoarte de situație.

Ajutoarele cerute de România au inclus echipamente de purificare a apei, echipamente industriale pentru reconstrucția barajelor, generatoare electrice, vaccinuri, corturi, saci de dormit, 1.000.000 saci pentru nisip și combustibil motorină.

Răspunsuri au venit din partea Danemarcei, Franței, Moldovei, Poloniei, Sloveniei prin oferirea de corturi, bucătării mobile, echipamente mobile de purificare a apei, apă îmbuteliată, rezervoare de apă, alimente, saltele, saci de dormit și pături.

În același timp, Ungaria a fost afectată de ploi torențiale în estul și nord-estul țării, odată cu creșterea temperaturii, care a avut ca și consecință topirea zăpezii.

O inundație serioasă a avut loc pe Tisa și Bodrog, care a afectat 4 din cele 19 județe ale țării. Bazinele saturate au avut dificultăți în a face față creșterii nivelului apelor. Ca rezultat al drenării cu probleme a apei, mai multe locuințe așezate în zone joase au fost în pericol de distrugere, fiind nevoie de evacuarea persoanelor și a animalelor.

Pe 18 aprilie, guvernul Ungariei prin Ministerul de Interne, a cerut EADRCC să informeze țările EAPC în legătură cu situația și despre nevoia urgentă de 2.000.000 de saci de nisip. Ca punct focal de diseminare a informației, EADRCC a pus în circulație trei rapoarte de situație, ținând legătura strânsă cu OCHA și autoritățile maghiare și cu țările care au oferit ajutor.

În 24 de ore mai multe țări au oferit asistență cu această ocazie: Austria, Belgia, Republica Cehă, Danemarca, Germania, Olanda, Norvegia, Polonia, Slovenia, Elveția și Statele Unite.

Răspunsurile la cererea Ungariei au depășit așteptările, obținându-se 5.851.000 saci de nisip, peste 60% fiind livrați prin eforturile EADRCC. Pe 20 aprilie, Ungaria a informat EADRCC că necesitățile de saci de nisip au fost îndeplinite.

4. Incendiile de pădure din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei. Pe 15 august 2000, EADRCC, a fost contactat de către ofițerul de legătură NATO din Skopje, în numele guvernului din Skopje care a cerut EADRCC să coordoneze asistența pentru obținerea de elicoptere și aeroplane pentru a ajuta în lupta împotriva focului din partea de est a țării, în zona Delcevo. Au fost cerute și alte echipamente de bază în lupta cu incendiile de pădure.

Au existat 327 incendii pe o suprafață de 15.821 hectare, 286 dintre ele fiind incendii de pădure. Cele mai afectate zone au fost Skopje, Veles, Makedonski Brod, Strumica, Prilep, Gostivar, Stip, Bitola, Pehcevo, Kumanovo, Valandovo.

Guvernul și-a utilizat toate resursele încercând să facă față acestor incendii de pădure. Toate centrele regionale de protecție civilă și unitățile regionale de pompieri au fost incluse în procesul de luptă cu focul: un elicopter oferit de armată, 760 pompieri, 47 inspectori pentru protecția împotriva focului, 300 de polițiști, 200 de persoane din Protecția Civilă, 672 soldați, 200 de la “Macedonian Forest”.

EADRCC a pus în circulație o cerere urgentă pentru asistență și a transmis rapoartele de situație către capitalele EAPC incluzând cerințele viitoare pentru sprijin și comunicații între capitale.

Au fost oferite elicoptere de către: Bulgaria, Canada, Cehia, Grecia, Turcia și Germania. Echipament de intervenție împotriva incendiilor a oferit Danemarca, Ungaria, Suedia, Elveția, Norvegia și Turcia.

Încă o dată, reacția promptă din partea țărilor EAPC a dovedit că relația dintre Aliați și Parteneri nu e doar declarativă, ci din contră, s-a dovedit a fi eficientă când e mai mare nevoie.

5. Condițiile extreme de vreme în Ucraina și Moldova. În ultimele zile din noiembrie și începutul lui decembrie 2000 în nord-vestul Ucrainei au fost condiții meteorologice severe (îngheț și ninsori). Posibilitatea de aprovizionare a 4.977 așezări din cele 12 provincii, cu o populație totală de 3.8 milioane de locuitori a fost depășită. În plus, 20.931 de linii de electricitate, 307 posturi de transformare și stâlpi, 3.420 tone de cabluri fără izolație și mai mult de 10.000 cu izolație au fost stricate sau distruse. Șase oameni au murit și 750 de persoane au fost rănite. Pe 8 decembrie 2000, Ministerul Urgențelor din Ucraina a cerut asistență de la EADRCC.

Cea mai urgentă cerință a fost pentru posturi de transformare și stâlpi pentru transportul energiei, cabluri fără izolație și dispozitive pentru asamblarea liniilor de putere. EADRCC a acționat în vederea facilitării ajutorului rapid și în această privință a emis o cerere pentru asistență la dezastre către toate punctele de contact desemnate în cele 46 capitale EAPC pe 10 decembrie 2000. Această cerere de ajutor a fost urmată de opt rapoarte de situație.

Răspunsul la cerere a fost asigurat de Federația Rusă, România, Cehia, Turcia, Germania, Belorus, Italia și Ungaria.

Concomitent în partea de nord a Moldovei a fost din 26 până în 29 noiembrie 2000, greu lovită de ploi torențiale, zăpezi și înghețuri.

Sursa de energie pentru 465 așezări din 6 județe, reprezentând 54% din teritoriul țării în partea de nord și în centrul Republicii Moldova, cu o populație totală de 2.6 milioane de locuitori a fost distrusă. Aceste condiții extreme de vreme au afectat 3.402 km de linii de curent, 42.174 posturi de transformare și stâlpi de energie electrică, 6.995 linii de comunicație. Datorită lipsei electricității, spitalele, stațiile de pompare la canalizări și centralele termice au fost grav afectate în funcționarea lor. De asemenea, 57.130 hectare de teren agricol și 56.720 ha de pădure au fost afectate. Toate resursele naționale disponibile au fost duse în zona calamitată (aproximativ 1.515 experți și 280 de unități de echipamente).

Pe 11 decembrie 2000, EADRCC a primit o cerere de ajutor din partea Departamentului Protecției Civile și a Urgențelor din Moldova. Imediat EADRCC a editat o cerere urgentă de ajutor. Guvernul Moldovei a identificat ca priorități, în cererea pentru ajutor internațional: medicamente, generatoare electrice, echipamente de bucătărie, radiatoare, motorină sau kerosen, unelte pentru tăierea cablurilor metalice și sprijin financiar pentru cumpărarea lucrurilor necesare.

Asistența a fost oferită de către Federația Rusă, România, Cehia, Turcia, Germania, Belorus, Italia, Elveția.

Anul următor, în martie 2001, ploile torențiale și dezghețul zăpezii au cauzat mai multe inundații care au afectat mare parte din vestul Ucrainei. Au fost depășite cotele istorice ale nivelului apelor.

Numărul morților a ajuns la 9 persoane, ca victime directe ale situației inundațiilor, 245 așezări au fost inundate, comunicațiile au fost distruse în 59 de localități și 13.768 persoane au trebuit mutate temporar. În plus, 1.548 de clădiri au fost distruse, 32.286 de clădiri au fost inundate și parțial distruse. Un total de 22 de așezări au rămas fără energie electrică, 2 fără gaz, și aproximativ 561 km de drum și 9 km de șosele au fost inundate.

Ucraina a mobilizat aproximativ 24.000 de persoane care să ajute cu 1.910 unități de echipamente, angajate în eforturile de sprijinire a populației afectate. Elicopterele au sprijinit evacuarea pacienților, transportul medicamentelor și a resurselor alimentare și supravegherea rețelei electrice.

Datorită acestei situații, Guvernul ucrainean a cerut asistență umanitară și tehnică pentru a face față consecințelor acestor inundații.

Centrul a emis cererea pentru a facilita livrarea rapidă a sprijinului către Ucraina. Nevoia cea mai mare a fost pentru pompe de apă de capacitate mare, generatoare de electricitate, resurse medicale, pături, haine de iarnă, alimente, saci de dormit, ambulanțe și echipament medical. Asistența a fost oferită de Austria, Belgia, Canada, Cehia, Franța, Germania, Ungaria, Italia, Lituania, Olanda, Norvegia, Polonia, România, Federația Rusă, Elveția și Regatul Unit.

A doua componentă a Capacității Euro-atlantice pentru Răspuns la Dezastre, Unitatea Euro-atlantică pentru Răspuns la Dezastre (EADRU) este o unitate multinațională mixtă, formată din militari și civili fără statut (personal calificat de salvare, unități medicale și de alt fel; echipamente și materiale; resurse și transport) care au fost oferiți pe bază de voluntariat de către țările EAPC. EADRU poate fi înființată în cazul unor dezastre majore într-o țară EAPC, în urma unei cereri din partea țării afectate sau în sprijinul unei organizații internaționale relevante. Compoziția și mărimea acestei EADRU multinaționale vor fi determinate de cererile bazate pe evaluarea internațională a fiecărui dezastru.

Pentru a asigura atât funcționarea EADRCC cât și a EADRU, pentru a asigura interoperativitatea între elementele naționale, au fost realizate, pe o bază standard, instruiri și exerciții potrivite. Activitatea națională în această zonă a fost suplimentată prin exerciții internaționale, pentru a exersa diverse elemente ale cooperării în cadrul EADRU. Pentru a îmbunătăți cooperarea ar trebui luate în considerare programele și proiecte dezvoltate de Națiunile Unite, legate de proceduri pentru ghiduri la misiuni, reglementări, instruiri și exerciții.

Cinci ani după “Procedurile de Utilizare a MCDA în asistența împotriva dezastrelor”, la o Conferință în Oslo, OCHA a observat necesitatea revizuirii acestor proceduri și organizării unui seminar cu lecțiile învățate începând cu 1994 privind aplicarea acestor proceduri. Scopul Seminarului a fost îmbunătățirea cooperării între apărarea civilă și militară, personalul agențiilor umanitare și a ONG-urilor care activează la apariția dezastrelor neașteptate. Seminarul a concluzionat că procedurile de utilizare a Resurselor de Apărare Militară și Civilă (MCDA) în asistența la dezastre au fost o unealtă valoroasă; totuși era necesară revizuirea și updatarea acestor proceduri. S-a stabilit că, atâta timp cât procedurile au rămas direct aplicabile dezastrelor naturale și tehnologice, ar trebui să rămână neschimbate atât timp cât este posibil, dar au existat dificultăți în legătură cu aplicabilitatea la urgențe complexe care ar trebui studiate și rezolvate.

Planificarea pre-dezastru este esențială pentru răspunsul eficient la dezastru. Țările membre NATO sunt încurajate să facă schimb de date prin Directorul de Planificare a Urgențelor Civile, la cel mai înalt nivel posibil, pentru a ajuta la prognoza sau notificarea potențialelor efecte ale dezastrelor care au avut loc sau care ar putea avea loc. Schimbul de informații de acest gen are loc între agențiile tehnice ale țărilor și în cadrul organizațiilor internaționale precum ONU, recunoscând rolul de lider al ONU în asistența împotriva dezastrelor internaționale.

NATO menține contactele potrivite cu organizațiile internaționale relevante pentru a asigura un schimb continuu de informație.

În cadrul NATO, Comitetul de Protecție Civilă (CPC), sub egida SCEPC, este punctul focal pentru toate țările NATO în legătură cu planificarea pre-dezastru și analiza post-dezastru. În plus, pentru a nu duplica munca altor organizații internaționale sau a Comitetului NATO, CPC organizează seminarii, conferințe sau studii cu scopul de a discuta dezvoltarea planurilor naționale, ca și schimbul de informații pe baza lecțiilor învățate din experiențele operaționale împotriva dezastrelor. În Anexa nr. 5 prezint structurile implicate în CEP în cadrul NATO.

În ceea ce privește țările afectate, eficiența asistenței împotriva dezastrelor depinde în mod esențial de gradul de realizare a planificării pre-dezastru și vigilența realizată de ea, abilitatea de a adresa clar cereri care să cuprindă nevoile pentru asistență externă și prioritățile relative pentru resurse sau servicii necesare, stocul de informații despre asistența cerută, capacitatea de coordonare a operațiunilor de sprijin și asistență de urgență de la toate sursele. În ceea ce privește țările care oferă ajutor, contează schimbul de informații despre asistența acordată și capacitatea de a acționa rapid în aprovizionarea cu resurse și/sau servicii ale experților în dezastre pentru asistența de urgență.

Este de dorit ca fiecare țară NATO să ia în considerare dezvoltarea unui plan pentru evaluarea riscului național și/sau dezastru, oferind directive și/sau coordonarea urgenței și operațiunile de recuperare.

Țările și organizațiile ar putea lua în considerare încheierea unor acorduri între ele pentru a elimina sau reduce impedimentele administrative pentru asistența oportună și eficientă în cazul urgențelor. Acestea ar putea acoperi subiecte precum problemele financiare, trecerea frontierelor, transportul ajutoarelor, statutul personalului asistent etc.

Schimbul liber și rapid de informații în legătură cu asistența oferită sau planificată împotriva dezastrelor este esențial pentru a asigura cooperarea internațională eficientă. Armonizarea eforturilor prevăzute va rezulta din creșterea nivelului cunoașterii, prin schimbul rapid de informații și prin acțiuni naționale.

În concordanță cu politica EAPC legată de practicile îmbunătățite de cooperare în domeniul asistenței la dezastrele internaționale, una dintre funcțiile Centrului de Coordonare Euro-Atlantic de Răspuns la Dezastre (EADRCC) este să realizeze planuri conforme și proceduri, pentru utilizarea EADRU luând în considerare estimările riscului național. Dat fiind rolul activ al NATO în Planificarea Urgențelor Civile și înființarea EADRCC, expertiza și experiența NATO a contribuit la proiectul DPPI în sud-estul Europei, prin valoarea adăugată și îmbunătățirea contribuției regionale.

Realizarea relațiilor de parteneriat cu structurile similare din statele membre NATO constituie unul din obiectivele prioritare ale instituțiilor cu atribuții în domeniul managementului situațiilor de urgență din România, activitatea în sine de realizare a integrării dovedindu-se a fi mult mai riguroasă și mai diversificată, cu nimic mai ușoară decât cea desfășurată în vederea aderării. Se impun standarde profesionale ridicate, pe care cu siguranță specialiștii din România le vor atinge, devenind o structură de nivel NATO din toate punctele de vedere.

Ca și continuator al misiunilor de protecție civilă în România, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență a îmbunătățit relațiile de colaborare, cooperare și contribuție la misiunile Alianței Nord-Atlantice în domeniul Planificării Urgențelor Civile – care corespund cu domeniul de competență și de activitate cu care IGSU a fost investit prin lege. În baza legislației în vigoare, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență este punctul național de contact în relația cu toate organizațiile internaționale specializate sau care au responsabilități în domeniul managementului urgențelor civile.

Inspectorul general al IGSU este reprezentantul național al României, desemnat prin hotărâre a Comitetului Național pentru Situații de Urgență Român la reuniunile plenare ale Înaltului Comitet de Planificare a Urgențelor Civile al NATO. În această calitate, inspectorul general al IGSU participă bi-anual la reuniunile plenare ale SCEPC, unde, alături de ceilalți șefi ai structurilor de managementul urgențelor din națiunile membre NATO și Partenere, participă la procesul decizional și îndrumarea activității organismelor de Planificarea Urgențelor Civile.

1.5.3. Mecanismul comunitar de protecție civilă al Uniunii Europene

Toate statele participante la edificarea securității europene s-au angajat să adopte măsuri pentru întărirea cooperării, creșterea stabilității și reducerea posibilității izbucnirii unui conflict armat.

În prezent „există o instabilitate regională care poate determina accentuarea riscurilor pe termen mediu și lung. Spiritul de deschidere, de alianță și cooperare în Europa contribuie la întărirea tendinței de stabilitate”. Sistemul național al protecției civile din România joacă un rol activ în dezvoltarea cooperării cu structurile similare ale altor state, pentru a susține întărirea încrederii și stabilității. Actualul mediu de securitate permite realizarea reformei protecției civile în cadrul unor limite de risc acceptabile.

În ultimii ani, UE a răspuns unei game variate de dezastre naturale, produse nu numai în Europa dar și în alte zone ale lumii – cele mai recente exemple fiind uraganul Katrina sau cutremurele din Iran și Pakistan, inundațiile din România și alte state europene sau incendiile devastatoare din Portugalia și Spania. Ideea realizării unui mecanism comun de acțiune pentru acțiune în situații de urgență s-a conturat pe baza faptului că statele nu posedă întotdeauna capabilitățile necesare pentru a răspunde eficient și prompt în astfel de cazuri, fiind necesar sprijinul/asistența comunității internaționale pentru reducerea perioadei de limitare/înlăturare a efectelor dezastrelor și revenirea la starea de normalitate.

Fundamentul legislației europene în domeniul protecției civile și implicit al situațiilor de urgență se regăsește în Reuniunea ministerială de la Roma din mai 1985, în urma căreia s-au adoptat până în 1991 un număr de șase rezoluții prin care se încerca realizarea unor instrumente operaționale în acest sens, bazate pe principiul subsidiarității stipulate în Tratatul de la Maastricht. Acești primi pași nu au reușit să genereze, însă, un mecanism cu adevărat funcțional la nivelul UE pentru acțiune comună în situații de urgență.

Din acest motiv, se poate afirma că saltul calitativ în ceea ce privește mecanismele aferente acțiunii pentru protecție civilă și implicit în situații de urgență s-a produs începând cu anul 1999, cadrul legislativ care guvernează acest domeniu bazându-se pe trei acte normative adoptate în perioada care a urmat.

1. Primul dintre acestea este reprezentat de Programul de acțiune comunitar în domeniul protecției civile din 1999, cu valabilitate de doi ani, care ulterior a fost extins în 2006 într-un program de acțiune pe cinci ani. Acesta a stabilit primul cadru relativ coerent de asistență între statele membre în caz de dezastru.

Scopul Programului de acțiune comunitar pentru protecția civilă este de a sprijini și suplimenta eforturile statelor membre, la nivel național și regional, prin implementarea unui set de acțiuni comune pentru protecția populației, proprietăților și mediului în caz de dezastre naturale sau tehnologice, precum și de a facilita cooperarea, schimbul de experiență și asistența mutuală între statele membre. Programul acoperă inițiativele din domeniul prevenirii, pregătirii și răspunsului la dezastre, incluzând activitățile de informare și avertizare reciprocă.

De asemenea, programul prevede asigurarea de sprijin financiar pentru anumite proiecte majore, de interes general, care pot să contribuie la creșterea gradului de pregătire a statelor pentru răspunsul la dezastre.

Printre aceste programe se regăsesc: proiecte de management de risc pentru prevenirea producerii de dezastre sau limitarea efectelor acestora; programe de instruire pentru personalul structurilor responsabile de protecția civilă din statele membre, în scopul creșterii capacității de reacție a acestora; proiecte de identificare și studiere a cauzelor dezastrelor; programe de îmbunătățire a mijloacelor și metodelor de prevenire și a celor de răspuns imediat la dezastre și programe de informare și educație a populației.

2. Al doilea document, Decizia Consiliului European Nr. 2001/792/EC, din 23 octombrie 2001, stabilea mecanismul comunitar pentru protecție civilă, cu intenția de a facilita o cooperare mai strânsă între statele membre pentru intervenții de asistență în situații de urgență.

Ulterior, Decizia Comisiei Europene din 29 decembrie 2003 a statuat regulile pentru implementarea mecanismului comunitar, definind responsabilitățile acestuia și organizarea și funcționarea diferitelor instrumente puse la dispoziție. În principiu, în cazul apariției unui dezastru natural sau produs de om, într-un stat membru al UE sau din afara acesteia, s-a creat cadrul prin care să se mobilizeze resursele operaționale necesare pentru asigurarea unui răspuns rapid în acordarea de asistență.

Mecanismul comunitar pentru protecție civilă are ca scop îmbunătățirea cooperării între statele membre și partenere în domeniul intervenției pentru asistență de protecție civilă în situații de urgență majoră, în astfel de situații fiind catalogate dezastrele naturale, tehnologice, radiologice sau de mediu care se pot produce pe teritoriul statelor membre sau în afara Uniunii.

Mecanismul se bazează pe o serie de obiective și acțiuni specifice precum elaborarea unor cataloage naționale cu capabilități de intervenție; stabilirea, la nivel național dar și comunitar, de programe de instruire a forțelor și mijloacelor destinate acestui scop, în care sunt incluse seminarii, grupuri de lucru, proiecte pilot internaționale; stabilirea de echipe de evaluare și coordonare; înființarea unui centru de monitorizare și informare precum și a unui sistem comun de comunicații și informare.

3. România a semnat în decembrie 2002 Memorandumul de înțelegere privind participarea la mecanismul comunitar pentru protecția civilă, acesta fiind ratificat prin Legea nr. 3/2004.

Fiecare autoritate responsabilă pentru pregătirea și răspunsul la urgențe trebuie să găsească un echilibru între cheltuielile mari posibile destinate pentru a face față cu succes acestor evenimente și, pe de altă parte, riscul ca nici o măsură potrivită să nu fi fost luată pentru înlăturarea efectelor unui accident major sau a unui dezastru natural. Echilibrul trebuie să fie înlesnit de cooperarea între autoritățile responsabile, astfel încât personalul și mijloacele să poată fi împărțite judicios. Anumite unități de răspuns strict specializate, cum ar fi scafandri pentru scufundări în peșteră, echipele de căutare cu câini, sau echipele de salvare de la înălțimi sunt gata să intervină la urgențe, acoperind o zonă geografică mare, dar numai în situații deosebite.

Totuși cele trei documente, prezentate anterior, nu au acoperit în totalitate cerințele funcționării sistemului, fapt consemnat în cazul tzunami-ului din decembrie 2004 din Asia de Sud, când UE a acționat cu întârziere și fără o coordonare unitară, în condițiile în care la nivelul UE nu existau în momentul respectiv mijloacele și fondurile necesare pentru a se executa o astfel de operație de asistență. Drept consecință, Parlamentul European a însărcinat Comisia să găsească modalitățile de a perfecționa mecanismul de acțiune.

În acest context, în aprilie 2005 și ianuarie 2006 au fost adoptate de către Comisie și ulterior de Consiliul European, două documente importante: primul privind un „Instrument de pregătire și răspuns rapid” în caz de urgențe majore care prevedea o creștere substanțială a fondurilor alocate pentru operații de protecție civilă, cu o creștere anuală de la 16 milioane de Euro în 2007 până la 30 milioane în 2013, iar al doilea „Instrument pentru reformarea structurală a mecanismului de acțiune”, îndreptat în sensul dezvoltării unor capabilități operaționale robuste, care să permită UE să reacționeze rapid și eficient în orice tip de dezastru.

Având în vedere că ultimii ani au cunoscut o creștere semnificativă a frecvenței și gravității dezastrelor naturale și a celor provocate de om care au generat pierderi de vieți omenești, de bunuri, inclusiv de patrimoniu cultural, distrugeri ale infrastructurii economice și sociale și daune aduse mediului, prin Decizia Consiliului European nr. 2007/779/EU a avut loc o „reformă” a mecanismului comunitar de protecție civilă. Obiectivul general este de a acorda sprijin, la cerere, în situații de urgență majoră și de a facilita o mai bună coordonare a intervențiilor de asistență întreprinse de către statele membre și de către Comunitate, ținând cont de necesitățile speciale ale regiunilor izolate, ultraperiferice, insulare sau a altor regiuni ale Comunității.

Noul mecanism pentru întărirea cooperării în intervențiile de asistență în domeniul protecției civile facilitează schimbul de echipe, experți și mijloace special destinate, în afara granițelor naționale.

Mecanismul este deschis celor 30 țări, cu aproximativ 488 milioane de locuitori, care vor fi protejați și care, în același timp, sunt capabili să-i ajute pe alții, fie în interiorul fie în exteriorul Comunității.

Pentru o bună înțelegere a mecanismului comunitar de protecție civilă, în Anexa nr. 6 sunt prezentați pilonii acestui instrument juridic.

În baza deciziilor prezentate anterior, la nivelul Uniunii Europene a fost înființat Centrul de Monitorizare și Informare (MIC), în subordinea Comisiei Europene, structură operațională permanentă care funcționează 24 de ore din 24, responsabilă pentru coordonarea acțiunilor statelor participante pentru acordarea de asistență unui terț stat afectat de un dezastru.

Mecanismul asigură managementul Sistemului Comun de Comunicare și Informare în Situații de Urgență (CECIS), identificarea echipelor de intervenție și altor echipe de sprijin a intervenției disponibile în Statele Membre; constituirea și, dacă este nevoie, trimiterea echipelor de evaluare și coordonare. Alte sarcini sunt reprezentate de adoptarea de măsuri de facilitare a transportului resurselor pentru intervenție, stabilirea și implementarea programului de pregătire pentru echipele de intervenție, pentru experți și pentru echipele de evaluare și coordonare, ateliere, seminarii și proiecte pilot privind aspectele importante ale intervențiilor.

Lecțiile învățate în urma intervențiilor realizate în cadrul mecanismului, vor fi evaluate și distribuite prin sistemul de informare pentru a asigura actualizarea procedurilor. Comisia trebuie să stimuleze și să încurajeze introducerea de noi tehnologii incluzând sisteme de notificare și alarmă, schimbul de informație, utilizarea tehnologiei prin satelit și sprijinirea luării deciziei în managementul urgenței.

Comisia poate să ia măsuri suplimentare de facilitare a transportului resurselor pentru sprijinul intervenției. În cele din urmă, o bancă de date privind resursele medicale, ce urmează a fi integrată în CECIS, va reuni informațiile despre capabilitățile statelor participante pentru menținerea producției de seruri și vaccinuri sau alte resurse medicale și despre stocurile care ar putea fi disponibile pentru intervenție în cazul unei urgențe majore.

Statele membre și cele participante au obligații atât în faza pregătitoare, cât și în cazul unei urgențe. Pentru a-și asigura capabilitatea în vederea unei intervenții efective ca răspuns în cazul unei urgențe majore, statele participante vor identifica dinainte echipe de intervenție care ar putea fi disponibile pentru intervenție în cadrul mecanismului. Aceste echipe trebuie să fie gata în cel mai scurt timp pentru a fi trimise, în general în 12 ore după ce s-a formulat cererea de asistență, luând în calcul că structura echipei depinde de tipul de urgență.

Trebuie avute în vedere și alte posibilități în asigurarea sprijinului intervenției, ce pot proveni de la serviciile competente, cum ar fi personal specializat și echipament ce se folosește pentru o urgență specială și resursele care pot fi asigurate de organizații non-guvernamentale.

În cele din urmă, statele participante trebuie să-și stabilească autoritățile competente care se ocupă de protecția civilă, să-și desemneze Punctul de Contact, care să fie în măsură să primească notificările și cererile de asistență, 24 ore pe zi și să informeze Comisia în consecință.

În cazul unei urgențe majore, care produce sau poate produce efecte transfrontaliere sau în urma căreia poate să rezulte o cerere de asistență, Statele Membre vor notifica, fără întârziere acele state care pot fi afectate de dezastru, precum și Comisia, când poate fi anticipată o posibilă cerere de asistență prin intermediul MIC, pentru ca aceasta să poată informa celelalte state participante și să-și activeze serviciile competente.

O astfel de notificare trebuie făcută prin CECIS imediat ce sistemul este funcțional. Deoarece Decizia Consiliului nu afectează obligațiile reieșite din legislația existentă, nu este nevoie de nici o notificare atunci când aceasta este realizată conform altor convenții sau acorduri bilaterale.

Orice țară, membră a UE sau din afara acesteia, afectată de un dezastru major, poate solicita prin MIC asistență din partea UE. Centrul transmite imediat solicitarea respectivă către punctele de contact naționale ale celor 30 de state participante la mecanismul comunitar. Pe baza analizei ofertelor primite din partea statelor care dispun de resursele necesare pentru intervenție, centrul transmite posibilitățile de asistență statului afectat. Statul respectiv selectează capabilitățile necesare pentru sprijinirea eforturilor naționale pentru limitarea efectelor dezastrului și transmite statelor care pot oferi asistență acceptul pentru forțele și mijloace puse la dispoziție. În plus față de facilitarea relațiilor dintre statul afectat și țările care pot oferi asistență, MIC poate asigura sprijin tehnic, inclusiv imagerie prin satelit și acționează ca centru de centralizare și diseminare a informațiilor către toate statele participante la soluționarea crizei respective.

Mai mult, Comisia poate să acționeze în mod spontan în cadrul mecanismului, fără ca acest lucru să fie cerut de un stat afectat.

Statul membru solicitant va fi responsabil pentru conducerea intervențiilor de asistență. Autoritățile statului membru solicitant vor întocmi linii directoare și, dacă este necesar, vor preciza limitele sarcinilor încredințate echipelor de intervenție fără a da detalii despre executarea lor, linii directoare ce vor fi încredințate responsabilului numit de statul membru să acorde asistență. Statul membru poate să ceară echipelor de intervenție să conducă intervenția în nume propriu, caz în care echipele asigurate de statele participante și comunitate se vor strădui să-și coordoneze singure intervențiile. Procedura Uniunii Europene de coordonare a asistenței umanitare internaționale este prezentată în Anexa nr. 7.

Echipele de evaluare sau coordonare trebuie să faciliteze coordonarea între echipele de intervenție și, dacă este necesar și oportun, legătura cu autoritățile competente ale statului solicitant.

Intervențiile în afara comunității, în țări terțe, pot fi conduse fiecare ca intervenție autonomă de asistență, sau ca o contribuție a unei intervenții condusă de o organizație internațională. Comisia poate fi informată de autoritățile competente ale țării terțe, sau prin intermediul Delegației Comisiei Europene în țară sau prin intermediul Ambasadei statului membru sau a statului participant la mecanism.

MIC va contacta autoritatea competentă de protecție civilă a statului membru însărcinat cu Președinția Consiliului Uniunii Europene și serviciile competente ale Comisiei pentru a le informa despre situație și pentru a lua măsurile necesare.

Comisia poate să decidă din proprie inițiativă să activeze mecanismul pentru a propune asistență potențială, dacă este nevoie. Această propunere va trebui transmisă imediat autorităților țării afectate prin intermediul Delegației Comisiei Europene. MIC va informa Punctele de Contact ale Participanților despre această inițiativă.

În cele din urmă, orice răspuns real și orice exercițiu va fi evaluat. Lecțiile învățate vor fi adunate și distribuite pentru a dezvolta și îmbunătăți metodele și prevederile viitoare în interiorul mecanismului. Pe lângă aceasta, exercițiile vor ajuta la o conștientizare mai mare a importanței mecanismului în țările participante. Experiența relevă o lipsă de cunoaștere în multe domenii și, deci, lipsa posibilităților de utilizare a prevederilor mecanismului pentru înlăturarea efectelor accidentelor sau dezastrelor.

Un exemplu privind activarea și funcționarea mecanismului este oferit de solicitarea României din 9 mai 2005 pentru asistența europeană în materie de protecție civilă pentru limitarea efectelor inundațiilor produse în primăvara acelui an. Solicitarea a declanșat o reacție rapidă din partea Centrului de Monitorizare și Informare (MIC) al Comisiei Europene, care a pus imediat în alertă autoritățile de protecție civilă din statele membre, astfel încât primele convoaie cu ajutoare au ajuns în România după numai două zile.

Asistența oferită României s-a bazat pe lecțiile învățate și pe experiența câștigată în acordarea de ajutoare într-un număr mare de cazuri de dezastre naturale, atât în interiorul cât și în afara Uniunii Europene, printre care inundațiile din Europa Centrală (2002, 2006) din Franța (2003), Algeria (2006), Ecuador (2008), naufragiul vasului Prestige (2002), cutremurele din Algeria (2003), Iran (2003) și Maroc (2004), China (2008), incendiile forestiere din Franța și Portugalia și Grecia (2003, 2004, 2007), explozia din Asuncion (2004), situația de urgență declanșată de valurile tsunami în Asia de sud-est (2004) și furtunile (de zăpadă) din Suedia și Albania (2005), uraganul Katrina în SUA (2005), poluări accidentale în Marea Nordului și în Marea Neagră (2007).

O altă funcție a mecanismului comunitar este aceea de a contribui la îmbunătățirea nivelului de pregătire pentru reacția la dezastre, prin dezvoltarea și actualizarea permanentă a bazei de date cu posibilitățile de intervenție puse la dispoziție de statele participante și prin primirea de informații din baza de date a Statului Major Militar al UE (prin Centrul de Operații) despre capabilitățile disponibile, creându-se în acest mod o imagine comună asupra tuturor resurselor care pot fi întrebuințate pentru managementul consecințelor unui dezastru.

La nivelul statelor participante la mecanismul comunitar, în situația producerii unui dezastru și primirea din partea statului afectat a solicitării de asistență, trebuie să se parcurgă, în principiu, următorii pași: identificarea, în termen de 12 ore de la primirea solicitării, a resurselor la dispoziție; selectarea experților care pot fi solicitați să facă parte din echipele de evaluare și coordonare; transmiterea la Centrul de Monitorizare și Informare a ofertei de capabilități care pot fi puse la dispoziție pentru situația concretă creată de dezastrul produs; pregătirea capabilităților pentru dislocarea în zona afectată; organizarea transportului acestora în zona de criză și asigurarea sustenabilității acestora pe perioada acțiunii de intervenție.

Chiar dacă responsabilitatea privind transportul resurselor de intervenție și ajutoarelor umanitare rămâne, în principiu, la nivelul statelor membre, prin noua propunere se asigură cadrul necesar pentru Comisie să mobilizeze mijloace de transport suplimentare în caz de nevoie, inclusiv prin apelarea la cele militare. Statele membre sunt solicitate să dezvolte „module de intervenție”, pregătite pentru a fi puse la dispoziție la nevoie, în configurații variabile, în funcție de tipul și caracteristicile situației de urgență și solicitările statului afectat.

Un alt moment important, îl constituie includerea în 2003 a problematicii răspunsului la situații de urgență în conceptul mai larg de operații civile de management al crizelor, componentă a pilonului 2, a Politicii Externe și de Securitate Comună (PESC), până atunci acest domeniu fiind tratat în general separat de cadrul general de management al crizelor. Ulterior, prin adoptarea Strategiei de Securitate Europene, acest mecanism reprezintă doar unul din instrumentele la dispoziția Uniunii pentru managementul crizelor.

Această schimbare de optică a permis extinderea domeniilor de aplicabilitate a mecanismului comunitar pentru protecție civilă și pentru zonele de criză generate de diferite tipuri de conflicte. În acest context, în ultimii ani s-au desfășurat peste 15 astfel de operații, printre acestea putând fi enumerate cele din Bosnia, Rafah, în Palestina sau zona Aceh în Indonezia.

Dezvoltarea capacităților europene pentru managementul crizelor este rezultatul a două elemente – creșterea constantă a competențelor internaționale ale UE din ultimii 15-20 de ani și dezvoltarea politicii comune de apărare și securitate după 1992, ca unul din pilonii săi de bază.

Dacă inițial procesul de abordare a răspunsului la crize și în particular la situații de urgență, la nivelul Uniunii Europene a fost unul mai degrabă reactiv, orientat spre crearea unor capabilități de reacție rapidă, această concepție s-a schimbat semnificativ în ultimii ani. În prezent eforturile Uniunii sunt orientate în egală măsură spre aspectul proactiv al acțiunilor de management al crizelor, prin acțiuni de previziune, preventive și management de risc.

Creșterea gradului de implicare a UE în managementul crizelor și lărgirea zonei geografice în care se dorește să se poată acționa sunt două dintre cele mai serioase provocări la adresa factorului politic al UE și statelor membre, în condițiile în care există încă disparități rezonabile între cei doi piloni ai construcției europene – Afaceri Interne și Justiție, respectiv PESC, sub care se derulează programele de remodelare a capacităților civile și militare. De aceea, apreciem că realizarea ambițiilor UE în domeniul PESC și Strategiei de securitate europene depind foarte mult de disponibilitatea statelor membre de a asigura resursele și fondurile necesare implementării planului de acțiune.

Pe lângă mecanismul de protecție civilă, în anul 2009 UE a inițiat un instrument financiar de protecție civilă pentru a putea desfășura proiecte de cooperare privind pregătirea și prevenirea în domeniu.

Prin acest instrument financiar de protecție civilă au fost alocați 27,09 milioane euro, folosiți pentru: prevenire, pregătire, exerciții, transportul resurselor, misiunea experților, instruire.

În legislația europeană, printr-o analiză punctuală pe anii 2007-2008, se constată importanța protecției populației civile în situații de urgență, prin numărul actelor în domeniu: 12 decizii, concluzii sau rezoluții ale Comisiei sau Consiliului și 6 rezoluții ale Parlamentului European.

În acest context de interdependențe, abordarea protecției populației civile de către NATO și UE se face în mod diferit, existând divergențe între ele la definiții, funcții, structuri, mecanisme și resurse financiare. În Anexa nr. 8 sunt relevate o serie de probleme identificate și propuneri de îmbunătățire a cooperării NATO – UE pentru protecția populației civile în situații de urgență.

Capitolul 2

PARTICULARITĂȚI ÎN GESTIONAREA SITUAȚIILOR DE URGENȚĂ ÎN ROMÂNIA

Dinamica schimbărilor socio-economice precum și cerințele progresului și ale modernizării, impun adaptarea la aceste obiective a angajării și funcționării instituțiilor abilitate să asigure protecția cetățeanului.

Acest capitol abordează conceptul integrat de management al situațiilor de urgență din România, principiile și direcțiile prioritare de acțiune pentru prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență, ce au ca obiectiv final creșterea nivelului de securitate a persoanelor, colectivităților și bunurilor.

Ne vom axa analiza, în special, pe particularitățile existente în țara noastră în acest domeniu, pentru a evidenția stadiul actual și realiza demersul istoric și de analiză managerială ca un câștig pentru toți cei care au de a face într-un fel sau altul cu managementul situațiilor de urgență.

Practica a demonstrat că evenimentele generatoare de situații de urgență nu pot fi evitate, însă, uneori, acestea pot fi gestionate, iar efectele lor pot fi reduse printr-un proces sistematic de măsuri și acțiuni menite să contribuie la diminuarea riscului asociat acestor fenomene. Continuând învățămintele desprinse din lucrările deja menționate în teză, vom încerca să realizăm o analiză a managementului situațiilor de urgență din România, în raport cu ultimele reglementări legislative în domeniu.

2.1. Considerații generale privind dezastrele și dezvoltarea societății

Literatura de specialitate în domeniul managementului la dezastre ilustrează preocuparea pentru stabilirea unor praguri de delimitare între ceea ce se cheamă „eveniment”, „accident” și „dezastru”, praguri care să justifice măsuri și acțiuni preventive sau de intervenție de o anumită amploare, precum și niveluri de responsabilități.

În realitate, potrivit propriei opinii, noțiunea de dezastru are o arie de cuprindere în care nu valorile urmărilor exprimate în cifre sunt principalul element de clasificare, ci dreptul la viață, la protecția proprietății fiecărui cetățean, dreptul de a trăi într-un mediu curat. Dar este necesară o cunoaștere exhaustivă a potențialelor dezastre naturale sau artificiale, pentru a putea evalua efectele acestora.

Dezastrele se pot clasifica fie după modul de manifestare (brutale sau lente) fie după cauză (naturale sau generate de activitatea umană).

Conform statisticilor elaborate de Organizația Națiunilor Unite, pagubele cauzate de efectele generate de dezastre au crescut de la 50 miliarde de dolari în 1960 la 120 miliarde dolari în 1980 și peste 300 de miliarde de dolari în 2001. Pentru anii 2001 – 2007, pagubele au atins cifra de 420 miliarde de dolari.

Între anii 1966 – 1990, pe ansamblul global, s-au înregistrat următoarele procente de pierderi pe tipuri de dezastre: inundații (77,2% oameni afectați și 8,6% decedați); seisme (4,3% oameni afectați și 42,9% decedați); erupții vulcanice (0,1% oameni afectați și 2,0% decedați); fenomene meteorologice periculoase (18,4% oameni afectați și 46,4% decedați).

Dacă se analizează perioada 1965 – 1992, cele 4.653 dezastre naturale au cauzat circa 3,6 milioane de victime, au afectat 3 miliarde de oameni la nivel mondial și au provocat pierderi economice de 340 miliarde dolari.

Procentual, distribuția pe tipuri de dezastre la nivel mondial pentru aceeași perioadă a fost următoarea: secetă 11%; cutremur 15%; inundații 30%; fenomene meteorologice periculoase 34%; alte tipuri de dezastre 11%. De asemenea, distribuția pierderilor economice pe aceleași tipuri de dezastre se prezintă astfel: secetă 6%; cutremur 27%; inundații 20%; fenomene meteorologice periculoase 43%; alte tipuri de dezastre 4% ( Vezi Anexa nr. 9).

Concluzia care se desprinde este că efectele dezastrelor au crescut îngrijorător, iar consecințele acestora sunt foarte mari, fiind produse pagube de valori impresionante și pierderi însemnate de vieți omenești.

Din punctul de vedere al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, dezastrele au fost clasificate în: dezastre naturale (cutremure, tsunami, erupții vulcanice, alunecări de teren, cicloane tropicale, inundații, secetă, poluarea mediului, defrișarea pădurilor, deșertificare, epizootii, epidemii) și accidente tehnologice (accident nuclear la centrale nuclearo-electrice, accident chimic și industrial, accident aviatic, accident feroviar, accident naval, acte de terorism).

În consecință, fenomenele naturale sunt supuse clasificărilor după diferite criterii, alese în funcție de scopul urmărit. Motivația teoretică a clasificărilor rezidă în nevoia comunității științifice de a avea instrumente de lucru precise și un limbaj comun. În cazul dezastrelor naturale, există însă și o multitudine de conotații practice care impun clasificări ordonate după mai multe criterii.

Actele de terorism sunt subsumate accidentelor tehnologice din rațiuni tehnice, de a aborda efectele acestora asupra infrastructurii, clădirilor sau diferitelor rețele.

Mult timp, relația directă care există între dezastre și dezvoltarea socială a fost ignorată sau minimalizată. Se considera că managementul dezastrelor este atributul exclusiv al organizațiilor de asistență umanitară. Astfel că în diferite perioade, cei care planificau dezvoltarea societății pe ansamblu (dar și sectorial), nu au luat în calcul efectele dezastrului asupra realizării proiectelor.

Un exemplu în acest sens îl reprezintă costurile realizării căii ferate București – Râmnicu-Vâlcea, care au crescut foarte mult (implicit și durata de execuție) deoarece nu au fost luate în considerare efectele alunecărilor de teren din zona Dealul Mare. Această atitudine se datorează și faptului că atenția tuturor se focalizează, mai ales, asupra limitării efectelor dezastrelor pe termen scurt. Se ignoră astfel efectele pe termen lung, care au influența negativă cea mai puternică asupra dezvoltării sociale. Se întâmplă așa și datorită faptului că măsurile pre și post-dezastru sunt privite ca un domeniu prea puțin important pentru a justifica schimbări instituționale sau a promova programe de dezvoltare pe termen lung.

Relația dezastre – dezvoltare socială poate prezenta aspecte negative, dar uneori, și pozitive.

Astfel, dezastrele duc la întârzierea realizării planurilor de dezvoltare (de exemplu o inundație distruge rețele de utilitate publică sau drumuri care tocmai au fost modernizate): pierderea specialiștilor (oamenilor cheie), pierderea resurselor, distrugerea infrastructurilor, pierderea (reducerea) locurilor de muncă, climat negativ pentru investiții, destabilizarea politică, tulburări sociale.

Reconstrucția obiectivelor economico-sociale și culturale afectate de un dezastru este considerată ca o oportunitate de a iniția programe noi în zona afectată (nu de a reface doar obiectivele afectate, la același nivel, cum erau înainte de dezastru): aduc în centrul atenției vulnerabilitatea, creează climatul propice pentru schimbări politice și sociale, aducerii de noi resurse financiare, creează posibilitatea reconstrucției pe baza unor standarde noi, mai sigure, dezvoltării de noi abilități.

Programele de dezvoltare pot crește vulnerabilitatea unei comunități la efectele dezastrelor: migrația către orașe, creșterea masivă a populației, creșterea insecurității industriale, creșterea insecurității transporturilor (creșterea numărului de aeronave care aterizează în zonă – mărirea riscului accidentelor aviatice), defrișarea pădurilor, aflux tehnic industrial masiv.

Aproape întotdeauna dezvoltarea reduce vulnerabilitatea unei comunități la efectele dezastrelor (de exemplu, introducerea unor tehnologii de fabricare a unor materiale de construcții mai ușoare, dar la fel de rezistente, duce la reducerea greutății acestora și a efectelor cutremurelor): clădiri mai rezistente la seism (mai elastice), economie diversificată, aducerea de noi resurse, infrastructuri mai bune, standarde îmbunătățite, conservare.

O concluzie ce poate rezulta din analiza tipurilor de relații dezastre-dezvoltare prezentate mai sus este că limitarea efectelor dezastrelor cere măsuri adecvate, uneori cu caracter de paradox (de vreme ce resursele sunt limitate).

Dacă autoritățile locale ar previziona relațiile care se stabilesc între hazard și progres ar câștiga prin proiectarea unor măsuri cât mai adecvate în prevenirea și protecția la dezastre.

Un astfel de exemplu a dat Sir Bernard Crossland, expertul care a anchetat cauzele incendiului care s-a declanșat în metroul londonez, în 1987 și care a provocat moartea a 31 de oameni. După ani de zile (în 2003) acesta a ajuns la concluzia că cele 450 de milioane de dolari investite pentru ridicarea nivelului de securitate al metroului londonez ar fi fost mai bine folosite pentru instalarea unor detectoare de incendiu în fiecare casă din țară. Aceasta deoarece în timp ce un incendiu în metroul londonez are o probabilitate de unul la 30-40 de ani, incendiile din mediul fondului locativ provoacă anual circa 500 de morți.

Din cele enunțate, reiese clar importanța relației dezastre/dezvoltare socială, motiv pentru care în continuare vom analiza modul concret prin care dezastrele afectează orice program de dezvoltare.

Una dintre modalitățile principale prin care dezastrele afectează programele de dezvoltare este pierderea de resurse care se manifestă prin: reducerea inventarului și stocului de capital; reducerea producției și prestărilor de servicii datorită, în special, creșterii costurilor și întreruperii proceselor tehnologice; reducerea rezervelor monetare, creșterea inflației, creșterea cheltuielilor la bugetul de stat; pierderea unor resurse umane foarte bine instruite.

O altă modalitate este întreruperea sau renunțarea la unele programe de dezvoltare. Datorită pierderii unor resurse sau a modificării priorităților (pe timpul fazei de intervenție la dezastre) unele programe pot fi abandonate total sau parțial.

Dezastrele, mai ales atunci când afectează periodic la un interval destul de scurt de timp, au un impact negativ asupra stimulării investitorilor de a promova afaceri în zona afectată. Aceștia caută o zonă caracterizată printr-un climat de siguranță și stabilitate pentru a-i determina să-și riște banii. Ori, dezastrele au un efect de descurajare asupra investitorilor prin scăderea cererii de piață și pierderea locurilor de muncă.

Destabilizarea ordinii sociale poate apărea atunci când organismele guvernamentale sau instituțiile administrației locale nu reușesc să coordoneze în mod satisfăcător acțiunile de limitare a efectelor dezastrelor sau cele de reabilitare a facilităților de utilitate publică afectate. În acest caz, membrii comunității afectate pot să-și manifeste nemulțumirea (justificată sau nu) și prin forme de protest violente. De asemenea, creșterea oportunităților economice într-o zonă, poate determina conflicte etnice sau religioase datorită creșterii numărului de imigranți.

În concluzie, efectele generate de către dezastre pot fi privite ca o oportunitate pentru inițierea unor programe de dezvoltare zonale, ca o oportunitate pentru a implementa schimbări sociale și economice profunde.

În concepția managementului situațiilor de urgență evenimentele excepționale sunt de fapt tipurile de riscuri care privesc securitatea civilă și care constituie cazuri de forță majoră, ce se declanșează de regulă brusc și întrunesc, într-o măsură mai mare sau mai mică, aspectele caracteristice pe care le vom prezenta în Anexa nr. 10 (Fișele principalelor tipuri de dezastre specifice României). La o trecere în revistă a Anexei nr. 10 se remarcă faptul că unele caracteristici și efecte se repetă, iar în unele cazuri anumiți factori de risc pot să influențeze producerea unor alte tipuri de dezastre (un cutremur poate să provoace un accident la un baraj hidrotehnic).

Pentru estimarea nivelului de pregătire și de răspuns este nevoie de o evaluare a tipurilor de risc, pentru a stabili pragul critic al fiecărui factor de risc, folosind întreaga gamă a metodelor de cercetare și investigare științifică. În toate cazurile tipurilor de riscuri evaluate li se asociază estimările impactului privind: numărul victimelor omenești, pierderile materiale (directe și indirecte), efectele remanente asupra mediului și costurile recuperării.

2.2. Analiza managementului situațiilor de urgență din România

Când un dezastru amenință sau lovește o comunitate, populația se așteaptă ca autoritățile să ia măsuri imediate de rezolvare a problemelor apărute. Organele administrației publice locale (prefectura, consiliul județean, consiliile locale etc.) trebuie să gestioneze situația, să mobilizeze resursele, să canalizeze eforturile instituțiilor și organizațiilor publice sau private și să solicite ajutor din partea autorităților centrale, dacă este cazul.

Pentru a se putea gestiona situațiile de urgență, ce pot apărea într-un anumit areal, s-a trecut la abordarea integrată a managementului acestor situații, prin structuri sistemice și interorganizaționale.

Astfel, constituirea Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență (SNMSU) este un fapt necesar, ce are la bază, în primul rând, contextul geopolitic și geostrategic actual, modificat ca urmare a acordării României a statutului de membru NATO – în anul 2004 și al Uniunii Europene, din 2007.

Managementul situațiilor de urgență în România este puternic influențat de principiul potrivit căruia controlul în astfel de situații trebuie să aparțină autorităților administrației publice.

Rezultatul este o structură complexă, descentralizată, unde responsabilitățile sunt împărțite între organisme, organe și structuri abilitate, constituite pe niveluri sau domenii de competență. Arealul de responsabilitate, precum și rolul fiecărei componente, este, de cele mai multe ori, subînțeles mutual.

Pe de altă parte, necesitatea constituirii SNMSU rezultă dintr-o realitate obiectivă – multiplicarea și creșterea gravității riscurilor non-militare, respectiv cele naturale și tehnologice la adresa securității naționale, pe fondul diversificării fenomenelor, proceselor sau complexelor de împrejurări convergente, care pot determina sau favoriza producerea unor tipuri de risc generatoare de situații de urgență.

Sistemul instituțional pentru gestionarea situațiilor de urgență este un sistem total integrat, cu funcționare permanentă, capabil să asigure un răspuns adecvat provocărilor la adresa securității naționale.

Din analiza ultimilor ani rezultă că urgențele tind să depășească granițe funcționale și jurisdicționale, implicând localități, județe sau zone întinse, precum și sfere private de interese. Acestea se transformă, de cele mai multe ori, în situații unde nu numai o singură instituție, persoană sau nivel administrativ este perceput ca responsabil pentru pregătirea răspunsului adecvat. În consecință, scopurile și politicile de pregătire pentru situații de urgență ale diferitelor jurisdicții sau organizații sunt coordonate și integrate asigurându-se, astfel, în mod unitar și profesionist dezideratul esențial al unei administrații responsabile: apărarea vieții, a bunurilor și proprietății, a valorilor de patrimoniu, a mediului înconjurător.

Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență se compune dintr-un ansamblu de organisme și structuri abilitate să desfășoare activități în domeniul managementului situațiilor de urgență, având la bază o serie de principii care asigură organizarea și funcționarea acestuia, principii care le vom comenta în continuare.

Previziunea și prevenirea, fiind un sistem de management este normal ca aceste principii de management general să fie aplicate și în domeniul situațiilor de urgență. Previziunea este o gândire a viitorului, o proiecție în timp a prezentului, pornindu-se de la trecut. Se determină obiectivele, resursele / mijloacele necesare realizării lor și se trece la elaborarea planurilor necesare pentru atingerea lor.

Prioritatea protecției și salvării vieții oamenilor, este un principiu specific tuturor serviciilor speciale de salvare și o misiune fundamentală în desfășurarea oricărei intervenții în situații de urgență.

Respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului reprezintă un alt principiu al managementului situațiilor de urgență care decurge din Constituția României, din Declarația Universală a Drepturilor Omului și semnifică protecția cetățeanului împotriva oricăror abuzuri.

Asumarea responsabilității gestionării situațiilor de urgență de către autoritățile administrației publice, se traduce prin faptul că intervenția trebuie să fie graduală și fiecare structură implicată să-și asume responsabilitatea intervenției în funcție de gravitatea situației.

Cooperarea la nivel național, regional și internațional cu organisme și organizații similare se realizează prin participarea în comun la diverse activități, elaborarea de planuri de cooperare și implementarea sistemului de „lecții învățate”.

Transparența activităților desfășurate pentru gestionarea situațiilor de urgență, astfel încât acestea să nu conducă la agravarea efectelor produse, este și un principiu al comunicării în domeniul situațiilor de urgență prin asigurarea unității de mesaj „o singură voce”, pentru a preîntâmpina panica sau alte situații nedorite.

Activitățile de gestionare a situațiilor de urgență, de la nivelul autorităților administrației publice locale până la nivelul autorităților administrației publice centrale trebuie să fie continue, nu sporadice și graduale, în funcție de amploarea și de intensitatea acestora.

Pe durata situațiilor de urgență sau a stărilor potențial generatoare de situații de urgență se întreprind acțiuni și măsuri pentru avertizarea populației, instituțiilor și agenților economici din zonele de pericol; declararea stării de alertă în cazul iminenței amenințării sau producerii situației de urgență; punerea în aplicare a măsurilor de prevenire și de protecție specifice tipurilor de risc și, după caz, hotărârea evacuării din zona afectată sau parțial afectată; intervenția operativă cu forțe și mijloace special constituite, în funcție de situație, pentru limitarea și înlăturarea efectelor negative; acordarea de ajutoare de urgență; instituirea regimului stării de urgență, în condițiile prevăzute de Legea nr. 453 din 1 noiembrie 2004; solicitarea sau acordarea de asistență internațională; acordarea de despăgubiri persoanelor juridice și fizice; alte acte normative privind situațiile de urgență.

Pe timpul stării de alertă se pot dispune orice măsuri care sunt necesare pentru înlăturarea stării de forță majoră. Măsurile stabilite trebuie să fie proporționale cu situațiile care le-au determinat și se aplică cu respectarea condițiilor și limitelor prevăzute de lege.

Autoritățile și organismele din componența Sistemului Național cooperează, în exercitarea atribuțiilor specifice, atât între ele, cât și cu alte instituții și organisme din afara acestuia, din țară sau din străinătate, guvernamentale sau neguvernamentale.

Capacitatea organizatorică de răspuns la situații de urgență se regăsește în componentele Sistemului Național pentru Situații de Urgență, trebuind numai să capete experiență, să fie bine pregătit și abilitat să gestioneze situațiile de urgență.

