Teste Rapide Pentru Determinarea Morfinei Si Metadonei

CUPRINS

STUDIU DOCUMENTAR

Introducere

Testul rapid este un instrument, sistem utilizat singur sau în combinație, destinat de producător pentru a fi utilizat la examinarea de probe, incluzând sânge, plasmă, urină în scopul obținerii unor informații cu privire la diagnostic in vitro, starea fiziologică sau patologică a unui individ (investigare clinica, prevenire, diagnostic) și monitorizarea măsurilor terapeutice indicate de practicianul medical calificat.

Pacienții critici adulți sunt deseori tratați cu sedative și analgezice prin administrare continuă sau de doze mici la intervale regulate. Aceasta se asociază deseori cu riscul unei sedări excesive, ceea ce determină prelungirea internării pacienților în terapie intensivă sau se asociază cu o analgezie ineficientă crescând disconfortul și anxietatea pacienților. Introducerea întreruperii zilnice a analgosedării și a utilizării agenților cu acțiune scurtă s-a dovedit foarte utilă în terapie intensivă. In mod ideal analgo-sedarea trebuie să mențină un pacient calm, confortabil și cooperant (regula celor 3 C) [1].

Analgezicele sunt medicamente folosite pentru tratamentul durerilor. Reducerea durerii se face fie prin blocarea semnalelor dureroase care se îndreaptă către creier, fie prin interferarea cu procesul de înterpretare a semnalelor dureroase de către creier, fără a produce anestezie sau lipsa constienței. Doza de analgezic folosită poate produce un efect farmacodinamic. La doze mari pot deveni toxice, astfel provocând tulburări funcționale sau chiar moartea organismului după administrare. Ținând cont de acest aspect, administrarea medicamentelor, ȋn general, necesită o atenție deosebită [2, 3].

Pentru atingerea concentrației terapeutice sunt importante: alegerea corectă a căii de administrare și unele proprietăți (masa moleculară, solubilitatea, coeficientul de partiție, constanta de ionizare și formarea legăturii) [3].

Masa moleculară este specifică fiecărei substanțe medicamentoase și influențează caracteristicile farmacocinetice. Moleculele mici și solubile în apă pot penetra prin membranele biologice la nivelul porilor apoși dacă dimensiunea acestora nu depășește diametrul porilor (de aproximativ 8 µm) [3, 4].

Solubilitatea este ȋn funcție atât de structura nucleului de bază, cât și de diferiții substituenți grefați pe acest nucleu. Prezența grupărilor nepolare favorizează lipofilia, iar prezența grupărilor polare favorizează hidrofilia. Majoritatea substanțelor medicamentoase sunt electroliți slabi, au în moleculă atât grupări hidrofile, cât și lipofile în procente variabile, ceea ce induce fiecărei substanță un coeficient caracteristic de partiție lipide/apă [3, 4].

Coeficientul de partiție este reprezentat de raportul concentrației substanței medicamentoase obținut în două lichide nemiscibile, un lichid nepolar (solvent organic) și un lichid polar (o soluție apoasă tampon cu pH=7,4), în urma agitării acesteia cu lichidele menționate. Pentru a fi facilitat transferul prin membranele biologice, este foarte important ca substanța medicamentoasă să aibă un coeficient de repartiție în favoarea lipofiliei [3, 4].

Constanta de ionizare (pKa) este caracteristică fiecărei substanțe medicamentoase și influențează hotărâtor transferul acestora prin membranele biologice. Forma disociată (ionizată) este mai hidrosolubilă, iar forma nedisociată este mai liposolubilă. Moleculele disociate în ioni nu traversează membranele biologice prin difuziune simplă [3, 4].

Legătura formată ȋntre substanța medicamentoasă și structura biologică care are rol de cărăuș sau complexarea, este de asemenea, un aspect important pentru transferul substanțelor prin membranele biologice [3, 4].

Etapele parcurse de medicament de la administrare până la eliminarea din organism sunt [3, 4]:

Faza farmaceutică care se desfășoară la locul de administrare și cuprinde următoarele etape:

eliberarea substanței medicamentoase din forma farmaceutică;

dizolvarea substanței în lichidele biologice existente la locul administrării, astfel ca substanța să poată fi absorbită sistemic.

În cadrul acestei faze, substanța medicamentoasă este disponibilizată din formă și pusă la dispoziția organismului pentru a fi absorbită pe o anumită cale de administrare.

Faza farmacocinetică descrie traseul pe care substanța medicamentoasă îl parcurge în organism, de la absorbție până la eliminare cu etapele:

absorbția (transferul substanței medicamentoase în mediul intern);

distribuția (transferul substanței medicamentoase din compartimentul central în alte compartimente hidrice);

metabolizarea (biotransformarea substanțelor medicamentoase);

eliminarea substanțelor medicamentoase sau a metaboliților din organism.

Faza farmacodinamică cuprinde:

fixarea;

interacțiunea substanței medicamentoase sau a produsului de metabolizare cu structura receptoare;

producerea efectului farmacodinamic.

Analgezicele acționează pe diverse căi, fie la nivelul sistemului nervos central (SNC), fie la nivelul celui periferic. În funcție de acest aspect se clasifică în 2 clase: analgezice cu acțiune centrală – narcotice de tipul opiaceelor (opioidelor) și analgezice cu acțiune periferică – non narcotice (neopioide) de tipul antipireticelor și antiinflamatoarelor nonsteroidiene (AINS). Deci, ȋn același timp, „analgezicele opioide” pot fi „narcotice”, „stupefiante”, „droguri”. Deosebirea ȋntre acești termeni se referă la substanțele, care, aflate în circuit ilegal, produc daune individuale, sociale, ce pun în pericol securitatea unui stat, menționând, totodată, rolul indispensabil al opioizilor (și, în special, al morfinei) pentru tratamentul durerii. În sistemul de sănătate, circulația acestor substanțe este perfect legală, strict controlată și este destinată utilizării în scopuri medicale sau științifice – calmării durerii, realizării anesteziei, ameliorării calității vieții și confortului pacienților cu cancer sau alte maladii terminale – deci, prezintă un beneficiu net pentru individ și societate. În acest context, utilizarea termenilor de „narcotic”, „stupefiant” sau „drog” nu pare a fi corectă [2].

Din punct de vedere al legii 143/2000, art. 1 [5], narcotice/opioizii sunt raportați la „droguri de mare risc” cu mențiunea termenului utilizat ȋn clasificarea judiciară „narcotic” și cel utilizat ȋn medicină, toxicologie „opioizi”, iar din punct de vedere medico-legal acestea pot fi naturale (morfina, codeina), semisintetice (heroina, hidromorfona), sintetice (metadona, propoxifen). Încă din 1977 Organizația Mondială a Sănătăți (OMS) a desemnat morfina drept un medicament indispensabil calmării durerii și a recunoscut beneficiul utilizării ei medicale pentru sănătatea publică.

Grupa analgezicelor cu localizare la nivel central conține o serie de medicamente cu cea mai veche utilizare în durere. Opiumul a fost folosit cu mult înainte de consemnarea sa în scrierile lui Teofrast , din el se extrag morfina, codeina, tebaina, papaverina, etc. De la izolarea morfinei de Seguin, în 1806, până azi s-au sintetizat o serie de substanțe asemănătoare, cu acțiune analgezică puternică.

Terminologie și clasificare [1, 2, 6, 7, 8, 9, 10]

Medicamentele sunt substanțe naturale sau de sinteză utilizate pentru a vindeca, a ameliora sau a proveni o boală [7].

Analgezicele sunt medicamente care calmează sau ȋnlătură temporar durerea [7].

