Testarea Atentiei Distributive Psihologia Muncii

Psihologie

Testarea Atentiei Distributive Psihologia Muncii

Byadmin ianuarie 1, 2024

TESTAREA ATENTIEI DISTRIBUTIVE- PSIHOLOGIA MUNCII

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Psihologia muncii studiază fenomenele și particularitățile psihice implicate în activitatea de muncă a omului precum și comportamentul acestuia la locul de muncă.
Psihologia muncii a apărut inițial sub denumirea de psihotehnică sau psihologie aplicată, fiind implicată mai ales în activitatea de selecție uzinală și orientare profesională.
Ulterior au apărut probleme legate de:

-adaptarea omului la locul de muncă, oboseala și accidentele de muncă, mutațiile sistemului om-mașină-mediu industrial, ceea ce a determinat orientarea interesului și a atenției către aspecte ale psihologiei muncii.

În România unul dintre primele laboratoare de psihotehnică a fost înființat de J.M.Lahy care a studiat aspecte referitoare la cauzele și efectele oboselii, elemente ale adaptării mașinii la om, ceea ce va constitui mai târziu obiectul psihologiei inginerești și ergonomiei.

Ramurile psihologiei muncii sunt: psihologia transporturilor, industrială, economică, a agriculturii, psihologia personalului, psihologia inginerească (ergonomia).
Dintre relațiile psihologiei muncii cu alte ramuri ale psihologiei amintim relațiile cu: psihologia generală, diferențială, psihologia vârstelor, psihopedagogia, psihologia socială, psihopatologia, etc.
În ceea ce privește relațiile cu alte discipline care studiază munca, psihologia muncii stabilește legături cu: sociologia, medicina, dreptul, economia, ingineria etc.

Domeniile psihologiei muncii se clasifică astfel:

1. după specificul activității desfășurate deosebim:

– psihologia transporturilor;
– psihologia industrială;
– psihologia agriculturii;
– psihologia economică.

2. din punctul de vedere al raportului om-muncă psihologia muncii urmărește soluționarea a două categorii de probleme:

a. adaptarea omului la muncă: pentru realizarea acestui obiectiv sunt necesare parcurgerea mai multor etape care sunt activitățile specifice psihologiei personalului:
– analiza psihologică a profesiunilor;
– analiza factorilor de personalitate și a particularităților psihice implicate în activitatea profesională pentru exercitarea cu succes a acesteia;
– orientarea școlară și profesională;
– recrutarea și selecția de personal;
– elaborarea metodelor de pregătire și perfecționare profesională;
– abordarea problemelor legate de gestionarea forței de muncă: repartizarea pe locuri de muncă, promovările, reciclările, schimbarea locului de muncă, fluctuațiile de personal.

b. adaptarea muncii la caracteristicile psihofiziologice ale individului: aceasta constituie obiectul psihologiei inginerești care își propune ca prin studii și cercetări să adapteze munca (echipamente, mașini, ambianță, etc.) la posibilitățile persoanei. Ea pleacă de la capacitățile normale ale omului și propune inginerului proiectarea și construcția echipamentului tehnic după principii și norme care să nu depășească posibilitățile omului și care să-i asigure o activitate optimă (sigură, eficientă, confortabilă, satisfăcătoare).

Relațiile psihologiei muncii cu alte ramuri ale psihologiei și cu alte discipline care studiază munca.
Psihologia muncii stabilește legături cu alte ramuri ale psihologiei cum ar fi :
1. Psihologia generală: psihologia muncii preia cunoștințe fundamentale din psihologia generală pe care le particularizează la procesul muncii.

2. Psihologia copilului: aceasta studiază legile dezvoltării psihice a copilului și adolescentului. În liceele de specialitate, școlile tehnice și școlile profesionale, sunt cuprinși în majoritatea cazurilor, adolescenți. În legătură cu aceștia se pune problema găsirii celor mai eficiente metode de asimilare rapidă și temeinică a profesiunilor. De aceea este necesară cunoașterea particularităților individuale și de vârstă, dezvoltarea proceselor psihice, etc.

3. Psihologia diferențială: aceasta studiază particularitățile care-I deosebesc pe oameni și se află în raporturi de reciprocitate cu psihologia muncii, prin testarea în vederea selecției profesionale sau relevarea particularităților interindividuale în studiul diferitelor mecanisme psihice implicate în funcțiile și sarcinile de muncă.

4. Psihologia socială: activitățile de muncă se desfășoară într-un cadru social, organizațional care implică relații interpersonale (profesionale/ neprofesionale, de cooperare/ competiție), restricții sau facilități în muncă, coduri de conduită în plan operațional și de siguranță, stiluri de conducere la nivelul grupelor de muncă, variabile managerial-organizaționale, etc.

5. Psihopatologia și psihologia medicală: pe de o parte prin orientarea și selecția profesională se identifică persoanele apte pentru anumite tipuri de profesiuni iar pe de alta prin expertizări periodice se poate determina gradul de degradare fizică și psihică și eventuala apariție a bolilor profesionale.

În ceea ce privește alte discipline care studiază munca, psihologia muncii stabilește legături cu :

1. Sociologia, care oferă date privind evoluția procesului de muncă și influența acestuia asupra vieții și activității oamenilor, organizarea socială a instituțiilor, specificul categoriilor socio-profesionale.

2. Fiziologia muncii: studiază modificările care se produc în organismul uman în procesul muncii (respirație, circulație, efort muscular, etc)

3. Igiena muncii: studiază influența microclimatului (vibrații, zgomote, temperaturi ridicate/ scăzute, iluminat, curenți de aer, umiditate, etc) asupra individului precum și factorii de risc privind bolile profesionale și diminuarea influenței acestora.
Psihologia muncii face recomandări asupra condițiilor optime de muncă în diferite sectoare ale producției: siderurgie, industria constructoare de mașini, minerit, industria chimică, etc.

4. Pedagogia: în cadrul problematicii de pregătire și perfecționare, specializare și recalificare profesională, prin programarea procesului de pregătire, a conținuturilor de învățare precum și a metodelor folosite.

5. Economia muncii și organizarea producției: furnizează informații referitoare la procesul de producție: normarea timpului de lucru, pregătirile pentru fabricație, controlul tehnic etc.

6. Economia politică: oferă informații cu privire la influența exercitată de condițiile social-istorice asupra psihicului uman, asupra conștiinței.

7. Ingineria: furnizează date referitoare la proiectarea și construcția echipamentului tehnic.

8. Ergonomia este știința prin care se realizează o adaptare reciprocă completă între oameni, echipamente și mediul ambiant, ca sisteme simple/complexe.

Legătura dintre toate disciplinele enumerate mai sus se realizează în cadrul ergonomiei, unde se pot urmări aspecte legate de:
– Ameliorarea gradului de securitate a muncii;
– Reducerea absenteismului;
-Creșterea eficienței;
– Diminuarea gradului de solicitare;
– Creșterea satisfacției în muncă;
Rezolvarea acestor aspecte ridică nu numai probleme de psihologia muncii, ci și probleme economice, medicale, tehnice, sociale etc.

1.2. Definitii ale psihologiei M-O

Psihologia s-a născut din necesitatea continuă de autocunoaștere și de cunoaștere a altora, de explicare a comportamentului uman sau animal în diferite ipostaze situationale. Evolutia cunoștintelor psihologice, a metodelor și tehnicilor de investigatie a parcurs însă un drum lung, de la simplele observatii, credinte populare, de la solutii diletante la abordări știintifice de mare finete. Nu întâmplător psihologia este definită ca disciplina care se ocupă de studiul știintific al comportamentului și al proceselor mintale atât la animal cât și la om (Landy, 1987; Muchinsky, 1990). Denumirea de Psihologia M-O apare în anul 1973. Este o solutie oferită actualului stadiu de dezvoltare industrială. Noi examinăm comportamentul organizational – oamenii, profesiile, departamentele unei organizatii. Acest comportament este mai mult decât o simplă sumă de părti, indivizi, mașini, grupuri de muncă etc. Ca domeniu particular al psihologiei generale, psihologia muncii și organizatională M-O are o definitie mai restrânsă.

