Testarea Pentru Productie A Soiurilor Vechi DE Cartof In Zona Sibiului
TESTAREA PENTRU PRODUCȚIE A SOIURILOR VECHI DE CARTOF ÎN ZONA SIBIULUI
CUPRINS
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I
AGRLCULTURA ÎN ROMÂNIA
Resursele funciare
Condițiile naturale în județul Sibiu
Așezarea geografică a județului Sibiu
Principalele unități de relief în județul Sibiu
REȚEAUA HIDROGRAFICĂ
CAPITOLUL II
IMPORTANȚA ALIMENTARĂ A CARTOFULUI
SCURT ISTORIC AL CARTOFULUI
CAPITOLUL III
BIOLOGIA CARTOFULUI
CULTURA CARTOFULUI PE SUPRAFEȚE MICI
IMPORTANȚA SOIULUI ȘI A CARTOFILOR PENTRU SĂMÂNȚĂ
MĂSURI TEHNICE GENERALE PENTRU OBȚINEREA DE
PRODUCȚII MARI DE CARTOF
CAPITOLUL IV
CULTURA CARTOFULUI PENTRU CONSUM TIMPURIU
DESIMEA ȘI DISTANȚA DE PLANTARE A CARTOFULUI
PENTRU CONSUM TIMPURIU
CULTURA CARTOFULUI ÎN ZONA MONTANP
CAPITOLUL V
COMBATEREA BOLILOR ȘI A DĂUNĂTORILOR
CARTOFULUI
PRINCIPALELE BOLI ALE CARTOFULUI
PRINCIPALLI DĂUNĂTORI AI CARTOFULUI
PRODUSE PENTRU COMBATEREA GÂNDACULUI DIN COLORADO
CUM SE ASIGURĂ CARTOFII PENTRU SĂMÂNȚĂ
EPOCA ȘI ADÂNCIMEA DE PLANTARE LA CARTOFUL
PENTRU CONSUM DE TOAMNA-IARNA
CAPITOLUL VI
CONDIȚIILE DE EXPERIMENTARE
CADRUL NATURAL AL CENTRULUI DE ÎNCERCAREA
SOIURILOR SIBIU ÎN CARE S-A EFECTUAT CERCETAREA
Așezarea geografică și orografică
Hidrologia
Solul – descriere, însușiri morfologice și fizico-chimice
Condiții climatice
Regim hidric
Regimul pluviometric
REZULTATELE ȘI DISCUȚII
PLASTICITATEA GENETICĂ A CARTOFULUI
SOIURILE DE CARTOFI
LISTA OFICIALĂ A SOIURILOR DE CARTOF
REZULTATE DE PRODUCȚIE PENTRU DOUĂ SOIURI VECHI
BOLI – DĂUNĂTORI
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Cultura plantelor indică o treaptă mai înaltă față de aceea în care omul își întreținea viața din vânat și din culegerea unor părți ale plantelor sălbatice: rădăcini, tulpini sau fructe. De la culegerea acestor plante pentru nevoile sale zilnice, omul a trecut mai întâi de la depozitarea lor în vederea timpului când recoltarea lor nu mai era posibilă și apoi la cultivarea unora dintre ele în jurul locuințelor.
În acest fel au luat naștere mai demult sau mai recent plantele de cultură.
Între cele două forme extreme ale plantelor, sălbatice și cultivate există o formă de trecere. Aceasta s-a datorat atât influențelor mediului cât și diferitelor sisteme de cultură. Astfel, cerealele care constituie cea mai importantă dintre grupele noastre de plante de cultură având soiurile cele mai evoluate obținute prin ameliorare, abia mai seamănă cu formele lor originale.
Transformările suferite de plante sunt în mare parte o consecință a modului lor de utilizare. S-a căutat să se favorizeze în primul rând dezvoltarea acelor părți ale plantei care se folosesc mai mult: semințele la cereale, tuberculii la cartofi, rădăcinile la sfeclă, tulpinile la in și la cânepă și s-au ales pentru reproducere acele plante care satisfăceau mai bine nevoile omului.
Astfel prin introducerea plantelor în cultură s-a urmărit ameliorarea sistematică, aplicarea unei agrotehnici superioare, folosirea de hibrizi și soiuri noi și mai ales aplicarea irigației la majoritatea plantelor.
Prin metodele de cultură care se aplică în practică, factorii materiali și tehnici pot fi în așa fel influențați, încât parcurgerea stadiilor de dezvoltare și a fazelor de creștere să se facă pentru fiecare specie de plantă, potrivit scopului ce se urmărește prin cultivarea ei.
Înainte de cel de-al doilea război mondial, în țara noastră consumul de cartof era foarte mic, sub 40 kg pe locuitor și an. Această situație s-a datorat faptului că nu aveam un sistem de producere a cartofilor pentru sămânță. Ca urmare a degenerării virotice și climatice, agricultorii erau nevoiți să planteze tuberculi necorespunzători din punct de vedere al calității biologice și, drept urmare, obțineau producții mici. Din această cauză, numărul cultivatorilor de cartof era mic. Cartoful pentru consumul de toamnă-iarnă se cultiva în câteva județe din Transilvania și partea de nord a Moldovei. De aici, prin schimb cu porumb, grâu, vin, țuică, ajungea și la ceilalți agricultori.
Efortul depus de cercetarea științifică din România, mai ales în perioada deceniilor șapte și opt, a dus la obținerea unor rezultate deosebite în cultivarea cartofului. Au fost realizate soiuri cu mare plasticitate ecologică, s-a rezolvat producerea cartofului pentru sămânță cu valoare biologică superioară, au fost elaborate tehnologii diferențiate pe soiuri și scopuri de producție, s-a asigurat protecția împotriva bolilor și dăunătorilor etc.
Drept urmare, producția a crescut considerabil, mai întâi la fostele Întreprinderi Agricole de Stat și la fostele Cooperative Agricole de Producție. De la aceste unități agricole, locuitorii satelor au luat cartofi pentru că au învățat tehnica culturii. Astfel, ei au obținut producții în ce în ce mai mari, iar cultura cartofului s-a extins. Așa se face că, în punct de vedere alimentar cartoful a devenit a doua pâine în România. După restituirea terenurilor agricole foștilor proprietari, gospodarii satelor au devenit și cultivatori de cartofi. Practic, nu mai exista nici o gospodărie țărănească fără cartof. Consumul pe cap de locuitor a crescut considerabil. Din păcate, marea majoritate a cultivatorilor de cartofi nu cunosc multe secrete ale acestei culturi. Cartoful face parte din rândul plantelor care, pentru a da producții mari, pretind să li se dea tot ceea ce au nevoie; adică satisfacerea în totalitate a cerințelor biologice. Pentru aceasta trebuie ca fiecare cultivator să aibă anumite cunoștințe minime despre planta de cartof, despre biologia cartofului, despre modul cum poate fi mai bine cultivat.
Condițiile din România permit ca fiecare gospodar să aibă în permanență cartof din producția proprie: în perioada 20 mai-15 iulie să recolteze cartofi pentru consum timpuriu, între 15 iulie și 1 septembrie pentru consumul din vară, iar între 1 septembrie și 15 noiembrie pentru consumul din timpul toamnei. Apoi, până la noua recoltă de cartof timpuriu, poate să dispună de cartof pentru consumul din timpul iernii și primăverii, cât și pentru hrana animalelor. Pentru fiecare scop există un anumit soi, o anumită tehnologie.
CAPITOLUL I
AGRlCULTURA ÎN ROMÂNIA
Resursele funciare
După 1989, dreptul de proprietate asupra pământului a fost restabilit prin Legea 18/1991, astfel încât în 1997 sectorul particular deținea 72% din totalul terenului agricol (graficul 1.1.) și 84% din totalul terenului arabil (graficul 1.2,vezi anexa.I.l.).
Acest pas important nu a fost însă însoțit de măsuri legislative complementare, care ar fi putut facilita formarea în condiții eficiente a pieței pământului.
Agricultura privată este caracterizată de o fărâmițare excesivă a terenurilor. În cele peste 3,9 milioane de gospodării se lucrează mai mult de trei sferturi din pământul aflat în proprietate privată (76,6% din suprafața agricolă aflată în proprietate privată). Mărimea medie a fermei individuale este de 2,25 ha, peste 71% din aceste ferme deținând între 1-3 ha, în timp ce doar 11 % din fermele individuale au în proprietate peste 5 ha.
Asociațiile familiale sunt în număr de circa 9500 (având o dimensiune medie de 105 ha), iar cele legal constituite (cu personalitate juridică), în număr de 3913 (de câte 440 ha, în medie). Formele asociative de producție, încă în studiu incipient, au apărut ca rezultat al acțiunii conjugate a trei factori:
lipsa capitalului de exploatare;
inexistența unui mediu macroeconomic favorabil plasamentelor de capital în agricultură;
lipsa cadrului legal care să reglementeze piața funciară.
Caracteristica definitorie a ultimilor ani o constituie o relativă fluiditate a formelor asociative sub raportul numărului și implicit a suprafețelor de teren exploatate.
Mai mult de jumătate în familiile în vârstă întră în asociații sau dau în arendă pământul unor familii tinere, deși piața arendării pământului este dominată de aranjamente informale, în condițiile lipsei unor reglementări legislative flexibile (blocarea aranjamentelor de sub-arendare, limitare celor care la persoane juridice, interzicerea practicării arendării de către unitățile care administrează terenuri în proprietatea statului, procedurile complicate de înregistrare).
Societățile comerciale agricole cu capital majoritar de stat provenite din fostele IAS-uri), 490 de întreprinderi, au administrat în 1997 o suprafață de 1652,1 mii ha teren agricol, respectiv 1391,39 mii ha teren arabil, revenind o medie pe societate comercială suprafața de 3370 ha teren agricol, respectiv cca. 2690 ha teren arabil. Din totalul terenului gestionat de aceste societăți o suprafață de aproximativ 528,7 mii ha revine unui număr de 242,2 mii acționari și locatori.
Pe categorii de folosință structura terenului agricol nu a înregistrat modificări semnificative față de anul 1989, cu excepția reducerii considerabile a suprafețelor deținute de livezi (graficul 1.3 și anexa I.1).
Condițiile naturale în județul Sibiu
Așezarea geografică a județului Sibiu
Situat în partea centrală a României, în sudul Transilvaniei, în interiorul arcuirii largi a Carpaților Meridionali, județul Sibiu se întinde pe o suprafață de 5422 km2, ceea ce reprezintă 2,3% din teritoriul țării, între 45,28-46,17 latitudine nordică și 23,35-24,57 longitudine estică.
La sud, se învecinează cu județele Argeș și Vâlcea de care este delimitat de o linie ce urmărește creasta principală, înaltă, a Făgărașilor, între Căldarea Podragu și vârful Chica Fedeleșului, de unde se abate spre sud-vest pe culmea secundară a Bulzului, coborând spre Olt până la Valea Fratelui continuându-se o porțiune pe albia Râului Vadului, apoi pe culmea principală a Munților Lotrului până la Vârful Tâmpa (1905 m).
Limita spre județul Alba, cu care se învecinează la vest este dată de o linie sinuoasă orientată sud-nord, pornind din Coasta Tâmpei până aproape de Șugag, de unde, după ce urcă dealurile de la nord de Jina, se aliniază spre nord-est peste dealurile Secașului până în dealul Circu (474 m), situat la nord de localitatea Velt.
De aici, granița ce separă județul Sibiu de județul Mureș la nord, se continuă pe culmea principală a cumpenei de apă între Târnava Mare și Târnava Mică, până la nord de localitatea Prod, în Dealul Mare (599m), iar apoi coboară spre sud traversând Târnava Mare, până la Mălăncrav unde se îndreaptă spre est peste dealurile Făget (684 m), Poieni (645 m), și la Rapi (712 m).
Ocolind bazinul de obârșie al Hârtibaciului, de la cota 749, situată la nord-est de satul Țeline, până în creasta Făgărașului se înscrie limita spre județul Brașov, cu care județul Sibiu se învecinează la est. Până la Olt, limita urmează sinuos culmile deluroase de la est de Valea Hârtibaciului, iar în continuare, pentru a ajunge la punctul de pornire de deasupra Podragului, se menține transversal către munte pe culmea dintre pâraiele Arpașul Mare și Ucea Mare.
Principalele unități de relief în județul Sibiu
Relieful județului Sibiu, etajat între 2535 m (vârful Negoiu) și Lunca Târnavei Mari, în apropiere de Copșa Mică, se caracterizează prin varietate și o mare complexitate a condițiilor naturale. Constituția și evoluția geologică a teritoriului județului au creat două trepte sau unități mari de relief; treapta munților și treapta podișului sau a dealurilor, separate pe toată întinderea lor, de aria depresionară a Făgărașului (sau Oltului), Sibiului, Săliștei și Apoldului.
Succesiunea pe verticală a unităților de relief și particularitățile lor morfologice imprimă județului Sibiu caracterul de județ de munte și de deal. Din întreaga sa suprafață, aproximativ 30% este ocupată de munți, cu înălțimi ce depășesc sau se apropie de 2500 m (vârful Negoiul 2535 m), dar cu medie a înălțimilor de 1500 m; 50% corespunde ținutului de podiș, o regiune de dealuri și de coline vălurite, cu înălțimi între 490 m și 749 m compartimentată de văi adânci și largi; aproape o cincime o reprezintă aria depresionară de contact, desfășurată aproape continuu între cele două trepte de relief, situată la nord-est de satul Țeline, până în creasta Făgărașului se înscrie limita spre județul Brașov, cu care județul Sibiu se învecinează la est. Până la Olt, limita urmează sinuos culmile deluroase de la est de Valea Hârtibaciului, iar în continuare, pentru a ajunge la punctul de pornire de deasupra Podragului, se menține transversal către munte pe culmea dintre pâraiele Arpașul Mare și Ucea Mare.
Principalele unități de relief în județul Sibiu
Relieful județului Sibiu, etajat între 2535 m (vârful Negoiu) și Lunca Târnavei Mari, în apropiere de Copșa Mică, se caracterizează prin varietate și o mare complexitate a condițiilor naturale. Constituția și evoluția geologică a teritoriului județului au creat două trepte sau unități mari de relief; treapta munților și treapta podișului sau a dealurilor, separate pe toată întinderea lor, de aria depresionară a Făgărașului (sau Oltului), Sibiului, Săliștei și Apoldului.
