Testamentul.dispozitii Testamentare

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………………………….. pag. 3

CAPITOLUL I. TESTAMENTUL

1. Precizări prealabile…………………………………………………………………………………………………

2. Aspecte istorice………………………………………………………………………………………………………

3. Definiție.Cuprinsul testamentului……………………………………………………………………………..

4. Caractere juridice……………………………………………………………………………………………………

4.1.Act juridic unilateral…………………………………………………………………………………

4.2. Act juridic personal…………………………………………………………………………………

4.3. Act juridic solemn…………………………………………………………………………………..

4.4. Act juridic pentru cauză de moarte……………………………………………………………

4.5. Act juridic revocabil…………………………………………………………………………………

CAPITOLUL II. CONDIȚIILE PENTRU VALIDITATEA TESTAMENTULUI

1. Condițiile de fond

1.1. Capacitatea de a dispune și de a primi……………………………………………………………

1.2. Consimțământul………………………………………………………………………………………….

1.3 Obiectul

1.4. Cauza…………………………………………………………………………………………………………..

2. Condițiile de forma

2.1. Forma scrisă……………………………………………………………………………………………….

2.2. Forma actului separat………………………………………………………………………………….

2.3. Sancțiunea nerespectării condițiilor de formă………………………………………………….

CAPITOLUL III. PRINCIPALELE DISPOZIȚII TESTAMENTARE

Legatul ………………………………………………………………………………………………………………….

Dezmoștenirea ………………………………………………………………………………………………………..

Execuțiunea testamentară …………………………………………………………………………………………..

CAPITOLUL IV. ASPECTE DE DREPT COMPARAT

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………

INTRODUCERE

Lucrarea „Testamentul. Dispoziții testamentare” propune un studiu aprofundat asupra uneia dintre cele mai importante și actuale probleme din cadrul dreptului succesoral, aceea a dreptului de a testa liber asupra propriului patrimoniu.

Actualitatea succesiunii și implicit a testamentelor este determinată de procesul unor transformări pozitive din toate domeniile vieții sociale și economice ale țării, de modificările din domeniul proprietății private, și de impactul pe care îl au normele de drept succesoral asupra raporturilor juridice între cetățeni.

Necesitatea adoptării unui nou Cod civil a reprezentat o provocare pentru legiuitor. Noul Cod civil a actualizat reglementările Codului civil din 1864 și, totodată, a legiferat situațiile juridice existente în contextul actual.

În elaborarea acestei lucrări am folosit o metodă calitativă și analitică de cercetare și anume metoda de analiză de conținut. Lucrarea începe cu o introspecție în lumea moștenirii testamentare, amintind pentru început de posibilitatea coexistenței ei cu moștenirea legală, de testament ca tipar juridic ce poate conține o multitudine de dispoziții mortis causa și apoi de principala dispoziție a unui testament-legatul. De asemenea, am încercat să surprind evoluția testamentelor în contextul istoric, pornind de la influența dreptului roman asupra dreptului românesc, și continuând cu reglementarea lor în vechiul drept românes, în legiuirile acelor vremurilor.

Am analizat ulterior condițiile de validitate și am enumerat principalele forme de testament, precum și probleme generale inerente moștenirii testamentare.

Capitolul III este consacrat analizei principalelor dispoziții testamentare, iar Capitolul IV conține o scurtă privire de ansamblu asupra dispozițiilor testamentare in alte sisteme de drept.

Totodata, am realizat în cuprinsul lucrării o paralela între Codul civil actual și Codul civil din 1864, având în vedere faptul că, în practică, încă mai există situații ce cad sub incidenta vechei reglementări.

Baza juridică a materiei analizate o reprezintă Codul civil adoptat si intrat în vigoare în anul 2011, mai exact Cartea a IV-a „Despre moștenire și liberalități” . De asemenea, am folosit legislațiile naționale ale statelor analizate.

În ceea ce privește structura lucrării, aceasta are patru capitole. În cadrul primului capitol, intitulat generic „Testamentul”, am definit termenul de moștenire testamentară, am prezentat principalele reguli ale dreptului succesoral, și totodată am prezentat istoricul acestei instituții. Cel de-al doilea capitol este dedicat reglementării condițiilor de fond cerute pentru validitatea testamentului în dreptul civil roman actual. Aici am prezentat regulile privitoare la capacitatea unei persoane de a testa respectiv de a primi prin testament, consimțământ, obiectul și cauza testamentelor, precum și diversele opinii existente în doctrină și în practică. De asemenea, am evidențiat corelația între prevederile Codului nostru civil și cele al Codului civil francez, care a reprezentat sursa de inspirație a legiuitorului nostru. În același capitol am prezentat regulile generale de formă necesare pentru validitatea testamentului. Capitolul III realizează o analiză detaliată a principalelor dispoziții testamentare, iar Capitolul IV este dedicat unei analize de drept comparat.

CAPITOLUL I. TESTAMENTUL

PRECIZĂRI PREALABILE

Dreptul civil cuprinde, în rețeaua deasă a normelor sale, întreaga viață omeneasca. El începe prin a se apleca asupra leagănului copilului, pătrunzând chiar în tainele concepțiunii, se ocupă de logodnă, organizează căsătoria, pentru a termina cu moartea și urmările acesteia asupra patrimoniului, astfel spus cu succesiunea.

Dreptul succesoral poate fi definit ca fiind ansamblul normelor juridice care reglementează transmisiunea de drepturi pentru cauză de moarte.

Prin moștenire se înțelege, conform profesorului Francisc Deak, ,,transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una ori mai multe persoane în ființă”, definiție preluată de către legiuitor în cuprinsul art. 953, Cod civil.

Persoana decedată, a cărei patrimoniu se transmite, se numește de cuius, iar persoana care dobândește patrimoniul celui decedat se numește succesor sau erede, în cazul succesiunii legale, iar în cazul succesiunii testamentare-legatar.

Potrivit art. 955, alin. (1) „Patrimoniul defunctului se transmite prin moștenire legală, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin testament”. Astfel, patrimoniul succesoral se poate transmite nu doar în temeiul legii (moștenirea legală), dar și în temeiul voinței celui ce lasă moștenirea, voință exprimată prin testament (moștenirea testamentară). Moștenirea legală și moștenirea testamentară nu se exclud reciproc, ele putând coexista. Voința defunctului de a deroga de la regulile moștenirii legale se concretizează tocmai în testament.

Moștenirea este legală atunci când transmiterea patrimoniului mortis causa are loc în temeiul legii la persoanele, în ordinea și cotele determinate de lege.

Dar, moștenirea este legală și în cazul în care defunctul a lăsat testament, însă acesta nu cuprinde întreaga masă succesorală sau cuprinde alte dispoziții decât cele referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral.

Moștenirea testamentară intervine atunci când transmiterea patrimoniului succesoral are loc în temeiul voinței celui ce lasă moștenirea, voință manifestată prin testament.

În literatura de specialitate, sub imperiul vechii reglementări era cunoscută și o a treia formă de moștenire, și anume: moștenirea convențională. Este vorba de donația bunurilor viitoare, mai precis de contractul de donație care are drept obiect o succesiune, o fracțiune din aceasta, sau bunuri singulare.

În dreptul nostru moștenirea legală este regula, și constituie dreptul comun în materia transmisiunii patrimoniului succesoral, însă ea poate fi înlăturată, în tot sau în parte, prin testamentul lăsat de către de cuius. Legiuitorul a consacrat principiul libertății testamentare, principiul potrivit căruia orice persoană capabilă este liberă de a întocmi (sau de a nu întocmi) un testament prin care să dispună de patrimoniul său pentru caz de moarte. Principiul libertății testamentare nu poate fi recunoscut în mod neîngrădit, ci trebuie respectate limitele stabilite în mod imperativ de lege, datorită existenței unor rațiuni superioare ce țin de ordinea publică succesorală.

Transmiterea patrimoniului succesoral (transmisiune universală sau cu titlu universal) sau a unor bunuri determinate din patrimoniu (transmisiune cu titlu particular) operează de drept, din momentul deschiderii moștenirii, atât în cazul moștenirii legale, cât și în cazul moștenirii testamentare. Potrivit art. 954, alin. (1) Cod civil ,, Moștenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia” .

Deși, transmiterea patrimoniului succesoral se produce de drept din momentul deschiderii moștenirii, ea nu are caracter obligatoriu și definitiv deoarece legea română recunoaște succesibilului dreptul de alege, numit dreptul de opțiune succesorală.

Pentru o clară și aprofundată analiza privitoare la testament și la condițiile sale de validitate, este necesar să facem o prezentare a evoluției acestei instituții de-a lungul timpului. Mai precis, pentru o înțelegere mai bună a testamentului, în dreptul nostru actual, trebuie să-i cunoaștem originile.