Iată câteva dintre ele: Guion (1965): " studiul știintific al relatiei dintre om și lumea muncii: studiul potrivirii oamenilor la locurile de muncă pentru care au optat, cu oamenii pe care îi întâlnesc acolo și cu bunurile pecare le produc“ . Blum & Naylor (1968): psihologia M-O este o "simplă aplicare sau extensie a faptelor și principiilor psihologice la problemele care se referă la fiinta umană care operează în contextul afacerilor și industriei“ .Moraru & Iosif (1976): " psihologia muncii ca știintă constituie un corp de cunoștinte unitar șisistematic despre comportamentul omului în muncă “ . APA (1976) “ Psihologii industriali și organizationali sunt interesati în aspectele munciioamenilor astfel ca satisfactia cu munca pe care o fac și eficienta lor”.

Leplat & Cuny (1977) consideră " psihologia muncii ca parte a psihologiei aplicate care se ocupă de studiul comportamentului uman în cadrul sistemelor socio-tehnice ". Se pleacă de la ideea lui Ombredane și Faverge (1955), după care munca este definită ca un comportament achizitionat prin învătare și care tine să se adapteze cerintelor unei anumite sarcini.Pufan (1978): "obiectul psihologiei muncii îl constituie componentele psihologice ale diferitelor activităti precum și factorii psihologici care contribuie la sporirea productivitătii muncii“ .Pitariu (1978): “Comportamentul de muncă îl vom considera în cadrul interactiunii om, obiectele muncii, mediul fizic și social al muncii, pe scurt, sistemul om-mașină-mediu. Deci, psihologia muncii studiază optimizarea interactiunii om-mașină-mediul muncii, în scopul creșterii productivitătii și calitătii muncii, fiabilitătii sistemelor socio-tehnice, eficientei și confortului în muncă“ (p. 5).Schultz & Schultz (1986): “…aplicarea metodelor, faptelor și principiilor psihologiei la oamenii care muncesc” (p. 8).Iosif & Moldovan-Scholz (1996) notează că psihologia muncii “se ocupă cu studiul fenomenelor și particularitătilor psihice implicate în activitatea de muncă a omului” . Spector (2000) arată că " Psihologia M-O este un domeniu restrâns aplicativ care se ocupă dedezvoltarea și aplicarea principiilor știintifice la locul de muncă ” . Rezultă, într-un sens general, că psihologii industriali sunt interesati de două probleme majore: (1)individul ca subiect al muncii, ca producător de bunuri materiale și (2) organizatia în care lucrează acesta.

1.3. Domeniile psihologiei muncii și organizationale.

Domeniul psihologiei M-O, așa cum sustine denumirea pentru care am optat, este divizat în: psihologia muncii cunoscută și sub denumirea de psihologie industrială (psihologia muncii este denumirea europeană,termenul acoperind o sferă mai largă, în timp ce americanii preferă utilizarea termenului de psihologieindustrială, considerat de europeni ca fiind prea restrictiv) și psihologia organizatională. Deși aceste două ramuri se suprapun în mare măsură, există totuși o diferentă cu conotatie istorică, psihologia muncii estemai veche fiind axată preponderent pe perspectiva eficientei managementului organizational. Ea este ancorată în sfera de interes a diferentelor individuale (proiectarea muncii, selectia și instruirea personaluluiși aprecierea personalului). Psihologia organizatională se bazează pe relatiile umane existente la nivelulorganizatiilor. Ea este concentrată pe întelegerea comportamentului membrilor unei organizatii fiind preocupată de satisfactia și multumirea pe care angajatii o percep la locurile lor de muncă. Temele de interes specifice psihologiei organizationale privesc investigarea atitudinilor angajatilor, comportamentul angajatilor, stresul ocupational, practicile de supervizare etc. Totuși, nu putem trage o linie de demarcatie precisă între cele două orientări, adesea teme cum ar fi motivatia pentru muncă, le vom găsi abordate atât în psihologia muncii cât și în aceea organizatională. Lucstente la nivelulorganizatiilor. Ea este concentrată pe întelegerea comportamentului membrilor unei organizatii fiind preocupată de satisfactia și multumirea pe care angajatii o percep la locurile lor de muncă. Temele de interes specifice psihologiei organizationale privesc investigarea atitudinilor angajatilor, comportamentul angajatilor, stresul ocupational, practicile de supervizare etc. Totuși, nu putem trage o linie de demarcatie precisă între cele două orientări, adesea teme cum ar fi motivatia pentru muncă, le vom găsi abordate atât în psihologia muncii cât și în aceea organizatională. Lucrările redactate în acest domeniu le privesc ca pe untot unitar. De fapt, le separă doar perioada istorică în care au apărut. Ne vom opri în continuare asupra principalelor domenii de aplicatie prezente și viitoare ale psihologiei M-O. În acest context vom rămâne fideli ideii că cele două orientări sunt inseparabile și sustinem că specializarea psihologilor în acestdomeniu de activitate este unică, psiholog M-O.

Psihologia personalului

Psihologia personalului se ocupă de aspectele aplicative ale diferentelor individuale în procesul muncii. În acest context ea are în vedere identificarea și formarea priceperilor și deprinderilor necesare practicării unei profesii, detectarea și formarea aptitudinilor necesare practicării unei profesii, evaluarea competentei profesionale a angajatilor, studiază conditiile de promovare și strategiile deinstruire în vederea ridicării competentei profesionale. Psihologia personalului este una din cele mai vechiramuri ale psihologiei M-O, în această arie aplicativă obtinându-se numeroase succese.

Comportamentul organizational și procesele organizationale

Munca se derulează în mod obișnuit într-un context organizational. Organizatia poate influenta atitudinile și comportamentul angajatilor. De pildă, computerizarea unei organizatii, ceea ce se numește operarea cu o retea de calculatoare, naște initial o puternică atitudine negativă: rezistenta la schimbare. Schimbarea atitudinii este o problemă cu implicatii multiple în care psihologul joacă un rol major. Organizatiile fiind colectivităti sociale, ne confruntăm cu puternice influente de această natură în cercetarea comportamentului organizational. Dacă psihologia personalului operează la nivelul individual al persoanei implicate într-o anumită activitate de muncă, comportamentul organizational deplasează zona de interes spre comportamentul social și de grup. Temele de interes legate de comportamentul organizational au în vedere grupa de muncă și munca în echipă,cultura și climatul organizational, conducerea, comunicarea, procesul decizional, psihologia conflictelor organizationale etc.

Psihologia inginerească

În Europa acest domeniu al psihologiei M-O este cunoscut și sub denumirea de Psihologia Factorilor Umani (Human Factors) sau simplu Ergonomie. Psihologia inginerească privește întelegerea performantelor umane în contextul sistemului om-mașină. Este preocupată de problemele proiectării echipamentului de muncă astfel încât, între acesta și operator, să existe o compatibilitate maximă. Se încearcă deci modificarea mediului muncii astfel încât operatorul să realizeze o integrare câtmai adecvată sub aspectul utilizării deprinderilor și aptitudinilor pe care le are în sistemul om-mașină-mediu.

Ergonomia cognitivă

Este un domeniu nou stimulat de cercetările din sfera psihologiei cognitive. Ergonomia cognitivă este un mod de abordare multidisciplinar dedicat mai ales descoperirii proceselor mintale, a modelului mintal, a mecanismelor comunicationale în contextul interactiunii om-calculator (Hoc,1989; Pitariu, 1989; Van der Veer, 1990). Domeniul este nou cu posibilităti de generalizare asupraîntregului sistem om-mașină-mediu.