Analgezicele opioide este un termen științific care se referă la compușii de origine atât naturală, cât și sintetică, care interacționează cu receptori specifici și produc efecte biologice caracteristice [2].

Drogurile reprezintă substanțe de origine vegetală, animală sau minerală, care se întrebuințează la prepararea unor medicamente și ca stupefiant [7].

Din punct de vedere farmacologic, drogul este substanța utilizată de medicină și a cărei administrare abuzivă (consum) poate crea dependență fizică și/sau psihică ori tulburări grave ale activității mentale, percepției, comportamentului, cunoștinței [1].

În [7] drogul este definit ca fiind orice substanță utilizată ȋn terapeutică datorită unor proprietăți curative, dar al cărei efect este cateodata incert și nociv pentru organismul uman.

O.M.S definește drogul ca „acea substanță care, odată absorbită de un organism viu, poate modifica una sau mai multe funcții ale acestuia”

Stupefiantele sunt substanțe sau produse naturale, sintetice sau semisintetice, care consumate în afara unei motivații medicale, conduc la dependență. Din punct de vedere juridic, termenul stupefiant desemnează orice substanță, fie că este de origine naturală sau de sinteză, care figurează în tabelele din Legea nr. 143/2000 [5].

Dependența conform definiției date de O.M.S. este “starea psihică sau fizică ce rezultă din interacțiunea unui organism cu un medicament caracterizată prin modificări de comportament și alte reacții însoțite întotdeauna de nevoia de a lua substanța în mod continuu sau periodic pentru a resimți efectele psihice și, uneori, pentru a evita suferințele”.

Dependența fizică se manifestă la reducerea severă a dozelor, la întreruperea completă a administrării sau la amânarea acesteia peste limitele suportabile de către organism. În aceste situații apar o serie de tulburări fizice greu de suportat, care diferă în funcție de natura drogului, cantitate și mod de utilizare, precum și particularitățile personale ale subiectului.

Dependența psihică este starea mentală particulară ce se manifestă printr-o dorință impetuoasă și irezistibilă de a continua utilizarea drogului pentru a înlătura disconfortul psihic, cu toate că subiectul este conștient că aceasta daunează sănătății sale, situației sale familiale și sociale. În funcție de drogul utilizat, dependența poate fi de tip barbituric, cannabis, cocainic, morfinic și de tip solvent.

Toleranța este fenomenul ce conduce la suplimentarea dozelor unui produs pentru a obține același efect.

Toxicomania este stadiul de intoxicație acută, dobândită prin consumul repetat al unui drog.

În literatura de specialitate și în practică există numeroase clasificări ale drogurilor, având la bază diferite criterii, astfel:

1) Clasificare după natura lor și modul de obținere [10]

Droguri naturale

– Opiaceele: opiu

– Cannabisul (cânepa indiană)

– Cocaina: frunzele de coca

– Lephophora Williamsi – mesacalina

– Ciuperci halucinogene – psilocina și psilocibina

Drogurile chimice (sintetice):

– Amfetaminele, Metamfetamine

– Barbituricele,

– L. S. D. (acid lisergic, lisergina)

– Ecstasy

Clasificarea de natură psihofarmacologică [10]

Efectuată de către profesorul german Louis Lewin, grupează substanțele cu proprietăți dependogene (pe care le denumea agenți modificatori ai spiritului) în cinci categorii: Euforica, Phantastica, Inebrantia, Hypnotica și Excitancia.

În anul 1957, profesorul Jean Delay, după criterii psihiatrice, evidențiază trei grupe de substanțe: Psiholeptice, Psihoanaleptice și Psihodisleptice.

Clasificarea generală efectuată de Pierre Deniker, în cadrul căreia grupele chimice sunt repartizate pe grupuri de acțiune, după cum urmează:

Psiholeptice: hipnotice (barbiturice și nebarbiturice); tranchilizante și sedative (benzoziadepine, etc.); neuroleptice (benzomide, fenotiazime, resepine, etc.); regulatoarele umorului (săruri de litiu).

Psihoanaleptice: stimulatoarele stării de veghe (amfetaminele etc.); antidepresoare stimulente ale umorului (imipramine și derivate triciclice, hidrazinele IMAO); alte stimulente (drogurile cafeinice, cafea, ceai, cola, matè, guarana, khat, tutun, betel, camfor, acidul ascorbic, fosforicele, etc.).

Psihodisleptice: halucinogene și onirogene (mescalina, lysergamida, psilocina, cannabinolii etc.); stupefiantele (cocaina, heroina, morfina, etc.); alcoolul și derivații sai (alcoolul, eterul, etc.).

Inspirat fiind de această categorisire, Pierre Deniker avansează o altă clasificare, ca și J. Verrene, care combină substanțele și produsele existente în funcție de criteriile propuse de Louis Lewin și Jean Delay: analgezice, euforizante, neuroleptice, hipnotice, substante imbătătoare, stimulente, psihodisleptice (phantastica, halucinogene).

Clasificarea Pelicier-Thuillier, de asemenea bazată pe criterii științifice, împarte drogurile în trei categorii:

– depresive ale sistemului nervos central: opiaceele, barbituricele, analgezicele;

stimulente ale sistemului nervos central: cocaina, khat-ul, amfetaminele;

perturbatorii ale sistemului nervos central: cannabisul, L. S. D. , penciclidina, mescalina, ciupercile halucinogene.

Cromatografie – procedeu de separare a unor substanțe dintr-un amestec, bazat pe trecerea acestora printr-un adsorbent.

Imunocromatografie este un procedeu cromatografic referitor la imunologie (ex. antigenul și anticorpul)

Antigenul (Ag) este o substanță care inițiază producerea unui răspuns imun. Răspnsul imun se poate materializa prin apariția anticorpilor specifici, prin apariția unei imunități mediate celular sau prin instalarea unei toleranțe imunologice specifice.

Antigenul are două proprietăți specifice: antigenitatea reprezintă capacitatea de a reacționa in vivo și in vitro cu anticorpi specifici, independent de calitatea de a stimula producerea lor; imunogenitatea se definește drept capacitatea de a iniția un răspuns imun ȋntr-un organism sau o cultură celulară corespnzătoare.

Un antigen este alcătuit din două părți componente: gruparea determinantă (epitop), reprezentată de segmentul molecular responsabil pentru imunogenitate și specificitate, față de care se formează anticorpii complementari și purtătorul grupării determinate, care este restul moleculei de antigen. Un antigen poate avea unul sau mai mulți epitopi, care pot fi sau nu identici. În general, antigenul este constitit dintr-un mozaic de determinanți antigenici, grupări structurale recunoscute ca „non – self” de organismul ce produce răspunsul imun. Pentru a iniția un răspuns imun, un antigen trebuie să posede minimum doi determinanți antigenici.

Anticorpii (Ac) sunt proteine serice aflate aflate ȋn fracțiunea gama-globulinelor, se mai numesc și imunoglobuline Ig (globuline cu rol de apărare imună) fiind specifice față de un antigen. Au forma literei Y (Fig. 2.1): ȋn centru-regiune balama, asigură mobilitatea brațelor, brațele superioare Fab (fragment antigen – binding), regiunea inferioară Fc (fragment cristalizabil). În structura brațelor superioare există lanțuri grele, denumite H (heavy) și lanțuri ușoare, denumite L (light). Lanțurile H au o greutate moleculară cuprinsă ȋntre 50 000 – 70 000 și conțin aproximativ 450 aminoacizi, iar lanțurile L au o greutate moleclară de 23 000 și conțin aproximativ 215 aminoacizi.

Lanțurile H imprimă specificitatea de clasă și subclasă a Ig și diferă ȋntre ele prin secvența aminoacizilor. La om au fost descrise 5 clase de Ig, lanțurile H fiind simbolizate prin litere grecești: gamma pentru IgG, alfa pentru IgA, miu pentru IgM, delta pentru IgD și epsilon pentru IgE.