2. Aspecte istorice

Reprezentând ultimul act solemn întocmit de o persoană înainte da a muri, și prin urmare, actul care necesită cea mai mare atenție, testamentul a fost utilizat dintotdeauna. Textele biblice și poemele lui Homer, vestigii ale antichității, întăresc acest lucru.

Astfel, dacă am da crezare spuselor lui Eusebiu si ale lui Cedrenus, cel mai vechi testament este cel prin care Noe, după potop, a împărțit terenurile sale celor trei copii ai săi.

Alte două acte de ultimă voință se spune că au fost făcute de către Abraham:

● unul prin care l-a numit ca moștenitor al său pe fiul unui fidel slujitor;

●și altul, posterior primului, care conține o instituire de moștenitor în favoarea fiului său Isaac, precum și alte dispoziții cu privire la ceilalți copii.

Homer, la rândul lui, prezintă, în ,,Odiseea” textul testamentului lui Telemac, fiul lui Ulise, în favoarea lui Pireu.

În Atena, cetățenii nu aveau dreptul de a testa. Acest drept fost acordat de Solon doar atenienilor care nu aveau copii legitimi.

În Sparta, o persoană putea dispune de bunurile sale atât în timpul vieții cât și după moarte prin testament. Testamentele lui Aristotel, Platon și Epicur au fost conservate de Diogene Laerce.

Aspectul deosebit al testamentului provenea de la legătura de origine cu organizația religioasă a familiei, astfel noțiunea de hereritas era caracterizată prin elemente nepatrimoniale.

Deci, înainte de a căpăta valențe patrimoniale, testamentul a răspuns în primul rând unei nevoi de devoluțiune a cultului familiei, unei nevoi spirituale.

Succesiunea testamentară are o origine mai nouă, fiind posterioară celei legale. Testamentul roman presupune existența unei societăți mai evoluate, în care pater familias, stăpân al bunurilor familiale, putea să dispună de ele cu respectarea anumitor formalități în favoarea oricărei persoane.

In dreptul roman au existat trei sisteme succesorale:

– succesiunea ab intestat (legala),

– succesiunea testamentara,

– succesiunea deferita contra testamentului.

Succesiunea testamentara era deferită pe baza unui testament, în epoca veche fiind cunoscute trei forme solemne de testament.

Cel mai vechi testament roman era testamentul calatis comitiis (prin convocarea adunării), numit astfel întrucât îmbrăca forma unei legi votată de comitia curiata. Inconvenientul acestui testament era accesibilitatea restrânsă, în sensul că doar patricieni puteau face un astfel de testament întrucât la lucrările comitiei curiata participau doar patricieni. În plus, comitia se întrunea doar de doua ori pe an, in zilele de 24 martie si 24 mai.

A doua formă de testament, accesibilă atât patricienilor cat si plebeilor a fost testamentul in procinctu sau testamentul în fața armatei gata de lupta, care presupunea că ultima voință a testatorului să fie exprimată în fața centuriei din care făcea parte. Deci, acest testament era accesibil tuturor cetățenilor romani care aveau vârsta cuprinsa între 17-46 ani si care făceau parte din legiunile combatante, excluzându-i astfel pe cetățenii mai vârstnici.

Pentru a evita aceste inconveniente a fost creat, tot în epoca veche, testamentul per aes et librarum (sau testamentul prin arama și balanță), care a evoluat în trei faze:

● Intr-o primă fază, denumită mancipatio familiae, testatorul transmitea proprietatea asupra bunurilor succesorale unui executor testamentar, denumit emptor familiae. Această transmitere a proprietăți era însoțită de o convenție de bună-credință ( denumita pact fiduciar) prin care testatorul stabilea modul în care se distribuiau bunurile succesorale. Dar, aceasta forma de testament presupunea că emptor familiae era de bună-credință și executa ultima voința a testatorului.

● Faza a doua, denumită testamentul per aes et libram public, presupunea transmiterea bunurilor succesorale cu titlu de detențiune, astfel încat emptor familiae devenea simplu detentor al bunurilor, iar dacă era de rea-credință, moștenitorii dispuneau de procedeele juridice necesare pentru a-l constrânge să execute ultima voință a testatorului.

Inconvenientul acestui testament era reprezentat de faptul că, fiind încheiat în formă verbală, în fața martorilor, numele moștenitorilor era cunoscut din momentul întocmirii testamentului iar unii dintre aceștia ,,puteau manifesta bunăvoință” grăbind moartea testatorului.

● În faza a treia, pactul fiduciar era întocmit în formă scrisă și purta sigiliile martorilor, urmând ca acest înscris să fie deschis doar după moartea testatorului.

În epoca clasică au fost utilizate ultimele forme ale testamentului per aes et libram. Alături de acestea s-au întrebuințat și următoarele forme nesolemne de testament: testamentul nuncupativ, testamentul pretorian, testamentul militar.

Testamentul nuncupativ sau oral, îmbrăca forma unei declarații pronunțate cu voce tare în prezența a șapte martori.

Testamentul pretorian consta dintr-un act scris care purta sigiliile a șapte martori.

Testamentul militar. Soldații puteau să-și facă testamentul printr-o declarație de voință, fără nicio formă, clar exprimată.

Pentru ca un testament să fie întocmit în mod valabil era necesar, ca atât persoana care întocmea un testament, cât și persoana instituită moștenitor să fie capabile: prima să testeze, cea de-a doua să dobândească .

Denumită testamenti factio, capacitatea testamentară era de două feluri: testamenti factio activa și testamenti factio pasiva.

Testamenti factio activa reprezenta aptitudinea unei persoane de a-și întocmi testamentul sau de a asista, în calitate de martor, la întocmirea unui testament. Testamenti factio activa era rezervată doar cetățenilor romani. Nu aveau testamenti factio activă cei care nu aveau patrimoniu (de ex. fiii de familie, femeile căsătorite cum manu, sclavii, etc.), cei loviți de incapacități (nebunii, prodigii, impuberii, etc.), peregrinii, etc.

Testamenti factio pasiva reprezenta aptitudinea unei persoane de a veni la succesiune în calitate de moștenitor sau în calitate de legatar. Nu aveau testamenti factio pasiva cei care nu aveau commercium, de pildă peregrinii, femeile, persoanele incerte, adică acelea despre care testatorul nu putea să-și facă o idee precisă în momentul întocmirii testamentului.

Privitor la persoanele incerte, nu putea fii instituit moștenitor ,, Quisquis primus ad funus meus venerit”. Persoane incerte erau și postumi, adică copiii nenăscuți în momentul redactării testamentului, precum și persoanele morale (temple, cetăți).

Vârsta de la care o persoană putea testa era pubertatea, Astfel, bărbații puteau testa de la 14 ani, iar femeile de la 12 ani.

În ceea ce privește momentul în raport cu care se aprecia capacitatea, persoana instituită trebuia să fie capabilă atât în momentul întocmirii testamentului, cât și în momentul morții testatorului.

Potrivit lui Gaius: dispoziția fundamentală a oricărui testament era instituirea de moștenitor (,,caput et fundamentum totius testamenti”). Astfel, instituirea de moștenitor trebuia scrisă în fruntea testamentului și făcută în termeni solemni: Titus heres esto. De asemenea, testatorul putea desemna una sau mai multe persoane ca moștenitor.

În cazul în care, erau desemnate mai multe persoane, testatorul putea fie să-i instituie pentru părți egale sau inegale, fie nu indica cotele-părți, prezumându-se că moștenitorii desemnați au fost instituiți pentru părți egale. Spre deosebire de instituirea de moștenitor sub termen, care nu era îngăduită, instituirea de moștenitor sub o condiție suspensivă era îngăduită, deoarece se considera că testatorul avea serioase motive să procedeze în acest fel.

Două principii fundamentale cârmuiau condițiile de fond ale instituirii de moștenitor:

●,, Nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest”- adică nimeni nu poate muri în parte cu testament și în parte fără testament. Rezultă că moștenirea legală nu se putea deschide alături de cea testamentară, iar în situația în care testatorul dispunea prin testament doar de o parte a bunurilor sale, cel instituit în parte dobândea întreaga moștenire.de altfel, moartea unei persoane, fără ca în prealabilaceasta să-și fi întocmit testamentul era considerată o dezonoare. Romanii aveau această manie de a face testamente.

●,,Semel heres semper heres”- odată moștenitor pentru totdeauna moștenitor. Potrivit acestui principiu un moștenitor nu putea fi instituit cu termen, succesiunea fiind un mijloc de dobândire a proprietății și, după cum se știe, proprietatea are caracter perpetuu.

Din dreptul roman, testamentul, a trecut în dreptul modern. El a suferit însă o oarecare dispariție, pe o perioadă destul de lungă, în cursul Evului Mediu, deoarece, atât obiceiurile de origine germanică, cât și principiile dreptului canonic, îi erau puțin favorabile. Astfel, începând cu veacul al IX-lea și până în veacul al XII-lea, testamentul a jucat un rol foarte redus în viața juridică a popoarelor medievale.