Orientarea profesională și consilierea în carieră

Este o ramură importantă care împletește consilierea cu psihologia M-O; consilierea se aplică în acest caz la oamenii care se confruntă cu probleme la locul de muncă. Psihologul consilier ajută oamenii să-și aleagă o cale profesională care să-i satisfacă și unde să obtină succes, să-și rezolve conflictele personale și cu altii, să facă fată mai ușor schimbărilor care survin în viata profesională, să se pregătească pentru perioada de pensionare. Psihologii M-O care lucrează în această secventă de activitate efectuează cercetări și intervin concret în rezolvarea problemelor mentionate.

Dezvoltarea organizatională

Psihologii M-O care lucrează în acest domeniu își concentrează activitatea pe probleme de schimbări care survin la nivel organizational, îmbunătătirea și restructurarea activitătii organizationale pentru a o face mai eficientă. Perioada de tranzitie cu care se confruntă multe din companiile autohtone, privește tocmai aceste probleme. Astfel, psihologul M-O trebuie să fie capabil săfacă o diagnoză organizatională, să recomande strategii eficiente de schimbare, de adaptare la conditiile pe care le generează un mediu nou de muncă, un mediu extern nou etc. În general, dezvoltarea organizatională presupune interventii legate de planificare, includerea deliberată de modificări destinate rezolvării unor probleme cu care se confruntă organizatia, evaluarea schimbărilor introduse. Schimbările se pot referi la oameni, procedee de muncă sau tehnologii. Dezvoltarea organizatională este un domeniu nou, putin structurat, el oferă noi oportunităti psihologilor M-O să rezolve și să se adapteze unor conditii noi pe care le oferă tranzitia social-economică și modificările tehnologice accelerate.

Relatiile industriale

Relatiile industriale se referă la problemele care pot surveni între angajati, angajati și patroni, respectiv patroni și sindicate. Psihologii M-O specialiști în relatii industriale se ocupă de probleme cum ar fi cooperarea dintre angajati, servicii, conflictele de muncă, negocieri, problema șomajului, greve etc. Ei trebuie să fie foarte buni cunoscători ai legilor, a drepturilor și îndatoririlor angajatilor etc.

Comportamentul consumatorului și psihologia reclamei

De-a lungul vietii asistăm la o sumedenie deavalanșe cu reclame pentru a cumpăra un produs sau altul. Agresivitatea pietei a atins în zilele noastre piscuri paroxistice. Este de-a dreptul imposibil ca pătrunzând într-un supermarket să nu ieși cu câteva produse cumpărate, chiar dacă după un anumit timp constati că îti sunt de prisos. În spatele acestui aparat complicat se ascunde adesea un foarte atent studiu psihologic al pietei și al consumatorilor. Multi psihologi M-O lucrează în diferite companii sau sunt angajati să facă o serie de studii pentru acestea. Ei proiectează o serie de experimente prin care urmăresc găsirea celor mai eficiente solutii pentru vinderea unor produse sau servicii. Psihologia reclamei este un domeniu în care psihologii au de spus multe. Cercetările lor sunt întotdeauna îndreptate spre viitor; psihologii sunt un barometru al pietei, ei pot spune care va fi gradul de absorbtie de către piată al unui produs, cum trebuie să fie acesta ambalat pentru a fi mai bine receptat de către consumatori, cât de eficientă va fi o reclamă sau alta, care va fi reactia consumatorilor fată de un produs anume, care este motivatia cumpărătorilor pentru a achizitiona un anumit produs etc.

Psihologia sigurantei/protectiei muncii

În majoritatea organizatiilor vom găsi departamente speciale carese ocupă de probleme de protectia muncii. Aceste departamente se ocupă de instruirea și urmărirea respectării unor norme de protectie a muncii, norme care au în vedere protejarea personalului, pregătirea acestuia astfel încât să evite comiterea unor erori, incidente și accidente de muncă. Personalul acestor departamente are o pregătire profesională diversificată. Psihologul M-O este solicitat în activitătile de preventie, el intervine în expertizele postaccident și în detectarea cauzelor erorilor de muncă, a incidentelor și accidentelor. Companiile cheltuie sume importante pentru prevenirea accidentelor de muncă. În acest context, psihologul M-O dezvoltă o serie de sugestii și actiuni preventive. În ultimul timp se discută tot maimult despre problema calităŃii vieŃii muncii.

Sănătatea și stresul ocupational

Sănătatea și stresul ocupational sunt considerate în ultimul timp ca douărealităti care functionează sinergic. O activitate de muncă desfășurată într-un mediu stresant va conduce la absenteism, declanșarea unor boli somatice și în final la părăsirea locului respectiv de muncă. Stresul ocupational interferează cu conditiile de muncă și productivitatea acesteia. Psihologii M-O studiază stresorii și reactiile la stres, ei dezvoltă programe de management al stresului.

1.6. Psihologia M-O în România

Florian Ștefănescu-Goangă (1881-1958) își sustine în anul 1911 lucrarea de doctorat, sub coordonarea lui Wilhelm Wundt,

Experimentelle Untersuchungen zur Gefühlsbetonnung der Farben

(Cercetăriexperimentale asupra tonalitătii afective a culorilor),

publicată în

Psychologische Studien

(1912) caretratează despre influenta culorilor asupra comportamentului uman. Lucrarea este citată în multe tratate de psihologie pentru aportul adus la dezvoltarea acestei discipline. Ea este considerată ca prima din domeniul psihologiei inginerești, păstrându-și actualitatea și azi.Primele studii de psihologia muncii din tara noastră sunt initiate după Primul Război Mondial când, în1922, V. Anastasiu scrie lucrarea Omul zburător unde discută problema selectiei aviatorilor. În 1925 estecreat primul laborator psihotehnic la Societatea de Tramvaie București. În acest laborator, examenele psihologice erau efectuate cu probe individuale (orientare specifică europeană – germană și franceză) care acopereau o paletă largă de particularităti psihice și fiziologice specifice vatmanilor. Din anul 1927, datează examenele psihologice din aviatie (examinările se făceau la Centrul Aeronautic Pipera), iar din 1935 în transportul feroviar. În anul 1922, pe lângă catedra de psihologie a UniversitătiiRegele Ferdinand, se înfiintează Institutul de Psihologie Experimentală Comparată și Aplicată. Dintre cele 33 de titluri publicate între anii 1929-1945, multe au fost de psihologia muncii. La acestea se adaugăcontributia lui Nicolae Mărgineanu adusă la organizarea laboratoarelor psihotehnice de la Reșita și Brașov. În cadrul institutului sunt publicate teste psihologice, chestionare, sunt proiectate și construite aparate psihotehnice.C. Rădulescu-Motru (1868-1957) pune bazele sectiei de psihotehnică a Laboratorului de Psihologie de la Universitatea București (1930).

În această perioadă este creată și Societatea Psihotehnică Universitară. În anul 1936 sunt înfiintate institutele de psihotehnică din Cluj, București și Iași împreună cu 15 oficii deorientare școlară și profesională. Ele vor fi însă înlocuite curând (1940) cu două laboratoare psihotehnice, unul la București și altul la Sibiu (unde a functionat universitatea clujeană pe timpul războiului).Cercetările din sfera psihologiei muncii au fost publicate în revistele:

Jurnal de Psihotehnică

(1937-1941,București),

Revista de Psihologie Teoretică și Aplicată

(1938-1949, Cluj) și

Analele de Psihologie

(1934-1944, București).Dintre lucrările semnificative publicate până în anul 1945, amintim: Fl. Ștefănescu-Goangă (1929),

Selectia capacitătilor și orientarea profesională

; L. Rusu (1931),

Aptitudinea tehnică și inteligenta practică

; T.Arcan (1940),

Orientarea profesională în industria metalurgică

; M. Peteanu (1942),

Aptitudinea tehnică

; N. Mărgineanu (1943),

Psihotehnica

; V. Lacriteanu, Al. Roșca, S. Cupcea, G.

