Testamentul Olograf Si Testamentul Autentic
=== 9ad90405891b71e889effe1300ee11dbd3d8f03d_394291_1 ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA TESTAMENTULUI
Secțiunea I Noțiunea de testament
Secțiunea a II-a Conținutul testamentului
Secțiunea a III-a Condiții de fond pentru validitatea testatementului
Secțiunea a IV-a Condiții generale de formă pentru validitatea testamentului
4.1. Forma scrisă
4.2. Forma actului separat
4.3. Sancțiune. Limite
CAPITOLUL II CLASIFICAREA TESTAMENTELOR
Secțiunea I Testamentele ordinare (aspecte generale)
Secțiunea a II-a Testamentele privilegiate
Secțiunea a III-a Alte forme de testamente
3.1. Testamentul sumelor și valorilor depozitate
3.2. Testamentul cu element de extraneitate
CAPITOLUL III TESTAMENTUL OLOGRAF
Secțiunea I Noțiunea de testament olograf
Secțiunea a II-a Avantaje și dezavantaje
Secțiunea a III-a Condiții specifice
3.1. Scrierea
3.2. Data
3.3. Semnătura
3.4. Formalități ulterioare decesului testatorului
Secțiunea a IV-a Forța probantă
CAPITOLUL IV TESTAMENTUL AUTENTIC
Secțiunea I Noțiunea de testament autentic
Secțiunea a II-a Avantaje și dezavantaje
Secțiunea a III-a Aspecte specifice
Procedura de autentificare
Înregistrarea testamentului autentic
Secțiunea a IV-a Forța probantă
CAPITOLUL V CONSIDERAȚII FINALE
Secțiunea I Aspecte de drept comparat
Secțiunea a II-a Concluzii
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C.proc.civ – Codul de procedură civilă
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
NCC – noul Cod civil
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.R.D. – Revista română de drept
S.D.R. – Studii de drept românesc
vol. – volumul
INTORDUCERE
Originea testamentului și a devoluțiunii succesorale testamentare se regăsește în antichitate, testamentul fiind întâlnit în Egiptul Antic, în Israel în timpul lui Moise, în Sparta, în Atena unde a fost introdus în timpului lui Solon și în triburile germanice.
În Roma antică, testamentului i s-a acordat o atenție deosebită, considerându-se o dezonoare de a muri fără testament. Testatorul era comparat cu un rege care poruncește: „Dicat testator et erit lex voluntas ejus”. Rațiunea pentru care se acorda o exclusivitate și mai târziu preeminență testamentului este explicată de o lege din Codul lui Justinian: „Din tot ce se poate refuza mai puțin oamenilor, este facultatea unui muribund de a avea o ultimă voință, el care în curând nu va mai avea niciuna”.
Denumirea de testament vine de la testatio – mărturisire și mens – minte.
Libertatea sau dreptul unei persoane de a testa, în anumite perioade istorice a fost contestat și chiar desființat, fiind consecința directă al negării dreptului de proprietate privată.
În sistemul de drept românesc, dreptul la moștenire cunoaște o reglementare constituțională, fiind prevăzut în mod expres în art. 42 din Consituție, conform căruia „Dreptul la moștenire este garantat”. Dată fiind importanța deosebită pe care o prezintă dreptul la moștenire, legiuitorul a înțeles să-l reglementeze într-un text distinct, având în vedere faptul că dreptul la moștenire a figurat inițial în proiectul Consituției în art. 41 alin. (2), text care se referea la garantarea dreptului de proprietate și a creanțelor asupra statului.
Patrimoniul succesoral se poate transmite nu numai în temeiul legii, dar și în temeiul voinței celui care lasă moștenirea, concretizată într-un testament, situație în care moștenirea este testamentară.
Codul nostru civil nu a păstrat principiul roman al incompatibilității moștenirii testamentare cu cea legală (nemo partim testatus partim intestatus decedere potest), permițând în acest mod coexistența moștenirii legale cu cea testamentară.
În sistemul de drept românesc, moștenirea legală reprezintă regula și constituie dreptul comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral, existând posibilitatea ca aceasta să fie înlăturată, în totalitate sau parțial prin actul juridic de ultimă voință a lui
de cuius. Considerăm util să precizăm faptul că, în materie succesorală figurează principiul libertății testamentare, care presupune posibilitatea fiecărei persoane capabile de a lăsa sau dimpotrivă, de a nu lăsa un testament și, drept consecință, de a dispune în acest mod de patrimoniul său pentru caz de moarte.
Această libertate despre care facem vorbire, nu este una absolută, întrucât prin lege sunt prevăzute anumite limitări, cea mai importantă, în opinia noastră fiind instituția rezervei succesorale, care are drept scop protejarea anumitor categorii de moștenitori legali, rezervă care nu poate constitui obiectul unor liberalități, indiferent dacă este vorba de liberalități făcute în timpul vieții, cum ar fi spre exemplu donațiile, fie pentru cauză de moarte, cum ar fi spre exemplu legatele.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA TESTAMENTULUI
Secțiunea I Noțiunea de testament
În conformitate cu dispozițiile art. 955 alin. (1) NCC, patrimoniul defunctului se poate transmite nu numai în temeiul legii, dar și în temeiul voinței celui care lasă moștenirea, manifestată prin testament, caz în care moștenirea este testamentară.
Tot în spiritul legii este posibilă și coexistența moștenirii legale cu cea testamentară.
La nivelul literaturii de specialitate s-a subliniat că legislația noastră civilă nu a păstrat principiul roman al incompatibilității moștenirii testamentare cu cea legală consacrând – iar dacă există moștenitori legali rezervatari impunând chiar – coexistența moștenirii legale cu cea testamentară.
Așadar, se poate conchide că în dreptul nostru moștenirea legală reprezintă regula și constituie dreptul comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral, ea poate fi înlăturată – în tot sau în parte – în condițiile sau în limitele prevăzute de lege, prin testamentul lăsat de către de cuius.