Succesiunea pe verticală a unităților de relief și particularitățile lor morfologice imprimă județului Sibiu caracterul de județ de munte și de deal. Din întreaga sa suprafață, aproximativ 30% este ocupată de munți, cu înălțimi ce depășesc sau se apropie de 2500 m (vârful Negoiul 2535 m), dar cu medie a înălțimilor de 1500 m; 50% corespunde ținutului de podiș, o regiune de dealuri și de coline vălurite, cu înălțimi între 490 m și 749 m compartimentată de văi adânci și largi; aproape o cincime o reprezintă aria depresionară de contact, desfășurată aproape continuu între cele două trepte de relief, întreruptă doar de praguri joase, ușor accesibile, străbătute de râurile din interior sau constituind cumpene ale apelor.
Clima
Relieful variat al judetului Sibiu determină condiții climatice diferite, deosebindu-se clima specifică a Munților, podișurilor Hârtibaciului și Târnavelor, Depresiunii Făgărașului și Podișului Secașelor. În ansamblu, tipul de climă este cel continental cu influență oceanică, caracterizat prin ierni moderate și veri răcoroase.
Mediile anuale ale temperaturilor, oscilează între 0 în părțile cele mai înalte ale Munților și 9 în Depresiunea Apoldului.
Temperaturile maxime și minime înregistrate în județul Sibiu sunt în general mai coborâte cu aproximativ 2 față de cele din ținuturile cu relief asemănător de la sud sau de la vest de Carpați. Astfel, temperaturile sub 0, se întâlnesc din septembrie până în mai, cele mai coborâte temperaturi înregistrate în septembrie fiind de 3,4 (stațiunea Sibiu), -2 (stațiunea Nocrich) și -3 (stațiunea Făgăraș).
Valorile extreme ale temperaturii înregistrate au oscilat între maxima de +37,6 (9 septembrie 1949, la Boița) și minima de -34,4 (2 ianuarie 1888 la Sibiu).
Numărul mediu anual de zile cu cer acoperit este în jur de 140 pentru partea depresionară și de podiș și de peste 170, în regiunea de munte. Durata medie a intervalului cu îngheț este de 190-200 zile. În depresiunea Sibiului, cel mai timpuriu îngheț a fost înregistrat la 8 septembrie și cel mai târziu, la 24 mai. Precipitațiile medii anuale variază de asemenea, în funcție de relief. Astfel, în depresiuni și podișuri cantitatea medie anuală este de 900-1300 mm, și chiar mai mult. Precipitațiile abundente din regiunea de munte și repartizarea mai uniformă în decursul anului asigură o alimentare permanentă a rețelei hidrografice, care oferă posibilități pentru utilizarea hidroenergetică, dar care au și efecte negative, favorizând inundațiile.
Rețeaua hidrografică
Teritoriul județului Sibiu se împarte în două bazine hidrografice principale: Olt, cu 3327 km și Mureș, cu 2095 km. Lungimea cursurilor de apă clasificate, totalizând 2043 km, se distribuie cu 1326 km în bazinul Olt și cu 717 km în bazinul hidrografic Mureș.
Elementele fizico-geografice, în special orografia, prezintă variații foarte mari. Zona de obârșie a principalelor cursuri de apă este cea montană, cu altitudini cuprinse între 1500-2000 m, cu energie de relief mare atingând 1000 m și grad de fragmentare ridicat. Indicii rețelei hidrografice sunt cuprinși între 0,8-0,9 km/mp. Zonele dealurilor și de podiș au energie de relief între 100-350 m și o densitate a rețelei hidrografice de 0,5-0,6 mp.
Pentru întregul județ rețeaua hidrografică prezintă o densitate medie de 0,70 km/mp superioară mediei pe țară și caracterizată ca o rețea fluvială densă.
Principalele cursuri de apă, râul Olt și Târnava Mare, tranzitează județul Sibiu, avându-și originea în zonele montane din alte județe.
Râul Olt curge în județul Sibiu pe 53 km, având a pantă de 0,97% și albie minor cu o lățime de cca. 75-120 m, iar râul Târnava Mare pe 75 km, cu panta generală de 0,60-0,70 % și lățimea variabilă de cca. 35-45 m în toată
zona Laslea – Copșa Mică și 60-70 m în aval de Copșa Mică până la limita județului. Cursurile de apă care își au obârșia și își desfășoară bazinul numai pe teritoriul județului sunt: Râul Cibin, Sadu, Hârtibaciu, Arpaș, Bâlea, Porumbacu, Avrig, Vișa.
Râul Cibin are o lungime de 80,3 km, iar afluenții săi sunt râurile Sadu
Hârtibaciu (88,2 km), Valea Săliștei, Șteaza și Valea Argintului.
O caracteristică aparte în bazinul hidrografic al Oltului îl au afluenții de stânga ai acestuia, care își au obârșia în nordul Munților Făgărașului, dintre care amintim: Arpașu, Bâlea, Porumbacu și Avrig, caracterizați prin lungimi de 21-25 km și suprafețe de circa 80 kmp fiecare, cu aport substanțial de apă colectată din zona montană.
Din bazinul Mureș, în afară de Târnava Mare care, cum s-a mai spus, tranzitează județul, amintim râul Vișa (42 km) și afluentul său Calva (29 km), cu debit redus de apă. Afluenții de pe malul stâng al Târnavei au lungimi de 12-19 km și suprafețe de bazin în jur de 60 km fiecare, cu confluența în afara județului și Valea Balta, de asemenea afluent al Târnavei Mici.
Apele subterane de pe teritoriul județului Sibiu sunt apreciate ca sărace, în afara zonelor din luncile Oltului, Cibinului și Târnavei.
Lacurile existente în județ se împart în trei categorii principale: lacuri glaciare, formate în circurile glaciare existente atât în Munții Fagarașului (Podragul, Podrăgel, Bâlea, Lacul Doamnei și Avrig) cât și în Munții Cibinului (Iezerul Mare și Iezerul Mic).
Lacurile sărate din Ocna Sibiului în număr de 15 – dintre care amintim:
Horia, Cloșca, Brâncoveanu, Lacul fără fund, etc. – sunt formate în urma prăbușirii tavernelor fostelor exploatări de sare. Lacurile sărate sunt utilizate în scop de agrement și pentru excepționala lor valoare terapeutică.
Lacuri artificiale: Raura, Bradeni – pentru piscicultură Șopa, Tocile, Valea Salciilor, Rusciori – pentru irigații; cele de pe Sadu – pentru hidroenergetic.
Solurile
Solurile din județul Sibiu sunt dispuse pe mai multe zone în funcție de factorii și condițiile care au contribuit la formarea lor: climă microorganisme, vegetație și relief.
În zona pășunilor alpine, situate la peste 1700 m în Munții Fagărașului și mai ales în Munții Sibiului cele mai extinse pășuni de altitudine din județ, se întâlnesc solurile închise la culoare cu un profil simplu: un orizont de 15-20 cm de sol înțelenit, cu o mare cantitate de substanță organică, cu trecere bruscă spre orizontul de bază format în principal din materialele rezultate în urma descompunerii rocilor.
Acestor tipuri de soluri le urmează, ocupând suprafețe reduse ca întindere în zona jnepenișurilor și a pădurii de conifere, solurile podzolice primare, cu un orizont superior (până la 15 cm) cenușiu închis, scheletic, suprapus unui orizont cafeniu închis sau brun cafeniu sărac, cu multe elemente scheletice.
Sub pădurea alpină s-au format solurile brune acide montane podzolice, solurile de culoare închisă, cu o reacție puternic acidă ca urmare a acumulării humusului turbos. Culmile joase și prelungi din Munții Sibiului dezgolite de pădure și situate la altitudinea de 700-900 m au dezvoltate pe suprafețe întinse solurile brune montane de pădure tipice sau podzolite, favorabile pășunilor și fânețelor cât și culturii cartofului.
În zona înaltă de podiș, cuprinsă între Târnava Mare și Olt, cât și în depresiunile Secașului și Sibiului, domină solul brun de pădure și solul brun de pădure podzolit, cu intercalări de soluri negre, de fâneață umedă, formate din vegetația pădurilor, în condițiile climatului temperat rece și umed. În depresiunea Oltului solurile sunt alcătuite din podzoluri scheletice foarte spălate, sărace în substanțe nutritive, soluri de mlaștină puțin productive și soluri de aluviuni recente, mai productive, favorabile culturilor de cartofi și ovăz, din care se înregistrează recolte ridicate.
Resursele funciare ale județului Sibiu
Situația privind structura pe proprietăți a terenului agricol (graficul 2.1.) și a terenului arabil (graficul 2.2.) este asemănătoare cu cea de la nivel național.
După, punerea în aplicare a Legii 18/1991 și în județul Sibiu agricultura privată este caracterizată prin fărâmițarea excesivă a terenurilor. Dacă până în 1989 în județul Sibiu existau aproximativ o sută mii parcele pentru terenul agricol, astăzi numărul acestora este de aproximativ un milion (după datele culese de la OCOT Sibiu).
Pe categorii de folosință structura terenului agricol nu a înregistrat modificări semnificative.
CAPITOLUL II
Importanța alimentară a cartofului
Toată lumea consumă cartof, în diferite moduri de preparare. Este bine, însă să știm că, pe lângă faptul că ne potolește foamea, cartoful este hrănitor. În primul rând prin conținutul ridicat în hidrați de carbon. Tuberculul de cartof conține circa 25 % substanță uscată, mai ales amidon, și restul apă. Din această cauză, energia calorică este moderată: circa 80 de kilocalorii la 100 g pulpă comestibilă. Valoarea alimentară este, însă, mai mare. În primul rând, cartoful este foarte ușor digestibil, fapt pentru care este nelipsit în regimurile dietetice. Pentru omul sănătos este, de asemenea, valoros deoarece nu-l îngreunează, nu-1 trage – cum se spune, la somn după masă.
Conținutul în proteine al tuberculului de cartof este moderat, dar proteina este de foarte buni calitate. Astfel, cantitatea de 200 g cartofi fierți asigură organismului uman 16-18 % din necesarul de proteine pentru 24 ore. Compoziția proteinei din cartof are un spectru larg de aminoacizi esențiali și liberi, dintre care cei mai importanți sunt triptofanul, lizina și izoleucina. Din acest punct de vedere, tuberculii ce se pot compara cu carnea și cu ouăle în alimentația omului.
Tuberculul de cartof conține aproape toate vitaminele principale, mai ales vitamina C. Din aceasta cauză, pentru lunile din a doua parte a iernii și din primăvară, cartoful este principala sursa de vitamine pentru organismul omului.
Nu trebuie neglijat faptul că, din punct de vedere alimentar, cartoful nu este un produs de sezon. Se consumă tot timpul anului, în diverse preparate alimentare. În literatura de specialitate din România, regretatul dr.ing.T.Catelly a descris 366 rețete de mâncăruri din cartof. Atât pentru oamenii sănătoși, cât și pentru cei bolnavi, pentru copii, maturi și bătrâni.
Este important să subliniem faptul că gospodinele iubesc cartoful și din cauză că timpul de pregătire a oricărui fel de mâncare din cartof este mai scurt. Rămâne, deci, mai mult timp pentru alte treburi gospodărești, îndeosebi pentru educația copiilor. Gospodinele au, însă, unele pretenții de la producătorii de cartofi. Trebuie ca tuberculii să nu fie mici, să fie vătămați mecanic sau de boli, să fie curățați de pământ iar pierderile prin decojire să fie cât mai reduse. Din punct de vedere al formei și al mărimii tuberculului, gospodinele cer să nu le obosească mâna în care-l țin în timpul decojirii. Adică, să aibă forma și mărimea unei palme care ține strâns tuberculul.
În zonele în care porumbul nu ajunge la maturitate, cartoful este principalul nutreț pentru hrana animalelor mai ales pentru porci și păsări. Dar și în alte părți ale țării, tuberculii mici, ca și cei care se vatămă în timpul recoltării se folosesc tot în hrana animalelor.
Scurt istoric al cartofului
Cartoful a fost adus în Europa de către descoperitorii Americii și este considerat una dintre cele mai importante plante de cultură venite în lumea veche din lumea nouă.
Asupra patriei de origine a cartofului cultivat cercetătorii au căzut practic de acord că aceasta este partea de apus a Americii de Sud, unde se găsesc și astăzi numeroase forme sălbatice. Cartoful era principala hrană a locuitorilor din regiunea Calao din Peru, care uscau tuberculii la soare și îi păstrau de la o recoltă la alta. Cartoful astfel uscat se numea "cicumia" și era foarte apreciat. În părțile mai înalte ale Columbiei, cartoful era cunoscut sub numele de "papas" și constituia, de asemenea, alimentul de bază pentru populație.
În anul 1565, căpitanul de vas Hawkins a primit în dar de la locuitorii din Santa Fe, de pe țărmul Venezuelei, unde se oprise ca să-și completeze rezervele de apă, câțiva tuberculi de cartof pe care i-a adus în Irlanda. Faptul că renumitului marinar i s-au oferit în dar cartofi arată cât de prețuit era acest produs de către locuitorii acelor meleaguri.
Cam în aceeași perioadă, corsarul englez Francis Drake, devenit mai târziu celebrul amiral Drake, a adus tuberculi de cartof din Virginia. El i-a dat câțiva tuberculi botanistului Gerard, care i-a plantat la Londra ca pe o curiozitate. De la Gerard, nu se știe pe ce cale, câteva exemplare ajung la botanistul Clusius, care face primul desen al plantei de cartof.
Este posibil, însă, că în Europa cartoful să fi fost adus în același timp și de către spanioli din insula Santa Maria, de lângă Chile, unde servea pentru plata impozitului ce trebuia dat spaniolilor. Cartoful apare în același timp în Andaluzia, sub numele de "papa". De aici, călugării din ordinul Carmeliților l-au adus în Italia. De unde a primit numele de "taratouffi sau de cartoufle".
Cu toate acestea cartoful a rămas necunoscut în Europa. Drept urmare când amiralul Walter Raleigh a adus din nou tuberculi de cartof, la începutul secolului al XVIII-lea, i s-a acordat întâietate în ce privește introducerea acestei valoroase plante în Europa. Abia atunci a început să se răspândească cartoful în continentul nostru. Din documentele vremii se constată că, în anul 1616, se servea la masa regelui Franței ca o raritate de mare preț. Primul document cu privire la cultura cartofului în Germania datează din anul 1651, când Marele Elector ordona că acesta să fie cultivat în grădini. Cartoful s-a răspândit repede atât în Europa Centrală (în Silezia ai Pomerania), care era înfometată în urma războiului de 30 de ani (1618-1648). Treptat, cartoful a trecut apoi hotarele altor țări, răspândirea în Europa fiind rapidă.