Monografii profesionale

Cotul (trei volume). După 1945, activitatea de cercetare și preocupările pe linia psihologiei muncii s-au diminuat mult, elerămânând ca activităti sporadice la nivel de catedre universitare. Problema a revenit în actualitate dupăînfiintarea Institutului de Psihologie al Academiei și a Revistei de Psihologie (1955). În 1967 apare subcoordonarea lui Al. Roșca (1907-1996), monografia Psihologia muncii industrial iar în 1981, sub redactia unui colectiv coordonat de Al. Roșca

Psihologia muncii industriale

(Sinteze de psihologie contemporană).M. Zlate (1975),

Psihologie socială și organizatională industrială

; P. Pufan (1978) publică

Psihologia muncii

; I. Moraru & Gh. Iosif (1976),

Psihologia muncii industriale

; M. Zlate (1981),

Psihologia muncii – relatii interumane

; H. Pitariu (1983),

Psihologia selectiei și formării profesionale

. După anul 1990, publicarea unor lucrări de anvergură este mai rară. Din monografiile publicate pe tematica psihologiei

1.6. Psihologia M-O în România

Florian Ștefănescu-Goangă (1881-1958) își sustine în anul 1911 lucrarea de doctorat, sub coordonarea lui Wilhelm Wundt,

Experimentelle Untersuchungen zur Gefühlsbetonnung der Farben

(Cercetăriexperimentale asupra tonalităŃii afective a culorilor),

publicată în Psychologische Studien

(1912) caretratează despre influenta culorilor asupra comportamentului uman. Lucrarea este citată în multe tratate de psihologie pentru aportul adus la dezvoltarea acestei discipline. Ea este considerată ca prima din domeniul psihologiei inginerești, păstrându-și actualitatea și azi. Primele studii de psihologia muncii din tara noastră sunt initiate după Primul Război Mondial când, în1922, V. Anastasiu scrie lucrarea

Omul zburător

unde discută problema selectiei aviatorilor. În 1925 estecreat primul laborator psihotehnic la Societatea de Tramvaie București. În acest laborator, examenele psihologice erau efectuate cu probe individuale (orientare specifică europeană – germană și franceză) care acopereau o paletă largă de particularităti psihice și fiziologice specifice vatmanilor.Din anul 1927, datează examenele psihologice din aviatie (examinările se făceau la Centrul Aeronautic Pipera), iar din 1935 în transportul feroviar. În anul 1922, pe lângă catedra de psihologie a Universitătii Regele Ferdinand, se înfiintează Institutul de Psihologie Experimentală Comparată și Aplicată. Dintre cele 33 de titluri publicate între anii 1929-1945, multe au fost de psihologia muncii. La acestea se adaugă contributia lui Nicolae Mărgineanu adusă la organizarea laboratoarelor psihotehnice de la Reșita și Brașov.În cadrul institutului sunt publicate teste psihologice, chestionare, sunt proiectate și construite aparate psihotehnice.C. Rădulescu-Motru (1868-1957) pune bazele sectiei de psihotehnică a Laboratorului de Psihologie de la Universitatea București (1930).

Analiza calitativă

Prin cercetarea calitativă întelegem orice tip de cercetare prin care se ajunge la rezultate fără a apela la proceduri statistice sau alte mijloace cantitative (Strauss & Corbin, 1998). Referirile se fac la evenimente.

SUMAR

O sarcină importantă a psihologului este de a promova psihologia ca știintă. De aceea, el este dator să-și organizeze munca după standarde știintifice. Doar astfel va reuși să combată prin argumente solide, validate știintific, teoriile naive existente în practică. Experimentul este o metodă de cercetare în știintă care permite: a. interventia activă a experimentatorului în producerea fenomenului studiat; b. controlul variabilelor implicate; și c. înregistrarea precisă a datelor cutehnologii avansate. O caracteristică importantă a experimentului este replicabilitatea. O cercetare înseamnăaplicarea unui set de proceduri de observare care vor conduce în final la câteva alternative explicative. Proiectarea sau designul cercetării presupune stabilirea planului pe care cercetătorul îl va urmări înatingerea obiectivelor sale. Există două dimensiuni comparative majore care pot fi abordate în psihologia M-O:

a. cadrul natural de derulare a cercetării; b. nivelul de control al mediului cercetării. Controlul asupravariabilelor poate fi realizat prin: a. manipulare (controlul variabilei independente);

b. eliminare(convertirea variabilei externe la o constantă) sau includere (testarea efectelor variabilei externe asupravariabilei dependente); c. controlul statistic (analiza de covarianŃă și corelatia partială); sau d. randomizare(selectia aleatoare). Demersul de cercetare în psihologia M/O cuprinde 5 etape: 1. formularea problemei; 2. designul cercetării; 3. culegerea datelor; 4. analiza datelor; și 5. concluziile cercetării. Variabilă independentă este orice stimul sau factor, manipulat de experimentator, care poate avea oinfluentă relevantă asupra unor prestatii sau comportamente (variabilă stimul). Variabilă dependentă sereferă, de regulă, la performantele comportamentale (variabila răspuns). Când performantele/scorurile pe ovariabilă servesc la predictia scorurilor/comportamentelor pe o variabilă secundă, variabilele sunt denumite variabile predictor (asociate variabilei dependente) și, respectiv, variabile criteriu (asociate variabilei independente). Folosim termenii de variabilă independentă și variabilă dependentă în context experimental,în timp ce variabilă predictor și variabilă criteriu se utilizează în orice strategie de cercetare. Metodele și tehnicile de analiză a datelor cunosc o mare varietate. Astfel, pentru măsurarea variabilitătii se folosesc:

a. rangul; b. abaterea medie; c. abaterea standard; și variabilitatea. Pentru măsurarea covariatiei, mai cunoscute sunt indicele chi pătrat

și

coeficientul de corelatie

. Când avem mai mult de 2 variabile,folosim

regresia multiplă

. Coeficientii de corelatie nu oferă nici o informatie asupra relatiei cauză-efectdintre variabile. Analiza factorială este o metodă prin care se determină actiunea comună, exercitată de mai multe variabile asupra unui eșantion de subiecti sau factorii comuni diferitelor probe. Inferenta statistică este operatia prin care se testează în ce măsură datele obtinute pe eșantion sunt relevante pentru populatia studiată. Cele mai folosite teste inferentiale sunt: testul

t

, testul

F

, și testul

chi pătrat.

Prin inferentă, diferentele sunt atribuite manipulării experimentale.

Bibliografie: Radu, I. (1993)

CAPITOLUL II

CADRUL TEORETIC AL PROBLEMEI STUDIATE

Atenția este un proces psihologic cognitiv care se concentrează selectiv pe un

aspect al mediului, ignorând un altul. Exemple includ ascultarea cu atenție a ceea

ce spune cineva în timp ce ignorăm celelalte conversații din încăpere, sau

ascultarea unei conversații telefonice în timp ce conducem mașina. Uneori atenția

se mută la lucruri din mediul exterior. Atenția este unul din subiectele cel mai

intens studiate în cadrul psihologiei și neuroștiințelor cognitive.

Mulți cercetători sunt de acord că atenția poate fi divizată între mai multe lucruri, dar multe aspecte rămân nerezolvate. Faptul că deși a fost studiată de multă vreme, atenția ramâne din multe puncte de vedere un mister, a făcut ca psihologii să susțină că este vorba despre mai multe procese separate fără un mecanism comun.

Distributivitatea atenției vizează vechea întrebare privind posibilitatea sau

imposibilitatea efectuării simultane a două acțiuni sau activități diferite. Este

capacitatea de a răspunde simultan la mai multe cerințe sau sarcini diferite,

caracterizându-se prin numărul de acțiuni sau de activități pe care o persoană le poate efectua simultan, fără ca una să interfereze prea mult cu celelalte.

În cercetare, testul cel mai frecvent folosit pentru atenția distributivă

este Testul Praga. Acesta este un test care se aplică colectiv și a fost elaborat de către Institutul Psihotehnic din Praga prin adaptarea formei individuale, improprie de a fi utilizată atunci când este necesar să se execute măsurători rapide asupra unor colective numeroase, în special în

mediul industrial. Testul este recunoscut sub numele de Test de Atenție Distributivă „Praga”. Bineînțeles că el poate fi administrat și individual.