Rezultă că legea consacră principiul libertății testamentare, libertate la care nu se poate renunța, în sensul că orice persoană capabilă este liberă de a lăsa (sau a nu lăsa) un testament și de a dispune, pe această cale, de patrimoniul său pentru caz de moarte (mortis causa).
Însă, se impune a menționa că la nivelul dreptului nostru libertatea testamentară nu este absolută, legea consacrând imperativ anumite îngrădiri, cea mai importantă fiind instituția rezervei succesorale prevăzută în favoarea unor moștenitori legali și care este sustrasă actelor liberale ale celui care lasă moștenirea, fie că este vorba de liberalitățile făcute în timpul vieții (donații) sau de cele pentru cauză de moarte (legate).
Spre deosebire de art. 802 C.civ., art. 1034 NCC stabilește că testamentul poate avea ca obiect nu numai dispoziții privitoare la bunuri, ci și orice altă dispoziție de ultimă voință, chiar dacă nu are caracter patrimonial.
În concepția tradițională, testamentul, ca orice act juridic, are atât înțelesul de operație juridică-negotium juris, cât și semnificația de înscris. În consecință, legatele și celelalte dispoziții testamentare sunt considerate doar clauze ale testamentului, fiecare având însă o existență juridică independentă. Într-o altă viziune, a testamentului formă-juridică, acesta nu mai este privit ca un act juridic, o operație juridică, ci numai ca un înscris instrumentum, o formă pe care trebuie să o îmbrace unele acte juridice pentru a avea existență testamentară.
În acest caz, fiecare legat în parte, precum și orice altă dispoziție testamentară, sunt privite ca acte juridice distincte, testamentul fiind doar înscrisul destinat a le exterioriza.
Sub marginala „Noțiune”, art. 1034 NCC prevede că „ testamentul este actul unilateral, personal și revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață”. Considerăm, alături de alți autori, că suntem în prezența unei definiții legale, și nu a unei prezentări a noțiunii testamentului. Susținem acest punct de vedere, întrucât precizarea noțiunii unei instituții este un demers mai cuprinzător, care presupune evidențierea, într-un context mai larg, a mai multor aspecte și trăsături identice acelei insituții, urmând ca, dintre acestea, definiția să le rețină pe cele mai importante și fără de care aceasta nu ar putea fi înțeleasă în esența sa.
În vechiul Cod civil, definiția testamentului se regăsea în art. 802, potrivit căruia „testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viață, de tot sau parte din avutul său”. Acestei definiții i-au fost aduse anumite critici, întrucât restrânge înțelesul testamentului doar la legat, iar într-o interpretare literală, s-ar ajunge la concluzia că nu poate fi vorba de testament în cazul unui act juridic mortis causa prin care nu s-ar dispune de avere, ci care ar cuprinde alte manifestări de voință ale celui care l-a întocmit.
Noul Cod civil, soluționează această problemă prin două texte de lege distincte, și anume: art. 1034 C. civ., care conține definiția legală a testamentului și art. 1035 C. civ.,
cu titlul indicativ „Conținutul testamentului”, potrivit căruia „testamentul poate să conțină dispoziții referitoare la partaj, revocarea dispozițiilor testamentare anterioare, dezmoștenire, numirea de executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali și alte dispoziții care produc efecte după decesul testatorului”.
Aceste dispoziții, care sunt enumerate enunciativ, și nu limitativ de art. 1035 NCC sunt acte juridice cu natură și finalitate diferite, și care sunt precizate în mod expres, pot face parte din cuprinsul testamentului.
În cuprinsul articolului 1034 NCC sunt enumerate următoarele caractere juridice ale testamentului:
act juridic unilateral, întrucât este expresia unei singure voințe; voința testatorului este producătoare de efecte juridice, indiferent de atitudinea moștenitorilor și înainte de acceptarea legatului; testamentul și eventuala acceptare a legatului sau a altor dispoziții testamentare sunt acte unilaterale distincte, cu efecte proprii fiecăruia și nu se unesc în sensul formării unui act juridic bilateral;
Fiind un act juridic, testamentul trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond cerute pentru valabilitatea actelor juridice, respectiv consimțământ, capacitate, obiect și cauză. În plus, în măsura în care va conține unul sau mai multe legate testamentul va trebui să îndeplinească și condițiile cerute de lege pentru liberalități..
Manifestarea de voință aptă de a produce efecte juridice este cea a testatorului, fără a avea vreo importanță manifestarea de voință ulterioară a beneficiarilor testamentului.
Prin urmare, testamentul produce efecte juridice prin simpla și singura manifestare de voință a celui care l-a întocmit. Numai executarea dispozițiilor sale, făcută ulterior decesului testatorului, stă în puterea beneficiarilor, aceștia putând să accepte sau să refuze legatul, ceea ce, ca și consecință juridică, se poate traduce în eficiența sau ineficienta dispozițiilor testamentare. Validitatea prin ea însăși a testamentului nu este însă influențată de poziția adoptată de legatari la momentul întocmirii acestuia.
act juridic solemn, trebuind să fie încheiat în formele prevăzute de lege, sub sancțiunea nulității;
Codul civil permite testatorului încheierea actului său numai în formele permise de lege. Este adevărat că limitele legale sunt destul de permisive, dând posibilitatea testatorului să-și exprime voința în diverse forme, în funcție de posibilitățile pe care le are și de condițiile în care acționează. Este la fel de adevărat că există și textul art. 1050 NCC referitor la conversia testamentului nul pentru vicii de formă. Deducem, deci, că forma solemnă, a cărei nerespectare este sancționată cu nulitatea absolută a actului, este prevăzută de lege în scopul de a apăra exprimarea voinței testatorului, iar nu în scopul de a-i restrânge posibilitățile de manifestare.