Lanțurile L, comune tuturor claselor de Ig, sunt de două tipuri, simbolizate prin literele grecești kappa și lambda, subtipuri fiind pană ȋn prezent semnalate doar pentru lanțurile lambda. O moleculă de Ig conține un singur tip de lanț ușor.

Fig. 2.1. Structura schematică a monomerului de imnoglobulină. H-lanț greu, L-lanț ușor [9]

Reacția dintre un antigen (Ag) și un anticorp (Ac) presupune legarea grupării determinante a Ag (epitrop) de Ac (paratrop). Această legare are loc cu participarea unor forțe de legătură necovalente (forțe van der Waals), forțe electrostatice, legături de hidrogen și legături hidrofobe, care asigură eliminarea apei și stabilitatea complexului Ag-Ac. Aceste forțe acționează cu atat mai intens cu cat Ag se potrivește mai bine din punct de vedere steric cu Ac. O caracteristică generală a reacției Ag-Ac o reprezintă specificitatea ei (capacitatea anticorpului de a „discrimina” antigenul omolog de un alt antigen).

Anticorpi monoclonali sunt anticorpi identici, provin din același clon plasmocitar și au aceeași specificitate pentru un anumit antigen. Sunt folosiți ȋn cercetare pentru identificarea unui anumit tip de antigen dintr-un amestec, pentru obținerea de vaccinuri, iar ȋn ultimii ani sunt utilizați experimental ȋn terapia cancerului.

Analgezice cu localizare la nivel central

Analgezicele ca produși naturali și/sau sintetici au proprietăți comune: cresc toleranța la durere (analgezia), produc sedare, scad suferința dureroasă (anxiolitic) și dau euforie. Analgezia crește cu doza, inclusiv efectele secundare cunoscute: hipersedare, depresie respiratorie, dependență fizică și psihică, greață, vărsături, constipație. Chiar administrate ȋn doze terapeutice, opiaceele pot determina reacții adverse importante ca: deprimare respiratorie, greață, amețeală. Administrarea ȋndelungată produce toleranță, precum și dependența fizică și psihică.

Prin opiacee (opioizi) se ȋnțeleg substanțe cu strunctură fenantrenică conținute ȋn opiu și care au proprietăți analgetice, cum ar fi morfina, prezentă ȋn opiu ȋn concentrație de 10% sau codeină, prezența ȋn opiu ȋn concentrație de 0,5%, dar nu alcaloizii cu strunctură izochinolinică din opiu cum ar fi noscapina prezentă ȋn opiu (concentrație 6%) sau papaverina prezentă ȋn concentrație de 1%, și care nu au efecte analgezice.

Aceste substanțe au acțiune selectivă deprimantă la nivelul sistemului nervos central, fixându-se pe o serie de receptori specifici opioizi, din creier și măduva spinării. După modul de fixare pe receptori, aceste medicamente se clasifică în agoniști puternici (morfină, petidina, metadona), parțiali (buprenorfina) și slabi (codeină), agoniști-antagoniști (pentazocina, nalbufina) și antagoniști (naloxona).

Mecanismul lor de acțiune este asemănător cu produșii naturali de tip encefalină, betaendorfină, care, stimulând acești receptori, blochează eliberarea de substanță P (Fig. 3.1).

Figura 3.1. Mecanismul de acțiune a substanțelor opioide [11]

Mecanismul de acțiune al morfinei și al celorlalți opioizi constă ȋn acționarea unor receptori specifici denumiți receptori opioizi. Inițial au fost descries 3 tipuri notați: µ, κ și σ. Ulterior s-a constatat ca receptorii σ nu sunt de fapt receptori opioizi ci receptori pentru fenciclidina, un drog utilizat ȋn toxicomania de stradă, dar care nu este opioid. În schimb a fost descrisă o nouă categorie de receptori opioizi notată δ. Receptorii opioizi fac parte din categoria receptorilor cuplați cu proteinele Gi, acționarea lor determinand inhibarea activității adenilatciclazei cu scăderea concentrației intracelulare de AMPc. Unii autori consideră că administrarea cronică de opioizi ar determina o creștere a sintezei de AMPc intracelular pe alte căi decăt adenilatciclaza inhibată de opioizi. Această creștere compensatorie de AMPc atat fenomenele de toleranță cat și sindromul de abstinenta – la intreruperea administrarii drogului, celulele ar avea in interiorul lor prea mult AMPc si ar desfasura o activitate inversa celei produse de opioid.

    In mare, actionarea receptorilor µ determina analgezie supraspinala, dependenta fizica, deprimare respiratorie marcata, constipatie, euforie, deprimarea activitatii tubului digestiv si mioza. Ei sunt localizati in creier (cortex lamina III si IV, talamus, substanta cenusie periductala), maduva spinarii (substanta gelatinoasa) si tractul intestinal.

    Actionarea receptorilor k determina analgezie spinala, deprimare respiratorie slaba, disforie, halucinatii, sedare, mioza, inhibarea eliberarii de ADH. Acest tip de receptori se gasesc in creier si maduva spinarii.

    Actionarea receptorilor δ favorizeaza efectele actionarii receptorilor µ si k astfel incat in unele lucrari se vorbeste de o cooperare µ-δ, respective k-δ. Determina analgezie, efecte antidepresive si dependenta fizica. Receptorii de acest tip se regasesc in creier (in nuclei pontini, amigdala, bulbul olfactiv, cortexul profund).

Prin clonare s-au descris mai multe subtipuri de receptori opioizi. Pentru receptorii µ au fost descrise 2 subtipuri notate µ1 (ce provoaca analgezie supraspinala si dependenta fizica), si µ2 (ce determina deprimare respiratorie marcata, constipatie, euforie, deprimarea activitatii tubului digestiv si mioza).

Pentru receptorii δ sunt descrise 2 subtipuri δ1 si δ Unele cercetari au aratat ca receptorii δ2 sunt combinati, fie cu receptori µ, fie cu cei k, si mai sunt numiti si receptori complexati notati δcx, pe cand receptorii δ1 sunt numiti necomplexati notati δncx .

Receptorii k sunt si ei impatiti in 3 subtipuri, k1, k2 si k3.

Exista unii receptori care se aseamana foarte mult ca structura cu receptorii opioizi, dar de acestia nu se fixa nici una din substantele opioide cunoscute la vremea respectiva pentru ca micile diferente de structura erau situate in zona situs-ului receptor. Acestia sunt denumiti fie receptori orfani, fie receptori de tip opioid notati ORL (opioid receptor like).

Opioizii sunt endogeni si exogeni.

Opioizii endogeni sunt peptide nomale produse a patru familii de gene.  Din aceasta categorie mentionam enkefalinele, endorfinele, dinorfinele si nociceptinele.

Opioizii exogeni:

Hidromorfona este un derivat semisintetic al morfinei cu proprietati asemanatoare acesteia (25).

 Codeina și alti derivați de fenantren

Ca și morfina, codeina este un opioid natural prezent in planta de mac. Este indicata pentru tratamentul durerii ușoare și moderate, cat și pentru efectele sale antitusive. Codeina este metabolizata parțial la morfina, careia se presupune ca i se datoreaza efectul analgezic.

Meperidina și derivații fenilperidinici inrudiți

Meperidina este un derivat fenilperidinic al morfinei care a aparut in 1930 ca un potențial agent anticolinergic. Provoaca tahicardie și vedere incețoșata. Meperidina difera de morfina prin efectul antitusiv mult mai putin pronunțat.