Testul mai vizează memoria topografică, spiritul de observație, rezistența

la oboseală psihică generată de activități repetitive.

Spre deosebire de alte studii care urmăresc, de exemplu, perfecționarea

sistemului de selecție psihologică existent la conducătorii de autovehicule

militare, în aviație etc., acest studiu a fost proiectat pentru a investiga

diferențele privind atenția distributivă în funcție de gen (feminin – masculin). De asemenea se urmărește rezistența la oboseala psihică în condițiile unor acțiuni repetate,pornind de la ipoteza că există deosebiri semnificative statistic în ceea ce privește nivelul atenției distributive în

funcție de sexul subiecților(feminin – masculin)

CAPITOLUL III

OBIECTIVELE SI IPOTEZELE CERCETARII PROPRII

CUPRINS:

FORMELE ATENȚIEI

Obiective educaționale

Cuvinte cheie

Cuprinsul Modulului

3.1 Atenția involuntară

3.2 Atenția voluntară

Rezumatul acestui Modul

Susținerea atențională a activității este un domeniu complex care îmbracă forme particulare în momente diferite în funcție de sarcina efectuată dar și de particularitățile subiectului. În funcție de prezența sau absența intenției de a fi atent, a depunerii unui efort voluntar în vederea atingerii unui scop stabilit, atenția poate fi involuntară, voluntară și postvoluntară. Din perspectiv procesuală distingem între atenția senzorială, atenția intelectivă și atenția motorie.

3.1 atenția involuntară

Atenția involuntară este forma elementară și naturală a atenției. Specificul ei este declanșarea și susținerea spontană, neintenționată, fără ca subiectul să-și propună să fie atent ori să depună un efort în acest sens.

Din punct de vedere comportamental, atenția involuntară este explicată prin prisma reflexului necondiționat de orientare, ce apare atunci când ne confruntăm cu stimuli noi, cu apariție bruscă ori neașteptată. Berlyne (1966, apud Golu, 2000) a demonstrat că anumiți stimuli, numiți prosexogeni se impun în mod automat în competiția pentru resurse cognitive, fiind procesați în mod prioritar. Dispun de acest tratament preferențial elementele caracterizate prin noutate, asimetrie, contrast, neregularitate, intensitate mare, mișcare sau complexitate. În psihologia reclamei de exemplu, dat fiind caracterul intruziv al spoturilor publicitare, realizatorii caută mijloace prin care să atragă involuntar atenția receptorilor; se recurge astfel la imagini atipice, contrastante cu cele uzuale, uneori chiar șocante; ambiguitatea unui mesaj determină subiectul să-i descifreze sensul, insistând astfel mai mult asupra lui; debutul unei reclame radio printr-un zgomot/sunet puternic sau dimpotrivă, printr-un moment de liniște totală ne va face să ne focalizăm asupra ei; mișcarea unui stimul pe un fond de elemente fixe atrage urmărirea involuntară a acestuia. Contrastul cromatic, conturarea specială, apariția și dispariția bruscă a unui stimul sunt utilizate și în semnalizarea rutieră, construirea aparaturilor de bord, a firmelor luminoase, panourilor stradale etc.

Acțiunea repetată a unui stimul, chiar dacă dispune de caracteristicile enumerate mai sus, duce la scăderea treptată a interesului față de acesta, în virtutea fenomenului de habituare (obișnuire). Reflexul de orientare dispare în timp, iar la nivel cortical se constată o diminuare a activității electrice din zona de proiecție specifică (pentru preîntâmpinarea acestui fenomen, creatorii de reclame diversifică expresiile, concep forme alternative de exprimare a aceluiași mesaj). Pornind de la asemenea observații, Sokolov (1963) explică funcționarea atenției involuntare prin legăturile funcționale dintre cortex și formațiunea reticulată (figura 1).

(SRAA)

Fig. 1. Modelul lui Sokolov, 1963 (după Miclea, 1999 – săgețile continue reprezintă conexiuni excitative, iar cele punctate, conexiuni inhibitive)

Esența modelului este postularea existenței la nivelul cortexului a unui așa numit model acceptor al stimulilor cu care venim în contact. Mai concret, modelul acceptor desemnează un patern de activare specific unui anumit stimul, în baza căruia acesta este recunoscut. Orice informație externă o dată receptată de segmentele periferice ale analizatorilor este trimisă spre cortex pe două căi: direct și respectiv, prin intermediul formațiunii reticulate. Mesajul sosit la cortex în zonele de proiecție specifice este analizat în vederea recunoașterii. Dacă la acest nivel există un model acceptor al stimulului receptat, cortexul inhibă circuitul secundar, blocând activarea formațiunii reticulate. Invers, atunci când cortexul nu recunoaște inputul proaspăt sosit, el nu va mai bloca circuitul receptor – formațiune reticulată, care la rândul său, prin intermediul sistemului reticulat activator ascendent (SRAA) va suplimenta activarea corticală deja existentă. În acest fel, stimulul receptat va beneficia de resurse suplimentare de procesare, impunându-se prioritar în câmpul conștiinței (atenție involuntară).

Nu orice repetiție duce însă la habituare. În măsura în care un semnal specific, chiar dacă apare frecvent, are consecințe importante asupra comportamentului, este purtător al unui mesaj decisiv în funcție de care acțiunile noastre vor fi orientate într-un fel sau altul (este întărit), reflexul de orientare difuz și perisabil se transformă în reacție de investigație, de explorare a mediului (Preda, 1991). Exemplele arată că oamenii ce locuiesc în apropierea gărilor sunt deosebit de sensibili la început față de zgomotul produs de trecerea unui tren: își focalizează atenția în direcția respectivă, își întrerup pentru moment activitatea sau sunt chiar treziți din somn; în timp, ei se obișnuiesc cu semnalul respectiv, ajungând să-l ignore. Nu ne obișnuim și nu ignorăm însă sunetul emis de alarma propriei mașini, chiar dacă aceasta sună de mai multe ori într-o noapte; de data aceasta mesajul e unul foarte important (cineva încearcă să o fure) și vom acționa în consecință.

Rolul atenției involuntare în viața și activitatea umană este unul deosebit de important. Prin natura mecanismelor psihofiziologice de care dispune, ea este un mecanism de control cognitiv asupra mediului, realizând detecția și analiza rapidă a stimulilor relevanți din punct de vedere adaptativ. În plus, focalizarea involuntară poate fi menținută timp îndelungat fără ca la nivel subiectiv să apară senzația de oboseală, avantaj dat de consumul energetic scăzut. Activitățile importante, chiar dacă dispun de momente interesante, plăcute, implică adesea și părți neinteresante, rutiniere, uneori chiar plictisitoare; în asemenea situații, atenția involuntară nu este suficientă, iar pentru reușită e nevoie de o mobilizare voluntară, intenționată.

3.2 atenția voluntară

Atenția voluntară este forma superioară și specific umană a atenției. Ea constă în orientarea selectivă și concentrarea deliberată asupra unui obiect, sarcini sau activități și în menținerea acestei focalizări cât timp este necesar pentru finalizarea unei activități și atingerea scopului propus. Este intrinsec legată de existența unei intenții, a unui scop conștient formulat și asumat. Un rol deosebit de important în acest proces îl au mecanismele verbale, ce funcționează ca o comandă internă în baza unui suport motivațional adecvat: „trebuie să fiu atent…să mă concentrez…să urmăresc ce se întâmplă”.