Unul dintre „clasicii” studiilor referitoare la moștenire spunea că „voința testamentară nu produce efecte decât dacă este îmbrăcată în anumite forme, statornicite de lege în scopul de a asigura, pe de o parte, neatârnarea voinței testatorului și, pe de altă parte, certitudinea declarației de ultimă voință”.
Testamentul a fost totdeauna un act solemn, având de respectat condiții mai mult sau mai puțin dificil de îndeplinit, dar care, indiferent de conținutul lor, au avut ca și consecință a nerespectării sancțiunea nulității absolute a actului. Niciodată, nici cel mai elementar sistem de drept, nu a ignorat importanța unor ultime decizii, luate de o persoană pentru momentul încetării sale din viață, astfel încât, încă de la apariția sa, testamentul a fost obligatoriu subordonat unor cerințe de formă imperative, statuate pentru însăși existența sa valabilă.
Forma solemnă este prin urmare un „element de structură, o condiție esențială a actului juridic” fără însă ca prin ea să se încorseteze libertatea de acțiune a dispunătorului, întrucât legea recunoaște, în cadrul acestei solemnități, atât testamentul autentic cât și pe cel olograf sau privilegiat, toate aceste forme fiind, prin rigorile prescrise, manifestări diverse ale aceleiași solemnități.
Pe cale de consecință, datorită variantelor pe care legea le include, forma solemnă este departe de a împiedica manifestarea voinței testatorului. Mai mult, putem spune chiar că legiuitorul a fost deosebit de atent în reglementarea cât mai completă a diferitelor situații în care se poate afla o persoană, astfel încât orice să aibă posibilitatea de a testa atunci când dorește să o facă.
act juridic personal, neputând fi încheiat prin reprezentare, fie ea legală sau convențională; în egală măsură, testamentul este și un act juridic individual, în sensul că trebuie să exprime voința unei singure persoane; din caracterul personal al testamentul mai rezultă și caracterul individual în sensul că acest act juridic exprimă voința unei singure persoane.
Caracterul personal al testamentului se justifică prin importanța pe care acesta o are precum și prin consecințele pe care el le implică. Astfel, având în conținutul său dispoziții de ultimă voință ale autorului, se vrea ca acestea să fie conforme cu voința internă a celui care încheie actul și să reprezinte exact ultimele sale dorințe. Ori, pe de o parte, se presupune că un reprezentant poate, voit sau nu, să altereze voința testatorului sau să încheie actul necunoscând în totalitate voința acestuia și, pe de altă parte, se poate presupune că, în intervalul de timp scurs între momentul acordării puterii de reprezentare și momentul încheierii efective a unui testament, dorințele testatorului să se modifice.
Acest caracter al testamentului nu se modifică nici în cazul în care el este întocmit de o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.
Chiar dacă această afirmație pare hazardată, iată care sunt argumentele noastre în susținerea sa. Art. 988 NCC stipulează că „cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalități”.
Art. 984 alin. (2) NCC spune că „nu se pot face liberalități decât prin donație sau prin legat cuprins în testament”. lată, deci, că noul Cod civil nu interzice încheierea unui testament de către persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, ci îi interzice acesteia să dispună prin liberalități. în materia pe care o analizăm liberalitatea se concretizează în legate, cuprinse în testament.
act juridic esențialmente revocabil, testatorul putând să modifice/revoce oricând testamentul, chiar și în ultima clipă a vieții sale; acest drept subiectiv civil al testatorului este de ordine publică (nu cunoaște renunțarea) și discreționar, astfel încât nu se pune problema exercitării sale abuzive;
Autorul său poate, până în ultima clipă a vieții sale, să modifice sau să revoce testamentul pe care l-a încheiat. O persoană poate, în timpul vieții sale, să întocmească, să modifice sau să revoce, ori de câte ori dorește, testamentul său, fără a suporta rigorile niciunei condiții, fără a avea nicio îngrădire, fără a i se putea atrage vreo răspundere și fără a putea fi influențată în vreun fel de terțe persoane.
Fiind un act juridic unilateral, ale cărui consecințe juridice se vor produce abia în momentul morții persoanei, fără’ a avea, deci, nici o implicație asupra circuitului juridic atâta vreme cât testatorul este încă în viață, revocarea testamentului nu poate prejudicia pe nimeni și nu poate constitui un abuz din partea celui care o face. Prin urmare, beneficiarii testamentului nu vor avea nici o acțiune împotriva testatorului rezultând din revocarea actului de ultimă voință al acestuia.
Revocarea testamentului reprezintă de asemeni un act juridic unilateral, implicând numai manifestarea de voință a testatorului și având de îndeplinit toate condițiile de fond necesare pentru valabilitatea oricărui act juridic – consimțământ, capacitate, obiect și cauză
cu singura precizare că ele se vor discuta și aprecia în funcție de momentul revocării.
Orice renunțare la dreptul de a revoca testamentul, declararea acestuia ca irevocabil precum și orice clauză sau convenție având ca obiect punerea testatorului în imposibilitatea de a revoca un testament vor fi lovite de nulitate absolută, norma încălcată având caracter imperativ. împiedicarea unei persoane în a-și revoca testamentul reprezintă, conform art. 959 lit. c) NCC, unul dintre motivele pentru care poate interveni nedemnitatea judiciară.
Normele legale de care este guvernată revocarea testamentului sunt cele ale art. 1.051-1.053 NCC care fac distincție între revocarea voluntară expresă și cea tacită, instituind, pe aceeași linie a deplinei libertăți a testatorului, posibilitatea acestuia de a reveni asupra propriei revocări, retractând-o.
Cu toate acestea, există o excepție de la caracterul revocabil al testamentului, dar nu în privința tuturor dispozițiilor cuprinse în el, ci numai în privința acelor dispoziții testamentare prin care este recunoscut un copil.