La început, cartoful se folosea numai în alimentația omului și în hrana animalelor, dar mai târziu se cultiva din ce în ce mai mult și pentru scopuri industriale. Astăzi, cartoful se cultivă pretutindeni, de la Ecuator până în regiunile polare, de pe litoralul mărilor și oceanelor până pe înălțimile munților.
Mărturii scrise despre vechimea în cultura a cartofului în țara noastră sunt puține. În Transilvania, a fost cultivat mult înainte de a se cultiva în Moldova și Muntenia. Se presupune că în Moldova cartoful a fost introdus ca plantă cultivată la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, pe niște moșii pe care le avea în arendă un profesor francez. În anul 1836, doctorul Vernot menționează că această cultură era răspândită în Moldova și că, datorită calităților sale excepționale; nu lipsea de la masa oamenilor, ba chiar era întrebuințat și la fabricarea spirtului.
Domnitorul Alexandru Scarlat Calimachi a luat unele măsuri pentru a încuraja răspândirea și dezvoltarea culturii cartofului în Moldova. El a trimis oameni instruiți, în diferite părți ale țării, pentru a-i instrui pe țărani cum să-i cultive. În aceeași scop, s-a tipărit o broșură intitulată "Învățătura sau povățuirea pentru facerea pâinii din cartof” (Iași, 1818).
Cam în aceeași perioadă se vorbește despre cartofi în Muntenia. Se consideră, însă că introducerea cartofului în România este mult mai veche și s-a făcut prin mijlocirea străinilor care ne vizitau țara sau care veneau să se stabilească la noi. În sprijinul acestei păreri se aduc denumirile populare foarte variate pe care le are cartoful diferitele regiuni ale țării noastre: cartofle, cartofi, cartoufle, picioici, pichioci, crumpli, crumpene, barabule, bulighene, pere de pământ, brandeburgi etc.
CAPITOLUL III
Biologia cartofului
Cunoașterea biologiei oricărei plante de cultură este condiția esențială pentru aplicarea corectă a tehnologiei culturii respective. Aceasta deoarece în agricultură, în fiecare zi, la fiecare tarla, apare altă situație, ceea ce impune adaptarea creatoare a tehnologiei la condițiile concrete. Cartoful este o plantă cu potențial mare de producție, dar care nu suportă greșeli tehnologice. Este cunoscut faptul că, dintre toate plantele de cultură, cartoful este planta care se răzbună cel mai mult pe incompetența sau pe lipsa de atenție. De aceea, este deosebit de important să nu se ajungă la greșeli în aplicarea tehnologiei de cultură, ceea ce este posibil numai dacă se cunoaște bine biologia plantei.
Așa cum s-a arătat, cartoful provine dintr-o zonă umedă și rece. Din aceasta cauză, până acum 20-30 de ani se spunea că, din punct de vedere climatic, se poate cultiva numai acolo unde sunt precipitații de peste 400 mm în timpul perioadei de vegetație și temperaturi moderate. În condițiile din România, aceasta corespunde numai zonei de munte și zonei dealurilor submontane. Cercetările din a doua jumătate a acestui secol au dus la o adevărata revoluție în cultura cartofului. În prezent se cunoaște că, din punct de vedere al umidității, cartoful nu solicita o umiditate mare; cele mai bune condiții sunt realizate de o umiditate moderată, dar constantă. Cartoful nu suportă nici lipsa de umiditate, dar nici excesul temporar de umiditate. De aici, pretențiile mari ale cartofului în ce privește solul în care se cultivă. În zona umedă de munte, pentru a nu se ajunge la exces temporar de umiditate, trebuie ca solul sa fie bine drenat. În zona de deal, trebuie ca solul să nu aibă un conținut ridicat în argilă, deoarece în asemenea condiții scurtele perioade de ploi duc la exces de umiditate, iar perioade la fel de scurte de lipsă de umiditate provoacă la cartof stresul de secetă.
Din punct de vedere al temperaturii, cartoful crește cel mai bine când temperatura aerului și cea a solului la adâncimea de formare a tuberculilor sunt moderate (acolo unde temperatura medie a lunii celei mai calde nu depășește 20 0C și temperatura maximă a aerului nu depășește 30 0C). Dar unele soiuri, create în ultimele decenii, suportă și temperaturi mai ridicate. Important de reținut este faptul că, din punct de vedere al temperaturii și al umidității, omul poate interveni, în oricare parte a țării noastre, pentru a crea condiții optime pentru cartof. Astfel, în zona rece de munte se poate face orientarea rândurilor, asigurându-se scurgerea apei din perioadele ploioase, pentru a se realiza o bună încălzire a solului și o bună aerisire a plantelor. În acest fel se realizează condiții favorabile pentru cartof, din punct de vedere climatic, și mai puțin favorabile pentru mana cartofului, boală cu care se luptă cel mai greu în zona respectivă. În zona de deal, orientarea rândurilor are ca obiectiv doar eliminarea excesului temporar de umiditate. În zona de câmpie, însă, cartoful se poate cultiva în condiții bune numai dacă se irigă. Aici, apa de udare, pe lângă faptul că realizează cea mai importantă cerință biologică, umiditatea moderată, este un regulator termic. La adâncimea de formare a cuibului de cartof, temperatura solului este mai redusă cu circa 7 0C față de culturile de cartof neudate. Pentru a realiza și cea de a doua cerință biologică din punct de vedere al umidității constanța umidității moderate – udările se fac des și cu norme mici. Intervalul dintre udări este de circa 7 zile.
Deoarece în patria de origine a cartofului nebulozitatea este ridicată, se consideră ca din punct de vedere al luminii planta de cartof este mai puțin pretențioasă. Dar și din acest punct de vedere lucrurile nu stau așa. Pentru a realiza recolte mari, planta de cartof trebuie să asimileze cât mai mult timp, deci să aibă lumină. Din aceasta cauză cartoful se poate cultiva numai în plantațiile tinere de pomi, iar în vie numai cartoful pentru consum timpuriu. De asemenea, în cultura intercalată se cultivă numai cartoful pentru consum timpuriu.
Cartoful are cele mai mari cerințe față de sol. În primul rând, datorită faptului că, în timpul creșterii, tuberculii trebuie să învingă rezistența solului, cartoful are nevoie de soluri afânate. În al doilea rând, așa cum s-a arătat mai înainte, cartoful nu suportă excesul de umiditate și, din această cauză, are nevoie de soluri afânate, profunde. Respectarea condiției de sol este greu de realizat pe terenurile pe care le dețin gospodarii cultivatori de cartofi, deoarece nu există prea mari posibilități de alegere. Iată de ce folosirea gunoiului de grajd este măsură care creează condiții bune cartofului din acest punct de vedere. Cu cât solul este mai puțin favorabil, cu atât mai mari trebuie să fie cantitățile de gunoi de grajd. În acest mod se are în vedere și o altă caracteristică biologică a cartofului, mai puțin favorabilă datorită sistemului radicular mai puțin puternic, cartoful nu poate explora mult pământ pentru a-și lua elementele fertilizante necesare. Prin aplicarea gunoiului de grajd asigurăm, deci, realizarea condițiilor optime pentru cartof și din punct de vedere al solului.
Cunoscând aceste cerințe biologice se pot satisface necesitățile plantei pentru a se asigura o asimilație efectivă maximă, până la maturitatea fiziologică. Trebuie vegheat tot timpul că plantele să nu ducă lipsă de umiditate, trebuie să învingem temperaturile ridicate prin udare, să combatem bolile și dăunătorii care distrug în primul rând frunzele, deci aparatul care asimilează. Acest lucru este ușor de realizat pe suprafețe mici cultivate cu cartof în gospodăriile populației, ceea ce conduce la realizarea de producții mari la cuib.
Cultura cartofului pe suprafețe mici
Până la începutul celei de a doua jumătăți a secolului nostru, în România se cultivă cartoful doar în județele umede de munte. De acolo, prin schimb de produse, ajungea și la agricultorii din alte județe. După rezolvarea producerii cartofului pentru sămânță, după stabilirea tehnologiilor de cultivare pentru fiecare condiție ecologică și pentru fiecare scop al culturii, acum cartoful se cultivă la noi în toată țara. Nu este țăran care să nu cultive cartof. Unii numai pentru consumul propriu, alții și pentru piața. Așa s-a ajuns la situația ca, în prezent, în țara noastră cartoful nu lipsește de pe nici o masă fiind prezent. În zona montană se folosește la fel de mult și în hrana animalelor.
Tuberculii de cartof, având un conținut ridicat în substanțe hrănitoare (mai ales hidrații de carbon, proteinele și vitaminele A,B,C), constituie un aliment prețios în hrana omului, ușor digestibil și plăcut la gust. Destul de bogat în vitamina C, cartoful este apreciat drept una dintre principalele surse de aprovizionare a organismului cu vitamine.
Folosirea cartofului pentru hrana oamenilor se face sub diferite forme:
în amestec cu făina de grâu, cartoful se folosește la prepararea pâinii, căreia îi da un gust deosebit de plăcut și îi prelungește durata de folosire.
În zona colimară, dar mai ales în zona de munte, cartoful este un excelent nutreț pentru animale. Unde porumbul nu poate ajunge la maturitate, nici nu se poate vorbi de creșterea și îngrășarea animalelor fără cartof fiert, înlocuiește porumbul și în hrana păsărilor. Astfel, 4000 kg tuberculi pot conduce la producerea a circa 2900 kg de lapte de vacă sau 200 kg carne de porc sau pasăre. De reținut faptul că în aceste zone se pot realiza ușor 4000 kg tuberculi pe o suprafață de 100 m2.
Până la cel de-al doilea război mondial, cartoful se cultivă numai în câteva bazine, de cunoscută tradiție, în Transilvania și în nordul Moldovei. Acum, se cultivă în toată țara. Cartoful nu suportă nici o greșeală în aplicarea tehnologiei de cultivare și păstrare, în caz contrar, producțiile sunt mici și este păcat de efortul pe care-l face gospodarul cu cultivarea acestei plante. În țările cu tradiție veche în cultura cartofului, cultivatorul de cartof uita să mănânce, uita să doarmă, dar nu uita să aplice la timp și în condiții agrotehnice foarte bune toate lucrările cerute de această plantă.
Datorită faptului că avem în țara multe soiuri de cartof, cu lungime diferită a perioadei de vegetație, fiecare gospodar poate produce în grădina lui cum am menționat de la bun început cartofi pentru consumul timpuriu din luna iunie (în unele părți ale țării începând chiar cu 15-20 mai), cartof pentru consumul din timpul verii în lunile iulie și august, cartof pentru consum în timpul toamnei, în lunile septembrie, octombrie, noiembrie, precum și cartof pentru consumul din timpul iernii și primăverii (lunile decembrie-mai).
Importanța soiului și a cartofilor pentru sămânță
În lume se cultivă mai mult de 2000 soiuri de cartof, în funcție de condițiile de climă, în funcție, de condițiile de sol, în funcție de posibilitățile economice, în funcție de gustul consumatorilor de cartof, fiecare țară are propriul sortiment de soiuri. În fiecare țară, din sortimentul respectiv, unele soiuri dau rezultate bune în unele zone, altele în alte zone. În fiecare zonă, fiecare comună și chiar fiecare sat din comuna respectivă are condiții mai bune pentru un soi sau altul.
Sunt soiuri de cartof bune numai pentru a fi cultivate pentru producția de consum timpuriu, altele numai pentru consumul din timpul iernii, altele pentru primăvară, altele pentru hrana animalelor. Pentru consumul din timpul toamnei și iernii, sunt soiuri pentru diferite feluri de mâncare: unele pentru salate, altele pentru ciorbă, altele pentru prăjit, altele pentru piure, altele pentru tocană etc. Dar avem și soiuri care sunt bune pentru mai multe feluri de mâncare. Sunt și soiuri mixte, bune atât pentru hrana oamenilor, cât și pentru animale. De toate aceste lucruri trebuie să țină seama bunul gospodar. Dar, în același timp, el trebuie să fie preocupat și de alte însușiri ale cartofului: rezistența la boli și dăunători. Costul tratamentelor pentru combaterea acestora este foarte mare. În plus, pericolul de poluare a mediului este, de asemenea, foarte ridicat. Trebuie să arătăm faptul că, dintre toate plantele de cultură, cele mai multe boli și cei mai mulți dăunători atacă cartoful. În câmp, în timpul vegetației, în pivnițe sau silozuri, în timpul păstrării. De aceea, gospodarul trebuie să aleagă soiul sau soiurile care au rezistența ridicată la mana cartofului și la virozele cartofului. În terenurile carantinate pentru râia neagră a cartofului sau pentru nematodul cartofului, nici nu se pot cultiva decât soiuri rezistente la acești dăunători.
Alegerea soiului (sau a soiurilor) reprezintă opțiunea fiecărui gospodar. Pe baza a numeroase și îndelungate cercetări, Institutele și Stațiunile de cercetări pot face recomandări asupra celor mai bune soiuri pentru fiecare județ, pentru fiecare comună, gospodarii trebuie să se consulte în permanență cu inginerii agronomi de la comună împreună, în funcție de solicitările fiecărui cultivator, să stabilească soiurile, pe scopuri de folosință: consum timpuriu, vară, toamnă-iarnă, hrana animalelor etc.
Soiurile de cartof admise la înmulțire în România au mare capacitate de producție: în medie între 45.000 și 65.000 kg/ha, iar maximele realizate, în cele mai bune condiții, în câmpurile experimentale, au ajuns la 80.000 – 102.000 kg/ha.
Așa cum am arătat, soiurile de cartof admise la înmulțire în România au o mare capacitate de producție. Dar, din păcate, cartoful își diminuează foarte repede capacitatea de producție; din cauze climatice, din cauza bolilor și, mai ales, a bolilor virotice, din cauza condițiilor necorespunzatoare de păstrare. Din această cauză, cartofi pentru sămânța trebuie schimbați, reînnoiți. Din cercetări a rezultat ca diminuarea producției ajunge, în anumite condiții, la 70-90 % față de potențialul soiului. Practic, nu se mai poate vorbi despre producție economică de cartof în mod cu totul general s-a stabilit de către cercetători ca, în condițiile din România, cartoful pentru sămânță trebuie schimbat astfel: în fiecare an pentru zona de câmpie, la doi ani pentru zona colinară la trei ani în zona umedă de munte. Trebuie să arătăm faptul că, în țările în care țăranii cultivatori de cartof sunt mai bogați ca noi, schimbarea cartofilor pentru sămânța se face în fiecare an, deși condițiile climatice, din punct de vedere al cartofului, sunt mai favorabile decât cele din zona umedă de munte de la noi.