Difenoxilatul este un derivat de meperidina folosit ca antidiareic. La doze mici nu produce efecte „morfin-like”

Difenoxinul este un metabolit al difenoxilatului cu efecte similare.

Loperamidul este un derivat piperidinic al difenoxilatului ce acționeaza atat la nivelul intestinului cat și la nivelul SNC pentru a reduce motilitatea gastrointestinal.

Fentanil și derivații fenilpiperidinici inrudiți sunt medicamente extrem de potente. Sunt folosite ca adjuvente in anestezie. Fentanilul este de 80 pana la 100 de ori mai potent dacat morfina. Sufentanilul este de 500 pana la 1000 de ori mai potent dacat morfina, iar alfentanil de 20 de ori mai potent (25).

Metadona are un profil analgezic și o potența similara cu cea a morfinei, dar o durata de acțiune mai mare și o biodisponibilitate mai buna. Metadona are un timp de injumatațire relativ lung in plasma, dar o durata de acțiune pentru analgezie intre 4 și 8 ore. Pe langa agonismul pentru receptorii μ, metadona blocheaza și receptorii NMDA recaptarea serotoninei și norepinefrinei (25). Este folosita in tratamentul durerii moderate spre severe. 

Propoxifenul este inrudit structural cu metadona dar este mai puțin potent ca analgezic.

Preparate care conțin opiu

Folosirea opiumului dateaza cu 4000 ani i.Hr. La acea vreme era folosit in scop medical și recreațional mai ales pe cale inhalatorie. Astazi se folosesc puține preparate care conțin opiu.

Heroina este derivatul diacetil al morfinei. Ea este fie injectata fie prizata. Injectarea poate duce la colabarea vaselor in care este injectata. Heroina trece rapid la nivelul creierului astfel avand un debut rapid. Ea este metabolizata la morfina.

Morfina

Morfina este standardul la care se raporteaza celelalte medicamente analgezice. Morfina este cel mai important alcaloid din opiu, avand ca actiuni farmacologice principale efectul asupra SNC si asupra tractului gastrointestinal.

Principala utilizare se datoreaza efectului analgezic fiind indicat in durerea cronica si mai putin in cea acuta (indicata mai mult prin traditie in edemul pulmonar acut).

Doza analgezica obisnuita este de 10 mg administrata subcutanat. Efectul analgezic e maxim la 1 h si se mentine aproximativ 4-6 h. Eliminarea morfinei se face prin metabolizare hepatica, avand un T1/2 de 3 ore. Unul din metabolitii sai, glucuronilmorfina, are efect analgezic mai intens decat morfina dar se elimina renal rapid .

Actiunea analgezica este intensa si selectiva. Morfina este mult mai eficace fata de durerea tonica decat fata de durerea fazica. In conditii clinice este mult mai eficace fata de durerea provocata de o boala decat fata de durerea provocata experimental .

Efectul analgezic al morfinei se manifesta mai putin asupra intensitatii perceptiei dureroase cat mai ales asupra componentelor afective ale durerii. Foarte adesea, bolnavii sub tratament cu morfina declara ca percep durerea dar aceasta nu ii mai deranjeaza. Eficacitatea foarte mare a morfinei fata de durerea tonica  ar putea fi datorata in buna masura inlaturarii componentei afective a durerii si mai putin ridicarii pragului sensibilitatii dureroase.

Morfina diminueaza intensitatea oricarui stimul negativ din punct de vedere afectiv.

Morfina este indicata pentru tratamentul durerii moderate și severe și a durerii cronice. Este folosita preoperator pentru efectele sale anxiolitice și pentru a reduce doza de anestezice. Este folosita curent in tratamentul dispneei din edemul pulmonar. De asemenea este folosita in infarctul miocardic datorita efectelor bradicardice și vasodilatatoare. Morfina și alți opioizi au efect sedativ intens și o depresie respiratorie crescuta cand sunt combinați cu alte sedative, ca alcoolul sau barbituricele.

Au fost raportate și mecanisme periferice ale efectului analgezic al morfinei a caror importanța devine din ce in ce mai apreciata.

In administrarea cronica, principala reactie adversa este toxicomania si dependenta, foarte cunoscuta sub numele de morfinomanie. Forma completa a morfiomaniei implica dependenta fizica, psihica, toleranta si psihotoxicitate.

Toleranta nu se instaleaza pentru toate efectele morfinei. Se instaleaza pentru majoritatea efectelor psihofarmacologice cum ar fi euforia, efectul anxiolitic, cresterea capacitatii de imaginatie dar si pentru reactiile adverse ale drogului cum ar fi efectul de deprimare al respiratiei si cel vomitiv.

In ceea ce priveste efectul analgezic se dezvolta toleranta fata de efectul morfinei in durerea fazica, dar toleranta este extrem de slaba fata de efectul analgezic al morfinei in durerea tonica.

Morfina actioneaza agonist asupra tuturor receptorilor opioizi (µ, k si δ) cu exceptia receptorilor ORL, dar are un efect mai intens asupra receptorilor µ.

Utilizarea morfinei este mult restrictionata datorita riscului de a dezvolta toxicomanie si dependenta si sunt considerate substante toxice si stupefiante sau droguri de mare risc.

Din grupa opioidelor ușoare mai putem cita oxicodona, dextropropoxifenul și tramadolul. Acest ultim medicament dă analgezie și prin alte mecanisme decât opioid, acționând ca agonist noradrenergic și antagonist NMDA, efectele secundare de tip opioid fiind minime. Medicamentele din acest grup se administrează fără prescripții speciale și sunt indicate în durerea acută și cronică, ușoară și medie. Medicamentele opioide puternice morfina, hidromorfonul, heroina, levorfanolul, petidina, metadona, dextromoramida, fentanilul, alfentanilul sunt administrate în dureri de intensitate mare pe diverse căi. Pentru a ușura metoda de administrare, a crește durata de acțiune și a scădea efectele secundare negative, se pot face administrări continue sau discontinue automate sau se dau produși cu absorbție lentă.

În ultima treaptă a terapiei durerii în cancer, cel mai folosit drog este morfina retard, cum este de exemplu MTS Continus care se administrează la 12 ore. De câțiva ani se folosește fentanilul administrat transcutanat, sistem T.T.S., așa cum este plasturele Durogesic.

În general în durerea acută se folosesc pe perioade scurte injectări pe diverse căi opioide medii sau puternice, din care cele mai folosite sunt petidina, piritramidul, buprenorfina și pentazocina. În durerea cronică canceroasă și necanceroasă mai sunt utilizate metadona, oxicodona și hidromorfonul preferabil tot sub forme retard. Pe căi neconvenționale, cum ar fi cea spinală, se pot utiliza ca analgezice alături de opioide, anestezice generale (Ketamină), anestezice locale (Lidocaină), anticolinergice (neostigmină), antidepresive etc.

Grupa analgezicelor opioide sau morfinice cuprinde morfina și diferiți compuși de sinteză sau semisinteză (Tabelul.3.1), care în majoritate au acțiune analgezică intensă, însoțită de cele mai multe ori de calmarea anxietății, sedare și euforie. Efectul analgezic crește cu doza, dar este limitat de fenomene nedorite: sedare excesivă, întunecarea minții, deprimarea respirației, greață și vomă, spasme ale musculaturii netede. O problemă majoră a acestei grupe de medicamente constă în potențialul de a dezvolta dependență cu consecințe grave.

Opiul folosit ca medicament, se prepară din opiul brut, prin uscare, pulverizare și titrare, astfel încât să conțină 10% morfină. Principiile active din opiu reprezintă aprox. 25 % din greutatea sa și constau într-o serie de alcaloizi, unii cu nucleu fenantrenic (morfina și codeina), alții cu nucleu izochinolinic (papaverina și noscapina).