Astfel, în temeiul art. 416 alin. (3) NCC, acea dispoziție testamentară prin care este recunoscut un copil este irevocabilă. Pentru a înțelege corect această dispoziție trebuie să facem apel la caracterul de act juridic complex al testamentului. De fapt, irevocabilitatea nu se referă la testament în sine, ca și act juridic, ci la dispoziția de recunoaștere a filiației cuprinsă în testament.
Legea nu a vrut ca, prin prevederea sa, să se constituie o breșă în caracterul irevocabil al testamentului, ci a impus irevocabilitatea recunoașterii unui copil și, pentru a nu da nici o posibilitate de eludare a acestei norme imperative, a mai adăugat formula „chiar dacă a fost făcută prin testament”, știut și recunoscut fiind caracterul în principiu revocabil al acestuia.
Așa stând lucrurile, putem spune că, de fapt, prevederea referitoare la irevocabilitatea recunoașterii filiației făcută prin testament, nu numai că nu reprezintă o excepție de la caracterul revocabil al testamentului, ba reprezintă chiar o întărire și o reconfirmare a acestui caracter, norma legală având o astfel de redactare încât se constituie ca un argument favorabil revocabilității testamentului.
act juridic mortis causa, întrucât își produce efectele la moartea testatorului; legatarul nu dobândește niciun drept cât timp testatorul este în viață, neputând să facă nici măcar acte de conservare, iar testatorul păstrează nealterat ansamblul drepturilor pe care le are asupra bunurilor de care dispune prin testament.
Aprecierea valabilității testamentului se va face în funcție de momentul încheierii sale, întrucât acesta este momentul în care a fost exprimată voința testatorului și, prin urmare, toate condițiile de fond și de formă necesare se vor analiza bazându-ne pe momentul întocmirii actului.
Efectele manifestării de voință se vor produce însă numai după momentul deschiderii moștenirii, transferurile patrimoniale operând numai în acel moment.
Prin urmare, legatarii nu vor avea niciun drept asupra bunurilor cuprinse în testament atâta vreme cât testatorul este în viață, acesta păstrându-și integral toate drepturile sale asupra bunurilor respective. Tocmai de aceea înstrăinarea bunurilor cuprinse în testament este considerată de art. 1068 alin. (2) NCC drept revocare voluntară a legatului cu titlu particular.
Această caracteristică a testamentului se află la baza caracterului revocabil al său, producerea efectelor juridice fiind legată numai de momentul deschiderii moștenirii, respectiv al decesului persoanei. Până la acest moment, având în vedere lipsa efectelor juridice, o persoană va putea oricând modifica sau revoca testamentul deja întocmit.
Producerea efectelor testamentului după decesul testatorului este clar și expres prevăzută și în ultima parte a art. 1035 NCC care stabilește, principial, conținutul testamentului, într-o enumerare enunțiativă iar nu limitativă, încheiată cu sintagma „și alte dispoziții care produc efecte după decesul testatorului”.
Mai trebuie menționat că, datorită acestei caracteristici pe care o are, testamentul nu va putea cuprinde clauze care să fie executate în timpul vieții testatorului. Astfel, nu se vor admite dispoziții de tipul „las averea mea legatarului, cu condiția ca acesta să mă întrețină pe toata durata vieții mele’’, sau „las imobilul legatarului cu condiția ca acesta să plătească ratele aferente cumpărării acestuia începând de azi și până la momentul achitării integrale”.
Asemenea clauze, chiar dacă sunt executate de legatar, în afară de faptul că se opun caracterului de act pentru cauza de moarte al testamentului reprezintă convenții referitoare la o moștenire nedeschisă încă, autorul promițând practic să transfere drepturile eventuale constând în moștenirea sa, nedeschisă încă, în schimbul contraprestațiilor legatarului, efectuate din timpul vieții testatorului.
O singură dispoziție testamentară este în măsură să producă efecte juridice imediate, și anume recunoașterea unui copil cuprinsă în testament. Dată fiind natura juridică a recunoașterii filiației precum și necesitatea ca efectele sale să se producă imediat, o astfel de dispoziție, chiar cuprinsă în testament, va fi de natură să-și producă efectele fără întârziere, de îndată ce s-a luat cunoștință de ea.
Mihail Eliescu spunea, referindu-se la aceasta: „testatorul, de îndată ce a mărturisit raportul de rudenie ce îl leagă de copilul recunoscut, nu mai poate împiedica, prin voința sa, ca efectele pe care legea le leagă de filiație să se producă de îndată. Nimeni nu poate fi părinte cu termen sau sub condiție”.
Astfel, notarul public care a autentificat un testament care cuprinde recunoașterea unui copil este obligat să îl comunice, din oficiu, serviciului de stare civilă competent, conform art.416 alin. 2 NCC.
este un act juridic de dispoziție
Această caracteristică este proprie testamentului cel puțin în privința legatelor, care sunt acte juridice cu titlu gratuit, mai précis liberalități, prin care se diminuează un patrimoniu și se îmbogățește un altul, fără primirea unui contraechivalent. La fel suntem obligați a trata toate dispozițiile de natură patrimonială cuprinse în interiorul testamentului, ca de exemplu exheredările, partajul de ascendent, sarcinile impuse legatarilor etc.
În susținerea tezei se poate aduce în primul rând argumentul de text care folosește termenul „dispune", susceptibil a fi înțeles, în primul rând, prin componenta sa de „act de dispoziție” și, în al doilea rând, prin componenta sa de „prevedere”, „hotărâre”, „decizie”.
Recunoscând testamentului această caracteristică suntem obligați să-l tratăm, în materia condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească referitor la consimțământ, capacitate și cauză, întocmai ca și pe toate celelalte acte de dispoziție. Nu vom trata în același mod acele prevederi testamentare care nu au caracter patrimonial, ci fac referire la alte chestiuni care pot fi nu numai de factură juridică ci de factură morală, socială, psihologică. Prin urmare, vom recunoaște acest caracter al testamentului, limitându-l, însă, numai la acele acte juridice cu conținut patrimonial.