2.2.1. Organizarea, competențele și relațiile funcționale în cadrul Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență

Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență este organizat de autoritățile administrației publice și se compune dintr-o rețea de organisme, organe și structuri abilitate în managementul situațiilor de urgență, constituite pe niveluri sau domenii de competență, care dispune de infrastructură și de resursele necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor. Structura fluxului informațional-decizional ce se derulează în cadrul acestuia, sunt prezentate în Anexa nr. 11.

Se pune astfel accent pe relaționarea interinstituțională atât la nivel național cât și local, cu respectarea unei ierarhii prestabilite și direct asumate.

Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență are în compunere: comitete pentru situații de urgență, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, servicii publice comunitare profesioniste pentru situații de urgență, centre operative pentru situații de urgență, comandantul acțiunii.

Comitetele pentru situații de urgență sunt organisme instituționale, care se constituie pe niveluri sau domenii de competență, în sprijinul managementului situațiilor de urgență.

Comitetele sunt organisme de suport al deciziei, cu personalitate juridică, care funcționează la nivelul structurilor administrației publice centrale și locale, cu următoarea distribuție:

Comitetul Național pentru Situații de Urgență;

Comitete ministeriale și ale altor instituții publice centrale pentru situații de urgență;

Comitetul Municipiului București pentru Situații de Urgență;

Comitete județene pentru situații de urgență;

Comitete locale pentru situații de urgență.

Comitetul Național pentru Situații de Urgență

Comitetul Național pentru Situații de Urgență (CNSU) se constituie și funcționează ca organism interministerial de management, sub conducerea nemijlocită a ministrului administrației și internelor și sub coordonarea primului ministru.

Comitetul Național pentru Situații de Urgență este format din persoane cu putere de decizie, experți și specialiști desemnați de ministerele cu atribuții complexe în domeniul managementului situațiilor de urgență.

Gestionarea documentelor CNSU, operațiunile de secretariat, precum și legătura cu celelalte componente ale SNMSU și alte autorități interesate este asigurată de Secretariatul Tehnic Permanent al Comitetului Național pentru Situații de Urgență, constituit ca un compartiment specializat, ce funcționează în cadrul Centrului Operațional Național din cadrul IGSU.

În componența Comitetului Național pentru Situații de Urgență sunt prevăzuți ca: președinte – ministrul administrației și internelor, vicepreședinte – un secretar de stat din MAI, membrii – câte un secretar de stat de la fiecare minister sau un adjunct al conducătorului fiecărei instituții centrale cu atribuții în domeniul prevenirii și gestionării situațiilor de urgență, iar consultanți – câte 1-2 experți și/sau specialiști din fiecare minister și instituție centrală, care asigură principalele funcții de sprijin.

Comitetul Național pentru Situații de Urgență asigură, prin îndeplinirea atribuțiilor principale, funcția de decizie la nivel național sau la nivelul mai multor județe, pentru declararea stării de alertă, cu acordul primului-ministru, coordonând, de asemenea, gestionarea situațiilor de urgență.

O altă responsabilitate principală, ce revine CNSU, este aceea de examinare și propunere spre adoptarea Guvernului a “Planului național de asigurare cu resurse umane, materiale și financiare pentru gestionarea situațiilor de urgență”, precum și realizarea în România a obiectivelor strategiei internaționale de reducere a dezastrelor.

În vederea reglementării și susținerii modului de îndeplinire a unor atribuții prevăzute de lege, CNSU adoptă metodologii și proceduri, care se aprobă prin ordin al ministrului administrației și internelor, inițiază efectuarea de studii și cercetări în domeniul prevenirii și gestionării situațiilor de urgență.

Comitete ministeriale și ale altor instituții publice centrale pentru situații de urgență

Comitetele ministeriale pentru situații de urgență se constituie la ministere și la alte instituții publice centrale cu atribuții în domeniul managementului situațiilor de urgență și funcționează sub conducerea miniștrilor, respectiv a conducătorilor instituțiilor publice centrale.

Au în componență persoane cu putere de decizie, experți și specialiști din aparatul propriu al ministerului și din alte instituții și organizații aflate în subordinea acestuia sau, la solicitarea ministrului respectiv, reprezentanți ai altor ministere și instituții cu atribuții în domeniu.

Comitetele ministeriale pentru situații de urgență se compun din: președinte- ministrul sau conducătorul instituției publice centrale, vicepreședinte – un secretar de stat sau un adjunct al conducătorului instituției, membrii – persoane cu funcții de conducere din aparatul propriu și din alte instituții și unități aflate în subordine și consultanți, reprezentanți ai altor ministere.

Corespunzător domeniilor de competență, comitetele ministeriale elaborează regulamente privind gestionarea situațiilor de urgență specifice tipurilor de risc, respectiv: incendii, cutremure, inundații, accidente, explozii, avarii, alunecări sau prăbușiri de teren, îmbolnăviri în masă, prăbușiri ale unor construcții, instalații ori amenajări, eșuarea sau scufundarea unor nave, căderi de obiecte din atmosferă ori din cosmos, tornade, avalanșe, eșecul serviciilor de utilități publice și alte calamități naturale, sinistre grave sau evenimente, repartizate pentru management și le prezintă spre avizare Inspectoratului General pentru Situații de Urgență. De asemenea, informează Comitetul Național, despre stările potențial generatoare de situații de urgență și iminența producerii acestora.

Pe baza evaluării situațiilor de urgență produse în domeniul de competență, comitetele ministeriale stabilesc măsuri specifice pentru gestionarea acestora, asigură prealarmarea serviciilor de specialitate de la ministere și propun, după caz, declararea stării de alertă sau instituirea stării de urgență.

Comitetul Municipiului București pentru Situații de Urgență

Din acesta fac parte primarul general, primarii de sectoare, șefi de servicii publice deconcentrate, descentralizate și de gospodărie comunală, manageri ai unor instituții, regii autonome și societăți comerciale care îndeplinesc funcții de sprijin în gestionarea situațiilor de urgență, precum și manageri ai operatorilor economici care, prin specificul activității, constituie factori de risc potențial generatori de situații de urgență.

Comitete județene pentru situații de urgență

La nivelul județelor se constituie, sub conducerea prefecților, comitete județene pentru situații de urgență (CJSU). Organizarea, atribuțiile și funcționarea comitetelor județene se stabilesc prin ordin al prefecților.

Comitetul județean este compus din: președinte – prefectul județului; vicepreședinte – președintele consiliului județean; membrii – șefii de servicii deconcentrate, descentralizate și de gospodărire comunală, conducători ai unor instituții, regii autonome și societăți comerciale, manageri ai operatorilor economici care prin specificul activităților constituie factori de risc; consultanți – experți și specialiști din aparatul propriu al administrației publice de la nivelul județului.

Comitetele județene pentru situații de urgență declară, cu acordul ministrului administrației și internelor, starea de alertă la nivel județean sau în mai multe localități ale județului și propun instituirea stării de urgență, informează Comitetul Național pentru Situații de Urgență, despre stările potențial generatoare de situații de urgență și iminența producerii acestora pe teritoriul județului.

În cazul situațiilor de urgență produse pe teritoriul județului, comitetul județean procedează la evaluarea acestora, stabilește măsuri și acțiuni specifice de gestionare a acestora și urmăresc aplicarea lor iar, cu acordul ministrului administrației și internelor, declară starea de alertă la nivel județean sau în mai multe localități ale județului și propune instituirea stării de urgență.

Asupra activității desfășurate, comitetul județean informează consiliul județean și CNSU. Secretariatul tehnic permanent al comitetului județean pentru situații de urgență este organizat și asigurat de Centrul Operațional Județean, cu activitate permanentă, ca structură specializată a Inspectoratului Județean pentru Situații de Urgență.

Comitete locale pentru situații de urgență

Comitetele locale pentru situații de urgență (CLSU) se constituie la nivelul municipiilor, orașelor, sectoarelor municipiului București și comunelor, sub conducerea primarului. Organizarea, atribuțiile și funcționarea comitetelor locale se stabilesc prin dispoziție a primarului.

Comitetele locale pentru situații de urgență se compun din: președinte – primar; vicepreședinte – un viceprimar; membrii – secretarul localității, reprezentanți ai serviciilor publice, manageri sau conducători ai operatorilor economici, care, prin specificul activității, se constituie factori generatori de situații de urgență; consultanți – experți și specialiști din aparatul propriu al autorităților locale sau din instituții și unități în subordine.

CLSU informează prin centrul operațional județean despre stările potențial generatoare de situații de urgență și iminența amenințării acestora. Sunt organisme care stabilesc măsuri și acțiuni specifice pentru gestionarea situațiilor de urgență produse pe teritoriul localității de reședință.

Declararea stării de alertă pe teritoriul localității se realizează de către comitetele locale, cu acordul prefectului județului, în funcție de gravitatea situației de urgență și de posibilitățile de gestionare a acesteia de către comunitatea respectivă.

Pentru asigurarea resurselor umane, materiale și financiare necesare gestionării situațiilor de urgență, se analizează și se avizează planurile locale întocmite pentru acest scop. De asemenea, se informează comitetul județean și consiliul local asupra activității desfășurate.

Inspectoratul General pentru Situații de Urgență

La nivelul Ministerului Administrației și Internelor funcționează ca organism tehnic de planificare, monitorizare și conducere Inspectoratul General pentru Situații de Urgență (IGSU). Acesta asigură coordonarea unitară și permanentă a activităților de prevenire și gestionare a situațiilor de urgență. În cadrul inspectoratului funcționează Centrul Operațional Național (CON) și alte structuri adecvate pentru managementul situațiilor de urgență, încadrate cu personal specializat pe tipuri de riscuri. Centrul operațional îndeplinește permanent funcțiile de monitorizare, evaluare, înștiințare, avertizare, prealarmare, alertare și coordonare tehnică operațională la nivel național a situațiilor de urgență.

Prin Centrul Operațional Național, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență asigură secretariatul tehnic permanent al CNSU.

Inspectoratul General pentru Situații de Urgență asigură cooperarea și reprezentarea la nivel național în domeniile protecției civile, apărării împotriva incendiilor și gestionării situațiilor de urgență.

La nivel național, asigură coordonarea aplicării unitare, pe întreg teritoriul țării, a măsurilor și acțiunilor de prevenire și gestionare a situațiilor de urgență, precum și informarea operativă asupra stărilor potențial generatoare de situații de urgență sau producerii acestora pe teritoriu, printr-un sistem informațional propriu.

IGSU are în subordine serviciile de urgență profesioniste, instituții de învățământ, de pregătire, de studii și cercetare științifică, de comunicații și informatică, grupuri de prevenire și intervenție, subunități specializate, baze, ateliere și depozite de asigurare tehnică, logistică și de reparații.

Servicii publice comunitare profesioniste pentru situații de urgență

Sunt constituite ca servicii publice deconcentrate în subordinea Inspectoratului General pentru Situații de Urgență, funcționează ca inspectorate județene și al municipiului București, cu personalitate juridică și asigură în zonele de competență coordonarea, îndrumarea și controlul activităților de prevenire și gestionare a situațiilor de urgență.

Inspectoratele pentru situații de urgență (ISU) sunt structuri specializate, destinate să execute misiuni de prevenire, monitorizare și gestionare a situațiilor de urgență și fac parte din forțele de protecție ale sistemului de securitate și apărare națională și din sistemul local de management al situațiilor de urgență.

Activitatea inspectoratelor, ca servicii publice deconcentrate ale MAI în teritoriu, este coordonată de prefect.

Organizarea și funcționarea inspectoratelor se bazează pe principiile: legalității, autonomiei, împărțirii administrativ-teritoriale, deconcentrării și descentralizării responsabilității, corelării cerințelor și resurselor și cooperării și solidarității.

Misiunile de bază ale inspectoratelor sunt pregătirea preventivă și protecția prioritară a populației; realizarea condițiilor necesare supraviețuirii în situații de urgență; participarea la protecția proprietății și a mediului; desfășurarea pregătirii profesionale a personalului organismelor specializate și serviciilor de urgență; organizarea și executarea intervenției operative pentru limitarea și înlăturarea efectelor situațiilor de urgență; constituirea rezervelor de resurse financiare și tehnico-materiale specifice.

Pentru îndeplinirea misiunilor de bază sunt vizate următoarele obiective: timpul de răspuns și operativitatea permanentă; suplețea de răspuns; capacitatea de răspuns credibilă; parteneriatul operațional intensificat; intervenția graduală; interoperabilitatea la nivel local, zonal, național și internațional; managementul integrat al serviciilor publice comunitare profesioniste pentru situații de urgență; participarea cu resurse a comunității locale.

În cadrul acestora sunt organizate și funcționează centre operaționale, inspecții de prevenire și alte structuri adecvate pentru gestionarea situațiilor de urgență, pe tipuri de riscuri, încadrate cu personal specializat.

Centrul Operațional Județean, respectiv Centrul Operațional al municipiului București îndeplinesc permanent funcțiile de monitorizare, evaluare, înștiințare, avertizare, prealarmare, alertare și coordonare tehnică operațională a intervențiilor, pentru gestionarea situațiilor de urgență.

Inspecția de prevenire îndeplinește funcțiile de reglementare, avizare, autorizare, informare publică, îndrumare și control privind prevenirea situațiilor de urgență, precum și pregătirea populației privind comportarea în situații de urgență.

Grupurile de intervenție, detașamentele, detașamentele speciale, secțiile, stațiile, pichetele, echipele și echipajele sunt structuri de intervenție de pompieri, de protecție civilă și securitate civilă.

Misiunile specifice ale inspectoratelor sunt îndeplinite în zona de competență, care coincide, de regulă, cu teritoriul județului. Pentru situațiile de urgență majore, care impun concentrări masive de forțe și mijloace de intervenție, inspectoratele stabilesc din timp nevoile și solicită în sprijin grupări operative ori subunități specializate, care acționează temporar în afara zonei de competență.

Centre operative pentru situații de urgență

Centrele operative pentru situații de urgență sunt structuri abilitate în managementul situațiilor de urgență, care se constituie pe niveluri sau domenii de competență și fac parte din Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență. Corespunzător organizării și funcționării, există două categorii de centre operative: centre operative cu activitate permanentă – la nivelul ministerelor și instituțiilor publice centrale cu atribuții și funcții de sprijin complexe și centre operative cu activitate temporară – la alte ministere, municipii, orașe, comune.

Centrele operative cu activitate permanentă sunt structuri tehnico-operative de specialitate, care se constituie în cadrul aparatului propriu al unor ministere și instituții publice centrale. Acestea îndeplinesc următoarele funcții: monitorizare, evaluare; înștiințare, prealarmare, alertare; coordonare tehnică operațională a intervențiilor în situații de urgență în domeniile de competență.

Centrele operative cu activitate temporară sunt înființate în scopul îndeplinirii funcțiilor specifice pe durata stării de alertă, în cazul situațiilor de urgență, precum și pe timpul unor exerciții, aplicații și antrenamente.

Centrele operative temporare se încadrează cu personal din aparatul propriu al autorităților administrației publice locale ale municipiilor, orașelor și comunelor, precum și din structurile subordonate sau coordonate de acestea și asigură și organizează secretariatele tehnice ale comitetelor pentru situații de urgență, constituite la nivelul structurilor respective.

Centrele operative cu activitate permanentă sau temporară îndeplinesc următoarele atribuții principale: centralizează și transmit operativ la centrul operațional date și informații despre apariția și evoluția stărilor potențial generatoare de situații de urgență; monitorizează situațiile de urgență; urmăresc aplicarea planurilor de intervenție și cooperare; asigură transmiterea operativă a dispozițiilor și ordinelor; centralizează solicitările de resurse necesare pentru îndeplinirea funcțiilor de sprijin și fac propuneri pentru asigurarea lor; gestionează baza de date referitoare la situațiile de urgență; asigură convocarea comitetelor pentru situații de urgență; întocmesc proiecte de comunicate de presă; gestionează documentele comitetelor pentru situații de urgență.

Pe timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, personalul centrelor operative este învestit cu exercițiul autorității publice.

Comandantul acțiunii

În situații de urgență, coordonarea unitară, la locul producerii evenimentului, a tuturor forțelor care asigură răspunsul se realizează de către o persoană împuternicită, după caz, de Comitetul Național pentru Situații de Urgență, ministerial sau județean, denumită comandantul acțiunii.

Comandantul acțiunii, în funcție de natura și gravitatea situației de urgență și de mărimea categoriilor de forțe concentrate, poate fi sprijinit în îndeplinirea sarcinilor de către grupa operativă și punctul operativ avansat, stabilit din timp de normalitate.

Din analiza definiției situațiilor de urgență – evenimente excepționale cu caracter nonmilitar, care prin amploare și intensitate amenință viața și sănătatea populației, mediul înconjurător, valorile materiale și culturale importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri și acțiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare și managementul integrat al forțelor și mijloacelor implicate – rezultă competența structurilor SNMSU în domeniul managementului situațiilor de urgență.

În managementul situațiilor de urgență, reacția eficientă se bazează pe două principii fundamentale: identificarea și evaluarea din timp a urgenței și procesul decizional, organizat, în vederea asigurării răspunsului la urgență. Pe ansamblu, managementul situațiilor de urgență este un proces proactiv, anticipativ și planificat, menit să influențeze evoluția unei situații de urgență, înainte ca aceasta să ajungă în faza de criză.

Pe timpul unei urgențe, autoritatea locală asigură securitatea și ordinea publică, funcționarea neîntreruptă, pe cât posibil, a serviciilor vitale ale comunității, precum alimentarea cu apă sau energie electrică, rețele de comunicații sau transport, asistență medicală. Autoritățile locale primesc ajutor și de la mediul privat, voluntari și organizații nonguvernamentale care participă la susținerea eforturilor post-dezastru, cu care se încheie încă din faza de planificare protocoale de cooperare. Cele mai vizate domenii sunt serviciile medicale, companii din domeniul gaze și electricitate, firme cu profil chimic sau de echipament greu și transporturi. Asistență valoroasă este furnizată de instituții și organizații precum Crucea Roșie, Biserică sau alte grupuri caritabile și non-profit. Acestea au un rol important pe timpul unei urgențe, mai ales pentru distribuirea de alimente, medicamente, îmbrăcăminte sau asigurarea de adăpost.

Dacă administrația locală nu poate acoperi cu resurse proprii răspunsul la urgență ajutorul poate fi solicitat de la nivel administrativ superior. Pot fi completate astfel domenii precum siguranța și protecția publică, asistență medicală sau adăpostire temporară, servicii de transport, formațiuni de intervenție. În orice moment, pe timpul unei urgențe, autoritățile locale sau cele județene pot solicita implicarea în acțiunile de răspuns a structurilor de la nivel național. Multe dintre acestea pot acționa rapid, fără mandat sau autorizare specială. Astfel, ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale pot pune la dispoziția autorităților locale capacități operaționale de intervenție la urgențe, cum ar fi personal calificat și mijloace speciale de intervenție.

Când o situație de urgență depășește capacitățile de răspuns locale sau regionale, suplimentate de organizații voluntare și private, se poate solicita ajutor de la nivel național.

Guvernul, potrivit competenței sale, aprobă strategia națională în domeniul managementului situațiilor de urgență și planul național de asigurare cu resurse umane, materiale și financiare, precum și acordarea de ajutoare de urgență și despăgubiri persoanelor fizice și juridice afectate.

La nivel central, ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice sunt cele care planifică în domeniul propriu de competență, managementul situațiilor de urgență, asigurând, corespunzător acestor planuri, resursele necesare. La acest nivel sunt create bazele de date și informații cu privire la riscuri specifice domeniului propriu de activitate și se pun la dispoziție aceste date autorităților de reglementare în domeniul managementului urgențelor, precum și serviciilor profesioniste constituite în cadrul acestora.

Cu privire la tipurile de riscuri, este responsabilitatea managerului general al situațiilor de urgență, de la toate nivelurile, de a asigura prevenirea, pregătirea, răspunsul și restabilirea prin programe special elaborate pentru aceste riscuri. Aceasta reflectă o schimbare de orientare, de la pregătirea pentru un singur risc sau pentru o categorie asemănătoare, la conceptul de abordare “risc total“, punctul central fiind potențialele amenințări la adresa vieții, proprietății și mediului. Astfel, gestionarea tuturor tipurilor de riscuri la nivelul administrativ central implică îndeplinirea de funcții de sprijin pentru structurile specializate care asigură răspunsul efectiv în cadrul managementului situațiilor de urgență.

Corespunzător principiilor managementului situațiilor de urgență, relațiile funcționale în cadrul Sistemului Național pentru Managementul Situațiilor de Urgență se bazează pe operativitate, conlucrare activă și subordonare ierarhică, asigurându-se, în acest fel, continuitatea și gradualitatea activităților de gestionare a situațiilor de urgență la toate nivelurile administrației publice centrale și locale.

Interacțiunea, în același timp și spațiu, a factorilor de risc care generează un anumit tip de risc, ce se declanșează cel mai adesea brusc, ca eveniment periculos, eliberând agenți specifici acestuia, producători de efecte negative, cu impact și urmări deosebite, poartă denumirea de „lanțul unui dezastru”. Structura logică de acțiune în cazul unui dezastru și activitățile de apărare corespondente sunt prezentate în Anexa nr. 12.

În situații de urgență, comunicarea este elementul cheie care poate asigura succesul răspunsului furnizat de structurile de specialitate. Se realizează în condiții de maximă incertitudine și cu constrângeri de timp aproape imposibile, scopul principal fiind asigurarea relațiilor funcționale și obținerea acceptului publicului pentru acțiuni care nu totdeauna inspiră încredere sau au șanse mari de reușită.

Într-un sistem eterogen, așa cum e Sistemul Național pentru Managementul Situațiilor de Urgență, în situații de răspuns la urgențe, dificultățile de comunicare sunt greu de separat de problemele de coordonare, iar cele mai mari probleme de coordonare sunt cele interorganizaționale.

Conlucrarea și comunicarea în cadrul managementului situațiilor de urgență înseamnă înainte de toate, diseminarea informației între organizații. Mijloacele de comunicare există, dar, din diferite motive, în luarea deciziilor se evită uneori comunicarea cu reprezentanții altor structuri.

2.2.2. Funcții de sprijin pe care le pot îndeplini ministerele, celelalte organe centrale și organizațiile neguvernamentale privind prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență

Apărarea în domeniul situațiilor de urgență se realizează prin măsuri generale, de natură economică, socială și politică, precum și prin măsuri speciale, cu caracter preponderent preventiv.

Din analiza evenimentelor petrecute numai în ultimii ani rezultă menținerea vulnerabilității comunităților la manifestarea situațiilor de urgență, deși capacitatea de răspuns a instituțiilor specializate a crescut.

Capacitatea de rezistență națională în fața unor posibile situații de urgență este dată de: capacitatea de rezistență a comunităților locale, amplificarea implicării și participării acestora; activitățile de prevenire a situațiilor de urgență, inclusiv pentru reducerea vulnerabilităților; capabilitatea de management a situațiilor de urgență; capacitatea de înlăturare a urmărilor și de revenire rapidă la normalitate.

În acest context considerăm că se impune amplificarea măsurilor de menținere a nivelului de siguranță a persoanelor, colectivităților și bunurilor, în scopul identificării, înregistrării și evaluării tipurilor de risc, pentru înștiințarea factorilor interesați, avertizarea populației, limitarea, înlăturarea sau contracararea factorilor de risc, precum și a efectelor negative și a impactului produs de evenimentele excepționale respective.

Necesitatea stabilirii funcțiilor de sprijin rezultă din caracteristicile situațiilor de urgență, multitudinii tipurilor de riscuri și nevoia de concentrare de resurse suplimentare asigurate de autorități, instituții și servicii diferite, precum și realizarea managementului unitar al tuturor forțelor și mijloacelor. Identificarea și stabilirea funcțiilor de sprijin sau a funcțiilor suport, permit elaborarea planurilor de răspuns și optimizarea capabilității de intervenție în raport cu resursele disponibile.

În domeniul pregătirii răspunsului la urgențe putem defini funcțiile specifice prin activitățile ce sunt necesar a fi desfășurate premergător, în timpul și după încetarea unui „eveniment periculos”. Acestea pot fi:

Mobilizarea personalului de urgență și a resurselor

Capacitatea de mobilizare a personalului și a resurselor în cel mai scurt timp în fața unei amenințări este esențială. Pentru ca aceasta să se poată realiza, două condiții trebuie îndeplinite. În primul rând, este necesară monitorizarea permanentă a factorilor de risc, astfel încât să se poată asigura informarea promptă despre eventualele amenințări care pot să apară. În al doilea rând, autoritățile competente, odată alertate, să fie pregătite să-și mobilizeze personalul și resursele cât mai rapid cu putință. Un manager al situațiilor de urgență responsabil se asigură că monitorizarea permanentă și procedurile de notificare funcționează și că personalul și resursele potențial implicate în răspunsul la situații de urgențe dispun de proceduri de mobilizare funcționale. Testarea acestor proceduri în avans are o importanță hotărâtoare.

Alertarea publicului și aplicarea de măsuri de protecție

Este important să se asigure notificarea publicului cu mesaje clare și precise, astfel încât cetățenii să răspundă măsurilor de protecție întreprinse. Inevitabil, aceste mesaje depind de natura amenințărilor. Pentru a fi îndeplinită această funcție, sistemele de notificare trebuie să funcționeze permanent, iar personalul, pregătit pentru a le utiliza, imediat ce există iminența producerii sau după producerea unui eveniment, după caz.

De asemenea, utile în această fază sunt analizele de risc și vulnerabilitate preincident, care să asigure aplicarea celor mai eficiente măsuri de protecție.

Transportarea victimelor

Există servicii specializate care realizează această funcție în condiții normale, după proceduri standard prestabilite. Cel mai adesea, problema aici nu o reprezintă insuficiența resurselor, ci lipsa coordonării între diferitele organizații care furnizează aceste resurse sau suprapunerea responsabilităților. Managerul situațiilor de urgență poate ajuta toate aceste organizații pentru a-și coordona cel mai bine răspunsul în situații care îl necesită.

Evaluarea distrugerilor

Aceasta devine o sarcină critică atunci când un dezastru se declanșează. Evaluarea distrugerilor continuă și după ce pericolul a trecut. Informațiile obținute ajută oficialitățile să înțeleagă mai bine situația, să aloce resurse, nu numai pe timpul răspunsului, dar și pe termen lung, în timpul perioadei de restabilire.

Pentru realizarea funcției de evaluare, managerul situației de urgență se bazează și coordonează diferiți experți și specialiști din cadrul comunității. Activitatea implică, de asemenea, personal tehnic, ingineri, arhitecți, constructori, experți în materiale periculoase și alții. Managerul trebuie să se asigure că datele obținute ajung la dispoziția oficialităților în timp util, astfel încât să permită acestora să ia decizii de răspuns corespunzătoare.

Restabilirea serviciilor publice esențiale

Restabilirea serviciilor publice este totdeauna o prioritate în cazul unei urgențe. În general, companiile de utilități publice sunt pregătite să acționeze în situații critice, au propriile planuri de răspuns la urgențe și experiență în punerea în practică a acestora. Managerul de urgență, ca și coordonator al planurilor de urgență dintr-o zonă de competență, este necesar să stabilească o cale de comunicare permanentă cu și între cei care pun în aplicare aceste planuri.

Informarea publicului

Reprezintă o funcție importantă pe timpul unei situații de urgență. A eșua în informarea corespunzătoare a publicului atrage după sine adesea mari probleme. Pentru a fi evitată această situație, planurile de răspuns la urgențe trebuie să fie clare, în legătură cu cine este autorizat să transmită informații, ce poate fi transmis publicului și cum se va realiza aceasta. Rolul managerului situațiilor de urgență în informarea publicului constă în verificarea procedurilor corespunzătoare, actualității acestora, precum și personalului desemnat pentru punerea în aplicare. Esențială este și comunicarea și coordonarea strânsă cu mass-media pentru a înțelege nevoile acesteia și a veni în întâmpinarea lor. Important este ca reprezentanții mass-media să participe la exercițiile din cadrul programelor de pregătire.

Păstrarea și conservarea datelor

Păstrarea datelor și a tuturor înregistrărilor din timpul unei urgențe este importantă pentru cel puțin două motive. În primul rând, autoritățile responsabile trebuie să aibă posibilitatea ca oricând să se poată documenta asupra situației create și, urmare a unei analize rezonabile, să înlăture greșelile apărute. Cât mai multe date despre evenimente oferă o imagine cât mai concludentă, care poate ajuta în multe situații la revizuirea planurilor de răspuns la urgențe.

În al doilea rând, o documentație completă este necesară comunității, în situația acordării de asistență financiară. O evaluare corectă din acest punct de vedere se poate face numai pe baza unor date și înregistrări cât mai detaliate, furnizate de toate organizațiile implicate în răspunsul la urgențe. Managerul situațiilor de urgență trebuie să se asigure că toți partenerii implicați au stabilit proceduri de păstrare a tuturor datelor rezultate din activitatea de răspuns. De asemenea, atât cât e posibil, se poate încerca o standardizare în gestionarea datelor, utilizând tehnologii comune.

Planificarea restabilirii

Planificarea restabilirii este un proces ce trebuie abordat înainte de apariția unei situații de urgență. În primul rând, datorită faptului că în acest proces sunt implicate autorități și organizații de la diferite niveluri, fiecare dintre acestea cu propriile reguli și norme de furnizare a asistenței. Managerul situațiilor de urgență păstrează un contact constant cu personalul de decizie al acestor organizații, asigurând astfel cunoașterea oricărei schimbări în procedurile de restabilire.

Coordonarea activităților de management al urgențelor

Aceasta este funcția cheie în cadrul managementului situațiilor de urgență, datorită faptului că este necesar ca cineva să pună toate eforturile împreună și să coordoneze toate activitățile, chiar dacă, individual, cei care participă în răspunsul la situații de urgență sunt bine pregătiți pentru îndeplinirea responsabilităților ce le revin. Managerul situațiilor de urgență trebuie să se asigure că și echipa din care face parte funcționează bine, ca un întreg. Managerul situațiilor de urgență joacă un rol important în coordonarea echipei de management al situațiilor de urgență, prin planurile de răspuns pe care le actualizează permanent. De asemenea, verificarea acestor planuri prin exerciții la scară largă, asigură performanțe ridicate în cadrul activităților de coordonare, aceasta fiind de fapt esența managementului situațiilor de urgență.

Ministerul Administrației și Internelor coordonează gestionarea situațiilor de urgență la nivel central, prin Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, iar la nivel teritorial, prin inspectoratele pentru situații de urgență județene și al municipiului București.

Principalele funcții de sprijin pe care le pot îndeplini ministerele, celelalte organe centrale și organizațiile neguvernamentale în prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență sunt:

Monitorizarea pericolelor și riscurilor specifice, precum și a efectelor negative ale acestora;

Informarea, înștiințarea și avertizarea;

Căutarea, descarcerarea, salvarea persoanelor;

Planificarea și pregătirea resurselor și serviciilor;

Comunicații și informatică;

Evacuarea persoanelor, populației sau bunurilor periclitate;

Acordarea asistenței medicale de urgență;

Prevenirea îmbolnăvirilor în masă;

Localizarea și stingerea incendiilor;

Neutralizarea efectelor materialelor periculoase;

Asigurarea transportului forțelor și mijloacelor de intervenție, persoanelor evacuate și altor resurse;

Efectuarea lucrărilor publice și inginerești la construcțiile, instalațiile și amenajările afectate;

Asigurarea apei și hranei pentru persoanele și animalele afectate sau evacuate;

Asigurarea cazării și adăpostirii persoanelor afectate sau evacuate;

Asigurarea energiei pentru iluminat, încălzire și alte utilități;

Efectuarea depoluării și decontaminării;

Menținerea și restabilirea ordinii publice;

Logistica intervenției;

Reabilitarea zonei afectate;

Acordarea de ajutoare de primă necesitate, despăgubiri și asistență socială și religioasă.

CNSU stabilește repartizarea principalelor funcții de sprijin pe care le asigură ministerele, celelalte organe centrale și organizațiile neguvernamentale privind prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență.

În prezent, gestionarea unei situații de urgență de amploare și intensitate deosebite revine în sarcina a două categorii de instituții, instituții responsabile pentru managementul riscului și instituții care îndeplinesc funcții de sprijin. Această repartiție, ce conține funcțiile de sprijin, activitățile specifice în cadrul funcțiilor specifice, principalele tipuri de risc din România, grupate în funcție de natura lor și repartiția managementului pe tipurile de risc generatoare de situații de urgență, a fost aprobată prin Hotărârea de Guvern Nr.2288 din 2004.

Analiza prevederilor acestui act normativ, dificultățile întâmpinate în încercarea de a le aplica la nivel de județ și studiul comparativ cu modele din alte țări, au condus la concluzia că pot fi aduse îmbunătățiri substanțiale acestui act normativ. O observație constă în faptul că din titlul documentului lipsește sintagma „tip de risc”, deși hotărârea de guvern este principalul act oficial care reglementează repartiția tipurilor de risc. În Anexa nr. 13 vom detalia unele propuneri privind clasificarea principalelor riscuri, din domeniul situațiilor de urgență, ce ar trebui să facă obiectul unui act normativ.

De asemenea, având în vedere modificările frecvente ale denumirilor și structurii instituțiilor, se impune și ca problema repartizării tipurilor de risc și a funcțiilor de sprijin să facă subiectul unui act legislativ distinct.

Repartizarea funcțiilor de sprijin cuprinde un tabel sinoptic cu cele 20 de funcții principale de sprijin repartizate la 28 de ministere, organe centrale și organizații neguvernamentale. Se observă că numărul de actori care participă la îndeplinirea aceleiași funcții de sprijin este variabil, în raport cu domeniile de activitate din competența acestora. De asemenea asociațiile, fundațiile și alte organizații neguvernamentale de interes public și mass-media participă la îndeplinirea unor funcții de sprijin potrivit documentelor de constituire și specificului activității acestora.

Îndeplinirea în teritoriu a funcțiilor de sprijin, repartizate ministerelor și celorlalte organe centrale, ar trebui să revină, pe cale de consecință, serviciilor deconcentrate ale acestora, constituite la nivel județean sau al municipiului București, ca inspectorate, agenții, direcții sau alte structuri, cum sunt cele care au responsabilități sau competențe în domenii privind: apărarea împotriva incendiilor, protecția civilă, prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență; agricultura, pădurile, mediul, gospodărirea apelor, sănătatea publică, protecția sanitar-veterinară, comunicațiile, comerțul, ordinea publică și siguranța cetățeanului.

La acestea se adaugă, potrivit legii, și alte unități care îndeplinesc unele funcții de sprijin cum sunt: unități ale Ministerului Apărării Naționale, unități de învățământ, operatori economici, servicii de urgență private și voluntare.

Un suport important îl asigură serviciile publice de gospodărie comunală: de alimentare cu apă, de energie electrică, de energie termică, de canalizare și epurare a apelor, de salubrizare a localităților, de transport public, de administrare a fondului locativ, de administrare a domeniului public.

Deși HG nr. 2288/2004 nu detaliază repartiția gestionării tipurilor de risc la nivel județean, o astfel de detaliere se impune având în vedere faptul că cel mai frecvent situațiile de urgență sunt gestionate fără implicarea instituțiilor centrale.

Dacă ținem cont de instituțiile de la nivel județean și realizăm o împărțire a tipurilor de risc observăm faptul că, la acest nivel, problema repartizării tipurilor de risc se amplifică datorită numărului mai mare de instituții și a faptului ca unele tipuri de risc pot fi repartizate mai multor instituții județene.

În acest context, se propun următoarele soluții destinate reglementării clare a răspunderii pentru evaluarea și managementul riscului asociat evenimentelor de urgență: atât la nivel național cât și la nivel județean, răspunderea evaluării unui tip de risc să revină unei singure instituții centrale, respectiv unei singure instituții deconcentrate/descentralizate. Iar atât managementul riscului, în sensul elaborării scenariilor și a planurilor de răspuns, cât și conducerea efectivă a acțiunilor de intervenție, să fie repartizate, prin act normativ, atât la nivel central cât și la nivel local uneia sau mai multor instituții în funcție de cei care au forțele și mijloacele necesare intervenției. Se poate face astfel o diferențiere între evenimentele de urgență de rutină, care pot fi gestionate doar de o singura instituție, și cele care presupun cooperare interinstituțională, situație în care coordonarea și conducerea intervenției se asigură de către CNSU sau CJSU.

2.2.3. Locul și rolul Ministerului Apărării Naționale în managementul situațiilor de urgență

Știința militară este una din formele conștiinței sociale cu ajutorul căreia oamenii (în principal militarii) realizează cunoașterea sistematică și transformarea unor realități potrivit nevoilor societății. Ea reprezintă „un sistem de cunoștințe referitoare la legile și principiile luptei armate, la formele de organizare, pregătire și întrebuințare a forțelor armate în război, la metodele și procedeele acțiunilor militare”.

Descrierea faptelor și evenimentelor specifice domeniul militar cunoscute prin sintagma „acțiune militară” constituie obiectul de studiu al științei militare.

Acțiunea militară este compusă din acțiuni militare prin esență, acțiuni militare prin destinație și acțiuni asociate luptei.

Acțiunile asociate luptei sunt acțiuni prin care „structurile militare sunt pregătite sau aduse în starea din care să poată desfășura acțiuni militare de luptă sau nonviolente”. Tot aici ar putea fi incluse și alte măsuri cum ar fi: pregătirea teritoriului și a economiei pentru apărare, pregătirea populației pentru apărare, constituirea infrastructurii sistemului național de apărare etc.

Acțiunile militare nonviolente cuprind și participarea armatei la realizarea măsurilor de protecție a populației civile, a bunurilor materiale și culturale, fapt evidențiat inclusiv de Strategia militară a României. Două dintre misiunile strategice ale armatei în timp de pace sunt: participarea la misiuni în sprijinul păcii și umanitare și sprijinirea autorităților publice în caz de urgențe civile, calamități naturale și alte dezastre.

Plecând de la faptul că protecția civilă cuprinde situațiile de urgență și măsurile de protecție la război, sfera de cuprindere este mai mare prin includerea activităților, sarcinilor și măsurilor operative pentru protecția populației civile și a bunurilor materiale atât în caz de conflict armat cât și la dezastre.

Acest caracter ambivalent al instituției „protecției civile” ce-și dorește utilitatea atât în timp de conflict armat, cât și de pace, și-a găsit expresia și în organizarea structurilor naționale specializate, în care unele sunt definite ca protecție civilă, iar altele ca apărare civilă. Ca structură, organismele de protecție a populației au fost concepute, în general, cu o puternică compoziție civilă, existând însă, în unele state, și o componentă militară mai mult sau mai puțin pronunțată. Trebuie subliniat faptul că, prin misiunile și atribuțiile sale umanitare, protecția civilă, deși în cazul unor state este „componentă a apărării naționale”, este distinctă de forțele armate fiind prin însăși natura ei o instituție civilă.

Oriunde i-a fost locul în contextul general de apărare, „apărarea civilă” a fost alături de apărarea militară, sensul acțiunii celor două componente putând fi considerat apărarea intereselor naționale și protejarea populației civile.

Forțele armate au desfășurat activități complexe și misiuni grele pentru salvarea cetățenilor aflați în pericol, indiferent sub ce regim politic au acționat (acest lucru este scos în evidență și în capitolul 4 din teză).

După anul 2004, în urma implementării Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență, Ministerul Apărării Naționale își păstrează un rol activ, ministrul apărării naționale fiind membru în CNSU.

Printre ministerele și instituțiile publice centrale, la care se constituie centre operative pentru situații de urgență (13 la număr) se află Ministerul Apărării Naționale. Acest centru operativ pentru situații de urgență se constituie în vederea îndeplinirii permanente a funcțiilor de monitorizare, evaluare, înștiințare, prealarmare, alertare și coordonare tehnică operațională a intervențiilor în situații de urgență, în domeniile de competență ale ministerului.

Prin Legea protecției civile nr. 481/2004 sunt stabilite principalele atribuții care trebuie îndeplinite de fiecare minister, iar, ce este important, Ministerul Apărării Naționale planifică și execută măsurile de protecție civilă, potrivit organizării și planurilor specifice proprii și planurilor comune cu alte ministere.

Pe linia intervențiilor în situații de urgență, prin Ordinul ministrului apărării nr. MS 71/14.04.2006 se aprobă „Instrucțiunile privind acțiunile ce se desfășoară de Ministerul Apărării Naționale în situații de urgență”. Ca urmare a situației apărute în anul 2007, din cauza inundațiilor din România, Statul Major General a emis Dispoziția nr. SMG-28, din 23 martie 2007, pentru executarea intervenției forțelor și mijloacelor aparținând Ministerului Apărării Naționale, în vederea limitării și înlăturării efectelor inundațiilor. Prin această dispoziție au fost stabilite misiunile, pe priorități, modalitatea de realizare a conducerii, forțele, mijloacele și activitățile desfășurate, logistica, comunicațiile și fluxul informațional-decizional.

Aceste acte normative interne completau HG nr. 2288/2004, prin care Ministerul Apărării Naționale putea îndeplinii funcții de sprijin în situații de urgență. Astfel din cele 20 de funcții de sprijin, Ministerul Apărării Naționale îndeplinește, alături de alte ministere și organe centrale un număr de 12 funcții de sprijin. Aceasta demonstrează încă o dată că rolul forțelor armate în gestionarea situațiilor de urgență este foarte mare.

În cadrul activităților specifice, care se îndeplinesc în cadrul funcțiilor de sprijin, la monitorizarea pericolelor, Ministerul Apărării Naționale asigură monitorizarea transporturilor de materiale explozive militare, monitorizarea obiectivelor militare, surse de risc la explozii. Alături de alte ministere și instituții centrale efectuează evaluarea riscurilor în cazul căderii de obiecte cosmice și la amenințări ecologice.

Evaluarea efectelor negative ale stărilor potențial generatoare de situații de urgență se realizează conform responsabilităților de monitorizare și evaluare a pericolelor și riscurilor specifice.

Din punct de vedere al înștiințării autorităților administrației publice asupra stărilor potențial generatoare de situații de urgență, aceasta se realizează de către fiecare instituție care monitorizează riscurile specifice domeniului de competență.

Înștiințarea unităților militare aparținând Ministerului Apărării Naționale se organizează și execută atât de către eșaloanele superioare cât și la ordinul comandantului garnizoanei. La nivelul garnizoanelor există o cooperare strânsă cu serviciile pentru situații de urgență pentru realizarea operativă a înștiințării și alarmării în cazul pericolului de atac aerian sau dezastru.

La funcția de sprijin – acordarea asistenței medicale de urgență – Ministerul Apărării Naționale asigură instalarea spitalelor de campanie și acordarea asistenței medicale de urgență prin rețeaua sanitară proprie.

Localizarea și stingerea incendiilor se realizează la obiectivele din subordinea/coordonarea Ministerului Apărării Naționale, în cooperare cu serviciile profesioniste pentru situații de urgență.

Pentru neutralizarea efectelor materialelor periculoase, aflate sub autoritatea Ministerului Apărării Naționale, intervenția operativă cu mijloace și materiale de neutralizare a efectelor acestora se realizează de unități și subunități ale acestui minister.

În cadrul asigurării transportului forțelor și mijloacelor de intervenție, persoanelor evacuate și altor resurse, Ministerul Apărării Naționale participă la elaborarea concepției privind variantele de transport ale demnitarilor care beneficiază de protecție și constituirea parcului de mijloace necesare realizării acesteia, la stabilirea și pregătirea punctelor de îmbarcare a evacuaților din zonele afectate, în termen de două ore de la declararea stării de urgență și la transportul resurselor necesare pentru intervenție și asistență de primă necesitate în situații de urgență. Totodată poate contribui la asigurarea cazării persoanelor evacuate.

Personalul din unitățile specializate ale MApN participă la asigurarea operativă a forțelor și mijloacelor de sprijin precum și a materialelor necesare pentru realizarea decontaminării populației, căilor rutiere și clădirilor, efectuarea decontaminării populației (cu materialele necesare puse la dispoziție de MAI) precum și la decontaminarea terenurilor și rezervațiilor.

Pentru menținerea și restabilirea ordinii publice, în raioanele afectate de dezastre, Ministerul Apărării Naționale asigură sprijin logistic.

Fiecare organ al administrației publice centrale de specialitate pe domeniul lui de activitate, precum și pentru obiectivele din coordonare/subordine sau de sub autoritatea acestuia asigură baza materială pentru realizarea funcțiilor de sprijin.

În obiectivele subordonate, în urma producerii unor situații de urgență, Ministerului Apărării Naționale asigură restabilirea stării provizorii de normalitate.

Ministerul Apărării Naționale nu asigură managementul nici unui tip de risc generator de situații de urgență, dar contribuie cu forțe și mijloace la gestionarea situațiilor de urgență, acordând sprijinul comunităților locale, afectate de dezastre.

La nivel local, comandanții de garnizoană sunt membrii în comitetele locale și județene pentru situații de urgență, fiind solicitați pentru forțe și mijloace, atunci când situația o impune, dar cu aprobarea eșaloanelor superioare, fapt ce întârzie uneori reacția pentru limitarea și înlăturarea efectelor unor dezastre.

Nu analizăm gradul de operativitate al unităților Ministerului Apărării Naționale, dar considerăm că este nevoie de existența unor specialiști, a unor compartimente specializate pentru coordonarea forțelor în îndeplinirea misiunilor în situații de urgență, pentru asigurarea cooperării civili – militari (CIMIC).

2.3. Strategii aplicate în protecția populației civile, a bunurilor materiale și culturale

Începutul mileniul al III-lea găsește omenirea în fața unei situații complexe. Într-o lume foarte bogată și totodată foarte săracă, 15 din ultimii 20 de ani au fost marcați de câte cel puțin un dezastru, natural sau antropic, care a depășit un miliard de dolari ca valoare a pagubelor, iar la „începutul anului 2007, în cele cinci mari regiuni ale globului, se înregistrau 15 conflicte armate majore și 21 de puncte fierbinți”, care ar putea să se transforme în războaie, având la bază cauze de „natură etnică, religioasă, teritorială sau ideologică”.

Pentru a atinge ținta precizată este nevoie de implementarea unui management strategic, a unor strategii sectoriale și direcții de acțiune.

Strategia cuprinde ansamblul obiectivelor majore ale organizației pe termen lung, principalele modalități de realizare, împreună cu resursele alocate, în vederea obținerii avantajului competitiv potrivit misiunilor organizației.

Elaborarea strategiilor este de regulă un proces complex, cu atât mai complex cu cât principiile general valabile (cunoscute) pentru management general nu pot furniza întotdeauna indicii valabile și pentru managementul situațiilor de urgență, pentru că fondul problemelor este particular, respectiv diferit în esența sa de ceea ce este considerat ca esențial și specific pentru managementul general.

Strategia presupune existența unei anumite reprezentări a situației dorite, a unui model de stare vizat, imaginat de autorități și care se dorește a fi atins. De cele mai multe ori, acesta privește o anumită „stare” de atins, care trebuie să fie viabilă și, pe cât posibil, competitivă. În viziunea strategică, mai degrabă decât avantajele imediate sau de moment, se urmărește obținerea unor stări favorabile pe termen lung, deci a avantajului durabil (inclusiv menținerea sa).

Caracteristicile strategiei organizației se referă la vizarea unor scopuri bine precizate sub forma de misiuni și obiective, se referă la perioada următoare (cel mai adesea 3-5 ani), de unde și gradul ridicat de risc și incertitudine ce o caracterizează, sfera de cuprindere este organizația sau părți importante ale acesteia, conținutul strategiei se rezumă la elementele esențiale, concentrându-se asupra evoluției organizației, urmărește conturarea unui comportament competitiv pentru organizație, pe termen lung, urmărește obținerea unei sinergii cât mai mari.

În prezent, managementul strategic s-a impus ca un model distinct în care se înscriu actele decizionale ale căror efect implică evoluția marii majorități a organizațiilor și care se caracterizează printr-o extindere rapidă în toate domeniile.

Politica națională în domeniul managementului situațiilor de urgență se materializează, în principiu, prin Strategia națională de protecție civilă, document discutat și adoptat de CSAT în ședința din 15 aprilie 2004.

Strategia națională este un document elaborat pentru prima dată în România, prin care Guvernul trasează orientarea strategică în vederea îndeplinirii obiectivului fundamental prevăzut în Strategia de securitate a României și în prevederile Cartei Albe a Guvernului.

Managementul situațiilor de urgență în România, prin orientarea sa strategică, devine compatibil cooperării cu țările vecine și cele ale Uniunii Europene și totodată un element distinct al stabilității regionale în domeniul gestionării situațiilor de urgență.

Sistemul național normalizat, potrivit noilor orientări, asigură capacitatea necesară prevenirii și protecției populației, bunurilor materiale, valorilor culturale și mediului în situații de dezastre naturale sau tehnologice.

Punerea în aplicare a strategiei naționale presupune modernizarea, materializată prin restructurare, înzestrare tehnică, dotare cu aparatură modernă.

Finalitatea procesului urmărește realizarea unor programe legislative, structurale, operaționale și logistice, astfel încât sistemul de management pentru situații de urgență să devină performant, eficient, flexibil și compatibil cu standardele UE și NATO. Structurile Sistemului Național vor dezvolta relații de parteneriat și cooperare internațională, beneficiind de experiența obținută în acest domeniu.

Strategia recunoaște, ca structură de conducere a sistemului, Comitetul Național pentru Situații de Urgență, organism care este compatibil să gestioneze la nivel național situațiile de criză, determinate de dezastrele de pe teritoriul național. Proiecție pe termen mediu și lung, strategia dă garanția că procesul evolutiv al acestui domeniu de activitate va avea un caracter mereu ascendent, că factorii de decizie nu vor mai fi puși în situația de a improviza măsuri și acțiuni pentru a reacționa “într-un fel“ la provocările imediate.

Cetățeanul va învăța normele și regulile protecției în diferite situații, devenind astfel nu numai beneficiar, ci și participant activ la sistemul de securitate în situații de urgență.

Strategia Națională de Protecție civilă cuprinde obiectivele și opțiunile fundamentale privind îndeplinirea, prin mijloace și pe căi de acțiune specifice forțelor de protecție, a politicii de securitate națională a statului român în domeniul prevenirii și protecției populației, a bunurilor materiale, valorilor de patrimoniu și factorilor de mediu, în caz de dezastre și/sau război, precum și pregătirea și ducerea acțiunilor de intervenție pentru înlăturarea acestora.

În România, protecția civilă, în calitatea de componentă a structurilor de protecție, reprezintă una din formele de asigurare a securității naționale.

Având în vedere că centrul de greutate al tuturor acțiunilor în domeniu se desfășoară la nivelul structurilor administrativ-teritoriale, protecția civilă este, în același timp, și o componentă distinctă a administrației centrale și locale.

Gradul de protecție realizat reprezintă un etalon al progresului și al nivelului de dezvoltare al unei zone, regiuni sau țări, dar și o garanție la eforturile ce se vor face în viitor.

În orice condiții, protecția civilă nu-și pierde caracterul său umanitar și statutul conferit de Dreptul Internațional Umanitar.

Misiunea principală a Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență din România este de a asigura cetățenilor săi, bunurilor materiale individuale și colective ale acestora, valorilor de patrimoniu și factorilor de mediu siguranță și protecție împotriva efectelor dezastrelor naturale sau tehnologice și/sau acțiunilor militare pe timp de pace, criză și război, prin respectarea strictă a drepturilor omului, într-un stat suveran, independent, unitar și indivizibil, în condițiile unui regim politic bazat pe democrație constituțională, sub control democratic civil asupra protecției civile.

În aceste condiții, Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență trebuie să fie pregătit din timp de pace să-și ridice capacitatea de intervenție în situații de criză și să acționeze cu capacitatea completă în situații de război sau dezastre.

Măsurile de protecție civilă sunt obligatorii atât la nivel național, cât și la nivel local, instituțional sau operator economic, indiferent de forma de proprietate.

Actuala strategie este elaborată pe baza următoarelor considerente: România, membră NATO, nu are inamici declarați, se bucură de relații pașnice cu vecinii; nu se prevede apariția unor amenințări la adresa securității naționale; existența surselor de risc pe teritoriul național oferă vulnerabilități la formele de manifestare violentă a tuturor tipurilor de dezastre și conflicte militare; se impune necesitatea unei capacități de răspuns credibile.

Strategia este în mod evident preventivă și participativă.

Conceptele strategice pe care se bazează strategia de protecție civilă sunt următoarele:

Capacitatea de răspuns credibilă, ce presupune crearea și menținerea unei permanente capacități de reacție eficiente și adecvate riscurilor existente și probabile la adresa securității individuale și colective a populației civile.

Restructurarea și modernizarea, ce constă în: realizarea unor structuri adecvate contracarării riscurilor și amenințărilor la care este supusă România, dar și dezvoltarea structurilor administrativ-teritoriale, a instituțiilor publice și a operatorilor economici; realizarea unor structuri pe bază de voluntariat; revederea structurilor prevăzute a se înființa sau completa la mobilizare; înzestrarea progresivă cu tehnică și aparatură modernă.

Integrarea graduală, care are în vedere accelerarea procesului de integrare în structurile europene, concomitent cu interoperalizarea treptată a structurilor militare și civile de protecție civilă, cu cele similare ale celorlalte state NATO.

În România, în ultimii ani, pentru implementarea unui management strategic, fiecare minister și-a elaborat planul strategic pe o anumită perioadă care cuprinde obiectivele pe termen mediu și lung, modalitățile de realizare și resursele alocate.

În Planul Strategic al MAI, pentru perioada 2007 – 2009, a fost stabilită Direcția de activitate nr. III – Protecție Civilă și gestionarea situațiilor de urgență, în care se face o analiză a situației actuale: resursele umane, financiare, tehnice și materiale, evoluția situației operative; obiectivele propuse cu termene de realizare și indicatori; instituții subordonate, coordonate sau sub autoritate și rolul acestora; lista actelor normative relevante; documente de politică publică existente; documente de politică publică planificate; descrierea programelor bugetare actuale.

Pentru ca eforturile autorităților publice competente să fie coordonate și să aibă ca efect o comunitate pregătită să facă față situațiilor de urgență, pentru ca gestionarea acestora să fie abordată într-o manieră integrată, s-au elaborat sau sunt în curs de elaborare strategii naționale sectoriale.

Unele sunt pe diferite tipuri de risc (Strategia națională de management a riscului la inundații), altele pe domenii de activitate în cadrul managementului situațiilor de urgență – Strategia națională de prevenire a situațiilor de urgență și Strategia națională de educare și informare publică pentru situații de urgență.

Între tipurile de risc care pot provoca situații de urgență, inundațiile constituie un risc major pentru țara noastră, expusă în ultimii ani unor grave asemenea fenomene.

Datorită repetabilității crescânde a producerii acestor fenomene, a fost nevoie ca autoritățile să depășească stadiul intervenției în situații de urgență și să adopte o abordare integrată asupra tuturor elementelor care generează/favorizează producerea inundațiilor, precum și asupra efectelor post-dezastru. Această abordare poartă denumirea de management integrat al riscului de inundații, fiind elaborată strategia aferentă de către Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor.