Necesitatea schimbării cartofilor pentru sămânță reiese și mai clar din rezultatele obținute de Institutul de Cercetare și Producție a Cartofului, pe loturile demonstrative organizate la câțiva gospodari, cu soiuri și cartofi pentru sămânță de bună calitate comparativ cu cartofi pentru sămânță ai gospodarului unde s-a organizat lotul.
Din aceste rezultate, se constată ca înlocuirea cartofilor pentru sămânță mărește producția de 3-5 ori. Așadar, prin schimbarea materialului de plantare se măresc veniturile de 3-5 ori, ceea ce înseamnă foarte mult. Rezultă cât se poate de clar ca la nici o altă cultură agricolă nu este așa de importantă sămânță de valoare biologică ridicată ca la cartof.
Există un dar? Cartofi pentru sămânță de calitate superioară nu se produc decât de către cultivatorii autorizați de către Ministerul Agriculturii ai Alimentației cei aprobați de către inspectori aprobatori ai acestui minister. Din această cauză, gospodarii cultivatori de cartof pentru consum nu trebuie să cumpere cartofi pentru sămânța, indiferent că-i cumpără de la stat sau de la particulari, decât dacă li se prezintă certificatul de recunoaștere a cartofului. Pentru a fi asigurată protecția cultivatorilor de cartof, a luat ființă Federația Cultivatorilor de Cartof din România, cu filiale județene. Aceste filiale au și menirea de a asigura cartofi pentru sămânța de bună calitate pentru toți cultivatorii de cartof din județ.
În tabelul prezentat mai jos sunt recomandate pe scopuri de folosință și județe, la ultima rubrică se arată durata de reînnoire a cartofilor pentru sămânță. Dar, această recomandare este cu totul generală, deoarece condițiile locale din fiecare comună și fiecare sat, corelate cu rezistența soiurilor la diverse stresuri și la viroze, determină durata reală de reînnoire a cartofilor pentru sămânță. Acest lucru trebuie stabilit pentru fiecare soi și fiecare comună de către filiala județeană a cultivatorilor de cartof și, cu ajutorul inginerilor agronomi de la centrele agricole comunale, trebuie să fie cunoscut de fiecare cultivator de cartof din comună.
Măsuri tehnice generale pentru obținerea de
producții mari de cartof
Cartoful face parte din rândul plantelor care răspund cel mai bine griji cu care sunt lucrate. Pentru executarea corectă a lucrărilor trebuie să se țină seama de următoarele aspecte: cartoful are un sistem radicular slab și, drept urmare, folosește în mai mică măsură, comparativ cu alte plante, substanțele nutritive din sol. Cartoful formează producția în pământ, din care cauză acesta trebuie să fie afânat în permanență. Cartoful are mulți dușmani, boli și dăunători, fapt pentru care trebuie dusă cu aceștia o luptă organizată.
O problemă esențială pentru obținerea producțiilor mari de cartof în grădinile gospodarilor este amplasarea culturii. Cartoful nu suportă excesul temporar de umiditate și solurile grele. Din această cauză, în zona colinară mai ales, precum în zona umedă de munte, astfel de terenuri trebuie pe cât posibil evitate. Se aleg în primul rând terenurile cu textură ușoară, bine drenate în profunzime, așa numitele cartofiști. Dar astfel de terenuri grele și umede sunt puține, deoarece, de regulă, terenurile cultivate cu cartof au o ușoară pantă. În cazul când nu se găsesc terenuri ușoare, ceea ce este aproape, imposibil, se corectează în oarecare măsură afânarea solului prin folosirea unor cantități mai mari de gunoi de grajd.
Tot din punct de vedere al amplasării, este important să arătăm ca părerea care există încă la noi, conform căreia cartoful suportă monocultura, este greșită. Cartoful se autosuportă cel mai mult trei ani, după care încep scăderile de producție. Acestea sunt cu atât mai mari cu cât condițiile climatice sunt mai puțin favorabile. Din această cauză, orice bun gospodar își organizează o rotație a culturilor în propria lui grădină. Din acest punct de vedere, cartoful nu are pretenții mari în privința plantei premergătoare. Nu se recomanda, însă, plantele din aceeași familie a solanaceelor, ca: tomatele, ardeiul și vinetele. Nici cartoful nu este bun premergător pentru acestea, deoarece au în comun multe boli și dăunători.
Întrucât cartoful solicită un teren bine afânat, arătura de toamnă este obligatorie. Aceasta deoarece nici o lucrare nu este mai favorabilă pentru cartof ca efectul fizic al înghețului și dezghețului din timpul iernii asupra stării solului. În ceea ce privește adâncimea arăturii, trebuie să se țină seama de tipul de sol. Pe solurile cu orizontul arabil redus, adâncimea arăturii de toamnă nu poate depăși adâncimea acestui orizont.
Pe solurile profunde, arătura de toamnă se face la adâncimea de 28-32 cm. Este și mai bine dacă, concomitent cu arătura, se face și o afânare în profunzime, de circa 15 cm, cu subsolierul. În urma experiențelor, efectuând afânarea solului la 30 + 15 cm, s-a realizat în primul an un spor de producție de circa 3000 kg/ha. Dacă s-a făcut această lucrare și la planta premergătoare, deci doi ani consecutiv, sporul de producție la cartof a ajuns la circa 10.000 kg/ha.
O dată cu arătura adâncă de toamnă, se încorporează sub brazdă și gunoiul de grajd, în cantitate de 30-40 tone la hectar. Nu este recomandabil să se aplice în primăvară, nefermentat, deoarece, lângă faptul că este o sursă de îmburuienare, se bătătorește terenul. Astfel, tot ceea ce s-a realizat pentru cartof prin arătura de toamnă se strică prin gunoirea de primăvară. Bunii gospodari au în curte platforme de gunoi, la care conduc fermentarea pentru ca efectul acestui îngrășământ să fie maxim.
O dată cu gunoiul de grajd se împrăștie și îngrășămintele chimice pe bază de fosfor și pe bază de potasiu: de regulă, superfosfat și sare potasică. Cantitățile recomandate sunt de circa 200 kg/ha superfosfat și 150 kg/ha sare potasică. Nu se recomandă doze mari de astfel de îngrășăminte, deoarece gunoiul de grajd conține cantități destul de mari de fosfor și de potasiu.
Îngrășămintele chimice cu fosfor și cu potasiu pot fi însă foarte bine înlocuite de cenușă. Cenușa este un îngrășământ la îndemâna oricărui gospodar, de foarte mare valoare. Cercetările au arătat că cenușa rezultată din arderea produselor vegetale trebuie socotită ca un îngrășământ fosfopotasic.
Valoarea cenușii ca îngrășământ este și mai mare dacă ținem seama de faptul că potasiul și fosforul ce intră în compoziția sa se găsesc în formă accesibilă plantelor (adică în forma cea mai ușoară de folosit de către plante).
Așa se explică din ce cauză rezultatele cercetărilor au arătat că sporurile realizate prin folosirea cenușii sunt mai mari decât cele obținute prin folosirea îngrășămintelor chimice cu fosfor și cu potasiu. Sporurile de producție realizate au fost cuprinse între 45% și 55%. Rezultatele sunt atât de importante, încât merită să se acorde cenușii toată atenția. Mai ales dacă se ține seama că cenușa nu costă nici un ban. Având în vedere aceste considerente, este necesar ca fiecare gospodar să strângă cenușa într-un loc uscat, în ladă sau alt mijloc de păstrare.
Ca regulă, împrăștierea cenușii pentru cartof se face primăvara, înainte de pregătirea terenului pentru plantare. Pe solurile grele, însă, rezultate mai bune se obțin dacă se încorporează în sol toamna, o dată cu gunoiul de grajd, la arătură adâncă. Cantitatea de cenușă care se folosește pentru cartof este între 600 și 1000 kg/ha. Primăvara, terenul se pregătește pentru plantare cu cultivatorul sau cu grapa cu discuri, în funcție de gradul de afânare realizat în timpul iernii. Solurile bine afânate se pregătesc numai cu grapa. În curțile gospodarilor, de regulă, terenul este nivelat cu grebla, primăvara, înainte de plantare.
0 atenție deosebită trebuie acordată cartofilor de sămânță pentru plantare. Aceasta deoarece producția de cartof depinde în cea mai mare măsură de calitatea biologică a materialului de plantare și, în mod egal, de calitatea fizică a tuberculilor.
În primul rând, tuberculii de cartof pentru sămânță trebuie să fie sănătoși. Din această cauză, sortarea înainte de plantare este obligatorie. Cu această ocazie, se elimină de la plantare toți tuberculii care au semne de mana cartofului și cei cu putregai uscat. Întrucât bolile virotice nu se cunosc pe tuberculi, sănătatea materialului de plantare este garantată numai dacă se respectă schimbarea cartofilor pentru sămânță.
În ce privește mărimea tuberculilor pentru sămânță aceasta nu prezintă importanță deosebită. Importantă este desimea la plantare și aceasta depinde de mărimea cartofilor pentru sămânță. Din această cauză, este obligatorie calibrarea tuberculilor pe mărimi. Lucrarea se face manual, iar cartofii se împart în trei grupe: tuberculi mici, cuprinși între 30 și 40 mm în diametru mic, tuberculii mijlocii, între 40 și 50 mm, și tuberculi mari, care au diametrul mic mai mare de 50 mm. Tuberculii mici și tuberculii mari plantează pentru a se produce cartofi pentru consum. Cei mici se plantează întregi, iar cei mari se taie în 2-4 bucăți, în funcție de mărimea tuberculilor. Nu se recomandă tăierea cartofilor pentru sămânțat în zona umedă de munte și nici în zona colinară. Aici sunt primăveri reci, durata de la plantare la răsărire este mare și se strică multe bucăți de tuberculi, din care cauză cultura se rărește și se obțin producții mici. În mod cu totul excepțional, în caz de criză de cartofi pentru sămânță, aceștia se pot tăia și în aceste zone, dar cu 2-4 zile înainte de plantare, prăfuindu-se pe tăieturi cu cenușă. Tuberculii mijlocii se plantează întregi. În zona în care reînnoirea cartofilor pentru sămânța se face la 2-3 ani, tuberculii mijlocii se folosesc pentru producția proprie de cartof pentru sămânță.
0 altă măsură care contribuie mult la creșterea producției de cartof este încolțirea cartofilor de sămânța înainte de plantare. Este o măsură pe care cultivatorii de cartof au aplicat-o de la începutul acestui secol, cu rezultate foarte bune, dar care în ultimul timp a început să fie uitată.
Încolțirea tuberculilor de cartof pentru sămânță este una dintre metodele agrotehnice care favorizează nu numai obținerea cartofilor timpurii, dar și realizarea de producții mai mari. În timpul încolțirii se pot elimina tuberculii necorespunzatori și astfel se plantează cartofi de sămânță sănătoși. Încolțirea înainte de plantare grăbește răsărirea și tuberizarea cu 15-20 zile, asigură uniformitate în pornirea în vegetație, mărește rezistența plantelor la condițiile climatice mai puțin favorabile. Drept urmare, producția de tuberculi realizată este mult mai mare. Prin faptul că se grăbesc tuberizarea și creșterea tuberculilor, fiecare gospodar trebuie să planteze cartofi încolțiți, cel puțin pentru consumul din lunile iunie și iulie. În ce privește cartoful pentru consumul timpuriu, nici nu se poate concepe cultura fără încolțirea cartofilor de sămânță.
Sunt mai multe metode de încolțire a cartofilor de sămânță. Pentru gospodăriile de la țară cea mai bună metodă este încolțirea la lumină. Pentru încolțire se folosesc ladițe, sau rafturi în scândură. Cu circa o lună înainte de plantare, tuberculii de cartof se așează în două rânduri. Pentru încolțire, în prealabil se face sortarea, cu care ocazie se îndepărtează toți tuberculii cu semne de îmbolnăvire și se rup colții formați în timpul păstrării. Apoi, tuberculii se așează în grămezi de circa 40 cm înălțime, în camere încălzite la 12-18 0C, cu posibilități de aerisire. Grămezile se acoperă cu rogojini sau saci. Tuberculii se țin astfel 6-10 zile, până când apar colți de culoare albă, mari de 1-2 mm lungime. După această tuberculii se așează pentru încolțirea propriu-zisă, pe două rânduri, în lădițe, pe rafturi sau pe podea. În cazul încolțirii în lădițe sau pe rafturi, acestea se așează perpendicular pe zidul cu ferestre, pentru a se asigura un-bun iluminat, și se lasă între ele cărări de 0,5-0,6 m, pe care se circulă pentru executarea lucrărilor din timpul încolțirii. În cazul încolțirii pe podea, tuberculii se așează în benzi late de 1,2-1,5 m, cu cărări între ele de 0,5-0,6 m.
În tot timpul încolțirii cartofilor pentru sămânța, se controlează temperatura în camera, cu ajutorul termometrelor care se găsesc în comerț. Temperatura trebuie menținută în timpul zilei între 12 și 18 0C, iar noaptea între 8-12 0C. În timpul zilei se face aerisirea camerei de câteva ori, pentru a elimina bioxidul de carbon, care, în cantități mari, distruge vârful de creștere al colților formați. Din 7 în 7 zile, tuberculii se schimbă între ei. Cei din stratul de jos se trec în stratul de deasupra. În ace1ași timp, se întoarce și fiecare tubercul de pe o parte pe alta. În cazul încolțirii în lădițe, acestea se schimbă între ele. Toate aceste operații au drept scop ca tuberculi sa fie uniform luminați, pentru a se forma colți scurți (1-1,5 cm) și groși. Astfel, colți mai puțin luminați cresc lungi, etiolați și se rup ușor cu ocazia plantării. Drept urmare, efectul operației de încolțire se anulează. Cu ocazia acestor lucrări se elimină tuberculii bolnavi, cei cu încolțire filoasă și cei care nu încolțesc.
Pentru ca aerul din camera în care se face încolțirea să fie umed, cerința importanța mai ales spre sfârșitul perioadei de încolțire, se pun vase cu apă sau se stropesc ușor tuberculii.
Realizarea de producții mari este, de asemenea, puternic influențată de plantare. Epoca, distanța între cuiburi pe rând și între rânduri, adâncimea de plantare sunt elemente de mare importanță. Epoca de plantare trebuie să fie cât mai timpurie, de regulă atunci când terenul este zvântat, se revarsă bine și se poate lucra fără să se formeze bulgări. Epoca optimă de plantare a cartofului este scurtă, de circa 10 zile din momentul când se realizează condițiile optime pentru plantare. Din rezultatele cercetări1or efectuate în diferite condiții din țara noastră, s-a constatat că scăderea producției din cauza întârzierii plantatul a fost de 4.800-16.600 kg/ha. Aceste rezultate arată cât este de important ca să se facă toate eforturile pentru a nu se antarzia cu plantarea. Dar, subliniem faptul că se ajunge la aceleași pierderi de recoltă dacă se plantează timpuriu, în teren bătătorit, din cauză că nu s-a așteptat să se zvânte pământul. Este atât de important acest lucru, încât gospodarii trebuie să folosească în primavară fiecare oră bună de lucru pentru a se încadra în epoca optimă de plantare, într-un sol suficient de bine zvântat.