Secțiunea a II-a Conținutul testamentului
Potrivit art. 1035 NCC obiectul dispozițiilor testamentului poate privi întreg patrimoniul succesoral-legat universal, o fracțiune a acestuia-legat cu titlu universal sau bunuri privite individual-legat cu titlu particular.
Din tectul legal rezultă că obiectul principal al testamentului îl constituie legatele, care sunt dispoziții referitoare la patrimoniul succesoral (legate universale sau cu titlu universal) sau la bunurile ce fac parte din acel patrimoniu (legate cu titlu particular), cărora li se adaugă dispoziții privitoare la desemnarea directă sau indirectă a legatarului.
Pentru valabilitatea acestor dispoziții, se cere în mod expres ca desemnarea legatarului să se facă în condițiile art. 989 NCC. De asemenea, testamentul poate conține exheredâri ale moștenitorilor legali, sarcini impuse moștenitorilor, inventarul și descrierea patrimoniului lui de cuius, partaje de ascendent, recunoașterea unor datorii, precum și prevederi de modificare sau revocare a dispozițiilor mortis causa anterioare.
Existența testamentului nu este condiționată de conținutul patrimonial: acesta poate cuprinde numirea de executori testamentari, desemnarea de tutori, recunoașterea de către mamă a copilului trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți sau de către tată a copilului din afara căsătoriei, alte dispoziții de ultimă voință, cum ar fi cele privitoare la funeralii sau cele cu titlu de dorință sau recomandare, cunoscute sub denumirea de dispoziții precative. Una dintre noile instituții prevăzute de Noul Cod civil, care poate îmbina în mod complex cele două tipuri de conținuturi, este fundația testamentară menționată de art. 208. Se impune a menționa că dispozițiile art. 1035 NCC nu sunt limitative.
Secțiunea a III-a Condiții de fond pentru validitatea testatementului
Ca orice act juridic, pentru a fi valabil încheiat, testamentul trebuie să îndeplinească condițiile generale de fond și de formă, cerute de lege.
Condițiile de fond specifice testamentului sunt: capacitatea de a dispune și a primi prin testament, voința liberă și neviciată a testatorului și cauza valabilă a actului juridic.
Capacitatea de a dispune prin testament și de a primi legate constituie regula în materie. Fac excepție de la această regulă persoanele pe care legea le consideră incapabile.
Incapacitatea de a dispune prin testament este prevăzută de lege pentru minorii care nu au împlinit 14 ani și persoanele puse sub interdicție judecătorească. Aceste persoane, sub nicio formă, nu pot face testament-nici prin reprezentare, nici cu încuviințarea ocrotitorilor legali și, evident, nici personal.
În general, minorul între 14-18 ani are capacitate de exercițiu restrânsă și, în principiu, poate încheia personal acte juridice, cu încuviințarea părinților sau, după caz, cu încuviințarea scrisă a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, și cu autorizarea instanței de tutelă.
Ca excepție, potrivit art. 146 alin. 3 NCC, „minorul nu poate să facă donații, altele decât darurile obișnuite potrivit stării lui materiale". Tot astfel, art. 988 alin. 1 NCC dispune că persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă „nu poate dispune de bunurile sale prin liberalități”.
În lipsa unei dispoziții exprese, în cadrul literaturii de specialitate s-a apreciat că “interdicția de mai sus este aplicabilă și legatelor cuprinse în testament-ca liberalități mortis causa”.
În consecință, în principiu, minorul nu poate dispune prin legate cuprinse în testament.
Ca excepție, în cazul în care minorul se căsătorește și dobândește capacitate de exercițiu deplină, el va putea să încheie valabil liberalități (donații și testamente). Tot astfel, va putea dispune prin testament și minorul care a împlinit vârsta de 16 ani și care a dobândit capacitate de exercițiu anticipată, acordată de instanța de tutelă pentru motive temeinice.
Sancțiunea nerespectării capacității de a dispune a testatorului este nulitatea relativă, iar dreptul la acțiune al moștenitorilor este supus termenului general de prescripție.
Incapacitatea de a primi legate poate deriva din incapacitâțile speciale de a primi liberalități. Legea instituie însă și incapacități speciale în materia legatelor.
Potrivit art. 990 C. civ., sunt anulabile liberalitățile „făcute medicilor, farmaciștilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului”.
În doctrină s-a opinat că legatarul (medicul sau farmacistul) trebuie să-l fi tratat pe bolnavul testator, iar tratamentul să fi fost continuu.
Ca excepție, liberalitățile sunt valabile, dacă au fost făcute:
soțului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiați;
altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la încheierea actului, donatorul nu are soț și nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiați.
Dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare curge de la data la care moștenitorii au luat cunoștință de existența testamentului.
În cazul în care „dispunătorul s-a restabilit”, legatul devine valabil. Potrivit art. 991 NCC. sunt incapabili de a primi prin legat:
notarul public care a autentificat testamentul;
interpretul care a participat la procedura de autentificare a testamentului;
martorii, care au asistat la autentificarea testamentului (ordinar sau privilegiat);
agenții instrumentatori în cazul testamentelor privilegiate;
persoanele care au acordat legal asistență juridică la redactarea testamentului.
Sancțiunea nerespectării incapacității de a primi legatul este nulitatea relativă.
Momentul în funcție de care se apreciază incapacitatea este data deschiderii moștenirii.
Voința testatorului, liberă și neviciată.
Persoanele care nu au o voință conștientă în momentul încheierii testamentului nu pot dispune prin testament, chiar dacă nu sunt puse sub interdicție. Astfel, testamentul este valabil, numai dacă testatorul „a avut discernământ" și „consimțământul său nu a fost viciat”
În consecință, în materie testamentară nu este suficient ca testatorul să aibă capacitate de exercițiu deplină recunoscută de lege, ci mai trebuie să fi „avut discernământ” la momentul încheierii testamentului.