Prin management al riscului la inundații se înțelege „aplicarea unor politici, proceduri și practici având ca obiective identificarea riscurilor, analiza și evaluarea lor, tratarea, monitorizarea și reevaluarea riscurilor în vederea reducerii acestora astfel încât comunitățile umane, toți cetățenii, să poată trăi, munci și să-și atingă aspirațiile într-un mediu fizic și social durabil”.

Managementul inundațiilor este ușurat de faptul că locul lor de manifestare este predictibil și adesea este posibilă o avertizare prealabilă, iar în mod obișnuit este posibil să se precizeze și cine și ce va fi afectat de inundații.

Problema esențială în managementul riscului la inundații este aceea a riscului acceptat de populație și decidenți, știut fiind că nu există o protecție totală împotriva inundațiilor (risc zero), după cum nu există nici un consens asupra riscului acceptabil. În consecință, riscul acceptabil trebuie să fie rezultatul unui echilibru între riscul și beneficiile atribuite unei activități ca urmare a reducerii riscului la inundații sau a unei reglementări guvernamentale.

Într-o abordare comprehensivă, principalele activități ale managementului inundațiilor constau în: activități preventive (de prevenire, de protecție și de pregătire), activități de management operativ (managementul situațiilor de urgență), ce se întreprind în timpul desfășurării fenomenului de inundații și activități ce se întreprind după trecerea fenomenului de inundații.

Toate acestea sunt argumente pentru a schimba optica asupra modului de abordare a problemelor inundațiilor și a trece de la conceptul de acțiune de tip pasiv, la conceptul de acțiune activă în vederea reducerii pagubelor potențiale și a vulnerabilității receptorilor de risc la inundații.

Strategia Națională de management al riscului la inundații are drept scop reducerea impactului produs de inundații asupra populației și a bunurilor printr-o planificare adecvată și printr-o politică care să corespundă standardelor și așteptărilor comunităților umane, în condițiile protecției mediului .

Strategia de management al inundațiilor formează documentul cadru pentru pregătirea și adoptarea unor măsuri și acțiuni specifice vizând: cunoașterea riscului la inundații; monitorizarea fenomenului de inundații; informarea populației; considerarea riscului la inundații în toate activitățile de amenajare a teritoriului; adoptarea de măsuri preventive; pregătirea pentru situații de urgență; reconstrucția și învățarea din experiența anterioară. Ea constituie totodată baza pentru ca administrația centrală și locală să poată alege măsurile specifice de protecție împotriva inundațiilor și de dezvoltare regională.

Un bun management al riscului la inundații este rezultatul unor activități intersectoriale, interdisciplinare care cuprind managementul apelor, amenajarea teritoriului și dezvoltarea urbană, protecția naturii, dezvoltarea agricolă și silvică, protecția infrastructurii de transport, protecția construcțiilor și protecția zonelor turistice, protecția comunitară și individuală, fiecărui sector revenindu-i atribuții în realizarea unor activități specifice.

Actorii implicați în managementul riscului la inundații au atribuții și responsabilități stabilite prin acte normative specifice sectorului de activitate. În consecință, în strategie sunt prezentate numai acele sarcini destinate prevenirii, protecției și diminuării efectelor inundațiilor care necesită realizarea corelată sau simultană a acțiunilor și măsurilor destinate atingerii obiectivelor strategiei.

Se poate afirma că atribuțiile factorilor implicați în timpul producerii inundațiilor sunt prezentate foarte succint, ele făcând obiectul legislației existente privind managementul situațiilor de urgență generate de inundații.

Din cele menționate, rezultă un obiectiv fundamental al politicii naționale în domeniul managementului situațiilor de urgență – constituirea unui sistem de răspuns complex, eficient și adecvat la situațiile de urgență, în timp de pace și război, bazat pe restructurare și modernizare; cadru legal flexibil și compatibil cu UE și NATO și respectarea convențiilor și tratatelor la care statul român a aderat.

Considerăm că abordarea protecției populației civile, ca factor de promovare a intereselor naționale de securitate și ordine publică, se impune atenției tuturor factorilor de răspundere. Vectorul intereselor naționale de securitate se prelungește astfel, cu cel al intereselor naționale de ordine publică, privit prin prisma celorlalte două componente: ordinea socială (conviețuirea pașnică și cooperarea armonioasă, fără lezarea drepturilor și intereselor membrilor societății) și ordinea de stat (funcționarea normală a organelor de drept create).

Capitolul 3

EVALUAREA RISCURILOR –

FACTOR IMPORTANT ÎN LUAREA DECIZIEI

Prezentul capitol abordează problematica evaluării riscurilor și eficientizării acestui proces pentru managementul situațiilor de urgență, în scopul înlăturării urmărilor dezastrelor și alegerii soluțiilor optime de refacere a unor sisteme afectate.

Kofi Annan declara „ …Construirea unei culturi a prevenirii nu este ușoară. În timp ce costurile pentru prevenire trebuie achitate în prezent, beneficiile acesteia se observă în viitorul îndepărtat. În plus, beneficiile nu sunt tangibile; acestea sunt dezastrele care NU au avut loc”.

Riscul este o categorie socială, economică, politică sau naturală a cărei origine se află în incertitudinea care poate sau nu să genereze o pagubă datorită ezitărilor și inconsistenței în luarea deciziei.

Pe bună dreptate societatea contemporană poate fi considerată și ca o societate a riscurilor, riscuri determinate atât de fenomenele naturale cât și de unele activități umane ce pot deveni periculoase dacă sunt scăpate de sub control. Aceasta decurge din faptul că omul s-a așezat și își desfășoară viața in zone de risc, zone care îi asigură însă cele mai accesibile resurse necesare dezvoltării.

Apariția riscului generează crize ce sunt considerate rupturi în funcționarea normală a oricărui sistem.

Managementul riscurilor este activitatea prin care se realizează gestiunea riscurilor într-o organizație. Scopul managementului riscurilor este optimizarea expunerii la risc. În felul acesta, poate fi obținută prevenirea pierderilor, evitarea amenințărilor grave, iar oportunitățile valoroase pot fi exploatate în cunoștință de cauză.

Evaluarea riscurilor este o activitate complexă ce presupune cunoștințe în domeniul economic, tehnologic, juridic, sociologic, politic și militar. Rezultatele evaluării au un grad mare de responsabilitate influențând deciziile și implicit succesul strategiei adoptate la nivel macro și micro economic.

O abordare integrată a managementului dezastrelor va reduce pierderile și va întrerupe ciclul „eveniment-dezastru”. O schimbare de poziție este necesară în percepții, atitudini și practici pentru a se trece de la actualul model al răspunsului post-dezastru la a investi în întregul proces de management al răspunsului la dezastre. Evaluarea reprezintă primul pas în realizarea unei intervenții eficiente în cazul manifestării unei situații de urgență.

Importanța promovării eforturilor de prevenire a dezastrelor la nivel regional și național a fost recunoscută de organizațiile internaționale, reprezentând o prioritate în acest moment pentru factorii responsabili. Securitatea mediului reprezintă și pentru regiunea de sud-est a Europei o premisă majoră pentru asigurarea și menținerea stabilității regiunii și a promovării dezvoltării durabile. Se impun măsuri și politici de prevenire și reducere a dezastrelor, pentru a consolida capacitatea de rezistență a comunităților în astfel de situații.

Rezultatul preconizat este reducerea substanțială a pierderilor provocate de dezastre, cuantificate în vieți omenești, bunuri sociale, economice și de mediu.

Managementul riscurilor are numeroase „paliere” în care se aplică: în managementul afacerilor, managementul de mediu, în domeniul asigurărilor sau securității și sănătății în muncă etc.

Cercetarea științifică în managementul riscurilor s-a desfășurat cu preponderență spre atingerea obiectivelor specifice fiecărei discipline spre care a fost orientată.

În domeniul managementului la dezastre, termen introdus după 1990, s-au făcut încercări de abordare a riscurilor, doar prin unele suporturi de curs de la Școala de Aplicație de Protecție Civilă de la Ciolpani și printr-un manual elaborat de doi specialiști în domeniu.

În managementul situațiilor de urgență s-au făcut pași importanți (din punct de vedere legislativ, dar nu operațional) în implementarea evaluării riscurilor, fiind necesară o abordare interinstituțională, pentru a crea acea siguranță a cetățeanului și a societății.

Pe linia apărării împotriva incendiilor, un domeniu foarte bine normat, existau preocupări mult mai vechi pe linia evaluării riscului la incendiu, ca parte a asigurării cerinței esențiale de calitate – siguranță la foc (ulterior securitate la incendiu). În prezent în domeniul managementului situațiilor de urgență sunt reglementate, printr-un ordin al ministrului administrației și internelor, identificarea, evaluarea și controlul riscurilor de incendiu. Prin actul normativ se stabilesc etapele de parcurs și principalele elemente, factori, parametri, criterii, instrumente, tehnici și procedee care sunt avute în vedere în activitatea de identificare, evaluare și control al riscurilor de incendiu, precum și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească personalul care execută astfel de activități.

Ar fi necesară implementarea unor normative și pentru evaluarea altor tipuri de riscuri, ținând cont de ce există acum în literatura de specialitate din țară și din lume.

Prin abordările din bibliografie, sau de pe site-urile de pe Internet (la o simplă căutare după „managementul riscurilor” fiind descoperite peste 300.000 de pagini), precum și din legislația apărută în ultimii 5 ani se demonstrează importanța evaluării riscurilor în toate domeniile vieții sociale, inclusiv în domeniul militar.

Atitudinea oamenilor implicați în managementul public s-a schimbat de la o atitudine reactivă la una proactivă, orientată spre strategii, platforme și concepții moderne de gestionare a situațiilor.

Aprofundarea studierii temei evaluării riscurilor, prin prisma managementului riscurilor, este necesară pentru toți cei implicați în managementul situațiilor de urgență, fie ei specialiști din domeniile: militar, mediu, administrație sau construcții.

3.1. Risc și siguranță în societatea contemporană

Siguranța este un concept fundamental pentru toate domeniile de activitate umană. Existența individului este marcată permanent de interacțiunea acestuia cu sistemele înconjurătoare, în care omul trăiește și își desfășoară activitatea.

Din cauza faptului că siguranța este o percepție asupra unei stări actuale, ea nu poate fi cuantificată în mod direct. Rezultă astfel necesitatea de aproximare, a siguranței, prin intermediul altor concepte sau mărimi cu care este într-o strânsă interdependență. Unul dintre aceste concepte este riscul.

Siguranța și riscul sunt diferite prin natura lor, dar ele sunt concepute legate, corelate – când prima scade, cealaltă crește. Spre deosebire de siguranță, riscul în general poate fi cuantificabil.

Riscul este o noțiune care, în timp, a fost abordată într-o multitudine de ipostaze în literatura de specialitate, atât în mediul științific cât și în cel al specialiștilor în managementul răspunsului la dezastre. Riscul, în general, este definit ca o probabilitate de a ajunge într-o primejdie, de a avea de suportat o pagubă.

O altă definiție se referă la existența posibilității de producere a unui eveniment sau a unui lanț de evenimente cu efecte dăunătoare, parțial anticipate.

Percepția riscului are un puternic caracter psihologic și emoțional iar nivelul de la care un risc este acceptat atât de individ cât și de societate depinde în principal de felul în care acesta este mediatizat și de factorii educaționali, morali, psihologici, religioși, etc.

A răspunde la întrebarea „Ce risc sau ce riscuri sunt acceptabile?” nu este un proces decizional simplu. Deși experții din domeniu se străduiesc să găsească criterii cât mai obiective în evaluarea riscului, nu întotdeauna reușesc acest lucru, evaluările fiind marcate de o doză mai mare sau mai mică de subiectivitate.

Studiile și cercetările efectuate asupra modului cum populația receptează riscurile au arătat că percepția este influențată puternic de elemente subiective. Această diferență de percepție este afectată, printre altele, de teama de risc, de necunoașterea urmărilor riscului și de gradul ridicat de expunere la pericol.

Pentru individ sau societate, noțiunea de risc acceptabil sau tolerabil nu reprezintă întotdeauna punctul de vedere al acestora deoarece, în mod sigur, unele riscuri nu vor fi niciodată privite ca fiind acceptabile sau tolerabile. Tolerarea sau acceptarea unui risc poate fi considerată ca fiind o măsură a gradului în care individul și societatea sunt pregătiți să facă acest lucru.

În general, atât la nivel de individ cât și la nivel de societate este acceptat faptul că oriunde și oricând riscul este inevitabil. Deseori, oamenii pot accepta voluntari riscuri cu nivele mari, dar sunt mult mai reticenți sau chiar refuză riscurile involuntare, chiar la nivele reduse, despre care nu au cunoștințe suficiente sau asupra cărora nu au control. Oamenii, în general, privesc cu mai puțină înțelegere riscurile singulare dar grave și sunt mai toleranți cu riscurile mai puțin grave dar frecvente, chiar în condițiile acelorași consecințe. Toate aceste posibilități sunt legate de modul cum este perceput riscul, fie de individ, fie de societate.

Problematica riscului rezultă din faptul că noi trăim într-o civilizație a riscului. Expunerea la hazard este relativ constantă într-un areal, vulnerabilitatea implică reacția societății umane, nivelul calitativ și cantitativ al pregătirii și reacției acesteia față de pericol, iar combinația dintre cele două definește cantitativ riscul. Aceasta reprezintă o măsură a pierderilor datorate hazardului și vulnerabilității pentru o zonă, localitate sau subdiviziune administrativ – teritorială.

Conform definiției date de Oficiul pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare al Națiunilor Unite (UN-OCHA), riscul este “nivelul pierderilor prognozate ce vor fi produse de un anumit eveniment. Acesta este funcție de probabilitatea de apariție a evenimentului și pierderile pe care le va produce”.

O altă definiție se referă la faptul că riscul este probabilitatea unor consecințe periculoase sau pierderi așteptate (de vieți, oameni răniți, proprietăți, nivel de trai, activități economice perturbate sau mediu distrus) rezultate din interacțiunea dintre hazardurile naturale și umane induse și condițiile vulnerabile/capabile.

Riscul natural este definit prin urmările așteptate (în sens probabilistic) determinate de incidența unor fenomene naturale având potențialul de generare a unui impact negativ sever (pierderi umane, pagube asupra proprietăților, întreruperea sau afectarea activităților economice și culturale ale societății). Aceste urmări se pot raporta la anumite perioade de referință (perioade de expunere, perioade de observație). Riscul natural include riscul corespunzător unor urmări indirecte, determinate de efectele fenomenelor naturale asupra diferitelor activități ale omului (poluare determinată de afectarea unor unități industriale, inundații determinate de avarierea unor lucrări de retenție, incendii de masă).

Riscul are un caracter nedefinit de predicție, prefigurând probabilitatea sau posibilitatea reală de producere a unui fenomen, oarecum așteptat, cu consecințe grave, față de care omul are o poziție pasivă.

Alți autori prezintă riscul ca fiind “gradul așteptat de pierderi produse în funcție de hazard și de vulnerabilitate”.

Riscul poate fi definit, deci, ca fiind posibilitatea de expunere a omului și a bunurilor materiale create de acesta la acțiunea unui hazard de o anumită mărime.

Relația matematică a riscului reprezintă produsul dintre hazard, elemente de risc și vulnerabilitate:

R = H x E x V

în care: R = risc, H = hazard, E = elemente de risc, V = vulnerabilitate.

Amploarea riscului este deci proporțională cu magnitudinea și tipul de hazard natural produs (cutremur, inundație, furtună etc.), elementele expuse (populație și bunuri materiale, elemente de infrastructură) și nivelul de vulnerabilitate al acestora.

Elementele supuse riscului se constituie în: populație, clădiri, instalații, proprietăți, căi de comunicație, activități economice, servicii publice, utilități publice și alte elemente de infrastructură.

O posibilă abordare a noțiunii de risc, ca noțiune generală de definire sistemică a evoluției și impactului hazardurilor naturale, ar putea fi abordarea sa ca noțiune matematic – probabilistică.

Noțiunea de risc este asociată noțiunii de hazard. În timp ce, în esență hazardul definește amenințarea ca atare, tipologia acesteia și caracteristicile ei de manifestare, riscul definește probabilitatea ca această amenințare să se transforme într-un eveniment în derulare.

Având în vedere că orice eveniment din evoluția Pământului, luat în ansamblul său ca un sistem deosebit de complex de subsisteme interdependente (litosferă, biosferă, hidrosferă, atmosferă etc.), poate fi caracterizat probabilistic pe baza oricărui parametru. Putem afirma că se poate asocia fiecărui tip de amenințare de origine naturală (fără intervenția directă a omului) o funcție probabilistică de risc natural, cu domeniul de valori în intervalul (0 – 1).

Factorul de pondere “risc” asociat unui tip de hazard se aplică asupra tuturor elementelor potențial afectabile dintr-un areal dat. Aceste elemente pot face parte din oricare dintre subsistemele constituente sau asociate arealului respectiv: geo-morfologice (relief, bazine hidrografice etc.); ale biosferei (floră, faună, populație); social – economice; infrastructură etc.

În sensul celor de mai sus putem deduce o formulă a riscului într-un areal dat, fără a avea pretenția unei determinări riguroase a valorii, datorită numărului mare de parametri empirici sau aproximați care compun funcția respectivă. Totuși, estimarea astfel realizată este suficientă pentru determinarea pragului de acceptabilitate a riscului, în vederea stabilirii măsurilor manageriale de prevenire și protecție pentru arealul dat.

Matematic aceasta se reprezintă prin formula:

RH = H x (Ev x gv)j j =1, n , în care:

RH = riscul asociat unui tip de hazard

H = hazardul

Ev = elementul vulnerabil

gv = gradul de vulnerabilitate al elementului specificat

j = numărul curent al unui element vulnerabil

n = numărul total de elemente vulnerabile

Prin estimarea valorii RH putem aprecia deci gradul de afectare și consecințele unui hazard manifest în arealul pentru care se calculează acesta.

Dincolo de exprimarea unei probabilități de producere a unei pagube fizice, este fundamental de apreciat că riscurile există sau au fost întotdeauna create în sistemele sociale. Este important să ținem seama de contextul social în care apare riscul și că oamenii nu percep la fel riscurile, iar acestea nu le produc obligatoriu trăiri similare în subconștient.

În documentul elaborat în cadrul ISDR pentru exprimarea matematică a riscului convențional este folosită ecuația:

Recunoașterea vulnerabilității, ca element cheie în ecuația riscului, a fost însoțită și de creșterea interesului legat de capacitățile oamenilor de a face față, de a rezista și de a se reface după impactul hazardurilor, vizând aici un sens al potențialului capacităților manageriale și operaționale pentru reducerea pericolelor existente și a gradului de vulnerabilitate.

Concentrarea pe managementul riscului, mai degrabă decât pe producerea dezastrului, reflectă o atitudine proactivă legată de amenințările potențiale la adresa valorilor sociale și materiale, înainte ca acestea să fie produse. Analiza și lecțiile învățate din experiențele dezastrelor de până acum ajută la definirea profilurilor riscurilor legate de oameni, activități și locuri, care își împart atributele, în fața surselor potențiale specifice de distrugere. Înțelegerea riscului legat de abilitatea de a defini ce poate să se întâmple în viitor, oferă o serie de alternative posibile de alegere. Evaluarea riscurilor, bazată pe analiza vulnerabilității și hazardului, este un pas necesar pentru adoptarea unor politici și măsuri adecvate și de succes pentru reducerea efectelor dezastrelor.

Nivelele de cunoaștere a riscului depind în mare măsură de cantitatea și calitatea informației disponibile și de deosebirile în perceperea riscului de către oameni. Oamenii sunt mai vulnerabili când nu cunosc pericolele care produc o amenințare la adresa vieții și bunurilor lor. Cunoașterea riscului variază printre oameni, comunități, agenții și guverne, în funcție de percepțiile lor specifice. Acestea pot fi influențate de cunoașterea pericolelor și vulnerabilității precum și de posibilitatea de a obține informații precise și la timp despre ele.

Analiza riscului este un proces de determinare a naturii și întinderii riscului prin analizarea hazardurilor potențiale și evaluarea condițiilor existente de vulnerabilitate/capacitate care pot pune în evidență o amenințare potențială sau o afectare a oamenilor, proprietății, nivelului de trai și mediului de care depind.

Prognoza riscului implică posibilitatea precizării cât mai exacte a momentului, locului de producere a fenomenului respectiv, cât și o prognozare estimativă a urmărilor sale. Trebuie remarcat, în acest context, că există un progres însemnat al capacităților de prognoză în cazul multor fenomene, atât în privința momentului de producere, cât și a arealului susceptibil a fi afectat.

Procesul unei evaluări a riscului se bazează pe analiza atât a caracteristicilor tehnice ale dezastrelor cât și a localizării, intensității și probabilității lor, dar și pe analiza dimensiunilor fizice, sociale și economice a vulnerabilității, în timp ce se iau în calcul limita maximă a capabilităților pertinente la scenariile riscului.

Evaluările riscului includ informații calitative și cantitative în înțelegerea riscului, factorii și consecințele lor fizice, sociale, economice și de mediu. Este un prim pas necesar care se realizează înaintea oricărei măsuri de reducerea a efectelor dezastrului.

Ca proces de evaluare se acceptă să se includă următoarele activități: identificarea naturii, locației, intensității și probabilității unei amenințări; determinarea existenței și gradului de vulnerabilitate și expunere la amenințare; identificarea capacităților și resurselor disponibile; determinarea nivelelor acceptabile de risc. Fazele analitice implicate în evaluarea riscului includ câteva din sarcinile de bază pentru managementul riscului.

Iată, sistematic, care sunt etapele obligatorii în procesul de evaluare a riscului, unanim acceptate de specialiști:

Scopul final al analizei și evaluării riscurilor este reducerea riscurilor. Termenul care exprimă esența acesteia este siguranța. Termenul de siguranță (securitate) s-a utilizat preferențial în strategiile de prevenire a accidentelor de muncă. Conceptul de siguranță actual se extinde asupra prevenirii pierderilor de produse, bunuri materiale și accidente umane cu rezultate în îmbolnăviri sau decese ale persoanelor.

Putem considera că siguranța sau prevenirea pierderilor reprezintă prevenirea accidentelor prin utilizarea unor metode adecvate de identificare a hazardurilor și de eliminare a acestora înainte de producerea accidentelor.

În limbaj uzual, securitatea (siguranța) este definită ca starea de a fi la un adăpost de orice pericol, iar riscul ca posibilitatea de a ajunge la un pericol potențial. Se observă că aceste două concepte abstracte sunt contrare. În realitate sunt stări limită care nu pot fi atinse în mod absolut. Nu există un sistem absolut sigur în care să nu fie nici un pericol de accident. Întotdeauna există un risc rezidual.

Identificarea hazardurilor constituie de obicei punctul de plecare pentru procesul de evaluare a riscurilor.

Atât evaluarea hazardurilor cât și evaluarea vulnerabilității utilizează proceduri tip care includ colectarea datelor primare; monitorizarea; procesarea datelor și tehnici de realizare a anchetelor sociale. În cazul evaluării hazardurilor, unde de obicei este folosită o înaltă tehnologie, adaptată pentru monitorizarea și stocarea datelor proceselor geologice și atmosferice, activitățile de evaluare sunt de obicei restrânse la o comunitate științifică. Pe de altă parte, pentru evaluarea vulnerabilității și capacității se folosesc tehnologii și metodologii convenționale, prin care comunitățile supuse la risc pot juca și ele un rol activ, precum este realizarea unei hărți a riscurilor la care este supusă comunitatea.

După aceste particularizări privind evaluarea hazardului și vulnerabilității/ capacității urmează un set mai mare sau mai mic de proceduri, care, în general, sunt puse sub conceptul de analiză a riscului. Înțelegem prin aceasta că analiza riscului constituie o etapă vitală a întregului proces de evaluare a riscului prin metodele de furnizare cu privire la obiective și informația tehnică din care pot fi estimate nivelele de risc.

Informația obținută prin analiza riscului permite stabilirea unor politici imparțiale, a resurselor necesare pentru intervenția la dezastre și a schemelor de asigurare. Dar de la nivelele de risc estimate la determinarea nivelelor acceptabile de risc, este luată, de obicei în calcul, o anumită serie de considerente valorice. Analizele cost socio-economic/profit conduc de obicei la stabilirea priorităților care ajută apoi la descrierea nivelelor de risc acceptabil.

Distincția între evaluarea riscului și percepția riscului are implicații importante pentru reducerea riscului. În unele cazuri, ca de pildă exercițiile de evaluare a vulnerabilității/capacității, percepția riscului poate fi inclusă formal în procesul de evaluare, prin încorporarea ideilor oamenilor privind riscul la care sunt expuși aceștia. Totuși, răspândirea și creșterea folosirii tehnicilor și metodelor asistate de calculator (exemplu – GIS) poate lărgi breșa între evaluarea tehnică a riscului și înțelegerea de către oameni a riscului.

Prin urmare, nivelele acceptabile ale riscului pot varia în funcție de contribuția relativă a opiniilor privind riscurile obiective versus riscurile percepute, la anumite scări individuale, comunitare și internaționale. Tabelul de mai jos descrie diferențele principale între evaluarea riscului și percepția riscului.

Hazardurile și dezastrele naturale care le pot fi asociate necesită informații semnificative despre mediul înconjurător și modul de utilizare a terenurilor. Datorită amplorii zonelor afectate, atât studiile cât și operațiunile de intervenție, căutare și salvare sunt de mari proporții.

Diversitatea și distribuția spațială și temporală a hazardurilor naturale sunt determinate de diverși factori, cum ar fi: configurația și alcătuirea reliefului; factori climatici (precipitații, vânturi puternice); factori seismici (cu efecte asupra mediului construit, populației și funcțiunilor social-economice); factori antropici cu două aspecte distincte: modificări de mediu – despăduriri, utilizări necorespunzătoare ale terenurilor, amplasarea unor obiective în locuri inadecvate și lucrări de împădurire, amenajări funciare, îndiguiri, desecări și irigații.

Capabilitatea (capacitatea de a face față hazardurilor), a fost definită ca fiind măsura în care oamenii și organizațiile folosesc resursele existente pentru a obține rezultate benefice pe timpul condițiilor neobișnuite, anormale și vitrege ale unui eveniment sau proces dezastruos.

Întărirea limitei maxime a capacității obișnuite creează optimismul necesar pentru a rezista la efectele hazardurilor naturale și de altă natură.

Controlul riscului presupune să se efectueze o evaluare a acestuia, riscul fiind considerat acceptabil sau inacceptabil. Dacă este inacceptabil, atunci se organizează măsuri de reducere a riscului și de reacție în caz de urgență, iar după implementarea măsurilor se reevaluează riscul, realizând feedback-ul.

Fazele de reducere a riscurilor sunt materializate astfel:

Astfel, după evaluarea riscurilor, are loc revizuirea măsurilor, identificarea și adoptarea unor măsuri suplimentare de prevenire, cu scopul de reducere a riscurilor, circuitul închizându-se, firesc, cu evaluarea din nou a riscurilor. Prin aceste măsuri, se pot aplica corecții sistemului, pentru a micșora impactul riscurilor asupra organizației.

Elementele expuse riscului includ populația, construcțiile, dotările industriale, infrastructura, diferitele bunuri sau valori economice și culturale, activitățile umane (economice, culturale, administrative etc.).

Expunerea unor elemente la risc este definită prin fracțiunea din timpul total în care ele sunt expuse în anumite condiții care le fac susceptibile de a fi afectate de incidența unor fenomene naturale. Se deosebesc: elemente cu expunere constantă (permanentă), cum sunt construcțiile, infrastructura și elemente cu expunere variabilă, cum sunt populația, unele activități etc.

Pericolele cresc dinamic și cu varietatea crescută a impactului potențial. Datorită schimbării mediului înconjurător, multe țări și organizații regionale cheamă la o cunoaștere mai bună a caracteristicilor riscului. Cunoașterea suplimentară necesită o cercetare mai concentrată pe riscuri și o înțelegere mai bună a naturii, efectelor și istoriei lor.

Pentru a face distincție între diverse tipuri de riscuri, multe instituții au dezvoltat cataloage de riscuri pe diferite tipuri de hazarduri.

Zonele de risc sunt areale delimitate geografic prin metode fundamentate științific, în interiorul cărora există elemente importante, care sunt expuse unor riscuri naturale.

În Anexele de la 14 la 18 sunt prezentate hărți cu zonele de risc la diferite tipuri de dezastre.

Alcătuirea unor relații puternice între diverse tipuri de riscuri naturale pot da impresia că eforturile de a le cataloga au fost inutile.

La ce nivel poate o alunecare de teren, recunoscută ca hazard geografic, deveni o curgere de noroi, care este clasificată și ca hazard hidrologic? În acest fel, riscurile primare declanșează și un număr mare de riscuri secundare sau colaterale. În multe cazuri, acestea produc comunității amenințări mai mari decât riscurile primare.

Riscul este manifest în condițiile vulnerabilității fizice, sociale, economice și de mediu care necesită să fie evaluate și gestionate permanent. Obiectivul primar este de a minimiza expunerea la riscuri prin dezvoltarea și flexibilizarea resurselor individuale și sociale și a capacității instituționale care pot rezista la pierderile și stricăciunile potențiale.

Acceptarea riscului și stabilirea unui nivel de risc tolerabil pentru individ și societate diferă de la o comunitate la alta, are un puternic caracter psihologic și emoțional și este influențată de o serie de factori psihologici, educaționali și socio-demografici.

Chiar dacă hazardurile naturale vor continua să facă parte din viața de zi cu zi, deciziile și acțiunile întreprinse de oameni pot juca un rol critic în prevenirea acestor fenomene de a deveni viitoare dezastre.

A accepta un risc nu înseamnă că îl vom privi ca fiind neglijabil sau ca pe un lucru pe care îl putem ignora, ci ca pe ceva ce trebuie avut în vedere și redus dacă și când putem. Reducerea riscului se poate realiza prin diferite metode, specifice fiecărui domeniu în care acționează.

Acceptarea unui anumit nivel al riscului are la bază, în general, compararea riscului cu beneficiile. Când consecințele sunt de natură economică stabilirea nivelului acceptabil reprezintă o problemă de optim și de criteriu decizional. Când consecințele sunt de natură socială și umană, problema stabilirii nivelului de acceptabilitate este foarte complexă și are dimensiuni etice și morale deosebite.

Reprezentate grafic nivelele de tolerabilitate ale riscurilor sunt exprimate astfel:

Teoretic, atunci când se analizează probabilitățile și magnitudinea pierderilor potențiale, se poate defini o curbă care permite diferențierea dintre riscul acceptabil și riscul inacceptabil.

Riscul produs de un pericol poate fi reprezentat grafic cu ajutorul unui punct având coordonatele corespunzătoare probabilității producerii evenimentului și gravității pierderilor. O formă de reprezentare a curbei de acceptabilitate a riscului este următoarea:

O altă formă de reprezentare folosită frecvent în literatura de specialitate este prezentată mai jos. Spațiul din planul de probabilitate – gravitate este împărțit în trei zone distincte (risc neglijabil, risc acceptabil și risc neacceptabil) de către două curbe continue.

Domeniul de acceptabilitate al riscului

Deoarece în practică, valorile lui P (probabilitate) și G (gravitate) nu sunt continue, reprezentarea grafică a domeniilor de acceptabilitate și neacceptabilitate este modelată prin forme în trepte, denumită matricea riscului.

Prima etapă în realizarea acestei matrice o constituie evaluarea riscului, care se face pe baza unor scări de cotare a gravității și a probabilității de producere a pericolului generator de pierderi.

A doua etapă o constituie stabilirea criteriilor pentru delimitarea riscurilor în acceptabile și inacceptabile. Această delimitare ridică uneori numeroase probleme, deoarece riscul acceptabil este nedeterminat și este puternic afectat de puncte de vedere subiective.

Criteriile de acceptabilitate a riscului se materializează în stabilirea unor valori de referință pentru risc. În acest fel câmpul matricei riscului este împărțit în două domenii complementare asociate riscurilor acceptabile și neacceptabile, conform figurii:

6

5

4

3

2

1

1 2 3 4 5 6

Matricea de încadrare a riscului

Analizând figura, clasa de risc pentru un eveniment se exprimă prin intermediul unui număr format din două cifre rezultate din combinarea nivelurilor de probabilitate și gravitate asociate. De exemplu: probabilitate = 5; gravitate = 4. În acest caz clasa riscului este 5.4 și conform matricei este clasificat ca un risc inacceptabil.

De remarcat că în delimitarea riscurilor este prioritară gravitatea consecințelor în raport cu probabilitatea de apariție a pericolului.

Se observă că scala gravității consecințelor se încadrează între o limită inferioară (consecințe neglijabile) și o limită superioară (consecințe catastrofale).

Între cele două limite, în funcție de obiectivul analizei de risc și gradul de detaliere impus, există nivele intermediare, cum ar fi consecințele minore, semnificative, majore, grave etc. Evaluarea riscului și încadrarea într-o clasă de risc poate fi afectată global sau individual.

Analiza individuală implică matrici de risc diferite și condiții de încadrare în nivele de gravitate pentru fiecare tip de pierdere. În cazul analizei globale de risc se impune precizarea limitelor de apartenență la nivelele de gravitate pentru fiecare tip de consecință, dar poate ridica probleme în practică deoarece unitățile de evaluare a gravității pot diferi de la o consecință la alta.

Pentru a putea face o evaluare corectă a riscurilor este nevoie de o înțelegere a riscului, cu tot ceea ce reprezintă el, elementele sale și modul de definire.

Concluzia este că aprecierea individuală a clasei de risc pentru fiecare tip de consecință, deși mai laborioasă decât aprecierea clasei de risc global, permite o mai atentă analiză în ceea ce privește alegerea și evaluarea eficacității măsurilor de reducere a riscurilor.

3.2. Abordări specifice managementului riscurilor în procesul de luare a deciziei

Politicianul britanic Benjamin Disraeli (1804 – 1881), referindu-se la modalitățile de atingere a satisfacției pe plan profesional, afirma: „secretul succesului în viață este să fii pregătit atunci când se va ivi oportunitatea (atunci când va veni momentul)”.

În același spirit, considerăm potrivită formularea unui nou concept de a transforma managementul riscurilor dintr-o complexă teorie, nu doar într-o politică guvernată de „cele mai bune practici” și standarde, ci mult mai departe, într-un mod sănătos de a derula activitățile de zi cu zi.

Managementului riscului vizează punerea în legătură a tuturor elementelor și actorilor din sistemul de management al dezastrelor și dezvoltarea instrumentelor de diminuare a dezastrelor bazate pe strategii de prevenire și intervenție, transfer și schimb reciproc de cunoștințe, educație și luare a deciziilor.

Un principiu important în managementul riscului îl reprezintă principiul prevenirii. Acesta apare ca principiu de referință în strategia și Planul de Acțiune de la Yokohama (1994): „evaluarea riscului este un pas necesar pentru adoptarea unor politici și măsuri adecvate și de succes privind prevenirea și reducerea dezastrelor”. Este reluat în strategia Conferinței Mondiale de la Hyogo (2005).

În cazul angajării oricărui proiect major un instrument de control îl reprezintă evaluarea și managementul riscului.

De exemplu, în cadrul evaluării impactului asupra mediului a unor riscuri tehnologice sunt căutate răspunsuri la întrebări precum: poate funcționa în condiții de siguranță? mediul înconjurător din zona aferentă local va putea face față deșeurilor și eventualei poluări suplimentare ce ar putea apărea ca urmare a executării proiectului? va intra amplasarea proiectului în conflict cu destinația terenului din împrejurimi sau va exclude dezvoltările ulterioare din zonă? ce resurse umane va necesita sau va înlocui și ce efecte sociale poate avea asupra comunității? ce pagube accidentale poate provoca ecosistemelor?

Ca priorități în abordările teoretic legislative din punct de vedere al activităților tehnologice, sunt cele cu potențial de accident major implicând substanțe periculoase.

Astfel, prin managementul riscurilor se analizează aspecte legate de probabilitatea de apariție a potențialelor accidente, se definesc frecvențele de apariție a acestor accidente conform datelor de proiectare și a literaturii de specialitate, se stabilesc măsurile de control propuse pentru implementare, prin proiectare sau management, pentru a reduce riscurile de apariție. Se stabilesc, de asemenea, și măsurile de reducere a consecințelor generale ale unor accidente majore.

După unii autori managementul riscului are ca etape principale: identificarea hazardurilor, analiza calitativă și cantitativă a riscurilor, analiza cost-beneficiu corelată cu managementul schimbărilor și luarea deciziilor.

Identificarea hazardurilor constituie de obicei punctul de plecare pentru procesul de evaluare a riscurilor. Există metodologii realizate și adoptate la nivel european pe care și România le implementează ca urmare a procesului de aderare în UE. Astfel pachetul de reglementări specifice la nivel UE este regăsit și la nivel național și constituie referința de bază pentru aplicarea evaluării riscurilor.

Identificarea riscului este problema cea mai dificilă, datorită multitudinii și diversității evenimentelor. Posibilitățile de apariție a evenimentelor se pot estima prin studii statistice. Se observă că șansele de a obține rezultate sigure prin aplicarea strictă a unor relații teoretice sunt foarte limitate. Metodele empirice legate de situații punctuale combinate cu analizele teoretice vor avea un grad de credibilitate mai ridicat. Următoarele elemente caracteristice ale riscului sunt integrate în evaluările de risc: riscul chimic; riscul carcinogen; riscul epidemiologic; riscul contaminării nucleare; riscul apariției fenomenelor naturale.

Cuantificarea riscurilor, reprezintă o metodă de apreciere a pierderilor pe care le poate suferi o persoană sau o organizație. Această metodă stă la baza calculului valorii primelor de asigurare și a valorii asigurate. Cea mai simplă modalitate de evaluare constă în estimarea probabilității de producere a fiecărui risc în parte și a impactului financiar pe care riscul îl poate avea asupra persoanei sau organizației.

Există patru categorii majore de riscuri, din acest punct de vedere: riscuri cu frecvență și impact reduse; riscuri cu frecvență redusă dar cu impact mare (riscuri catastrofice); riscuri cu frecvență ridicată dar cu impact mic; riscuri cu frecvență și impact mari.

După cum se observă managementul riscurilor conține parametrii necesari identificării și cuantificării riscurilor pentru analiza impactului asupra activităților desfășurate de o anumită organizație. În Anexa nr. 14 sunt prezentate principalele surse de risc de pe teritoriul României.

Riscurile cu care ne confruntăm zilnic sunt foarte numeroase și foarte variate. Legislația actuală face referire la numeroase tipuri și factori de risc.

În cazul incendiilor, sunt evidențiați factorii de risc determinanți și favorizanți: combustibilitatea și periculozitatea materialelor și substanțelor; densitatea sarcinii termice de incendiu; sursele de aprindere; împrejurări determinante; indicele de severitate al secetei, iar la explozii pot fi: natura și cantitatea substanțelor și amestecurilor explozive; sursele sau condițiile de amorsare a exploziei; microclimatul; rezistența și etanșeitatea sistemelor de vehiculare și stocare.

La accident ca factori de risc determinanți pot fi amintiți: cantitățile, natura și particularitățile materialelor periculoase; fiabilitatea sistemelor; gradul de uzură a mijloacelor tehnice; abateri de la parametrii de funcționare sau de utilizare. La avarii sunt nemonitorizarea pericolelor; neglijența sau nesupravegherea; intervenții neadmise în sistem; punctele vitale cu vulnerabilitate mărită.

În cazul inundațiilor – precipitațiile abundente, torențiale sau de lungă durată care formează viituri; zestrea de zăpadă și de gheață corelată cu temperatura mediului; baraje sau diguri nesigure ori subdimensionate; albii ale cursurilor de apă neregularizate sau necurățate; obstacole în calea viiturilor; capacitatea acumulărilor de apă. O hartă cu zonele de risc la inundații, datorate revărsărilor cursurilor de apă, din România este materializată în Anexa nr. 15.

La alunecări de teren factorii de risc determinanți și favorizanți pot fi: structura geologică favorabilă; construcțiile de sprijin subdimensionate ori nerealizate; defrișările; precipitațiile mari și de lungă durată; săpăturile neconsolidate; eroziunea solului. În Anexa nr. 16 este prezentată o hartă cu zonele de risc la alunecări de teren.

La cutremur – hazardul natural și particularitățile acestuia sunt generate de: focarele seismice din zona seismogenă (Anexa nr. 17); terenul construit sau amenajat; vulnerabilitatea construcțiilor, instalațiilor și amenajărilor rezultată prin evaluarea rezistenței mecanice și stabilității structurilor și infrastructurilor în funcție de reglementările antiseismice aplicabile în perioada de executare.

În cazul îmbolnăvirilor în masă, reprezentativi sunt următorii factori: viruși, bacterii și alți agenți biologici; animale bolnave sau infectate; emisiile de noxe chimice și radioactive; apa infestată; alimente alterate, infestate sau provenite din resurse infectate ori bolnave; temperaturi extreme; colectivitate și aglomerări de persoane; igiena publică și sanitar-veterinară; lipsa mijloacelor de protecție.

La evenimente publice de amploare factorii de risc pot fi: neluarea unor măsuri de siguranță a participanților de către organizatori (organizarea spațiilor și stabilirea destinațiilor acestora, supravegherea mulțimii, personal de ordine propriu etc.); accesul publicului cu mijloace care pot provoca începuturi de incendiu; neasigurarea măsurilor de evacuare a participanților în caz de forță majoră în condiții de siguranță; transmiterea abuzivă prin sistemele de radio-amplificare ori de televiziune a unor mesaje, imagini sau informații care pot genera reacții violente, turbulente sau panică; insuficiența forțelor de ordine publică și a serviciilor specializate de urgență, precum și dotarea și echiparea inadecvată a acestora.

Evenimentele la centrale nuclearo-electrice pot să aibă cauze diferite: explozii la facilitățile de producere și stocare a substanțelor toxice; accidente pe timpul transportului; contaminarea mediului sau alimentelor; sabotaje; cutremure; incendii de masă sau defecțiuni tehnologice. Zonele de risc la accident nuclear sunt prezentate în Anexa nr. 18.

În funcție de periodicitatea apariției lor, pericolele pot fi clasificate în improbabile (pericol imposibil de a fi întâlnit în condiții normale), extrem de rare (pericol imposibil de a fi întâlnit în condiții normale, care se manifestă ca urmare a unor manevre greșite), rare (pericol posibil de a fi întâlnit ca urmare a nefuncționării unor echipamente sau instalații de protecție), probabile (pericol posibil de a fi întâlnit ca urmare a unor condiții favorizante) și frecvente (pericol care se poate manifesta în condiții normale).

În funcție de gravitate, acestea se clasifică în pericole în urma cărora efectul poate fi: minor, semnificativ, grav, foarte grav și catastrofal.

Probabilitatea de apariție a pericolelor și consecințele acestora nu poate furniza o informație suficientă pentru stabilirea priorităților de acțiune. Este necesar ca riscul să fie exprimat în funcție de cei doi parametri (probabilitate-gravitate) și comparat în cele din urmă cu riscul acceptabil.

Nivelul acceptabil de risc este în directă legătură cu posibilitatea de a salva vieți sau bunuri. Atunci când nu se pot salva vieți se analizează riscurile la care sunt supuse forțele de intervenție pentru a salva bunuri materiale.

Legătura dintre probabilitatea producerii unor evenimente și gravitatea consecințelor se poate reprezenta grafic astfel:

În domeniul managementului situațiilor de urgență se constată că riscurile concentrate la care se înregistrează pierderi mari pe eveniment, ca de exemplu Cernobâl, sunt privite ca fiind mai rele comparativ cu riscurile difuze, ca de exemplu riscurile cotidiene de accidente de circulație, căderi de la înălțime etc.

O altă concluzie este că riscurile produse de activitățile dintr-o firmă sunt privite ca fiind mai rele de către persoanele care locuiesc în apropierea firmei și nu sunt angajați ai acesteia, comparativ cu persoanele care sunt angajați ai firmei. Riscurile involuntare, cum ar fi de exemplu accidentele produse de consumul de alimente depreciate, folosirea de medicamente cu termen expirat sau executarea de proceduri medicale incorecte, sunt privite ca fiind mai rele decât expunerea la riscuri voluntare, cum ar fi de exemplu consumul exagerat de alcool, tutun, etc. față de care se manifestă o oarecare indulgență.

Este demonstrat că riscurile impuse, cum ar fi forțarea unei persoane de a lucra într-un mediu toxic, sunt privite ca fiind mai rele decât riscurile voluntare, cum ar fi lucrul în mediu periculos din propria voință.

Riscurile cauzate de factori de risc neuzuali, cum ar fi de exemplu pierderile produse de căderea unui avion pe un complex de locuințe, sunt privite ca fiind mai rele decât riscurile cauzate de factorii de risc uzuali, cum ar fi de exemplu accidentarea persoanelor care traversează strada prin locuri nepermise.

Riscurile imediate, cum ar fi de exemplu transportul unor materiale ușor explozive, sunt privite ca fiind mai periculoase decât riscurile îndepărtate, cum ar fi de exemplu posibila explozie a unor recipiente de gaze lichefiate.

Riscurile rezultate din activități secrete, cum ar fi de exemplu degajările de produse chimice de la un centru de cercetări al armatei, sunt privite ca fiind mai rele decât riscurile asociate activităților deschise cum ar fi de exemplu degajările de noxe produse de centralele termoelectrice.

Riscurile evaluate de grupuri suspectate de lipsă de imparțialitate sunt privite ca fiind mai rele decât cele evaluate de grupuri imparțiale.

Riscul în activitatea unei firme, instituții, organizații se referă la probabilitatea de a nu se respecta obiectivele stabilite în termeni de performanță (nerealizarea standardelor de calitate), program (nerespectarea termenului de execuție) si cost (depășirea bugetului).

Din punct de vedere economic, elementele de risc sunt toate elementele care au o probabilitate măsurabilă de a devia de la plan. Aceasta presupune desigur existența unui plan. Strategiile, planurile și programele constituie elemente care permit prefigurarea realității și apoi confruntarea realizărilor efective cu rezultatele așteptate. Pentru realizarea obiectivelor organizației este necesară derularea unor seturi de activități. O activitate, notată (a), poate fi considerată element de risc dacă sunt îndeplinite simultan următoarele două condiții:

0 < P(a) < 1 (1)

L(a) = 0       (2)

unde:     P(a) = probabilitatea ca un eveniment (a) să se producă;

E(a) = efectul evenimentului (a) asupra obiectivelor;

L(a) = evaluarea monetară a lui E(a).

Managementul riscului este un proces ciclic, cu mai multe faze distincte: identificarea riscului, analiza riscului și reacția la risc.

În faza de identificare a riscului se evaluează pericolele potențiale, efectele și probabilitățile de apariție ale acestora pentru a decide care dintre riscuri trebuie prevenite. Practic, în această fază se identifică toate elementele care satisfac condițiile (1) și (2).

Totodată, se elimină riscurile neconcordante, adică acele elemente de risc cu probabilități reduse de apariție sau cu un efect nesemnificativ. Aceasta înseamnă că pot fi neglijate acele elemente pentru care P(a) sau L(a) tind către zero.

Identificarea riscurilor trebuie realizată în mod regulat. Aceasta trebuie să ia în considerare atât riscurile interne cât și pe cele externe. Riscurile interne sunt riscuri pe care echipa managerială le poate controla sau influența, în timp ce riscurile externe nu se află sub controlul acesteia.

Riscul poate fi identificat folosind diferite metode: întocmirea unor liste de control care cuprind surse potențiale de risc, cum ar fi: condiții de mediu, rezultatele așteptate, personalul, modificări ale obiectivelor, erorile și omisiunile de proiectare și execuție, estimările costurilor și a termenelor de execuție etc.

O altă metodă constă în analiza documentelor disponibile în arhiva organizației, pentru identificarea problemelor care au apărut în situații similare celor curente; utilizarea experienței personalului, prin invitarea acestora la o ședință formală de identificare a riscurilor. De multe ori oamenii de pe teren sunt conștienți de riscuri și probleme pe care cei din birouri nu le sesizează. O comunicare eficientă teren-birouri este una dintre cele mai bune surse de identificare și diminuare a riscurilor. Altă metodă ar fi identificarea riscurilor impuse din exterior (prin legislație, schimbări în economie, tehnologie) prin desemnarea unei persoane care să participe la întrunirile asociațiilor profesionale, la conferințe și care să parcurgă publicațiile de specialitate.

Faza de analiză a riscului ia în considerare riscurile identificate în prima fază și realizează o cuantificare aprofundată a acestora. Pentru analiza riscului se folosește un instrumentar matematic divers, mergând de la analiza probabilistică la analiza Monte Carlo. Alegerea instrumentarului matematic trebuie să fie adaptată necesităților analizei și să țină seama de acuratețea datelor disponibile.

Cea mai simplă metodă de cuantificare a riscurilor este aceea a valorii așteptate (VA), care se calculează ca produs între probabilitățile de apariție ale anumitor evenimente și efectele acestora:

VA(a) = P(a) x E(a)

unde:  VA(a) = valoarea așteptată a evenimentului (a);

P(a) = probabilitatea de apariție a evenimentului (a);

E(a) = efectul apariției fenomenului (a).

De exemplu, în cazul unei firme de construcții, determinarea riscului are un impact major în calculația costurilor și implicit în activitatea de ofertare – licitare. Astfel, dacă în timpul pregătirii documentației pentru participarea la o licitație pentru adjudecarea unei lucrări s-a identificat riscul de a se întâlni un strat de rocă dură în timpul săpării fundației, antreprenorul se poate asigura împotriva acestui risc calculând valoarea așteptată a producerii acestui fenomen și o poate include în calculele pentru elaborarea devizului ofertă. Concret, dacă costul suplimentar antrenat de efectuarea de săpături în rocă dură pentru o anumită lucrare este de 100.000 lei, iar probabilitatea ca să se întâlnească rocă dură a fost estimată la 30%, valoarea așteptată a acestui risc va fi:

VA(a) = 0,30 x 100.000 = 30.000 lei

Antreprenorul poate să includă în valoarea ofertei suma de 30.000 lei pentru prevenirea acestui risc, știind că după un număr suficient de mare de licitații, indiferent de rezultatul acestora, se vor acoperi costurile riscului.

Având în vedere faptul că estimarea probabilităților este un proces cu un grad mare de subiectivitate, rezultatele obținute prin metoda valorii așteptate sunt de obicei utilizate ca date de intrare pentru analize ulterioare.

Simulările constituie o metodă avansată de cuantificare a riscurilor. Simularea utilizează un model al unui sistem pentru a analiza performanțele sau comportamentul sistemului. Pentru proiectele de construcții cel mai frecvent se folosește simularea Monte Carlo a programului de execuție și a costurilor asociate activităților. Această tehnică simulează realizarea obiectivelor de un număr mare de ori furnizând o distribuție statistică a rezultatelor.

Arborii decizionali sunt instrumente care descriu interacțiunile cheie dintre decizii și evenimentele aleatoare, așa cum sunt percepute de către decidenți. Ramurile arborelui reprezintă fie decizii (reprezentate ca pătrate), fie rezultate aleatoare sau incerte (reprezentate sub forma unor cercuri).

Reacția la risc este faza de acțiune din cadrul ciclului managementului riscului, în care se încearcă: să se elimine riscurile; să se reducă riscurile și / sau să se repartizeze riscurile.

În subcapitolele următoare, vom detalia mai mult metodele și instrumentele de analiză a riscurilor.

Eliminarea riscurilor are scopul de a îndepărta riscurile. Echipa managerială sau întreprinzătorul poate: să nu inițieze o anumită tranzacție sau afacere; să stabilească un preț foarte mare, care să acopere riscurile; să condiționeze oferta, etc. Cele mai multe dintre opțiunile care elimină riscul tind să scoată organizația din afaceri. O organizație cu aversiune prea mare față de risc nu va supraviețui mult timp și ar trebui să-și investească capitalul în altă parte.

Diminuarea riscurilor se poate realiza printr-o serie de instrumente, din care primul ar fi programarea. Dacă riscurile sunt legate de termenul de execuție, programarea științifică a activităților cu ajutorul graficelor rețea poate diminua riscurile în limite rezonabile.

Multe riscuri sunt legate de securitatea muncii. Aceasta influențează productivitatea și calitatea lucrărilor. Prin programe de instruire și conștientizare în domeniul securității muncii se poate reduce probabilitatea producerii accidentelor și efectul acestora. Riscurile pot fi de multe ori diminuate printr-o reproiectare judicioasă a echipelor de muncă, fluxurilor de materiale, folosirii echipamentelor și a forței de muncă.

Repartizarea riscurilor este de asemenea un instrument performant de management al riscului. Aceasta se referă la părțile care vor accepta o parte sau întreaga responsabilitate pentru consecințele riscului. Repartizarea riscului trebuie să se facă ținându-se seama de comportamentul față de risc al diferitelor organizații implicate. În acest sens, regula generală de alocare a riscului este să se aloce riscul părții care poate să îl suporte și să îl controleze cel mai bine.

Strategia de contractare constituie un mecanism esențial în repartizarea riscului.

Riscurile pe care și le asumă organizația sunt în mod obișnuit formalizate prin contracte cu beneficiarii. Riscurile legate de resursele umane sunt acoperite, cel puțin parțial, prin încheierea contractelor colective și individuale de muncă. În majoritatea cazurilor, riscurile legate de materiale și echipamente pot fi transferate furnizorilor acestora, prin garanțiile pe care aceștia le oferă. Unele riscuri pot fi îndepărtate prin încheierea unor contracte de asigurare. Compania de asigurări își asumă o parte din riscuri în schimbul unui preț (prima de asigurare). Dacă riscul se produce în condițiile specificate prin contractul de asigurare, asiguratorul va rambursa partea asigurată sau toate pierderile suferite datorită riscului. Dacă riscul nu apare, asiguratorul păstrează prima de asigurare.

Un proces formalizat de management al riscului va da rezultate pozitive numai dacă ia în considerare toate aspectele acestuia. Performanța în procesul de management al riscului este dată de calitatea managerilor și a personalului implicat. Managerii firmei trebuie să se asigure că echipa care realizează managementul riscului este competentă și a găsit o cale de mijloc între tehnicizarea excesivă a procesului și acțiunea pe bază de intuiție.

Considerăm că atunci când ne referim la strategii privind rezolvarea unor situații de risc accentul trebuie pus pe: evaluarea riscului, strategii de controlare a riscului și strategii de anihilare (sau diminuare) a consecințelor riscului.

3.3. Evaluarea dezastrelor

Evaluarea riscului constituie o tehnică sistematică de organizare a informațiilor și cunoștințelor disponibile în baza unui nivel de certitudine științifică, în corelație cu datele, modelele și ipotezele necesare; obiectivul tehnicii este facilitarea obținerii concluziilor privind riscurile, indiferent de natura acestora.

Necesitatea evaluării riscului decurge din două motive fundamentale: imposibilitatea eliminării complete a efectelor negative imprevizibile ale activității umane (nu totul poate fi prevăzut) și faptul că anumite decizii trebuie adoptate, chiar în baza unor informații incomplete științific (nu se poate aștepta)

Manifestarea riscurilor în domeniul situațiilor de urgență îl reprezintă producerea dezastrelor.

Pentru a putea gestiona efectele acestor fenomene, cu toate măsurile ce se impun în astfel de situații, este nevoie de o abordare științifică a evaluării dezastrelor, pentru a limita cât mai mult pierderile, a interveni în modul cel mai eficient și a înlătura urmările acestora.