În ce privește distanța între rânduri, apar două situații diferite. Acolo unde cartoful din gospodăriile particulare este comasat în parcele mari, se folosește distanța între rânduri pentru condiții de mecanizare, adică 70 cm. Acolo, însă, unde se cultivă în mod izolat și nu se face plantarea cu mașina de plantat, distanța dintre rânduri este de 60 cm. În ce privește desimea de plantare, respectiv distanța dintre cuiburi pe rând, aceasta este în funcție de mărimea tuberculilor pentru sămânța. În cazul tuberculilor mici, desimea este de 65.000- 70.000 cuiburi la hectar, la tuberculii mijlocii de 55.000-60.000 cuiburi la hectar, iar la tuberculii mari de 45.000-50.000 cuiburi la hectar. În cazul când tuberculii mari se taie în bucăți, se plantează 65.000-70.000 cuiburi (bucăți) la hectar.
Adâncimea de plantare se stabilește în funcție de modul în care urmează să se facă recoltarea. Dacă se va recolta mecanizat, ceea ce nu este recomandabil pentru gospodăriile particulare, se plantează superficial – în medie la circa 6-7 cm adâncime. La recoltarea manuală se procedează însă diferențiat, pentru a se realiza maximum de producție. Tuberculii de sămânță mici se plantează la 4-5 cm adâncime, cei mijlocii la 6-7 cm, iar cei mari la 8 cm adâncime.
Adâncimea de plantare aratată mai sus este caracteristică pentru solurile mijlocii și ușoare. Pe solurile ceva mai grele și mai ales pe podzolurile unde există oarecare risc de exces temporar de umiditate, adâncimea de plantare este mai mică cu 1-2 cm. Tot din punct de vedere al plantări, trebuie lămurit când se face mușuroirea – concomitent cu plantarea sau mai tarziu. Ca regulă generală, acolo unde lucrările de întreținere se efectuează manual nu se mușuroiește după plantare. Se greblează terenul și se lasă astfel până la răsărire. După răsărire, când plantele au circa 15 cm înălțime, se face o primă prașilă, concomitent cu un mic mușuroi. Înainte de îmbobocire se face a doua prașilă și se mărește mușuroiul la forma definitivă. Apoi, se fac numai lucrări de plivitul buruienilor pentru a menține câmpul în permanență curat. Procedând astfel se grăbește răsărirea și se realizează producții mai mari. Pe terenurile reci, cu oarecare risc de exces temporar de umiditate, cartoful se plantează însă cu mușuroi, adică se face mușuroiul mare concomitent cu plantarea. În acest caz, tuberculul de sămânță rămâne în treimea superioară a mușuroiului și nu se strică dacă după plantare urmează o scurtă perioada de ploi.
CAPITOLUL IV
Cultura cartofului pentru consum timpuriu
Cartoful timpuriu are o importanță deosebită din punct de vedere alimentar, deoarece asigură organismului mari cantități de amidon necesar refacerii energiei consumate în munca de zi cu zi. În timpul ultimelor săptămâni ale prirmăverii și în timpul verii consumarea tuberculilor de cartof asigură în mare masură nevoile organismului uman în substanțe producătoare de energie. De fapt, pentru vara, cartoful este singurul aliment vegetal care aprovizionează organismul în mod îndestulător cu substanțe producătoare de energie. Substanțele hrănitoare din acesta se tranformă în organismul omului mai repede decât carnea sau grăsimile.
Cartoful pentru consum timpuriu, în gospodăriile populației mai ales, oferă posibilitatea folosirii mai raționale a terenului. Astfel, după recoltarea cartofului timpuriu, care trebuie să se termine la 1-10 iulie, se poate planta varză de toamnă, se pot semăna castraveți, fasole pentru păstai și altele. Cartoful pentru consum timpuriu se poate cultiva cu succes printre alte culturi, fără ca să se reducă producția la cultura de bază.
Cartoful pentru consum timpuriu este o cultură foarte rentabilă.
Cartoful pentru consum timpuriu se poate cultiva, în gospodăriile populației, în toată țara. Diferența constă doar în aceea că în zona de câmpie recoltarea începe în jur de 15-20 mai, iar în zona de munte în jur de 10-15 iunie.
Pentru a realiza producții mari de cartof pentru consum timpuriu trebuie respectate câteva reguli obligatorii, și anume:
– se folosesc numai soiuri timpurii;
– se încolțesc cartofi pentru sămânță înainte de plantare și apoi se forțează – se plantează cât mai timpuriu posibil, imediat ce terenul s-a zvântat ai pericolul înghețării solului la adâncimea de 5-6 cm este mic;
– desimea de plantare se stabilește în funcție de felul culturii, între 60.000 și 100.000 cuiburi la hectar;
– adâncimea de plantare este de 6-8 cm socoțând de la baza tuberculului și până la suprafața solului, fără mușuroire;
– se plantează un singur tubercul sau o bucată de tubercul la cuib.
Desimea și distanța de plantare a cartofului
pentru consum timpuriu
Cartoful pentru consum timpuriu, în cultura pură se cultivă numai în acele părți ale țării unde recoltarea se poate încheia până la 10 iulie, pentru a fi posibilă cultivarea după cartof a altei specii: varza de toamnă, fasole pentru păstăi, castraveți etc. În cultură pură, desimea de plantare a cartofului este de 60.000-100.000 cuiburi la hectar. Se folosește desimea de 60.000 de cuiburi la hectar când se plantează cartofi de sămânța înrădăcinați, de mărime mijiocie, din cauză că aceștia nu se taie. În acest caz se plantează la distanță de 40 cm între rânduri și 35-40 cm pe rând.
În cazul când nu se face înrădăcinarea cartofilor de sămânța, tăierea lor înainte de plantare este obligatorie, deoarece în acest caz se formează mai puțini tuberculi la cuib, care cresc mai repede și se câștigă astfel în timpurietate. Pentru a remedia faptul că se formează mai puțini tuberculi la cuib, se mărește desimea de plantare, la 80.000-100.000 cuiburi la hectar. Tăierea se face în momentul plantării, în bucăți cu 2-3 colți, plantând la fiecare cuib câte o singură bucată.
Distanța dintre rânduri este tot de 40 cm, iar desimea pe rând de 20-25 cm. La distanța de 40 cm între rânduri, înainte de îmbobocirea plantelor se face un ușor bilon de pământ pe rânduri de cartof pentru condiții de mecanizare, distanța între rânduri este mai mare.
Pentru producerea cartofilor extratimpurii sunt metode speciale, care se pot aplica cel mai bine în grădinile gospodarilor, mai ales în zonele cu condiții climatice care măresc timpurietatea.
Exemple:
– Cultura mixtă în răsadnițe, cu răsaduri care se repică sau legume timpurii
– Cultura extratimpurie în câmp pe paturi cu gunoi de grajd
– Cultura cartofului extratimpuriu protejat cu folie de polietilenă
Cultura cartofului protejat cu folie de polietilenă fără adăposturi fixe
Cultura cartofului în solarii
Cultura cartofului în zona montanp
Ministerul Agriculturii și Alimentației a delimitat zona montană după o serie de criterii: din punct de vedere al culturii cartofului, se consideră zona montană teritoriile unde porumbul nu poate ajunge la maturitate. Din această cauză, riscul de a cultiva porumbul aici este foarte mare. Dar, aceasta este zona în care preocuparea de bază a țăranilor o constituie creșterea animalelor. Aici, principalele culturi sunt pajiștile și cartoful. Iar cartoful este un înlocuitor al porumbului și orzului în hrana animalelor, pe lângă rolul lui în alimentația locuitorilor.
Tehnologia de cultivare a cartofului în zona montană nu se deosebește substanțial de celelalte zone. Există doar câteva caracteristici pe care le prezentăm în cele ce urmează.
Efortul de a produce cartof timpuriu în această zonă este mult prea mare față de riscurile foarte frecvente cauzate de brumele târzii de primăvară. Din aceastp cauzp, cartoful timpuriu nu este aici la el acasă. În schimb, cartoful pentru consumul din timpul verii constituie un ailment de prim ordin pentru om, asigurând și hrana pentru animale.
Producții mai mari la soiurile târzii se obțin dacă se face încolțirea cartofilor pentru sămânță înainte de plantare. În zona montană, brumele timpurii de toamnă apar din luna septembrie și întrerup vegetația cartofului. Datorită acestui fapt, încolțirea cartofilor pentru sîmânța înainte de plantare asigură sporuri de producție de 4000-5000 kg/ha.
Condițiilor climatice foarte favorabile din zona montană trebuie să li se răspundă, prin calitatea foarte bună a cartofilor pentru sămânță și aici, schimbarea cartofilor pentru sămânță este obligatorie, la 3-4 ani. Trei ani pentru solurile semitimpurii și cele semitârzii, patru ani pentru soiurile târzii. La aceștia din urmă este mai lungă perioada de reînnoire cu un an, deoarece brumele timpurii de toamnă, dăunătoare producției de cartof, sunt folositoare în ceea ce privește calitatea cartofilor pentru sămânță.
Se cuvine sa menționăm, totodată, faptul că, în această zonă, tăierea cartofilor pentru sămânță este periculoasă. Din cauza umidității mari în sol, și a duratei mari de la plantare la răsărire, pericolul putreziri bucăților de tuberculi înainte de răsărire este foarte mare.
0 altă cerință de care trebuie să se țina seama în zona montană este aceea ca, de regulă, cartoful nu se suportă după el însuși decat 3-4 ani. Apoi, începe să scadă producția, îndiferent de soi și de calitatea cartoflor pentru sămâanță, indiferent de îngrășăminte și alte îngrijiri care se aplică. Din aceast cauză, deși suprafața arabilă din această parte a țării este mică, trebuie să asigure o rotație a culturilor, în așa fel ca să nu se cultive cartof după cartof mai mult de trei ani, maximum patru ani.
Așa cum s-a aratat de mai multe ori, rezistența soiurilor de cartof la mană trebuie să constituie criteriul de bază la alegerea soiului. Cu toate acestea, problema prevenirii și combaterii manei cartofului, ca și a gândacului din Colorado, trebuie să stea, de asemenea, în centrul preocupărilor cultivatorilor de cartof din zona montană. Deoarece aici situația orografică a terenului este foarte diferită, cartoful cultivându-se și pe văi, și pe pante de diferite mărimi, și pe diferite expoziții ale dealurilor, prognoza efectuarii tratamentelor este foarte greu de realizat. De aceea, trebuie efectuate tratamente de prevenirea apariției manei cartofului la acoperire. Tratamentele de combatere a gândacului din Colorado se efectuează, după cum se știe, când larvele dăunatorului trec în marea lor majoritate – de pe partea inferioară a frunzelor pe suprafața superioară a acestora.
Atât pentru pajiști, dar mai ales pentru cartof, pe solurile subțiri din zona montană problema cheie o constituie folosirea gunoiului de la animale. Pentru aceasta, preocuparea de bază trebuie să fie pregatirea gunoiului în platforme speciale.
CAPITOLUL V
Combaterea bolilor și a dăunătorilor
cartofului
Principalele boli ale cartofului
În etapa actuală, două sunt problemele cele mai grele.
Cea dintâi constă în reînnoirea cartofilor pentru sămânță. Reînnoirea se face tot din cauza îmbolnăivirii tuberculilor, de boli care nu se văd pe tuberculi, dar se transmit de la un an pe altul. Din această cauză, trebuie schimbați în fiecare an în anumite zone, din doi în doi ani în alte zone și din trei în trei ani în zona umedă de munte.
În reînnoirea cartofilor pentru sămânță trebuie să se aiba grijă în continuare să se ferească cultura de cartof de boli și dăunatori. Numărul foarte mare de boli și dăunatori ce pot ataca cartoful, precum și potențialul de distrugere foarte ridicat al unora dintre acești paraziți conduc la pierderi considerabile de producție. Se apreciază ca, pe plan mondial, producția de cartof este diminuată de atacul bolilor și dăunătorilor în proporție de 28-30 % anual. Există, însă, frecvente situații când, din cauza neaplicării măsurilor de combatere sau datorită aplicării lor în mod necorespunzător, pierderile de producție sunt mult mai mari. Aplicarea întâmplătoare a măsurilor de combatere reduce foarte mult eficiența acestora și, în unele cazuri chiar mărește inutil costul de producție. Cartoful este atacat atât în timpul vegetației, cât și în timpul păstrării tuberculilor peste iarnă. Bolile se împart în două categorii: boli paraziare și boli neparazitare. Întrucât bolile neparazitare, în marea lor majoritate, sunt datorate anumitor stress-uri în viața plantei de cartof, care pot fi prevenite cu ușurință de cultivatori, în continuare ne ocupăm numai de bolile parazitare.
· Râia neagră a cartofului (cancer, rac sau buba neagra). Este o boala de carantină foarte dăunatoare, produsă de ciuperca synchiytrium endobioticumn. Este răspandită în special în regiunile bogate în precipitații, cu soluri grele și acide. Contaminarea se face prin tuberculii de sămânță infectați (cu tumori), prin pământul infectat aderent pe tubercuilii de cartof sau alte plante cultivate în teren infectat, prin gunoiul de grajd provenit de la animalele hrănite cu cartofi bolnavi, prin apele care se scurg de pe terenurile infectate, prin uneltele cu care s-a lucrat în culturile infectate, prin vehiculele de transport, prin încălțămintea oamenilor, etc.
În combaterea acestei boli, metoda cea mai practică, sigură și economică este cultivarea soiurilor rezistente. În prezent, drept urmare a actelor normative în vigoare, în România este înterzisă înmulțirea cartofilor pentru sămânță din soiurile sensibile la râia neagră a cartofului.
· Mana cartofului este cea mai păgubitoare boală cunoscută până în prezent la cartof poate distruge, în câteva zile, culturi întregi. Mana este produsă de ciuperca Phytophthora – infestans. Atacă frunzele, tulpinile și tuberculii. Mana cartofului se transmite de la un an la altul prin tuberculii bolnavi.