Astfel, prin decizia civilă nr. 430/20.11.2012 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 19210/55/2010*, a fost respins apelul declarat de pârâta A.E. împotriva sentinței civile nr. 11700/10.12.2009 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul nr. 19210/55/2010 în contradictoriu cu reclamanții P.G. și P.V.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut în vedere că, prin sentința apelată, prima instanță a admis acțiunea civilă exercitată de reclamanți și, pe cale de consecință, a constatat nulitatea testamentului autentic nr. 3830/08.07.2008 al BNP E.L. și valabilitatea testamentului autentic sub nr. 990/24.05.2006 al BNP S.L.C.
Urmare analizei tuturor probelor administrate în cauză, instanța a reținut în fapt că, la data de 24.05.2006, prin testamentul autentic autentificat sub nr. 990/24.05.2006 al BNP S.L.C., pârâta a testat în favoarea reclamanților P.G. și P.V., pe care i-a instituit legatari universali.
La data de 08.07.2008, pârâta a testat în favoarea lui B.M. și B.G.T., prin testamentul autentic sub nr. 3830 din 08.07.2008 al BNP E.L., instituindu-i de data aceasta pe cei doi ca și legatari universali.
Cu toate că a semnat în fața notarului testamentul autentic sub nr. 3830 din 08.07.2008 al BNP E.L., la data de 08.07.2008, pârâta A.E. a fost lipsită de discernământ și aceasta deoarece, la data de 23.02.2008, a fost examinată de către Clinica de Psihiatrie, iar în urma consultării, medicul a sesizat că sunt sesizabile lacune însemnate în gândirea sa.
Din examinarea înscrisului medical nr. 219/2008, instanța de fond a reținut că în urma consultului psihologic de la cabinetul CMI Psihologie M.R., la data de 27.05.2008,
s-a constatat că pârâta este dezorientată, că are dificultăți amnezice marcate, observându-se totodată de către psiholog că pârâta are halucinații prezente la momentul respectiv, că este în incapacitatea de anticipare a consecințelor propriilor sale acțiuni, că deteriorarea cognitivă a pârâtei este severă și că pârâta este în incapacitatea de a se administra.
Scrisoarea medicală nr. 3338921/18.06.2008, eliberată de Cabinetul neurologic către institutul de protecție a persoanelor cu handicap, evidențiază că numita A.E. a fost consultată la data de 18.06.2008 și prezenta diagnosticul de demență Alzheimer forma medie – severă – atrofie corticală difuză.
S-a constatat cu acea ocazie că boala a debutat în urmă cu 5 – 6 ani, iar simptomatic a fost constatată dezorientarea temporo-spațială marcată și dezorientarea cu privire la propria persoană a pârâtei; s-a constatat totodată că pârâta nu își poate asigura igiena personală și hrana, că a periclitat situația bunurilor personale și locuința și reprezintă un potențial pericol pentru comunitate și pentru propria sa persoană.
Medicul specialist neurolog a observat că pârâta are halucinații vizuale, că este afazică, că execută doar unele ordine simple, că nu execută ordine complicate și semicomplicate și că nu poate răspunde la întrebări simple.
Cu ocazia unei internări, comisia de internare a stabilit că pârâta are o atitudine cooperantă, colaborare dificilă datorită deficiențelor cognitive și senzoriale, că aceasta este lucidă, dar este dezorientată temporal și nu are conștiința tulburării sale psihice actuale.
Aceeași comisie a supus-o testului ceasului – pârâta reușind să totalizeze 3 puncte din 10 puncte – și testului MMSE, totalizând 16 puncte din 30 puncte.
Prin urmare, comisia a concluzionat că pârâta are capacitatea psihică de înțelegere a semnificației și înțelegere a actelor de înțeles civil mult scăzută.
Prin urmare, după cum rezultă din cele relatate mai sus, aprecierile instanței au fost în sensul că este evident că nu doar la data de 08.07.2008, ci chiar de la începutul anului 2008 (23.02.2008), pârâta nu mai dispunea de facultatea de a discerne, de a judeca și a aprecia lucrurile la justa lor valoare, cu atât mai puțin de a pătrunde semnificația unor acte juridice.
Este adevărat că modul în care Comisia medico-legală din data de 21.10.2008 și-a formulat concluziile („pârâta are capacitatea psihică de înțelegere a semnificației și înțelegere a actelor de înțeles civil – discernământul actelor de interes civil mult scăzut”) este oarecum echivoc și lasă loc la interpretări, însă, în speță, adevărul cu privire la starea de sănătate a pârâtei la data de 08.07.2008 se impune a fi stabilit în raport cu totalitatea probelor amintite, inclusiv cu probele testimoniale administrate într-un alt dosar aflat pe rolul instanței.
Or, din actele medicale analizate a rezultat că, pe durata în discuție, pârâta era o persoană cu lacune grave în gândire, dezorientată temporo-spațial și dezorientată cu privire la propria ei persoană.
Împotriva soluției a declarat apel pârâta A.E., solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii.
În dezvoltarea motivelor a arătat că motivarea instanței de fond este bazată pe declarațiile unor martori care nu au fost audiați în prezenta cauză, ci în dosarul nr. 12224/55/2008; or, această împrejurare contravine dispozițiilor art. 169 alin. (1) C. pr. civ., cu atât mai mult cu cât acei martori au fost audiați la solicitarea intimatei reclamante.
Soluția atacată este considerate netemeinică și nelegală și prin prisma faptului că instanța de fond a făcut o interpretare personală a observațiilor medicale, a raportului de expertiză medico-legală din care a extras doar anumite aspecte și a tuturor celorlalte acte medicale administrate în probațiune, descriind simptomatologia bolii de care suferă pârâta și ajungând la concluzia proprie cum că apelantei i-ar fi lipsit discernământul la momentul încheierii testamentului.