3.3.1. Caracteristici generale ale evaluării dezastrelor

Una dintre cele mai periculoase tendințe ale epocii contemporane este creșterea frecvenței, intensității și a consecințelor dezastrelor naturale. Pentru a fi pregătite să răspundă la aceste evenimente, statele trebuie să investească și să implementeze politici pe termen lung, necesare atunci când și nu dacă acestea se produc, ținând cont de evaluarea dezastrelor într-un anumit areal.

În evaluarea dezastrelor se ține seama de măsurile active și pasive luate pentru eliminarea sau reducerea unor factori determinanți și favorizanți, precum și de nivelul de pregătire și de răspuns al serviciilor specializate și a populației.

Există o tendință de creștere, în întreaga lume, în ceea ce privește numărul dezastrelor și impactul lor economic. Acest lucru reiese din analiza făcută de Munich Re, o societate importantă de reasigurări, despre ce înseamnă termenul catastrofe naturale majore (figura 1 și 2).

Inundațiile reprezintă mai mult de 1/3 din costurile totale estimate în ceea ce privește pagubele provocate de dezastrele naturale și sunt responsabile pentru 2/3 din populația afectată. Mai mult de 90% din populația afectată în întreaga lume de dezastrele naturale trăiește în Asia, deoarece țările din Asia cu populație numeroasă sunt predispuse la inundații repetate.

Numărul dezastrelor atribuite inundațiilor este în creștere (figura 3), în timp ce numărul oamenilor uciși din cauza acestora rămâne constant (figura 4). Totuși, numărul total de morți survenit în urma dezastrelor naturale este descrescător, lucru care se datorează investițiilor în sisteme de avertizare rapidă și programelor de pregătire în domeniu. Este alarmantă tendința de creștere a numărului de persoane afectate de dezastre naturale – de la o medie de 147 milioane de persoane afectate pe an în perioada 1981 – 1990, valoarea crescând la 211 milioane de persoane în perioada 1991 – 2000, mai mult de 2/3 din acest număr datorându-se inundațiilor. Acest lucru poate fi și rezultatul creșterii populației urbane, parte din aceasta putându-se afla în zone inundabile.

Figura 5 reprezintă repartiția numărului de persoane afectate în perioada 1975 – 2000 de diferitele tipuri de risc încadrate în categoria dezastrelor naturale. Peste 95% din numărul total al morților rezultat în urma dezastrelor naturale este prezent în țările slab dezvoltate, în aceleași țări înregistrându-se și cel mai mare număr de persoane afectate. În mod tipic, dezastrele au un impact major asupra peroanelor în vârstă, femeilor și copiilor. Această tendință va continua dacă nu sunt luate măsuri pentru micșorarea impactului rezultat în urma dezastrelor naturale.

Evaluarea este procesul de determinare a: impactului pe care dezastrul l-a avut asupra societății; nevoilor și priorităților privind măsurile de urgență imediată pentru salvarea vieților și asigurarea necesităților supraviețuitorilor; resurselor disponibile pentru asistență și posibilităților de a facilita refacerea pe termen lung și dezvoltarea zonei.

Evaluarea nevoilor și resurselor este o necesitate în toate tipurile de dezastru, indiferent de cauză și de viteza de producere a acestora. Evaluarea este necesară pe timpul tuturor fazelor unui dezastru, de la începutul acțiunilor de salvare, pe timpul perioadei de stabilizare și reabilitare, precum și pe timpul acțiunilor de refacere pe termen lung, reconstrucției și revenirii la normalitate. Subiectul evaluării și strategiile de colectare și interpretare a datelor se schimbă pe măsură ce acțiunile de răspuns evoluează.

Modul de evoluție în timp al activităților desfășurate pe timpul etapelor unui dezastru poate fi materializat astfel:

În continuare vom prezenta modul cum obiectivele evaluării se modifică în timpul derulării procesului de refacere.

În introducerea acestui subiect este folositor să facem distincție între termenii „date” și „informații”. Datele sunt simple unități de informație care se referă la percepție, numere, observații, fapte sau cifre. În mod frecvent se spune că trăim într-o lume cu prea multe date și că foarte des ne aflăm într-o situație de „supraîncărcare” cu date. Datele, de multe ori, intră în conflict unele cu altele, de exemplu, când doi indivizi raportează două percepții foarte diferite asupra aceluiași eveniment.

Informațiile, pe de altă parte, reprezintă „date utile”. Datele devin informații atunci când sunt inteligibile și relevante pentru anumite persoane, în anumite momente, într-un anume loc, pentru anumite scopuri. Ceea ce sunt informații pentru o anume persoană pot constitui date nefolositoare pentru alta.

O mare provocare în evaluare este de a selecta și înlătura datele inutile, irelevante și contradictorii pentru a fi siguri că analiza este realizată pe baza celor mai bune informații posibile.

Termenul „indicator” este folosit mult în evaluare. Un indicator este un set mic de date, de obicei ușor sau ieftin și eficient a fi colectat, corelat cu alte date din care se pot extrage foarte rapid concluzii adevărate.

Evoluția obiectivelor evaluării dezastrelor poate fi analizată prin prisma etapelor specifice managementului dezastrelor: predezastru, dezastru (de urgență), postdezastru (de reabilitare și refacere).

În etapa predezastru are loc determinarea gradului probabil de afectare al populației și a măsurilor care trebuiesc luate pentru limitarea pierderilor de vieți omenești și materiale și aplicarea planului de protecție și intervenție în punctele referitoare la modul de realizare a evaluării.

În etapa de urgență (dezastru) se confirmă situația de urgență raportată și se estimează pagubele. Are loc identificarea, caracterizarea și cuantificarea „populației aflate în zona de risc” a dezastrului, definirea și prioritizarea acțiunilor și resurselor necesare pentru reducerea rapidă a efectelor. Se identifică resursele și capacitățile de răspuns locale (organizaționale, medicale și logistice). Se anticipează viitoare probleme grave ce pot apărea și se acordă ajutor pentru gestionarea și controlul răspunsului de urgență.

În etapa de reabilitare se identifică prioritățile pentru populația afectată, se estimează nevoia de sprijin suplimentar necesar de la nivel național și internațional pentru asistență și refacere. În continuare se monitorizează eficacitatea și continuitatea măsurilor de asistență umanitară și reabilitare.

În etapa de refacere se determină pagubele aduse sectoarelor economice semnificative și implicațiile acestora pentru politica de dezvoltare și asupra programelor de dezvoltare curente. Ulterior se identifică noi oportunități de dezvoltare create de dezastru.

Evaluarea dezastrelor trebuie planificată și gestionată cu atenție. Succesiunea activităților implicate trebuie planificată în detaliu. Procesul de evaluare este constituit de regulă din următoarele activități: identificarea tipurilor de informații ce trebuie obținute și a surselor credibile de date; colectarea datelor; analizarea și interpretarea datelor; raportarea concluziilor, prognozelor și alternativelor către planificatorii responsabili și factorii de decizie. Pentru realizarea feedback-ului, o ultimă activitate este proiectarea sau modificarea răspunsului la dezastru.

Pe măsură ce acțiunile de răspuns încep să influențeze evenimentele, evaluarea devine parte a buclei monitorizare și control, permițând celor implicați să monitorizeze rezultatele și să încerce să corecteze răspunsul. Devine parte a unui proces continuu de evaluare, revedere și corectare prin care cei care gestionează operațiunile încep să asigure cadrul pentru supraviețuire și refacere.

3.3.2. Evaluarea – proces necesar planificării acțiunilor de refacere, la dispoziția factorilor de decizie

Evaluarea este procesul prin care factorii de decizie încep să restabilească ordinea publică după dezastru. Activitățile de evaluare oferă date factorilor de decizie în caz de urgențe și celor implicați în planificarea acțiunilor de refacere pe termen lung. Se realizează pentru un grup specific de utilizatori care trebuie să decidă cum trebuie să fie alocate cât mai bine resursele disponibile pentru intervenție și refacere. Contextul de luare a deciziei variază în funcție de tipul de dezastru și de etapa de urgență.

Principalii „actori” implicați în situațiile de urgență sunt: supraviețuitorii; guvernul, ministerele, organele administrației locale și instituțiile publice de specialitate; organizațiile internaționale; guvernele donatoare și reprezentanții lor locali; reprezentanții organizațiilor internaționale și ONG-urilor; mass-media națională și internațională.

Fiecare dintre aceștia vor avea percepții diferite asupra dezastrului și a rolului lor în cadrul efortului de refacere. Fiecare are nevoi diferite de informații și vor căuta să le obțină pe diferite căi. Informațiile care sunt utile și prețioase pentru un grup pot fi total irelevante pentru altul. Multe agenții vor avea o înțelegere limitată asupra cerințelor și resurselor altui grup.

Mai mult, unii dintre cei care participă la luarea unor decizii importante pot să nu fie prezenți în zona afectată sau nici măcar în țară. Datorită posibilităților de telecomunicații tot mai variate și complexe, oficialii aflați la centre la depărtare de sute (sau chiar mii) de km de zona afectată pot lua parte la procesul de luare a deciziilor. Prin creșterea rapidă a posibilităților de acoperire prin satelit, actorii situațiilor de urgență sunt expuși transmisiilor agențiilor de știri și echipelor de televiziune mobile în direct, ale rețelelor TV internaționale.

Încă de la începutul urgenței, toți actorii vor fi implicați în procesul de luare a deciziei, împreună sau separat, ceea ce presupune trei etape. Prima etapă este evaluarea situației, a doua etapă identificată este alegerea obiectivelor și identificarea mijloacelor alternative pentru îndeplinirea lor, iar a treia, dezvoltarea și implementarea planului de răspuns.

Acest proces va fi cel mai intens și explicit pe timpul etapei de urgență, dar va continua în anumite forme în toate fazele procesului de refacere.

Pentru evaluarea situației, în etapa predezastru și, în special pe timpul dezastrelor cu desfășurare bruscă sau pe timpul afluxurilor rapide de populație ca urmare a unui conflict, vor fi mari incertitudini referitoare la adevăratele probleme. Aceste incertitudini includ: aria afectată, numărul de persoane care necesită asistență imediată, gradul de avariere al serviciilor de bază, potențialul de risc încă existent sau de apariție a unor dezastre complementare și posibilitățile pentru acordarea ajutorului.

În toate tipurile de urgență, factorii de decizie vor avea nevoie de obținerea unei imagini asupra locului unde se află populația afectată, condiției lor și ce resurse au supraviețuit. Un bun sistem de răspuns va acorda o atenție particulară asupra priorităților populației afectate, identificării resurselor supraviețuitorilor și modului în care aceștia fac față situației. Această imagine de ansamblu este construită din datele de evaluare colectate de către oficialitățile din zonă, de la echipele de cercetare din teren sau din zborurile de recunoaștere. Calitatea și cantitatea acestor date va reflecta nivelul planificării realizate anterior.

Recepționarea și utilizarea datelor include trei pași distincți: evaluarea valorii datelor – credibilitatea surselor și acuratețea probabilă a datelor; validarea datelor sosite față de cele „cunoscute” – o verificare în comparație cu informațiile existente în baza de date și încorporarea datelor într-o „imagine” structurată a situației, care poate fi afișată grafic sau raportată celor care iau decizii.

În a doua etapă – alegerea obiectivelor și identificarea alternativelor de intervenție – este necesară interpretarea datelor care evidențiază riscurile pentru populație, împreună cu încercarea de a defini mijloacele alternative de a reduce riscurile imediate.

Câteva riscuri generale prezente în mod frecvent în faza de urgență sunt: prezența permanentă a hazardurilor – inundații, incendii, alunecări de teren, îngheț, poluare chimică etc.; pierderea „serviciilor vitale” – purificarea apei, tratarea deșeurilor, asistența medicală de urgență; aprovizionarea deficitară a serviciilor medicale și aprovizionarea deficitară cu alimente de bază sau exacerbarea efectelor condițiilor climatice severe datorită lipsei adăposturilor, hainelor de iarnă ori combustibilului de încălzire.

Având informații adecvate, factorii de decizie vor fi în măsură să utilizeze capacitatea de răspuns (inclusiv guvernul, alte instituții și populația afectată) și să decidă cum este mai bine să folosească resursele existente.

Un al doilea element important al acestei etape de luare a deciziei este prognoza – încercarea de a dezvolta un set de predicții al relațiilor dintre nevoi și resurse în timp și în special o încercare de a stabili dacă resursele pot fi disponibile în timp util pentru a face față unor anumite probleme particulare.

De exemplu, deciziile privind asistența medicală de urgență și căutarea-salvarea după producerea unui cutremur, trebuie luate într-un timp foarte scurt, astfel că orice întârziere chiar și de numai câteva ore în organizarea sprijinului către zonele afectate poate duce la ineficiență și risipă de resurse aproape totală.

În primele faze ale unui dezastru, activitățile de evaluare oferă factorilor de decizie informațiile necesare pentru a fixa obiectivele și prioritățile pentru asistența de urgență ce trebuie acordată populației afectate și pentru a decide cum pot fi folosite cât mai eficient resursele existente pentru intervenție și refacere. Ulterior, planificarea răspunsului și implementarea implică alocarea și planificarea resurselor (personal, echipament, materiale de intervenție, provizii), mai întâi pentru a îndeplini obiectivele specifice intervenției de urgență și apoi pe cele referitoare la refacere și dezvoltare. Pe timpul acestei etape, evaluarea furnizează informații asupra progreselor înregistrate în refacerea zonelor afectate evidențiind zonele ce necesită în continuare analiză și intervenție.

Datele de evaluare în caz de dezastre sunt colectate cu scopul de perfecționare a actului de decizie în caz de urgențe și realizare a unei planificări mai eficiente a intervenției și refacerii. Procesul de colectare este în derulare. Datele eronate sau neactualizate pot duce la concluzii greșite, risipă de timp și resurse. Informațiile trebuie obținute atunci când este nevoie de ele. Pentru a realiza aceasta, frecvența de colectare a datelor și de raportare, trebuie să fie aceeași cu rata de schimbare a situației care este evaluată.

Aici avem o scară largă de metode de colectare, unele care sunt cele mai utile pe timpul fazei de urgență iar altele care depind de dezvoltarea unor proceduri de evaluare mai organizate. Câteva dintre ele pot fi aplicate eficient pe timpul tuturor etapelor unui dezastru.

Un punct de plecare util în orice exercițiu de colectare a datelor este obținerea consultanței din partea specialiștilor din domeniu, statisticienilor și epidemiologilor, în etapa de planificare. Proiectarea corespunzătoare (formulare tipizate de colectare) a unor metode de sondare poate crește substanțial acuratețea și utilitatea datelor de evaluare. De asemenea, atitudinile culturale și preferințele personale pot influența puternic tipul de date pe care un individ sau o echipă tinde să se concentreze.

Luarea în considerație a factorilor culturali locali și altor factori sociali, în această etapă poate fi de folos în formularea metodelor de intervievare și identificarea surselor de informație utile.

Toate strategiile de colectare a datelor conduc la erori. Eroarea constituie gradul în care concluzia reieșită din datele observate deviază de la situația reală. Uneori erorile rezultă din punerea unor întrebări greșite, alteori din adresarea întrebărilor unor persoane nepotrivite, iar uneori, din percepția eronată a observatorului sau raportorului datelor.

Etapa de urgență sau a impactului cuprinde autoevaluarea inițială și evaluarea locală de către elementele cheie ale sistemului. Aceasta poate implica raportarea pre-planificată a pagubelor de către autoritățile civile în concordanță cu procedurile operaționale stabilite în planul de protecție și intervenție în caz de dezastre. Inspecția vizuală, în care se pot include zborul de recunoaștere și acțiuni ale echipelor de cercetare-observare pentru evaluarea rapidă a zonei afectate.

Faza de urgență avansată se realizează prin supravegherea permanentă. Aceasta este o metodă folosită larg în monitorizarea stării de sănătate, unde personalul profesionist stabilește un sistem de raportare care detectează din vreme semnele unei probleme particulare într-o zonă specifică. Metoda poate fi aplicată la o varietate de alte probleme unde avertizarea timpurie este deosebit de importantă.

O altă metodă constă în supravegherea caracteristicilor specifice ale populației afectate de către echipele specializate. Supravegherea bine proiectată realizată din surse credibile și sistematizate oferă un număr de avantaje, în mod special credibilitatea relativă care poate fi atașată datelor colectate folosind metode formale statistice specifice.

Efectuarea de sondaje permite cercetătorilor să obțină date de la un grup de populație afectată pe care să le generalizeze la o populație mai mare. Există câteva tipuri de metode utile pentru a efectua sondaje pentru realizarea evaluării.

Evaluarea detaliată a sectoarelor critice de către personalul specializat presupune inspecții tehnice și evaluări ale experților. Această evaluare poate fi realizată din rapoarte ale specialiștilor din aceste sisteme sau din vizite ale echipelor specializate din exterior.

Interviuri cu persoane cheie din guvern și ONG-uri și din cadrul unor grupuri particulare de persoane afectate: oficialități locale, lideri locali ai comunităților și în special în cazul urgențelor cu dislocări de persoane, cu liderii unor grupuri de persoane evacuate.

Continuarea supravegherii prin vizite regulate. Aceasta este tot o tehnică bine dezvoltată în cazul supravegherii epidemiologice a victimelor, care necesită îngrijire medicală sau care au probleme de sănătate.

În faza de reabilitare, de importanță maximă este continuarea supravegherii prin raportarea de rutină. Pe măsură ce situația evoluează, este necesar ca sistemul de raportare normal să fie adaptat pentru a oferi o imagine completă, de ansamblu a evenimentelor.

O altă activitate importantă o reprezintă monitorizarea calității datelor de evaluare. Atât colectorii cât și analiștii informațiilor de evaluare trebuie să aibă un set clar de standarde pentru a analiza sistemul de colectare și produsele lui. În etapa de pregătire, ei pot fi în poziția de a oferi sfaturi utile și suport autorităților centrale în proiectarea și implementarea sistemului de colectare și procesare a datelor. Pe timpul unei urgențe, ei vor fi chemați să evalueze acuratețea și utilitatea datelor provenite de la sursele interne. Estimarea utilității datelor necesită înțelegerea căilor prin care prioritățile de asistență diferă de la o zonă la alta și cum aceste riscuri se modifică în timp în diferite tipuri de urgență.

ONG-urile (naționale sau internaționale) cu programe de dezvoltare în zonele afectate pot oferi informații valoroase asupra situației locale. Bisericile și misiunile lor au de obicei experiență bogată obținută pe termen lung. Informațiile furnizate este posibil să fie variate din punct de vedere al calității și preciziei și trebuie evaluate în termeni de experiență și competență dovedită a organizațiilor și indivizilor respectivi.

Aspecte ale desfășurării evaluării dezastrelor sunt materializate într-un ghid, relevat în Anexa nr. 19.

3.3.3. Planificarea pregătirii pentru evaluarea de urgență

O evaluare eficientă necesită un set de acțiuni gestionate și pre-planificate. Luate ca ansamblu, aranjamentele organizaționale și de manevrare a datelor necesare pentru obținerea acestui deziderat constituie un sistem de evaluare. Aici sunt cel puțin șapte elemente ale unui asemenea sistem.

În primul rând, trebuie să existe un plan de evaluare, agreat de toate instituțiile cu responsabilități în domeniul dezastrelor. Acesta va stabili zonele de responsabilitate, procedurile de lucru standard și canalele de raportare.

Planul de evaluare trebuie să încorporeze un set de planuri de urgență mai detaliate care iau în calcul diferențele dintre tipurile de hazarduri ce pot afecta zona respectivă.

În al doilea rând, ar trebui să fie o colecție cuprinzătoare de date de bază disponibile rapid și ușor pentru cei care au nevoie de ele. Informațiile care derivă din astfel de baze de date includ de regulă: mărimea și structura demografică a populației afectate; locația și caracteristicile sistemelor de utilități publice vitale (apă, curent, telecomunicații, transport); locația, deținătorul și mărimea depozitelor de materiale care pot fi folosite pentru intervenție, precum și structura administrativă din zona afectată.

În al treilea rând, este nevoie de un sistem operațional de colectare a datelor, care poate opera imediat după producerea unui dezastru. Acesta include, în general, puncte de raportare desemnate, proceduri de raportare, căi de comunicare desemnate, protejate sau duplicate acolo unde este necesar și echipe de evaluare în teren stabilite. Acestea trebuie să aibă proceduri de adunare a informațiilor care sunt rapide, structurate și bazate pe folosirea de tehnici de evaluare și colectare a datelor, cât mai simple.

Al patrulea element constă în unul sau mai multe centre de analiză cu personal destinat și proceduri testate.

În al cincilea rând, vor trebui stabilite și testate proceduri pentru raportare și diseminare a evaluărilor către factorii de decizie și sistemul de răspuns.

În al șaselea rând, legăturile de comunicare prin care informațiile vor fi difuzate trebuiesc definite, îmbunătățite și protejate, testate în mod regulat iar aranjamentele instituționalizate.

În final, în al șaptelea rând, trebuie stabilite proceduri pentru controlul calității și stabilirea standardelor pentru dezvoltarea sistemului, gestionare, colectarea datelor și operațiunile de evaluare. Aceste proceduri ar trebui integrate și făcute explicite în cadrul planului de evaluare.

Un punct bun de plecare în pregătire este de a clarifica și documenta responsabilitățile în caz de urgență ale fiecărui nivel administrativ.

Evaluarea este o activitate critică și o componentă esențială a pregătirii pentru dezastre. Informația este adunată printr-un proces de evaluare formal și este furnizată factorilor de decizie. Prea des evaluării nu i se acordă atenția pe care o merită, în favoarea aspectelor care par mai urgente ale procesului de refacere, cum ar fi planificarea și furnizarea materialelor de ajutor în sprijinul populației afectate. Mai mult, evaluarea este în mod frecvent considerată o activitate ce se execută o singură dată.

Am arătat că evaluarea ar trebui planificată pentru implementare sistematică și desfășurată în mod regulat pe timpul procesului de refacere. Prin evaluare, factorii de decizie pot identifica nevoile care vor determina tipul de asistență corespunzător. De asemenea, evaluarea indică ce tip de asistență nu este necesar, evitând astfel risipa inutilă de resurse.

Dacă activitățile de evaluare sunt desfășurate în toate etapele unui dezastru, factorii de decizie vor fi conștienți de necesitățile reieșite și de nevoile care nu au fost satisfăcute, ca și de posibilitățile de înlăturare a urmărilor și de dezvoltare. Evaluarea poate furniza un feedback asupra modului cum refacerea progresează, ceea ce va permite corectarea programelor care nu-și ating obiectivele.

Evaluarea este cea mai eficientă atunci când este concepută ca o parte a unui plan general de pregătire, care este testat și corectat. Pentru că procesul de evaluare diferă în funcție de tipul de dezastru, planul de pregătire trebuie să ia în considerație toată gama de posibile situații. Informațiile pentru evaluare sunt adunate cel mai bine prin observații bine proiectate și metode de sondare. Aceste metode iau în calcul ideea mai multor „actori” ai situației de urgență, inclusiv supraviețuitorii. Evaluarea, din acest motiv trebuie să fie coordonată.

Autoritățile centrale, ca și ONG-urile trebuie să fie pregătite să ajute autoritățile locale în desfășurarea evaluării, în analiza și interpretarea informațiilor.

3.4. Aplicarea evaluării riscurilor în acțiuni non-militare

Până la acest subcapitol am analizat riscul, managementul riscului și evaluarea dezastrelor. În continuare vom încerca să aducem în prim plan preocupările în domeniu, practica în acest caz și metodele și instrumentele cele mai utile în evaluarea riscurilor.

Garantarea securității naționale prin totalitatea demersurilor în timp de pace pe diverse planuri este strâns legată de pregătirea siguranței ca factor preventiv și a apărării naționale ca factor de descurajare a unei eventuale agresiuni, cât și ca modalitate efectivă de ripostă în cazul în care acesta s-a produs.

Această concepție se va regăsi în modul de reglementare specifică a diferitelor domenii economico-sociale, în maniera de gestionare a resurselor publice destinate securității, în creșterea gradului de cooperare instituțională și de coordonare a eforturilor în direcția solidarizării sociale și naționale.

Obiectivul fundamental al managementului riscurilor, în general și al evaluării riscurilor, în particular este de a oferi răspunsuri și soluții cu privire la impactul factorilor de risc identificați asupra societății umane și mediului.

Experiențele recente în managementul situațiilor de urgență, în cazul dezastrelor naturale și tehnologice indică un nivel scăzut al culturii securității mediului.

În practică se folosesc metodologii și instrumente de lucru care analizează și evaluează riscul. În continuare, vom aborda, în special prin prisma evaluării riscurilor tehnologice aceste „unelte de lucru” în ajutorul factorilor de decizie.

Activitatea unei structuri fie ea publică sau privată este influențată de manifestarea riscului operațional, însă nu trebuie omis impactul pe care sursele de risc (fie ele naturale sau tehnologice) îl au asupra rezultatelor acestora. Măsurarea riscului este interesantă atât pentru mediul intern al structurii, cât și pentru beneficiarii activităților acestor structuri.

Prevenirea accidentelor prin analiza riscului implică o activitate specifică încă din etapa de proiectare prin aplicarea de tehnici și metode calitative și cantitative bazate pe date existente și pe acțiuni sistematice, creative, imaginative.

Analiza calitativă are ca obiectiv principal stabilirea listei de hazarduri posibile, face posibilă ierarhizarea evenimentelor în ordinea riscului și prezintă primul pas în metodologia de realizare a analizei cantitative a riscurilor.

Tehnicile de identificare a hazardurilor (analize calitative) – pentru descoperirea hazardurilor prezente în proces – și tehnicile pentru evaluarea acestor hazarduri (analize cantitative) – pentru a decide cum trebuie să acționăm cu scopul de a le elimina sau reduce pentru protecția populației și a mediului, sunt de cele mai multe ori confundate.

Rezumând aceste două mari categorii de tehnici, se disting următoarele componente generale: pentru identificarea hazardurilor – prezența lor intrinsecă; observarea a ce se întâmplă; lista de verificare; Hazard and Operability Study (HAZOP), iar pentru evaluarea hazardurilor – prezența lor intrinsecă; experiența anterioară; coduri de practică, Hazard Analysis (HAZAN).

Este evidentă ordinea de aplicare, de la identificarea calitativă la analiza cantitativă. Diferențele dintre aceste tehnici sunt următoarele:

Măsura calitativă a consecințelor este realizată prin încadrarea în cinci nivele de gravitate, o metodologie acceptată internațional și utilizată în studiile de evaluare a riscului.

Primul nivel – nesemnificativ, pentru oameni (populație): vătămări nesemnificative; ecosisteme: unele efecte nefavorabile minore la puține specii sau părți ale ecosistemului, pe termen scurt și reversibile; socio-politic: efecte sociale nesemnificative fără motive de îngrijorare pentru comunitate.

Al doilea nivel – minor, pentru oameni (populație): este necesar primul ajutor; emisii: emisii în incinta obiectivului reținute imediat; ecosisteme: daune neînsemnate, rapide și reversibile pentru puține specii sau părți ale ecosistemului, animale obligate să-și părăsească habitatul obișnuit, plantele sunt inapte să se dezvolte după toate regulile naturale, calitatea aerului creează un disconfort local, poluarea apei depășește limita fondului pentru o scurtă perioadă; socio-politic: efecte sociale cu puține motive de îngrijorare pentru comunitate.

Al treilea nivel – moderat, pentru oameni (populație): sunt necesare tratamente medicale; economice: reducerea capacității de producție; emisii: emisii în incinta obiectivului reținute cu ajutor extern; ecosisteme: daune temporare și reversibile, daune asupra habitatelor și migrația populațiilor de animale, plante incapabile să supraviețuiască, calitatea aerului afectată de compuși cu potențial risc pentru sănătate, posibile daune pentru viața acvatică, poluări care necesită tratamente fizice, contaminări limitate ale solului și care pot fi remediate rapid; socio-politic: efecte sociale cu motive moderate de îngrijorare pentru comunitate.

Al patrulea nivel – major, pentru oameni (populație): vătămări deosebite; economice: întreruperea activității de producție; emisii: emisii în afara amplasamentului fără efecte dăunătoare; ecosisteme: moartea unor animale, vătămări la scară largă, daune asupra speciilor locale și distrugerea de habitate extinse, calitatea aerului impune „refugiere în siguranță” sau decizia de evacuare, remedierea solului este posibilă doar prin programe pe termen lung; socio-politic: efecte sociale cu motive serioase de îngrijorare pentru comunitate.

Al cincilea nivel – catastrofic, pentru oameni (populație): moarte; economice: oprirea activității de producție; emisii: emisii toxice în afara amplasamentului, cu efecte dăunătoare; ecosisteme: moartea animalelor în număr mare, distrugerea speciilor de floră, calitatea aerului impune evacuarea, contaminare permanentă și pe arii extinse a solului; socio-politic: efecte sociale cu motive deosebit de mari de îngrijorare pentru comunitate.

Măsura probabilității de producere este realizată tot prin încadrarea în cinci nivele, acceptate internațional și utilizate în diferite variante, care au următoarea semnificație: Rar (improbabil) – se poate produce doar în condiții excepționale – frecvența de apariție mai mică de 10-12 (o probabilitate de apariție anuală în peste 1012 ani); Puțin probabil – s-ar putea întâmpla cândva – frecvența de apariție între 10-8 și 10-12 (între 108 ani și 1012 ani); Posibil – se poate întâmpla cândva – frecvența de apariție între 10-6 și 10-8 (între 106 ani și 108 ani); Probabil – se poate întâmpla în cele mai multe situații – frecvența de apariție între 10-4 și 10-6 (între 104 ani și 106 ani); Aproape sigur – este așteptat să se întâmple în cele mai multe situații – frecvența de apariție peste 10-4 (posibil într-o perioadă mai mică de 10.000 de ani).

Evaluarea calitativă a riscului se realizează prin calculul nivelului de risc ca produs între nivelul de gravitate (consecințe) și cel de probabilitate ale evenimentului analizat.

Utilizând informațiile obținute din analiză, riscul unui eveniment este plasat într-o matrice de forma următoare:

Extinderea analizei de risc și intensitatea măsurilor de prevenire și atenuare trebuie să fie proporționale cu riscul implicat. Modele simple de identificare a pericolului și analiza calitativă a riscului nu sunt totdeauna suficiente și ca atare este necesară utilizarea evaluărilor detaliate. Există mai multe metode pentru realizarea evaluării cantitative a riscului. Alegerea unei tehnici particulare este specifică scenariului de accident analizat.

Structura analizei cantitative de risc tehnologic este alcătuită din următoarele etape majore: definirea scopului și a obiectivelor analizei; descrierea sistemului; identificarea hazardurilor și a riscurilor; identificarea zonelor vulnerabile; enumerarea surselor și accidentelor posibile; selectarea accidentelor; construcția algoritmului; estimarea consecințelor; estimarea probabilităților; estimarea riscului; evaluarea riscului.

1. Prima etapă constă în definirea scopului, a analizei de risc și precizarea obiectivelor acestuia. Sunt selectate măsurile și forma reprezentării riscului. Metoda selectată trebuie să considere și cazuri speciale, și anume studiul defectului sistemului de siguranță, studiul efectului domino etc. Se construiește o listă cu informațiile necesare bazei de date de analiză.

2. Descrierea sistemului cuprinde completarea bazei de date cu toate informațiile necesare analizei de risc, anume: locația sitului, vecinătatea, date meteorologice, diagrame de proces, plan de amplasament, proceduri de operare, documentații despre tehnologie, date de proprietăți termofizice.

3. Identificarea hazardurilor și a riscurilor este un pas foarte important în analiza de risc. Neglijarea hazardurilor existente poate să conducă la accidente catastrofale.

4. Identificarea zonelor vulnerabile constă în studiul zonelor potențial afectate în urma unui accident. Necesită estimarea locuitorilor, distribuția lor spațială, existența obiectivelor publice (spitale, școli, alte instituții publice) și identificarea speciilor protejate din zonă sau existența unor rezervații naturale.

5. Enumerarea surselor și accidentelor posibile constă în identificarea a tuturor surselor și accidentelor posibile.

6. Selectarea accidentelor este etapa în care accidentele semnificative sunt alese pentru un studiu mai adânc și analiză de risc.

7. Construirea algoritmului constă în selectarea modelelor de calcul pentru estimarea consecințelor, frecvențelor sau probabilității accidentelor. Algoritmul global va cuprinde modelele selectate, conexiunile între ele și va fi folosit în estimarea riscului pentru sistemul de analizat.

8. Estimarea consecințelor este metodologia folosită pentru determinarea potențialului de producere de pagube sau daune în cazul unui accident specific. Estimările consecințelor se efectuează cu ajutorul modelelor fizice a accidentelor rezultate și modele de efecte.

9. Estimarea probabilităților accidentelor se poate efectua cu folosirea bazelor de date existente în literatură, care conțin date istorice despre producerea avariilor, sau cu ajutorul modelelor matematice pentru calcularea frecvențelor de avarii cum ar fi arborii logici.

10. Estimarea riscului: pentru fiecare scenariu selectat se estimează riscul și în final riscul global pentru amplasamentul studiat se calculează cu însumarea riscurilor calculate.

11. Evaluarea riscului este procesul prin care rezultatele din analiza de risc sunt folosite pentru a lua decizii și măsuri prin folosirea strategiilor de reducere a riscului.

Metodele cantitative utilizate pentru diferitele tipuri de hazarduri: incendii, explozii și scăpări de gaze toxice sunt prezentate în literatura de specialitate într-un număr relativ mare. Important este ca în momentul aplicării unei metode să se cunoască limitările acesteia.

Metodele de analiză a riscurilor sunt utilizate în domeniul prevenirii riscurilor. Conferind un caracter sistematic analizei, ele permit identificarea cauzelor și consecințelor potențiale ale evenimentelor survenite în exploatarea instalațiilor industriale și evidențierea barierelor de securitate aplicabile în scopul controlului riscurilor.

Utilizarea acestor metode este recomandată, în special, pentru analiza riscurilor în cadrul studiilor de pericol, întrucât ele asigură un grad ridicat de exhaustivitate în identificarea și controlul riscurilor de producere a accidentelor majore. Fiecare metodă posedă avantaje și inconveniente specifice, neexistând o metodă universal valabilă.

Principalele metode de analiză a riscurilor de producere a accidentelor sunt: Analiza Preliminară a Riscurilor (APR); Analiza Modurilor de Defectare, a Efectelor și a Criticității (AMDEC); Analiza riscurilor prin demersuri de tip HAZOP sau ,,What if?”; Analiza prin arborele de defectări; Analiza prin arborele de evenimente și Nodul Fluture.

Analiza preliminară a riscurilor (APR) a fost dezvoltată la începutul anilor 1960 în domeniile aeronautic și militar și constituie o metodă aplicabilă în numeroase domenii industriale în vederea identificării riscurilor în stadiul preliminar de concepție și proiectare al unei instalații. Ca urmare, aplicarea sa nu impune cunoașterea aprofundată și detaliată a sistemului studiat.

Metoda este în mod deosebit utilă în următoarele situații: în faza de concepție a unei instalații, înainte de definirea precisă a tehnologiei și procedurilor, realizându-se o analiză inițială de securitate ce permite structurarea viitoarelor reguli de exploatare și securitate și selectarea echipamentelor adecvate; în cazul unei instalații complexe existente, la nivelul unui demers de analiză a riscurilor. După cum o indică numele, APR constituie o etapă preliminară, ce permite evidențierea elementelor sau a situațiilor ce necesită aplicarea unor metode mai detaliate de analiză. Ea poate fi completată printr-o metodă de tip AMDEC sau arbore de defectări; în cazul unei instalații al cărei nivel de complexitate nu impune efectuarea unor analize detaliate în raport cu obiectivele de securitate prestabilite.

Analiza preliminară a riscurilor necesită în prima fază identificarea elementelor periculoase existente în instalație, cu referire la: substanțe sau preparate periculoase, sub formă de materii prime, produse finite; echipamente periculoase, cum ar fi depozite de stocare, zone de recepție – expediție, reactoare, echipamente de furnizare a utilităților etc.; operații periculoase asociate tehnologiilor; identificarea elementelor periculoase, în funcție de tipul instalației studiate, în baza descrierii funcționale ce precede aplicarea metodei.

Pornind de la elementele periculoase identificate, APR vizează stabilirea pentru fiecare element periculos a unuia sau mai multor situații de pericol. Echipa de analiză va determina, în continuare, cauzele și consecințele fiecărei situații de pericol identificate, precum și barierele de securitate existente în sistem.

Principalul avantaj al APR este de a permite examinarea relativ rapidă a situațiilor periculoase ce pot surveni în sistemele tehnice. În raport cu alte metode, timpul necesar analizei este redus, iar nivelul de detaliere a descrierii sistemului studiat nu este prea ridicat.

Una din principalele dificultăți întâlnite în practica aplicării APR ține de modul de definire al termenului ,,situație de pericol”. Se poate uneori constata în decursul analizei că unele cauze sau consecințe ale unei situații de pericol sunt, la rândul lor identificate drept situații de pericol într-o etapă ulterioară a analizei. Această dificultate poate genera probleme de apreciere în cadrul echipei de analiști. Oricum, acest aspect nu trebuie considerat ca o ,,frână în analiză ci dimpotrivă ca un mijloc de a tinde spre un grad mai mare de exhaustivitate.

Metodele AMDE și AMDEC au fost prima dată utilizate în domeniul industriei aeronautice, în anii 1960, aplicarea lor extinzându-se rapid în alte sectoare de activitate ca industria chimică, petrolieră sau nucleară.

Conceptele de bază utilizate în metoda AMDE sunt următoarele : defectare, semnificând încetarea aptitudinii unui element sau a unui sistem de a-și îndeplini funcția; mod de defectare, adică efectul prin care este observată defectarea unui element al sistemului; cauza defectării, adică evenimentele ce conduc la modurile de defectare; efectul unui mod de defectare, reprezentând consecințele asociate pierderii aptitudinii unui element de a-și îndeplini funcția.

Deși în practică este deseori dificilă realizarea unei distincții nete între aceste noțiuni, cunoașterea terminologiei este primordială pentru aplicarea corectă a metodei.

Când este necesară evaluarea criticității unei defectări (probabilitate și gravitate), Analiza Modurilor de Defectare, a Efectelor și Criticității acestora (AMDEC) reprezintă o continuare logică a metodei AMDE. AMDEC reia principalele etape ale metodei AMDE cărora li se adaugă o evaluare semnificativă a criticității.

În practică, este deseori dificil să se dispună de date exacte și fiabile pentru a realiza o evaluare cantitativă precisă. În consecință, se recurge frecvent la scale de cotare a nivelurilor de probabilitate și de gravitate. Indiferent de formatul scalelor de probabilitate și gravitate reținute pentru analiză, acestea trebuie prezentate și acceptate înainte de începerea demersului de analiză.

Metoda AMDEC este extrem de eficace când este aplicată în analiza defectărilor simple ale elementelor ce conduc la defectarea globală a sistemului.

Întrucât metoda constă în examinarea fiecărui mod de defectare, a cauzelor și a efectelor pentru diferite stări de funcționare ale sistemului, AMDEC permite identificarea modurilor comune de defectare ce pot afecta sistemul studiat.

În cazul sistemelor complexe, cuprinzând un număr mare de componente, AMDEC poate deveni foarte dificil de aplicat, datorită volumului foarte mare de informații ce trebuie prelucrate. Această dificultate este minimizată în cazul în care sistemul analizat include numeroase stări de funcționare. De altfel, metoda AMDEC analizează doar defectări simple și poate fi eficient completată, în funcție de obiectivele analizei, prin metode de studiu a defectărilor multiple, cum ar fi metoda analizei prin arborele de defectare.

Metoda HAZOP a fost dezvoltată de societatea Imperial Chemical Industries, la începutul anilor 1970, fiind ulterior adaptată pentru diferite alte sectoare de activitate.

Analizând sistematic abaterile parametrilor unei instalații în vederea identificării cauzelor și consecințelor, metoda HAZOP este foarte utilă pentru examinarea sistemelor termo-hidraulice pentru care parametrii ca debitul, temperatura, nivelul și concentrația sunt determinați din punct de vedere al securității. Prin însăși natura sa, metoda necesită examinarea amănunțită a schemelor și a planurilor ce descriu circulația fluidelor.

Procedura de analiză este asemănătoare, în linii mari, cu cea aplicată în cadrul metodei AMDE, însă în cadrul studiul HAZOP nu sunt luate în considerare modurile de defectare, ci abaterile potențiale (deriva) principalilor parametrii caracteristici exploatării instalației. Ca urmare, metoda este concentrată pe instalație, spre deosebire de AMDE care este concentrată pe componente.

Pentru fiecare parte componentă a sistemului examinat (linie sau rețea), generarea (conceptuală) a abaterilor se efectuează în mod sistematic prin conjugarea : cuvintelor – cheie, cum ar fi, de exemplu, ,,Nu există”, ,,Există în minus”, ,,Exces de” etc.; parametrilor asociați sistemului studiat. Parametrii frecvent întâlniți se referă la temperatură, presiune, debit, concentrație, dar și la timp și la operațiile efectuate.

Echipa de analiză trebuie să stabilească cauzele și consecințele potențiale ale fiecărei abateri și să identifice mijloacele disponibile de detectare a abaterilor, de prevenire a producerii acestora sau de limitare a efectelor lor.

În domeniul riscurilor de producere a accidentelor majore se recomandă completarea studiului HAZOP cu o estimare a criticității abaterilor identificate.

Întrucât ține seamă de abaterile parametrilor funcționali caracteristici sistemului analizat, metoda se poate aplica mai simplu decât, de exemplu, metoda AMDE care presupune luarea în considerare a tuturor modurilor de defectare pentru fiecare dintre componentele sistemului.

Pe de altă parte, analiza evenimentelor nedorite ce rezultă prin combinația simultană a mai multor defectări este mai dificilă. De altfel, este uneori dificil să se atribuie un cuvânt-cheie unei porțiuni (zone) clar delimitate a sistemului supus analizei, fapt ce complică în sine identificarea exhaustivă a cauzelor potențiale ce pot genera o abatere. Efectiv, sistemele tehnice sunt compuse din subsisteme interconectate și, deci, o abatere survenită într-o linie sau o rețea poate avea cauze sau poate genera consecințe într-o rețea vecină.

Metoda ,,WHAT IF” se aplică proceselor relativ simple. Procesul este ,,inventariat începând de la materia primă până la produsul finit. Se efectuează o examinare sistematică a desfășurării fiecărei operații folosind interogația ,,Ce se întâmplă dacă? și sugerând un eveniment de început, o defectare din care decurge o secvență de evenimente nedorite.

Metoda permite identificarea pericolelor, a consecințelor și a tehnicilor potențial capabile să reducă riscurile evidențiate prin analiză, toate acestea la un nivel cvasigeneral.

Analiza prin arbore de defectări, din punct de vedere temporal, a fost prima metodă concepută în scopul realizării unei examinări sistematice a riscurilor. Elaborată la începutul anilor 1960 de către compania americană Bell Telephone, metoda a fost experimentată pentru evaluarea siguranței sistemelor de tragere cu rachete.

Vizând determinarea înlănțuirilor cauzale și a combinațiilor de evenimente ce pot genera un eveniment nedorit de referință, analiza prin arborele de defectări este aplicată în prezent în numeroase domenii, cum sunt aeronautica, industria nucleară, industria chimică și petrochimică etc.

Metoda poate fi utilizată și pentru analiza „a posteriori” a accidentelor produse, în acest caz evenimentul nedorit final fiind cunoscut, întrucât scenariul său de producere a fost deja observat.

În această situație, metoda este denumită ,,analiza prin arborele cauzelor”, obiectivul său fiind determinarea cauzelor reale ce au condus la producerea accidentului.

Analiza prin arborele de defectări este o metodă deductivă în care, pornind de la un eveniment de vârf (top), se caută cauzele sau modurile de defectare posibile la nivelul funcțional imediat inferior al sistemului. După ce s-au identificat, pas cu pas, disfuncționalitățile sistemului, trecând de la un nivel la altul imediat inferior se ajunge la nivelul cel mai de jos al sistemului. Cauzele la acest nivel sunt, de regulă, modurile de defectare ale componentelor, rezultatele fiind reprezentate grafic prin arborele de defectări, în baza căruia se realizează analiza cantitativă.

Prin parcurgerea etapelor de analiză se ajunge, în final, la evenimentele de bază (evenimente elementare) susceptibile să se afle la originea evenimentului nedorit de vârf.

Instrumentele matematice și statistice disponibile fac posibilă, cel puțin din punct de vedere teoretic, evaluarea probabilității de producere a evenimentului final în baza probabilităților asociate evenimentelor de bază identificate.

Ca și în cazul altor metode de analiză, este necesară o etapă preliminară de descriere a sistemului, etapă primordială ca importanță și care necesită o cunoaștere prealabilă a riscurilor.

Aplicarea prealabilă a unor metode inductive (APR, AMDEC, HAZOP) permite identificarea evenimentelor ce pot fi reținute pentru o analiză prin arborele de defectări. Din perspectiva accidentelor majore pot fi luate în considerare evenimente de tipul emisiilor de gaze toxice sau inflamabile, riscul de producere a incendiilor sau al exploziilor.

Principalul avantaj al analizei prin arborele de defectări rezultă din faptul că permite luarea în considerare a combinațiilor de evenimente ce pot conduce la un eveniment nedorit final. Această posibilitate permite să se țină seama de analiza accidentelor trecute care arată că accidentele majore produse rezultă în majoritatea cazurilor în urma acțiunii combinate a mai multor evenimente, care luate separat nu ar fi fost capabile să conducă la consecințe catastrofale. Întrucât vizează estimarea probabilității asociate evenimentelor ce generează un eveniment final, metoda permite să se obțină criterii de determinare a priorităților de prevenire a accidentelor potențiale.

Analiza prin arborele de defectări se concentrează pe un eveniment particular, aplicarea sa pentru un sistem complex putând deveni dificilă. În acest sens, se recomandă aplicarea prealabilă a metodelor inductive de analiză a riscurilor. Se identifică astfel evenimentele grave ce vor constitui obiectul analizei prin arborele de defectări, în condițiile determinării cauzelor imediate, necesare și suficiente la nivelul elaborării arborelui.

Analiza prin arbore de evenimente a fost dezvoltată la începutul anilor 1970, pentru evaluarea riscurilor în centralele nucleare, ulterior utilizarea sa extinzându-se în alte sectoare de activitate.

Fiind o metodă a cărei complexitate este comparabilă cu cea a analizei prin arborele de defectare, ea se aplică preponderent pentru subsisteme clar definite, reprezentând un instrument prețios pentru studiul sistemelor ce comportă numeroase dispozitive de securitate. Metoda este frecvent utilizată în analiza a posteriori, pentru explicitarea consecințelor observate ce decurg dintr-o defectare a sistemului.

Pornind de la un eveniment inițiator sau o defectare de origine, analiza prin arborele de evenimente permite estimarea abaterii sistemului, luând în considerare în manieră sistematică funcționarea sau defectarea dispozitivelor de detecție, de alarmare, de prevenire, protecție sau intervenție. Aceste bariere de securitate pot fi atât mijloace tehnice, cât și umane (intervenția operatorilor) sau organizatorice (aplicarea procedurilor).

Analiza prin arborele de evenimente este o metodă ce permite, pornind de la un eveniment inițiator, înlănțuirea evenimentelor ce pot avea drept consecință un accident potențial. Metoda își găsește o aplicabilitate deosebită pentru studiul arhitecturii mijloacelor de securitate (prevenire, protecție, intervenție) existente sau aplicabile într-un sistem.

Pe de altă parte, dacă este utilizată fără discernământ în cazul sistemelor complexe, metoda devine foarte dificil de aplicat practic.

Metoda nodul fluture reprezintă o abordare de tip arborescent utilizată pe scară largă în țările europene (în principal, în Olanda) care posedă o abordare probabilistică a managementului riscurilor. Metoda se aplică în diferite sectoare industriale, de către întreprinderi cum este SHELL, care se află la originea conceperii și dezvoltării acestui instrument de analiză.

Nodul fluture reprezintă o metodă de analiză ce combină arborele de defectări și arborele de evenimente și oferă o imagine concretă și clară a scenariilor de producere a accidentelor ce pot surveni, pornind de la cauzele inițiale până la consecințele la nivelul țintelor identificate. Ca urmare, acest instrument permite evidențierea valorii barierelor de securitate destinate opririi dezvoltării scenariilor de accidentare.

Pe de altă parte, aplicarea metodei implică costuri ridicate și un timp îndelungat necesar. În consecință, recurgerea la această metodă se va face doar în cazurile în care este necesar un nivel ridicat de detaliere al analizei.

De altfel, acestea sunt instrumente care facilitează studiile și analizele efectuate în cadrul unor echipe pluridisciplinare. Veritabilele avantaje ale analizei riscurilor rezidă din reunirea în echipă a persoanelor deținând diverse niveluri de competență și experiență.

Întrucât nici o metodă nu poate garanta exhaustivitatea completă a unei analize, se recomandă urmarea unui demers iterativ vizând aplicarea unor metode din ce în ce mai complexe pentru o analiză din ce în ce mai detaliată a riscurilor, combinând mai multe metode complementare.

În Anexa nr. 20 vom prezenta o evaluare a riscurilor la un proiect foarte controversat din domeniul minier: Roșia Montană Project.

Capitolul 4

IMPACTUL PROTECȚIEI POPULAȚIEI CIVILE ȘI A BUNURILOR CULTURALE LA DEZASTRE ASUPRA SECURITĂȚII NAȚIONALE

Mai mult ca niciodată, dezastrele naturale, tehnologice și sociale sunt extinse la nivel internațional. Mișcarea globală rapidă a capitalului și standardizarea informației, importanța dezastrelor în cadrul politicilor geostrategice și creșterea multinațională a sărăciei și marginalizarea, toate au legătură cu interpretarea calamităților în lumea modernă.

Pe plan internațional, lumea traversează o situație fără precedent, fiind profund marcată de acțiunile iraționale ale unor forțe ce promovează terorismul ca mijloc de divizare a comunității internaționale si de slăbire a stabilității mondiale, în general. Caracterul global al luptei împotriva terorismului, precum și împotriva efectelor dezastrelor naturale a devenit componenta necesară, dar neașteptată și cel mai puțin dorită, a fenomenului globalizării, constituind deja un imperativ de luptă și atitudine al tuturor democrațiilor, căruia statul român i se asociază fără nici o ezitare.

Etimologic, cuvântul securitate provine din limba latină „securitastatis”, pe filieră franceză „securite” și înseamnă „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva esența oricărui pericol”, „situație fără pericol; lipsă de primejdie; siguranță”; „stare de siguranță, de lipsă de primejdie”.

Cele mai multe dintre dicționarele românești explică sensul cuvântului „securitate” prin sinonimele sale „siguranță”, „protecție”, „apărare”, „pază”, „ocrotire”.

„Securitatea” reprezintă condiția de a fi protejat împotriva pericolelor și pierderilor. În general, conceptul de securitate este similar cu cel de siguranță. Diferența dintre cele două concepte este aceea de a aduce un accent suplimentar pe protecția asupra pericolelor ce vin din afară. Persoanele sau acțiunile care încalcă conceptul de protecție sunt responsabile totodată și pentru încălcarea conceptului de securitate.

Următoarele premise sunt necesare pentru fundamentarea termenului de securitate respectiv: securitatea este esențială vieții indivizilor, comunităților, statelor; securitatea fizică este vitală; securitatea economică, socială, culturală, politică, militară etc. constituie expresii ale unei stări agregate a securității individuale și colective; în sens tradițional, securitatea a fost asociată cu puterea militară; după 1990 securitatea este extinsă către domeniile politic, economic și social; în analize se trece de la amenințări la vulnerabilități și riscuri de securitate, context în care rezultă un domeniu larg, complex, ce trebuie definit, sistematizat și operaționalizat.

Securitatea poate fi amenințată de forțe naturale sau de factori umani. La prima vedere s-ar părea că nu se poate face mare lucru pentru a asigura securitatea oamenilor împotriva capriciilor forțelor elementare – cutremure, uragane, vulcani, inundații sau alunecări de teren, dar există totuși măsuri preventive eficace.

Și totuși majoritatea amenințărilor la adresa securității individuale vin din partea factorilor umani. Acestea se întind de la amenințările altor indivizi (criminali, nebuni sau purtători de boli) la cele ale crimei organizate, războiului civil sau revoluției, războaielor locale sau regionale, până la amenințările unui război nuclear major – o amenințare care pune în primejdie întreaga lume, întreaga omenire și întreaga viață pe pământ.

Ultima dintre ele este, poate, singura amenințare universală majoră care afectează întreaga omenire în mod egal și fără discriminare. Toate celelalte amenințări sunt distribuite inegal și tratate inegal de autoritate. Indiferent dacă sunt îndreptate împotriva unor indivizi sau unor grupuri, amenințările intervin într-un mod inechitabil, inegal, ca urmare a unui plan sau a unui accident istoric ori geografic. Pot exista amenințări directe la viața și siguranța unei persoane sau grup de persoane, sau amenințări indirecte la mijloacele de subzistență (surse de apă, alimente, de combustibil și energie, diverși factori de producție sau forme de proprietate).

Dimensiunea politică a securității este foarte importantă, deoarece ea exprimă „stabilitatea organizațională a statelor, a sistemelor de guvernare și a ideologiei care le legitimează”.

Într-un stat puternic, care de regulă este asociat cu statul democratic, unde autoritatea și legitimitatea sunt două elemente definitorii, coeziunea internă creează premisele pentru o securitate națională autentică, deoarece factorul politic nu este afectat de aspecte perturbatorii. Într-o lume a interdependențelor există și posibilitatea ca statele puternice să folosească amenințarea externă ca un mijloc de a păstra și a menține la un nivel ridicat unitatea internă.

În cazul statelor slabe obiectul de referință al securității naționale este greu de definit, deoarece nu există o perspectivă clară asupra conceptului, succesiunea unor grupuri nereprezentative la conducerea țării, fără programe precise de guvernare, aduce ea însăși insecuritate. Lipsa unui mecanism eficient al succesiunii politice determină numeroase amenințări de ordin politic, ce se pot concretiza în crize guvernamentale, lovituri de stat și chiar mișcări violente, situație ce afectează profund securitatea națională.

Dimensiunea militară presupune interacțiunea dublă a statului de a dispune de capacități ofensive și defensive armate și percepția statelor, fiecare despre intențiile celuilalt. Într-o lume anarhică, una dintre atribuțiile importante ale statului este de a se îngriji de asigurarea unui potențial militar în măsură să răspundă nevoilor de apărare și să asigure, în același timp, descurajarea potențialilor inamici.

Securitatea economică este dată de accesul la resurse, finanțe și piețe, în vederea menținerii unui nivel acceptabil de bunăstare și putere a statului. De asemenea, securitatea economică înseamnă existența unei baze industriale capabilă să producă tehnică militară necesară apărării. De aceea, un stat cu performanțe economice deosebite este privit ca o amenințare pentru securitatea altor state, iar statul cu o economie neperformantă are probleme și cu securitatea națională, fiind vulnerabil în relațiile cu alte state. Capacitatea economică a unui stat reprezintă fundamentul principal al existenței statului respectiv, „deoarece în funcție de posibilitățile economice se edifică și celelalte componente ale securității”.