Problema combaterii manei cartofului este extrem de dificilă. Practic, combaterea curativă este aproape imposibilă. De aceea, cea mai mare atenție trebuie acordată măsurilor de prevenire a atacului. Dintre acestea, cea mai ușoară și cea mai sigură este rezistența soiului.
Pentru combaterea manei cartofului se cer îmbinate cu multă iscusință măsurile agrotehnice cu cele chimice. Foarte pe scurt, enumerăm măsurile agrofitotehnice ce trebuie să fie avute în vedere, pe lângă alegerea soiului:
alegerea materialului de sămanță sănătos;
fertilizarca echilibrată;
– plantarea în epoca optimă;
– distrugerea buruienilor și executarea bilonului înalt cu coamă;
recoltarea mai timpurie a culturilor de cartof în care există riscul unei
infecții puternce și cu posibilități de transmitere la tuberculi;
– zvântarea tuberculilor după recoltare;
– preînsilozarea, timp de cel puțin două săptămâni, a tuberculilor din culturile
atacate de mana;
– nu este permisă acoperirea grămezilor de cartofi în timpul preânsilozarii cu
vreji de cartof sau folie de polietilenă;
– alegerea materialului sanătos înainte de trecerea la locul definitiv pentru
păstrare.
Măsurile chimice continuă să dețină ponderea cea mai mare în cadrul complexului de masuri menite să prevină atacul de mană. Eficacitatea lor depinde de stabilirea corectă a momentului aplicării tratamentelor și efectuarea lor fără întârziere, de utilizarea unui sortiment eficace și eficient de fungicide și de executarea tratamentelor cu utilaj tehnic adecvat.
Problema cea mai dificilă și cea mai importantă este stabilirea corectă a datei primelor două tratamente, respectiv a momentului apariției în cultură a focarelor primare și a celor dintâi focare secundare de mană. De modul cum se stabilesc și se respectă datele respective depinde, în mare masură, succesul combaterii chimice. Stabilirea momentului optim pentru efectuarea primelor două tratamente se face de către Inspectoratele județene de protecția plantelor din cadrul Direcțiilor generale județene pentru agricultură și se comunică specialiștilor agronomi de la comune. Fungicidele folosite în combaterea chimică a manei cartofului sunt de două feluri, de contact și sistemice.
Fungicidele de contact acționează la suprafața frunzei și asigură o protecție de 7 – 10 zile, dar în caz de ploi trebuie repetat tratamentul.
Ditiocarbamații aparțin grupei de contact: Zineb, Maneb, Mancozeb sunt cele mai utilizate. Este recomandat ca primele tratamente să fie făcute cu acestea, deoarece nu sunt fitotoxice și chiar stimulează creșterea foliajului. Formulările sunt numeroase: Dithane M-45 (2,0 kg/ha), Sancozeb (2,5 kg/ha), Polyram Combi (1,8 kg/ha), Vondozeb (2,5 kg/ha), Perozin (3,2 kg/ha), Antral 70 WP (2,5 kg/ha).
Tot ca fungicide de contact sunt catalogați cuprul și compușii săi anorganici, cu mențiunea că pot provoca fitotoxicitate: sulfat de cupru (zeamă bordeleză – 8 kg/ha), Turdacupral (5 kg/ha). Se recomandă folosirea acestor produse la tratamentele din a doua parte a perioadei de vegetație.
La ultimele tratamente se recomandă produse stanice, care asigură o bună protecție și pentru tuberculi: Brestan – 0,6 kg/ha (trifenil acetat de staniu + maneb). Produsele stanice și cele cuprice sunt mai fitotoxice decât ditiocarbamații.
Ultimele tratamente mai pot fi asigurate și cu produse pe bază de clorotanlonil (Daconyl – 2,0 kg/ha, Bravo 500-2,5-3kg/ha).
Altă grupă o constituie produsele organometalice, adica Du-Ter Extra – 0,6 kg/ha (trifenil hidroxid de staniu) și Tinestan – 0,5 kg/ha (trifenil acetat de staniu). Însă toate produsele din această grupă sunt periculoase pentru pești și celelalte viețuitoare.
0 grupă aparte este formată de produsele cu substanță activă compusă. Se numesc penetranți și asociază cymoxanilul cu 1-2 substanțe active de contact. Aceste tipuri de substanțe pătrund în frunze, dar nu sunt vehiculate de sevă. Materiile active de contact asigură o activitate preventivă de 7-8 zile, acțiunea cymaxonilului fiind redusă la 2-3 zile după aplicare. Ca exemplu: Curzate Plus T – 2,5 kg/ha (cymaxanil + oxiclorură de cupru), Ripost M 2 – 2 – 2,5 kglha (cymaxanil + mancozeb + oxadixil).
Fungicidele sistemice au un efect "retroactiv" (curativ) de 4 zile după germinarea sporilor, ceea ce permite intervale de tratament cu aceste produse de maxim 14 zile. Produsele din această categorie sunt amestecuri ce conțin o materie activă sistemică asociată cu produse de contact. Este cazul oxadixil + cupru = Sandofan C – 2,0 kg/ha; oxadixil + mancozeb = Sandofan M 8 – 2,5 kg/ha; metalaxil + cupru = Ridomil Plus 48 – 2,5 kg/ha; metalaxil + mancozeb = Ridomil 72 M 8. Utilizarea metalaxilului (Ridomil) singur nu este recomandată, deoarece s-a constatat de mai multă vreme ca s-au creat rase de ciuperci rezistente la acest produs.
Dintre produsele omologate în ultima vreme menționăm Previcur N (607SL), pe baza de propamocarb, în doză de 3 l/ha, și Tattoo, pe bază de propamocarb + mancozeb, în doză de 4 1/ha.
Un alt aspect demn de subliniat îl constituie compatibilitatea produselor împotriva manei cu cele folosite împotriva gândacului din Colorado. Dacă momentele aplicării tratamentelor coincid, se vor aplica tratamente complexe știut fiind că ditiocarbanații sunt, în general, compatibili cu insecticidele utilizate la cartof;
– Turdacupral și Ridomil Plus 48 sunt compatibili cu Fastac 10 EC și Oltitox 50 PU;
– Turdacupral 50 este compatibil cu Sinoratox 35 R Birlane 24 EC;
– insecticidul Birlane 24 EC poate f amestecat și cu Ridomil Plus 45 și 48;
– Decis 25 EC este compatibil cu Turdacupral (oxiclorura de cupru corect formulată, Previcur N și Tattoo
· Înnegrirea bazei tulpinii și putregaiul umed al tuberculilor de cartof.
Boala este produsă de o bacterie pectolitică (Pectobacterium caratovonun var. astrosepticum), care poate provoca putregaiuri umede și la unele legume. Pierderile cauzate de această boală sunt mici în câmp, dar pot ajunge la peste 50 % în timpul păstrării.
Din punct de vedere al simptomelor, caracteristic pentru această boală sunt leziunile negre, umede și lipicioase pe tulpini, care apar la nivelul solului, uneori și deasupra solului. Plantele se opresc din creștere, frunzele au culoarea verde pal spre galben și rulează de-a lungul nervurii mediene; cele de la bază se veștejesc și încep să moară.
Plantele atacate pot fi distruse înainte de a forma tuberculi, dar când sunt atacate plante mai bătrâne, bacteria trece în tubercul. În momentul recoltarii, tuberculii infectați nu prezintă simptome evidente, acestea apărând numai în timpul păstrării. Tuberculii infectați prezintă în partea ombilicală un putregai moale. De aici putregaiul se extinde în pulpa tuberculului, coaja rămânând intactă.
Pe baza cercetarilor, s-a dovedit că bacteria nu poate trăi în sol peste iarnă; dispare în câteva săptămâni de la recoltarea cartofului. Rezultă deci, că singura sursă de infecție o reprezintă plantarea tuberculilor bolnavi. Acești tuberculi dau naștere la plante bolnave, iar bacteriile sunt puse în libertate atât din plantele moarte, cât și din tuberculii mamă a căror coajă se rupe. Răspândirea bolii se realizează prin sol. În timpul ploilor, bacteriile sunt preluate de apa de pe plantele bolnave și transportate, la cele sănătoase. Din această cauză, boala apare de regulă în zona umedă de munte, pe solurile grele, în care apa din ploi pătrunde mai greu în pământ și circulă în partea superioară a solului.
Soiuri rezistente la această boală nu există, iar combaterea chimică nu a dat rezultate satisfăcătoare până în prezent. Din această cauză, măsurile de combatere sunt cele ale tehnologiei culturii cartofului și anume: amplasarea culturii pe soluri mai ușoare, plantarea numai cu cartofi de sămânță perfect sănătoși, asigurarea condițiilor pentru creșterea viguroasă a plantelor, eliminarea timpurie a plantelor bolnave, evitarea vătămarii tuberculilor în timpul recoltarii deoarece leziunile ce se produc constituie porti de întrare a bolii.
· Putregaiul uscat al tuberculilor (mumificarea cartofilor) este o boală foarte comună, răspândită în tot locul unde se cultivă cartof. Agentul patogen principal al acestei boli este ciuperca Fusarium coeruleun dar putrezirea uscată a tuberculilor de cartof poate fi produsă și de alte specii ale genului Fusarium. Boala se manifestă cu precadere în timpul păstrării peste iarnă a tuberculilor, luând forma unui putregai uscat al acestora. Într-o fază mai avansată, în interiorul pulpei tuberculului apar deseori caverne de diferite mărimi, provocate prin diminuarea volumului pulpei, ca urmare a deshidratării. În cele din urmă, pulpa tuberculului se transformă într-o masă uscată, cu textură spongioasă, fărâmicioasă (făinoasă), de culoare galbenă-cenușie-albicioasă, prezentând adesea în centru o cavernă mare. Tuberculii atacați nu au miros urât.
· Alternarioza cartofului (Pătarea brună a frunzelor de cartofi) este produsă de ciuperca Alternaria solani . În ultimul timp, această boală produce pagube mari cartofului și în țara noastră, ceea ce justifică, din punct de vedere economic, luarea măsurilor de combatere.
Altenarioza cartofului apare mai frecvent pe frunze, însă poate să se manifeste și pe tuberculi. Boala apare de regulă la începutul înfloririi cartofului. În unii ani, la soiurile timpurii apare și mai devreme.
Pe frunze apar pete rotunde sau colțuroase limitate de nervuri. La început petele sunt mici, însă cu timpul se măresc, prezentând zone concentrice, cu dimensiuni până la 2 cm diametru. În condiții favorabile, de umiditate, petele confluează și pot cuprinde o suprafață mare a frunzelor.
Aceste zone concentrice, care se văd cu ochiul liber, fac ca alternarioza să fie ușor de recunoscut și de deosebit de alte boli ale cartofului.
Boala se observă mai bine pe frunzele de la baza plantei, unde umiditatea este mai mare, sau dimineața pe rouă. În dreptul petelor, țesuturile sunt necrozate, iar frunzele atacate se usucă înainte de vreme, începând de la baza plantelor și treptat pe frunzele de la mijioc și apoi pe cele superioare. Într-un stadiu înaintat al bolii se produce o desfrunzire totală, ceea ce dă impresia unui atac de mană.
Pe timp ploios, ciuperca poate trece de la tufe pe tuberculi, mai ales în timpul recoltării. Pe tuberculi se observă pete circulare, de culoare brună-închis, de mărime apropiată cu cele de pe frunze, ce produc ușoare depresiuni în epiderma tuberculilor. Aceste pete se întind, cuprinzând o bună parte din tubercul, producând o putrezire neagră. Pe tuberculii astfel atacați se grefează apoi microorganisme saprofite (ciuperci, bacterii), care duc la putrezirea în întregime a tuberculilor.
Întrucât ciuperca se transmite de la un an la altul prin resturile vegetale rămase în câmp, este obligatorie aplicarea unui asolament rațional. De asemenea, un rol de seamă îl are strângerea și distrugerea vrejilor de cartof după recoltare, fapt ce contribuie la reducerea atacului în anii urmatori.
În anii cu condiții favorabile atacului de alternarioză, nu pot fi neglijate
tratamentele chimice.
Pentru avertizarea aplicării tratamentelor chimice împotriva alternariozei se are în vedere criteriul biologic ce constă în stabilirea datei apariției primelor pete de alternarioză în cultură. Pentru aceasta, după circa 3 săptămâni de la răsărirea plantelor de cartof, se vor controla cu atenție culturile, iar la apariția primelor pete de boală se va aplica primul tratament chimic.
Următoarele tratamente chimice se vor efectua în funcție de întrunirea condițiilor climatice ce favorizează diseminarea coridiilor din focarele primare, precum și în funcție de densitatea focarelor primare și secundare din cultură. În anii cu condiții climatice favorabile apariției și dezvoltării agentului patogen, sunt necesare 4-6 tratamente. În general, numărul tratamentelor este determinat de condițiile climatice ale anului respectiv și de rezistența soiurilor. Tratamentele pentru combaterea alternariozei trebuie aplicate preventiv și continuate până la distrugerea vrejilor sau la maturitatea plantelor. Produsele folosite se prezintă în tabel.
Produse recomandate pentru combaterea alternariozei
Pentru evitarea fenomenului de rezistență la pesticide, ce apare când se aplică în mod repetat același produs sau produse cu baze chimice comune, se recomandă ca produsele amintite să fie folosite în mod alternativ. De asemenea, pentru mărirea perioadei de remanență, se recomandă folosirea adezivului Aracet – 150 g la 100 litri soluție.
· Râia comună a cartofului (rapănul, streptomicoza sau actinomicoza) este produsă de bacteria Streptormyces scabies. Se manifestă pe organele subterane ale cartofului, mai ales pe tuberculi, pe suprafața cărora apar pustule proeminente de culoare brună, de formă și mărimi diferite, acoperite cu un strat de suber. Când atacul este putenic, pustulele apar una lângă alta, formând o crustă groasă, continuă. În faza finală, pustulele crapă și capătă un aspect rugos, din ele împrăștiindu-se un praf fin, alb-murdar sau galben.
Râia comună produce pagube în anii secetoși, cu veri călduroase.
Boala se transmite de la un an la altul prin tuberculii bolnavi și prin sol. Agentul patogen este specializat. Combaterea nu se practică. Se recomandă, însă, măsuri de prevenire a bolii, care constau în folosirea asolamentelor, igiena culturii și irigarea corectă în zonele cu deficit de umiditate pentru cartof.
Principalli dăunători ai cartofului
Pagubele produse de dăunătorii culturilor de cartof sunt relativ mai mici în comparație cu cele provocate de boli. Dar unii dintre dăunători produc pagube considerabile, direct sau indirect. Întrucât unii dăunători interesează în mod deosebit numai pe producătorii de cartof pentru sămânță, aici ne ocupăm numai de dăunătorii comuni.