Din punct de vedere neurofiziologic, ea presupune existența unui focar de excitație intensă la nivelul scoarței cerebrale, întărit prin fenomenul inducției pozitive. Modelul lui Sokolov, prezentat anterior, deși formulat pentru modelarea reflexului necondiționat de orientare, poate fi extins și pentru explicarea atenției voluntare. În acest caz, în urma intenției conștient formulate și asumate de procesare a unui anumit stimul cu valoare motivațională ridicată, cortexul, deși dispune de un model acceptor, va acționa descendent stimulând formațiunea reticulată, care la rândul ei va activa suplimentar cortexul. Susținerea energetică astfel obținută va permite manifestarea plenară a orientării, selecției și concentrării voluntare.

O formă particulară a atenției voluntare este atenția expectativă. Aceasta se manifestă anticipativ, în așteptarea producerii unei schimbări în mediu, aspect cunoscut sau intuit de subiect în virtutea experienței sale anterioare (de această dată avem de-a face cu un reflex condiționat de orientare). Sub aspect intelectual-cognitiv, atenția expectativă reprezintă un stadiu pregătitor în cursul căruia este evocată imaginea unui eveniment prevăzut sau presupus; astfel, evenimentul real, este doar o întărire a reprezentării preexistente. Sub aspect motor, atenția expectativă se asociază cu o stare de tensiune dată de inervația pregătitoare a centrilor nervoși și a musculaturii aferente, care la cel mai mic semnal se poate transforma în impuls/acțiune reală (Ribot, 1924/2000). Astfel, în așteptarea scufundării plutei, pescarul își va „pregăti” mișcarea de înțepare a peștelui reacționând prompt când aceasta se produce, iar pe stadioane, golul adesea „plutește în aer”.

Prin specificul ei, atenția voluntară susține activitatea individului atât în momentele interesante, plăcute, dar și în cele mai puțin atractive, dar de o importanță deosebită. Există însă și un preț: perioadele de concentrare prelungită atrag după sine o stare de oboseală, de epuizare psihică. Neajunsul de mai sus este depășit însă de atenția postvoluntară, prezentată în cele ce urmează.

3.3 atenția postvoluntară

Desfășurarea repetată a unei sarcini asumate conștient și voluntar face în timp ca aceasta să treacă de sub tutela procesărilor controlate sub cea a procesărilor automate. Astfel, dacă la început, schimbarea vitezelor autoturismului ne solicită intens atenția voluntară, fiind necesar să ne concentrăm asupra fiecărei manevre efectuate, cu exercițiul, putem să facem acest lucru fără un efort deosebit; mai mult, în același timp avem și controlul volanului, al pedalelor, ne orientăm pe șosea și putem asculta știrile la radio ori angaja într-o conversație. Aceasta întrucât activitățile menționate au devenit automate. Așa cum am arătat, cele mai importante premise ale automatizării sunt repetiția și invariabilitatea sarcinii (se desfășoară întotdeauna în același fel). Astfel, într-o primă accepțiune, atenția postvoluntară poate fi definită ca un ansamblu de structuri operatorii ce funcționează automat în monitorizarea și reglarea activității, un sistem de deprinderi de a fi atent.

Din punct de vedere calitativ, reglajul postvoluntar se apropie de atenția voluntară, dar, spre deosebire de acesta, cantitatea de resurse energetice consumată este neglijabilă. Acest fapt permite individului angajarea simultană în mai multe activități (distributivitate).

Pe lângă accepțiunea descrisă mai sus, specifică funcționării deprinderilor, unii autori (Preda, 1991) menționează și o altă formă a atenției postvoluntare – atenția atitudinală. Ea este puternic susținută de interese cognitive, factori afectivi și motivaționali, ceea ce permite perioade lungi de focalizare fără apariția senzației de disconfort și oboseală. Realizarea unei activități plăcute, interesante, cum este vizionarea unui film preferat, a celor motivate intrinsec în general se realizează aproape de la sine. În acest caz, atenție este mai degrabă atrasă (ca și cea involuntară) declanșată.

După, cum am văzut, fiecare din cele trei forme ale atenției are atât avantaje cât și limite serioase. Nici una dintre ele nu este general valabilă, indiferent de activitatea curentă. De aceea, în desfășurarea sarcinilor, atenția voluntară, involuntară și postvoluntară se alternează și compensează reciproc. O activitate în ansamblu automatizată implică și momente mai dificile, impredictibile, în care reglajul postvoluntar nu mai e suficient, fiind suplinit de mobilizarea voluntară. În concluzie, formele atenției nu sunt izolate și independente una de cealaltă ci dimpotrivă alcătuiesc o unitate dinamică.

3.4 atenția senzorială, atenția intelectivă și atenția motorie

Sub aspect procesual, susținerea atenției se manifestă pe parcursul tuturor etapelor de prelucrare informațională: intrare, veriga intermediară (procesarea internă propriu-zisă) și ieșire. Distingem astfel împreună cu alți autori (Preda, 1991, Golu, 2000) între atenția senzorială, atenția intelectivă și cea motorie.

Atenția senzorială este specifică intrărilor în sistemul cognitiv și se manifestă printr-o orientare preferențială asupra stimulului, a locației sale și a canalului senzorial care l-a receptat. Caracterul prosexogen face ca încă din această etapă, anumite semnale să aibă prioritate în fața celor concurente (selecție).

Atenția intelectivă continuă procesarea stimulului anterior detectat și selectat din mediu; la acest nivel are loc interpretarea informației prin activarea cunoștințelor necesare din memoria de lungă durată (în funcție de unitățile activate, aceeași situație externă poate fi înțeleasă într-un fel sau altul). Ea este profund implicată în activitățile rezolutive, de căutare sau concepere a unei soluții pentru o problemă, în sarcinile de reactualizare a informației din memorie. Sub raportul caracteristicilor, este forma cu cel mai înalt grad de concentrare, focalizare atențională.

Odată aleasă varianta de răspuns față de situația în care ne aflăm, este necesară și punerea ei în aplicare. Intrăm deja pe terenul atenției motorii, responsabilă de implementarea și monitorizarea răspunsului ales, efectuarea lui în conformitate cu exigențele și posibilitățile personale. Iată deci că atenția este o activitate eterogenă, cu funcții distincte, îmbrăcând un anumit specific în diferite momente de manifestare. Mai mult, cele trei aspecte menționate mai sus sunt surse ale unor diferențe inter-individuale.

3.1.1 Note definitorii ale atenției…………………… 21

3.1.2 Orientarea 22

3.1.3 Selecția …………….. 263

3.1.4 Constrângeri psihofiziologice ale stării atenționale 22

3.2.2 Funcțiile atenției 28

3.2.3 Calitățile atenției 28

3.3.4 Volumul 29

3.3.5 Concentrarea 30

3.3.6 Stabilitatea 29

3.3.7 Mobilitatea 29

3.3.8 Distributivitatea 29

Aplicații/ Comentarii/ analize de texte/ situații 40

Dintre toate formele de manifestare a vieții psihice, atenția este, în explicațiile curente, cel mai frecvent asociată cu performanța. Chiar dacă reușita sau eșecul într-o activitate se datorează în realitate bunei sau slabei funcționări a altor domenii ale psihicului cum sunt procesele senzoriale, memoria, gândirea ori structurile motivaționale, atenția este cea la care apelăm în mod curent pentru a ne justifica prestația. Ea este scoasă la iveală ca primă dimensiune psihică invocată, ignorând adesea cauzele reale ale unui succes sau insucces. Dincolo de ierarhia implicită conținută în aserțiunile de mai sus, concepțiile științifice asupra atenției subliniază rolul deosebit de important al acesteia în activitatea umană.

3.1.1 Note definitorii ale atenției

Literatura de specilaitate abundă în definiții date atenției. Cum era de altfel previzibil dat fiind caracterul abstract al psihicului uman, nu există o definiție adoptată în unanimitate.