Preparatele din opiu sunt mai rar folosite. Ele sunt indicate pe cale orală, îndeosebi pentru efectul antidiareic. Farmacopeea Română prevede:

pulberea cu opiu (opium pulveratum), cu un conținut de morfină de 9,8-10,2%; dozele maxime permise sunt de 150 mg. (doză unică) și 500 mg. în 24 de ore;

tinctura de opiu (tinctura opii), cu un conținut de morfină de 1 g%; dozele maxime permise sunt de 2 g. (doză unică) și 5 g. în 24 de ore;

Tinctură anticolerină (tinctura anticholerina) sau tinctura Davilla conține morfină 0,17%, și uleiuri volatile 6%.

Tabelul 3.1. Substanțe din grupa analgezicelor opoide [12]

CONTRIBUȚII PERSONALE

Oportunitatea cercetării

Tehnologie de fabricare a testelor rapide

Pregatirea ansamblului laminat

Membranele folosite ȋn procesul de fabricare al testelor rapide sunt de trei feluri:

membrane de nitroceluloza – capacitate mare de legare a proteinelor;

membrane din acetat de celuloza – capacitate scazuta de legare a proteinelor;

membrane din fibra de sticla – lipsa legaturi proteine.

În cazul testelor ‘’See Now ‘’ produse de CampMedica sunt folosite membrane de nitroceluloză cu dimensiunea porilor cuprinsă ȋntre 10 și 15 μm, avand grosimea ȋntre 100 și 105 μm ( de ex. membrana tip CNPC de 15μm ).

Materialele pentru suportul de colectare al probei si pentru suportul absorbant (sample pad si absorbent pad) sunt filtre din diverse materiale avand anumite caracteristici impuse (de ex. sample pad trebuie să asigure controlul pH-ului probei, absorbent pad al fluxului probei și conjugate pad cu rol de rezervor al aurului conjugat).

Pentru suportul probei (sample pad), se folosește un material din fibră de sticla, cu capacitate mare de absorbție care are rolul de a colecta si de a ține soluția care constituie proba de analizat.

Testele ‘’See Now’’ folosesc ca sample pad materialul din fibra de sticlă tip Grade 6613 sau 111 (Ahlstrom) avand grosimea ȋntre 0,28mm și 0,42mm

Pentru suportul absorbant (absorbent pad), care are rolul de a trage proba de la un capăt la celalalt al membranei (controlează fluxul probei de-a lungul stripului), materialele folosite trebuie să fie hidrofile și să aibă bune calități absorbante.

Testele ‘’See Now’’ folosesc drept suport absorbant (absorbent pad) materialele de la Ahlstrom de tip Grade 222, avand grosimea de 0,83mm.

Suportul conjugatului (matrita conjugatului – conjugate pad sau conjugate release matrix) este din fibra de sticlă și are rolul de a absorbi proba pipetată, de a o direcționa către membrană ȋn condițiile unui flux stabil și controlat, eliberand la trecerea probei prin el reactivul (conjugatul de aur) cu care este impregnat.

În procesul de producție se folosește drept suport conjugat materialul Grade 8964 (Ahlstrom) avand 430 μm grosime.

ETAPE:

Se ia un suport plastifiat (plastic backing card) avand dimensiunea de 300 mm X 60 mm, care va asigura suportul ansamblului laminat final;

Se dezlipește folia de protecție ce acoperă stratul adeziv din zona de mijloc a suportului;

Se lipește, peste zona cu adeziv, membrana testului;

Pe acestă membrană se vor trasa cele doua linii, de Test și de Control. Linia de Test se va trasa la circa 3 cm față de varful stripului, iar linia de Control la 4 cm de aceasta.

Operația de impregnare a membranei cu reactivi se face folosind sistemul de dispensare reactivi ZX1000;

Atat operația de impregnare cu reactivi a membranei cat și operația de impregnare cu aur conjugat a suportului conjugatului (conjugate pad), au loc ȋn condiții normale de temperatură și umiditate;

Liniile de Test și de Control iau naștere prin impregnarea membranei cu reactivii specifici fiecărui test și anume:

– testele de toxicologie:

Control region – Goat anti-mouse (IgG) polyclonal antibody

Test region – “DOA”-BSA conjugates antigen

Mouse monoclonal anti-“DOA” antibody colloidal gold conjugate

După impregnarea cu reactivi a membranei, ansamblul laminat se depozitează ȋntr-un desicator unde se asigură o umiditate scăzută (<40%), timp de 24 de ore spre uscare;

Se prepară soluția gold conjugate (aur conjugat) din soluție TRIS și gold colloidal (aur coloidal) cu “DOA” de 10;

Se impregnează cu acestă soluție suportul pentru conjugat, PT-R5 (conjugate pad sau release matrix, care este din poliester) pe ȋntreaga sa suprafață;

Impregnarea cu aur conjugat se face folosind sistemul de dispensare ZX1000 ;

După impregnare se lasă la uscat 24 de ore ȋn desicator, la temperatura camerei și la umiditate scăzută ( <30%);

Dupa uscare se ia suportul de plastic ce conține membrana trasată cu cele doua linii de Test / Control și se ȋnlătură după acesta folia protectoare ce acoperă zona cu adeziv destinată matriței conjugatului;

Se ia și suportul pentru conjugat (uscat fiind) și se lipește pe suportul de plastic, ȋn zona destinată lui;

Se ȋnlătură folia ce acoperă zona cu adeziv destinată suportului pentru probă și se atașează și acesta (GFB-R4) pe ansamblul de plastic care conține acum membrana și suportul pentru conjugat;

Identic se procedează și pentru zona de absorbție, lipindu-se aici suportul absorbant (AP080).

În acest moment ansamblul laminat netăiat (uncut sheet) este gata, el avand dispuse toate componentele (sample pad, conjugate pad, absorbent pad, membrane), iar acestea fiind impregnate cu reactivi (figura 5.1 și 5.2).

Figura 5.1. Test rapid de tip imunocromatografic

Figura 5.2.Structura ansamblului laminat

Etichetarea

Se realizează prin lipirea de etichete imprimate prin tehnologie laser, color, pe ambalajul (plicul) individual al produsului.

Eticheta conține toate datele necesare identificării fară echivoc a produsului: denumire produs, nr. de lot, data de expirare, temperatura de păstrare.

Acesta operație se desfășoară ȋn condiții nomale de temperatură și umiditate.

5.3. Tăierea ȋn stripuri

Această operație se execută folosind aparatul de tăiere (gen ghilotină) ȋn stripuri CM4000.

Ansamblul laminat, avand dimensiunile de 60 mm X 300 mm (sau 60 mm X 270 mm), este tăiat ȋn stripuri de 3, 4, sau 5 mm.

Acestă operație este efectuată la temperatura camerei, ȋnsă ȋn condiții de umiditate scăzută, <40%.

5.4. Asamblarea

După tăierea ansamblului laminat ȋn stripuri au loc următoarele procese:

se verifică lățimea stripului și integritatea parților componente ale acestuia;

dacă produsul final este ȋn format strip, are loc introducerea acestuia ȋn ambalajul (plicul) individual, ȋmpreună cu un pliculeț cu desicant;

daca produsul final este ȋn format caseta, are loc montarea stripului ȋntr-o carcasă de plastic (casetă), după care aceasta se ȋnchide, este presată, apoi se introduce ȋn plic ȋmpreună cu un desicant și cu o pipetă de plastic de unică folosință.

Acestă operație este efectuată la temperatura camerei, ȋn condiții controlate de umiditate ( umiditate scăzută, <40%).

5.5. Sigilarea (prin lipire termica) a plicului triplu strat, poliester/aluminiu/dowlex

Odată obținut produsul final și introdus ȋn ambalaj, are loc operația de sigilare.