– Gândacul din Colorado este originar din America de Nord. În țara noastră a fost semnalat pentru prima dată în anul 1952, în partea de nord-vest. În anul 1956 este semnalat și în sud-estul țării, iar în prezent există în toată țara, devenind cel mai periculos dăunător al culturii de cartof.
Adultul are capul oval, lung de 8-12 mm, bombat dorsal, de culoare galben portocaliu. Caracteristice sunt cele 10 dungi negre, câte 5 pe fiecare elitră. Ouăle gândacului din Colorado sunt de culoare gălbui-portocaliu, lungi de 1,2 – 1,5 mm, dispuse în ponte pe partea inferioară a frunzelor de cartof sau pe alte solanacee. Din ouă ies larvele de culoare roșu-închis, care au patru stadii de dezvoltare (L1 – L3). Larva de vârsta a 4-a trece în stadiul de pupă (nimfă), a cărei formă se aseamănă cu adultul. Ca pupă se retrage în sol la 15-30 cm adâncime.
Gândacul din Colorado iernează ca adult în sol. Adulții hibernanți apar primăvara, începând cu sfârșitul lunii martie și continuând până la sfârșitul lunii mai. Apariția deasupra solului, în primavară, are loc când temperatura medie zilnică depășește 1000C pe o perioadă de 10-12 zile. Câteva zile migrează după hrană, apoi are loc fecundarea și depunerea ouălor. După 4-15 zile, în funcție de temperatura aerului, apar larvele, care-și petrec cele 4 stadii larvare în 14-29 zile. După terminarea stadiului larvar, așa cum s-a arătat, larvele de vârsta a 4-a se retrag în sol, unde se transformă în nimfă. Întrucât retragerea în sol se face eșalonat, tot așa vor apărea noii adulți, care se hrănesc câteva zile, apoi încep să depună ponte. Așa se explică faptul că într-o cultura de cartof găsim în permanență ouă, larve și adulți ai gândacului din Colorado. De regulă, în țara noastră sunt 1-2 generații în depresiunile intra și extramontane, iar în celelalte părți mai multe generații.
Gândacul din Colorado poate provoca daune mari producției de cartof, atunci când nu se realizează momentul optim de aplicare a tratamentelor. El poate distruge total cultura, dacă nu se aplică nici un tratament. Pentru ca tratamentele de combatere să-și atingă scopul, trebuie urmărită fiecare solă cu cartof, pentru a se cunoaște situația foarte exactă a apariției dăunătorului. Astfel, pentru gândacii hibernanți, dacă se găsește o densitate mai mare de un gândac la 4-5 cuiburi de cartof, este necesar să se aplice un tratament chimic. Dacă nu se constată această densitate, și deci nu se recomandă acest tratament, se aplică tratamentele când în cultura de cartof se găsesc larvele gândacului în stadiile 1-3 sau, și mai sigur când după apariția primelor larve trec 5-6 zile. După aceasta, în funcție de insecticidele folosite, se efectuează tratamente la interval de 10-12 zile. În tabelul 6 se prezinta produsele recomandate în prezent pentru efectuarea tratamentelor de combatere a gândacului din Colorado.
În funcție de costul produselor și de recomandările specialiștilor de la comune, se alege produsul. Este important să subliniem faptul că nu trebuie să se facă mai mult de două tratamente cu același produs, deoarece există riscul apariției populațiilor rezistente la acesta. Din această cauză, alternarea produselor este obligatorie. Tot din acest motiv au apărut în comerț amestecuri de două sau mai multe produse de combatere.
Când ne-am referit la combaterea manei cartofului am arătat și posibilitățile de efectuare, în același timp, a tratamentului pentru combaterea manei și a gândacului din Colorado. Dar numai cu produse compatibile din punct de vedere chimic, așa cum s-a menționat.
Produse fitosanitare pentru combaterea gândacului din Colorado
– Pagubele produse la tuberculi de viermii sârmă (Agriotes sp.) se datoresc larvelor acestor specii. Aceste larve sapă galerii în tuberculi și îi depreciază calitativ. În același timp, se favorizează instalarea diverșilor agenți patogeni care provoacă, în final, putrezirea tuberculilor, ceea ce duce la pierderi de până la 80 %.
Se recomandă combaterea viermilor sârmă prin măsuri agrofitotehnice (arătură adâncă, asolament etc.), dar în cazul unei infestări mari (peste 3-5 larve la m2) și prin folosirea insecticidelor granulate.
Dintre insecticidele granulate destinate combaterii acestui dăunător, cele mai bune rezultate se obțin cu Vydate 10 G în doză de 17,5 kg/ha, Furadan 10 G în doză de 20 kg/ha și Furadan 5 G în doză de 40 kg/ha.
Nu se mai recomandă insecticidele organoclorurate (Lindatox PEB + Lindan), avându-se în vedere reziduurile cumulate, cât și faptul că imprimă gust și miros neplăcut tuberculilor de cartof.
·Nematozii cu chiști (Globodera sp.) sunt cei mai pcriculoși dăunători ai cartofului. Este un dăunător de carantina, pentru prevenirea și combaterea căruia trebuie ținută strânsă legătura cu specialiștii de la comune. Sunt dificil de combătut, din cauză că femelele ajunse la maturitate se transformă în chiști care pot rezista în sol, în lipsa gazdei, zeci de ani. Pentru reducerea populațiilor nematodului, și deci a pierderilor de producție, se recomandă, pe lângă respectarea normelor de carantină fitosanitară, aplicarea unui program integrat de control, în care folosirea soiurilor rezistente, rotația și nematocidele au rolul cel mai important.
Pentru combaterea bolilor și a dăunătorilor apar mereu produse noi, care le înlocuiesc pe unele dintre cele existente. De aceea, pentru a fi bine informați asupra tuturor noutăților și a putea folosi cele mai bune produse, cultivatorii de cartof trebuie să țină permanent legătura cu inginerii specialiști de la comune.
Cum se asigură cartofii pentru sămânță
O importanță covârșitoare o are calitatea cartofilor pentru sămânță în realizarea producțiior mari de cartof. Marea majoritate a bolilor se transmit de la un an la altul prin tuberculi. Cele care se văd cu ușurință pe tuberculi se pot evita prin sortarea tuberculilor bolnavi. Din păcate, unele boli nu se observă în tuberculi decât dacă aceștia se taie, iar în acest caz nu mai sunt buni pentru sămânță. Dar multe boli nu se observă nici prin tăierea tuberculilor și se transmit ușor de la un an la altul, producând pagube considerabile cultivatorilor de cartof. Este cazul, îndeosebi, al virozelor.
Înmulțindu-se vegetativ, prin tuberculi, cartoful este sensibil la orice stress în timpul perioadei de vegetație sau în timpul păstrării. De asemenea, orice abatere de la tehnologia de producere și păstrare a cartofului pentru sămânță duce la degenerare. Degenerare care nu se vede pe tuberculi, dar care conduce la reducerea capacității de producție la plantele care răsar din asemenea tuberculi, reducere care poate ajunge până la 70-90%. Iată, deci, că pierderile de producție datorate bolilor transmise prin tuberculi de sămânță, ca și pierderile de producție datorate degenerării cartofilor pentru sămânță fac în final ca efortul depus de cultivatorii de cartof să nu ducă la rezultatele așteptate: producții mari de cartof, care să asigure necesarul de consum al țării și care să le garanteze cultivatorilor obținerea unor câștiguri substanțiale. Din această cauză, la cultura de cartof nu există nimic mai important decât calitatea cartofilor pentru sămânță.
În țara noastră, ca în toate țările cu agricultură științifică, producerea cartofilor pentru sămânță se realizează numai în anumite bazine, microbazine și numai în unități specializate, cu o tehnologie specială, de către cultivatori specializați, sub coordonarea unităților de cercetare și sub controlul Ministerului Agriculturii și Alimentației. Protecția cultivatorilor de cartof pentru sămânță și a celor pentru consum, garanția calității cartofilor pentru sămânță și legătura dintre cele două categorii de cultivatori – consum și sămânță – se fac de către Federația Cultivatorilor de Cartof din România, prin filialele sale județene. Prin Direcțiile agricole județene și prin centrele agricole comunale, cultivatorii de cartof pot primi toate informațiile cu privire la asigurarea necesarului lor cu cartof pentru sămânță.
Verigile superioare din procesul producerii cartofului pentru sămânță, baza superelitei, superelita și elita, se realizează numai în zonele închise, organizate de mai mulți ani în țara noastră prin grija Institutului de cercetare și producere a cartofului. Categoria biologică, înmulțirea întâia și, la unele soiuri, chiar elita se pot produce în toata țara, în microzone sau unități mari cultivatoare specializate. Problema microzonelor și a specializării anumitor unități în producerea cartofilor pentru sămânță în fiecare județ nu a fost rezolvată încă, dar constituie o preocupare actuală. În prezent, deoarece sunt puțini cultivatori de cartof care reînnoiesc cartofii pentru sămânță, zonele închise asigură necesarul de cartof pentru plantare – de bună calitate – în țara noastră.
Cultura cartofului este grea și solicită cheltuieli mari. Din această cauză este atât de importantă organizarea înmulțirii cartofului pentru sămânță în fiecare județ, cu excepția județelor cu zone închise pentru producerea cartofilor de sămânță încât pentru cultura cartofului în România nu există altă problemă prioritară. Până la realizarea acestui deziderat, cultivatorii de cartof în mod organizat, prin Direcțiile agricole județene, pot rezolva asigurarea necesarului de cartof pentru sămânță prin Federația Cultivatorilor de Cartof din România.
Epoca și adâncimea de plantare la cartoful
pentru consum de toamnă-iarnă
Respectarea epocii optime de plantare a cartofului constituie o grijă de prim-ordin pentru fiecare cultivator de cartof. Stabilirea epocii optime de plantare a cartofului depinde de zona de cultură, de scopul culturii de cartof și de condițiile climatice din primăvara respectivă ca principiu general, plantarea trebuie să se facă cât mai timpuriu. În cazul plantării de timpuriu, procesul de transformare a stolonilor în tuberculi are o durată de desfasurare mai redusă, drept urmare, din punct de vedere al mărimii tuberculilor, o mai mare uniformitate a acestora, fapt deosebit de important pentru calitatea producției. Pragul minim al temperaturii pentru creșterea colților la tuberculii de sămânță plantați este de 6–80C, iar al rădăcinilor de 4-50C. Drept urmare, chiar daca din cauza temperaturilor mai scăzute din timpul plantări sau după plantare nu cresc colții, pot crește radacinile, ceea ce favorizează o mai bună uniformitate a răsăritului și o mai mare vigoare a plantelor după răsărire.
Rezultatele a numeroase cercetări au arătat că cel mai bun criteriu pentru stabilirea epoci optime de plantare la cartof este starea de zvântare a terenului în primăvară. Practic, dupa ce a disparut pericolul înghețurilor târzii de primăvară și terenul este atât de zvântat încât se poate întra în câmp pentru lucrările de pregătire a terenului și pentru plantare fără riscul de a se tasa solul, se poate începe campania de plantare a cartofului. Practic, la cartoful pentru consumul de toamnă-iarnă, condiții favorabile de plantare se înregistrează în a doua jumătate a lunii martie în zona de stepă, în prima decadă a luni aprilie în zona colinară și în decadele doi și trei ale luni aprilie în zona umedă de munte, cu abaterile, în plus sau în minus, datorate condițiilor climatice din primăvară. Ceea ce este important de reținut este faptul că durata perioadei optime pentru plantarea cartofului pentru acest scop al culturii nu poate depăși 20 de zile. Depășirea acesteia se soldează cu pierderi considerabile de productie. Uniformitatea rasăririi cartofului depinde, în mare masură, și de adancimea de plantare a tuberculilor pentru sămânță. Adâncimea optimă de plantare este de 5-8 cm, în funcție de mărimea tuberculilor și de epoca optimă de plantare. Când se plantează tuberculi din fracția mijlocie adâncimea de plantare este de 5-6 cm. Dacă se plantează tuberculi mici sau jumătăți de tuberculi adâncimea este de 3-5 cm. Tuberculii din fracția celor mari (45-55 mm în diametru) se plantează la 6-8 cm.
În ce privește corelarea adâncimii de plantare cu epoca de plantare, la începutul epocii optime se folosește adâncimea arătată mai înainte. Pe măsură ce se întarzie epoca, se plantează ceva mai la suprafață.
Adâncimea de plantare arătată se socotește de la partea de jos a tuberculului. Se admite o abatere de ~20%. La o asemenea adâncime de plantare este obligatoriu să se facă bilonatul, concomitent sau, în cazul plantării semimecanizate, în aceeași zi cu plantarea. Vârful bilonului trebuie să fie situat deasupra rândului de tuberculi cu o abatere admisă de ±2 cm.
În cazul când tuberculii de sămânță mai mari de 55 mm în diametrul mic nu se taie în timpul plantării, nu se poate efectua plantarea mecanizată. Se recomandă în acest caz plantarea semimecanizată, la adâncimea de 6-8 cm.
CAPITOLUL VI
Condițiile de experimentare
Cadrul natural al Centrului de Încercarea
Soiurilor Sibiu în care s-a efectuat cercetarea
Așezarea geografică și orografică
Experiențele executate au fost amplasate în câmpul experimental al centrului de încercarea soiurilor Sibiu. Trupu1 din care face parte câmpul experimental al Centrului este situat la altitudinea de 419 m. Terenul este relativ plan având o ușoară înclinație dinspre nord, panta medie situându-se la 0,2 grade.
Hidrologia
Cibinul, râu cu un curs permanent și un debit ce prezintă oscilații destul de mari în timpul anului este apa curgătoare cea mai importantă ce străbate zona în care este amplasat Centrul de Încercarea Soiurilor și care asigură ape de irigații pentru suprafețe foarte mici destinate în principal culturii legumelor.
Pânza de apă freatică este variabilă, prezentând oscilații de la 2 până la 2,5 m.
Solul – descriere, însușiri morfologice și fizico-chimice
Centrul de Încercare a Soiurilor Sibiu dispune de o suprafață de 53 ha, întreg teritoriul fiind situat pe același tip de sol aluvial, având o fertilitate ridicată. Tipul de sol pe care a fost amplasată parcela expenimentală are următoarele caracteristici, pe o adâncime de 0,20 cm, determinate de oficiul Județean de Studii Pedologice și Agrochimice Sibiu.