Securitatea socială înseamnă promovarea unor strategii naționale care să determine o politică realistă în domeniul protejării și bunăstării populației, atât prin creșterea gradului de profesionalizare, cât și a condițiilor de muncă și viață, asigurând astfel un nivel de pregătire și sănătate corespunzătoare.

Securitatea mediului reprezintă o parte inseparabilă și deosebit de importantă a securității naționale. Dezastrele provocate de cutremure, inundații, epidemii, secete, pot avea implicații asupra securității naționale, iar altele, precum schimbările climatice determinate de factori antropici sunt efecte ce pot afecta securitatea planetei. Conjugarea efortului în această problematică de mediu reprezintă o responsabilitate globală, deoarece securitatea mediului, în contextul interdependențelor actuale, a devenit o obligație morală a tuturor.

4.1. Implicațiile sistemului de protecție a populației civile și a bunurilor culturale la dezastre asupra securității naționale a României

Concepția integrată privind securitatea națională a României definește securitatea națională ca o finalitate, o consecință materializată printr-o stare, în funcție de propriile posibilități și de riscurile posibile, de a fi protejat față de orice intenție sau acțiune ostilă și stabilește unele din direcțiile fundamentale de acțiune ale strategiei de asigurare a securității naționale, așa cum sunt cele politico-diplomatice, economico-financiare, din domeniile cultural, al protecției sociale, siguranței naționale, ordinii publice, apărării armate etc.

În cazul României, interesul național poate fi identificat în menținerea și dezvoltarea suveranității, independenței și unității statului, a integrității sale teritoriale și a democrației constituționale, asigurarea unei calități a vieții materiale și spirituale care să asigure dezvoltarea optimă a poporului român, garantarea și promovarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, dezvoltarea societății civile într-un cadru democratic, bazat pe supremația legii și pe respectul valorilor morale; asigurarea și menținerea echilibrului ecologic, ca o condiție esențială a existenței poporului român, a sănătății și vitalității sale biologice.

Prin urmare concluzionăm că securitatea națională rămâne și în contextul începutului secolului al XXI-lea, un atribut esențial al statului național, cu ample conexiuni în mediul subregional, regional și internațional. Legăturile intrinseci dintre securitatea națională și celelalte tipuri de securitate rezultă și din faptul că amenințările și provocările secolului XXI nu se mai adresează numai segmentului național, ci întregii comunități internaționale, fapt ce determină apariția unor structuri de securitate la toate nivelurile pentru a putea gestiona crizele ce apar la un moment dat în domeniul internațional.

Față de cele prezentate în acest capitol, întrucât în dreptul internațional nu am regăsit referiri directe la protecția civilă ca factor de promovare a intereselor naționale de securitate și ordine publică, supunem atenției câteva aspecte relevante privind ordinea publică în contextul lucrării.

Am pornit de la concepția potrivit căreia, ordinea publică reprezintă „ordinea politică, economică și socială dintr-un stat care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri deosebite de la o orientare la alta și se traduce în fapt prin funcționarea normală a aparatului de stat, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora și a avutului obștesc”.

Din multitudinea componentelor din a căror sinteză rezultă ordinea publică am ales pentru acest studiu componenta naturală, abordând subiectul prin prisma stării de echilibru a factorilor naturali și de mediu. Considerăm că, asociind cele două elemente din această perspectivă, ne apropiem cel mai mult de funcțiile Protecției civile prevăzute de Dreptul internațional umanitar în cel puțin trei planuri: protejarea populației împotriva ostilităților și dezastrelor; sprijinirea populației pentru a depăși efectele imediate ale conflictelor armate și ale dezastrelor și asigurarea condițiilor necesare supraviețuirii populației civile.

Protecția civilă ca factor de promovare a intereselor naționale de securitate și ordine publică este o abordare nouă, determinată de schimbările majore produse într-o lume în care, azi, dezastrele, amenințările conflictelor armate sau acțiunilor teroriste nu au frontiere, iar pierderile în vieți, valori de patrimoniu și bunuri materiale sunt incomensurabile în ansamblu.

Concludente în acest sens sunt exemplele războiului din Golf, tornadele, incendiile de masă în masivele împădurite, accidentele nucleare și tehnologice, inundațiile, cutremure de pământ, acțiunile teroriste și exemplele pot continua.

În România, măsurile și activitățile desfășurate în timp de pace pentru menținerea și întărirea capacității de apărare a țării, materializarea în plan intern și extern a politicii militare, lărgirea și diversificarea relațiilor între armata țării și armatele altor state contribuie efectiv la consolidarea stării de securitate.

Prin urmare, pe lângă elementele de continuitate și cele oarecum tradiționale ale domeniului, caracteristica noii Strategii de securitate națională a României constă în faptul că România nu mai abordează modelul propriu de securitate printr-o viziune strict tehnicistă a problematicii securității, cu un conținut schematizat, care să includă o organizare rigidă și o atitudine ermetică a instituțiilor și competențelor în acest domeniu. Răspunderea fundamentală pentru securitatea țării o poartă, desigur, președintele țării, Parlamentul, Guvernul, celelalte instituții ale statului – potrivit prerogativelor constituționale ale fiecăreia.

Garantarea securității naționale prin totalitatea demersurilor în timp de pace pe diverse planuri este strâns legată de pregătirea siguranței ca factor preventiv și a apărării naționale ca factor de descurajare a unei eventuale agresiuni, cât și ca modalitate efectivă de ripostă în cazul în care acesta s-a produs.

Această concepție se va regăsi în modul de reglementare specifică a diferitelor domenii economico-sociale, în maniera de gestionare a resurselor publice destinate securității, în creșterea gradului de cooperare instituțională și de coordonare a eforturilor în direcția solidarizării sociale și naționale. În acest fel, comunitatea românească în ansamblul ei, și toți cetățenii țării nu numai că vor avea asigurat dreptul de a beneficia de protecție sub multiple planuri, dar vor căpăta, deopotrivă, posibilitatea și obligația de a participa la asigurarea acesteia.

Securitatea națională pune accent în special pe mijloacele politico-diplomatice în realizarea scopului, în timp ce apărarea națională se asigură în primul rând prin forță, și în mai mică măsură prin utilizarea mijloacelor nonviolente. Securitatea națională pregătește apărarea națională și siguranța națională, iar în caz de conflict își continuă acțiunile cu statele implicate și valorifică după război rezultatele obținute prin formele apărării naționale și a siguranței naționale. Dacă tuturor acestor considerente le adăugăm faptul că ordinea publică este o stare de fapt, de respect a legalității pe fondul de echilibru și pace socială, protecția civilă apare, în acest context, ca un factor de promovare a intereselor naționale de securitate și ordine publică.

Abordarea securității naționale ca „rezultatul acțiunii permanente și concrete, executate în timp de pace într-o concepție unitară, în domeniul politic, diplomatic, economic, militar și în alte sectoare, pe plan extern și intern, prin care un stat, în raport cu alte state sau comunități de state și cu propria națiune, își creează și menține starea optimă de exercitare neîngrădită (la adăpost de potențialele pericole) a independenței și suveranității naționale, de menținere a integrității teritoriale, ordinii constituționale și de afirmare a sistemului propriu de valori” este o concepție care aduce în prim plan riscurile, amenințările și pericolele cu consecințe grave asupra colectivităților umane și infrastructurii teritoriale.

Toate aceste provocări alcătuiesc un sistem, adică un ansamblu de elemente ce interacționează între ele potrivit unui număr de principii și reguli. În opinia noastră, sistemul managementului situațiilor de urgență (și implicit al protecției civile), ca factor de stabilitate în cadrul securității naționale este definit prin complexitate, interdependență, caracter deschis și dinamic.

Complexitatea sa rezidă în faptul că securitatea națională, în calitate de construct conștient, voluntar și responsabil, se realizează concomitent cu derularea întregii vieți sociale, economice, politice, culturale, științifice, militare, informaționale și nu numai, cu toate riscurile specifice fiecăreia, care își urmează drumul său potrivit legităților obiective ale dezvoltării societăților umane. Pe de altă parte, securitatea națională se înfăptuiește în condiții concrete de o mare diversitate, cu oameni și prin oameni. În plus, caracterul complex al sistemului managementului situațiilor de urgență, ca factor de stabilitate în cadrul securității naționale este dat și de contextul în care acestea acționează și anume de existența și manifestarea omniprezentă și pluridimensională a riscurilor de producere a unor fenomene și evenimente dezastruoase. De asemenea, complexitatea se poate evidenția prin natura acestor riscuri (naturale, artificiale, biologice), formele de manifestare, intensitatea și durata de manifestare care influențează diferitele componente ale securității naționale.

Interdependența se referă la relația de influență reciprocă între elemente sistemului managementului situațiilor de urgență și ale securității naționale, în special prin provocărilor interne și externe de securitate. Astfel, dacă un element al sistemului amintit cunoaște schimbări radicale, sau chiar mutații profunde, acestea din urmă, la rândul lor, produc transformări semnificative în cadrul celorlalte componente structurale. De exemplu, schimbări esențiale produse în mediul de securitate sunt generate de impactul unor inundații catastrofale, sau cutremure majore, bineînțeles fără a neglija criza economico-financiară. Aceste două tipuri de riscuri pot afecta securitatea individuală și colectivă, cu impact major asupra vieții sociale, economice, politice etc.

Caracterul deschis al sistemului managementului situațiilor de urgență, ca factor de stabilitate în cadrul securității naționale este dat de comunicarea și accesul informațiilor dintre acest sistem și mediul în care acționează. Practic, această trăsătură reflectă capacitatea sistemului analizat de a se adapta flexibil la transformările ce se produc în mediul înconjurător. Este vorba atât de mediul natural cât și de cel social, care suportă, indiferent de ce dezastru este lovit, toate schimbările impuse în și de viața și activitatea oamenilor concreți, reali, cu personalitatea, sentimentele, motivația (nevoi, aspirații, idealuri, motive) și voința lor.

Dinamismul sistemului managementului situațiilor de urgență, ca factor de stabilitate în cadrul securității naționale derivă din transformările rapide ce au loc atât în interiorul fiecărui element component al sistemului propriu-zis, cât și în afara acestuia, în mediul în care acesta există și pentru care funcționează. Toate modificările, de cele mai multe ori de substanță, interacționează potențând evoluția rapidă și frecvent aleatorie a fiecărei componente a sistemului care se va reflecta în starea și funcționalitatea acestuia din urmă. Pe de altă parte, are loc o transformare continuă a mediului în care sistemul analizat există și funcționează. Cum acest sistem l-am considerat ca fiind deschis, atunci el va suporta direct toate schimbările intervenite în exteriorul său, căutând o adaptare continuă la nou, la mutațiile intervenite.

Pentru analiza problematicii supusă cercetării vom prezenta premisele în baza cărora au rezultat susținerile noastre referitoare la „protecție” versus „securitate”.

În anul 2007, a fost elaborată și publicată Strategia de Securitate Națională a României, document de importanță deosebită pentru procesul complex de integrare în Uniunea Europeană pe care îl parcurgea România.

Scopul strategiei este de a mobiliza eforturile națiunii pentru accelerarea proceselor de modernizare, integrare și dezvoltare durabilă, apte să garanteze securitatea și prosperitatea țării, într-o lume mai sigură și mai bună.

Strategia vizează promovarea fermă a libertăților politice, economice și sociale, a respectului pentru demnitatea umană, prin angajarea conștientă și responsabilă a poporului român și colaborarea activă cu națiunile aliate, partenere și prietene. Se are în vedere atât prevenirea și contracararea pericolelor generate de mediul internațional, cât și garantarea stării de securitate internă, în ansamblul său, a siguranței personale și securității comunităților.

Pentru înfăptuirea acestor obiective, strategia de securitate națională urmărește: identificarea oportună și contracararea proactivă a riscurilor și amenințărilor; prevenirea conflictelor și managementul eficient al riscurilor, al situațiilor de criză și al consecințelor lor; participarea activă la promovarea democrației și construcția securității și prosperității în vecinătatea României și în alte zone de interes strategic; transformarea instituțiilor și îmbunătățirea capabilităților naționale.

În plan intern, condițiile înfăptuirii acestor deziderate sunt: exercițiul deplin al drepturilor și libertăților democratice; stabilitatea politică; maturizarea spiritului civic și participarea activă a societății civile la procesul de guvernare; asigurarea armoniei interetnice și interconfesionale; modernizarea infrastructurii critice; menținerea stabilității sistemului financiar-bancar și a pieței de capital; protejarea resurselor naturale și a mediului.

Reiese din cele de mai sus că un rol important în menținerea unui grad ridicat de securitate națională îl are asigurarea securității interne.

Sarcina asigurării securității interne este complexă și interdependentă. Ea implică responsabilități din partea unui număr mare de instituții și agenții. Aceste responsabilități revin preponderent: administrației publice și structurilor de securitate și ordine publică, precum și celor care se ocupă cu protecția civilă, securitatea frontierelor și garda de coastă; structurilor de informații, contrainformații și securitate; organismelor de prevenire a spălării banilor și de control al importurilor și exporturilor strategice.

Securitatea internă reprezintă ansamblul activităților de protecție, pază și apărare a locuitorilor, comunităților umane, infrastructurii și proprietății împotriva amenințărilor asimetrice de factură militară sau nonmilitară, precum și a celor generate de factori geofizici, meteo-climatici ori alți factori naturali, care pun în pericol viața, libertățile, bunurile și activitățile oamenilor și ale colectivităților, infrastructura și activitățile economico-sociale, precum și alte valori, la un nivel de intensitate și amploare mult diferit de starea obișnuită.

Securitatea internă privește siguranța cetățeanului și securitatea publică, securitatea frontierelor și cea a transporturilor, protecția infrastructurii critice și cea a sistemelor de aprovizionare cu resurse vitale. Ea include, de asemenea, securitatea socială și asigurarea stării de legalitate, contracararea criminalității organizate și securitatea activităților financiar-bancare, securitatea sistemelor informatice și a celor de comunicații, protecția împotriva dezastrelor și protecția mediului.

Dezastrele reprezintă o amenințare majoră, care pot afecta indivizi sau grupuri de indivizi, fără discriminare. Amenințarea intervine în mod inechitabil, inegal, atât în mod direct la viața și siguranța unui grup de persoane, cât și indirect la mijloacele de subzistență (surse de apă, alimente, energie etc.).

Cu excepția dezastrelor naturale și a actelor individuale de distrugere aproape toate celelalte amenințări la adresa securității oamenilor provin, într-un fel sau altul din conflictele autorității. Și nu coexistența unei multitudini de autorități este cea care amenință structura de securitate, ci dezacordul dintre ele cu privire la limitele fiecăreia dintre ele. Acest dezacord poate apărea între entități statale, județene sau autorități centrale sau locale și poate influența modul de abordare al reacției la eveniment.

Complexitatea aspectelor ce influențează sistemul securității naționale determină să fie atrase structuri civile, neguvernamentale, academice și comerciale, care dețin tehnologii și informații conexe cu securitatea națională și care pot contribui la formarea și echilibrul mediului intern – economic, social, civil și militar.

Consecințele riscurilor militare la adresa securității individuale și colective a cetățenilor României cumulate cu cele non-militare pot afecta grav capacitatea de răspuns la formele evolutive de manifestare a acestora prin diminuarea resurselor umane, tehnice, materiale și financiare, scăderea bruscă a nivelului de trai și a încrederii cetățenilor în instituțiile statului cu rol decizional în domeniul securității naționale.

Pentru diminuarea efectelor riscurilor sunt necesare măsuri ferme și oportune. Amânarea lor va accentua numărul și formele de manifestare ale riscurilor și va mări costul acțiunilor viitoare. Pentru a răspunde adecvat la întreaga gamă de riscuri trebuie să dispunem la timp de forțele și mijloacele necesare, cu un înalt nivel al capacității acționale.

Pentru îndeplinirea misiunilor sale specifice, structurile implicate în Protecția civilă cooperează cu celelalte elemente ale sistemului de apărare, ordine publică și siguranță națională specializate în combaterea categoriilor de riscuri specifice teritoriului național.

Abordată ca factor de promovare a intereselor naționale de securitate, Protecția civilă se confruntă cu un alt factor de risc: vulnerabilitățile care se manifestă în activitatea economico-socială internă și care, în anumite circumstanțe, pot avea un impact negativ asupra securității naționale. Cunoașterea acestora și orientarea coerentă spre controlul și înlăturarea lor potențează prevenirea și contracararea punctuală a apariției și manifestării factorilor de risc enumerați anterior și reduc posibilitatea apariției altor riscuri. Facem această afirmație deoarece orice vulnerabilitate de natură internă poate afecta capacitatea de răspuns a Protecției civile în caz de dezastre, prelungirea peste termenele previzionate a procesului de remodelare a conceptului de protecție fiind un aspect cu care ne confruntăm în această etapă și care poate conduce, cu consecințe nefaste, la diminuarea eficacității și credibilității Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență din România, atât în plan intern cât și internațional.

Referindu-ne la sistemul de securitate, dacă evidențiem ansamblul de principii și norme referitoare la asigurarea securității, precum și instituțiile și instrumentele prin care se realizează aceasta se impune și o analiză a sistemului de securitate prin prisma managementului situațiilor de urgență.

În România, managementul situațiilor de urgență reprezintă o componentă a securității naționale.

Această componentă asigură cetățenilor români siguranță și protecție împotriva efectelor dezastrelor, pe timp de pace, criză sau război, prin respectarea strictă a drepturilor omului într-un stat suveran, independent, unitar și indivizibil, integrat în sistemul de valori euro-atlantice, în condițiile unui regim politic bazat pe democrație constituțională și control strict democratic civil asupra sistemului urgențelor.

În acest context, Strategia de Securitate Națională a României include în categoria riscurilor și amenințărilor asimetrice/neconvenționale: proliferarea și dimensionarea necenzurată a armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor și materialelor nucleare; dezvoltarea rețelelor teroriste care pot întrebuința și muniție NBC, precum și deteriorarea mediului ambiant, prin nerespectarea normelor ecologice și existența pe teritoriul național și în proximitatea frontierelor țării a unor obiective industriale cu grad ridicat de risc.

Riscurile și amenințările la adresa securității naționale pot fi amplificate de existența unor vulnerabilități și disfuncționalități, între care următoarele fenomene sunt generatoare de preocupări sau pericole: dependența accentuată de unele resurse vitale greu accesibile; tendințele negative persistente în plan demografic și migrația masivă; nivelul ridicat al stării de insecuritate socială, persistența stării de sărăcie cronică și accentuarea diferențelor sociale; proporția redusă, fragmentarea și rolul încă insuficient al clasei de mijloc în organizarea vieții economico-sociale; fragilitatea spiritului civic și a solidarității civice; infrastructura slab dezvoltată și insuficient protejată; starea precară și eficiența redusă a sistemului de asigurare a sănătății populației; carențele organizatorice, insuficiența resurselor și dificultățile de adaptare a sistemului de învățământ la cerințele societății; organizarea inadecvată și precaritatea resurselor alocate pentru managementul situațiilor de criză; angajarea insuficientă a societății civile în dezbaterea și soluționarea problemelor de securitate.

Securitatea națională poate fi, de asemenea, pusă în pericol de o serie de fenomene grave, de natură geofizică, meteo-climatică ori asociată, provenind din mediu sau reflectând degradarea acestuia, inclusiv ca urmare a unor activități umane periculoase, dăunătoare sau iresponsabile.

Pentru diminuarea efectelor riscurilor sunt necesare măsuri ferme și oportune. Amânarea lor va accentua numărul și formele de manifestare ale riscurilor și va mări costul acțiunilor viitoare.

Pentru a răspunde adecvat la întreaga gamă de riscuri, trebuie să dispunem la timp de forțele și mijloacele necesare, cu un înalt nivel al capacității acționale.

În opinia noastră, riscul de producere a unor dezastre naturale deține un loc central, dominant și determinant în rândul celorlalte provocări pentru securitatea națională. Aceasta întrucât acest fenomen are un impact semnificativ asupra tuturor componentelor securității naționale îndeosebi prin intermediul economiei cu care se află într-o strânsă interdependență.

Este deja un truism să se afirme că între viața economică și securitatea unei țări există o dependență reciprocă. Economia furnizează mijloacele materiale și financiare necesare susținerii existenței și funcționării normale a securității naționale. Aici, avem în vedere atât asigurarea mijloacelor și resurselor necesare și suficiente funcționării normale a societății, cât și a vieții și activității populației. Aceasta din urmă văzută atât ca totalitatea cetățenilor, cât și a diferitelor sale segmente – de la cele reprezentând populația activă economic la cele defavorizate social.

La rândul său, securitatea națională oferă economiei climatul propice derulării activităților sale specifice. Totuși, între securitatea țării și dinamismul economic există o dublă și remarcabilă distanță. Fiecare actor economic, persoană sau întreprindere, fie că produce sau consumă, caută să-și amelioreze propria satisfacție marcată prin atingerea scopurilor propuse. Pe de altă parte, dinamismul economic ignoră obiectivul securității și se alimentează cu decizii multiple luate de către actori care uită dimensiunea națională.

În același timp, riscul de producere a unor dezastre naturale acționează asupra securității naționale și pe componenta socială a acesteia. Astfel, efectele acestor dezastre naturale au un impact social puternic. De aceea, sistemele de securitate socială reacționează la dezastre, adoptând măsuri adecvate. Totodată, presiunile bugetare sunt prezente căci, în condițiile producerii unor situații de urgență, cheltuielile guvernamentale pentru probleme sociale cresc.

De asemenea, există repercusiuni ale situațiilor de urgență asupra componentei sociale a securității naționale sub forma dificultăților instituțiilor statului care răspund de asigurarea protecției, intervenției sau ajutoarelor pentru populație. Aceasta întrucât costurile sunt imense, bugetele sunt limitate iar creșterea cheltuielilor este direct proporțională cu amploarea evenimentului produs. De aici, importanța funcționării optime a sistemelor de protecție socială din fiecare țară, chiar în condițiile actualei crize economico-financiare.

Nerezolvarea problemelor de protecție socială, în cazul producerii unor dezastre majore, riscă să ducă indirect la instabilitate socială ceea ce, de fapt, înseamnă mai puțină securitate personală și de aici afectarea negativă a securității naționale.

Riscul de producere a unor dezastre naturale acționează asupra securității naționale și pe componenta militară a acesteia. Diminuându-se veniturile statului, datorită efectelor manifestării tipurilor de risc, scad resursele financiare necesare și suficiente continuării unor proiecte destinate modernizării armatei și ameliorării sistemului de securitate națională. De asemenea, din lipsa de resurse financiare, pot să se facă disponibilizări de personal din armată și celelalte instituții ale statului cu competențe în materie de securitate națională. Totodată, personalul calificat corespunzător, este degrevat de la misiunile de bază, specifice apărării naționale și este implicat în acțiuni de intervenție și reabilitare pe termen scurt sau mediu.

Desigur că efectele negative se fac simțite și pe celelalte dimensiuni ale securității naționale. Avem în vedere componentele politică și de mediu a securității naționale. În plan politic, criza determinată de gestionarea deficitară a situațiilor de urgență poate conduce la instaurarea unei instabilități politice în țară, dacă partidul sau coaliția de partide aflată la guvernare nu a adoptat măsuri eficace și flexibile de revenire la o viață normală, iar opoziția nu vine cu propuneri constructive, ci cu o atitudine profund critică și inflexibilă. Frecvent, instabilitatea politică este asociată cu diminuarea coeziunii sociale, consensului național, climatului psihosocial din comunitățile locale și din întreaga societate, moralului individual și colectiv, solidarității naționale. Prezența și acțiunea acestor fenomene de natură psihosocială are efecte negative pentru securitatea națională.

În ceea ce privește acțiunea dezastrelor naturale asupra componentei de mediu a securității naționale ea se manifestă prin: renunțarea la derularea unor proiecte de protecție a mediului; mărirea cheltuielilor statului pentru a diminua efectele unor fenomene naturale de tipul ploilor torențiale, căderilor masive de zăpadă, furtunilor, alunecărilor de teren, secetei; diminuarea eforturilor de formare a personalului calificat din instituțiile statului cu competențe în protecția mediului ambiant; creșterea excesivă a fondurilor pentru ajutorarea persoanelor afectate de inundații, alunecări de teren, secetă.

Practica mondială și națională a demonstrat că faptele sau evenimentele ce afectează securitatea nu pot fi întotdeauna evitate, însă frecvența și impactul acestora pot fi reduse și gestionate, efectele lor fiind diminuate printr-un proces sistematic ce implică stabilirea de măsuri și acțiuni menite să contribuie la scăderea riscului asociat. Caracteristic managementului situațiilor de urgență este faptul că predictibilitatea locului de manifestare a situațiilor respective determină posibilitatea avertizării cetățenilor din zonele potențial a fi afectate, precum și a autorităților administrației publice centrale și locale.

Statul are rolul decisiv în asigurarea și garantarea unei securități naționale pentru cetățenii săi. Această obligație presupune acțiuni ferme de protecție pe toate planurile dar mai ales în ceea ce privește dezvoltarea durabilă atât la nivelul întregii societății, cât și al comunităților locale și al fiecărei persoane.

4.2. Influența poziției României ca membru NATO și UE asupra protecției populației civile și a bunurilor culturale la dezastre

În analiza securității internaționale pornim de la ideea, unanim acceptată, potrivit căreia sistemului internațional îi este specifică anarhia, deoarece nu există un guvern central, mondial, care să organizeze și să conducă activitatea statelor, acestea fiind singure preocupate de propria lor securitate.

În ultimul timp a câștigat audiență ideea îmbunătățirii actualului sistem internațional prin implementarea unor politici care să determine soliditatea și coerența acestuia. În acest sens se discută tot mai mult despre trecerea de la anarhia imatură, specifică perioadei pe care o traversează omenirea la ora actuală, la o anarhie matură. Atingerea acestui deziderat presupune existența unor state puternice, ordonate și stabile în interior, capabile să genereze norme comune pentru tot sistemul în ansamblul său, care vor fi benefice pentru toate statele și, implicit ar asigura securitatea internațională corespunzătoare. Iar acest lucru s-ar realiza prin participarea responsabilă a tuturor unităților sistemului, în primul rând a statului național, ca principal actor al scenei mondiale, împreună cu ceilalți actori nonstatali, care să creeze un fundament solid pentru respectarea normelor convenite.

În noua ordine mondială, care încearcă să se prefigureze în acest început de secol, interesul național legat de stat, ca actor încă important pe scena mondială, este puternic conexat la aspectele regionale și internaționale.

Astăzi nu se mai poate vorbi de interesul național de securitate, strict la nivel național, deoarece complexitatea situației internaționale, riscurile naturale care transcend frontierelor, implică cooperare și conjugarea eforturilor pentru găsirea unor modalități eficiente de realizare a securității.

Problema securității statelor în domeniul internațional a constituit o preocupare majoră a cercetătorilor și oamenilor politici din secolul al XX-lea. Consecințele primului război mondial au impulsionat acest proces, care s-a concretizat în apariția teoriei relațiilor internaționale, ca domeniu distinct de cercetare, ce și-a propus identificarea de noi formule pentru aplanarea conflictului și eliminarea războiului din practica internațională.

Analiza securității la nivel regional impune definirea regiunii. Cea mai uzitată definiție în studiile de securitate, ca de altfel și în teoria și practica economică, este cea geografică, conform căreia regiunea include un ansamblu de state delimitat de repere fizico-geografice.

Uniunea Europeană, continuatoarea Comunității Economice Europene este prima regiune economică a lumii, o regiune cu particularități distincte pe care nu le mai regăsim nicăieri altundeva. Deci regiunile sunt economice, dar forma lor de organizare reprezintă expresia unei opțiuni politice, a unei viziuni privind modul de desfășurare a cooperării în zonă. Prima caracteristică a UE este suprastatalitatea: regionalismul promovat pe continentul nostru presupune integrarea statelor cu afectarea suveranității lor, crearea unor organisme cu drept de decizie la nivel regional. Regiunea economică reprezentată de Europa poate fi definită drept „o rețea de state care implică punerea în comun a suveranității”.

Sistemul de securitate românesc se află într-un proces de reformă și modernizare, pentru a se adapta provocărilor secolului XXI și cerințelor ce decurg din calitatea de stat membru NATO și UE.

Securitatea națională trebuie construită printr-un management integrat, procesându-se informații multiple, informația fiind definitorie în construirea sistemului integrat al securității naționale. În acest context, apare necesitatea unor noi metodologii și forme de acțiune pentru armonizarea eforturilor tuturor organismelor abilitate în contracararea acestora.

Prin realizarea obiectivelor integrării europene se poate asigura o calitate a vieții superioare tuturor cetățenilor români, o securitate națională corespunzătoare statutului de stat membru al NATO și UE50.

În acest sens ar fi necesar selectarea, analizarea și definirea unui număr de indicatori de risc considerați reprezentativi pentru starea securității naționale – iar pe baza acestor indicatori în baza unei metodologii, evaluarea stării securității naționale – necesară oricărei evaluări strategice inclusiv pentru elaborarea noii strategiei de securitate națională.

Statutul României de stat membru al Alianței Nord-Atlantice și al Uniunii Europene, acționând într-un spațiu de securitate bazat pe valori, interese și obiective comune, pe principiile și normele democrației, ale statului de drept și ale economiei de piață, oferă țării noastre condiții favorabile de dezvoltare economică și socială durabilă, de participare activă la acțiunile de menținere a păcii și securității în plan regional și global, la contracararea eficientă a riscurilor și a amenințărilor clasice sau a celor de tip asimetric.

Odată cu integrarea în Uniunea Europeană, România a devenit frontiera de est a celor două organizații (NATO și UE). Acest fapt implică nu doar securizarea frontierei de est, ci și ridicarea gradului de securitate națională. În acest sens, România a făcut și face eforturi deosebite atât în plan legislativ, cât și în planul restructurării și modernizării instituțiilor cu atribuții pe linia securității naționale.

În concordanță cu poziția geostrategică a României în spațiul sud-est european – țară de frontieră a NATO și a UE – politica de apărare națională are ca obiectiv apărarea și promovarea intereselor vitale ale României, precum și participarea activă a țării noastre la asigurarea securității zonelor de interes în regiune.

Datorită dublului său statut – membru NATO și UE, România este implicată în activități de combatere a terorismului internațional, a crimei organizate, a traficului de droguri etc. De aceea, ea poate deveni oricând ținta unor atacuri teroriste sau a altor tipuri de amenințări de securitate. Prin urmare, este absolut necesar ca ea să-și asigure atât instrumentele proprii de răspuns la aceste amenințări, cât și cele obținute prin apelul la structuri regionale (de exemplu, ale UE) și internaționale (de exemplu ale NATO).

Argumentul implementării în anul 2004 a Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență l-a constituit proliferarea atentatelor teroriste pe plan internațional și îndeosebi a celor îndreptate împotriva intereselor statelor membre ale NATO, în special cele provocate simultan, cu efecte dramatice asupra vieții și sănătății unui număr din ce în ce mai mare de persoane, așa cum au fost cele din Turcia, Rusia și seria de atentate teroriste din data de 11 martie 2004 din Spania, soldate cu aproximativ 200 de morți și 1.500 de răniți. Un alt argument a constat în contextul geostrategic existent și al multiplicării, pe de o parte, și al creșterii gravității, pe de altă parte, a riscurilor nonmilitare la adresa securității naționale, pe fondul accelerării tendințelor de globalizare, al schimbărilor climatice radicale, al dezvoltării experimentelor științifice cu efecte imprevizibile, al diversificării activităților economice legale – și nu numai – care utilizează, produc și comercializează substanțe periculoase.

Într-o abordare largă a securității, care recunoaște importanța factorilor politic, economic, social și de mediu, suplimentar dimensiunii indispensabile a apărării, țelul colectiv al NATO s-a concentrat pe edificarea unei arhitecturi de securitate europeană. Contribuțiile Alianței la securitatea și stabilitatea spațiului euro-atlantic și a celorlalte organizații internaționale sunt complementare și se consolidează reciproc, atât prin adâncirea relațiilor între țările euro-atlantice cât și prin gestionarea crizelor.

În vederea întăririi securității și stabilității spațiului euro-atlantic, Alianța este pregătită să contribuie, de la caz la caz și prin consens, la prevenirea eficientă a conflictelor și la angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv operațiuni de răspuns la crize, să promoveze pe scară largă parteneriatul, cooperarea și dialogul cu alte țări din spațiul euro-atlantic, în scopul creșterii transparenței, încrederii reciproce și a capacității de acțiune comune cu Alianța.

Deciziile politice luate la Summit-urile NATO de la Istambul, Bruxelles, Nisa și București au determinat, în mod pregnant, fizionomia și evoluția mediului de securitate mondial și implicit și pe cel european, la aceasta adăugându-se procesul de extindere, aflat în plină derulare, al Uniunii Europene. Aceste evenimente au confirmat viabilitatea proceselor integratoare și trăinicia legăturilor transatlantice și au dus mai aproape speranțele construirii unei noi arhitecturi de securitate pe continent, în centrul căreia să se afle statele europene cu problemele și speranțele lor, unite prin idealuri și valori comune.

În condițiile actuale, de convergență accentuată a intereselor naționale cu cele acceptate și promovate de democrațiile occidentale, sunt create oportunități pentru dezvoltarea și amplificarea cooperării internaționale în scopul întăririi securității atât la nivel global, cât mai ales la nivel regional și subregional.

Conștientă de apartenența sa la cultura europeană, împărtășind valorile euroatlantice și principiile democrației occidentale, România, membră NATO și a Uniunii Europene, își promovează și protejează interesele naționale prin realizarea obiectivelor de securitate în strânsă concordanță cu obligațiile și responsabilitățile asumate în cadrul acestora. Asigurarea unui grad ridicat de protecție a cetățenilor transpune din aceste obligații și imprimă direcția strategiilor elaborate în țara noastră
(fapt evidențiat și în capitolele anterioare).

Noul statut și rol pe care NATO îl oferă României, reprezintă o dimensiune strategică diferită a țării noastre, în contextul euro-atlantic. Ca atare, se impune nu numai o reconsiderare a rolului geopolitic și geostrategic al României, ci și o reevaluare a potențialului politic, diplomatic, cultural, economic, militar, pe care aceasta îl poate angaja în folosul îndeplinirii obiectivelor comune ale națiunilor și instituțiilor de securitate.

Alianța a întărit securitatea și stabilitatea euro-atlantică prin păstrarea legăturii transatlantice, menținerea unor capabilități militare eficace și suficiente pentru descurajare și apărare, pentru îndeplinirea întregului spectru de misiuni ale NATO și realizarea unei capacități complete de gestionare cu succes a crizelor.

Aliații europeni au luat decizii care să le permită să-și asigure responsabilități mai mari în domeniul securității și apărării în scopul întăririi păcii și stabilității în spațiul euro-atlantic și implicit al securității tuturor aliaților. În mod evident a devenit necesară strânsa cooperare între NATO și Uniunea Europeană. Procesul de elaborare și implementare a Politicii Europene de Securitate și Apărare, menită să întărească capabilitățile Uniunii Europene în ceea ce privește managementul crizelor, trebuie să vizeze și întărirea identității Europene de Securitate și Apărare în cadrul NATO, păstrând nealterată legătura transatlantică.

Politica Externă și de Securitate Comună este un sistem de colaborare între statele membre ale Uniunii Europene în domeniul securității și al politicii externe. Obiectivele acestei politici constau în protejarea intereselor fundamentale ale statelor membre în materie de politică externă și securitate a UE, precum și încercarea de realizare a unei politici de apărare comune.

Conceptul Identității Europene de Securitate și Apărare s-a dezvoltat în strânsă corespondență cu cele două concepte, dezvoltate anterior.

Politica de prezervare a păcii, prevenire a războiului, întărire a securității și stabilității în zona noastră de interes strategic este urmărită în mod constant. În cooperare cu celelalte organizații, NATO caută să prevină conflictele sau, în situația apariției unei crize, să contribuie la gestionarea sa efectivă, prin aplicarea normelor dreptului internațional, inclusiv prin posibilitatea executării de operațiuni de răspuns la crize. Îndeplinirea unor astfel de operațiuni vine, de altfel, în sprijinul obiectivului mai larg de întărire și extindere a stabilității.

Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) a realizat „Planul de acțiune” conform căruia au loc consultări politice și pe alte teme, relevante fiind în contextul prezentului demers cooperarea pe probleme de urgențe civile, pregătirea la dezastre și problemele legate de operațiunile de sprijin a păcii.

Plecând de la Summit-ul de la Praga (2002), s-au configurat noi sarcini, noi direcții și misiuni Protecției civile, deoarece statele membre NATO, cu această ocazie, au hotărât ca împreună cu statele partenere, să implementeze Planul de Acțiune în domeniul planificării urgențelor civile privind ridicarea gradului de pregătire a populației pentru a putea răspunde unui atac posibil cu agenți chimici, biologici sau radiologici. Deoarece implementarea Sistemului național de gestionare a crizelor a fost unul din obiectivele Planului național de aderare a României la NATO, punerea în funcțiune a mecanismului de gestionare a crizelor la nivel național a constituit o prioritate în cadrul convorbirilor de aderare.

Potrivit acestor orientări și valorificând experiențele acumulate în anii anteriori, în domeniul protecției populației civile sunt considerate prioritare, pentru integrarea în sistemele de apărare colectivă a NATO, valorificarea Concepției de folosire a forțelor și mijloacelor destinate intervenției internaționale precum și completarea legislației în domeniul acordării asistenței internaționale umanitare.

Capacitatea de adaptare a Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență din țara noastră la condițiile impuse de către Alianța Nord-Atlantică a fost demonstrată atât pe timpul participării la activități de pregătire în comun, cât și la constituirea unor forțe multinaționale, de sprijin și asistență umanitară în caz de dezastre, în diferite zone ale globului.

Deși noua strategie pare că restrânge aria de referenți ai securității, în realitate aria este mai largă, mai complexă, deoarece acum sunt incluși individul, comunitățile, statul cât și instituțiile și organizațiile internaționale din care statul român face parte. Așadar, odată cu aderarea României la NATO și UE, aria referenților securității este mai complexă, iar strategia de securitate națională are acum și o referință internațională.

Conform Strategiei de Securitate Națională, interesele de securitate sunt „integrarea deplină în Uniunea Europeană și asumarea responsabilă a calității de membru al Alianței Nord-Atlantice; menținerea integrității, unității, suveranității, independenței și indivizibilității statului român”.

Elementul central în strategie intervine sub forma unei echilibrări a importanței strategice a brațelor securității naționale identificate ca fiind: statutul de membru NATO și UE, parteneriatul strategic cu SUA, reforma sistemului militar român pentru a satisface cerințele și standardele prevăzute de NATO și UE. Alături de alte elemente sunt identificate principalele amenințări la adresa securității internaționale: terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele regionale, criminalitatea transnațională organizată.

Astfel, se poate constata o abordare mai complexă a problemelor de natură internațională, odată cu aderarea la NATO și UE, politica de securitate a României trebuie să se sincronizeze cu cele ale statelor partenere și aliate.

Pentru o viziune globală asupra noțiunii de securitate, este necesară o analiză atât la nivelul celor mai importante alianțe în care România este implicată, cât și o analiză a unor actori de pe arena internațională și a modului în care se desfășoară crearea politicilor publice în acest context.

Din momentul apariției unei noi probleme pe arena internațională și anume problema terorismului, strategiile de securitate ale NATO și UE s-au adaptat noilor cerințe internaționale.

Indiferent de domeniul abordat în studiile de securitate și cercetările aprofundate efectuate de experți și încercările de definire, se desprinde caracteristica generală că există o indisolubilă legătură între risc și securitate, între național și global, iar producerea unor situații periculoase (fie ele de natură antropică sau entropică) pot produce un veritabil efect Domino, în care nu se ține seama de granițe naturale, dezvoltare durabilă sau grad de securitate.

În concluzie, apreciem că problema securității a stat permanent în atenția cercetătorilor și oamenilor politici, aceștia din urmă aplicând parțial sau integral o serie de învățăminte și rezultate.

În condițiile proliferării unor amenințări reale la adresa umanității, cum ar fi terorismul sau dezastrele naturale, problema securității capătă o semnificație și importanță hotărâtoare, nemaifiind o opțiune egoistă și unilaterală, cum de regulă era identificată în cadrul statului, ci o problemă globală care necesită cooperare și contribuții responsabile din partea tuturor actorilor de pe scena internațională.

Capitolul 5

STUDII DE CAZ PRIVIND GESTIONAREA UNOR SITUAȚII DE URGENȚĂ ÎN JUDEȚUL ALBA ȘI ÎN ȚARĂ

În lucrarea „The System of Nature” de Paul Henry Thiry d`Holbach, apărută în 1770 în SUA, se scrie: „Sursa nefericirii omului rezidă din faptul că ignoră Natura”. Prevenirea producerii dezastrelor naturale este limitată, iar uneori imposibilă. Doar o înțelegere cât mai detaliată a efectelor acestora poate determina o reacție potrivită.

Din analiza evenimentelor petrecute numai în ultimii ani rezultă menținerea vulnerabilității comunităților la manifestarea situațiilor de urgență, deși capacitatea de răspuns a instituțiilor specializate a crescut.

În abordarea noastră, am pornit de la ipoteza că, pentru a putea înțelege stadiul atins în domeniu trebuie făcută o analiză istorică și faptică a unor evenimente catastrofale care au marcat modul de gândire în domeniu și au avut un impact masiv în conștiința oamenilor.

Considerăm că acest capitol va contribui, prin mijloacele pe care le avem la dispoziție, dar mai ales prin învățămintele desprinse din intervențiile la dezastrele produse de-a lungul timpului, îndeosebi din a doua jumătate a secolului XX, la perfecționarea ansamblului managerial al situațiilor de urgență, atât în plan central, dar mai ales local.

Analiza situațiilor de urgență produse, precum și a problemelor și deficiențelor apărute în gestionarea acestora creează premisa identificării unor posibile soluții de îmbunătățire a mecanismelor funcționale și operaționale.

Ținând cont de faptul că județul Alba este un județ cu factori de risc ridicați la o serie de dezastre naturale cum ar fi inundații, alunecări de teren, furtuni puternice se impune și o analiză a măsurilor luate pentru gestionarea situațiilor de urgență ce au apărut în județ. În județul Alba, dezastrele au provocat pagube imense, totalizând în ultimii șase ani valoarea de 182.108.014 lei.

Vom aminti aici câteva dezastre produse în a doua jumătate a secolului al XX-lea precum și măsurile luate de autorități, observând trecerea de la un sistem neorganizat, nelegiferat la unul reglementat prin acte normative specifice. Inundațiile din 1970 și 1975, cutremurul din 1977, inundațiile din anii `80 sunt câteva repere în modul de abordare a dezastrelor, al intervențiilor „pentru limitarea și înlăturarea urmărilor calamităților și catastrofelor”.

După anul 1990 procesul de modificare a concepțiilor din domeniul managementului dezastrelor, prin prisma trecerii la statul de drept și democrația constituțională, a continuat, ajungând la ce este astăzi – managementul situațiilor de urgență.

Ipoteza de cercetare folosită în acest capitol a fost aceea de a analiza și sintetiza informațiile existente în documentele istorice și bibliografia, nu tocmai recentă, existentă în domeniul protecției populației civile la dezastre, cu referire la intervențiile desfășurate și pregătirea populației și autorităților.

Măsurile luate la producerea unor dezastre s-au dezvoltat continuu, ținând cont și de progresele științei, dar acestea acționau la ce se întâmpla, după producerea evenimentului și nu exista întotdeauna o coordonare unitară.

5.1. Analiza măsurilor luate și activităților desfășurate în cazul unor dezastre produse în România în a doua jumătate a secolului XX

După cel de-al doilea război mondial, concepția realizării măsurilor de protecție a populației și sistemul structurilor organizatorice au fost adaptate forțat la modelul structurilor existente în cadrul U.R.S.S. Elementul de bază care se avea în vedere era legat de iminentul pericol al folosirii de către inamic a armelor de nimicire în masă, în mod deosebit al armei nucleare. Această perioadă a durat până la jumătatea deceniului VII al secolului trecut.

Problematica apărării locale antiaeriene a fost prevăzută în Decretul nr. 544 din 30 decembrie 1972, în care se stabileau principiile de organizare și funcționare, misiunile și măsurile necesare. Decretul autoriza miniștrii, președinții consiliilor populare și conducătorii unităților economice în calitatea de șefi ai ALA, preciza misiunile apărării locale antiaeriene, stabilind în plus că „participă la acțiunile de localizare și înlăturare a urmărilor provocate de calamități naturale și catastrofe”. S-a reglementat cadrul juridic al organizării cooperării între toate componentele sistemului național de apărare pentru acțiunile de localizare și înlăturare a urmărilor provocate de calamități naturale și catastrofe.

Pentru prima dată erau reglementate juridic, prin acest act normativ, obligațiile cetățenilor români valizi să participe la acțiunile de limitare și lichidare a urmărilor atacurilor din aer și la localizarea și înlăturarea urmărilor provocate de calamități naturale și catastrofe. Acest concept era ancorat în doctrina „războiului întregului popor”, în vigoare până în anii 1990.

Revenirea la concepția românească cu privire la măsurile de protecție civilă, precum și introducerea unor concepții ale democrațiilor occidentale au făcut posibilă apariția, în anul 1978, a unei legi progresiste care reglementa activitatea structurilor protecției civile.

În această perioadă, pentru prima dată, s-a conturat ideea pregătirii populației și a factorilor de decizie cu atribuțiuni pe linia protecției civile, pentru a putea face față în condițiile unor situații de dezastre. Un accent deosebit se punea pe implementarea formelor și metodelor de pregătire, atât a populației cât și a formațiilor de apărare civilă, prin exerciții de alarmare publică în aval de baraje hidrotehnice, prin aplicații interjudețene sau grupuri de județe, exerciții cu agenți economici, convocări și antrenamente de stat major.

Violența și urmările inundațiilor din primăvara anului 1970, a celor din vara anului 1975 și ale cutremurului din martie 1977, chiar dacă durata în timp a acestora a fost scurtă, proporțiile și amploarea urmărilor acestora au fost percepute ca asemănătoare cu cea a unor războaie purtate cu armament clasic.

5.1.1 Contribuția armatei și a altor instituții specializate la lichidarea și înlăturarea urmărilor inundațiilor din 1970 și 1975

În cazul inundațiilor catastrofale din mai 1970, stațiile hidrometeorologice locale din nordul țării, comunicau că în perioada 1-10 mai în Munții Apuseni, în Munții Rodnei și în Carpații Răsăriteni a nins foarte mult. Pe alocuri grosimea statului de zăpadă a atins peste 3 m. Apoi în tot bazinul râului Someș a plouat, pământul fiind îmbibat cu apă, în stadiul de saturație. Începutul celei de-a doua decade a lunii mai a fost caracterizat de o căldură neobișnuită, care a topit brusc zăpada din zona muntoasă, concomitent cu ploi torențiale generalizate la munte și în zona de șes. La 13 mai orele 17.00, nivelul apei râului Someș, ce străbate județul și municipiul de reședință Satu Mare a atins cota de atenție (510 cm), cu tendința de creștere bruscă. În dimineața zilei de 14 mai apele râului Someș atingeau cota de 7,70 m (față de 6,33 m în 1888, când, de asemenea, s-au produs inundații).

La nivel național Institutul de Meteorologie și Hidrologie anunța, referindu-se la evoluția vremii în țară și pe continent, că „ … atât în Europa cât și în țara noastră, vremea a fost în ultimele zile caracterizată prin ploi abundente. În intervalul 12-14 mai, țara noastră a fost traversată de la Vest la Est de un val de aer rece de origine polară care a întâlnit aerul cald subtropical existent în această parte a continentului. Venind din Europa Centrală perturbațiile atmosferice au traversat jumătatea de nord a țării, unde au avut loc cele mai mari intensități. În această zonă s-au produs cele mai mari căderi de apă: în zona Bistriței 117 l/m2, pe Vârful Iezer 112 l/m2, în zona Toplița 90 l/m2. Întreaga cantitate a căzut pe un sol îmbibat de umiditate până la saturație”.

Urmare a acestor acumulări rapide de ape, numeroase localități și zone agricole de pe traseul unor râuri, sunt acoperite de ape distrugând case, ferme de creștere a animalelor devastând tot ce întâlnesc în cale, întrerupând activități economico-sociale transporturile rutiere și de cale ferată, provocând moartea multor locuitori și unui număr mare de animale. Locuințe și întreprinderi erau inundate în județele Cluj, Maramureș, Suceava, Neamț și Iași.

În statistica pierderilor cauzate de inundații, în perioada 14-18 mai 1970, în județul Satu Mare sunt înscrise cifre care nu au precedent: 56 de persoane decedate; 1.002 bovine, 1.500 ovine, 869 porcine, 18.000 păsări moarte; 125.000 ha teren agricol acoperite de ape.

Trupele de geniu, pregătite să facă față intervențiilor la dezastre, au fost folosite în diverse misiuni pentru combaterea și înlăturarea efectelor inundațiilor și în lucrări executate în folosul altor ministere. Comandantul Trupelor de Geniu aprecia în bilanțul pe anul 1970 că „trupele de geniu participante la acțiunea de combatere a dezastrelor provocate de inundații au făcut dovada de virtuți ostășești deosebite demonstrând curaj, abnegație, devotament și o bună pregătire de specialitate”.

Pierderile în oameni, animale, bunuri materiale, suferințele în general ar fi fost diminuate dacă în preocupările anterioare ar fi stat pregătirea și înzestrarea cu materiale specifice intervenției la calamități naturale. Aceasta nu se putea face însă, câtă vreme normativele care reglementau, în anul 1970, cele trei forme de pregătire a populației pentru apărare, nu prevedeau nimic în legătură cu intervenția la calamități.

Un bilanț aproximativ al urmărilor inundațiilor din mai 1970 asupra teritoriului național constata că numai două județe, din cele 39, n-au avut de suferit efectele distrugătoare ale inundațiilor. Până la 22 mai 1970, au fost inundate 65.000 de case, peste 650.000 ha teren și s-au produs avarii și distrugeri la 250 de întreprinderi.

Comisia Centrală de Apărare împotriva Inundațiilor atrăgea atenția că undele de viitură formate pe râuri se deplasează în județele: Alba, Sibiu, Hunedoara, Arad, Sălaj, Satu Mare, Vaslui, Bacău, Vrancea, Galați, îndemnând autoritățile locale la acțiuni energice de evacuare a oamenilor și a bunurilor materiale din zonele expuse. Comisia Centrală preciza că o atenție deosebită trebuia acordată restabilirii comunicațiilor telefonice, intervenției rapide pentru repararea defecțiunilor la rețeaua de energie electrică sau pentru deconectarea acesteia în funcție de situație.

Organele de stat au reținut concluziile rezultate în urma marilor inundații din 1970 și, printre multiplele măsuri ce s-au luat, a fost și prevederea din Legea nr. 14/1972 potrivit căreia „Consiliile locale de apărare, care funcționează la județe, municipii, sectoare ale municipiului București, orașe și comune … organizează și conduc în mod unitar acțiunile pentru prevenirea și localizarea efectelor calamităților naturale, a incendiilor, pentru apărarea sănătății populației, a avutului obștesc…”.

În Decretul nr. 544/1972 privind Apărarea locală antiaeriană, prin care ALA este inclusă în sistemul național de apărare alături de armată, gărzile patriotice și detașamentele de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei, se stabilește, încă o dată, ca misiune – participarea la acțiunile de localizare și înlăturare a urmărilor provocate de calamități naturale și catastrofe.

În apărarea locală antiaeriană, s-au elaborat programe de pregătire a statelor majore și formațiilor, s-au asigurat unele materiale specifice, s-au pregătit și desfășurat pe plan local ședințe practice, exerciții tactice, la început demonstrative, ulterior acestea s-au generalizat. În aplicațiile tactice, s-au rezolvat, de asemenea, probleme și situații ce pot fi create de unele calamități naturale.

Se observă însă caracterul predominant teoretic al pregătirii în vederea ducerii acțiunilor pe timpul calamităților naturale, determinat prioritar de o slabă preocupare la toate nivelurile, pentru asigurarea materială adecvată acțiunilor de intervenție. Și aceasta chiar în exercițiile și aplicațiile executate în cooperare cu gărzile patriotice, detașamentele de tineret, și pe alocuri cu unități și formațiuni ale armatei. Acțiunile sunt concepute mai mult teoretic, fără un corespondent real în teren. Este mobilul, care face, ca în iulie 1975, când țara este din nou calamitată natural tot prin inundații de mari proporții pe aproape întreg teritoriul național, unele neajunsuri din 1970 să se repete.

În cazul inundațiilor catastrofale din anul 1975, ca și la cele din mai 1970, evenimentele s-au produs în zilele de 4-10 iulie. Începea printr-un lapidar comunicat al situației hidrometeorologice, în dimineața de 3 iulie conform căruia ,,în zilele de 1 si 2 iulie, au căzut ploi abundente în partea centrală și vestică a Munteniei, în Carpații Meridionali și de S-E a Transilvaniei, unde precipitațiile au totalizat pe alocuri 75-118 litri/m2. Cea mai mare cantitate de apa a fost înregistrată miercuri 2 iulie 1975, la București. În sudul Transilvaniei, în cea mai mare parte a Olteniei, în Banat și local în Munții Apuseni, precipitațiile au totalizat între 30-60 litri/m2”. Se anunțau iminente inundații, pe aproape întreaga arie națională.

Pe fondul acestor evenimente care prevesteau situații catastrofale asemănătoare cu cele din mai 1970, la 3 iulie 1975, organele politice și de stat hotărăsc constituirea unui Comandament Central Special, care să se ocupe de coordonarea acțiunilor necesare combaterii inundațiilor, de asemenea, deplasarea membrilor guvernului în zonele inundate pentru a sprijini organele locale în lupta contra inundațiilor. În aceeași zi, prin Decret prezidențial se instituie starea de necesitate în întreaga țară, în care se prevede că: ,,Unitățile armatei, Ministerului de Interne și formațiunile de gărzi patriotice să se considere în stare de alarmă, să acționeze în conformitate cu ordinele pe care le vor primi și să participe cu toate capacitățile materiale și umane de care dispun, la organizarea atât a măsurilor de prevenire și de apărare a localităților împotriva inundațiilor, cât și la înlăturarea într-un timp cât mai scurt a urmărilor acestora”.

Capitala era grav amenințată de furia revărsării apelor râurilor Dâmbovița și Argeș, în zonele satelor Dragomirești din Vale și Roșu, la digurile de apărare, în zona canalului de scurgere Argeș-Ciorogîrla, în zona stăvilarului Ciurel și digurilor de la Grozăvești; de-a lungul râului Dâmbovița de la Grozăvești în zonele podurilor de la Opera, Izvor, Opereta, Șerban Vodă, între Piața Unirii și Abator, în întreprinderile amplasate de-a lungul malurilor râului: Semănătoarea, Flacăra Roșie, Timpuri Noi și Biofarm etc., care sunt amenințate de apele râului ieșite cu 20 cm deasupra părții inferioare a podurilor și cu tendințe de creștere rapidă.