Acestă operație se realizează prin lipire termică cu ajutorul aparatului “ FR 900 Multi purpose membrane sealling machine”.

Acestă operație este efectuată la temperatura camerei, ȋn condiții controlate de umiditate ( umiditate scăzută, <40%).

Operația de sigilare a plicurilor, se efectuează prin lipirea termică a acestora la temperaturi cuprinse ȋn intervalul 200ºC – 210ºC.

Acest interval a fost stabilit ținand cont de recomandările producătorului aparatului de lipire, a producatorului ambalajului primar (al plicului format din 3 straturi si anume poliester, aluminium, dowlex) și de asemenea de ȋncercările efectuate de către departamentul de producție.

Pentru stabilirea corectă a domeniului temperaturilor de lipire (intervalul 200ºC – 210ºC), s-au făcut ȋncercări succesive (ținand cont și de recomandările celor 2 producători) efectuand operații de lipire a diverse plicuri, ȋn intervalul de temperaturi 170ºC – 230ºC.

În interiorul acestor plicuri s-au introdus granule de silica gel impregnate cu o sare de cobalt, care ȋn stare anhidră are culoarea albastră și cand a absorbit vapori de apă devine de culoare roz, pentru a se vedea etanseitatea lipirii la diverse temperaturi.

De asemenea s-a urmarit si efectul lipiturii la diverse temperaturi asupra materialului ambalajului primar.

În urma acestor verificări s-au tras următoarele concluzii:

la temperaturi ȋntre 170ºC – 190ºC, plicurile nu se lipesc suficient de etanș, astfel ȋncat după un interval de timp umezeala din atmosferă intră ȋn interiorul plicului și afectează stabilitatea testului. Granulele de silica gel colorate ȋn albastru, dupa un intreval de circa 30 – 40 de zile au ȋnceput să se decoloreze, devenind violete, iar după circa 70 – 90 de zile albe.

la temperaturi mai mari de 220ºC s-a constatat o deteriorare (ardere) a statului extern (poliester) al ambalajului, ȋn condițiile ȋn care lipitura era etanșă;

la temperaturi cuprinse ȋn intervalul 200ºC – 220ºC s-a constat o calitate bună a lipiturii (din punct de vedere estetic), iar etanșeitatea era cea necesară, astfel ȋncat granulele albastre de silica gel din interior nu și-au schimbat culoarea nici după 6 luni de zile.

În concluzie, s-a stabilit ca procesul de sigilare prin lipire termica a plicurilor triplu strat, se desfășoară ȋn condiții optime, fiind un proces valid, la temperaturi cuprinse in intervalul 200ºC – 220ºC.

Observații :

Operația de impregnare cu reactivi se desfășoară cu pierderi 0 (zero) ale reactivilor folosiți. Acest proces nu este un proces cu evacuare de reziduri; după finalizarea unui test, reactivii care au ramas pe calea fluidică a aparatului sunt aspirați ȋnapoi ȋn containerelor lor.

Operațiile de :

Pregătire a ansamblului laminat,

Taiere ȋn stripuri,

Asamblare,

Sigilare,

se realizează ȋn condițiile menționate anterior de temperatură și umiditate, personalul executant avand grijă să poarte halat și mănuși pentru a nu afecta calitatea produselor.

După fiecare sesiune de lucru echipamentele trebuiesc curățate conform Instructiunilor de Intretinere.

Produsele finite sunt depozitate ȋn condiții normale de temperatură și umiditate.

Teste rapide pentr determinarea morfinei si metadonei

6.1. Principiul metodei

Testele Morfină (MOR) și Metadonă (MTD) sunt imunocromatografice, de tip sandwich, pentru determinarea calitativă a morfinei, metadonei și metaboliților lor în urină, acestea putând fi determinate la o concentrație de 300 ng/mL. Sunt teste destinate uzului profesional. Aceste teste oferă rezultate preliminare. O atenție sporită trebuie acordată fiecărui rezultat al unui test pentru detectarea consumului de droguri, iar în mod deosebit analizei unui rezultat preliminar pozitiv. Pentru obținerea confirmării unui rezultat, va trebui folosită o metodă superioară de analiză.

Morfina, alături de Codeină și derivatele semisintetice ale Morfinei fac parte din categoria opiaceelor. Morfina este un metabolit al Heroinei și Codeinei, prezența lor în urină fiind un indicator al consumului de opiacee. Morfina este metabolizată excesiv, doar 2-12% se elimină prin urină ca morfină nemodificată, 60-80% ca metaboliți eliminați prin urină și un procent mic de 5-14% eliminat prin fecale.

Metadona este un opioid sintetic, iar în general este utilizată în tratamentul celor dependenți de heroină sau alte opiacee. Poate fi administrată oral sau intravenos, fiind metabolizată de către ficat. Eliminarea acesteia se realizează prin rinichi ȋntr-o concentrație de 5 mg/ml sau mai mare. Chiar și după 24 de ore de la administrarea metadonei, aceasta își menține în urină un nivel de 1 la 5 μg/ml.

Testele pentru MOR și MTD se bazează pe anticorpi monoclonali de la șoarece și conjugați coloidali de aur pre-uscați pe suportul conjugatului.

Antigenii conjugați din regiunea de test și din regiunea de anticorpi monoclonali de la șoarece (din regiunea de control IgG) sunt imobilizați pe membrana de reacție. Testul este o etapă importantă și competitivă de inhibare imunocromatografică, în care un drog chimic sau un conjugat al acestuia concurează cu drogul existent în urină, pentru a limita legarea anticorpilor. Când partea absorbantă a testului este imbibată cu urină, urina va migra prin principiul capilarității de-a lungul testului ajungând la fereastra testului unde vor avea loc reacțiile.

Testele produse se pot păstra la temperatura camerei până la data înscrisă pe ambalaj. A se păstra ferit de lumină puternică, umezeală sau căldură.

6.2. Recoltarea și păstrarea probei de urină

Proba de urină poate fi recoltată oricând, într-un recipient curat sau o eprubetă pentru urină. Proba poate fi păstrată la o temperatură de 2-8C pentru 72 de ore, sau poate fi păstrată la –20ºC pentru testarea după o perioadă mai lungă de timp. Înainte de efectuarea analizei, proba trebuie adusă la temperatura camerei. Pentru probele de urină cu precipitate se recomandă filtrarea și centrifugarea, astfel încât proba pentru testare să fie limpede.

Observație: utilizatorul acestui test trebuie să respecte toate normele de securitate prevăzute de Ministerul Sănătății și Familiei pentru cazurile în care se manipulează material potențial infectant, purtător de boli transmisibile. Caseta se folosește pentru o singură determinare. Nu se folosește caseta după data expirării.

6.3. Tehnica de lucru și interpretarea rezultatelor

Se scoate caseta din ambalaj si se așeză pe o suprafața netedă și uscată;

Se pipetează 4 picături (0,2mL) din proba recoltată în godeu astfel încat să nu se formeze bule de aer. Nu se pipetează următoarea picătură până când cea precedentă nu a fost absorbită!

Se citesc rezultatele după 10 min. Nu se depășesc 30 min.

Odată cu începerea desfășurării testului, o linie roz va apărea în zona de Control (C) a ferestrei de citire – linia de control. Atenție! Această linie trebuie să apară la toate probele pe care le veți analiza! Dacă această linie nu apare, testul este invalid și trebuie repetat.

Rezultatul pozitiv: este dat de prezența unei linii roz în fereastra de citire în zona Control (C).

Rezultatul negativ: este dat de prezența a două linii roz în zona de Control (C) și de Test (T) a ferestrei de citire.