Analizând datele din tabel rezultă că solul are un conținut foarte bogat în CaCO3 și conțânut moderat în humus. Reacția este neutră, conținut mediu de azot și potasiu și un conținut scăzut de fosfor. Din punct de vedere al condiților naturale descrise se poate afirma că zona este favorabilă culturii cartofului, în condițiile aplicării unei tehnologii de cultură adecvate, corelării și subordonarii acesteia factorului fitosanitar.
Condiții climatice
Din datele provenite de la stația meteorologică a Centrului de încercarea a soiurilor Sibiu, rezultă ca municipiul Sibiu este situat în zona subumedă cu ierni aspre, veri calde și moderate, având condiții medii apropiate climatului din Transilvania.
Regim hidric
Teritoriul municipiului Sibiu și al Centrului de Încercare a Soiurilor are o clima continentală cu o temperatură medie anuală de 9,40C. Temperatura cea mai coborâtă -1,50C s-a înregistrat în luna Ianuarie anul 1998, iar cea mai ridicata (19,6 GradeC) în luna lulie din anul 1998. Din punct de vedere al cerințelor cartofului față de temperatură zona este corespunzătoare. Primăverile încep timpuriu, înregistrându-se încă de la începutul lor temperaturi destul de ridicate, în zona fiind frecvente înghețurile foarte tarzii. Vara este moderat de calduroasă, uneori înregistrându-se temperaturi foarte ridicate. Toamna este de regulă caldă și secetoasă mai ales în a doua jumătate a lunii septembrie și prima jumătate a lunii octombrie. Înghețurile timpurii de toamnă au o frecvență redusă dar uneori se înregistrează începând cu prima jumătate a lunii octombrie. larna se înregistrează adesea temperaturi medii lunare scăzute până la –250C sau chiar mai mult. Temperaturile medii lunare în perioada 1996 – 1999 oscilează nesemnificativ de la un an la altul.
Regimul pluviometric
Precipitațiile înregistrate în perioada 1996 -1999 au solicitat destul de mult de un an la altul, ceea ce au creat condiții diferite pentru apariția și evoluția agenților fitopatogenici.
Repartizarea precipitațiilor a fost foarte diferită între ani, chiar de la o luna la alta în cadrul aceluiași an.
REZULTATELE ȘI DISCUȚII
Plasticitatea genetică a cartofului
Cartoful (Solanum tuberosum L.) este considerat la nivel mondial ca cel mai important aliment de natură necerealieră fiind esențialăpentru securitatea alimentară la nivel global. Este multiplicat vegetativ (multiplicare clonală), puternic heterozigot din punct de vedere genetic, formă autotetraploidă, și conduce rapid la degenerare genetică urmare a consangvinizării puternice.
La nivel mondial este secvențializat genomul la cartoful homozigot – dublu monoploid care reprezintă 86% din totalul de 844-megabase. Cartoful aflat pe piața comercială deține genele aparinând la cel puțin 11 specii ale familiei Solanaceae. Conform datelor de ultimă oră, se consideră că sunt cel puțin 39031 de gene care codifică proteine. Cel puțin 2642 gene ale cartofului sunt gene care se regăsesc în general la angiosperme. Variabilitatea genetică, manifestată în particular pentru genele de rezistență la patogeni pne încă serioase semne de întrebare lumii științifice și constituie obiectul continuării ameliorării soiurilor de cartof.
Reprezentarea grafică a hărții cromozomiale a cartofului este dată în figura de mai jos și este rezultatul proiectului mondial de secvențializare a genomului la cartof încheiat în 2011.
Pentru exemplificare genele de rezistență la anumiți patogeni sunt notate cu R și se găsesc dispuse pe cromozomii: 4, 5 11 și 12 care lucrează și cu alte gene dispuse pe alți comrozomi.
Astăzi se consideră că este necesar ca toate resursele genetice pentru alimentație și agricultură să fie conservate conform Tratatului Plantelor. Aceasta se poate interpreta prin faptul că toate soiurile de cartof ar trebui să fie menținute în cultură, întrucât dețin gene ale adaptării la mediu extrem de utile în condițiile manifestării schimbărilor climatice. Astfel de gene sunt identificate pe cromozomii 4, 5, 9 și 11 (vezi fig de mai jos).
Scopul acestor investigații este acela de a asigura reînscrierea în catalogul oficial al soiurilor și hibrizilor a soiurilor vechi de cartof, care au fost radiate. Mentenanța lor în cultură este susținută de directivele europene pentru soiuri locale fiind considerate oficial ca soiuri în conservare. Acestea pot fi cultivate în zone tradiționale și comercializate pentru susținerea gastronomiei tradiționale locale.
Harta genetică la cartof după Vossen et al. Plant Methods 2013 9:37 doi:10.1186/1746-4811-9-37
Soiurile de cartofi
Urmare a plasticității extraordinare a cartofului, a instrumentelor oferite amelioratorului de tehnologia sfarsitului de secol XX, la nivel mondial se estimează existența a peste 4000 de soiuri doar din zonele native, de origine a munților Anzi. Sunt deja identificate peste 180 de varietăți sălbatice care nu sunt destinate consumului pentru că au un gust foarte amar. Acestea sunt surse importante de gene pentru rezistența la factori biotici și abiotici. Pentru ameliorare sunt importanți atât tuberculii cât și semințele produse în fructul bacă (între 100 și 400 de semințe/fruct) chiar dacă plantele obținute pe cale generativă sunt diferite de planta mamă. Tocmai aceste caracteristici fac din semințele de cartof o sursă importantă de germoplasmă pentru ameliorator. În plus înființarea parcului cartofului sub Comisia Internațională pentru resurse Genetică a FAO, sprijină necesitatea conservării microregiunilor de origine ale cartofului. Ca model replicativ ele pot fi preluate de alte țări pentru conservarea in situ a cartofului în srtrânsă cooperare cu Banca de gene de exemplu din Suceava pentru România (Forbes et al., 2014).
România a demarat programe de amelioare ale cartofului cu mai bine de 50 de ani în urmă când la Brașov a luat ființă sub Academia de Științe Agricole și Silvice Ionescu Șișești, instituția cunoscută acum sub numele de Institutul Național Cerctetare Dezvoltare pentru Cartof și Sfeclă de Zahăr sau simplu INCDZSZ.
Lista oficială a soiurilor de cartof
Cultivarea cartofului în țara noastră este influențată de Catalogul Oficial pentru soiuri și hibrizi care este publicat pe baze anuale de ISTIS sau Institutul de Stat pentru Testare și Înregistrare de Soiuri cu sediul la București și filiale în toată țara, inlcusiv în Sibiu (Centrul de Testare).
Consultând catalogul oficial din 2012 constatăm că sunt înregistrate 46 de soiuri. Diversitatea mare de soiuri înregistrată se datorează următoarelor aspecte:
cerere mare de piață
existența celor 5 bioregiuni geografice distincte care impun creșterea diversității soiurilor de cartof și
menținerea tradiției în cultura cartofului.
Tabel 1 Soiurile de cartof oficial recunoscute în 2012 http://galdc.ro/docs/masuri/v2/2/masura%2041-112/ANEXA_8_-_Catalogul_oficial_al_soiurilor_2012.pdf
6 soiuri au fost deja radiate și trebuie să fie supuse unui program oficial de conservare pentrua sigurarea fondului genetic viitoarelor generații în scopul susținerii securității alimentare.
Analizând, din contră un catalog oficial mai vechi de 20 de ani o serie întreagă de soiuri de cartof nu se mai regăsesc pe noua listă din 2012. Astfel propunem spre analiză Catalogul oficial publicat în 1988 și constatăm listarea doar a 25 de soiuri de cartof, pe categorii distincte. Relevant este faptul că apar denumiri de soiuri care nu se regăsesc în actualul catalog al soiurilor astăzi cu excepția soiului Sante. Restul de 24 de soiuri nefiind din punct de vedere oficial parte a unui program național de conservare recunosct prin textul Catalogului oficial sub titulatura de soi în conservare.
Analizând literatura de specialitate în domeniu constatăm următoarele decsrieri de soiuri după Ing. T. Bianu, Adriana Cupșa, 1992
Soiul de cartof Super: soi românesc, creat la Institutul de cercetare si productie a cartofului Brasov, omologat in anul 1979 cu o capacitate de productie deosebita în fucnție de condiții pedoclimatice între 28 și 100 t/ha.
SANTE este soi soi olandez, omologat in Olanda in anul 1983 si admis in România in anul 1989 devenind extrem de popular mai ales în zona Brașovului în SE TRansilvaniei Putea da o producție de maxim 34,4 tone/ha in conditiile județului Brașov.
Rezultate de producție pentru două soiuri vechi
Având în vedere dispariția soiurilor vechi din catalogul oficial am realizat testări a două soiuri vechi pentru condițiile județului Sibiu, pentru a demonstra capacitatea de flexibilitate în alegerea soiurilor la cultivare.
Experiența s-a executat în câmpul experimental în cadrul centrului pentru testarea soiurilor Sibiu, fiind amplasată pe un teren uniform ca și microrelief.
Observările și cercetările sau efectuat asupra unui numar de două soiuri de cartof Ostara și Desire.
Pregãtirea patului germinativ s-a efectuat după arătura executată prin lucrări de discuit în vederea mărunțirii solului.
Plantatul în data de 15.IV.2014;
Densitatea: 51.300 plante/ha;
Răsărirea a avut loc în data de 20.V.14 la Ostara și 22.V.14 la Desire;
Înflorirea a avut loc în 20.VI. la Ostara și 19.VI. la Desire;
Înălțimea plantei: 66 cm la Ostara și 56 cm la Desire;
S-a ajuns la maturitatea tehnică în 20.VIII.14 la Ostara și 4.IX.14 la Desire.
Cantitatea recoltată în 1988 a fost la Ostara 22320 kg/ha iar la Desire 25720 kg/ha. Față de 1999 când la Brașov cantitatea recoltată a fost 24533 kg/ha la Ostara și 35730 kg/ha la Desire.
S-au efectuat bilonări, doua prașile, una mecanizată, mușuroire.
Boli – Dăunători
Au fost realizate în teren observații pentru mană la toate plantele din teren
Mană – Ostara- F% 85-I%3
Desire -F%90-I%3
F=frecvența
I=intensitate
Tratamentul s-a efectuat cu Dithane – 0,2% 2kg/ha Curzate 2,5 kg/ha și
Mospilan, ca ierbicide s-a folosit Sempor 1,2 kg/ha și Agil 1,0 kg/ha.
Alte aspecte
Toată producția de cartof a intrat pe piața comercială pentru consum asigurând profitul necesar investițiilor pentru anul următor. Cel mai solicitat la nivelul consumatorilor a fost a fost soiul Sante. Aceste rezultate pot susține menținerea în zone de tradiție a soiurilor vechi care pot deveni astfel parte oficială a patrimoniului intangibil tradițional local.
Figure 1 Raportul de preferințe al consumatorilor pentru cele două soiuri de carto Sante si Desiree, calculat la vânzarea producției în Sibiu
CONCLUZII
După rezultatele redate mai sus se constată și se recomandă pentru producție în județul Sibiu:
Consultarea catalogului oficial al soiurilor și hribrizilor pentru anul în curs precum și a cataloagelor oficiale vechi
Identificarea soiurilor vechi și testarea lor odată cu cele noi recomandate
Este posibil ca soiurile vechi în condiții pedoclimatice specifice să fie mai productive și mai rezistente pe piața
Indiferent de sursa seminței de cartof, producția orientată către comerț nu este afectată întrucât consumatorii decid în final soiurile preferate
În momentul de față toate centrele de testare a seminței de cartof se află în carantină fitosanitară pentru comercializare pe teritoriul Uniunii Europene, motiv pentru care sămânța de cartof devine din ce în ce mai scump până la ridicarea acestor restricții comerciale.
Soiurile locale pot deveni o sursă importantă de venituri prin recunoașterea valorii lor în contextul tradițiilor locale – parte a patrimoniului intangibil.
BIBLIOGRAFIE
Biltean Gh., Salontai Al., Vasilica C., 1982 – Fitotehnie, Ed. Didactică și Pedagogică, București
Gomes I., Lazar AI., Bobes I., Hatman M., Dracea A., 1982 – Fitopatologie, Ed. Didactică și Pedagogică, București
Ion Bold, Crăciun A., Exploatația agricolă – Organizare, dezvoltare, exploatare, Editura Mirton, Timișoara, 1995
Prof. Dimancea St. – Agrotehnică cu elemente de tehnică experimentală agricolă, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1966
Batean Gh., Barnaure V. Fitotehnie, Ed.Ceres 1979
Aurelian Dumitrescu-Jippa, Nicolae Nistor – Sbiul și ținutul în lumina istoriei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1976
loan Holhos, I. Munteanu, s.a. -Județele patriei – Sibiu-Monografie, Ed. Sport-Turism, București, 1981
Forbes, G.; Pérez, W.; Andrade Piedra, J. 2014. Field assessment of resistance in potato to Phytophthora infestans. Lima (Peru). International Potato Center (CIP). 35 p. © 2014. International Potato Center ISBN: 978-92-9060-440-2
Leon S. Muntean, I. Borcean, s.a. – Fitotehnie, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1995
loan Oancea – Tratat de agricultură, Ed. Ceres, București, 1996
BIBLIOGRAFIE
Biltean Gh., Salontai Al., Vasilica C., 1982 – Fitotehnie, Ed. Didactică și Pedagogică, București
Gomes I., Lazar AI., Bobes I., Hatman M., Dracea A., 1982 – Fitopatologie, Ed. Didactică și Pedagogică, București
Ion Bold, Crăciun A., Exploatația agricolă – Organizare, dezvoltare, exploatare, Editura Mirton, Timișoara, 1995
Prof. Dimancea St. – Agrotehnică cu elemente de tehnică experimentală agricolă, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1966
Batean Gh., Barnaure V. Fitotehnie, Ed.Ceres 1979
Aurelian Dumitrescu-Jippa, Nicolae Nistor – Sbiul și ținutul în lumina istoriei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1976
loan Holhos, I. Munteanu, s.a. -Județele patriei – Sibiu-Monografie, Ed. Sport-Turism, București, 1981
Forbes, G.; Pérez, W.; Andrade Piedra, J. 2014. Field assessment of resistance in potato to Phytophthora infestans. Lima (Peru). International Potato Center (CIP). 35 p. © 2014. International Potato Center ISBN: 978-92-9060-440-2
Leon S. Muntean, I. Borcean, s.a. – Fitotehnie, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1995
loan Oancea – Tratat de agricultură, Ed. Ceres, București, 1996
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Testarea Pentru Productie A Soiurilor Vechi DE Cartof In Zona Sibiului (ID: 124551)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.