Din veacul al XIII-lea însă, renașterea studiilor de drept roman și influența acestuia au avut drept rezultat reînvierea testamentului, care recapătă o importanță tot mai mare, transformându-se treptat.

În vechiul drept românesc, instituția succesiunii testamentare a îmbrăcat două forme: diata (testament scris, scrisoare, carte, zapis, isvod) și limba de moarte (testamentul oral sau nuncupativ, care nu mai este admis în sistemul nostru de drept actual).

Limba de moarte, care se concretiza în prezența unor martori ( de cele mai multe ori oameni ai bisericii), a fost prima formă testamentară primitivă cunoscută de români, spre deosebire de diată, ce reprezenta o formă evolutivă de testament.

Testamentul scris sau diata trebuia întocmit, pentru valabilitate, în prezența unor martori care îl semnau, datat și semnat de către testator.

Succesiunea testamentară în dreptul scris a fost oglindită de-a lungul vremurilor de o serie de legiuiri scrise, precum: Pravila lui Vasile Lupu (Cartea românească de învățătură), Pravila cea mare a lui Matei Basarab, Pravilniceasca condică a lui Alexandru Ipsilanti sau Micul Manual de legi, „Adunarea” lui Andronache Donici, Codul Civil Calimach, Legiuirea lui Caragea.

Legiuirea Caragea cerea ca diata să sa facă în scris, în fața arhiereului, judecătorului, sau în fața a trei martori. Astfel, testamentul nuncupativ nu era permis în Muntenia. Această formă a testamentului era similară cu cea din dreptul canonic care se făcea înaintea preotului și a doi martori. În situația în care un testament se făcea, înainte de a muri, în fața celor trei martori nu mai era nevoie, pentru validitatea lui, de o declarație expresă din partea martorilor că au vazut și auzit pe testator. Era suficient, ca din cuprinsul testamentului să reiese, că martorii au fost de față la redactarea lui. Totodată Legiuirea Caragea cuprindea și dispoziții cu privire la persoanele lipsite de discernământ. Se arăta, în acest sens, că „fără minte numim pre cei ce sunt întru adevăr nebuni sau lipsiți de minte, smintiți”. Dar smintitul nu avea nici curator, nici tutore, singura protecție fiind că „orice tocmeală sau dar vor face se socotesc drept nimicu și se strică”.

În schimb, Codul Calimach avea soluții mult mai potrivite pentru asemenea situații. Comisia epitropiceasc putea, la cererea epitropului sau a rudelor celui protejat, să rânduiască ,,urmarea epitropiei pêne la uă vreme mai îndelungată și neotărâtă ori pentru metehnele minții seu ale trupului ori pentru risipire seu alte pricini mari a epitropisitului” (art. 331). Comisia era abilitată să declare o persoană nebună, după „cercetarea amănunțită a lucrurilor” și după „cercetarea socotinței doctorilor rânduiți” la acesta, iar hotărârea era supusă publicității pentru opozabilitate față de terți.

În ceea ce privește forma testametului, Codul Calimach, se pare că, pe lângă alte testamente îl admitea și pe cel nuncupativ, sau verbal. Condiția cerută pentru validitatea lui era aceea a prezenței ,, a cinci martori vrednici de credință, care la nevoe, erau datori să-l încredințeze cu jurământ înaintea judecătoriei ”.  Nu puteau figura ca martori într-un testament: monachii, cei mai mici de peste 18 ani, muții, surzii, etc. Astfel, potrivit art. 748-750, o persoană putea testa verbal înaintea judecătorilor, și aceștia erau datori ca ,după ce verificau că testatorul ,, era în întregimea minții sale”, să meargă la judecătorie și să consimtă, în scris, voința testatorului. Judecătorilor le era interzis să adauge și alte dispoziții în folosul lor sau al rudelor sale.

Alături de testamentul verbal și de cel autentic, Codul Calimach, mai avea și testamentul olograf, scris, semnat și datat de mâna testatorului, precum și testamentul mistic sau tăinuit.

Testamentul putea fi scris și de o altă persoană. În acest caz, testamentul trebuia semnat atât de testator, cât și de cinci, sau de cel puțin trei, martori. Testatorul care nu știa să scrie, trebuia să însemneze cu mâna sa, și în prezența martorilor, semnul crucii, urmând ca unul dintre martori să-l semneze. Acest testament presupunea, însă, că testatorul știa să citească. Dacă acesta era orb, sau nu știa să citească, atunci trebuia ca unul dintre martori să citească testamentul înaintea testatorului, pentru ca acesta să și-l însușească.

Testamentele verbale sau nuncupative, admise altădată, nu mai sunt permise și astăzi, din motive lesne de înțeles. Existența acestor testamente, în fapt, nu ar putea fi probată prin nici un mijloc de probă, întrucât actul scris nu mai este cerut ad probationem, ci ca o condiție a existenței testamentului.

3. Definiție. Cuprinsul testamentului

Potrivit art. 1034 Cod civil ,, Testamentul este actul unilateral, personal, și revocabil prin care o persoană numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață”.

Corespondentul francez al art. 1034 Cod civil român, art. 895 Cod civil francez definește testamentul ca fiind ,, un act prin care testatorul dispune, pentru perioada când nu va mai exista, de toate sau de o parte a bunurilor sale, act pe care testatorul îl poate revoca”.

Există unele opinii în sensul că definiția conținută în art. 1034 Cod civil este, de fapt, o definiție a legatului, ca cel mai important element cuprins în testament și nu una propriu-zisă a testamentului.

Nu trebuie confundată noțiunea de testament cu cea de legat, întrucât legatele sunt acele actele prin care de cujus dispune de bunurile cale pentru cazul morții sale, iar testamentul mai poate cuprinde, pe lângă legate, și alte dispoziții, manifestări de voință ale defunctului, după cum în mod expres se specifică în cuprinsul art. 1035, Cod civil. Rezultă că există, în acest caz, o relație de tip întreg-parte între testament și legat.

De asemenea, un testament poate să nu conțină legate, ci numai alte manifestări de voință a defunctului, cum ar fi:

– exheredări, adică înlăturarea de la moștenire a unor moștenitori legali, în măsura în care acest lucru este posibil și cu respectarea limitelor impuse de lege;

– sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali, de natură patrimonială sau de altă natură;

– revocarea, totală sau parțială, a unui testament anterior;

– recunoașterea unui copil;

– un partaj de ascendent, adică împărțeala făcută de testator între descendenții săi a bunurilor succesorale;

– desemnarea unui executor judecătoresc, a unei persoane împuternicită să ducă la îndeplinire dispozițiile testamentare;

– constituirea unui uzufruct, uz, servitute, abitație;

– alte dispoziții de ultimă voință, precum cele privitoare la funeralii, recunoașterea unei datorii, etc.

În doctrină există și părerea potrivit căreia nu poate exista testament în sensul propriu al noțiunii, fără ca acesta să conțină legate.

Așadar, un act prin care, de exemplu, defunctul ar dispune exclusiv cu privire la funeraliile sale nu este un testament în sensul juridic al cuvântului, ci prin extensie, fiind practic imposibila analizarea unor probleme, precum: captația și sugestia, capacitatea de a dispune și de a primi prin testament, caracterul conjunctiv, etc., acestea fiind specifice dispozițiilor testamentare ce conțin legate. Având în vedere cuprinsul variat al testamentului, s-a ajuns la concluzia, unanim împărtășită de literatura de specialitate, potrivit căreia testamentul nu este un simplu act juridic, el este un act juridic excepțional, un tipar juridic, cuprinzând o multitudine de acte juridice de sine stătătoare, acte ce pot fi independente între ele.

Conform profesorului Francisc Deak “testamentul nu este decât un tipar juridic, o formă în care trebuie să fie îmbrăcate unele acte de ultimă voință, cum sunt legatul sau execuțiunea testamentară….”, și “ în unitatea materială a înscrisului testamentar, sunt cuprinse, din punct de vedere intelectual, o pluralitate de acte juridice deosebite, supuse fiecare, cât privește fondul, regimului său juridic propriu”. Astfel, în baza teoriei actelor juridice independente, îmbrăcate în formă testamentară, rezultă că validitatea fiecărei dispoziții testamentară trebuie analizată separat, întrucât este posibil ca unul dintre acte să fie nul, însă, fără să atragă nulitatea celorlalte. De exemplu, în situația în care un legat devine caduc, pentru predecesul legatarului sau pentru pieirea totală a bunului care formează obiectul legatului, eficacitatea altor legate nu este afectată.

De asemenea, dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru forma testamentului, acesta va fi nul, însă unele acte juridice cu regim separat pot rămâne valabile. Recunoașterea, prin testament, a paternității unui copil din afara căsătoriei este un act irevocabil și produce efecte imediat, și nu de la moartea testatorului. Validitatea actului de recunoaștere nu depinde nici de validitatea testamentului, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

Regulile privind interpretarea testamentului sunt prevăzute de art. 1039, alin. (1) și (2).