Cu alte cuvinte, instanța de fond s-a substituit atribuțiilor Institutului Medico Legal și Institutului de Medicină Legală Arad și, în ciuda concluziilor raportului de expertiză, a reținut nejustificat că pârâta nu a avut discernământ în momentul încheierii testamentului autentificat sub nr.3830/08.07.2009 de BNP E.L.
Prin urmare, deși raportul de expertiză este, la rândul său, o probă administrată într-un alt dosar, acesta este singura probă care se poate pronunța avizat și profesionist cu privire la discernământul apelantei la momentul încheierii contractului.
Analizând apelul în cadrul dat de art. 294-296 C. pr. civ. și prin prisma motivelor invocate, Tribunalul a constatat că nu este fondat, astfel:
Prima instanță a reținut o stare de fapt care se coroborează cu probele administrate în cauză și analizate în mod temeinic, examinând actele medicale privitoare la starea de sănătate mintală a pârâtei, atât anterior cât și ulterior datei de 08.07.2008, data încheierii testamentului autentic nr. 3830 al BNP E.L.
Prima instanță nu a dat interpretări personale actelor medicale, ci doar a redat, în cuprinsul hotărârii, constatările și concluziile acestora.
Este de notorietate faptul că o persoană diagnosticată cu demență Alzheimer prezintă o deteriorare mentală serioasă și care se manifestă prin lacune în gândire, dezorientare tempo-spațială, dezorientare cu privire la persoanele din jur, halucinații.
O astfel de boală, odată instalată, poate evolua sau poate rămâne la un anumit stadiu, dar nicidecum nu se poate vorbi despre o îmbunătățire a stării mentale a persoanei suferinde.
Împotriva deciziei a declarat recurs în termen pârâta, care a solicitat modificarea ei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
În motivare, a invocat că, interpretând probele, instanțele au ignorat concluziile raportului de expertiză – probă științifică – din conținutul căruia rezultă că, deși avea discernământul mult scăzut la data încheierii testamentului, acesta nu îi lipsea; în consecință, actul nu putea fi anulat.
A invocat greșita interpretare dată de instanțe actului dedus judecății.
În drept a invocat disp. art. 304 pct. 8, 9 C. pr. civ.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și în baza art. 306 alin. (2) C. pr. civ., instanța a reținut următoarele:
În primul rând, pentru considerentele ce vor fi mai jos arătate, vor fi înlăturate susținerile intimaților referitoare la împrejurarea potrivit cu care criticile recurentei vizează exclusiv aspecte de netemeinicie a hotărârii, aspecte ce nu ar putea fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. pr. civ.
În continuare, instanța reține că, pe calea cererii de chemare în judecată, reclamanții au invocat nulitatea relativă a testamentului încheiat de pârâtă pentru lipsa discernământului acesteia, această susținere fiind reiterată și cu ocazia dezbaterilor asupra fondului.
Corespunde realității că valabilitatea actului juridic presupune consimțământul valabil al persoanei care îl încheie (art. 948 pct. 2 Cod civil din 1864 în vigoare la data încheierii testamentului din 8.07.2008), și că lipsa discernământului este de natură a atrage nulitatea actului.
Calificat de art. 802 Cod civil ca fiind un act juridic, și testamentul trebuie să întrunească cerința de validitate mai sus-menționată.
Având în vedere dispozițiile art. 856 Cod civil potrivit cu care orice persoană este capabilă a face un testament dacă nu este oprită de lege, rezultă că regula este capacitatea de a dispune prin testament, incapacitatea fiind excepția.
În consecință, pentru a se dispune anularea testamentului este necesar a se dovedi în mod neechivoc lipsa de discernământ a dispunătorului.
Stabilirea fără echivoc a lipsei de discernământ presupune corecta aplicare a dispozițiilor art. 129 alin. (4), (5) C. pr. civ., art. 167 alin. (1), art. 169 alin. (1) C. pr. civ.; dată fiind împrejurarea cu care instanța a fost sesizată (discernământul pârâtei), dispozițiile art. 201 C. pr. civ. se impun a fi aplicate în cauză, părerea unui specialist fiind necesară și prevalând asupra altor probe.
Or, în cauză, deși părerile astfel exprimate sunt în sensul discernământului mult scăzut al pârâtei, lipsa totală a acestuia nu a fost științific stabilită fără echivoc.
În consecință, anulând testamentul încheiat de pârâtă la 08.07.2008 pentru lipsa discernământului pârâtei, instanțele au făcut greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 948 pct. 2, art. 856 Cod civil și ale art. 129 alin. (4), (5) C. pr. civ., art. 201 C. pr. civ.
Pe de altă parte, instanța reține că este discutabil dacă un act unilateral care-și produce efectele doar după moartea dispunătorului (în speță, testamentul sus-menționat) poate fi contestat pe calea unei cereri în anulare formulată în timpul vieții testatorului.
Dată fiind soluția de menținere a testamentului autentificat la 8.07.2008 și efectele acestuia asupra testamentelor anterioare încheiate de pârâtă, văzând și că testamentul din 24.05.2006 încheiat pe numele reclamanților nu a fost contestat nici anterior și nici pe parcursul judecății, urmează a fi respinsă și cererea de constatare a valabilității testamentului ai cărui beneficiari sunt aceștia.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2), (3) C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ., instanța a admis recursul declarat de reclamant, a modificat decizia recurată, în sensul că a admis apelul reclamantului, cu consecința schimbării în parte a sentinței atacate, dispunând ca pârâta să revină la numele purtat anterior căsătoriei, acela de „Ș.”.
În principiu, voința testatorului poate fi viciată prin eroare, doi sau violență situație în care se vor aplica regulile dreptului comun.
Particularități în materie prezintă însă numai dolul, căci el este viciul cel mai frecvent și care capătă o înfățișare deosebită.