Rezultatul invalid: în absența oricărei linii. Aceasta înseamnă că a avut loc o greșeală în modul de lucru sau că reactivii de testare au fost deteriorați. În acest caz trebuie refăcut testul cu o nouă casetă.

6.4. Parametrii calității

Executarea unui test pe o probă prelevată de la un bolnav necesită o atitudine riguros științifică. Considerând că testul a fost astfel ales, încât informația obținută să fie relevantă pentru problema prezentată, trebuie asigurate niveluri adecvate de: sensibilitate, precizie, acuratețe (studiu clinic comparativ pe specimene), stabilitatea produsului și a specimenului, interferențe și specificitate. Controlul Calității si specimenul clinic al testului de urină au fost testate pentru a evalua siguranța și eficiența testului rapid MOR și MET.

6.4.1. Sensibilitate

Sensibilitatea exprimă posibilitatea unei metode de a decela concentrații foarte mici dintr-o substanță. Conceptul de sensibilitate este folosit și pentru a măsura diferențe mici în concentrația unei componente într-o serie de probe. Probe pozitive în realitate, care dau rezultate negative sunt denumite fals-negative. De exemplu, examinarea unui probe de urină pentru MOR și MET poate da un rezultat negativ în fenomenul LE (tehnică mai puțin sensibilă) și un rezultat pozitiv în IFI (tehnică mai sensibilă, dar totodată mai puțin specifică).

Aceste teste detectează prezența MOR, MET și eventualii metaboliți săi în urină, acesta putând fi determinat până la o concentrație egală sau mai mare de 300 ng/mL.

6.4.2. Acuratețea

Acuratețea unei determinări presupune obținerea unor valori cât mai apropiate de valoarea reală a substanței care se măsoară. Stabilirea acurateței unei metode se face folosind standardele naționale sau internaționale. În lipsa acestor standarde, acuratețea se poate stabili prin compararea rezultatului măsurătorii obținute în laborator pe o anumită probă, cu cel obținut prin aceeași probă într-un laborator de referință ca de exemplu ȋn cazul MOR (Tabel 6.1).

Tabelul 6.1. Acuratețea determinării valorilor de MOR

Argument pozitiv: 95% (morfina≥300ng/ml)

Argument negativ: 99% (morfina<300ng/nl)

Acuratețea testului de MET a fost evaluată ȋn conformitate cu metoda GC/MS și a kiturilor comerciale de concentrație 300 ng/ml MET. 344 de specimene de urină din care 187 de teste au ieșit pozitive și 157 negative în acest studiu (Tabel 6.2).

Tabelul 6.2. Acuratețea determinării valorilor de MET

Sensibilitate (%) = positivă / (positivă + fals negativă) x 100% = 187/ (187+0) x 100% = 100%

Specificitate (%) = negativă / (negativă + fals positivă) x 100% = 157/ (157+0) x 100%= 100%

Total (%) = (positiv+negativ)/(fals-positiv + negativ + positiv + fals-negativ) x 100% = (187+157) / (0+157+187+0) x 100% = 100%

Argument pozitiv: 100% (metadonă≥300ng/ml)

Argument negativ: 100% (metadonă<300ng/ml)

6.4.4. Stabilitatea produsului

Studiul de stabilitate a arătat că testul rapid de MOR poate fi stabil la o temperatură între 4-30°C pentru cel puțin 18 luni.

6.4.5. Strabilitatea specimenului

Proba de urină poate fi înghețată până la 7 zile fără ca acest lucru să afecteze rezultatele testului.

6.4.6. Specificitate

În urma unui studiu, a fost determinată reactivitatea încrucișată între compușii înrudiți metadonei și caseta de testare. (Tabel 6.3)

Tabel 6.3. Concentrație de compuși înrudiți Metadonei, ce pot da un rezultat pozitiv aproximativ egal cu cel al Metadonei

Un alt studiu a fost făcut pentru a determina reactivități încrucișate între compușii neînrudiți cu metadona și caseta de testare, la concentrații mai mari decat cele găsite în mod normal în probele de urină ale consumatorilor. Nici o reactivitate nu a fost descoperită la substanțele din Tabel 6.4.

Tabel 6.4. Compuși testați și descoperiți a nu reacționa cu testul de Metadona la o concentrație de 1000 μg/ml în urină.

6.4.7. Testarea interferenței

Urmatoarele substanțe nu interferă cu testul:

Etanol 1%

Metanol 1%

EDTA 80 mg/dl

Albumina 2,000 mg/dl

Glucoza 2,000 mg/dl

Bilirubina 1,000 g/dl

Hemoglobina 1,000 g/dl

PH urinei: pH 3 –pH 9

Gravitate Specifică: 1.003 – 1.040

6.4.8. Restricții

Acest produs este destinat utilizării doar cu probe de urină umană.

Exista posibilitatea să apară rezultate eronate datorate prezenței unor substanțe ce interferează cu urina, sau a unor factori ce nu țin de producător, cum ar fi erorile tehnice sau de procedură asociate cu testarea.

Oxidanții sau alte soluții aflate în proba de urină pot provoca un rezultat fals, de aceea trebuie folosită o noua probă în astfel de cazuri.

Anumite tratamente pot influența rezultatul testului.

Acesta este un test calitativ, nu determină cantitatea, nivelul de concentrație sau nivelul de intoxicație.

6.4.9 Precizie

Precizia, o caracteristică particulară a unor date cantitative, este dată de mărimea dintre diferențele rezultatelor obținute prin examinarea repetată a unei singure probe. Cu cât sunt mai mici diferențele între rezultatele examinărilor repetative, cu atât este mai mare precizia tehnicii. Repetarea examinării unei probe date se face în aceeași zi de lucru și în zile diferite. În cadrul noțiunii de precizie, trebuie clarificați și termenii de repetabilitate și reproductibilitate.

Reproductibilitatea este precizia mai multor rezultate obținute prin testarea unei singure probe, în aceeași zi, de aceeași persoană.

Reproductibilitatea este precizia mai multor rezultate obținute prin testarea unei singure probe, în zile diferite, de persoane diferite.

Pentru o mai eficientă utilizare a celor expuse, sunt necesare câteva noțiuni elementare de statistică.

Deviația standard (DS) este expresia matematică a preciziei unei metode:

În care: =valoarea unei determinări,

=media aritmetică a tuturor valorilor,

suma

n=numărul total de determinări

Coeficientul de variație (CV) este exprimarea deviației standard ca procent al valorii medii:

Precizia unei metode se calculează ca DS din valorile obținute în 20 de zile de lucru. Ea poate varia cu concentrația substanței care se măsoară. În general, precizia este mai mică pentru concentrațiile foarte mici sau foarte mari.

6.4.10. Interferențe

Următoarele substanțe au demonstrat că nu interferează cu rezultatele de specificitate și de sensibilitate la concentrațiile enumerate.

Glucoza 2000mg/dl

Albumina 2000mg/dl

Hemoglobina 10mg/dl

Uree 4000mg/dl

Acid uric 10mg/dl

6.4.11. Specificitate

Specificitatea este caracteristica unei metode de a da un rezultat negativ când substanța nu este efectiv conținută în probă.

Probe negative, în realitate, care dau rezultate pozitive, sunt denumite fals-pozitive. Aceste rezultate fals-pozitive pot fi datorită fie unor condiții de lucru (variații de pH, forță ionică etc.) fie prezenței unor constituenți ai reactivilor sau ai probeiexaminate, care intră în reacție cu sistemul indicator.