In plus, sunt aplicabile si regulule de interpretare din materia contractelor. De exemplu, în caz de îndoială asupra intenției testatorului, interpretarea trebuie făcută în favoarea succesorilor legali și în contra legatarilor. De asemenea, interpretarea dispozițiilor testamentare trebuie să se facă după intenția prezumată a testatorului, intenție ce trebuie căutată în totalitatea clauzelor testamentare, avându-se în vedere obiceiurile, limbajul, poziția personală și, nu în ultimul rând, raporturile testatorului cu rudele și legatarul.

Totodata, clauzele testamentare se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul actului.

4. Caracterele juridice

După cum rezultă din prevederile art. 1034 Cod civil., coroborat cu alte dispoziții legale: testamentul este un act juridic unilateral și personal (a), un act juridic solemn (b), un act juridic pentru cauză de moarte (c), un act juridic esențialmente revocabil (d).

4.1. Testamentul este un act juridic, spre deosebire de donație care este un contract, deoarece cuprinde manifestarea de voință a testatorului cu intenția de a produce efecte juridice și, în consecință trebuie să îndeplinească condițiile de validitate prevăzute pentru orice act juridic.

Unii autori neagă trăsătura testamentului de a fi act juridic, argumentând că, pornind de la definiția legală prevăzută în Codul civil, care enumeră unele dintre caracterele juridice ale testamentului, intenția legiuitorului nu a fost aceea de a mai cuprinde, pe lângă trăsăturile de revocabil și mortis causa, încă una anume: aceea de a fi un act juridic.

De asemenea, testamentul este un act juridic unilateral, deoarece este rezultatul voinței unei singure părți, cea a testatorului.

Voința testatorului este producătoare de efecte juridice, indiferent de atitudinea legatarului și înainte de acceptarea legatului, legatul se dobândește din momentul deschiderii succesiunii, prin actul unilateral al testatorului, dacă legatarul nu renunță la legat.

Acceptarea legatului nu trebuie confundată cu acceptarea necesară în vederea încheierii unui contract.

Prin urmare, cele două acte, testamentul și acceptarea legatului sau a altor dispoziții testamentare, sunt acte unilaterale distincte, cu efecte proprii fiecăruia și nu se unesc în sensul formării unui act juridic bilateral.

Pentru a păstra caracterul său de act juridic unilateral și, în același timp, revocabil, art. 1036 Cod civil interzice, sub sancțiunea nulității absolute, ca două sau mai multe persoane să testeze prin același act, fie una în favoarea celeilalte, fie ambele în favoarea unei terțe persoane.

Raționamentul acestei interdicții se află în faptul că, dacă două voințe s-ar putea manifesta printr-un singur testament, testamentul ar deveni un act juridic bilateral, un contract consensual. Totodată, dacă testamentul ar fi un act juridic bilateral, el nu ar putea fi revocat decât prin acordul de voință al părților, ca orice contract.

În concluzie, este interzisă întocmirea a două testamente și întrunirea lor juridică în același act. Întrucât, un testament, ca act juridic, nu poate conține decât voința unei singure persoane, este imposibil ca două sau mai multe persoane să redacteze dispozițiile lor testamentare într-un singur text, adică să testeze împreună în conținutul aceluiași act.

4.2. Testamentul este și un act juridic esențialmente personal. Astfel, testamentul nu poate fi realizat decât de către testator, și nu prin reprezentare sau cu încuviințarea ocrotitorului legal.

Dacă o persoană are capacitatea de a testa, atunci o poate face exclusiv personal, iar dacă nu are această capacitate nu o poate face nici prin reprezentare și nici cu încuviințarea altor persoane. Testamentul trebuie să exprime voința testatorului. Nimic nu-l împiedică însă, pe testator de a recurge la ,, luminile unui om special” adică să beneficieze de asistență , consultații de la o altă persoană, atâta timp cât își exprimă voința sa personală. De asemenea, testamentul trebuie să exprime voința unei singure persoane.

4.3. Testamentul este un act juridic solemn. Astfel este necesar ca voința testatorului să fie exprimată în formele prevăzute de lege pentru însăși validitatea testamentului. Nerespectarea formei impuse de lege atrage sancțiunea nulității absolute. Instanța supremă a considerat că nulitatea ,,poate fi acoperită prin confirmarea sau executarea voluntară a testamentului nul”. Spre deosebire de contracte, guvernate de regula consensualismului, testamentele, acte juridice unilaterale, sunt solemne.

Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte (mortis causa), deoarece potrivit dispozițiilor art. 1034 Cod Civ., testamentul este un act prin care ,,o persoană numită testator dispune,….. pentru timpul când nu va mi fi în viață”. Cu alte cuvinte, transmiterea patrimoniului succesoral se produce numai la încetarea din viață a testatorului, fie că este vorba de moarte fizic constatată, fie de moarte declarată prin hotărâre judecătorească. Astfel, deși validitatea testamentului se apreciază raportat la momentul întocmirii sale, efectele produse de dispozițiile testamentului se raportează la momentul morții testatorului.

4.5. Testamentul este un act juridic esențialmente revocabil. Așa fiind, până în ultima clipă a vieții sale, testatorul poate revoca sau modifica unilateral dispozițiile sale de ultimă voință. În timpul vieții testatorului testamentul nu este decât un proiect, pe care el poate să-l prefacă după bunul său plac.

Revocarea poate să fie expresă, atunci când voința de revocare este cuprinsă într-un act autentic sau într-un testament posterior, sau poate să fie tacită, când rezultă din contrarietatea dispozițiilor a două testamente succesive, fie din înstrăinarea bunului ce formează obiectul legatului. Înstrăinarea obiectului, chiar dacă este nulă, echivalează cu voința implicită a testatorului de a revoca legatul.

Acest drept recunoscut de lege testatorului este un drept absolut, discreționar și nesusceptibil de abuz. Testatorul nu poate renunța, în mod valabil, la acest drept, întrucât renunțarea ar constitui un pact asupra unei succesiuni viitoare, nedeschise.

În doctrină a fost exprimată și opinia, potrivit căreia, este necesar să se mai rețină și caracterul de ,, act de dispoziție cu titlu gratuit”. Codul civil definește actul cu titlu gratuit în art. 1172, alin. (2), ca fiind acel act prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj.

Actele cu titlu gratuit se împart în două mari categorii:

– acte dezinteresate, acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un avantaj patrimonial cuiva fără să-și micșoreze patrimoniul;

– liberalitățile, sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul își micșorează patrimoniul cu folosul procurat gratificatului. Sunt liberalități: donația și legatul.

CAPITOLUL II. CONDIȚIILE PENTRU VALIDITATEA TESTAMENTULUI

Fiind un act juridic, testamentul trebuie să îndeplinească condițiile de validitate ale actului juridic, în general, precum și anumite condiții specifice.

Astfel, se cere ca testatorul să aibă capacitatea de a testa, consimțământul să fie valabil dat, obiectul testamentului să fie determinat sau determinabil, posibil și ilicit, iar cauza să fie reală, licită și morală. Totodată legea prevede ad solemnitatem, sub sancțiunea nulității absolute, anumite forme testamentare pe care trebuie să la îmbrace voința testatorului pentru a produce efecte.

1. Condițiile de fond

1.1. Capacitatea de a dispune și de a primi prin testament

Potrivit legii au fost instituite reguli speciale, atât cu privire la capacitatea de a dispune, cât și cu privire la capacitatea de a primi prin testament.

Pentru ca dispoziția testamentară să fie valabilă este necesar ca testatorul să aibă capacitatea de a dispune prin liberalități, iar cel în favoarea căruia operează dispoziția să aibă capacitatea de a primi prin testament.

Articolul 12, alin. (1) Cod civil prevede: ,,Oricine poate dispune liber de bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod expres altfel”. Altfel spus, orice persoană este capabilă de a dispune prin testament sau de a primi o asemenea liberalitate dacă legea nu o oprește. Deci, regula este capacitatea de a întocmi un testament, iar incapacitatea constituie excepția. Regula se desprinde implicit și din dispozițiile art. 1180 Cod civ. potrivit căruia poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie anumite contracte.

În acest sens, în practică s-a decis că este ilicită convenția prin care o persoană se obligă să renunțe la capacitatea de a dispune de bunurile sale prin testament (art. 29, alin. 2 Cod civ.).

Capacitatea poate fi de folosință sau de exercițiu. Capacitatea de folosință constă în aptitudinea oferită de lege unei persoane de a dispune de bunurile sale prin liberalități, sau de a dobândi drepturi și de a fi titular ale acestora. Capacitatea de exercițiu constă în aptitudinea unei persoane de a exercita personal drepturile care fac parte din conținutul capacității de folosință

În ceea ce privește incapacitățile de a dispune și de a primi prin testament, fiind vorba de excepții, acestea trebuie să fie prevăzute în mod expres de către legiuitor pentru că, după cum se știe, orice dispoziție legală care instituie asemenea incapacități est strictissimae interpretationis.