Astfel, pentru Theodule Ribot, „atenția este un monodeism intelectual, asociat cu o adaptare spontană sau artificială a individului”(1924/2000, p.16-17). În opinia lui Alexandru Roșca „atenția constă în orientarea selectivă și în concentrarea activității psihice asupra unor obiecte sau fenomene, ceea ce are ca efect reflectarea lor mai clară și mai completă, precum și creșterea eficienței activității”(1976, p. 375). Inlcuzând și o dimensiune fiziologică, Vasile Preda (1991, p. 92) definește atenția drept un „proces psihofiziologic care constă în orientarea și concentrarea selectivă a activității psihice asupra unor stimuli sau sarcini, în vederea obținerii unei percepții optime, rezolvării adecvate a sarcinilor, a situațiilor-problemă și adaptării comportamentului senzorio-motor, cognitiv și afectiv la mobilitatea condițiilor externe și la dinamica motivelor și scopurilor persoanei”. Mai recent, Mihai Golu adoptă o perspectivă similară: atenția este un „proces psihofiziologic de orientare, concentrare și potențare selectivă a funcțiilor și activităților psihice și psihocomportamentale modale specifice în raport cu obiectul și finalitatea lor proprii, asigurându-le atingerea unui nivel optim de eficiență adaptativă” (2000, p. 437).

Dincolo de diversitatea terminologică, majoritatea definițiilor date atenției relevă notele esențiale ale acesteia, care îi conferă un specific aparte în cadrul sistemului psihic uman: orientarea, selecția și focalizarea.

3.1.2 Orientarea

Reflexul necondiționat de orientare este unul din primele fenomene prin prisma cărora a fost explicată atenția. El constă într-un ansamblu de manifestări fiziologice și comportamentale ce apar atunci când organismul receptează un stimul nou și semnificativ din punct de vedere motivațional-adaptativ. Mai concret, este vorba de elemente motrice externe (întoarcerea capului, încordarea privirii, diminuarea mișcărilor etc.), vegetative interne, dublate de modificări ale activității cerebrale decelabile în tabloul electroencefalogramei. Reflexul necondiționat de orientare este specific atenției involuntare și este înnăscut, însă în urma acumulării experienței de viață, anumite situații ne pot declanșa reflexe condiționate de orientare implicate în special în atenția expectativă voluntară.

3.1.3 selecția

Selecția atențională constă în stabilirea voită sau automată a unor priorități. Omul trăiește într-un mediu hipercomplex; în fiecare moment al vieții noastre, o adevărată avalanșă de stimuli senzoriali adesea dispuși aleator și cu evoluție imprevizibilă ne bombardează analizatorii. Resursele noastre de prelucrare a informațiilor ce vin spre noi sunt însă limitate (după unele estimări, în fiecare secundă a vieții, asupra analizatorilor acționează un volum de aproximativ 100 000 biți de informație, din care putem prelucra conștient doar între 25 și 100 biți – Miclea, 1999). Apare așadar necesitatea logică și pragmatică a unei selecții. Consecutiv, organismul se focalizează asupra elementelor alese, acestea devenind obiectul unor prelucrări laborioase, de detaliu în detrimentul datelor concurente, cărora le va fi blocat accesul în etajele superioare ale psihicului.

Selecția atențională nu se rezumă doar la „intrările” (input-urile) în sistemul cognitiv. O dată receptate, acestea sunt supuse unor analize complexe, în vederea interpretării semnificației lor, integrării într-o categorie, demers posibil doar prin raportare la baza de cunoștințe a subiectului (memoria de lungă durată). Nu toate informațiile dobândite pe parcursul ontogenezei sunt necesare pentru prelucrarea stimulilor recent receptați (dealtfel, activarea simultană a tuturor e imposibilă), ci doar o parte: asistăm așadar la un nou proces de selecție, tradus prin activarea informațiilor relevante și inhibarea celor irelevante.

În fine, segregarea continuă și asupra „ieșirilor” (output-urilor) din sistem, unde se impune necesitatea de a selecta din repertoriul general al soluțiilor posibile varianta cea mai potrivită; răspunsurile motrice presupun de asemenea distincția între elementele relevante și stimulii distractori.

3.1.4 focalizarea

Dacă selecția vizează opțiunea între un stimul sau altul din cei disponibili, focalizarea (concentrarea) presupune un demers vertical în cadrul aceluiași item, fiind o expresie a profunzimii analizei acestuia. La nivel fiziologic central, ea se exprimă prin intensitatea proceselor nervoase implicate în atenție, crearea unui focar de excitație puternic la nivelul scoarței cerebrale și inhibarea consecutivă a ariilor corticale învecinate; în plan comportamental se obiectivează prin rezistența la factori perturbatori. Dovadă stau momentele de cufundare în lectură chiar în condițiile unor zgomote de fond, stările de meditație specifice practicilor orientale ce pot merge până la abolirea senzațiilor de durere, experiențele de transă hipnotică etc.

Cele trei dimensiuni ale atenției sunt complementare, fiind elemente distincte ale aceluiași proces psihofiziologic unitar. Dacă orientarea crează premisa angajării către un câmp de stimuli, selecția asigură extragerea acelor elemente care vor determina un răspuns adecvat, în timp ce concentrarea duce la procesarea mai adâncă a acestora.

3.1.5 constrângeri psihofiziologice ale stării atenționale

Din punct de vedere funcțional, existența atenției implică existența altor două stări psihofiziologice: starea de veghe și starea de vigilență.

Starea de veghe este opusă celei de somn și se caracterizează printr-o activare difuză a scoarței cerebrale. În plan psiho-comportamental ea presupune o contemplare generală a ambianței, o așteptare pasivă, caracterizată prin absența orientării către ceva anume, a focalizării și selecției.

Pe fondul acesteia se instalează starea de vigilență în care individul realizează o explorare nespecifică a mediului, o așteptare pasivă a ceva încă nedefinit; specific ei este un anumit grad de tensiune psihică dat de activarea mai puternică a cortexului, menit a pregăti o reacție promptă indiferent de natura sau locația eventualilor stimuli. În cazul atenției asistăm la o îngustare a câmpului conștiinței, dar stimulii selectați sunt procesați mai profund.

3.2.2 funcțiile atenției

În cadrul sistemului psihic uman, atenția este mecanismul cel mai intim legat de funcționarea celorlalte procese și funcții psihice. Ea nu are un conținut informațional propriu, cum este cazul percepției, memoriei sau gândirii și nici o existență independentă de acestea, ci dimpotrivă, manifestarea ei este intrinsec dependentă de derularea proceselor cognitive, cărora le dă un maximum de eficiență: în prezența atenției, recepția senzorială este mai acurată și mai rapidă, percepția devine mai completă și mai clară, memoria este mai trainică și mai fidelă, înțelegerea semnificațiilor mai profundă, procesul rezolutiv este mai eficient, iar deprinderile mai adecvat selectate și aplicate. La modul global, succesul într-o activitate este dat în mare măsură de prezența și calitatea atenției, ea fiind un adevărat „nod-releu” al vieții psihice” (Preda, 1991).

Dintre funcțiile ce-i revin atenției în activitatea umană, cele mai importante sunt următoarele ( după Golu, 2000):

funcția de explorare și baleiaj a câmpului perceptiv extern, proces implicat în orientare și selecție;

funcția de explorare și scanare a repertoriului memoriei de lungă durată, specifică etapei intermediare, interne a fluxului de prelucrări informaționale, finalizată cu activarea selectivă a informațiilor utile în situația dată;

funcția de filtrare-selecție a datelor cu potențial motivațional-adaptativ și ignorare-blocare a celor irelevante;

funcția de accentuare a contrastelor în vederea unei concentrări mai profunde;

funcția de orientare-direcționare, ce servește la elaborarea montajelor interne adecvate desfășurării proceselor și acțiunilor „comandate”;

funcția de potențare, de regenerare a efortului neuropsihic necesar pe toată durata activității;

funcția de avertizare și alertare, ce se concretizează în momentele de accentuare a vigilenței, prudenței, discernământului în situații imprevizibile sau critice.