În majoritatea acestor puncte vulnerabile, în dimineața de 6 iulie 1975, apele din aval se adună în cantități uriașe și se revarsă în zona Roșu-Chiajna, inundând însemnate suprafețe agricole. La stăvilarul Ciurel, în câteva minute, șuvoaiele trec peste acesta, în ștrand, apoi în zona locuită de-a lungul râului Dâmbovița.

În toate punctele, în special la agenți economici, gărzile patriotice, formațiile de apărare civilă și de tineret, armata, unitățile M.I., precum și populația activă, au acționat împotriva inundațiilor, pentru evacuarea apelor de pe terenurile agricole și salvarea recoltei, pentru punerea în funcțiune a unităților economice afectate, a căilor de comunicații și rețelelor electrice, pentru intrarea pe făgașul normal al întregii activități.

În alte zone calamitate din țară (Ardeal, Banat, Oltenia, Muntenia, până la vărsarea Dunării în mare) proporțiile apelor, ale distrugerilor, au depășit în unele localități pe cele din 1970.

Printre multe cazuri, în municipiul Sighișoara din județul Mureș, au fost inundate și scoase temporar din funcțiune – de către râul Târnava Mare – 70 de unități și secții economice, 47 de străzi cu aproape 2.500 de clădiri, care au fost lovite de valuri ce s-au ridicat până la 3 m înălțime – mai mult cu un metru față de 1970. Au fost distruse în același timp 10 km străzi și trotuare, 11 km rețele canalizare, 1 km conducte la rețeaua de aprovizionare cu apă, două poduri mari au fost rupte și duse de apă, iar altele 10 mai mici, au fost spulberate.

Asemenea orașului Sighișoara, zeci și sute de localități au fost devastate producându-se pierderi enorme.

În județul Alba, situația inundațiilor din luna iulie 1975 era următoarea: 72 localități inundate (1 municipiu, 3 orașe, 7 centre comunale și 61 sate), fiind inundate 5.200 locuințe și 5.650 familii evacuate. În municipiul Alba Iulia au fost 4 cartiere inundate, 67 străzi, 25 întreprinderi, 30 unități comerciale și 24 instituții publice inundate.

Grupul de Pompieri al Județului Alba avea în acțiune în ziua de 6 iulie 1975, 20 mașini de intervenție (pompieri), 11 motopompe, 10 aspersoare și 10 electropompe.

Pe parcursul mai multor zile, în județul Alba au acționat forțe și mijloace atât din Grupul de Pompieri al județului Alba cât și din județele Maramureș, Cluj, Gorj și Satu Mare, fiind implicați 157 de militari (11 ofițeri, 24 subofițeri și 122 militari în termen) și 22 mașini de intervenție, iar de la formațiunile civile de pompieri, 66 de pompieri civili, cu 4 autospeciale și 14 motopompe.

În aceste inundații de mari proporții, din iulie 1975, în România și-au pierdut viața 62 de cetățeni, iar 21 au fost dați dispăruți. Au fost provocate mari pagube materiale în toate sectoarele economiei naționale, precum și avutului personal al cetățenilor; au fost afectate de inundații un număr de peste 270 de fabrici, uzine și șantiere de interes republican, precum și 270 de unități economice aparținând industriei locale, cooperației meșteșugărești și de consum; a fost afectată pe porțiuni mari, rețeaua de energie electrică, de căi ferate, drumuri și telecomunicații; a fost inundată o suprafață agricolă de circa 800.000 ha, din care 100.000 ha cultivate, grav calamitate; în zootehnie pierderile s-au ridicat la 10.000 bovine, 80.000 porcine, 100.000 ovine și aproape 3.000.000 de păsări.

Sinteza cu privire la participarea la combaterea efectelor inundațiilor din iulie 1975, relevă faptul că trupele de geniu și căi ferate, până la 23.07.1975, au acționat în peste 340 localități, dispersate pe raza a 23 de județe, consumând peste 188.000 zile-om, 120.837 motokilometri, cu un total de 37.338 militari.

Participarea trupelor de geniu și căi ferate la aceste intervenții include acțiuni de salvare, de prevenire și limitare a efectelor inundațiilor, precum și de înlăturare a urmărilor acestor inundații. Au fost salvate 7.350 persoane, evacuate bunurile personale a 886 familii, salvate 13.233 tone materiale și mărfuri, 8.462 animale, în peste 30 localități din 12 județe ( vezi Anexa nr. 21).

Privitor la prevenirea și limitarea efectelor inundațiilor, acțiunile unităților de geniu s-au efectuat potrivit cererilor comandamentelor locale de apărare împotriva inundațiilor, fiind orientate îndeosebi pe consolidarea și supravegherea digurilor de la Dunăre și râurile interioare. În total s-a acționat în 30 de zone supuse pericolului inundațiilor din raza a 11 județe.

Privitor la înlăturarea urmărilor viiturilor și inundațiilor, trupele de geniu și căi ferate au fost orientate în special spre refacerea și restabilirea căilor de comunicații feroviare și rutiere grav afectate de undele de viitură, precum și acordarea de sprijin în repunerea în funcțiune a unor întreprinderi industriale. În total s-au refăcut și consolidat peste 28 km de linii și 23 de poduri de căi ferate, terasamentele și părțile carosabile la aproximativ 176 km de șosea și 44 de poduri distruse sau avariate de pe drumuri naționale.

În unele analize efectuate la nivelul unor organe de stat (consiliile populare care prin lege răspundeau de organizarea și funcționarea apărării locale antiaeriene), pe marginea organizării și conducerii acțiunilor de prevenire și de înlăturare a urmărilor inundațiilor din iulie 1975, s-au făcut estimări și aprecieri realiste, subliniindu-se și rolul și locul unităților și formațiilor de apărare locală antiaeriană, contribuția acestora la acțiunile de intervenție pentru îndiguiri, drenări și alte măsuri necesare diminuării efectelor viiturilor.

Începând cu inundațiile din 1975, se observă, din cercetarea arhivelor și din corespondența purtată de comandantul Comandamentului Apărării Locale Antiaeriene, grija de a se cere rapoarte privind calamitățile din județe. Din rapoartele înaintate de șefii de state majore ALA de la județe, făcând abstracție de „limbajul de lemn”, se desprind concluzii privind implicarea tuturor formațiilor ALA la prevenirea și limitarea urmărilor dezastrelor, prin comandamentele locale de apărare împotriva inundațiilor. Se pot pune unele întrebări privind dimensiunea umană a intervențiilor (participarea a mii și zeci de mii de oameni la intervenții), dar având în vedere momentul respectiv, putem concluziona că acestea erau reale.

În județul Galați s-au luat toate măsurile preventive, stabilite pentru astfel de situații, la instituirea „stării de necesitate”, fiind organizate și desfășurate acțiuni de prevenire a inundațiilor. Formațiile de apărare locală antiaeriană au participat, cu un efectiv de peste 3.000 persoane, la consolidarea și înălțarea digurilor existente, ridicarea de noi diguri pentru protejarea zonelor predispuse inundațiilor. De asemenea la înălțarea și consolidarea digurilor existente de-a lungul Siretului și la Tecuci au participat subunități și formații ALA, cu un efectiv de peste 2500 persoane, de la 14 comune și municipiul Tecuci.

Teritoriul județului Brașov a fost afectat de inundații datorită revărsării unor râuri interioare, care de obicei au un debit foarte redus de apă. Au fost inundate 2 orașe și 18 comune, cu o suprafață de 35.900 ha, fiind afectate 7616 case de locuit, 6 poduri distruse și peste 30 de km de cale ferată avariată.

Participarea ALA la înlăturarea urmărilor inundațiilor s-a făcut în special în orașul Făgăraș, participând la recunoașteri în zonele afectate, iar în restul localităților participarea subunităților de ALA a fost neorganizată, oamenii luând parte alături de toți cetățenii localităților. Această exprimare a șefului de stat major ALA al județului Brașov, ascunde de fapt neparticiparea acestor formații la intervenții, fapt reliefat și în rapoartele altor șefi de state majore de la județele Cluj, Argeș și Arad.

Interesante sunt concluziile prezentate de șeful de stat major al ALA al județului Arad, care afirma „Dacă în 1970 am participat pentru prima dată într-o asemenea acțiune, în 1975 ne-am organizat mai bine și am reușit să ne aducem o mai mare contribuție la alarmarea populației, evacuarea oamenilor, animalelor și bunurilor materiale, amenințate de inundații”.

Pentru a arăta dimensiunea intervenției din județul Dolj, Statul Major al ALA raportează intervenția pe localități și forțe de intervenție, rezultând un total de 42.608 persoane care au acționat pentru prevenirea inundațiilor în localitățile de la Dunăre (vezi Anexa nr. 22).

Ploile abundente au provocat inundații și în județul Cluj, unde în municipiul Turda, râul Arieș a inundat toată zona de sud, apele și mâlul imobilizând complet timp de două zile toate capacitățile industriale, rezultând și aproximativ 2.400 de sinistrați. Pe valea Ieri și Răcătău, au rezultat 2.000 de sinistrați.

Caracterul de masă al intervențiilor rezultă și din raportul șefului statului major ALA al județului Argeș, unde, dacă adunăm efectivele participante, rezultă un total de 9.158 de persoane care au participat la activitățile de intervenție.

Până la aceste inundații, autoritățile erau obișnuite să studieze și să aprecieze măsurile înscrise în documentele planului de apărare locală antiaeriană și să le aprobe. Imaginea reală a situațiilor concrete pentru punerea în aplicare a acestora, însă lipsea. Inundațiile au oferit Consiliilor locale de apărare posibilitatea să constate cât de complexe sunt măsurile, cât de necesară este stabilirea din timp și verificarea aplicabilității unor măsuri menite să pună în mișcare forțe și mijloace umane și materiale pentru asigurarea unui echilibru moral al oamenilor si continuitatea activităților în situații speciale.

Prin natura structurii organizatorice și a misiunilor încredințate, prin gama largă de mijloace de prevenire și alarmare despre pericolul inundațiilor, prin concepția organizării, evacuării sinistraților în caz de război, aplicabile și în caz de calamități, cu toate măsurile ce decurg din aceasta (asistență sanitară, cazare, hrănire etc.) având planuri special întocmite și cadre specializate, unitățile și formațiile de apărare locală antiaeriană, au adus o contribuție deosebită la salvarea oamenilor, animalelor și bunurilor materiale, de la pericolul inundațiilor, alături de alte structuri ale sistemului național de apărare.

5.1.2. Cutremurul din 1977, moment de referință în activitatea structurilor statului în lupta împotriva calamităților naturale

La 4 martie 1977, în România s-a produs cel mai distrugător cutremur care a lovit teritoriul țării în timpurile moderne. Cutremurul, având magnitudinea de 7,2 pe scara Richter, cu focarul situat la 95 km adâncime, în zona hipocentrală din Vrancea a produs importante pagube materiale, afectând 1/3 din suprafața României. Vibrațiile seismice au fost simțite la Roma și Moscova, iar pe teritoriul fostei Iugoslavii și în Bulgaria au produs distrugeri și chiar victime omenești.

Iată ce povestește profesorul doctor Iustinian Petrescu, martor al sinistrului: „Acest freamăt neostoit al Pământului a făcut din centrul Bucureștiului un uriaș teatru de ruine, în care blocuri sau case mai modeste s-au transformat în dealuri de moloz … Clădiri pleșuve, zdrențuite stau răstignite așteptând parcă, o totală destrămare spre lumea informă țărânei … Sute sau mii de siluete ne orânduim, în șiruri nesfârșite, spre Gara de Nord a Bucureștiului”.

Cele mai mari pagube materiale, pe teritoriul românesc, s-au produs în partea de sud, în două arii distincte. O primă arie a fost teritoriul Subcarpatic din Muntenia, care cuprinde localitățile Cislău, Vălenii de Munte, Câmpina, Valea Călugărească, Boldești, Ceptura, Cerașul, Drajna.

O alta era interfluviul Argeș-Colentina, în interiorul căruia se află și municipiul București, cu maxime în localitățile Dărăști, 1 Decembrie (fostă 30 Decembrie), Adunații Copăceni, situate în șesul aluvionar al râului Argeș, precum și localitățile Mogoșoaia și Otopeni, aflate pe râurile Colentina și respectiv Pasărea. În București s-au prăbușit 32 de blocuri având între 6 și 8 etaje iar altele, peste 100, au fost grav avariate.

În Moldova, cu toate că, efectele cutremurului au fost mai puțin grave, s-au produs importante pagube materiale la obiectivele economice, locuințe și construcții socio-culturale, foarte importante. Avarii mai grave au fost în Iași, Bârlad, Delești, Miclești și Plopana, în localitățile din bazinul hidrografic al râului Bârlad și din șesul aluvionar al Siretului.

În întreaga țară au fost distruse sau avariate obiective economice importante, hale industriale, instalații de alimentare cu energie electrică, apă, gaze naturale etc. De asemenea, s-a pierdut o parte importantă din șeptel datorită prăbușirii grajdurilor. Ca atare, acest cutremur a afectat grav economia națională prin scoaterea din funcțiune a 760 de obiective economice și avariind total sau parțial 230.000 de locuințe și clădiri social-culturale. S-au înregistrat 11.275 de persoane rănite și 1570 decedați.

Pierderile totale ale României, conform unui raport al Băncii Mondiale din 1978, s-au cifrat la suma de 2 miliarde de dolari SUA, din care 1,42 miliarde au fost în domeniul construcțiilor, fiind sectorul cel mai afectat.

Aceste masive distrugeri pe care le-au suferit obiectivele economice de importanță deosebită, și nu numai, au avut printre cauze și lipsa unei concepții privind protecția paraseismică.

La vremea aceea singura formă de pregătire a populației pentru apărare, cu misiuni de intervenție în situații de calamități naturale și catastrofe, reglementate juridic, era apărarea locală antiaeriană.

Vom evidenția în continuare câteva aspecte ale intervențiilor, care au avut relevanță asupra dezvoltării concepțiilor de ducere a acestor acțiuni.

În București, în noaptea de 4/5 martie, acțiunea capătă un caracter unitar și organizat. Se instituie conducere militară, fiecare misiune se desfășoară sub comanda unui general, căruia i se subordonează toate componentele din sistemul de apărare și ordine publică. Se organizează 16 puncte de intervenție astfel: Colonadelor, Brezoianu, Hotel Victoria, Casata și Lido, Scala, Dunărea, Sahia nr. 1-3 și Nestor, Facultatea de Chimie, Sahia colț cu Rosetti, Poenari-Bordea și Apollodor, Flacăra Roșie, Panificație 23 August, Academiei colț cu Edgar Quinet, Piața Sf. Gheorghe și blocul OD16 de la Păcii.

Comandamentul Trupelor de Pompieri și Grupul de Pompieri al Municipiului București au acționat cu un efectiv de 66 de ofițeri și subofițeri, 130 de militari, cu 25 de mașini de intervenție.

În acele împrejurări deosebit de grave și în perioada ce a urmat, oficialitățile politice și cele guvernamentale, au desfășurat o intensă activitate pentru mobilizarea tuturor forțelor sociale în vederea înlăturării urmărilor dezastrului și pentru restabilirea cursului normal al vieții și al reconstrucției economice.

În conformitate cu prevederile Decretului prezidențial, prin care se instituia Starea de necesitate pe teritoriul țării ,,toate unitățile forțelor armate, unitățile Ministerului de Interne, formațiunile gărzilor patriotice (inclusiv formațiile civile de apărare locală antiaeriană) sunt puse în stare de alarmă pentru a acorda ajutorul necesar – cu toate mijloacele materiale și umane de care dispun – populației și unităților economice și sociale afectate de cutremur … Întreaga populație aptă de muncă este obligată să participe la toate acțiunile organizate pentru înlăturarea consecințelor cutremurului”.

Unitățile militare, organele și formațiile civile de apărare locală antiaeriană, îndeosebi cele din județele și localitățile afectate de cutremur, sunt prezente și duc acțiuni de localizare și înlăturare a urmărilor provocate de calamități naturale și catastrofe, pentru salvarea oamenilor, bunurilor materiale de valoare, pentru refacerea construcțiilor și căilor de comunicații avariate sau distruse.

La înlăturarea imediată a urmărilor cutremurului din București au intervenit 13 companii ALA, cu 1950 oameni, 9 detașamente ALA cu 650 persoane și 32 ofițeri din Comandamentul ALA.

Se punea problema analizării particularității distrugerilor și pierderilor ce pot apare în caz de cutremur, care diferă față de cele ce se produc în caz de atac din aer. La război populația este înștiințată despre atacul din aer cu un timp relativ suficient pentru a părăsi locul de muncă sau locuința și pentru asigurarea unor măsuri specifice, în timp ce la cutremure de pământ populația este surprinsă în activități curente și timpul extrem de scurt nu-i permite să ia măsuri de protecție.

Distrugerile materiale și pierderile de vieți omenești sunt mai mari în caz de cutremur, salvarea răniților este mult îngreunată, intervenția forțelor și mijloacelor nu se execută după metodele și procedeele clasice ca la atacurile din aer. De aici decurgea necesitatea perfecționării structurilor organizatorice de apărare locală antiaeriană și soluționarea înzestrării formațiilor de intervenție cu mijloace și tehnică adecvate. Aceste concluzii se repetă cu obstinație până în zilele noastre.

În tonul propagandistic al epocii, se afirma: „credem că este timpul după încercările la care am fost supuși în 1970 și 1975 cu ocazia inundațiilor și în martie 1977 cu ocazia cutremurului, să ne structurăm mai realist activitățile, să eliminăm unele practici tradiționaliste, care într-o formă sau alta dau nota birocratizării unor măsuri”. Se ajunge la concluzia necesității întocmirii unui Plan unic de acțiune la calamități și catastrofe, prin care toate forțele să acționeze sub o comandă unică – președintele consiliului apărării.

Prin Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. S/NG/595 din 1978 de aprobare a Ghidului de alarmare pentru prevenirea, limitarea și înlăturarea urmărilor calamităților naturale, incendiilor sau catastrofelor de mari proporții s-a introdus, pentru prima dată, indicativul de alarmă „CALAMITATE NATURALĂ”.

Acțiunile pentru limitarea și înlăturarea efectelor cutremurului s-au desfășurat de toate componentele sistemului național de apărare și ar fi nevoie de volume întregi pentru a puncta efortul acestora. Aportul cel mai însemnat la avut însă Ministerul Apărării Naționale, același care a fost alături de populație și la inundațiile din 1970 și 1975.

Complexitatea situației create, a problemelor ridicate de lipsa cunoașterii unor metode și procedee specifice în caz de seism, lipsa documentelor de proiectare și execuție a imobilelor prăbușite și transformate în grămezi imense de moloz, cu ajutorul cărora s-ar fi putut stabili mai ușor locul și căile de acces spre supraviețuitori, au fost piedici importante în scurtarea timpului de intervenție. S-a învățat din mers, s-a acționat cu un plus de consum de energie și s-au observat critic anumite neajunsuri, punctate ulterior de persoanele cu funcții din diferite sectoare de activitate.

Organizarea intervenției în municipiul București, prin împărțirea în zone de distrugeri, raioane de intervenție și sub o conducere unică a fost folosită pentru prima dată și a fost un succes, iar ulterior a fost preluată în regulamentele interne.

După cutremur s-a scris mult, s-au făcut analize, s-au reținut concluzii, s-au elaborat planuri de pregătire și înzestrare a unităților și formațiilor de apărare locală antiaeriană, geniu, pompieri etc.

Toate acestea însă au rămas în sfera teoretică, ca și cele în urma inundațiilor din anii 1970 și 1975. O sinteză cu unele concluzii și învățăminte rezultate din participarea unităților militare și formațiilor ALA la lichidarea urmărilor cutremurului din 4 martie 1977 este prezentată în Anexa nr. 23.

5.1.3. Evoluții în asigurarea intervențiilor la inundațiile din anii 1980

În urma manifestărilor catastrofale ale naturii, produse în România înainte de 1980, autoritățile centrale și cele militare au analizat veridicitatea concepțiilor unor teze doctrinare privind structura forțelor participante la războiul întregului popor și, pe acest fond, au perfecționat concepția organizatorică și funcțională a sistemului forțelor luptătoare, prin lărgirea cadrului de participare a populației, sub diverse forme la acțiunile de apărare.

Dezvoltarea concepției organizatorice și funcționale a protecției populației civile și a bunurilor materiale și culturale pe timp de război și calamități naturale și catastrofe tehnologice era considerat un imperativ al sfârșitului deceniului opt și începutul deceniului nouă al secolului XX. Experiența dobândită și analizele efectuate au dus la o anumită modernizare a concepțiilor în domeniu. S-a făcut trecerea de la apărarea locală antiaeriană la apărarea civilă, iar ultimele elemente de tip sovietic în domeniul protecției populației au fost înlocuite cu concepții originale românești.

Prin Legea nr. 2 din 24 martie 1978 privind apărarea civilă și prin Decretul numărul 430 din 30 octombrie 1978 privind unele măsuri de apărare civilă se statuează „participarea unităților militare și formațiilor de apărare civilă la acțiunile de localizare și înlăturare a urmărilor provocate de calamități naturale și catastrofe”.

În deceniul opt al secolului trecut, întreaga pregătire pentru apărare (și în subsidiar pentru apărare civilă) era impusă de trei orientări: continuarea irațională a cursei înarmărilor, cu perfecționarea diverselor arme; temerile oficialităților guvernamentale și militare românești, în legătură cu o eventuală conflagrație mondială între cele două alianțe militare (NATO și Tratatul de la Varșovia) și manifestările dezastruoase ale naturii prin calamități naturale și catastrofe de mari proporții, similare în pierderi de vieți omenești și distrugeri, în unele situații, cu cele provocate de război.

O atenție deosebită este acordată luării măsurilor la inundații.

Tot mai frecvent, Șefii de state majore de apărare civilă de la județe raportează la Comandamentul Apărării Civile, măsurile luate la producerea diverselor evenimente, dar multe dintre acestea nu sunt prezentate mai departe conducerii Ministerului Apărării Naționale sau altor instituții.

Pe linia prevenirii inundațiilor în luna martie 1981, în județul Călărași s-a constituit Comandamentul pentru prevenirea și limitarea efectelor inundațiilor, începând cu 22 martie 1981. Statul major de apărare civilă a trimis o notă telefonică localităților amenințate și unităților economice mai mari cerându-le în baza Decretului 140/1978 „revederea încadrării și dotării corespunzătoare a subunităților de intervenție la calamități și dezvoltarea acestora până la nivel companie, fiind în măsură a acționa la nevoie cu rapiditate și fermitate”. Începând cu data de 24 martie 1981 formațiile de apărare civilă au acționat în toate localitățile alertate, pentru consolidarea și înălțarea digurilor pe o distanță de aproximativ 80 – 90 de km. Ulterior s-a trecut la supravegherea permanentă a lucrărilor executate, la constituirea de rezerve de pământ excavat, saci umpluți cu pământ, cât și mijloace tehnice concentrate în puncte critice.

În județul Mehedinți, începând cu 19 martie 1981 s-au luat măsuri de prevenire, executându-se lucrări de consolidare și supraînălțare la diguri pe o lungime de 64 km și s-au executat 14 km de diguri noi. La această activitate au fost antrenate 5 companii de apărare civilă și 8 plutoane independente de apărare civilă, cu un efectiv total de 720 persoane, iar tehnică de la unități economice: 28 excavatoare, 47 buldozere, 16 încărcătoare, 250 autobasculante, 80 tractoare și 170 atelaje.

Au fost consemnate efecte și consecințe ale inundațiilor în județul Mehedinți: 40 de locuințe afectate, 40 gospodării evacuate, calea ferată Drobeta Turnu Severin – Șimian întreruptă, Drumul Național DN 6 afectat pe aproximativ 0,5 km, 3150 ha de suprafețe de teren inundate.

În județul Teleorman, pentru realizarea măsurilor de prevenire, limitare și lichidare a urmărilor provocate de creșterea nivelului fluviului Dunărea, au participat 1935 de persoane, fiind consolidate 21,67 km de diguri, realizate 10,7 diguri noi și 16 km de diguri supraînălțate.

La fel raportează și șefii statelor majore de la județele Constanța, Brăila, Galați. Ulterior, în anul 1988 au fost inundații, în luna iunie, în județele Covasna și Harghita.

Activitățile pe linie de apărare civilă – singurele care aveau atributul de pregătire a populației – au continuat de-a lungul anilor, fiind organizate exerciții, convocări și alte forme de pregătire specifice.

În anul 1988, Comandamentul Apărării Civile a organizat un simpozion cu tema „Măsuri de protecție și intervenție în caz de calamități și catastrofe”. Au apărut numeroase articole în publicațiile de armă, cărți, manuale și instrucțiuni.

O importanță mare a fost acordată cercetării științifice în domeniu. Prin planurile de cercetare științifică pe Ministerul Apărării Naționale apar teme ca, „Organizarea și ducerea acțiunilor de intervenție de către unități militare și formații de apărare civilă pentru localizarea și înlăturarea urmărilor produse de calamități naturale, incendii și catastrofe de mari proporții” sau „Comportarea populației din zonele afectate de calamități naturale sau de acțiuni de luptă, astfel încât acestea să-și aducă aportul la lichidarea urmărilor acestor evenimente”, precum și la Comandamentul Apărării Civile – Studiu privind modul de întrebuințare și posibilitățile detașamentelor specializate de lucru pentru întreținerea viabilității căilor de comunicații pe teritoriul județului Vâlcea și înlăturarea avariilor la rețelele gospodăriei comunale.

Un alt studiu important a fost elaborat de Statul Major de Apărare Civilă Județean Tulcea cu tema „Perfecționarea activității statelor majore și formațiilor de apărare civilă pentru intervenția în caz de inundații în cooperare cu celelalte formații de apărare”.

Concluziile și învățămintele desprinse din rapoarte respectau un cadru șablon, toate conținând aproximativ aceleași probleme: stabilirea concretă a zonelor probabile de inundație, necesitatea întocmirii unor studii privind alarmarea localităților, efectuarea de exerciții și aplicații de alarmare și de intervenție, asigurarea stocurilor de materiale necesare pentru intervenție, pregătirea și actualizarea documentelor și planurilor. Toate acestea sunt valabile și în zilele noastre.

În concluzie, în acea perioadă, pe lângă intervenții, accentul a fost pus, în special, pe pregătirea structurilor militare și civile în domeniul apărării împotriva dezastrelor. S-au diversificat atât formele de pregătire cât și răspunderile pentru: aplicarea planurilor de evacuare, asistența sanitară, organizarea adăpostirii, alarmarea populației și înzestrarea cu tehnică și materiale de intervenție. Acestea vizau misiunile la război dar și cele specifice situațiilor de dezastre.

5.2. Reorientări și direcții noi de acțiune în protecția populației civile, a bunurilor materiale și culturale împotriva dezastrelor după anul 1990

Evenimentele din 1989 au destrămat instituțiile politice și administrative ale fostului regim politic, încercând a umple golul rămas cu instituții noi, democratice. Dar această schimbare benefică a sistemului politic, al instituțiilor și regulilor prin care este desemnată conducerea acestora încă nu reprezintă decât o jumătate de schimbare.

Statul a trebuit să-și propună obiective noi cu privire la parametrii de funcționare a instituțiilor și a mecanismelor economice, sociale și chiar a comportamentelor, elaborând apoi seturi complexe de măsuri pentru aplicarea acestora. Practic, guvernarea reprezintă tocmai asumarea răspunderii privind modul cum noile instituții și reguli funcționează și rezultatele acestora. Ori, asigurarea stabilității și continuității guvernării (adică menținerea unei ordini democratice a vieții social-politice prin intermediul unor reguli care să permită participarea tuturor cetățenilor la viața politică) reprezintă una din componentele de bază ale bunei guvernări și conducerii eficiente a tuturor domeniilor economico-sociale, inclusiv a celui de securitate și siguranță națională.

Unele fenomene negative produse în perioada de început a tranziției (din care enumerăm doar mineriadele și utilizarea masivă a ordonanțelor de urgență, datorită adoptării foarte greoaie a proiectelor de legi) nu au făcut decât să întărească necesitatea instituirii unui sistem coerent de acțiune în astfel de situații. Aceasta cu atât mai mult cu cât exista un consens real și practic unanim al populației asupra nevoii de ordine și de reguli.

O activitate, a cărei importanță a crescut semnificativ în ultimul deceniu al mileniului trecut, a fost și aceea de asigurare a protecției populației împotriva efectelor dezastrelor sau conflictelor armate. De aici și necesitatea modernizării și dezvoltării sistemului de protecție civilă (la acel moment apărare civilă), care trebuie să asigure condițiile îndeplinirii acestui deziderat.

Condiții noi, propice perfecționării apărării civile, au apărut după evenimentele din decembrie 1989. Se impunea elaborarea unei legislații noi cu prevederi clare atât pentru organele militare de specialitate, cât și pentru organele civile care au obligații în apărarea populației și a bunurilor sale materiale.

Din tratatele, convențiile, protocoalele și acordurile pe care România le-a ratificat se evidențiază faptul că apărarea civilă (ulterior protecția civilă) se încadrează sub toate aspectele în prevederile acestora. Astfel s-au ratificat, pe 14 mai 1990, cele două Protocoale Adiționale din 1977 la Convențiile de la Geneva din 1949.

Ulterior anului 1990, prin cercetarea efectuată, se evidențiază că instituția responsabilă, atât cât era posibil în condițiile respective, cu managementul la dezastre era apărarea civilă. Prin conversia apărării civile s-a realizat extinderea domeniului de acțiune, prin completarea și diversificarea acțiunilor de asigurare a măsurilor de prevenire, protecție și intervenție în caz de dezastre.

În desfășurarea acțiunilor de intervenție, s-au realizat acțiuni de cooperare cu toate componentele armatei, cu Ministerul Administrației și Internelor și alte organisme care participă la aceste acțiuni cu personal și tehnică (autovehicule, ambulanțe, elicoptere, alte mijloace specializate).

Din punct de vedere al situației apărării împotriva dezastrelor, trebuie remarcat că pe teritoriul țării noastre frecvența, durata, aria de manifestare și efectele acestora s-au amplificat constant. Aceasta deoarece, pe de o parte, clima s-a modificat substanțial (de exemplu, ar fi de menționat declanșarea de inundații în luna decembrie), iar pe de altă parte scade constant capacitatea societății de a preveni, dar mai ales de a reabilita sectoarele afectate (numai inundațiile din perioada 06-12 aprilie 2000 au produs pagube în valoare de circa 80 de milioane de dolari). Rezultatul este că procesul de dezvoltare social-economică nu poate să se desfășoare normal atâta timp cât nu există capacitatea minimă de a reface pagubele materiale produse în anumite situații catastrofice.

Urmând calea firească a dezvoltării în domeniu, Parlamentul României a adoptat în anul 1996, Legea Protecției Civile, o lege sintetică pe baza căreia protecția civilă s-a restructurat atât în plan departamental, cât și local.

S-au implementat, astfel, soluții pentru rezolvarea cerințelor rezultate din studiul surselor potențiale de risc de pe teritoriul României: cutremure de pământ, alunecări de teren, inundații, accidente și avarii chimice, nucleare sau industriale, distrugeri de baraje hidrotehnice etc., precum și din confruntarea cu alte categorii de riscuri majore specifice sfârșitului de mileniu, unele cu efecte transfrontaliere.

Acest act normativ a fost rezultatul unor analize și documentări aprofundate ale legislației de profil din țările Uniunii Europene și ale NATO. De asemenea, a fost rezultatul unor introspecții anterioare. Fosta apărare civilă, acum protecția civilă, rămasă în continuare în etapa de referință, în subordinea Ministerului Apărării Naționale, a fost reorganizată la toate nivelele (central, județean, municipal, orășenesc și comunal), astfel încât să răspundă eficient cerințelor unei societăți democratice, în scopul prevenirii cauzelor producerii catastrofelor, diminuării riscurilor calamităților naturale și reducerii considerabile a pierderilor în rândul cetățenilor comunităților, colectivităților de animale, valorilor de patrimoniu și bunurilor materiale.

Schimbările survenite ulterior pe plan intern și internațional au impus regândirea locului și rolului protecției civile în România, în sensul înscrierii conceptuale în prevederile legislației internaționale. La 1 ianuarie 2001 a avut loc o primă etapă de transformare, trecerea structurilor protecției civile din subordinea Ministerului Apărării Naționale la Ministerul de Interne, urmând să se realizeze o simbioză a forțelor de protecție sub conducerea unui organism abilitat de legislația României.

Protecția civilă s-a afirmat încă din anul 1994, anul aderării la Programul Parteneriatul pentru Pace, și-a consolidat și perfecționat cooperarea cu alte structuri umanitare similare și a abordat concepții noi de intervenție. În acest sens, cu ocazia unor intervenții umanitare desfășurate în afara țării, în cadrul exercițiilor și antrenamentelor curente, s-a valorificat concepția de folosire a forțelor și mijloacelor destinate misiunilor internaționale. Concomitent, s-a avut în vedere, în permanență, completarea și actualizarea legislației în domeniul acordării asistenței internaționale umanitare.

O concepție nouă, referitoare la întrebuințarea structurilor operative de intervenție, pentru înlăturarea urmărilor dezastrelor și/sau al conflictelor militare, a fost cea a repartizării forțelor și mijloacelor specializate (militare și civile) pentru ducerea acțiunilor de intervenție în zona marilor aglomerări urbane, a instituțiilor publice și a agenților economici, pentru a rezolva problemele din zona lor de responsabilitate cu forțele și mijloacele proprii. La fel se aplică și principiul gradualității, adică intervențiile se fac de la simplu la complex, de la nivelul de jos, comună sau oraș, iar dacă posibilitățile sunt depășite, de la județ, sau, la intervenții majore, de la nivel de țară.

Pe fondul apariției legislației privind adaptarea protecției civile la noile exigențe s-au declanșat procese de reconsiderare a concepțiilor privind capacitatea operativă de intervenție, în cazul producerii unor dezastre. Pentru o evaluare a stadiului atins vom puncta câteva evenimente și câteva activități specifice managementului la dezastre.

În perioada 24 decembrie 1995 – 8 ianuarie 1996, ca urmare a precipitațiilor abundente căzute și topirii bruște a zăpezii, s-au produs inundații care au afectat numeroase localități de pe teritoriul județelor Harghita, Bistrița-Năsăud, Alba, Mureș, Dâmbovița, Timiș, Gorj, Maramureș, Olt, Dolj și Hunedoara. Pagubele au depășit 18 miliarde lei. Au fost afectate 4.000 de localități, 7.000 de gospodării avariate sau distruse, 100.000 ha terenuri agricole inundate, 400 de poduri distruse și 100 km de rețele de alimentare cu energie electrică avariate.

În județul Hunedoara s-au inventariat 654 de case inundate, fiind afectate de revărsările de apă localitățile Geoagiu, Orăștie, Simeria, Deva, Ilia, Burjuc, Hațeg, Densuș și Râul de Mori. În județul Bistrița-Năsăud sunt inundate peste 200 ha teren agricol și 66 de case. În județul Cluj sunt peste 200 de gospodării din localitățile Vad, Săcuieu, Călățele, Muguri-Răcătău și Poeni.

Datorită situațiilor apărute s-au pus în aplicare planurile de intervenție la inundații, s-au asigurat în toate județele afectate mijloace de subzistență, s-au stabilit măsuri de scoatere a cetățenilor de sub pericol, refacere a rețelelor afectate și exploatarea la ape mari, asigurându-se atenuarea și tranzitarea undelor de viitură.

Pentru salvarea oamenilor și înlăturarea efectelor inundațiilor, în cooperare cu unități ale MApN și Ministerului de Interne au intervenit forțe și mijloace din grupurile de pompieri ale județelor afectate astfel: 21 de ofițeri, 43 de maiștri militari și subofițeri, 164 de militari angajați pe bază de contract și militari în termen și 33 de autospeciale. Efectivele au salvat 35 de persoane și 388 de animale, au evacuat apa din 503 gospodării ale populației și agenți economici și au executat alimentarea cu apă potabilă a zonelor sinistrate.

Datorită ploilor abundente, însoțite de grindină și a furtunilor, în perioada 5-14 iulie 1997, au avut de suferit 24 de județe ale țării, producându-se pagube de sute de miliarde de lei. Au fost afectate sau distruse suprafețe mari de culturi agricole, locuințe și gospodării cetățenești, șosele și căi ferate, rețele de instalații, poduri și podețe.

În județul Dâmbovița, în luna august 1997, timp de opt zile pompierii militari au participat la 53 de intervenții în zonele afectate de inundații, iar în județul Bistrița-Năsăud au fost afectate de inundații comunele Monor și Mărișelu, intervenindu-se la 72 de gospodării pentru înlăturarea efectelor apelor.

Precipitațiile abundente căzute în lunile mai și iunie 1998 au provocat în multe județe din Transilvania și Moldova inundații de mari proporții.

Pentru limitarea și înlăturarea efectelor revărsărilor de ape, precum și pentru ajutorarea populației sinistrate, au fost antrenate importante forțe umane și materiale între care s-au aflat și militari din unitățile Corpului Pompierilor Militari.

Echipele de intervenție ale pompierilor au acționat atât pentru acordarea ajutorului imediat, astfel fiind salvate 29 persoane, cât și pentru înlăturarea consecințelor inundațiilor, prin asanarea apei la 30 agenți economici, 49 de instituții și 1.572 de gospodării ale populației.

În perioada 29 octombrie – 5 noiembrie 1998 în județul Maramureș au fost afectate de revărsări de ape un număr de 21 comune, datorită căderilor de precipitații (circa 70 l/mp/zi) suprapuse peste debitele rezultate din topirea stratului de zăpadă (50 cm) din Munții Maramureșului. Pe râurile Tisa și Ruscova s-au atins niveluri istorice, cu 50-55 cm peste cele din anul 1970. În urma inundațiilor, o persoană a decedat, o alta a fost spitalizată, 600 persoane evacuate, 85 sinistrate (fiind distruse 22 de case), 6.604 persoane izolate prin distrugerea infrastructurii. Au fost produse avarii importante la rețelele electrice (129 de stâlpi și 3 posturi de transformare), rețeaua de telecomunicații (36,2 km), iar circulația pe drumul național DN 19 și județean DJ 197 a fost întreruptă pentru 4 zile.

Inspectoratul de Protecție Civilă al Județului Maramureș a organizat Secretariatul tehnic permanent al Comisiei Județene de Apărare Împotriva Dezastrelor. Ministerul Apărării Naționale a asigurat două elicoptere pentru transportul de alimente și apă în comunele rămase izolate, două stații de filtrare a apei, pentru două localități și prin subunitățile militare din Baia Mare și Borșa participarea la intervenție a 185 de militari. Brigada de Grăniceri Sighetu Marmației a participat cu 350 militari, 4 bărci și autocamioane la salvarea persoanelor surprinse de ape și la salubrizarea locuințelor inundate. Grupul Județean de Pompieri a acționat cu 4 autospeciale pentru transportul de apă potabilă, salubrizarea unor clădiri, asanarea și dezinfectarea fântânilor.

În 12 iulie 1999, între orele 11.00 și 12.00, în zona dintre Râul Mare, Valea Cernei și Padeș, din județul Gorj, au avut loc precipitații abundente și „ruperi de nori” care au dus la creșterea cotelor pe principalele cursuri de ape din zonă, Cerna, Motru, Tismana. Torentele formate în munți și apele revărsate au inundat gospodăriile localnicilor. Creșterea apei a fost de 1 m în decurs de o oră, la Valea Mare un val de 4 m a ras totul în calea lui, precipitațiile sub formă de ploaie ajungând la 85 l/m². Apa înainta cu o viteză de 80/85 m/s. Pomii căzuți sub forța apelor au făcut un baraj natural. Lacul de la baraj nu a putut prelua viitura, apa trecând peste baraj și inundând orașul Motru, comunele Glogova, Padeș, Peștișani, Polovraci, Tismana și Văgiulești.

Pagubele produse în comuna Padeș au fost estimate la distrugerea a 47 case și anexe gospodărești, 34 podețe, 19 km de drumuri, 90 km de drumuri tehnologice, 50 ha teren arabil, 600 ha pășuni, 7 ha vii, păsări, animale, utilaje.

În zona DN 66 Târgu-Jiu – Turnu-Severin, râul Motru a ieșit din matcă, a rupt zidul de protecție și a inundat Stația de asfalt Meriș și terenurile agricole din jur, pe aproape 30 km. Grupul de Pompieri Județean Gorj a intervenit cu două autospeciale, barcă pneumatică și 21 militari în termen. Cu ajutorul unei macarale au fost smulși pilonii podului dezafectat pentru eliberarea albiei râului, s-a ridicat un dig din saci de nisip și pietriș pe partea stângă a podului. În paralel s-au întreprins acțiuni de salvare a 3 persoane refugiate la nivelul doi a unei clădiri inundate în localitatea Valea Perilor, comuna Cătunele.

În zilele care au urmat s-au întreprins acțiuni de curățare și dezinfectare a fântânilor, în colaborare cu Direcția de Sănătate. La depozitul de materiale de construcții LUCIMAR – oraș Motru, la 8 zile de la inundații încă se mai efectuau acțiuni de scoate a apei infestate din fântână. S-a colaborat cu serviciile private de pompieri de la Exploatările Miniere Motru, Lupoaica și Roșiuța.

În județul Mehedinți, localitatea Lunca Banului a fost catalogată ca fiind cea mai afectată – s-a înregistrat și înecul unui om prins de furia apelor la câmp. Toate gospodăriile din Lunca Banului au fost afectate de apele Motrului, ce au ajuns la înălțimea de 2 m. La Arginești au fost afectate 220 gospodării, iar la Jugastru 88. Apa s-a retras încet. A stat pe câmp și în sat până pe 14 iulie, iar la Arginești până pe 15 iulie. Toate fântânile au fost afectate (aproximativ 300 din care 10 publice). Satul Cerneți, din comuna Șimina a fost acoperit de un strat gros de steril adus de ape de la Exploatarea minieră de suprafață Văile Roșii-Mehedinți.

Pompierii au intervenit continuu pentru scoaterea apei infestate din fântâni, începând cu cele publice și continuând cu cele din gospodăriile oamenilor, și pentru eliberarea curților de apa care nu se retrăgea, operațiunile fiind îngreunate de pânza freatică aproape de suprafață și de imposibilitatea de a interveni cu autospecialele în cazul fântânilor care erau prea înalte.

În primele șase luni ale anului 1999, subunitățile de pompieri au înregistrat 316 intervenții pentru înlăturarea consecințelor inundațiilor, îndeosebi în județele Bihor (77), Hunedoara (72), Prahova (22), Vrancea (13) și Buzău (10).

În primăvara anului 2000, ploile conjugate cu topirea zăpezilor au provocat o puternică viitură pe versanții din Carpați Occidentali, ce s-a propagat pe afluenții principalelor cursuri de apă ce traversează Transilvania. Puternicele inundații provocate au afectat teritoriile a 14 județe: Alba, Arad, Bihor, Bistrița-Năsăud, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, Maramureș, Mureș, Olt, Satu-Mare, Sălaj și Timiș.

În județul Caraș-Severin au fost afectate 44 de localități, din care 4 au rămas izolate și 3 fără curent electric. Au fost avariate 833 de case, iar 1422 gospodării cetățenești au fost inundate, 3 persoane pierzându-și viața.

Factorul de risc principal și determinant al inundațiilor a fost debitul pluviometric al precipitațiilor sub formă de ploi torențiale, însoțite în unele zone de vânt puternic și de descărcări electrice. Așa de exemplu, în unele zone s-au înregistrat debite foarte mari (40-50 l/mp), într-un interval scurt de timp (3-4 ore), echivalând cu debitul lunar, iar în unele zone, într-un interval de 2-3 zile, a căzut o cantitate de apă ce reprezintă suma debitelor medii pentru 5-6 luni (225-250 l/mp). Sunt considerate debite istorice.

Aceste inundații au identificat și diagnosticat cu o precizie și o obiectivitate deosebită deficiențele și neregulile reale ce s-au perpetuat de-a lungul timpului în planificarea, organizarea, pregătirea, desfășurarea și conducerea activităților de apărare împotriva inundațiilor. Astfel, s-au constatat: lucrări de apărare împotriva inundațiilor nefinalizate, resurse materiale specifice neidentificate sau neasigurate (bărci, sisteme de pompare , utilaje, echipament de protecție), reacții întârziate de răspuns a unor autorități locale, abateri de la reglementările privind amplasarea construcțiilor și instalațiilor în zone de risc, lipsa de previziune sau preocupare insuficientă pentru asigurarea supraviețuirii sinistraților. S-au produs sincope în informarea oficială a populației asupra evoluției situațiilor de urgență și a măsurilor luate, și s-au exprimat opinii diferite privind oportunitatea instituirii în unele unități administrativ-teritoriale a stării de urgență.

Începând cu anul 2004, odată cu înființarea Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență, instituția protecției civile se unifică cu pompierii, astfel primii cu misiunile și ceilalți cu forțe substanțiale de intervenție au trecut la închegarea unui concept instituțional modern și în consonanță cu legislația europeană și din celelalte state democratice.

Datorită implementării Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență și înființării Inspectoratului General pentru Situații de Urgență, cu unitățile subordonate, s-a acordat o importanță deosebită analizei statistice la nivel de țară privind ponderea intervențiilor, cauze și măsuri de diminuare a impactului situațiilor de urgență. Astfel, vom putea analiza efectele produse (prin cuantificarea intervențiilor desfășurate) pe întregul areal al țării, de către toate structurile implicate în SNMSU.

În ultimii ani în țara noastră s-au produs importante schimbări climaterice care în contextul defrișărilor masive și lipsei unor măsuri eficiente de refacere a fondului forestier și incoerenței unor măsuri de natură economică, a determinat, printre altele, numărul situațiilor de urgență. În aceste condiții, și în țara noastră se manifestă din ce în ce mai des și cu o intensitate tot mai crescândă, fenomene meteorologice extrem de periculoase, care favorizează producerea unor dezastre naturale de mari proporții.

În anul 2005, începând din luna aprilie, în România s-au produs inundații catastrofale, care au continuat în șapte „valuri” până în luna octombrie. În vară au fost, pentru prima dată în țara noastră fenomene meteo periculoase cu aspect de tornadă.

Aceste fenomene au avut o amploare nemaiîntâlnită, iar în unele zone și o intensitate foarte mare. În consecință, efectele, urmările și impactul lor au fost dezastruoase (vezi Anexa nr. 24).

În contextul amplificării fără precedent a fenomenelor meteorologice periculoase, determinate de evoluțiile climatice deosebite, manifestării gripei aviare, alunecărilor de teren, precum și a altor categorii de dezastre, în anul 2005 serviciile profesioniste, voluntare și private pentru situații de urgență au intervenit la 36.996 situații de urgență (în medie 101 pe zi), înregistrându-se o creștere a numărului intervențiilor de circa 36% comparativ cu anul 2004 (26.868) din care 16.645 pentru asistență medicală de urgență și descarcerare, reprezentând 45% din total, 10.199 au fost pentru stingerea incendiilor – 28%, 8.401 pentru acțiuni de protecție civilă-dezastre – 23%, 844 pentru asistența persoanelor – 2%, iar 907 acțiuni în alte situații – 2%.

Din totalul acțiunilor de protecție civilă, 6.270 au fost pentru înlăturarea efectelor inundaților și alunecărilor de teren, 1.903 pentru asanarea teritoriului de muniția rămasă neexplodată, 28 pentru distrugerea zăpoarelor și deblocări cu ajutorul materialelor explozive, 120 la poluări accidentale cu substanțe periculoase, 32 la fenomene meteorologice periculoase și 28 în alte situații.

Este de menționat faptul că numărul acțiunilor la inundații depășește suma intervențiilor din ultimii 10 ani la acest tip de dezastru, pentru înlăturarea urmărilor negative personalul inspectoratelor și structurilor cu funcții de sprijin depunând un efort deosebit, în marea majoritate a cazurilor acțiunile desfășurându-se în condiții vitrege și deosebit de complexe pentru salvarea cetățenilor și a bunurilor materiale.

Pe timpul intervențiilor în cooperare cu celelalte structuri de răspuns în situații de urgență – jandarmerie, aviație, poliție, poliție de frontieră, unități ale MApN – au fost salvate 9.974 de persoane, din care 8.040 adulți și 1.934 copii. Totodată au fost protejate bunuri și instalații în valoare de peste 445.000.000 RON, ceea ce reprezintă o dată și jumătate bugetul alocat instituției.

Cu toate eforturile depuse pentru înlăturarea consecințelor evenimentelor negative s-a înregistrat decesul, pe timpul inundațiilor a 76 persoane și 208 în urma incendiilor.

În anul 2006 s-au înregistrat 39.897 situații de urgență (în medie 109 pe zi), dintre care: 12.926 incendii (32%), 5.056 acțiuni de protecție civilă-dezastre (13%), 1.461 cazuri ce au necesitat asistență pentru persoane (4%), 1.194 alte situații de urgență (3%) și 19.260 solicitări de asistență medicală de urgență și descarcerare (48%).

Din totalul celor 5.056 intervenții pe linie de protecție civilă, 1.909 au fost pentru înlăturarea efectelor inundațiilor și alunecărilor de teren, 1.774 misiuni pirotehnice, 11 pentru eliminarea efectelor unor poluări accidentale cu substanțe periculoase, 1.062 ca urmare a producerii unor fenomene meteorologice periculoase, 144 epizootii și 167 în alte situații.

Comparativ cu anul 2005, numărul situațiilor de urgență a crescut cu 8%, respectiv de la 36.996 în 2005, la 39.987 în anul 2006.

Pe timpul intervențiilor au fost salvate 3.105 persoane (2.314 adulți și 791 copii) și au fost protejate bunuri în valoare de peste 480 milioane lei. De asemenea, au mai fost salvate 4.118 animale și 4.798 păsări.

Stațiile de intervenție pentru asistență medicală de urgență și descarcerare, constituite în cadrul a zece inspectorate județene, destinate urgențelor majore, au intervenit, în medie, la 53 cazuri pe zi, fiind asistate 19.315 persoane (17.882 adulți și 1.433 copii).

Pe parcursul anului 2007 au fost inventariate 53.324 situații de urgență, în medie 146 pe zi, numărul situațiilor de urgență crescând cu 34%, comparativ cu anul 2006. Pe tipuri, acestea se prezintă astfel: 13.560 incendii – 25%, 8.214 arderi necontrolate – 15%, 3.990 acțiuni de protecție civilă-dezastre – 7%, 1.499 cazuri ce au necesitat asistență pentru persoane – 3%, 2.790 alte situații de urgență – 6% și 23.265 solicitări de asistență medicală de urgență și descarcerare – 44%.

Din totalul celor 3.990 intervenții pe linie de protecție civilă, 1.011 au fost pentru înlăturarea efectelor inundațiilor și alunecărilor de teren, 2.236 misiuni pirotehnice, 26 la accidente ale mijloacelor de transport substanțe periculoase, 454 ca urmare a producerii unor fenomene meteorologice periculoase și 263 în alte situații. Pe timpul misiunilor pirotehnice au fost asanate 870.841 unități de muniție și elemente ale acesteia.

Pe timpul intervențiilor, au fost salvate 3.791 persoane (3.021 adulți și 770 copii și protejate bunuri și instalații în valoare de peste 3.125 milioane lei. De asemenea, au fost salvate 8.374 animale și 1.763 păsări.

Serviciile mobile de urgență, reanimare și descarcerare, constituite în cadrul a 10 inspectorate județene, au intervenit, în medie, la 64 cazuri pe zi, fiind asistate 23.382 persoane – 21.462 adulți și 1.920 copii.

În anul 2008 s-au produs 88.820 situații de urgență, în medie 243 pe zi, numărul acestora crescând cu 65%, comparativ cu anul 2007, în special ca urmare a creșterii solicitărilor de răspuns pentru prim ajutor medical calificat.

Pe tipuri, acestea se prezintă astfel: 52.107 solicitări de asistență medicală de urgență și descarcerare – 59%, 15.530 incendii – 17%, 9.131 arderi necontrolate – 10%, 4.193 acțiuni pentru protecția comunităților – 5%, 2.859 asistență persoane – 3% și 5000 alte situații de urgență – 6%.

Din cele 5.000 intervenții la alte situații de urgență, 2.304 au fost misiuni pirotehnice (46%), 1.882 acțiuni pentru înlăturarea efectelor inundațiilor și alunecărilor de teren (38%), 200 ca urmare a fenomenelor meteorologice periculoase – altele decât inundațiile (4%), 64 intervenții la accidente de transport în care au fost implicate substanțe periculoase (1%), iar 550 acțiuni pentru sprijin tehnic de protecție (supravegherea conductelor de gaze fisurate, a scurgerilor de combustibili, a substanțelor periculoase), cu o pondere de 11%.

În cadrul misiunilor pirotehnice, teritoriul național a fost asanat de 789.775 unități de muniție și elemente ale acesteia.

Pe timpul intervențiilor, au fost salvate 7.955 persoane (6.637 adulți și 1.318 copii) și protejate bunuri în valoare de peste 2.550 milioane lei. De asemenea, au fost salvate 8.992 animale și 28.038 păsări.

Astfel, de la an la an, numărul intervențiilor în situații de urgență crește, atât din cauza multiplicării riscurilor cât și a implementării SMURD în mai multe județe și în mai multe locații.

De remarcat ponderea intervențiilor la dezastre: 8.401 (6.270 au fost pentru înlăturarea efectelor inundaților și alunecărilor de teren) în 2005, 5.056 (1.909 au fost pentru înlăturarea efectelor inundațiilor și alunecărilor de teren) în 2006, 3.990 (1.011 au fost pentru înlăturarea efectelor inundațiilor și alunecărilor de teren) în 2007 și 5.000 (1.882 acțiuni pentru înlăturarea efectelor inundațiilor și alunecărilor de teren) în 2008. Rezultă o concluzie asupra faptului, că anul 2005 a fost un an deosebit din punct de vedere al dezastrelor naturale, fiind catalogat practic un an catastrofic pentru țara noastră.

Situațiile de urgență se manifestă în număr mare în fiecare an, iar cele datorate riscurilor naturale nu pot fi reduse. Poate fi redus însă impactul lor, prin măsuri preventive și prin intervenții prompte.

În concluzie, reorganizarea unor elemente ale Protecției civile, în vederea asigurării monitorizării, informării, intervenției și pregătirii de specialitate la standardele europene s-a impus cu prioritate. Prin crearea elementelor structurale ale Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență a fost realizată o structura organizatorică și funcțională, compatibilă cu standardele internaționale.

Managementul s-a orientat cu precădere pe asigurarea măsurilor de conducere, direcționare, administrație, coordonare, control și îndrumare, vizându-se sporirea eficienței și ridicarea performanțelor prin minimizarea eforturilor și maximizarea efectelor, elaborând în acest sens principii, sisteme, metode și tehnici eficiente de conducere, adaptate situației create. Deopotrivă, la toate eșaloanele s-au amplificat eforturile pentru asigurarea funcțiilor procesului de management: informare, diagnoză, previziune, control, decizie, organizare, antrenare și coordonare în toate sistemele sociale, indiferent de caracteristicile acestora.

5.3. Studiu de caz – JUDEȚUL ALBA

Fundamentarea teoretică pentru abordarea problematicii fenomenelor de risc pornește de la cauze obiective, trecând apoi la analiza modului de manifestare în spațiu și timp și încheind cu evidențierea efectelor.