Rațiunea instituiri unor incapacități o reprezintă, de regulă, ocrotirea sau protejarea unor persoane contra propriilor acte.

Incapacitățile de a dispune prin testament

Incapacitățile de a dispune prin testament prevăzute de Codul civil sunt următoarele:

Incapacitatea minorului de a dispune de bunurile sale prin legate.

Astfel, minorul nu poate dispune de bunurile sale prin legate nici prin reprezentant legal și nici personal cu încuviințarea ocrotitorului legal ( testamentul fiind un act juridic esențialmente personal). De aceea, pentru testament nu există altă alegere decât între deplina capacitate și incapacitatea de folosință”. Legea prezumă că minorul nu are discernământul necesar.

Totodata, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 39, 40 Cod civ., care adaugă o excepție. Mai exact, minorul dobândește, prin căsătorie, capacitatea deplină de exercițiu, iar pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu.

b) Incapacitatea persoanelor puse sub interdicție judecătorească.

Potrivit art. 43 Cod civ. situația juridică a interzisului judecătoresc este identică cu cea a minorului sub 14 ani, și nu poate dispune prin testament ca și acesta din urmă. Până la ridicarea interdicției, interzisul nu are capacitatea de a testa valabil nici în intervalele de luciditate, adică de întrerupere vremelnică a bolii mintale.

În literatura de specialitate există controverse în legătură cu situația celui lipsit de discernământ fără a fi pus sub interdicție. Interzisul judecătoresc nu poate întocmi în mod valabil un testament nici chiar în momentele sale de luciditate, incapacitatea sa fiind, după cum am precizat, totală și permanentă. În acest sens, în mod eronat instanța de judecată a reținut, într-o decizie, că nu se poate cere anularea testamentului pe motiv de alienație mintală, dacă testatorul nu fusese pus, în timpul vieții, sub interdicție.

c) Incapacitatea unei persoane de a dispune prin testament în favoarea celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanta de tutelă descărcare pentru gestiunea sa ( art. 988, alin.2 Cod civ.). Mai exact, o persoană majoră nu poate dispune prin liberalități în favoarea tutorelui său înainte ca acesta să primească descărcare pentru gestiunea sa. Există și o excepție. Astfel, dacă tutorele este un ascendent liberalitatea este valabilă chiar dacă tutorele nu a primit descărcare pentru gestiunea sa.

d) Nu pot dispune prin testament persoanele aflate în incapacitate naturală, adică acele persoane care ,,deși nu sunt puse sub interdicție totuși, ele nu au o voință conștientă în momentul întocmirii testamentului”. Deci, pe lângă incapacitățile legale există și cazuri de incapacități naturale.

Mai precis, nu putem vorbi de vicierea consimțământului testatorului, ci de existența unor clauze naturale, vremelnice sau permanente, care împiedică voința să fie conștientă în momentul întocmirii testamentului.

Testamentul, fiind un act juridic, este necesar ca dispunătorul să aibă discernământ în momentul în care îl întocmește. Ca atare, validitatea unui testament este influențată nu numai de incapacitățile legale, ci și de incapacitatea naturală, adică lipsa unei voințe conștiente la întocmirea actului, indiferent dacă se datorează unei cauze trecătoare sau uneia permanente.

De aceea, dacă se dovedește că în momentul întocmirii testamentului dispunătorul era lipsit de discernământ, instanța, la cererea celor ce reprezintă pe defunct, este datoare să anuleze actul.

Pentru a se dispune anularea testamentului, este însă necesar să se dovedească în mod neechivoc lipsa de discernământ a dispunătorului în momentul întocmirii testamentului….”. Deci, în primul rând, pentru a întocmi un testament o persoană trebuie să aibă discernământ în acel moment, și, în al doilea rând, lipsa discernământului trebuie stabilită în mod neechivoc.

Este necesar ca o persoană să fie sănătoasă, din punct de vedere mintal, pentru a testa. Doctrina franceză a stabilit că, pentru a fi capabilă, o persoană trebuie să fie cu mintea întreagă ,, saine d’esprit”. A nu se confunda insanitatea de spirit, care duce la anularea dispozițiilor testamentare cu o slăbiciune a minții sau cu unele curiozități ale dispunătorului, deoarece acestea din urmă nu pot determina anulabilitatea dispozițiilor dacă testatorul a fost suficient de inteligent astfel încât să-și dea seama de efectele actului făcut. Practic, se cere ca testatorul să înțeleagă efectele actului pe care îl face pe o parte, pe de altă parte să aibă voința da a face această acțiune.

Urmând această linie de gândire , în doctrină s-a arătat că atât infirmitățile fizice cât și vârsta înaintată, în măsura în care nu au afectat sau alterat facultățile intelectuale ale unei persoane, nu reprezintă o cauză de anulare a unei dispoziții testamentare. Cu alte cuvinte, și în situația în care testatorul s-ar afla pe patul de moarte, dacă este în stare să-și manifeste voința, atunci testamentul este valabil. Corpul testatorului poare să fie oricât de bolnav, important este ca mintea să-i fie sănătoasă. În practică s-a statuat că actul care conține constatările medicului care a examinat pe testator, la cererea notarului, înainte ca acesta să autentifice testamentul, constituie o probă hotărâtoare în stabilirea discernământului.

Totuși, existența unor infirmități personale poate împiedica îndeplinirea formalităților legale pentru anumite tipuri de testamente. De exemplu, o persoană muta nu va putea face un testament autentic, deoarece nu se știe dacă voința sa a fost liberă. Totodată, o persoană analfabetă nu poate face un testament olograf întrucât testamentul nu are cum să fie scris, semnat și datat de mâna testatorului;

Absența voinței testatorului poate avea diferite cauze. Nebunia este una dintre cauzele de durată lungă care îl lipsește pe testator de discernământ; ea se mai poate dator ași unei cauze întâmplătoare și trecătoare, de exemplu o boală, un accident, stare de beție, influența stupefiantelor ,etc.

Beția nu reprezintă o cauză de anulare dacă se dovedește că în momentul redactării actului testatorul avea întregimea minții sale. De asemenea, absența voinței testatorului poate avea nu doar o cauză de natură organică (nebunia, boală fizică, etc.) ci și o cauză de ordin moral. Astfel, o pasiune violentă poate să tulbure facultățile intelectuale ale testatorului în așa măsură încât acesta să nu mai aibă conștiința a ceea ce face. Este vorba de testamentul inspirat de pasiune violentă, ură nemărginită ( ab irato în dreptul francez) dar numai în măsura în care se dovedește că ura a fost atât de puternică încât a tulburat facultățile mintale ale testatorului.

e) Comerciantul persoană fizică aflat în stare de insolvență nu este incapabil de a testa, însă în caz de deces al comerciantului, legatele se vor executa doar după ce creditorii vor fi plătiți..

În acest sens, art. 123, pct. 9, lit. b din Legea nr. 85/2006 precizează că vor fi îndreptățiți să participe la distribuirea fondurilor obținute din vânzarea bunurilor averii debitorului și titularii creanțelor izvorând din actele cu titlu gratuit, dar numai după ce toate creanțele chirografare vor fi plătite.

Faptul că testamentul se întocmește în timpul vieții testatorului, dar și produce efectele la data deschiderii succesiunii, se naște următoarea întrebarea referitoare la momentul în raport cu care se apreciază capacitatea de a dispune prin testament?.

Astfel, potrivit art. 987 alin.(2) Cod civ. testatorul trebuie să aibă capacitatea de a testa la data întocmirii testamentului.

Codul civil actual reia practic opinia majoritară a doctrinei precum si cea a jurispudenței. Prin urmare validitatea, intrinsecă a dispozițiilor testamentare se apreciază în conformitate cu situația reală existentă în momentul morții testatorului. Deci, capacitatea testatorului se apreciază în raport cu data întocmirii testamentului, deși testamentul produce efecte doar după deschiderea moștenirii.

În consecință, testamentul incapabilului nu poate fi recunoscut ca fiind valabil, chiar dacă ulterior a devenit o persoană capabilă. Dacă testamentul este făcut de un minor ( incapabil), acesta rămâne nevalabil chiar dacă dispunătorul decedează după împlinirea vârstei majoratului.

Sancțiunea nerespectării capacității de a dispune a testatorului este nulitatea relativă a legatului. Întrucât rațiunea instituirii incapacităților o reprezintă protejarea intereselor incapabililor, nefiind vorba de interese de ordine publică, sancțiunea este nulitate relativă și nu cea absolută.