Cu cât sensibilitatea unei tehnici este mai mare, cu atât vor putea fi evitate rezultate fals-negative. Pe de altă parte, în practica diagnosticului imunochimic, pentru determinarea unei proteine date, se folosesc uneori simultan tehnici de diferite grade de sensibilitate și specificitate. De exemplu, decelarea FR se realizează obișnuit prin două tehnici: reacția Latex-FR, mai sensibilă, dar mai puțin specificată, tehnica Waaler-Rose mai specifică, dar mai puțin sensibilă. Corelarea rezultatelor obținute prin cele două tehnici duce la o informație mai validă asupra FR din proba studiată.

Tabelul 6.5. ne arată compușii care pot determina rezultate pozitive ale testului atunci când sunt la nivel egal sau mai mare decât concentrațiile listate mai jos.

Tabelul 6.5. Compuși ce determină rezultate pozitive ale testului

6.4.12. Martor

Se poate întâmpla ca substanțe ce se găsesc incidental în proba analizată sau anumite particularități ale acesteia să interfereze cu reacția imunochimică. Pentru verificarea acestor interferențe, ca și pentru verificarea calității reactivilor imunochimici, se efectuează martori de probă, respectiv martori de reactivi. Exemplu – martor antigen în RFC (într-un tub sau godeu se pun toți reactivii cu excepția serului pozitiv care conține anticorpi specifici, pentru a verifica dacă antigenul nu produce singur fixarea complementului, adică o fixare nespecifică), martor-ser în reacția ASLO (într-un tub sau godeu se pun toți reactivii cu excepția streptolizinei O, pentru a verifica dacă serul singur nu produce o hemoliză, adică o hemoliză nespecifică pentru acest test).

6.4.13. Materiale de control

Materialul de control este un ser sau alt lichid biologic care conține o anumită substanță ce poate fi determinată printr-o reacție Ag-Ac. Exemple – ser de control ASLO (ser ce conține anticorpi antistreptolizină O intr-un anumit titru), ser de control pentru factori reumatozoizi (ser ce conține factori reumatoizi într-un anumit titru).

Pentru determinări calitative, de exemplu decelarea anticorpilor antinucleari, este necesar atât materialul de control reactiv (ser care nu conține anticorpi antinucleari), cât și material de control reactiv (ser ce nu conține anticorpi antinucleari).

Materialul de control se lucrează cu aceeași reactivi și în aceeași condiții de lucru ca și probele și permite verificarea preciziei și acurateței rezultatelor.

Un material de control pentru imunochimie trebuie folosit într-un singur sistem Ag-Ac. Materialul trebuie să fie stabil și să poată fi păstrat pentru o perioadă mai lungă fără pierderea activității. Materialele de control se lucrează la fel ca o probă.

În afara materialelor de control preparate centralizat, la nevoie se pot folosi și materiale de control proprii laboratorului (ser, urină etc.), selectate din probe (+) și (-) ale zilelor de lucru anterioare.

Este utilă asigurarea unei cantități de material de control suficiente pentru 1 an și împărțirea lui în doze mici. Pentru conservare se folosește, după caz, azidarea, congelarea sau liofilizarea.

Pentru determinări cantitative în serodiagnostic (titrări), în cazul folosirii unui material de control propriu, se recomandă stabilirea conținutului în anticorpi al acestuia prin calcularea valorii medii a 20 de determinări. De asemenea se calculează deviația standard. Dacă titrul serului de control obținut într-o zi de lucru concordă cu această valoare medie dinainte stabilită, atunci rezultatele serurilor de bolnavi din acea zi se consideră a fi exacte.

Dacă într-o zi de lucru, titrul serului de control diferit cu mai mult de o treaptă de diluție față de titrul mediu stabilit anterior, atunci rezultatele serurilor de bolnavi trebuie corectate, conform formulei:

În care: a= titrul serului de bolnav găsit în ziua de lucru,

b= titrul mediu al serului de control stabilit prin 20 determinări anterioare,

c= titrul serului de control găsit în aceeași zi de lucru cu a.

Valori ale materialului de control care se abat cu mai mult de 4 deviații de la valoarea sa medie (stabilă în prealabil) sunt considerate foarte eronate. Trebuie analizate cauzele acestor rezultate, pentru a le putea îndepărta și totodată urmărită frecvența lor.

6.4.12. Produse de referință

Un produs de referință (standard) pentru imunochimie este un preparat care conține o anumită proteină (ce poate fi măsurată printr-o metodă imunochimică) într-o cantitate cunoscută, exprimată în unități de masă sau unități internaționale (UI).

Standardele sunt indispensabile obținerii unor rezultate cantitative ca: măsurarea imunoglobulinelor, măsurarea alfafetoprteinei, măsurarea proteinei C-reactive etc.

Dificultatea aprecierii unui material biologic prin activitatea sa funcțională – activitate esențială pentru reacția imunochimică – face ca producerea standardelor să fie supravegheată de un grup de experți, care lucrează sub patronajul unei societăți științifice de profil, cum ar fi IUIS (Internațional Union of Immunological Societies), colaborând cu OMS (Organizația Mondială a Sănătății). Grupul de experți desemnează producătorul, fixează protocolul de lucru, organizează verificarea produselor de referință care se face prin colaborare cu specialiști din numeroase țări, analizează rezultatele finite în colaborare cu un statistician și dă decizia de omologare a produselor.

Este esențial ca un material folosit ca standard internațional să-și păstreze nemodificată activitatea pe toată durata eficacității sale.

Folosirea standardelor a condus la o uniformizare satisfăcătoare a rezultatelor imunochimice cantitative, care se exprimă în UI (preferabil) sau în termeni de masă.

Concluzii

8.Bibliografie

A. N. Cristea, Tratat de farmacologie, Ed. Medicală, 2013

A. Belîi, Disponibilitatea și acesibilitatea analgezicelor opioide pentru tratamentul durerii: identificarea problemelor și un plan de acțiuni pentru înlăturarea barierelor. Partea II. Terminologie și aspecte legislative, Crierul Medical, 56, 1, 2013, pp.56-65.

A. N. Cristea, Farmacologie generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2011.

V. Dinu, E. Popa-Cristea, E. Truția, A. Popescu, Biochimie medicală, Ed. Medicală, București, 1996.

***Legea Nr. 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri.

Academia Romana, Dictionarul explicativ al limbii romane, Univers Enciclopedic Golf, 2012.

J. Drăgan, Aproape totul despre droguri, Ed. Militară, 1997.

*** Dicționar medical ilustrat, Ed. Litera, 1913.

T. Ionescu-Dorohoi, M. Țițeica, Practica diagnosticului imunochimic. Baze teoretice. Metodologie. Aplicații clinice, Ed. Medicală, București, 1986.

A. Boroș, Cauzele și efectele consumului de droguri, Ed. Elisavaros, București, 2014.

A. Nițu, Elemente introductive ȋn diagnosticare, teorie fiziopatologică și tratamentul sindromului dureros, Durerea, XXIII, nr.1, 2013, pp. 21-25.

G. C. Alexander, S. P. Kruszewski, D. W. Webster, Rethinking Opioid Prescribing to Protect Patient Safety and Public Health, JAMA, 308, 18, 2012, pp. 1865–1866.

G. M. Franklin, Opioides for chronic noncancer pain: A position paper of the American Academy of Neurology, Neurology, 83, 14, 2014, pp. 1277-1284.

***Urine testing for drgs of abuse, NIDA Research Monograph 73, 1986.

S. B. Karch, Drugs of abse hand book, 2nd Edition, CRC Press, Taylor&Francine Group, Boca Raton, 2007

R. H. Liu, B. A. Goldberger, Handbook of workplace drg testing, AACC Press, Washington DC, 1995.

A.K. Sarata, J. A. Johnson, Regulation of Clinical Tests: in vivo diagnostic (IVD) Devices, Laboratory Development Tests (LDTs) and Genetic Tests, Congressional Research Service (CRS) Report, 2014