Situat în partea central-vestică a țării, Județul Alba, cuprinde in limitele sale, un teritoriu variat alcătuit din munți, podișuri, piemonturi și depresiuni.

Diversitatea reliefului, influența umană asupra acestuia, coroborate cu evoluția fenomenelor hidro-meteorologice au dus la apariția diferitelor situații de urgentă, cum ar fi inundații, alunecări de teren, prăbușiri, etc. cu influențe directe asupra comunităților locale.

Incidența crescută a fenomenelor și împrejurărilor care determină sau favorizează producerea unor situații de urgență în județul Alba a generat nevoia de a dispune o perspectivă asociată a două tipuri de activități: intervenție în situații de urgență – pregătire prin rezolvarea unor teme tactice ipotetice.

5.3.1. Gestionarea unor situații de urgență produse în județul Alba

În conformitate cu cele enunțate mai sus, am studiat câteva cazuri de fenomene atmosferice din perioada 2002-2006 care au afectat județul Alba și care, prin pagubele provocate, au prezentat aspect de risc. Arealele supuse riscurilor hidrometeorologice în județul Alba sunt materializate grafic în Anexa nr. 25.

Intervalul 16-18 iulie 2002 a fost marcat de o instabilitate atmosferică accentuată, caracterizată printr-o intensă activitate ciclonică generată la periferia estică a Anticiclonului Azoric de contrastul termo-baric pronunțat dintre masele de aer de origine mediteraneană și cele de origine polară.

O succesiune de fronturi reci și calde au traversat Europa Centrală pe o linie mediană, pornind din Peninsula Balcanică și evoluând, spre nord, până în Peninsula Scandinavă. Această succedare rapidă a liniilor de front a afectat și teritoriul României. Situația atmosferică respectivă a determinat manifestarea unui complex de fenomene. Astfel, au căzut mari cantități de precipitații, local cu caracter torențial, însoțite de descărcări electrice, intensificări ale vântului și izolat de căderi de grindină.

Fenomenele atmosferice periculoase – în special ploile intense – au fost generatoarele altor fenomene naturale de risc care au afectat mediul și activitățile socio-economice. S-au produs scurgeri pe versanți și s-au format viituri pe cursurile mici, care, în drumul lor, au antrenat material aluvionar, afectând gospodăriile populației, drumuri, terenuri agricole, linii electrice și telefonice etc.

Pe lângă cauzele de natură atmosferică, la realizarea caracterului de risc al acestor fenomene au contribuit alte caracteristici ale arealului studiat și anume: structura litologică (substrat nisipo-argilos), caracteristicile reliefului (pante și fragmentare ridicate) și ale solurilor, precum și gradul redus de acoperire cu vegetație forestieră și erbacee, rezultat al presiunii umane exercitată prin utilizarea predominant arabilă a terenurilor și numărul ridicat al așezărilor umane.

Cantitățile de precipitații înregistrate în cele trei zile 16, 17 și 18 iulie 2002, la stațiile meteorologice și posturile pluviometrice, au însumat între 36.7 și 69.6 mm, ceea ce a reprezentat 50-90% din mediile lunii iulie, specifice posturilor de observații: Ocna Mureș, Benic, Ighiu. Cantitățile de precipitații căzute în 24 de ore au atins valori de: 59.2 mm la Ocna Mureș, 44 mm la Benic și 30 mm la Ighiu. Acestea au fost valorile înregistrate la stațiile meteorologice și posturile hidrometrice, însă local precipitațiile au avut caracter torențial, situație care este bine evidențiată de faptul că daunele s-au semnalat în alte localități Aiud (1978,6 mil. lei vechi), Livezile (115,0 mil. lei vechi), Stremț (300,0 mil. lei vechi) decât cele dotate cu puncte de observații.

În cursul după-amiezii de luni, 2 iunie 2003, între orele 16.00 și 17.20, deasupra localității Țelna din comuna Ighiu s-a produs o rupere de nori, iar ploile torențiale au generat viituri pe versanți. Cel mai mult a plouat la Ighiu, unde s-au înregistrat 43 mm, în timp ce la Alba Iulia s-au măsurat doar 15 mm. În urma acestor evenimente, o persoană surprinsă de viituri a fost dată dispărută. Acestea au cărat nămol în casele oamenilor, în șuri, grădini, fântâni, pivnițe și bucătării, fiind afectate 22 de gospodării. Descărcările electrice au avariat postul de transformare de la Ighiu și au dus la întreruperea de scurtă durată a furnizării energiei electrice.

Situația pagubelor materiale produse în județul Alba, în perioada 11 – 17 iulie 2004, pe unități administrativ-teritoriale, se prezintă astfel: în municipiul Aiud pagubele totale au însumat suma de 11.838,3 milioane lei, fiind afectate 106 case și anexe gospodărești, 50 ha de culturi agricole, 2 agenți economici, 1,6 km de drumuri județene și 4,7 km de drumuri comunale, inundate 110 străzi. În comuna Livezile au fost pagube de 1.100 milioane lei, fiind afectate 29 de case și anexe gospodărești, 80 ha de culturi agricole, 0,5 km de drum comunal. Au fost evacuate temporar 20 de persoane. În comuna Șugag pagubele au fost de 300 milioane lei, fiind distruși stâlpi de energie electrică și posturi de transformare.

În total în județul Alba au fost înregistrate pagube în valoare de 13238,3 milioane lei.

În 23 iulie 2004 ploile torențiale, însoțite de grindină, au afectat valea Gălzii. Intensitatea ploilor a fost deosebită, deseori având caracter torențial. Precipitațiile înregistrate în 24 ore au totalizat: 41,0 mm la Benic, 40,0 mm la Ighiu, 41,0 mm la Bărăbanț și 48,2 mm la Alba Iulia. În aceste condiții, pe unele cursuri mici de apă (necontrolate hidrometric) s-au produs importante creșteri de niveluri, cu deversarea apei peste maluri, precum și pe torenții din bazinul râului Galda. În evoluția lor, viiturile produse au antrenat și o mare cantitate de material aluvionar care a fost depus la baza versanților pe terenurile limitrofe și în albiile minore ale cursurilor de apă. De asemenea, au fost reactivate și amplificate eroziuni de mal.

În localitatea Galda de Jos vântul a prezentat intensificări temporare cu aspect de vijelie și s-au produs căderi de grindină, diametrul bobului de gheață fiind în medie de până la 10 mm. Cea mai afectată localitate a fost Benic, unde timp de 45 de minute ploaia a fost însoțită de căderi de grindină. Au fost distruse acoperișurile a 15 case, dar și aproape toate grădinile de legume și pomi. La Mesentea, culturile agricole au fost distruse în proporție de circa 25%, la Galda de Sus – 65%, la Cetea – 70%, iar la Galda de Jos cultura de viță de vie a fost distrusă în proporție de 50%. Au fost afectate 510 hectare de culturi, toate calamitate în proporție mai mare de 50 %. Este vorba de 180 de hectare de livadă, 150 ha porumb, 60 ha orzoaică, 50 ha grâu de toamnă, 45 ha viță de vie și 25 ha de legume. Grindina căzută pe terenurile agricole din comuna Galda de Jos a produs în total pagube de aproape 3 miliarde lei.

În comuna Stremț, scurgerile de pe versanți au deteriorat Drumul Județean 750 C pe circa 0,22 km, pagubele fiind estimate la 50 milioane lei.

În intervalul 17-18 martie 2005, din cauza încălzirii bruște și a topirii zăpezilor, debitele cursurilor de apă au crescut și s-au produs inundații care au afectat gospodării și terenuri agricole.

Din data de 15 martie 2005 vremea a intrat, la început, într-un proces de încălzire treptată, care a culminat în zilele de 17 și 18 martie, astfel încât temperatura aerului a măsurat numai valori pozitive. De asemenea, precipitațiile lichide au fost preponderent sub formă de aversă.

Cedarea apei din stratul de zăpadă, favorizată de încălzirea vremii și ploile sub formă de averse căzute în aria montană peste stratul de zăpadă, au condus la formarea unor unde de viitură pe râurile Mureș, Arieș, Ampoi, Geoagiu, Galda, Târnava Mică și afluenții acestora. De asemenea s-au produs scurgeri pe versanți.

Urmarea acestor fenomene, drumul dintre municipiul Aiud și Gâmbaș a fost inundat pe o porțiune de aproximativ 200 m, locuitorii din zonă fiind trecuți pe acest tronson cu tractorul.

Au fost reactivate eroziunile de mal din albiile Mureșului, Ampoiului, Arieșului și Geoagiului, care prin avansare pot produce pagube semnificative. Astfel, pe râul Ampoi pot distruge terenurile agricole ale riveranilor, infrastructura DN 74 și stâlpii de distribuție ai rețelelor electrice. În mod similar, pe teritoriul orașului Teiuș, eroziunea de pe malul drept al râului Mureș s-a amplificat, iar în orașul Ocna Mureș a fost reactivată eroziunea de pe malul drept al râului Mureș din dreptul prizei de apă a SC BEGA UPSOM Ocna Mureș, precum și al conductei de traversare a alimentării cu apă aparținând SC APA CTTA Alba.

Ca urmare a inundațiilor au fost afectate gospodării ale populației, drumuri, podețe, terenuri agricole, construcții hidrotehnice, rețele electrice și alte obiective.

În noaptea de 26-27 mai 2005 o furtună puternică a produs defecțiuni la rețeaua de energie electrică din mai multe localități ale județului Alba. Ploile puternice au produs pagube în Alba Iulia și în localitățile învecinate, iar D.J. 705 a fost acoperit pe mai multe porțiuni de aluviuni, circulația fiind îngreunată.

În perioada 9–17 iulie 2005 s-au produs precipitații abundente sub formă de averse, care pe arii relativ extinse au avut și caracter torențial și au fost însoțite de descărcări electrice și intensificări temporare ale vântului. Precipitațiile căzute, îndeosebi cele din zilele de 11 și 12 iulie 2005, au determinat creșteri ale debitelor cursurilor râurilor și numeroase scurgeri de pe versanți.

Cantitățile de precipitații cumulate în intervalul 10-14 iulie 2005 la stațiile și posturile pluviometrice între 60 și 70 mm au fost apropiate de valorile medii lunare multianuale pentru luna iulie (70-110 mm). Însumând precipitațiile din perioada 1-15 iulie 2005, rezultă că în prima jumătate a lunii iulie a plouat în medie cu circa 50 mm mai mult față de media multianuală pentru întreaga lună iulie. În afara cantităților mari de precipitații, este de remarcat și intensitatea mare a ploii, care pe intervale scurte de timp (5-10 min.) a atins chiar 2 l/min.

Pe acest fond cu precipitații bogate, la care se adaugă pantele mari ale versanților și solurile suprasaturate, concentrarea apelor în albii s-a produs rapid, astfel că nivelurile cursurilor de apă au crescut brusc pe majoritatea râurilor mici, fiind înregistrate depășiri ale cotelor de apărare pe râurile Mureș, Aiud și Geoagiu.

Ca urmare, s-au produs revărsări ale râului Mureș, pe arealele joase din luncă. Astfel s-au comportat și râurile Aiud, Galda, Ighiu și afluenții acestora care și-au intensificat eroziunea pe versanți. La stația hidrometrică Aiud, pe râul omonim, în timpul viiturilor din zilele de 12-13 iulie 2005 au fost depășite debitele maxime istorice.

La Alba Iulia, ca urmare a precipitațiilor din lunile precedente, s-a produs fenomenul de subinundare, prin ridicarea nivelului apelor freatice care au afectat subsolurile unor locuințe.

În după-amiaza zilei de 17 iulie 2005, au căzut ploi izolate sub formă de aversă care au totalizat în medie până la 20 l/mp/24 ore, care au determinat creșteri de niveluri pe râul Aiud, la Livezile. La stația hidrometrică Aiud, de pe râul Aiud, a fost atins nivelul maxim de 230 cm (CA+5 cm), corespunzător unui debit maxim de 44,2 mc/s.

Ca efect al inundațiilor au fost afectate locuințe ale populației, terenuri agricole, drumuri naționale, județene și comunale, drumuri forestiere, poduri și podețe, construcții cu rol de apărare, drumuri, rețele electrice etc.

Situația cea mai gravă a fost înregistrată în municipiul Aiud, unde 300 de familii au fost afectate de ploile torențiale și Valea Aiudului care a ieșit din matcă. Au fost evacuate 130 de persoane. Sute de locuințe au rămas fără curent după ce viitura a distrus 5 posturi de transformare și doi stâlpi de înaltă tensiune. Din cauza inundării podului de cale ferată din municipiul Aiud, circulația feroviară pe relația Teiuș – Războieni a fost întreruptă timp de patru ore.

În municipiul Aiud și în comuna Livezile au fost afectate de ploile torențiale 320 anexe gospodărești, pivnițele și subsoluri a 206 imobile, 40 fântâni, un pod din metal, DJ 107M pe o lungime de 400 m, un dig de protecție erodat pe 50 m, un stâlp de curent electric și un post de transformare.

Apa a inundat, pe mai multe porțiuni, drumul județean DJ 103 G, care realizează legătura între localitățile Moldovenești și Podeni. Șoseaua s-a surpat pe o porțiune de aproximativ 15 m, fiind avariată pe aproximativ 40 m. În satul Măgina, drumul a fost surpat pe o distanță de 10 m.

Avertizările hidrometeorologice emise de Administrația Națională de Meteorologie și Institutul Național de Hidrologie și Gospodărirea Apelor din București și măsurile de apărare care au fost luate de CJSU Alba au avut menirea de a preîntâmpina și limita efectele inundațiilor. Cu toate acestea, fenomenele desfășurate în această perioadă au condus la producerea de pagube deosebit de ample și importante, care au însumat cele mai mari valori din anul 2005.

În perioada 2 iunie – 10 iulie 2006, vremea în județul Alba a fost instabilă, cu precipitații sub formă de averse, însoțite de descărcări electrice și de grindină, de intensificări ale vântului, care local, au luat aspect de vijelie.

Avertizările hidrometeorologice transmise și măsurile de apărare care au fost luate de CJSU Alba au limitat, în parte, efectele inundațiilor.

Cantitățile de precipitații, însumate pe cele șase zile din perioada 2 iunie – 10 iulie 2006, se situează în medie între 90 și 125 l/mp, foarte apropiate de valorile medii lunare multianuale pentru luna iunie (și care în condiții specifice ale județului Alba sunt cuprinse în medie între 100-120 l/mp/luna iunie în zona montană și între 75-85 l/mp/luna iunie în zona colinară a județului). Cu alte cuvinte, într-un interval de o săptămână a plouat cât într-o lună.

De asemenea, trebuie amintită asocierea mai multor fenomene (precipitații torențiale, fenomene electrice, vânt puternic, grindină și inundații) cu violența lor, timpul extrem de scurt de manifestare, în condițiile în care două treimi din suprafața județului este zonă montană, iar circa o treime zonă colinară. Pe acest fond cu precipitații bogate și datorită pantelor mari ale terenului și solului suprasaturat, concentrarea apelor în albii s-a produs rapid, astfel că nivelurile cursurilor de apă au crescut brusc, în valuri succesive, fiind înregistrate depășiri ale cotelor de apărare.

Un fenomen hidrometeorologic important și cu pagube substanțiale s-a produs în bazinul văii Aiud, unde, în urma precipitațiilor abundente din bazinul mijlociu, s-a inundat municipiul Aiud.

Viitura istorică din data de 20 iunie 2006, înregistrată la stația hidrometrică Aiud, a fost generată de precipitațiile căzute în mai puțin de o oră, în bazinul superior, în localitatea Livezile, situată în amonte la 10 km de Municipiul Aiud.

Deoarece în bazinul văii Aiud precum și pe afluenții săi nu există posturi pluviometrice, nu s-a dispus de date certe privind zona de manifestare a nucleului ploii, intensitatea ei maximă și intervalul de cădere.

Este pentru a doua oară într-un interval de un an, când, la stația hidrometrică Aiud s-au înregistrat nivele și debite istorice. Dacă în 12 iulie 2005 nivelul a fost de 350 cm și debitul de 90 mc/s, în anul 2006, în 20 iunie, în jurul orelor 16, s-a înregistrat un nivel istoric de 360 cm și un debit de 110 mc/s.

În urma viiturii produse pe râul Aiud, s-a constatat o ridicare a talvegului cu 25 cm, acest lucru având repercusiuni în zona podului CFR din municipiul Aiud. Nivelul apei a depășit șinele de cale ferată, iar acumularea de sedimente și resturi menajere a dus la inundarea locuințelor din imediata apropiere a acestei construcții.

Se constată că în toate cazurile efectele produse sunt: economice, respectiv distrugeri și avarii la drumuri, podețe, linii electrice și telecomunicații, locuințe familiale și obiective sociale și economice, culturi agricole; sociale negative – provocarea panicii, reducerea ritmului de dezvoltare a zonelor afectate și diminuarea veniturilor populației. Alte consecințe sunt cele ecologice negative, cum sunt degradarea mediului ambiant, poluarea apelor de suprafață și subterane, excesul de umiditate, degradarea versanților. Efectele indirecte ale acestor dezastre se traduc în cheltuieli pentru apărare în timpul producerii fenomenului, precum și cheltuieli pentru normalizarea vieții după inundații.

În concluzie riscul primordial în județul Alba îl reprezintă inundațiile și în special cele pe cursuri mici de apă, unele neamenajate hidrologic. Aceste inundații au o putere mare de distrugere, creând pagube imense, se manifestă într-un timp scurt și pe un areal bine definit de bazinul hidrografic respectiv. Astfel, chiar dacă este previzibilă, situația determinată de producerea unor inundații a apărut prin surprindere, provocată de motive care cu greu îi pot justifica violența în alte condiții.

Măsurile luate s-au aplicat în baza planului de acțiune elaborat de către președintele CJSU Alba, în scopul limitării și înlăturării efectelor fenomenelor hidrometeorologice periculoase. S-a activat Comitetul Județean pentru Situații de Urgență și a intrat în funcțiune sistemul informațional prin Centrul Operațional al ISUJ Alba.

Inițial, la apariția fenomenelor s-au luat măsuri individuale de protecție și s-au centralizat datele primare privind evoluția fenomenelor la instituțiile abilitate. Ulterior, s-au deplasat în teren membrii CJSU în zonele afectate concomitent cu acțiunea CLSU, s-a analizat situația creată, s-au cercetat zonele afectate, s-au identificat acțiunile imediate de intervenție și s-au stabilit responsabilități, s-au evacuat cetățenii în locurile special amenajate, s-au luat măsuri de asistență medicală în caz de nevoie.

S-au luat măsuri sanitare antiepidemice, înștiințându-se cetățenii asupra nepotabilității apei și s-au asigurat cu apă minerală cetățenii afectați.

S-a restricționat circulația în zonele afectate și s-a efectuat îndrumarea circulației de către organele de poliție. Concomitent s-a trecut la intervenția forțelor locale și a celor de la județ cu mijloacele specifice pentru: înlăturarea aluviunilor de pe căile de comunicații și din gospodării, scoaterea apei din subsolurile construcțiilor, curățarea fântânilor și înlăturarea avariilor de la rețeaua electrică. Au fost efectuate estimări ale efectelor și pagubelor produse precum și întocmirea de rapoarte operative și de sinteză.

În planul forțelor și mijloacelor de intervenție în municipiul Aiud au intervenit: CLSU, 1 Echipă Cercetare-Observare, 1 Echipă Energetică, 3 Grupe Deblocare-Salvare, 2 Echipaje poliție, 3 Autospeciale de Intervenție. Mijloace locale au intervenit: 1 VOLA, 2 autobasculante, 2 IFROANE, 1 autospecială pompieri, 1 excavator, 2 autovidanje, 2 motopompe.

În Comuna Livezile au acționat CLSU, 1 Echipă Cercetare-Observare, 2 Grupe Deblocare-Salvare, 1 Echipaj poliție, 1 Echipă Intervenție I.S.U.J. Alba, iar ca mijloace locale: 2 tractoare cu remorcă, mijloace tractare hipo, 2 motopompe.

În Comuna Șugag au intervenit: CLSU, 1 Echipă Cercetare-Observare, 2 Grupe Deblocare-Salvare, 1 Echipaj poliție, iar ca mijloace locale: 2 tractoare cu remorcă, mijloace tractare hipo. Forțe de la județ care au intervenit au fost: 1 Grupă Drumuri și Poduri, 1 Grupă Electrica, 1 Echipă Intervenție ISUJ Alba. Mijloace de la județ: 1 încărcător frontal, 1 autobasculantă, 1 tractor cu remorcă, 1 motopompă, 1 autospecială Electrica.

Cu toate că fenomenele hidrometeorologice nu au fost relativ previzibile, Comitetul Județean pentru Situații de Urgență și Comitetele Locale pentru Situații de Urgență au acționat cu operativitate pentru scoaterea cetățenilor de sub pericol.

În scopul îmbunătățirii activității de apărare împotriva inundațiilor, CJSU a înaintat propuneri către CNSU pentru acordarea de sprijin financiar din fondul de intervenție la dispoziția Guvernului.

Totodată s-a cerut alocarea de fonduri pentru promovarea unor noi lucrări cu rol de apărare, promovarea unor lucrări de amenajare a versanților (lucrări de împădurire, lucrări de combatere a eroziunii solurilor etc.) în scopul diminuării efectelor inundațiilor din bazinul hidrografic al Văii Aiudului și promovarea unor lucrări de punere în siguranță a infrastructurii drumurilor, fie prin executarea unor lucrări de consolidare care să vizeze protecția acestora pe sectoarele din imediata vecinătate a cursurilor de apă, fie prin strămutarea acestora pe alt amplasament.

Tuturor riscurilor, pericolelor și amenințări identificate, li s-a răspuns printr-un algoritm eficient: prevenire, protecție și răspuns. Deși, la prima vedere, acesta pare un model simplist, în spatele fiecărui element se află un complex de acțiuni.

În intervențiile desfășurate un rol principal l-au avut comitetele locale pentru situații de urgență, care au stabilit măsuri urgente și au mobilizat forțele de care dispuneau. Bineînțeles organul tehnic de specialitate al prefectului – înainte de 2004 Inspectoratul de Protecție Civilă, după 2004 Inspectoratul pentru Situații de Urgență – a fost elementul integrator, care a asigurat coordonarea forțelor, asigurarea fluxului informațional-decizional și relația cu mass-media.

Astfel se constată că, înainte de 2004 și după, odată cu implementarea Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență, forțele civile de intervenție au acționat la fel, nu au fost modificări substanțiale în concepție și desfășurare a intervenției.

Un neajuns constatat la intervențiile în județ este faptul că există o întârziere în reacție la componentele serviciilor deconcentrate sau a operatorilor economici care au o structură regională și nu au reprezentanți la nivel județ – Căile Ferate, operatorii de telefonie mobilă, operatorii de transport gaze naturale magistrale, Ocoalele silvice private etc.

5.3.2. Rezolvarea unor situații tactice în cadrul unor exerciții și aplicații de protecție civilă

Ceea ce de multe ori „se repetă” la exercițiile de alarmare publică, exercițiile de protecție civilă sau la alte activități de pregătire se aplică în practică, ținând însă cont de realitate.

Nici o situație nu seamănă cu alta, nici o intervenție nu este la fel, fie ea chiar și la același tip de risc: incendiu, inundație, alunecare de teren etc. Dar atunci când cineva (autoritate locală, structură de intervenție sau chiar simplu cetățean) este pus să acționeze la un eveniment, își va aduce aminte cum a fost pregătit, ce acțiuni a desfășurat atunci, ce trebuie să facă. Aceasta este rațiunea pregătirii, de a acumula cunoștințe și a forma deprinderi, plecând de la situații ipotetice, dar apropiate realității și ținând cont de resursele umane, materiale și financiare aflate la dispoziție.

În continuare prezentăm rezolvarea teoretică a două teme tactice care permit o analiză a măsurilor ce trebuie luate și cum acestea se pot transpune în practică.

Rezolvarea temei tactice „Analiza situației create și stabilirea măsurilor de primă urgență pentru limitarea și înlăturarea consecințelor inundațiilor”

Am plecat de la Situația tactică următoare:

Ca urmare a căderilor abundente de precipitații pe teritoriul județului ALBA, fenomenele meteorologice au provocat, în perioada 10-14 mai 2008, următoarele pierderi, distrugeri și avarii: în municipiul Aiud, datorită inundațiilor provocate de râul Mureș, 20 de persoane internate în spital cu boli digestive, 10 locuințe inundate, 15 cetățeni izolați; în comuna Sântimbru, drumul județean DJ 107 B la Coșlariu, inundat – înălțimea apei 50 cm, 5 case inundate, 4 ha de teren agricol inundate; în municipiul Alba Iulia – 15 gospodării inundate, 30 de persoane izolate, iar în comuna Șibot 15 bovine, 30 ovine, 20 porcine izolate, 20 de porci sacrificați.

După analiza situației se concluzionează asupra luării următoarelor măsuri:

Pentru gestionarea situațiilor apărute se iau următoarele măsuri: convocarea de urgență a Comitetului Județean pentru Situații de Urgență; se declară starea de alertă, cu acordul MAI, la nivelul municipiului Alba Iulia, municipiului Aiud, orașul Teiuș, com. Sântimbru, com. Șibot și se verifică asigurarea permanenței la CLSU; prin Centrul Operațional al ISUJ, se vor transmite avertizările, prognozele și se vor urmări măsurile luate de CLSU; Sistemul de Gospodărire a Apelor Alba va urmări permanent evoluția nivelurilor apelor și va informa operativ CJSU despre aceasta; se transmit zilnic rapoarte operative prin Centrul Operațional, din ISUJ Alba la CNSU, asupra situației concrete din teren; efortul principal să fie scoaterea cetățenilor de sub pericol, asigurarea minimului necesar de subzistență, limitarea și înlăturarea avariilor și distrugerilor.

În URGENȚA I se vor desfășura următoarele activități: în municipiul Aiud, pentru salvarea celor 15 cetățeni izolați, de pe acoperișurile caselor, vor interveni echipe de la ISU Alba și Inspectoratul de Jandarmi Județean Alba, cu două bărci pneumatice. Cazarea persoanelor sinistrate se va face la Liceul Industrial din Aiud.

Direcția de Sănătate Publică Alba va trimite medici specialiști pentru mărirea capacității de intervenție a Spitalului Municipal din Aiud și va urmări preluarea de urgență a cazurilor grave și transportul acestora la Spitalul Județean Alba, dacă situația impune. Pentru fluidizarea circulației spre Blaj, Inspectoratul Județean de Poliție va asigura devierea circulației pe itinerariul Alba Iulia – Teiuș – Blaj.

Evacuarea persoanelor inundate și cazarea lor temporară la Căminul Cultural din Sântimbru, iar Filiala Alba de Cruce Roșie le va asigura minimul necesar de subzistență împreună cu Comitetul Local.

În municipiul Alba Iulia, unde s-a cerut sprijinul MApN, U.M. 01684 Alba Iulia va acționa cu o șalupă și 3 bărci pneumatice pentru salvarea celor șase copii și 30 de adulți de pe acoperișul caselor, în cooperare cu echipe ISU. Cazarea persoanelor evacuate se va face prin grija CLSU Alba Iulia, în Liceul nr. 3.

În comuna Șibot pentru evacuarea animalelor izolate va acționa U.M. 01684 Alba Iulia cu portițe de pontoane și 2 șalupe, în cooperare cu echipe din Inspectoratul Județean de Jandarmi. Se va institui carantină pe teritoriul comunei Șibot iar Direcția Sanitar-Veterinară va lua toate măsurile antiepidemice pentru evitarea apariției epizootiilor.

În URGENȚA II se vor lua următoarele măsuri: se va asigura paza raioanelor afectate de inundații de către subunități de la IPJ și IJJ Alba. Se va asigura cazarea și hrănirea persoanelor evacuate prin grija Comitetelor Locale, Filiala Alba a Crucii Roșii va ajuta la logistica acțiunilor. Se va monitoriza situația din teren de către membrii CJSU și ISUJ Alba.

După retragerea apelor, se dispune: înlăturarea aluviunilor din locuințele afectate și de pe căile de comunicații – Comitetele Locale, SC D.P.L. Alba; scoaterea apei din subsolurile construcțiilor și din fântâni – Comitetele Locale, ISUJ. Alba, prin Detașamentele de Pompieri din Alba Iulia și Aiud; verificarea potabilității apei și măsuri sanitare antiepidemice – DSP Alba; estimarea efectelor și pagubelor produse și întocmirea rapoartelor operative și de sinteză de către Comitetele Locale și Grupul de Suport Tehnic.

Cooperarea forțelor se va efectua prin Inspectoratul pentru Situații de Urgență al Județului Alba.

Se observă că soluțiile adoptate sunt în concordanță cu ce se execută într-un caz real, scopul principal este scoaterea cetățenilor de sub pericol. Se acționează pe două urgențe și sunt repartizate sarcini de intervenție conform domeniului de activitate a fiecărei structuri de intervenție.

Rezolvarea temei tactice „Analiza situației create și stabilirea măsurilor de primă urgență pentru limitarea și înlăturarea consecințelor unui cutremur”

Am plecat de la ipoteza, materializată în situația tactică următoare:

Cutremurul produs în data de 02.11.2008 ora 20.45, cu magnitudinea de 7,2 pe scara Richter, cu epicentrul în județul Vrancea, s-a resimțit puternic și în județul Alba unde s-au produs următoarele pierderi și distrugeri:

Pentru gestionarea situațiilor apărute se vor lua următoarele măsuri operative: convocarea de urgență a CJSU; se declară starea de alertă, cu acordul MAI, la nivelul mun. Alba Iulia, mun. Blaj, orașul Teiuș și se activează de urgență CLSU; se transmit zilnic rapoarte operative prin Centrul Operațional, din ISUJ Alba la CNSU, asupra situației concrete din teren; efortul principal va fi scoaterea cetățenilor de sub pericol, asigurarea minimului necesar de subzistență, limitarea și înlăturarea avariilor și distrugerilor.

În Urgența I se vor desfășura următoarele activități: salvarea persoanelor surprinse sub dărâmături și blocate la înălțime, în Mun. Alba Iulia, va acționa ISUJ Alba cu 1 autoscară și echipe de intervenție, IJJ Alba cu un efectiv de 90 militari și serviciul Salvamont Alba cu 9 alpiniști; în Mun. Blaj va acționa Garda de Intervenție Blaj, împreună cu Detașamentul de Pompieri Aiud, IJJ Alba cu un efectiv de 30 militari și Salvamont cu 6 alpiniști.

Acordarea asistenței medicale de urgență se va realiza astfel: în municipiul Alba Iulia, la cca. 50 m de clădirile dărâmate se vor instala Puncte de adunare a răniților, unde va acționa un detașament de 15 voluntari de la Crucea Roșie și câte 3 echipaje de la Serviciul de Ambulanță Alba Iulia. În Mun. Blaj, la cca. 50 m de clădirile dărâmate se vor instala Puncte de adunare a răniților, unde va acționa un detașament de 12 voluntari de la Crucea Roșie – Subfiliala Blaj și câte un echipaj de la Serviciul de Ambulanță Aiud, Ocna Mureș și Blaj. După acordarea primului ajutor și trierea persoanelor afectate, acestea vor fi duse la Spitalul Județean Alba și la Spitalul Municipal Blaj, în vederea asigurării asistenței medicale de specialitate.

Pentru deblocarea căilor de acces în municipiul Alba Iulia, pe strada N. Titulescu va acționa un încărcător VOLA și 3 autobasculante de la SC DPL Alba Iulia, iar pe B-dul. 1 Decembrie 1918, între Hotel Cetate și Colegiul HCC, va acționa 1 buldozer S 1500, un încărcător frontal IFRON 204 D și 3 autobasculante de la SC DPL Alba Iulia. În municipiul Blaj, pe strada T. Tudoran va acționa un autogreder AG 180 de la SC DPL Alba, secția Blaj, pe strada Clujului va acționa un IFRON 204 D și 2 autobasculante de SC DPL Alba, secția Blaj, iar pe strada Sergent Hațegan, între nr. 14 și 28 va acționa 1 excavator P 802 și 2 autobasculante de la SC DPL Alba, secția Aiud.

Limitarea și înlăturarea avariilor la rețele. La rețeaua electrică, în municipiul Blaj acționează 1 echipă de la Electrica Blaj, iar în orașul Teiuș acționează 1 echipă de la Electrica Teiuș, sprijiniți de specialiști ai CFR Teiuș. La rețeaua de gaze, în mun. Blaj acționează 1 echipă de la Distrigaz S.A. Alba Iulia. La rețeaua de apă, în mun. Alba Iulia acționează 2 echipe de la SC APA CTTA Alba, iar în mun. Blaj – acționează 1 echipă de la SC APA CTTA Alba. La rețeaua de telecomunicații, în Blaj acționează 2 echipe specializate ale Romtelecom.

La incendiul de masă și la cel izolat din Mun. Alba Iulia – vor interveni 3 autospeciale de la Detașamentul de Pompieri Alba Iulia, iar în sprijin vor acționa 2 motopompe de stins incendiu de la S.C. APULUM S.A și S.C. ALBAPAM S.A. pentru asigurarea alimentării cu apă din bazinele cu rezerva de apă de la societățile comerciale din municipiu. Detașamentul de Pompieri Aiud va fi prealarmat pentru asigurarea în urgența II, în cazul unor alte eventuale intervenții.

În Urgența II se vor continua acțiunile din Urgența I. Se va acționa de către societățile specializate pentru refacerea rețelelor. SC D.P.L. Alba și Secția de Drumuri Naționale Alba Iulia va acționa pentru asigurarea fluidizării căilor de comunicații împreună cu poliția Alba Iulia. Sinistrații din municipiul Alba Iulia vor fi cazați în U.M. ale MApN, dezafectate, iar cei din municipiul Blaj vor fi cazați în spațiile puse la dispoziție de Mitropolia Greco-Catolică din Blaj.

Parchetul și IML Alba vor trece la identificarea cadavrelor, iar apoi Spitalul Județean de Urgență Alba la incinerarea celor care nu sunt solicitați a fi înhumați de familiile lor.

Consiliul Județean Alba va aloca fonduri pentru asigurarea traiului zilnic a persoanelor sinistrate și va coopera cu Filiala Alba de Cruce Roșie.

Cooperarea forțelor se va efectua prin Inspectoratul pentru Situații de Urgență al Județului Alba.

Această situație pleacă de la analiza riscurilor în județul Alba, din care rezultă și un areal format din localitățile Blaj, Teiuș și Ocna Mureș, în care pot exista influențe de la cutremurele din Vrancea, fiind în zona seismică VII.

În cele din urmă, orice răspuns eficient real și orice exercițiu desfășurat va fi analizat și evaluat. Lecțiile învățate constitute un mijloc de dezvoltare și îmbunătățire a metodelor și procedeelor de intervenție. Pe lângă aceasta, aceste exerciții vor ajuta la o conștientizare mai mare a importanței managementului situațiilor de urgență pentru toți cei implicați.

Concluzii și propuneri

Lucrarea este fundamentată pe legislația și bibliografia existentă privind prevenirea, limitarea și salvarea de vieți omenești și bunuri materiale și de patrimoniu în caz de dezastre naturale, accidente industriale, contaminări biologice, atacuri teroriste și alte situații cu impact major asupra vieții și proprietății.

Conceptul de apărare împotriva dezastrelor, privit ca sistem de management viabil și eficient este relativ nou. Având în vedere schimbarea totală a legislației în domeniu există anumite aspecte care nu sunt reglementate și dau naștere la interpretări privind modul de rezolvare a anumitor situații ce pot apare.

Folosirea unei game de expresii și termene creează greutăți (evenimente mari, puternice, grave, majore, catastrofale, teribile, irepetabile, extreme sau altele ca instituirea situației de urgență, stării de criză, alarmă de gradul zero, alte măsuri excepționale) atât în cunoașterea cât mai aproape de realitate a evenimentelor produse și a proporțiilor acestora, cât și a măsurilor pe care le incumbă. Astfel cercetarea noastră în domeniu constituie una din modalitățile de asigurare a unui limbaj comun, coerent și util, atât pentru cei cu responsabilități în gestionarea situațiilor de urgență, cât și pentru populație.

Protecția și asistența în fața dezastrelor naturale și tehnologice este un drept fundamental al ființei umane, la fel ca dreptul la viață sau dreptul la sănătate.

Preocuparea pentru protecția populației și bunurilor acestora în situații de pericol (dezastre, război) se pierde în negura vremurilor, dar, de la înființarea protecției civile în țara noastră, acțiunea a avut un caracter național și organizat.

Primele surse de risc luate în calcul au fost acțiunile militare cu efecte distructive atât asupra combatanților, cât și asupra populației civile.

De 50 de ani, politica NATO și mijloacele de protecție a personalului au servit la protecția populației civile. Parteneriatul pentru Pace a permis NATO să coopereze cu partenerii săi în apărarea împotriva dezastrelor ca și în răspunsul la dezastre în țările partenere și în țările NATO. În timp ce un program de cooperare de succes, în domeniul Planificării Urgențelor Civile, este îmbunătățirea continuă a Alertei Civile în Țările Partenere, crearea EADRCC și dezvoltarea EADRU reprezintă un pas major înainte în efortul colectiv al țărilor EAPC pentru oferirea asistenței populației lovită de dezastre majore. Mai mult, el atestă bunăvoința țărilor EAPC de implicare în colaborarea practică într-o zonă de importantă maximă pentru toate națiunile și oferă țărilor EAPC o competență operațională.

Integrarea României în NATO și în Uniunea Europeană a contribuit la redobândirea încrederii în forțele proprii și a consolidat contribuția noastră la securitatea și stabilitatea internațională, consacrând revenirea României la identitatea sa europeană.

În condițiile în care mediul de securitate, provocările și răspunsurile sunt dinamice și strâns legate unele de altele, este nevoie de noi răspunsuri pentru asigurarea securității tuturor națiunilor.

Considerăm că România își îndeplinește sarcinile asumate prin convențiile internaționale, dar trebuie să țină cont de realitățile societății românești, de riscurile și vulnerabilitățile identificate și să nu-și depășească nivelul și condiția reală.

Dezastrele pot să influențeze ducerea acțiunilor de luptă într-un anumit areal și pot influența uneori succesul sau insuccesul acțiunilor militare.

O analiză a raportului armată – societate evidențiază faptul că militarul nu este în afara societății și aportul său la dezvoltarea ei se face și prin intervenția promptă și corectă în cazul producerii unor situații de urgență, atunci când situația o impune.

Odată cu trecerea instituției protecției civile la Ministerul de Interne în anul 2001, în Ministerul Apărării Naționale a rămas un gol instituțional, nemaifiind specialiști în domeniul protecției civile.

O concluzie rezidă și în faptul că în sistemul de învățământ militar trebuie incluse teme de pregătire în domeniul situațiilor de urgență, protecției civile și apărării împotriva incendiilor. Numai așa cultura de securitate a militarului este integrală și îi poate folosi în luarea deciziilor.

Practica a demonstrat că managerii publici, oamenii politici aleși (primari, consilieri locali și județeni etc.) nu au cunoștințele necesare pentru a gestiona situațiile de urgență, nu au interes, uneori le lipsește spiritul civic, dar nici nu vor să respecte legislația în domeniu – nu au o cultură de securitate. Este nevoie de profesioniști în domeniu care să corespundă unui profil de specialist în domeniul situațiilor de urgență, respectiv manageri de securitate.

Chiar dacă legislația în domeniu este nouă, premisa fiind unificarea celor două instituții: protecția civilă și pompierii, apar inadvertențe, juxtapuneri, ambiguități. Se impune astfel necesitatea unei legislații unitare cu integrarea tuturor termenilor și conceptelor (protecție civilă, apărare împotriva incendiilor, securitate la incendii, situații de urgență, managementul riscurilor etc.).

Gestionarea situațiilor de urgență se realizează după un sistem nou, armonizat cu noua concepție de gestionare a urgențelor civile în cadrul NATO și al mecanismului comunitar european, dar este nevoie de continuarea schimbării pe toate planurile și necesitarea eficientizării, sub toate aspectele, a serviciilor publice și private de apărare a vieții și sănătății populației, a mediului înconjurător, a valorilor materiale și culturale împotriva incendiilor, a calamităților, altor dezastre, precum și realizarea măsurilor de protecție civilă, este și trebuie să rămână un deziderat actual.

Nivelul unde se plasează limita între protecție și asistență, amploarea și natura riscurilor pe care acceptăm că nu pot fi acoperite mai bine, sunt elemente care trebuie puse la dispoziția factorilor de decizie.

Aceste alegeri induc un nivel de cheltuieli pentru colectivitățile publice cu atât mai ridicat cu cât deplasăm limitele de protecție înspre asistență sau cu cât mărim nivelul de protecție acceptabil care evoluează în funcție de pragul de toleranță socială a răspunsului la riscuri.

Nivelul de acoperire a riscului nefiind absolut, responsabilii cu gestionarea riscurilor și cetățenii trebuie să evalueze riscurile și să cunoască mijloacele de acoperire pe care statul și administrația le consideră corespunzătoare pentru a răspunde acestor riscuri.

Punerea în funcțiune a mijloacelor și mai ales identificarea riscurilor poate atenua teama subiectivă față de unele riscuri prin relativizarea celui social acceptat cu cel care provoacă teama populației sau o sensibilitate media.

Procedura de exploatare a analizei retrospective pentru definirea mijloacelor de intervenție adecvate riscurilor deosebite trebuie dezvoltată. De aceea, este necesar să se creeze o structură națională care să pună la punct primirea, prelucrarea și transmiterea sistematică a experienței rezultate din intervențiile serviciilor profesioniste pentru situații de urgență.

Nu există un ghid, regulament sau instrucțiune comună care să reglementeze modul de lucru în comun al serviciilor de urgență (pompieri, poliție, ambulanță, jandarmi etc.); totul se bazează pe cutumă, pe instrucțiuni interne care nu fac deloc referire la modul de cooperare și coordonare cu celelalte servicii de urgență (iar serviciile de urgență aparținând altor ministere nu sunt obligate să le respecte!).

Ar fi potrivită existența unor protocoale comune care să stipuleze modul de pregătire, antrenare sau de lucru în comun între serviciile de urgență.

Inexistența unor asemenea reglementări determină situații conflictuale pe timpul acțiunilor comune de intervenție, disfuncționalități cu repercusiuni asupra eficienței și calității actului de intervenție, disensiuni sau chiar stări de tensiune.

Există discuții între reprezentanții instituțiilor implicate în managementul situațiilor de urgență privind persoana (sau instituția) îndreptățită să asigure conducerea și coordonarea acțiunilor de intervenție, chiar dacă atribuțiile instituțiilor pe această linie sunt detaliate (destul de slab) prin HG nr. 2228/2004 privind asigurarea funcțiilor de sprijin.

Această stare de lucruri face și mai dificilă integrarea altor instituții, servicii și organisme în acțiunile de intervenție.

Evaluarea riscurilor naturale ar trebui să fie mai mult în preocuparea managerilor, pentru că, doar după o evaluare corectă și completă a acestora, se poate concluziona asupra gradului de siguranță a persoanelor, comunității și mediului.

În managementul situațiilor de urgență, printr-o tratare multidisciplinară a riscurilor se pot elabora planuri concise de reacție a factorilor implicați pentru reducerea riscurilor până la un nivel acceptabil.

În viața de zi cu zi sunt nenumărate exemple care evidențiază diferența dintre risc și hazard. De exemplu, bicromatul de potasiu este o substanță periculoasă, folosită în multe tehnici de analiză. Atunci când se folosește la măsurarea alcoolemiei, această substanță este închisă într-un tub sigilat și nu este eliberată în aer când se suflă aer peste ea. Deși este o substanță cu risc ridicat, folosirea acesteia conform procedeului descris, nu prezintă nici un pericol pentru cel care o folosește. Făina nu ar fi considerată de prea multă lume ca fiind o substanță periculoasă. Un borcan de făină pe un raft nu ar avea imprimate însemnele care avertizează prezența pericolului, cum se întâmplă în cazul bicromatului de potasiu. Totuși, un brutar care a fost expus pentru o perioadă mai lungă la praf de făină în aer și/sau la praf în contact cu pielea, se poate îmbolnăvi de dermatită (inflamarea pielii), conjunctivită (inflamarea ochilor), rinită (inflamarea nasului) sau chiar astm. Într-un caz concret, brutarul s-a îmbolnăvit de astm profesional și a fost dificil pentru angajator să accepte că un produs aparent inofensiv ca făina poate să cauzeze această boală în condiții de expunere ridicată. Acestea sunt două exemple în care o substanță cu un hazard ridicat (bicromatul de potasiu) nu provoacă risc măsurabil în anumite circumstanțe, în timp ce un produs inofensiv (făina) cu hazard scăzut, poate prezenta riscuri ridicate.

Prevenirea producerii dezastrelor naturale este limitată, iar uneori imposibilă. Doar o înțelegere a efectelor acestora poate determina o reacție potrivită.

Din analiza evenimentelor petrecute numai în ultimii ani rezultă menținerea vulnerabilității comunităților la manifestarea situațiilor de urgență, deși capacitatea de răspuns a instituțiilor specializate a crescut.

Referitor la impactul producerii unor situații de urgență asupra populației și factorilor de mediu, la nivelul instituțiilor abilitate au fost întocmite analize privind riscurile și efectele probabile.

În acest context este cunoscut că, pot fi afectați 85% din cetățenii țării (21,679 milioane) de una sau mai multe situații de urgență, după cum urmează: 41 % din populația țării (8.823.021 persoane) este dispusă în zona seismică de intensitate mai mare sau egală cu VII pe scara MSK. 7% (1.491.837 persoane) este dispusă în zone cu potențial ridicat de producere a alunecărilor de teren sau afectată de alunecări primare/reactivate, iar 21 % (4.561.606 persoane) poate fi afectată de inundații datorate revărsărilor unui curs de apă, scurgerilor de torenți sau unde cantitatea maximă de precipitații, înregistrată în ultimii 100 de ani, depășește 100 mm/24h. 13% (2.874.984 persoane) situată în zona de influență a unui incendiu de pădure. 25% (5.532.713 persoane) este situată în interiorul zonelor de planificare la urgență chimică iar 1% (271.071 persoane) situată în zonele de planificare la urgență nucleară.

Dacă ne referim la situația sistemului de protecție din România dinainte de 1989 (și chiar până în anul 1996 – anul apariției primei legi a protecției civile), putem concluziona că acesta a fost conjunctural, insuficient dezvoltat, insuficient asigurat cu resurse. A suferit influențe externe de ordin doctrinar și organizatoric.

De-a lungul timpului, în domeniul protecției populației civile la dezastre, s-a trecut de la organizarea ad-hoc, atunci când s-a produs evenimentul sau era pericolul iminent de a se produce, la organizarea interinstituțională, la primele elemente de management public.

Nu există nici o îndoială că înainte de 1989 apărarea civilă era o forță paramilitară, alături de gărzile patriotice, detașamentele de tineret, serviciile de pompieri civili, iar din punct de vedere istoric aceasta a fost ultima „care s-a desființat”.

Dacă în alte domenii ale vieții sociale își făceau locul concepții moderne și fiabile de management al sistemelor, în protecția civilă se păstra caracterul de masă al acțiunilor. Toate aceste participări la acțiuni – „la chemarea …” au imprimat sechele în conștiința cetățenilor, din punct de vedere al percepției voluntariatului și acest lucru îngreunează organizarea serviciilor voluntare publice și private pentru situații de urgență.

Nu i s-a asigurat atenția necesară de către conducerea statului și responsabilii de drept. Considerăm că doar opțiunile României către democrație și integrare în structurile NATO și UE au determinat orientările actuale.

Pe scurt, aceste tendințe sunt: punerea pe primul plan – ca amenințare dezastrele; crearea unui sistem de management pentru situații de urgență – credibil, la toate nivelurile, capabil să gestioneze toate situațiile de urgență în timp de pace, dar și la război; integrarea SNMSU în standardele și procedurile NATO și UE; accent sporit pe activitatea de prevenire a producerii dezastrelor (mai ieftin și mai eficient); voluntariatul – formă de bază în completarea sistemului forțelor profesioniste; asigurarea – componentă de bază în degrevarea statului de a suporta despăgubirile și programe de acțiune pe termene medii și lungi.

Extinderea domeniului de cuprindere al protecției civile și al managementului situațiilor de urgență în zilele noastre, deschiderea spre cooperare în activitățile de intervenție pentru înlăturarea efectelor și, mai ales, intensificarea activității de prevenire a efectelor nedorite pe care le presupune riscul producerii unor fenomene naturale sau antropice periculoase, sunt elementele care stau la baza abordării protecției civile ca factor de promovare a intereselor naționale de securitate și ordine publică.

Un specialist în managementul situațiilor de urgență trebuie să se ocupe de șase seturi distincte de activități pentru a obține rezultate bune în acest domeniu. Acestea sunt: managementul riscurilor, reducerea efectelor situațiilor de urgență, controlul evenimentelor (monitorizarea), acordarea de asistență, managementul resurselor și reducerea impactului.

Cei care sunt implicați în domeniul managementului situațiilor de urgență, la nivelul comunităților, sunt din ce în ce mai conștienți de modificarea strategiei de abordare a factorilor care contribuie la dezastrele de azi și în special la cele de mâine. În acest sens propunem câteva puncte de referință:

Asumarea responsabilității pentru riscuri și dezastre. Societatea umană – nu natura – poate fi cauza pierderilor ca urmare a dezastrelor, rezultată din însăși alegerea locului și modului de dezvoltare. Nu există doar riscuri naturale și soluții acoperitoare numai pentru acestea, atât timp cât tehnologia poate genera deopotrivă securitate și pericol.

Perspectiva sistemelor globale. Mai mult decât ca rezultat al evenimentelor naturale, dezastrele apar, mai ales din interacțiunile dintre sistemele fizice, sistemele umane și infrastructura construită. O viziune care integrează dinamica acestor trei sisteme și interacțiunile dintre acestea, poate oferi posibilitatea găsirii de soluții mai bune.

Anticiparea ambiguității și schimbării. Punctul de vedere cum că riscurile sunt amenințări statice a condus la o falsă concluzie că orice efort de prevenire poate reduce în mare parte pierderile viitoare. În realitate însă, schimbările care pot influența factorii de risc, apar rapid și neliniar. Adaptarea umană la riscuri este necesar să devină un proces dinamic așa cum însăși riscurile evoluează.

Abordarea prevenirii pe termen lung. Prevenirea este privită frecvent ca un ansamblu de acțiuni imediate. În general, oamenii au o predispoziție culturală și economică de a gândi în primul rând pe termen scurt. Eforturi de prevenire proiectate pe termen lung iau în considerare efectul integral al acestora.

Reconsiderarea mediului social. Factorii sociali precum percepția publică corespunzătoare hazardurilor și prevenirii acestora, precum și organizare comunităților joacă un rol critic în determinare strategiei în domeniu. Pentru o abordare eficientă a hazardurilor, prevenirea trebuie să devină o valoare socială de bază.

Promovarea principiilor dezvoltării durabile susținute. Dezastrele sunt mult mai probabile acolo unde dezvoltarea nu e susținută, și reversul: impactul dezastrelor împiedică continuarea procesului de dezvoltare datorită, de exemplu, degradării mediului sau deprecierii calității vieții.

Parafrazând-ul pe ministrul administrației și internelor, se poate afirma cu certitudine că instituția „managementului situațiilor de urgență” este cea mai reușită construcție instituțională după anul 1989.

LISTA ABREVIERILOR

Notă: În paranteză sunt specificate cărui organism aparțin aceste structuri.