Incapacitățile de a primi prin testament

Sediul materiei este reprezentat de dispozițiile art. 990-991 Cod civil.

a) Incapacitatea de a primi a medicilor, farmaciștilor sau a altor persoane, în perioada în care acordau îngrijiri de specialitate testatorului pentru boala care este cauză a decesului.

Rațiunea acestei incapacități izvorăște din dorința legiuitorului de a-i proteja pe dispunători împotriva acestei categorii de persoane care, profitând de starea pacientului și de influența covârșitoare pe care o au, pot să-l ,,convingă” să dispună în favoarea lor.

Art. 990 Cod civil vizează în primul rând medicii, adică acele persoane care exercită profesia de medic în temeiul unei diplome de licențiat în medicină, iar doctrina asimilează acestei categorii și persoanele care exercită ilegal medicina, neavând o diplomă în acest sens și care recomanda bolnavilor leacuri uneori fanteziste. În plus, textul se aplică și medicilor care s-au retras din practică, precum și celor care, deși au o diplomă de medic, nu au promovat examenul de liberă practică.

In ceea ce privește farmaciștii, dispozițiile menționate mai sus sunt incidente doar în ipoteza în care aceștia depășesc își atribuțiile firești (de vânzare de medicamente), și intră în cadrul medicilor prin efectuarea de tratamente, procedând ca și cum ar fi medici.

Pentru a opera interdicția trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

● Beneficiarul liberalității să fi tratat pe dispunător, iar tratamentul să aibă caracter repetat sau de continuitate;

Nu este incapabil medicul care l-a consultat doar ocazional sau sporadic pe testator, întrucât lipsește caracterul de continuitate al tratamentului.

● Testamentul care conține dispoziția remuneratorie să fi fost întocmit în cursul bolii din care a decedat dispunătorul;

● Boala pentru care a primit îngrijiri să fi cauzat decesul;

Această condiție nu este îndeplinită atunci când, de exemplu, medicul l-a îngrijit pe testator de bronșită, iar acesta a decedat de infart.

În privința farmaciștilor, pentru a opera interdicția, este necesar ca aceștia să-l fi îngrijit personal pe testator, neaplicându-se celor care au vândut medicamente prescrise de medici (întrucât se încadrează în atribuțiile firești). Observăm că ceea ce contează este asistența cu caracter repetat acordată bolnavului, și nu calitatea de medic sau farmacist. Astfel, bolnavul poate gratifica un prieten medic, care nu l-a tratat pe perioada ultimei boli.

În privința preoților sau altor persoane care acordau asistență religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului se aplică se cere ca preotul să-l fi asistat continuu pe bolnav și să fi propovăduit încurajări religioase. Interdicția nu se aplică dacă preotul nu a îndeplinit atribuțiile ritualului său, sau doar l-a împărtășit sau i-a citit rugăciuni muribundului.

Preotul este persoana care acordă asistență religioasă unei persoane, indiferent de religia sau cultul din care face parte. Prin prisma ,, meseriei” sale preotul exercită o influență de netăgăduit asupra unei persoane muribunde care caută fie o speranță, fie liniștea spirituală.

Dispoziția legii se aplică preoților indiferent de confesiune, nu doar celor de rit ortodox, cu condiția ca preotul să fi acordat îngrijiri sufletești defunctului pe perioada bolii.

Sunt exceptate de la sancțiunea nulității relative legatele facute soțului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiați, deoarece în aceste cazuri se presupune că liberalitatea a fost facută în considerarea calitații de rudă ori de soț a beneficiqarulului, iar nu în considerarea calitații de medic, farmacist sau preot.

b) Incapacitatea de a primi prin testament a categoriilor de persoane ce pot fi implicate în cadrul operațiunilor care vizează întocmirea unui testament.

Astfel, sunt anulabile legatele în favoarea : notarului public care a autentificat testamentul, interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului, martorului care a participat la întocmirea testamentului privilegiat,

agenților instrumentatori, persoanelor care au acordat, în mod legal, asistență juridică la redactarea testamentului.

c) Interdicția cetățenilor străini și a apatrizilor de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor prin moștenire legală.

Potrivit art. 44, alin. (2), teza a II-a din Constituție: ’’ Cetatenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la U.E. și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală”.

Deoarece testamentul produce efecte la deschiderea succesiunii, capacitatea de a primi prin testament se apreciază în funcție de această dată ( art. 987, alin. 4 Cod civ.). În ceea ce privește capacitatea de a primi un legat de către medic, farmacist, preot, notar public, interpret, martor, agent instrumentator, momentul în raport de care se analizează incapacitatea de a primi îl reprezintă data întocmirii testamentului.

Sancțiunea incapacității este nulitatea relativă a dispoziției testamentare. În situația în care interesele de ordine publică dictează incapacitatea, sancțiunea este nulitatea absolută a dispoziției testamentare ( incapacitatea legatarului determinata de lipsa cetățeniei române).

Simulația în vederea ocolirii incapacităților legale

Liberalitățiile, fie ele intre vivos sau mortis causa, au reprezentat principalul domeniu de manifestare a simulației. Alături de simulația perfect licită cum este de exemplu situația unui filantrop care dorește să rămână anonim, apare în practică, de cele mai multe ori, simulația utilizată pentru eludarea unor dispoziții legale, în special cele privind incapacitățile de a dispune sau de a primi prin actele cu titlu gratuit. În acest sens, au apelat fie la deghizarea liberalității într-un act cu titlu oneros, fie la interpunerea de persoane, fie la ambele mijloace.

Aceste mijloace sunt utilizate pentru ascunderea adevăratei naturi a operațiunii sau pentru ascunderea personalității reale a legatarului.

Potrivit art. 992 Cod civ. dispoziția testamentară va fi nulă sau anulabilă chiar dacă dispunătorul a dechizat liberalitatea sub un contract cu titlu oneros sau a apelat la persoane interpuse.

Pentru înțelegerea mai bine a simulației prin interpunere de persoane, trebuie să o diferențiem de legatul cu sarcini. Astfel, dacă interpunerea de persoane presupune cu necesitate o simulație, adică crearea unei aparențe în sensul că beneficiarul unei liberalități este o anumită persoană, iar beneficiarul real este o altă persoană, ascunsă, legatul cu sarcini nu implică ideea de simulație, ci presupune doar obligarea unei persoane gratificate printr-o liberalitate de a executa sarcina prevăzută în favoarea unui terț beneficiar.

Astfel, va fi interpunere de persoane, ori de câte ori testatorul a putut avea certitudinea morală că bunurile vor ajunge la destinatarul real și că acesta fie că intermediarul s-a obligat sau nu să transmită bunurile primite și chiar dacă aparentul gratificat a fost de bună-credință, având încredințarea că este realmente destinatarul liberalității.

Datorită dificultății de dovadă a simulației prin interpunere de persoane, legea prezumă că anumiți membri din familia incapabilului sunt persoane interpuse. Astfel, potrivit alin 2, art. 992 ,, Sunt prezumate până la proba contră ca fiind persoane interpuse ascendenții, descendenții și soțul persoanei incapabile de a primi liberalități, precum și ascendenții și descendenții soțului acestei persoane”.

Legiuitorul a considerat că gradul de rudenie precum și legăturile strânse între incapabil și persoanele enumerate constituie prezumții solide că liberalitățile adresate acestor persoane au ca sunt în realitate adresate incapabililor.

În legătură cu aceste persoane interpuse, unele precizări sunt necesare:

Părinții incapabilului – sunt reputați a fi persoane interpuse fără a exista distincție între părinții legitimi sau cei nelegitimi, însă în ultimul caz este necesar ca rudenia să fie legalmente stabilită.

Textul fiind de strictă interpretare, rezultă că nu considerate persoane interpuse ceilalți ascendenți ai incapabilului, mai exact ascendenții ordinari: bunici, străbunici, etc. În consecință, este valabil legatul făcut de un bolnav bunicii medicului care îl îngrijește.

Descendenții incapabilului – sunt, de asemenea, considerate persoane interpuse. Prin descendenți înțelegem copii și urmașii lor în linie dreaptă la infinit, fără deosebire de sex, și indiferent dacă sunt din aceeași căsătorie sau din căsătorii diferite.

Soțul incapabilului.

Importantă este calitatea de soț dintr-o căsătorie valabilă. Astfel, chiar dacă incapabilul este în proces de divorț cu soțul său, acesta va fi considerată persoană interpusă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de divorț.

Logodnicul sau concubinul nu este considerată persoană interpusă, deoarece nu poate fi asimilat soțului.

Practic, efectul prezumției legale de interpunere îl reprezintă faptul că și persoanele interpuse, enumerate, sunt în realitate incapabile de a primi liberalități, întocmai ca și incapabilul. Prezumția instituită de lege este relativă, iar nu una absolută. Astfel, cei interesați vor putea face dovada că legatul nu a fost făcut în considerarea calității de rudă, afin, sau soț a incapabilului, ci avându-se în vedere relațiile dintre dispunător și gratificant.