3.2.3 calitățile atenției

Dincolo de forma de manifestare voluntară, involuntară sau postvoluntară, o analiză mai detaliată a atenției și rolului ei în activitatea umană relevă o serie de caracteristici ale acesteia. Dintre calitățile atenției, cele mai importante sunt volumul, concentrarea, stabilitatea, mobilitatea și distributivitatea. Atenția diferitelor persoane diferă în funcție de aceste dimensiuni, iar dezvoltarea lor inegală poate recomanda sau dimpotrivă contraindica un candidat pentru o anumită profesie.

3.3.4 volumul

Volumul atenției desemnează numărul de elemente sau unități informaționale (litere, cifre, cuvinte, imagini, obiecte etc.) pe care un subiect le poate urmări simultan cu maximă și relativ egală claritate. Acesta a fost stabilit pe o plajă de valori cuprinsă între 5 și 9 elemente (7±2), în urma unor studii de pionierat realizate de George Miller încă din 1956. Valoarea exactă diferă în funcție de experiența cu acea categorie de stimuli, tipul de material utilizat, posibilitatea condensării informației în structuri mai simple, prezentarea grupată sau dispersată, intensitatea și durata stimulării, motivația subiectului etc. Astfel, cifrele sunt percepute mai ușor decât literele, silabele cu sens mai ușor decât cele fără sens, imaginile mai ușor decât cuvintele; atunci când stimulii sunt cuvinte, vom putea fi simultan atenți la mai puține elemente, însă numărul literelor cuprinse este mult mai mare.

Unii autori contestă interpretarea rezultatelor obținute în urma studiilor tahistoscopice ale lui Miller. Aceleași cifre sunt invocate frecvent atât ca volum al atenției cât și al memoriei de lucru, iar sarcina lui Miller vizează mai degrabă memoria decât atenția. Oricum, cele două aspecte se suprapun doar în condiții de așteptare pasivă, nedirecționată spre ceva anume, iar în raport cu volumul memoriei de lucru, volumul atenției este mult mai fluctuant, în funcție de specificul activității desfășurate (Miclea, 1999). Mai mult, Averbach și Sperling (apud Preda, 1991) au arătat că atenția poate avea o capacitate de până la trei ori mai mare decât se crezuse inițial.

3.3.4 concentrarea

Concentrarea este o însușire eminamente specifică atenției și se referă la adâncimea procesării, la cât de profund este analizat stimulul selectat. Volumul și concentrarea sunt două dimensiuni ce corelează negativ: cu cât numărul entităților urmărite simultan este mai mare, cu atât prelucrarea lor este mai superficială și viceversa. Sub aspect comportamental, concentrarea atențională se exprimă prin gradul de rezistență la factorii perturbatori (zgomote de fond, imagini ce ne bombardează analizatorii, gânduri intruzive etc.), principiu valorificat în numeroase probe de evaluare (teste) ale acestei activități psihice. Pentru o concentrare adecvată este nevoie de o susținere afectiv-motivațională corespunzătoare. Momentele de concentrare profundă se manifestă la nivel cortical printr-un focar de excitație puternică însoțit de inhibarea consecutivă a ariilor învecinate. Din acest motiv este de așteptat ca după perioadele de intensă focalizare nivelul concentrării să decline, performanțele să scadă și să se instaleze starea de oboseală.

3.3.5 stabilitatea

Stabilitatea exprimă persistența în timp, menținerea atenției concentrate pentru o anumită durată necesară îndeplinirii cu succes a diferitelor activități. Performanțele mari în orice profesie sunt facilitate, printre altele și de stabilitatea atenției. Ca și celelalte însușiri analizate, stabilitatea constituie obiect al variabilității interindividuale. O importanță deosebită a fost acordată diferențelor dintre categoriile de vârstă. Astfel, dacă preșcolarul poate rămâne atent pentru 10-15 minute, intervalul crește la vârstele mai mari ajungând la maturitate la intervale mai mari de o oră; asemenea criterii au fost luate în calcul în stabilirea duratei activităților didactice din grădinițe și școli, dar și în procesul muncii, prin alternarea lor cu pauze. Stabilitatea și concentrarea se pot educa și dezvolta prin exercițiu, prin trasarea unor sarcini cu durată din ce în ce mai mare dublate de întăriri adecvate; procesul este limitat însă de anumite condiții naturale, fiziologice cum sunt forța, mobilitatea și echilibrul proceselor nervoase fundamentale (excitația și inhibiția).

Mobilitatea reprezintă schimbarea intenționată a obiectului atenției, trecerea de la focalizarea asupra unui aspect al realității la concentrarea asupra altuia. Majoritatea sarcinilor personale sau profesionale reclamă o asemenea capacitate. Interesează însă în mod deosebit rapiditatea cu care subiectul este capabil să-și defocalizeze și refocalizeze atenția. Din acest punct de vedere, inerția atenției , în sensul unei comutări mult prea lente față de necesitățile obiective ale activității, este o trăsătură negativă, contraindicată în numeroase profesii. Nu trebuie să confundăm însă mobilitatea atențională, proces justificat, ce apare atunci când situația o impune, cu fluctuația atenției, tradusă prin oscilații oscilații succesive și incontrolabile între diferiți stimuli, focalizarea aleatoare asupra elementelor perturbatoare din mediu fără a putea rămâne concentrat asupra datelor importante.

3.3.6 distributivitatea

Distributivitatea se referă la posibilitatea atenției de a susține simultan două sau mai multe activități diferite. Putem merge pe stradă și întreține conversație în același timp; conducem autoturismul, controlând atât volanul, cât și pedalele, semnalizatorul ori comutatorul de viteze.

Analiza exemplelor de mai sus relevă condițiile în care distributivitatea atenției se poate manifesta:

doar una din activități este principală, iar celelalte sunt subordonate;

una solicită concentrare voluntară, iar celelalte sunt automatizate;

acțiunile desfășurate simultan sunt integrate și subordonate într-o activitate unitară mai complexă.

Natura exactă a distributivității stârnește încă numeroase controverse printre specialiști. În timp ce unii pledează pentru caracterul autentic al acesteia, alții explică fenomenul pe baza unor comutări foarte rapide ale atenției, la anumite intervale de timp și asupra activităților subordonate, care, în virtutea automatismelor, solicită doar o monitorizare superficială; în această accepțiune, distributivitatea este văzută ca rezultat al unei mobilități foarte rapide. În esență, diferența de opinii vizează caracterul simultan sau succesiv al distributivității.

CAPITOLUL IV

METODOLOGIA CERCETARII

Obiectivul cercetării de față este studiul diferenței între nivelul atenției distributive și rezistența la oboseala psihică la persoanele de gen feminin și cele de gen masculin.

Ipoteza acestui studiu a fost formulată după cum urmează : există deosebiri semnificative în ceea ce privește nivelul atenției distributive în funcție de sexul subiecților(feminin – masculin).

Pentru realizarea experimentului am ales în mod aleator două eșantioane de subiecți.Primul grup a fost format din 15 copii de sex feminin ,iar cel de-a doilea era compus din 15 copii de sex masculin. Participanții au fost de vârste foarte apropiate și aparținând aceluiași mediu educațional.

Instrumente folosite : Testul Praga,compus din două pagini distincte :

prima conține numere cu caractere groase, așezate în pătrate,fiecare din acestea fiind însoțit de un alt număr scris mic, așezat în partea de jos a fiecărui pătrat. Cea de-a doua pagină are mai multe coloane și în fiecare coloană sunt scrise niște numere, în dreptul fiecăruia aflându-se un loc liber.

Rezultate : În funcție de răspunsuri, am obținut o serie de rezultate cu ajutorul testului t din care nu se pot deduce diferențe semnificative între nivelul atenției distributive și rezistența la oboseala psihică între subiecții de sex feminin și cei de sex masculin.

Concluzionând, conform rezultatelor obținute în urma prelucrării datelor obținute , putem afirma faptul că nu există diferențe semnificative în privința nivelului atenției distributive și rezistenței la oboseala psihică în cazul copiilor de sex feminin și cei de gen masculin.

1. INTRODUCERE