BIBLIOGRAFIE

1. IZVOARE

A. ARHIVE

Arhivele Naționale ale României, Direcția Județeană Alba

Fond Comitetul Județean PCR Alba, anii 1968 – 1989

Fond Prefectura Alba, anii 1933 – 1950

Fond Comitetul pentru protecția populației civile

Arhivele Militare Române:

Fond Comandamentul Protecției Civile, anii 1967 – 1994

Fond Comandamentul Trupelor de Geniu, anii 1970 – 1983

Fond Consiliul Superior Politic al Armatei, anii 1975, 1977

Arhiva Inspectoratului pentru Situații de Urgență „Unirea” al Județului Alba:

Fond Grupul Județean de Pompieri, anii 1968 – 2004

Fond Inspectoratul de Protecție Civilă Județean Alba, anii 2001 – 2004

DOCUMENTE OFICIALE

Decretul Consiliului de Stat nr. 544/1972 privind apărarea locală antiaeriană, aprobat prin Legea nr. 13/1973 – abrogat

Legea nr. 2 din 24 martie 1978 privind apărarea civilă, Buletinul Oficial nr. 24 din 29 martie 1978 – abrogată

Decretul Consiliului de Stat al RSR nr. 430 din 31 octombrie 1978 privind unele măsuri pentru apărarea civilă, Buletinul Oficial nr. 103 din 15 noiembrie 1978 – abrogat

Decret CPUN nr. 224 din 11 mai 1990 privind ratificarea Protocoalelor adiționale I și II la Convenția de la Geneva din 12 august 1949, publicat în Monitorul Oficial nr. 68-69 din 14 mai 1990

Constituția României, publicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003

Legea nr.575/2001 privind aprobarea Planului de amenajare teritorial – Secțiunea a V-a zone de risc natural

Legea nr.477/2003 privind pregătirea economiei naționale și a teritoriului pentru apărare publicată în Monitorul Oficial nr. 824 din 20 noiembrie 2003

Legea nr. 481/2004 a protecției civile, modificată și completată prin Legea Nr. 212/2006, publicată în Monitorul Oficial Nr. 457 din 26 mai 2006

Legea 453/2004 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență

Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor

Legea nr. 446/2006 privind pregătirea populației pentru apărare, publicată în Monitorul Oficial nr. 990 din 12 decembrie 2006

HG 1489/2004 privind organizarea și funcționarea Comitetului Național de Management pentru Situații de Urgență

HG 1490/2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare-funcționare și a organigramei Inspectoratului General pentru Situații de Urgență

HG 1491/2004 pentru aprobarea Regulamentului cadru privind structura organizatorică, atribuțiile funcționarea și dotarea comitetelor și centrelor operative pentru situații de urgență

HG 1492/2004 privind principiile de organizare, funcționare și atribuțiile serviciilor de urgență profesioniste

HG nr. 2288/2004 pentru aprobarea repartizării principalelor funcții de sprijin pe care le asigură ministerele, celelalte organe centrale și organizațiile neguvernamentale privind prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență

HG nr.547/2005 pentru aprobarea Strategiei naționale de protecție civilă

HG nr. 642/2005 pentru aprobarea Criteriilor de clasificare a unităților administrativ – teritoriale, instituțiilor publice și operatorilor economici din punct de vedere al protecției civile

HG nr. 1222/2005 privind stabilirea principiilor evacuării în situații de conflict armat

HG nr. 1854/2005 pentru aprobarea Strategiei naționale de management al riscului la inundații

HG 804/2007 privind controlul activităților care prezintă pericole de accidente majore în care sunt implicate substanțe periculoase

HG nr. 762/2008 pentru aprobarea Strategiei naționale privind prevenirea situațiilor de urgență

Hotărârea Parlamentului nr. 30/2008 privind aprobarea Strategiei naționale de apărare a țării, publicată în Monitorul Oficial nr. 799 din 28 noiembrie 2008

OUG 88/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare pentru situații de urgență

OUG 21/2004 privind sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, aprobată cu modificări prin Legea 15/2005

Ordin M.A.I. Nr. 163 din 28 februarie 2007 pentru aprobarea Normelor generale de apărare împotriva incendiilor

Ordin M.I.R.A. Nr. 210 din 21 mai 2007 pentru aprobarea Metodologiei privind identificarea, evaluarea și controlul riscurilor de incendiu

Ordin M.I.R.A. 297 din 21 septembrie 2007 pentru aprobarea Planului strategic al MIRA pentru perioada 2007 – 2009

2. PERIODICE

Buletinul Apărării Locale Antiaeriene, anii 1973 – 1977

Buletinul Apărării Civile, anii 1978 – 1993

Buletinul de Informare – Documentare al MAI, anii 2000 – 2008

Revista Gândirea Militară Românească, anii 1998 – 2008

Revista Impact strategic, anii 2003 – 2009

Revista Observatorul Militar, anii 1990 – 2004

Revista Pompierii Români, anii 1995 – 2008

Revista Protecția Civilă, anii 1994 – 2004

Revista Română de Drept Umanitar, anii 1990 – 1999

3. LUCRĂRI GENERALE

Achim Ioan Moise, Arcadie Hinescu, Dumitru Popa – Managementul serviciilor, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2005

Achim Ioan Moise, Arcadie Hinescu, Dumitru Popa – Managementul serviciilor publice, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2005

Annan Kofi, Secretary-General of the United Nations – Facing the humanitarian challenge: towards a culture of prevention, United Nations Publications, Sales No. E.99.I.28, DPI/2070, 1999

Androniceanu Armenia – Managementul schimbărilor, Editura All Educational, București, 1998

Androniceanu Armenia – Noutăți în managementul public, Editura Universitară, București, 2005

Baker, Dan, Training and Technical Assistance Strategies for Behavior Support and Crisis Response, College of Education and Human Development, University of Minnesota, 2005

Bourn Sir J – Public Sector Management, Printico, Hall International, 1990

Briciu Sorin – Managementul prin costuri, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2003

Burduș E., Căprărescu G. – Fundamentele managementului organizațional, Editura Economică, București, 1999

Cișmașu I.D. – Riscul – element în fundamentarea deciziei, Concept, metode, aplicații, Editura Economică, București, 2003

Constantinescu Mihai, Muraru Ioan – Constituția României – comentată și adnotată, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, București, 1992

Crețu Gheorghe – Riscuri la adresa securității naționale, Editura Silvy, București 2006

Dragoman Ion, Radu Mircea – Modernitate în problemele fundamentale de drept internațional umanitar, Editura Zedax, Focșani, 2005

Drucker Peter F. – Managementul strategic, Ed. Teora, București, 2001

DUȚU Petre, DINU Mihai Ștefan – Politica Europeană de Securitate și Apărare – cadrul de manifestare și dezvoltare a intereselor de securitate națională, Editura UNAp „Carol I”, București, 2007

Frunzeti Teodor, Vladimir Zodian – Lumea 2007: enciclopedie politică și militară; studii strategice și de securitate, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2007

Habian Liviu – Opțiuni politico-strategice ale României și influența acestora asupra artei militare naționale, AISM, București, 1993

Hinescu, A. – Management strategic, Ed. Napoca Star, Cluj Napoca, 2006

Hyland Bruce, Merle Yost – Reflecții pentru manageri, Editura Rentrop & Straton, București, 1998

Inceu Mihai, Dan Lazăr, etc. – Administrație Publică, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2000

Johns Gary – Comportamentul organizațional, Ed. Economică, București, 1999

Jorge Nef – Human Security and Mutual Vulnerability: The Global Political Economy of Development and Underdevelopment, Ottawa: IDRC Books, 1999

Kaufmann A.G. Desbazeille – Metoda drumului critic, Editura Tehnică, București, 1971

Le Roy Ladurie Emmanuel – Histoire et climat, în Annales Économies, Sociétés, Civilisations (E.S.C.) 1, 1959

Lofstedt R, Frewer L. – Risk & Modern Society, Earthscan Publications, London, 2005

Miroiu Andrei, Soare Simona – Politica de securitate națională: concepte, instituții, procese, Editura Polirom, Iași, 2007

Moștoflei Constantin, Dolghin Nicolae (coordonatori) – Studii de securitate și apărare, Vol I, Editura U.N.Ap., București, 2005

Nicolescu Ovidiu, Verboncu Ion – Managementul organizației, Editura Alpha, Buzău, 1999

Sandoz Yves – Commentaire des Protocoles additionnels, Geneve, 1981

Sarcinschi Alexandra – Operațiile de stabilitate și securitatea umană, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2008

Sarcinschi Alexandra – Vulnerabilitate, risc, amenințare. Securitatea ca reprezentare psihosocială, Editura Militară, București, 2007

Simileanu Vasile, Săgeată Radu – Geopolitica României, Editura Top Form, București 2009

Stăncioiu Ion, Militaru Gheorghe – Management – elemente fundamentale, Editura Teora, București, 1999

Uscoi Nicolae, Oprea Gabriel – Introducere în Dreptul Internațional Umanitar, Editura Cartega, București, 1999

Verbancu Ion – Management – Întrebări și răspunsuri, Editura Holding Reporter, București, 1996

*** Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Academia Română, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, 1998

*** Mic Dicționar enciclopedic, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura științifică și enciclopedică, București, 1978

4. LUCRĂRI DE SPECIALITATE

Bâldea Marin – Răspuns la urgențe: planificare, coordonare, comunicare, Editura Reprograph, Craiova, 2006

Bâldea Marin – Comunitate și vulnerabilitate: percepție, comunicare, reducerea riscului dezastrelor, Editura MAI, București, 2007

Bârsan O., Nemeș L.V., Geantă Ș., Trandafir P., Avram C., Bordean J. -Manual pentru pregătirea comisiilor și formațiunilor de deblocare-salvare și protecție-adăpostire, Editura Telegrafia, București, 2003

Barnier M. – For a European civil protection force: europe aid, mai 2006

Bădălan Eugen, Frunzeti Teodor – Acțiunile militare altele decât războiul, Editura Militară, București, 2001

Bogdan Octavia, Niculescu Elena – Riscurile climatice din România, Institutul de Geografie, București, 1999

Charlie, Lakin, K. – Community for All: Experiences în Behavior Support and Crisis Response, University of Minnesota, 2000

Chiciudean I., Stănciugelu I., Bilanici A. Dogeanu M. – Comunicarea în situații de urgență, SNSPA, Centrul de Perfecționare în Comunicare, București, 2006

Chiriac Mircea Dănuț – Politici și strategii de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005

Cioflină Dumitru, Habian Liviu – Arta operativă, Ed.AISM, București, 1999

Cloșcă Ionel, Suceavă Ion – Tratat de Drept Internațional Umanitar, Editura V.I.S. Print, București, 2000

Coșea Mircea, Nastovici Luminița – Evaluarea riscurilor. Metode și tehnici de analiză la nivel micro și macro economic, Ed. Lux Libris, Brașov, 1997

Crăciun Ionel – Situații și servicii de urgență, Editura M.I., 2001

Crăciun Ionel – Managementul situațiilor de urgență, Vol. I și II, Editura BREN, București, 2006

Creangă Gheorghe Florea-Stoilești – Istoria apărării civile, Vol. 1 și 2, Editura Porto-Franco, Galați, 1993

Enescu Dumitru ș.a. – Cutremurele pe înțelesul tuturor, Editura Piatra Craiului, București, 2000

Florea Dan – Managementul sistemului de protecție civilă pentru prevenirea și înlăturarea efectelor dezastrelor pe timp de pace, criză și război, Editura Spirit Românesc, Craiova, 2003

Freeman, Rachel, Lynn și Smith, Christopher, I. – Functional Assessment: Responding to Challenging Behavior, College of Education and Human Development, University of Minnesota, 2000

Geoană Ioan – Apărarea civilă – componentă a sistemului național de apărare, Editura Militară, București, 1983

Gourlay Catriona & asociații – Civilian crisis management: The european way, Chaillot Papers no. 90, Institude for Security Studies, Paris, iunie 2006

Grecu Florina – Hazardurile și riscurile naturale, Editura Universitară, București, 2004

Hanson, R., Wieseler, N., & Lakin, K., Impact: Feature Issue on Behavior Support for Crisis Prevention and Response, 14(1) [online], University of Minnesota, Institute on Community Integration, Minneapolis, 2000

Hornoiu Valerie – Optimizarea sistemelor de intervenție care conțin materiale explozive, Editura MAI, București, 2006

Iorga Elena, coordonator programe IPP – Managementul situațiilor de urgență în caz de inundații. Studiu de caz: județul Galați, Editura PADCO/AECOM, 2006

Irimia Ion, Ion Emil – Elemente de teorie generală a științei militare, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2002

Irimia Ion, Chiriac Dănuț-Mircea, Ion Emil – Curs de doctrine politico-militare, Partea V – Sisteme politico-militare, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004

Lakin Charlie K. – Community for All: Experiences în Behavior Support and Crisis Response, College of Education and Human Development, University of Minnesota, 2000

Lees F.P. – Loss Prevention in the Process Industries: Hazard Identification, Assessmentand Control, Second Edition, United Kingdom, 1996

Manea Sanda – Evaluarea riscului de alunecare a versanților, Editura Conspress, București, 1998

Mărculeț Cătălina, Oprișa Cornel, Mărculeț Ioan – Riscuri hidrometeorologice în Culoarul Mureșului între Arieș și Ampoi. Studii de caz, Academia de Studii Economice București, 2006

Moldovan Florin – Fenomene climatice de risc, Editura Echinocțiu, Cluj-Napoca, 2003

Moraru Roland, coordonator – Evaluarea riscului ecologic, Editura Infomin, Deva, 2000

Mureșan Mircea, colectiv 12 coautori – Curs – Probleme fundamentale ale științei militare, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004

Nemeș Liviu Viorel, Oprea C., Pirtea V. – Manualul pentru acțiuni de căutare-salvare, Ed. MAI, București, 2003

Nemeș Liviu Viorel, colectiv 15 coautori – Managementul Protecției Civile în România, Editura Ministerului de Interne, 2003

Nemeș Liviu Viorel – Protecția civilă, componentă a sistemului de securitate națională – prezent și viitor, Teză de doctorat, București, 2006

Nicoară Toader – Sentimentul de insecuritate în societatea românească la începuturile timpurilor moderne, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2002

Nour Aurel, Țăranu Teodor – Atributele conducerii, prevederea în conducerea militară, Editura A.I.S.M. București, 1993

Oprișa Cornel, Covaciu Cosmin – Managementul situațiilor de urgență produse ca urmare a unor fenomene meteorologice periculoase. Studii de caz în județul Alba, 2002 – 2006, Buletinul de informare-documentare al MIRA, nr. 2/2007

Ozunu Alexandru – Elemente de hazard și risc în industrii poluante, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2000

Ozunu Alexandru, Anghel I. Călin – Evaluarea riscului tehnologic și securitatea mediului, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2007

Palm R. – Natural Hazard, John Hopkins University Press, Baltimore, 1990

Popescu Gheorghe, Dobre Bebe – Protecția civilă și managementul dezastrelor, Editura Fundației „România de mâine”, București, 2000

Sfichi Constantin, Apostol Ion Gheorghe, Andreescu Anghel – Ordinea publică – componentă a securității naționale, Ed. M.I., 1996

Smith K. – Enviromental Hazard. Assesing Risk and Reducing Disaster, Routledge, London and New York, 2001

Stan Nicolae – Manual de protecție civilă, Editura Ministerului Administrației și Internelor, București, 2005

Stănescu Viorel Al., Drobot Radu – Măsuri nestructurale de gestiune a inundațiilor, Editura *H*G*A*, București, 2002

Stephenson R.S. – Modulul de pregătire al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare referitor la Evaluarea dezastrelor, Suport de curs, 2001

Ștef Iulian, Oprișa Cornel – Condițiile de producere a viiturilor din intervalul iunie-iulie 2006 în județul ALBA, Comunicare științifică, Conferința Internațională de Hidrologie, București, 2006

Terje Aven – Foundations of Risk Analysis, A Knowledge and Decision – Oriented Perspective, Norway, John Wiley&Sons, Ltd, 2003

Udor Aurel, Eftene Cătălin – O cronică a marilor cutremure, lucrare întocmită la împlinirea a 30 de ani de la cutremurul din 4 martie 1977

Udor Aurel, Nour Aurel – Securitatea națională și managementul situațiilor de urgență generate de insecuritatea obiectivelor economice importante, Editura Stadiform, București, 2007

Voicu Costică, Sandu Florin – Managementul organizațional în domeniul ordinii publice, vol. I, Editura Ministerului de Interne, București, 2001

Weick K.E. – Enacted Sensemaking in Crisis Situations, în Journal of Management Studies, vol. 25, 1988

Zamfir Constantin, Pleșu I., Benga M., Vintilă I., Ciorobea F. – Managementul situațiilor de urgență, Editura Lumina, Drobeta Turnu Severin, 2006

Zamfir Constantin – Securitatea civilă și globalizarea, Editura FED Print, București, 2009

Zoicaș Claudiu Radu – Studii și strategii manageriale privind identificarea, analizarea, evaluarea și cuantificarea riscurilor asociate evenimentelor de urgență, Teză de doctorat, 2008

*** 2000 -2008, Rapoarte de evaluare anuală ale Comitetului Național pentru Situații de Urgență (anterior anului 2004 – Comisia Națională de Apărare Împotriva Dezastrelor)

*** 2000-2008, Rapoarte sinteză privind apărarea împotriva inundațiilor fenomenelor meteorologice periculoase și accidentelor la construcțiile hidrotehnice din județul Alba, CJSU Alba

*** Directiva 105/2003/EC din 16 decembrie 2003, privind controlul accidentelor majore

*** Disasters, Diseases, Disruptions: a new D-drive for the EU, Institute for Security Studies, septembrie 2005

*** Dreptul Internațional Umanitar al Conflictelor Armate – documente, Asociația Română de Drept Umanitar, Editura Șansa, București, 1993

*** European Security Strategy, adopted by the Heads of State and Government at the Brussels, European Council on 12 December 2003

*** Glosar de termen utilizați în relațiile internaționale din domeniul ordinii și siguranței publice, Editura MAI, 2004

*** Ghid pentru reducerea pierderilor provocate de inundații, ONU, 2006

*** Improving Risk Communication, Committee on Risk Perception and Communication; National Academy Press, Washington, 1989

*** Internationally agreed glossary of basic terms related to disaster management, Geneva, 1992

*** Intervenția la calamități naturale și catastrofe, Comandamentul Pompierilor, Serviciul Editorial și Cinematografic, București, 1981

*** În sprijinul pregătirii pentru apărarea civilă a formațiilor și populației privind comportarea la calamități și catastrofe, Comandamentul Apărării Civile, București, 1981

*** Living with Risk: A Global View of Disaster Reduction Initiatives, Geneva, UN International Strategy for Disaster Reduction, 2004

*** Managementul operativ și tactic al intervențiilor pentru riscuri naturale și tehnologice, Suport de Curs, Centrul Național de Pregătire în domeniul Situațiilor de Urgență, Ciolpani, 2006

*** Manualul NATO, Ministerul Informațiilor Publice, 2001

*** NATO`s Role in Disaster Assistance, NATO Civil Emergency Planning, Brussels, Belgia, 2001

*** Planificarea și controlul schimbării, Ed. Rentrop & Straton, București 1998

*** Politica Europeană de Securitate și Apărare, Departamentul pentru Integrare Euroatlantică și Politica de Apărare, MApN, 2006

*** Raport la studiul „Evaluarea Impactului de Mediu” la Proiectul Roșia Montană, Vol. 19, Rezumat fără caracter tehnic, mai 2006

*** South Eastern Europe, Disaster Risk Mitigation and Adaptation Programme, ISDR, United Nations, march 2008

*** Strategia Europeană de Securitate, adoptată de Consiliul European la 12 decembrie 2006

*** Strategia Internațională pentru Prevenirea Catastrofelor (1990 – 1999) și Programul Conferinței Mondiale de la Kobe – Japonia (2005 – 2015)

*** Strategia de Securitate Națională a României, adoptată prin Hotărârea C.S.A.T. NR.62/2006

*** World Disaster Report 2002: Focus on Reducing Risk, Geneva: International Federation of Red Cross and Red Crescent Societies, 2002

5. WEBGRAFIE

www.adrc.or.jp/top.php – Natural Disaster Data Book 2006 (An analytical overview), martie 2007

www.crisisgroup.org

www.cris.unu.edu

http://www.dezastre.lx.ro

www.ec.europa.eu/environment/civil/

www.ec.europa.eu/external_relations/cfsp/index_en.htm

www.ectap.ro

www.envsec.org

www.eurisc.org

www.fema.gov

www.galapsco.ro – Dezvoltare economică și socială

www.hazarde.lx.ro

www.icdo.org

www.igsu.ro

www.managementul-riscurilor.ro

www.mapn.ro

www.mmediu.ro

www.nato.int

www.observatorcultural.ro

www.onuinfo.ro

www.preveniredezastre.ro

www.presidency.ro/static/ordine/SSNR/SSNR.pdf

www.riskinstitute.org

www.samband.is

www.securitatenationala.ro

www.stabilitypact.org/dppi/gorizia.pdf

www.ue.eu.int/summ

www.un.org

www.unisdr.org

www.wikipedia.org

LISTA ANEXELOR

Anexa nr. 1

Terminologie. Concepte

Accident – eveniment întâmplător și neprevăzut care poate duce la o stare de avarie sau produce rănirea, mutilarea sau decesul.

Accident major – eveniment (ex. emisie de substanțe periculoase, un incendiu sau o explozie) survenit din evoluții necontrolate în cursul exploatării unui obiectiv care conduce la apariția imediată sau întârziată a unor pericole grave asupra sănătății populației și/sau asupra mediului, în interiorul sau în exteriorul obiectivului și în care sunt implicate una sau mai multe substanțe periculoase.

Adăpostire – măsură specifică de protecție a populației, a bunurilor materiale, a valorilor culturale și de patrimoniu, pe timpul ostilităților militare și al situațiilor de urgență, împotriva efectelor acestora.

Alarmare – transmiterea mesajelor/semnalelor de avertizare a populației despre iminența producerii unor dezastre sau a unui atac aerian.

Analiza riscului – metodă de cuantificare și evaluare a probabilității manifestării efectelor adverse ale unei substanțe, proces industrial sau proces natural, urmată de decizia privind acceptabilitatea acestui risc, prin determinarea frecvenței evenimentelor și consecințelor asupra elementelor expuse ale fiecărui eveniment pentru fiecare tip de risc specific.

Amploarea situației de urgență – mărimea ariei de manifestare a efectelor distructive ale acesteia în care sunt amenințate sau afectate viața persoanelor, funcționarea instituțiilor statului democratic, valorile și interesele comunității.

Avertizare – aducerea la cunoștința populației a informațiilor necesare despre iminența producerii sau producerea unor dezastre.

Consecințe – Efectul direct al unui fenomen, eveniment, incident sau accident (pierderi de vieți omenești, răniți, pierderi de bunuri, efecte de mediu etc.).

Dezastru – evenimentul datorat declanșării unor tipuri de riscuri, din cauze naturale sau provocate de om, generator de pierderi umane, materiale sau modificări ale mediului și care, prin amploare, intensitate și consecințe, atinge ori depășește nivelurile specifice de gravitate stabilite prin regulamentele privind gestionarea situațiilor de urgență, elaborate și aprobate potrivit legii.

Emisie – degajare directă sau indirectă dintr-o instalație, din surse punctiforme sau difuze a unei substanțe, vibrații, căldură, zgomote.

Evacuarea – măsură de protecție luată în cazul amenințării iminente, stării de alertă ori producerii unei situații de urgență și care constă în scoaterea din zonele afectate sau potențial a fi afectate, în mod organizat, a unor instituții publice, agenți economici, categorii sau grupuri de populație ori bunuri și dispunerea acestora în zone și localități care asigură condiții de protecție a persoanelor, bunurilor și valorilor, de funcționare a instituțiilor publice și agenților economici.

Evaluarea riscului – identificarea, evaluarea și interpretarea percepției riscului și comparația cu riscul social acceptat în scopul orientării deciziilor și acțiunilor în procesul de gestionare a riscului.

Factor de risc – fenomen, proces sau complex de împrejurări congruente, în același timp și spațiu, care pot determina sau favoriza producerea unor tipuri de risc (eveniment declanșator inițial).

Gestionarea situațiilor de urgență – identificarea, înregistrarea și evaluarea tipurilor de risc și a factorilor determinanți ai acestora, înștiințarea factorilor interesați, avertizarea populației, limitarea, înlăturarea sau contracararea factorilor de risc, precum și a efectelor negative și a impactului produs de evenimentele excepționale respective.

Hazard – potențialul unui bun sau al unei situații de a produce efecte adverse în anumite circumstanțe, dăunând sănătății oamenilor sau mediului înconjurător.

Impact asupra mediului – orice modificare a mediului, (caracteristicile fizice, chimice sau structurale ale elementelor și factorilor de mediu naturali; diminuarea diversității biologice; modificarea negativă considerabilă a calității vieții sau deteriorarea structurilor antropizate), dăunătoare sau benefică, totală sau parțială, care rezultă din activitățile, produsele sau serviciile unei organizații.

Incident – un eveniment care poate da naștere unui accident, care nu generează efecte majore asupra sănătății populației și/sau mediului, dar care are potențial să producă un accident.

Intensitatea situației de urgență – viteza de evoluție a fenomenelor distructive și gradul de perturbare a stării de normalitate.

Intervenția operativă – acțiunile desfășurate, în timp oportun, de către structurile specializate în scopul prevenirii agravării situației de urgență, limitării sau înlăturării, după caz, a consecințelor acesteia.

Înștiințare – activitate de transmitere a informațiilor autorizate despre iminența producerii sau producerea dezastrelor, la autoritățile administrației publice centrale sau locale, după caz, în scopul evitării surprinderii și realizării măsurilor de protecție.

Managementul riscului – Aplicarea unor politici, proceduri și practici având ca obiective identificarea riscului, analiza și evaluarea lui, tratarea, monitorizarea și reevaluarea riscului.

Managementul situației de urgență – ansamblul activităților desfășurate și procedurilor utilizate de factorii de decizie, instituțiile și serviciile publice abilitate pentru identificarea și monitorizarea surselor de risc, evaluarea informațiilor și analiza situației, elaborarea de prognoze, stabilirea variantelor de acțiune și implementarea acestora în scopul restabilirii situației de normalitate.

Monitorizarea situației de urgență – proces de supraveghere necesar evaluării sistematice a dinamicii parametrilor situației create, cunoașterii tipului, amplorii și intensității evenimentului, evoluției și implicațiilor sociale ale acestuia, precum și a modului de îndeplinire a măsurilor dispuse pentru gestionarea situației de urgență.

Protecție nucleară, radiologică, biologică și chimică – ansamblu de acțiuni executate în scopul ocrotirii cetățenilor împotriva efectelor distructive ale activității nucleare, precum și a contaminării radioactive, chimice sau biologice.

Riscul – probabilitatea de expunere a omului și a bunurilor create de acesta la acțiunea unui anumit factor de risc de o anumită mărime.

Riscul acceptabil – tipul de risc la care efectele pozitive înregistrate la nivelul unui organism, al unei populații ori ecosistem contrabalansează efectele adverse ce se pot manifesta în urma expunerii la un anumit agent.

Riscul natural – un eveniment sau proces generat de fenomene naturale periculoase, în cadrul cărora parametrii de stare se pot manifesta în limite variabile de instabilitate de la normal către pericol, datorate pământului, apei, aerului, variațiilor de temperatură, alte evenimente neprevăzute, care ar putea să provoace un dezastru.

Riscul tehnologic – evenimente datorate acțiunii umane, involuntare sau intenționate, care conferă elementelor infrastructurii probabilitatea de a funcționa în limitele cuprinse între normal și periculos până la dezastre cu efecte distructive asupra siguranței cetățenilor, bunurilor materiale, valorilor de patrimoniu.

Situația de urgență – eveniment excepțional, cu caracter nonmilitar, care prin amploare și intensitate amenință viața și sănătatea populației, mediul înconjurător, valorile materiale și culturale importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri și acțiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare și managementul unitar al forțelor și mijloacelor implicate.

Starea de alertă – punerea de îndată în aplicare a planurilor de acțiuni și măsuri de prevenire, avertizare a populației, limitare și înlăturare a consecințelor situației de urgență.

Starea potențial generatoare de situații de urgență – complex de factori de risc care prin evoluția lor necontrolată și iminența amenințării ar putea aduce atingere vieții, valorilor materiale și culturale importante și factorilor de mediu.

Substanță periculoasă – orice substanță chimică pură, amestec de substanțe sau preparate, clasificată ca periculoasă de legislația specifică în vigoare din domeniul chimicalelor și care este disponibilă sub formă de materii prime, produse, produse secundare, reziduuri sau produse intermediare, inclusiv substanțe despre care există presupunerea că vor fi generate în cazul producerii unui accident.

Tipuri de risc – cazuri de forță majoră determinate de incendii, cutremure, inundații, accidente, explozii, avarii, alunecări sau prăbușiri de teren, îmbolnăviri în masă, prăbușiri ale unor construcții, instalații ori amenajări, căderi de obiecte din atmosferă, avalanșe, eșecul utilităților publice și alte calamități naturale, sinistre grave determinate ori favorizate de factorii de risc specifici.

Vulnerabilitate – sensibilitatea unei comunități în fața unui fenomen, susceptibilitate determinată de factori fizici, sociali, economici și de mediu.

Sursa: Contribuție proprie prin studiu, analiză și sinteză, de-a lungul timpului

Anexa nr. 2

Indicatori ai situațiilor de urgență pentru o zonă vulnerabilă

Aprecierea valorilor indicatorilor sunt rezultatul cercetării proprii, în funcție de informațiile înregistrate în ultimii 20 de ani privind efectele unor evenimente care au creat probleme comunităților asupra cărora s-au abătut.

Sursa: Nemeș Liviu Viorel – Protecția civilă, componentă a sistemului de securitate națională – prezent și viitor, Teză de doctorat, București, 2006, Anexa nr. 11

PARTENERII PACTULUI DE STABILITATE

Sursa: Contribuție proprie

Structurile implicate în Planificarea Urgențelor Civile (CEP)

Sursa: Contribuție proprie

Anexa nr. 6

Mecanismul comunitar de protecție civilă

Sursa: http://ec.europa.eu/dgs/environment/index_en.htm

Anexa nr. 7

Procedura UE pentru coordonarea asistenței umanitare

Sursa: http://europa.eu.int/comm/environment/civil/

Anexa nr. 8

Divergențe de abordare NATO – UE a protecției populației civile

În esență, observațiile și propunerile noastre pentru îmbunătățirea activităților de protecție a populației civile în structurile NATO și UE precum și în țară, ar putea fi:

Anexa nr. 9

Situații statistice ONU

Anexa nr. 10

Fișele principalelor tipuri de dezastre specifice României

1. Cutremur

caracterizare generală: mișcarea vibratorie generată de undele seismice poate genera prăbușiri de teren, replici seismice, tsunami, lichefieri ale terenului și alunecări de teren;

principalele elemente caracteristice ale unui cutremur sunt: focarul (sinonim hipocentru), care este punct teoretic din interiorul pământului de declanșare a unui cutremur tectonic; epicentrul, proiecția focarului pe suprafața pământului; falia reprezintă fractura plană sau ușor curbă a scoarței terestre în lungul căreia se produc deplasări; intensitatea seismică – cuantificarea consecințelor unui cutremur – pe o scară specifică de 12 grade – plecând de la efectele avute asupra populației, a construcțiilor și a mediului natural. Cele mai cunoscute scări de intensitate sunt scara MM (Mercalli modificată) și scara MSK (Medvedev-Sponheuer-Karnik);

predictibilitate: se pot realiza prognoze pe termen lung și mediu cu o mare probabilitate de reușită. Pe termen scurt prognozele au o probabilitate de reușită redusă. Predictibilitatea se bazează pe monitorizarea activității seismice, istoricul acestora și observații în teren;

factori de vulnerabilitate: construirea de localități în zone cu risc seismic ridicat; clădiri cu structuri de rezistență antiseismică neadecvate (defecte de proiectare sau execuție); densitate mare de locuințe și populație pe suprafețe reduse; informarea redusă (în special a populației) despre cutremure;

efecte: distrugeri materiale (distrugerea sau avarierea unor clădiri sau altor tipuri de infrastructură, incendii, accidente hidrotehnice, alunecări de teren); pierderi umane (ridicate mai ales în zonele dens populate sau pentru clădirile prost conformate antiseismic); sănătate publică (număr ridicat de persoane ce necesită intervenții chirurgicale, contaminarea apei potabile și probleme de asigurare a condițiilor sanitare minime de supraviețuire); aprovizionare cu apă (avarierea sistemului de aprovizionare, poluarea surselor de apă);

măsuri de reducere a riscului: proiectarea clădirilor conform normelor de zonare seismice; informarea, pregătirea și antrenarea populației privind normele de apărare împotriva efectelor cutremurului;

măsuri de pregătire specifice: înștiințarea populației; realizarea planurilor de protecție și intervenție;

măsuri post-dezastru: evaluarea distrugerilor și pierderilor; căutare-salvare; asistență medicală de urgență; reabilitarea facilităților afectate; distribuirea de ajutoare;

instrumente de evaluare a impactului: scale de evaluare a efectelor generate de cutremur (Mercalli, MSK, japoneză etc.).

2. Alunecare de teren

caracteristici generale: prezintă mai multe forme de manifestare și pot fi efecte secundare ale altor tipuri de dezastre (cutremur, fenomene meteorologice periculoase, erupții vulcanice etc.). Reprezintă cel mai răspândit fenomen geologic;

acest tip de dezastru se caracterizează prin: viteza de manifestare (lente, cu viteza v < 0,6 m/an; cu viteză medie, 0,6 m/an < v < 3 m/s; bruscă, cu v > 3 m/s);

cauzele generatoare de alunecări și prăbușiri de teren sunt naturale: ploi torențiale, mișcări tectonice, eroziuni, prăbușiri de grote etc. și artificiale: explozii, excavații, lucrări hidrotehnice sau de hidroameliorații, construcția de clădiri lângă versanți etc.;

predictibilitate: frecvența de apariție, extinderea fenomenului și consecințele generate de acesta pot fi estimate în zonele de risc prin studiul zonei geografice (geomorfologie, hidrologie, climatologie și vegetație);

factori de vulnerabilitate: clădiri construite pe versanții dealurilor și munților; linii de comunicații în zone muntoase; clădiri cu fundații slabe; conducte aeriene sau îngropate; necunoașterea efectelor generate de acest hazard;

efecte: distrugeri materiale (este afectat tot cea ce se găsește pe panta în cauză; [ca efecte indirecte]: blocarea drumurilor, liniilor de comunicație sau a cursurilor de apă, reducerea producției agricole sau forestiere; inundații); pierderi umane (îngroparea persoanelor surprinse de avalanșă);

măsuri de reducere a riscului: realizarea hărților cu zone de risc; realizarea unei legislații în domeniu; asigurarea bunurilor și persoanelor;

măsuri de pregătire specifice: educarea comunității posibil de a fi afectată; realizarea unui sistem de monitorizare, înștiințare și evacuare;

măsuri post-dezastru: căutare-salvare, asistență medicală, adăpostirea de urgență a persoanelor sinistrate;

instrumente de evaluare a impactului: echipe de experți.

3. Inundație

caracteristici generale: unda de viitură = fenomen de creștere și descreștere rapidă și semnificativă a debitelor și a nivelurilor unui curs de apă, într-o perioadă de timp dată; timp de creștere = perioada de timp în care debitele cresc de la valoarea scurgerii de bază la valoarea debitului maxim al culminației viitoare; timp de descreștere = perioada de timp în care debitele scad până la valoarea scurgerii de bază; debit maxim (de culminație) = volumul maxim de apă care trece printr-o secțiune a unui râu într-o secundă; volumul viiturii = volumul total de apă scurs pe râu în timpul viiturii; propagarea viiturii = deplasarea undelor de viitură între două secțiuni ale unui curs de apă;

predictibilitate: prognoze meteo pe termen lung, mediu și scurt în funcție de nivelul tehnic al sistemului de monitorizare a vremii și cursurilor de apă;

factori de vulnerabilitate: clădiri construite în zona inundabilă; lipsa sistemului de avertizare a populației; capacitate redusă de absorbție a solului; stocuri de alimente neprotejate;

efecte: distrugeri materiale (distrugeri sau avarieri de clădiri și datorită unor alunecări de teren generate de existența solurilor saturate, distrugerea recoltelor, animale moarte); pierderi umane (înecați, bolnavi și mai puțin răniți); facilități avariate (contaminarea surselor de apă);

măsuri de reducere a riscului: lucrări de apărare (diguri, baraje, canale, poldere, controlul eroziunii etc.);

măsuri de pregătire specifice: sisteme de detecție și alarmare; educarea și participarea comunității; planificarea lucrărilor de apărare;

măsuri post-dezastru: evaluarea efectelor dezastrului; căutare-salvare; asistență medicală; aprovizionarea pe termen scurt cu apă și alimente; purificarea apei; supraveghere epidemiologică; adăpostire temporară;

instrumente de evaluare a impactului: monitorizarea efectelor.

4. Secetă

cauza fenomenului: deficit pluviometric; degradarea solului; creșterea temperaturii apei oceanelor; creșterea concentrației de bioxid de carbon în atmosferă;

caracteristici generale: dezastru cu efect temporar, mai ales asupra agriculturii, a căror forme de manifestare depinde de o serie de factori (existența sistemelor de irigații, capacitatea de absorbție a terenului; frecvența căderilor pluviometrice; modul de adaptare al fermierilor);

predictibilitate: perioade de precipitații reduse sunt normale pentru toate sistemele climaterice. Prognozele meteorologice fac posibilă avertizarea timpurie asupra posibilității de producere a fenomenului;

factori de vulnerabilitate: stabilirea de habitate în zone aride; terenuri agricole izolate; lipsa unor resurse alternative de alimentare cu apă; lipsa unei planificări privind alocarea resurselor în zonele de risc; nesubvenționarea agriculturii în zonele de risc la acest hazard; lipsa interesului față de efectele generate de acest hazard;

efecte: scăderea producției agricole; creșterea prețurilor; creșterea ratei inflației; reducerea stării nutriționale a populației; îmbolnăviri; reducerea surselor de alimentare cu apă; criză energetică; distrugerea comunităților prin creșterea imigrării; scăderea stocurilor strategice;

măsuri de reducere a riscului: sistem de monitorizare permanentă;

măsuri de pregătire specifice: dezvoltarea unui plan de apărare;

măsuri post-dezastru: menținerea stabilității prețurilor; distribuirea centralizată a hranei; asigurarea rezervelor de alimente la nivelul curent; asigurarea unor noi surse de alimentare cu apă; monitorizarea situației nutriționale a populației;

instrumente de evaluare a impactului: monitorizarea situației meteorologice și hidrologice; monitorizarea situației economice.

5. Poluarea mediului

cauza fenomenului: poluarea aerului; poluare marină; poluarea apei potabile; creșterea globală a temperaturii; distrugerea stratului de ozon;

predictibilitate: poluarea este considerată raportată la consumul pe cap de locuitor, astfel că în țările în curs de dezvoltare ea este în creștere;

factori de vulnerabilitate: industrializarea și creșterea consumului pe cap de locuitor; lipsa legilor în domeniu; lipsa resurselor pentru contracarare;

efecte: distrugerea recoltelor agricole, pădurilor și sistemului acvifer; distrugeri materiale și înrăutățirea stării de sănătate a populației; răspândirea de germeni patogeni; schimbări climatice bruște; creșterea temperaturii; reducerea imunității organismelor;

măsuri de reducere a riscului: stabilirea unor standarde de calitate a mediului; promovarea de politici pentru protecția surselor de apă; reducerea folosirii pesticidelor; plantarea de arbori și reducerea ratei defrișărilor; controlul producerii de aerosoli și produselor cu freon;

măsuri de pregătire specifice: elaborarea unui plan de protecție a mediului la nivel național; includerea problemelor de mediu în programele de dezvoltare;

instrumente de evaluare a impactului: sisteme de supraveghere terestre și aeriene; teste de calitate a aerului, solului și apei; analiza evoluției climei; supravegherea dezvoltării socio-economice.

6. Epidemie

cauze ale fenomenului: bacterii (ciumă, holeră, antrax, bruceloză), viruși (variola, encefalita), rickettsi (tifosul exantematic, febra aftoasă), ciuperci patogene (nocardioza, coccidioidomicoză), toxine (botulism);

caracteristici generale: mare număr de cazuri; lipsa personalului medical adecvat; pericol de transmitere transfrontalier;

predictibilitate: studiile și rapoartele epidemiologice (cunoașterea situațiilor epidemiologice) pot crește capacitatea de diagnoză și prognoză inclusiv la bolile cu perioade mari de incubație;

factori de vulnerabilitate: sărăcia; lipsa de imunizare (vaccinare) la boli; nutriție deficitară; apă potabilă de slabă calitate; sistem sanitar ineficient organizat;

efecte: bolnavi și morți; pierderi economice; disfuncționalități sociale și politice; panică;

măsuri de reducere a riscului: optimizarea sistemului medical de urgență; elaborarea unui plan de protecție cu alocarea resurselor necesare; stabilirea unor proceduri de avertizare; antrenarea factorilor de decizie;

măsuri de pregătire specifice: verificare și confirmare diagnostice; identificarea cazurilor și a surselor epidemice; controlul evoluției cazurilor, educarea antiepidemiologică a comunității;

măsuri post-dezastru: sistem medical de urgență; ajutor internațional;

instrumente de evaluare a impactului: supraveghere epidemiologică, evaluarea periodică a eficienței sistemului medical de urgență.

7. Epizootie

caracteristici generale: se datorează unei combinații de mai mulți factori ca temperatura, introducerea de noi soiuri și animale, folosirea de pesticide, calitatea apei și migrarea;

predictibilitate: dacă există sisteme de examinare a stadiului de dezvoltare al animalelor;

factori de vulnerabilitate: număr mare și variat de animale; lipsa de control asupra importurilor; existența unor zone greu accesibile; tehnici agrozootehnice primitive;

efecte: îmbolnăvirea în proporții de masă la nivelul comunității; foamete; panică; scăderea indicelui de creștere economică;

măsuri de reducere a riscului: punerea în practică a unor măsuri de control veterinar și a unei legislații în domeniu; măsuri de eradicare a cazurilor apărute;

măsuri de pregătire specifice: elaborarea unui plan național de apărare; programe de pregătire a responsabililor guvernamentali și fermierilor;

măsuri post-dezastru: coordonarea eforturilor naționale și internaționale de controlare a situației; asigurare unor alimente necontaminate;

instrumente de evaluare a impactului: evaluare prin testare a incidenței și severității infecției.

există boli caracteristice atât epizootiilor, cât și epidemiilor, denumite zoonoze, cum sunt bruceloza, febra aftoasă, salmoneloza, holera, ciuma, ornitoza-psitacoza, morva sau gripa aviară. Acestea sunt boli transmisibile de la animale la om, prin contactul simplu sau prin vectori.

8. Accident chimic și industrial

cauza fenomenului: explozii la facilitățile de producere și stocare a substanțelor toxice; accidente pe timpul transportului; contaminarea mediului sau alimentelor; sabotaje; cutremure; incendii de masă; defecțiuni tehnologice;

parametrii sunt: focarul chimic = zona în care substanța chimică toxică s-a răspândit în mediu și în care își manifestă acțiunea vătămătoare; suprafața de contaminare = suprafața pe care s-a răspândit substanța toxică, drept urmare a accidentului; zona de acțiune a norului toxic = zona din atmosferă contaminată; nor toxic = volumul de STI evaporat de pe suprafața de contaminare; zona letală = zona de acțiune a norului toxic în care concentrația STI este letală; zona de intoxicare = zona de acțiune a norului toxic care necesită tratarea medicală a populației; persistența = timpul de menținere a norului toxic, la o valoare a concentrației mai mare decât cea admisă;

predictibilitate: sisteme de monitorizare, deoarece industrializarea va crește incidența acestora;

factori de vulnerabilitate: lipsa sistemelor de avertizare și alarmare; necunoașterea planurilor de evacuare de populația afectată;

efecte: distrugeri ale instalațiilor și infrastructurii industriale; generarea unor incendii de masă; morți; număr mare de răniți care necesită tratament adecvat; contaminarea apei, aerului și terenului; zone care devin nelocuibile;

măsuri de reducere a riscului: dezvoltarea unor planuri de pregătire;

măsuri de pregătire specifice: identificarea materialelor periculoase; cartografierea zonelor de risc; inspectarea operatorilor care dețin STI; pregătirea și testarea planurilor de evacuare și de înștiințare-alarmare;

măsuri post-dezastru: evacuarea din zona afectată; căutare-salvare; folosirea surselor alternative de apă; decontaminare; monitorizarea efectelor asupra mediului;

instrumente de evaluare a impactului: sistem de monitorizare.

9. Incendiu

principalii indicatori ai unui incendiu sunt: suprafața de teren afectată; cantitatea de căldură degajată; modul de propagare a focului (furtuni de foc, incendii de masă sau izolate etc.); cauza declanșării (foc deschis, corpuri încălzite sau supraîncălzite, scântei de materiale combustibile sau de la sudură, scântei și arce electrice, scurt-circuit, trăsnet, scântei mecanice, explozie, autoaprindere, reacții chimice); degajarea de gaze toxice și vapori;

efectele principale ale unui incendiu se manifestă prin: pierderi de vieți umane și animale; avarierea sau distrugerea complexelor petroliere (rafinării, centre de depozitare, uzine de pompare, conducte magistrale etc.); distrugerea fondului forestier, a culturilor cerealiere și a celor pomi-viticole; avarierea și distrugerea construcțiilor de orice fel; evacuarea populației și a bunurilor materiale și culturale; avarierea rețelelor electrice și de telecomunicații.

Sursa: Contribuție proprie

Schema fluxului informațional-decizional al SNMSU

Sursa: H.G. 1489/2004 privind organizarea și funcționarea Comitetului Național pentru Situații de Urgență, Anexa 3

Anexa nr. 12

Structura logică de acțiune în cazul unui dezastru

Sursa: Crăciun Ionel, Managementul situațiilor de urgență, Volumul I, Editura BREN, București, 2006, p. 34

Anexa nr. 13

Propunere privind clasificarea principalelor riscuri

(din domeniul situațiilor de urgență)

Notă. Caracterele italice și culoarea galben sunt folosite pentru cuvintele modificate, în timp ce caracterele boldite și culoarea albastră sunt folosite pentru termenii noi propuși.

Sursa: Contribuție proprie

Anexa nr. 19

Ghid de evaluare a dezastrelor

I. Planificare și proiectare a sistemelor

Evaluarea este utilă în general în cazul în care există un sistem valabil de integrare și adunare a datelor pentru a evalua și disemina implicațiile acestora. Un plan de evaluare prestabilit este crucial. El va trebui să specifice cine culege datele, unde și când, cine raportează, cum și cui, cum pot fi analizate datele, cum pot fi prezentate, cum pot fi evaluate și transmise, implicațiile acestora și cum pot fi înregistrate rezultatele.

Analiza evaluării datelor trebuie să țină seama de schimbările necesităților și modificările în disponibilitatea resurselor în timp. Este important să identificăm nevoile probabile în momentul în care resursele devin disponibile.

Planificatorii trebuie să acorde o importanță deosebită utilizatorilor informațiilor de evaluare. Datele trebuie adunate ținând cont de cerințele specifice identificate operațional de către un individ sau unitate. Evaluările trebuie predate într-un format ce se poate folosi (care să țină seama de introducerea informației în momentul obținerii ei) la momentul oportun.

Guvernul trebuie să desemneze o persoană care să asigure coordonarea culegerii și analiza datelor de evaluare.

Este foarte importantă calificarea persoanelor desemnate să realizeze evaluarea. Acest lucru este important atunci când sunt desemnate echipe care să evalueze sistemele vitale ce deservesc categorii mari de populație.

Specificitatea în culegerea datelor este foarte importantă. Evaluările trebuie să aibă ca scop adaptarea resurselor disponibile la nevoile critice identificate.

Un element important al evaluării urgenței este controlul de calitate al planurilor de urgență și al procedurilor, iar atunci când apare o urgență, verificarea calitativă rapidă a colectării, evaluării și raportării datelor.

Supraviețuitorii dezastrelor trebuie sa fie consultați, iar structurile sociale comunitare si mecanismele de răspuns trebuie reanalizate pentru evaluarea răspunsului comunității în cazul dezastrelor.

II. Culegerea operativă a datelor

Ca regulă generală, culegerea datelor se focalizează pe ariile cele mai importante de risc pentru populația cea mai numeroasă.

Evaluarea trebuie standardizată acolo unde acest lucru este posibil.

Trebuie identificate din timp barierele din calea accesului echipelor de evaluare precum și mijloacele de a le ocoli. Acest lucru poate ajuta la repartizarea priorităților de acces la resursele de transport cum ar fi avioanele și elicopterele și la planificarea acestor resurse.

Sistemul existent de colectare și raportare a informațiilor trebuie să fie folosit cât mai mult posibil – în special sistemul de sănătate.

Trebuie ales un colectiv mixt de specialiști cu calificări și experiență corespunzătoare. Echipele multi-disciplinare sunt capabile de a observa mai bine. Este indicat ca în fiecare echipă de evaluare să existe și un epidemiolog sau un statistician.

Oricând este posibil se vor folosi metode de sondare și observare.

Întotdeauna trebuie specificate sursa și metoda de culegere, echipa și locația, data și ora colectării tuturor datelor.

Datele vor fi prezentate în diferite formate și procentaje, nu doar ca numere absolute.

Acolo unde este posibil înregistrarea datelor și tehnicile de prezentare vor fi standardizate.

III. Dirijarea, analizarea și raportarea datelor de evaluare

Sistemul de comunicare care supraviețuiește dezastrului va determina la cine vor ajunge informațiile. O atenție deosebită se va acorda, în planurile de protecție și intervenție, modurilor în care datele de evaluare se vor reîntoarce la centrul de evaluare și modului de acționare pentru îmbunătățirea corespunzătoare a comunicațiilor.

Datele de evaluare care sosesc trebuie structurate pentru a ajuta la următoarele:

Recunoașterea unei situații unde trebuie luată o decizie.

Formularea problemei care trebuie decisă în termenii de nevoi, obiective și identificarea alternativelor posibile de acțiune.

Analizarea alternativelor în funcție de impactul probabil.

Evaluarea și alegerea unui răspuns prin compararea alternativelor în funcție de rezultatele anticipate.

Toate datele ajunse la centrul de evaluare trebuiesc analizate. In special, vor fi accentuate următoarele proceduri personalului acestor centre și tuturor factorilor de decizie :

Verificarea încrucișată și compararea rapoartelor din surse diferite.

Evitarea generalizărilor rezultate din date provenind dintr-o singură zonă, sector sau parte a populației.

Dacă este posibil evaluarea datelor se face pe o anumită bază.

Reamintirea analiștilor și factorilor de decizie că evaluarea poate descoperi și evidenția probleme care sunt deja existente, precum și cele generate de dezastru.

Întrebarea și verificarea informațiilor care sunt nerezonabile.

Căutarea în mod activ a informațiilor. Întotdeauna se va verifica motivul pentru care nu a fost primit nici un raport. Nu trebuie să presupunem că neprimirea vreunui raport înseamnă lipsa problemelor.

Actualizarea continuă a informațiilor pe măsură ce nevoile și prioritățile se modifică.

În timpul planificării și raportării evaluărilor se vor stabili standardele dorite pentru serviciile de urgență – aprovizionare cu apă, asistența medicală de urgență și alte servicii relevante. Evaluările situațiilor și rapoartele pot compara condițiile curente cu cele standard.

Informațiile trebuie sa fie încă relevante în momentul în care sunt procesate și difuzate. În schimb, aceasta înseamnă că sistemul de colectare și comunicare a datelor va opera în timp real.

IV. Colectarea de date pentru operațiunile viitoare

Anumite date de evaluare pot avea o valoare mai mare după decât în timpul urgenței. Acesta este în special cazul datelor referitoare la rata mortalității asociată cu factorii de risc. Această informație poate fi mai puțin valoroasă pe timpul operațiunilor imediate decât datele care se referă la numărul de răniți și la problemele lor de sănătate, dar pot fi neprețuite în strategiile viitoare de atenuare și pregătire. Trebuie asigurat că datele de acest tip nu vor fi pierdute și că au un suport adecvat de colectare.

Sursa: Stephenson R.S. – Modulul de pregătire al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare referitor la Evaluarea dezastrelor, Suport de curs, 2001

Anexa nr. 20

Evaluarea riscurilor

în Proiectul Roșia Montană (RMP)

Evaluarea riscului a fost realizată atât prin luarea în considerare a întregului RMP, cât și a componentelor individuale ale acestuia.

Tabelul 1 rezumă categoriile de risc identificate în RMP, receptorii supuși riscului, mărimea riscului și strategiile RMP de minimizare a riscurilor. Ratingul riscului este explicat, mai jos, în această secțiune. Toate categoriile de riscuri ale RMP au fost evaluate, iar rezultatul este că riscul asociat acestor categorii este scăzut (rating între 5-9) sau foarte scăzut (rating între 1-4).

Tabelul 1 Riscuri ale RMP și strategii de minimizare a acestora

Notă: * Riscurile sunt scăzute pentru că structurile și tehnologiile luate în considerare de echipa de proiectare sunt concepute cu un grad mare de siguranță pentru a minimiza riscurile datorate hazardurilor prezentate

Prezentarea metodei folosite pentru calculul riscului

Ca parte a evaluării, RMP a fost analizat inițial pentru a identifica hazarduri majore asociate atât cu procese naturale, cât și cu cele tehnologice. Au fost luate în considerare atât fenomene naturale precum cutremurele de pământ și inundațiile, cât și accidente tehnologice și/sau provocate de om, inclusiv în legătură cu transportul de echipament, reactivi și alte materiale. Toate acestea, ar putea avea consecințe grave.

Evaluarea riscului include atât o analiză calitativă, cât și una cantitativă:

Analiza calitativă are ca obiectiv principal stabilirea listei de potențiale hazarduri și permite clasificarea evenimentelor în funcție de riscul pe care îl presupun. Aceasta este primul pas în metodologia de evaluare cantitativă a riscului. Tehnicile folosite pentru identificarea pericolelor care se nasc din anumite procese sunt bazate pe prezența intrinsecă a hazardului, pe observații referitoare la ceea ce se întâmplă și pe concluziile acestora (metoda HAZOP);

Tehnicile de evaluare a hazardurilor sunt analize cantitative și sunt folosite pentru a decide asupra modului de acțiune în vederea eliminării/reducerii hazardurilor, cu scopul de a proteja populația, proprietatea și mediul. Metodologia de evaluare a probabilităților de apariție a pericolelor folosește prezența intrinsecă a hazardului, experiențele trecute și diferite coduri de conduită (metoda HAZAN).

Măsura calitativă a consecințelor a fost determinată prin clasificarea în cinci niveluri de gravitate; acest mod de abordare reprezintă o metodologie recunoscută internațional folosită în studiile de evaluare a riscului. Nivelurile de gravitate variază de la nesemnificativ la catastrofic, fiindu-le atribuit o valoare între 1-5.

Probabilitatea de apariție a pericolelor variază de la:

rar (sau improbabil) – corespunzătoare unei frecvențe de manifestare mai mică de 10-12 (probabilitatea de a se produce într-un an din 1012 ani) la:

aproape sigur – corespunzătoare unei frecvențe de manifestare mai mare de 10-4 (mai mare decât o dată în 10.000 ani).

Celor cinci niveluri de probabilitate li se atribuie de asemenea valori între 1-5.

Ulterior, mărimea/nivelul riscului se determină prin înmulțirea valorii gravității (consecința) cu valoarea probabilității de producere a pericolului. Riscul producerii unui eveniment periculos este ilustrat sub formă de matrice, după cum reiese din tabelele următoare.

Tabelul 2 Matricea riscului producerii unui eveniment

Tabelul 3 Definiția ratingului riscului (per eveniment, scenariu)

A fost studiată o serie întreagă de scenarii de accident pentru a evalua posibilele consecințe. Scenariile au fost, după aceea, caracterizate în funcție de consecințele lor și de probabilitatea producerii lor. Dintre acestea, au fost selectate accidentele majore – având o probabilitate de declanșare egală sau mai mare de 10-6 încadrându-se în Directiva Seveso, referitoare la accidente majore. Acestea au fost evaluate în detaliu. Scenariile accidentelor majore sunt prezentate în tabelul 1. Tabelul demonstrează rating-ul de risc scăzut asociat activităților RMP.

Sursa: Raport la studiul „Evaluarea Impactului de Mediu” la Proiectul Roșia Montană, Vol. 19, Rezumat fără caracter tehnic, mai 2006, p. 66 – 69

Anexa nr. 21

Participarea trupelor de geniu și căi ferate

la combaterea efectelor inundațiile din 1975

Sursa: AMR, Fond Comandamentul Trupelor de Geniu, Dosar 8/1975, p. 31

Raportul Statului Major ALA Județean Gorj

către Comandamentul Apărării Locale Antiaeriene privind măsurile de prevenire a inundațiilor în localitățile de pe Dunăre

Sursa: AMR, Fond Comandamentul Protecției Civile, Dosar 236/1977, p. 281

Sursa: AMR, Fond CPC, Dosar 287/1977, p. 131-132

Anexa nr. 24

Efectele inundațiilor din anul 2005

1.600 localități inundate

14.000 de persoane evacuate preventiv

75 persoane decedate

40.000 de locuințe avariate, din care:

5.000 în totalitate

3.517 în pericol de prăbușire

800 de instituții publice afectate (școli, grădinițe, biserici, spitale)

248 km de diguri de apărare distruse

1.192 km de apărări de maluri distruse

11.000 km de drumuri (naționale, județene, comunale) și străzi

1.888 de poduri, 5.620 podețe și 743 traversări pietonale luate de viituri

22 km de cale ferată scoasă din funcțiune

800 de km de rețele de alimentare cu apă sau cu gaze scoase din uz

570.000 de ha de teren agricol și fânețe inundate

2.500 de km de drumuri forestiere distruse

200.000 de metri cubi de material lemnos luat de viituri

Pagubele totale estimate de autorități = 1,57 miliarde Euro

Sursa: Crăciun Ionel, Managementul situațiilor de urgență, Volumul II, Editura BREN, București, 2006, p. 46

Anexa nr. 25

Harta arealelor supuse riscurilor hidrometeorologice în județul Alba,

în perioada 2002-2005

Culoarul Mureșului între Arieș și Ampoi.

Harta materializează studiile de caz analizate în subcapitolul 5.3 al tezei

Sursa: Cătălina MĂRCULEȚ, Cornel OPRIȘA, Ioan MĂRCULEȚ – Riscuri hidrometeorologice în culoarul Mureșului între Arieș și Ampoi. Studii de caz, Simpozionul Științific Internațional „Evaluarea și gestionarea riscurilor ecologice”, la Academia de Studii Economice București, 2006