1.2 CONSIMȚĂMÂNTUL

Prin consimțământ se înțelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil.

Pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiții:

să emane de la o persoană cu discernământ;

să fie făcut cu intenția de a produce efecte juridice;

să fie exteriorizat;

să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.

În ceea ce privește prima condiție de validitate a consimțământului (și anume: să provină de la o persoană cu discernământ), aceasta nu trebuie confundată cu condiția lipsei capacității, chiar dacă între cele două există o strânsă legătură. Astfel, în timp ce capacitatea constituie o stare de drept, de iure, discernământul este o stare de fapt, de facto. În plus capacitatea are drept izvor legea, pe când discernământul are natură psihologi, astfel încât, discernământul poate existe, în mod izolat , chiar la o persoană incapabilă, după cum o persoană capabilă se poate găsi într-o situație în care, vremelnic, să nu aibă să nu aibă discernământ.

Pentru ca dispozițiile testamentare să fie valabile, alături de capacitatea legală sau naturală de a testa, se cere ca voința dispunătorului să fie liberă și să fie nu fie alterată de vreun viciu de consimțământ. Testatorul trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voință.

Codul civil francez, în art. 901, dispune că: ,,pentru a face o donație între vii sau un testament, dispunătorul trebuie să fie sănătos la minte”.

Lipsa discernământului testatorului, care are capacitate deplină de exercițiu, la momentul întocmirii testamentului, a fost concentrată în sintagma ,, insanitate de spirit”. În ultimele decenii s-a renunțat la sintagma preluată din dreptul francez, fiind utilizată noțiunea de ,, incapacitate naturală”.

Unii autori susțin legea pretinde unei persoane, pentru a putea încheia testamente, o inteligență mai dezvoltată. Dar, nimic din prevederile art. 901 Cod civil francez nu ne conduc spre concluzia că legiuitorul a vrut să facă o gradație a inteligenței umane și să ceară celui ce face un testament o inteligență de grad superior.

Pentru a se putea vorbi de insanitate de spirit, în momentul întocmirii testamentului, testatorul trebuie să fie într-o situație de ,,tulburare mentală care să fie suficient de gravă pentru a-l priva pe cel atins de facultățile sale de discernământ”. Specific insanității de spirit este nu doar faptul că alterează consimțământul ci faptul că , practic, îl face să lipsească. În acest caz, se poate vorbi nu doar de o alterare durabilă a facultăților mentale ale testatorului, ci și de una pasageră, alterarea putându-se datora unei stări congenitale, malarii, consumului de alcool, furiei etc.

Proba insanității de spirit trebuie făcută de cel care invocă nevalabilitatea testamentului. Obiectul acestei probe constă nu doar în dovada insanității de spirit, dar și în faptul existenței acesteia la momentul întocmirii testamentului. Dacă se probează că dispunătorul se afla într-o stare obișnuită de demență înainte și după date testamentului, sarcina probării lucidității testatorului la momentul redactării testamentului, revine de această dată beneficiarului dispoziției testamentare.

Fiind vorba despre un fapt juridic, insanitatea de spirit se poate dovedi prin orice mijloc de probă: martori, prezumții, înscrisuri, expertize medico-legale, etc. În baza probelor administrate, instanța va aprecia dacă testatorul se afla sau nu în deplinătatea facultăților mintale.

Potrivit art. 1038, alin. (1) Cod civil : ‚, Testamentul este valabil numai dacă testatorul a avut discernământ și consimtământul său nu a fost viciat”.

Eroarea

În materia succesiunii testamentare, eroarea, pentru a vicia voința testatorului, trebuie să cadă:

fie asupra identității persoanei fizice în favoarea căreia s-a dispus prin testament;

fie asupra evenimentului care a constituit motivul determinant al legatului.

Eroarea asupra persoanei legatarului poate produce efecte datorită caracterului intuitu personae al testamentului. Eroarea se referă aici, nu doar la identitatea legatarului, ci și la calitățile socotite esențiale de către testator ( de exemplu testatorul a crezut că legatarul este nepotul său).

Violența

Prin violență dispunătorul este obligat să consimtă la încheierea testamentului sub o anumită amenințare sau constrângere, care poate fi nu doar fizică ci și morală. Temerea insuflată testatorului trebuie să fie considerabilă și prezentă, la redactarea testamentului. Este indiferent dacă violența provine de la beneficiarul testamentului sau de la un terț, sau dacă s-a exercitat direct asupra testatorului sau asupra unei persoane apropiate acestuia.

În jurisprudența franceză se poate asimila violenței fizice, faptul de a ghida mâna inertă a unei persoane muribunde sau inconștiente, pentru a-l determina să traseze dispozițiile testamentare. În practică, însă, violența-viciu de voință, în materia testamentară, este rar întâlnită.

Astfel, chiar dacă testatorul, fiind victima unei amenințări, dispune prin testament în favoarea celui care exercită violență, datorită caracterului esențialmente revocabil al testamentului, el are ulterior posibilitatea de revoca legatul făcut sub imperiul violenței.

Dolul

Viciul de voință, cel mai frecvent în materie de testamente, este dolul.

În materie testamentară, dolul se înfățișează sub forma captației și sugestiei, și constă în utilizarea de manopere viclene și frauduloase, folosite de o persoană sau mai multe, având calitatea de beneficiar al dispoziției testamentare sau chiar aceea de terț, cu intenția de a câștiga încrederea dispunătorului și de a-l determina să facă o liberalitate pe care altfel nu ar fi făcut-o și nici nu ar fi avut motive să o facă.

O persoană muribundă, este susceptibilă de a fi influențată mult mai ușor decât alte persoane, iar manoperele exercitate asupra sa de către persoanele care o înconjoară, pot cu ușurință s-o convingă să facă dispoziții de ultimă voință în favoarea lor. Pentru a determina o persoană să facă un testament în favoarea alteia, aceasta din urmă poate să îi insufle testatorului ura împotriva moștenitorilor săi legali, sau să-i atragă simpatia, o simpatie întemeiată pe o cauză falsă.

Este foarte dificil a se face o distincție netă între sugestie și captație. Deosebirea nu se poate face nici din punctul de vedere al modalităților activităților utilizate și nici din acela al scopului urmărit, acestea întrepătrunzându-se reciproc. Astfel, captația constă în manoperele dolosive și mijloacele frauduloase mai brutale ( izolarea testatorului, interceptarea corespondenței , abuzul de influență) folosite de o persoană în scopul de a câștiga încrederea testatorului, pentru a-l determina să o gratifice prin testament, înșelând astfel, buna-credință a acestuia. Sugestia vizează folosirea unor mijloace indirecte, nepermise de lege și de regulile de morală, metode și procedee cu caracter ascuns, rafinat ( de exemplu: afirmații mincinoase cu privire la moștenitorii legali, șiretenii, specularea unor sentimente ale dispunătorului, etc.), prin care testatorului este sugestionat să facă o liberalitate pe care nu ar fi făcut-o din proprie inițiativă.

Atât captația cât și sugestia nu constituie prin ele însele cauze de anulare a testamentului. Pentru ca acestea să ducă la anularea actului se cere să aibă un caracter dolosiv și fraudulos, astfel încât acesta să afecteze consimțământul testatorului.

Dacă, afecțiunea manifestată de beneficiar față de dispunător este simulată, cu scopul de a-l ademeni, liberalitatea nu poate fi anulată. Altfel spus, în absența unor manevre, simpla simulare fățarnică a unor sentimente de afecțiune sau îngrijiri interesate nu legitimează anularea testamentului.

În practică s-a statuat că, noțiunii de manopere viclene și dolosive îi corespund: izolarea sau îndepărtarea testatorului de rude, prieteni, insinuarea unor calomnii la adresa acestora, abuzul de influență sau autoritate, etc.

Prin urmare, dolul presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

utilizarea de manopere, de mijloace viclene, frauduloase;

intenția de a induce în eroare cu rea-credință pe testator, astfel încât acesta să dispună în sensul în care nu ar fi făcut-o din proprie inițiativă;

manoperele frauduloase să fi avut un rol determinant, și rezultatul lor să constea în alterarea voinței testatorului. Nu sunt considerate mijloace dolosive legatul făcut de un concubin altui concubin, îngrijirea unei rude de o altă rudă, afecțiunea puternică a testatorului pentru legat, etc.

– potrivit art. 1038 alin. (2) Cod civ. dolul poate atrage anularea testamentului chiar daca manoperele dolosive nu au fost săvârșite de beneficiarul dispozițiilor testamentare si nici nu au fost cunoscute de către acesta.

În situația în care, concubinul a folosit manopere dolosive, în scopul de a obține o liberalitate, atunci se poate solicita anularea testamentului.

Fiind o excepție de la dreptul comun, se admite unanim că ,,manoperele frauduloase pot proveni, nu doar de la cealaltă parte, dar și de la un terț, care nu este beneficiar, și chiar dacă între beneficiar și terț nu a existat o înțelegere prealabilă sau beneficiarul nu a cunoscut intervenția terțului ori nu este un incapabil, iar terțul nici nu este reprezentantul său, dacă se dovedește că activitatea dolosivă a terțului a alterat voința testatorului”.

Sancțiunea testamentului afectat de vicii este nulitatea relativă, potrivit dreptului comun. Anularea testamentului poate fi cerută în cursul termenului de prescripție, termen care începe să curgă de la data deschiderii moștenirii.

1.3. Obiectul

Testamentul, pentru a fi valabil, pe lângă condițiile de capacitate și consimțământul, trebuie să aibă un obiect determinat sau determinabil, licit și posibil .

Dată fiind complexitatea cuprinsului testamentului, valabilitatea dispozițiilor testamentare în funcție de obiect și cauză trebuie să fie analizată în raport cu fiecare act juridic în parte. Testamentul, după cum se știe, este un tipar juridic care conține mai multe acte juridice, independente.

Astfel, nevalabilitatea obiectului unuia dintre actele juridice, cuprinse în testament, atrage nulitatea acelui act (nulitatea parțială), și nu a testamentului.

Bunurile care formează obiectul legatelor trebuie să fie în circuitul civil, potrivit art. 1229 Cod civ.

Legatul lucrului altuia este valabil în cazul în care testatorul a dispus în cunoștință de cauză, știind că bunul nu îi aparține. Problema validității legatului se pune doar dacă:

testatorul nu are nici un drept, actual sau viitor asupra bunului ce face obiectul legatului, în momentul deschiderii succesiunii;

obiectul legatului este un bun individual determinat; dacă legatul are ca obiect bunuri de gen , atunci acesta este perfect valabil deoarece nu are ca obiect bunul altuia.

Dacă sunt îndeplinite cele două condiții, și deci este vorba de legatul bunului altuia, atunci liberalitatea va fi valabilă sau, dimpotrivă va fi nulă, după cum testatorul a dispus în cunoștință de cauză sau cu credința eronată că bunul îi aparține. Astfel, dacă testatorul a lăsat bunul altuia, crezând că este al său, legatul este nul, deoarece se prezumă că dacă testatorul ar fi cunoscut realitatea, atunci nu ar mai fi făcut liberalitatea. Per a contrario, dacă testatorul a dispus de bunul altuia știind că nu este al său, se prezumă că dispunătorul a dorit ca moștenitorii săi să achiziționeze acel bun( obligație a face) și să-l transmită legatarului. Însărcinatul cu executarea legatului se poate libera de orice obligație, la alegere și prin plata valorii bunului legat, valoare apreciată în funcție de data deschiderii succesiunii.

În situația în care testatorul a dispus de bun crezând că este al său, legatul nu mai este valabil deoarece dispunătorul s-a aflat în eroare.

Obiectul legatului poate fi chiar și un lucru viitor, care nu există în momentul testării, dar nici chiar în momentul deschiderii succesiunii. De exemplu, nudul proprietar poate lăsa prin legat plina proprietate a bunului Dar, chiar dacă ar dispune numai de nuda proprietate în favoarea legatarului, acesta oricum ar deveni proprietar deplin în momentul încetării uzufructului. Dintre bunurile viitoare doar moștenirea nedeschisă nu poate forma obiectul unui legat.

Valabilitatea obiectului testamentului se va raporta la data deschiderii succesiunii și nu la data întocmirii, deoarece doar de la această dată testamentul își produce efectele.

1. 4. Cauza

În ceea ce privește cauza, devin aplicabile textele Codului civil din materia contractelor ( art. 1179, alin. 1, pct. 4, art. 1235-1239). Avand în vedere dispozițiile art. 1325 Cod civ., teoria cauzei are aplicabilitate și în materia actelor unilaterare.

Potrivit prof. Eliescu, ,, Orice act juridic presupune un fenomen psihologic lăuntric – voința, un fenomen social extern – declarația de voință, și un scop juridic, pe care voința urmărește să-l realizeze prin mijlocirea declarației de voință”. În ceea ce privește voința, se pune întrebarea dacă validitatea unui act juridic depinde de voința internă sau de cea declarată, externă? Nici unul dintre aceste două sisteme, cel individualist, al autonomiei de voință și cel social, al declarației de voință, nu ar putea satisface nevoile practicii. Voința este un fenomen complex, decizia exprimată prin declarați de voință fiind rezultatul final al unui proces complicat și de cele mai multe ori contradictoriu . De aceea, legiuitorul a ales o cale de mijloc.

În principiu, voința reală, internă va avea precădere asupra celei declarată.

De asemenea, trebuie să precizăm voința de a se obliga nu este determinată de un scop înfăptuit, ci de reprezentarea mintală a unui scop viitor, mai precis de imaginea rolului pe care partea dorește să-l joace în actul juridic pe care îl încheie.

În alte cu cuvinte, deși aparent scopul sau causa finalis, ar urma efectul actului juridic, în sensul că realizarea scopului propus este ulterioară momentului încheierii actului juridic, în realitate cauza precede efectul. Ea se realizează înaintea și-n vederea încheierii actului juridic.

După cum se știe, în structura cauzei intră două elemente:

● scopul imediat sau causa proxima, stabilit pe principalele categorii de acte juridice, se rezumă într-o prefigurare a executării contraprestației la care se obligă declarantul, și se caracterizează prin aceea că este un element abstract și obiectiv, fiind întotdeauna același pentru aceeași categorie de acte juridice.

●scopul mediat sau causa remota, element concret și variabil, reprezintă motivul determinant pentru săvârșirea unui act, și se referă fie la însușirile unei prestații fie la calitățile unei persoane.

În materia liberalităților interesează, întotdeauna, nu doar scopul imediat urmărit de testator la momentul întocmirii actului, constând în intenția liberală, ci și scopul impulsiv și determinant, adică motivul subiectiv care l-a împins pe testator să facă liberalitatea.

Testamentul, ca orice act juridic trebuie să aibă o cauză reală, licită și morală.

Cauza proxima constă în intenția liberală de a gratifica (animus testandi) o anumită persoană, intenție determinată de motive concrete și personale. Recunoașterea unor obligații asumate anterior poate constitui cauza determinantă a testatorului.

Cauza remota , respectiv scopul imediat, variabil de la testament la testament, în raport cu care se apreciază caracterul licit, moral, sau real al unui testament, se cercetează, în raport cu ce anume l-a determinat pe testator să dispună în favoarea legatarului. Prin intermediul acestui mecanism juridic, instanța poate exercita un control eficient asupra liberalităților testamentare, în scopul protejării intereselor familiei testatorului.

Utilizând noțiune de cauză, în înțelesul arătat, jurisprudența a pronunțat nulitatea unor legate, pentru că se întemeiau pe o cauză fie falsă, fie ilicită sau imorală.

Cauza falsă și absența cauzei

Posibilitatea lipsei cauze la momentul la momentul actului de dispoziție este practic exclusă, dar problema care se pune dacă aceasta poate să dispară între momentul încheierii testamentului și deschiderea moștenirii. De pildă, dispunătorul face un testament în favoarea soțului său și mai târziu intentează acțiune de divorț. Deși, în mod obișnuit testatorul poate revoca singur testamentul, acesta se poate afla uneori în imposibilitatea de a face acest lucru înainte de a deceda. Astfel, instanța a reținut că un testament nu poate fi valabil chiar dacă nu a fost revocat în mod expres, când au dispărut împrejurările care au determinat acest testament.

Cauza falsă este aceea când reprezentarea scopului nu corespunde cu realitatea. Se reține, în acest sens, nașterea unui copil postum al testatorului. Nulitatea legatului pentru nașterea unui copil după deschiderea moștenirii poate intervenii doar dacă testatorul nu a cunoscut sarcina femeii și se dovedește că dacă cunoștea acest lucru, nu ar mai fi lăsat legatul.

Cauza imorală este contrară ordinii publice și sociale, sau regulilor de conviețuire socială. În practica judecătorească se admite soluția potrivit căreia concubinajul nu este în sine cauză de nulitate a liberalității, ci doar liberalitatea făcută pentru a determina începerea, reluarea sau continuarea relațiilor de concubinaj, ori pentru a remunera întreținerea relațiilor sexuale este nulă, având cauză imorală.

Lipsa cauzei atrage anulabilitatea legatului. La polul opus, cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută dacă legatarul a cunoscut cauza sau trebuia să o cunoască.

Validitatea cauzei se apreciază în raport de data redactării testamentului. În toate cazurile, nevaliditatea cauzei trebuie dovedită de cel ce o invocă prin orice mijloc de probă, indiferent dacă rezultă din indicii intrinseci sau extrinseci testamentului.