În materia legatelor, dolul se manifestă sub formă de captație sau sugestie, adică de manevre folosite pentru a determina pe dispunător să facă o liberalitate pe care altfel nu ar face-o și nici nu ar avea motiv să o facă.
De menționat că sugestia sau captația constituie o formă a dolului și va produce anularea liberalității numai dacă s-au folosit manevre viclene sau frauduloase. Acestea ar putea fi: sechestrarea dispunătorului, interceptarea corespondenței sale, îndepărtarea rudelor și a prietenilor sau insinuarea unor calomnii la adresa acestora, abuz de influență sau de autoritate etc.
În lipsa unor manevre literature de specialitate a arătat că simpla simulare fățarnică a unor sentimente de afecțiune sau prestarea unor îngrijiri interesate nu poate legitima anularea testamentului.
Se impune a preciza că dolul poate atrage anularea testamentului, chiar dacă manoperele dolosive nu au fost săvârșite de beneficiarul dispozițiilor testamentare și nici nu au fost cunoscute de către acesta.
Cauza valabilă a actului juridic are la bază intenția liberală (animus donandi) de a da, fără a urmări să primească ceva în schimb. Intenția de a gratifica este cauza abstractă și obiectivă a oricărei obligații cu titlu gratuit, este voința dispunătorului de a juca rolul testatorului.
Cauza trebuie să existe, să fie licită și morală.
Cauza ilicită și imorală atrage după sine nulitatea absolută a testamentului.
Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinei publice. Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri,
Secțiunea a IV-a Condiții generale de formă pentru validitatea testamentului
În dreptul nostru, voința testamentară nu produce efecte decât dacă este îmbrăcată în anumite forme impuse de lege.
Scopul formei imperative este de a asigura atât libera manifestare a voinței testatorului, cât și certitudinea declarației sale de ultimă voință.
Nerespectarea formelor strict prevăzute de lege atrage sancțiunea nulității absolute-formă cerută ad validitatem.
Dispoziția testamentară este, în concluzie, un act juridic solemn (ceea ce nu înseamnă că va trebui îmbrăcată întotdeauna în formă autentică).
Legiuitorul permite testatorului să aleagă între: două forme de testament numite „ordinare”, patru testamente autentice simplificate (testamentele privilegiate) și alte două forme simplificate de testamente.
Condițiile de formă cerute pentru orice fel de testament sunt: obligativitatea formei scrise și obligativitatea testamentului separat (oprirea testamentului conjunctiv).
4.1. Forma scrisă
În dreptul nostru, legea recunoaște valabilitatea oricărui testament numai dacă a fost făcut în formă scrisă.
Se impune a preciza că forma scrisă este prevăzută ca o condiție de valabilitate a testamentului ad solemnitatem, iar nu c ao simplă condiție de dovadă, lipsa formei scrise atrăgând nulitatea absolută a manifestării de voință.
Practic, faro îndeplinirea condiției formei impuse de lege, intenția testatorului de a dispune pentru caz de moarte nu poate fi dovedită.
4.2. Forma actului separat
A doua regulă de formă comună tuturor testamentelor este cea care oprește testamentul reciproc.
Legea interzice ca două persoane să testeze prin același act una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei terțe persoane (testamentul conjunctiv).
Interdicția impusă de Codul civil se justifică prin preocuparea legiuitorului de a garanta caracterul unilateral și personal al testameniului, dar mai ales caracterul prin esență revocabil al acestuia. Fără această interdicție, fiecare testator nu ar putea revoca propriile sale dispoziții fără consimțământul celorlalți.
În practică, problema se pune în fața notarului public, când soții solicită să facă un testament unul în favoarea celuilalt prin același act, pentru ca niciunul să nu îl poată revoca fără consimțământul celuilalt.
Interdicția testamentului reciproc se justifică prin aceea că, în materie de testament nu se pot lua măsuri de siguranță, întrucât acestea ar contraveni, atât libertății testatorului de a reveni asupra manifestării sale de voință pentru cauză de moarte, cât și caracterului unilateral și personal al testamentului.
4.3. Sancțiune. Limite
În cazul nerespectării condițiilor generale de formă, respectiv forma scrisă și forma actului separat, precum și nerespectarea condițiilor speciale de formă cerute pentru diferitele forme de testamente sunt lovite de nulitatea absolută și, potrivit dreptului comun, constatarea nulității poate fi invocată de orice persoană interesată.
Și pentru că sancțiunea prevăzută expres de lege este nulitatea absolută ar urma ca testamentul realizat cu nerespectarea condițiilor de formă să nu producă nciun efect. Însă, autori ai literaturii de specialitate susțin că „prin extinderea unor reglementări aplicabile în materie de nulitate pentru vicii de formă, rigoarea sancțiunii este atenuată sub anumite aspecte ori devine inaplicabilă”
În conformitate cu art. 1.010 C. civ., confirmarea unei liberalități de către moștenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunțarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunțare să se prejudicieze drepturile terților.
Este binecunoscut faptul că moștenitori universali pot fi moștenitorii legali sau legatarii universali, iar moștenitori cu titlu universal pot fi moștenitorii legali rezervatari, adică cei care culeg doar rezerva succesorală și legatarii cu titlu universal.
Legatarii cu titlu particular nu pot confirma o liberalitate nulă. Confirmarea poate interveni numai după data deschiderii moștenirii, textul de lege făcând referire la „moștenitori”.
Confirmarea unui testament nul absolut pentru vicii de formă de către un moștenitor universal ori cu titlu universal nu dă naștere la nicio obligație pentru ceilalți, beneficiarul confirmării putând valorifica dreptul numai împotriva moștenitorului în cauză și numai pentru partea acestuia din datorie.
Reiese așadar că testamentul inform lasă în persoana moștenitorului universal ori cu titlu universal o obligație civilă naturală, care nu poate fi valorificată pe cale de constrângere (acțiune in justiție), dar dacă este executată de bunăvoie, restituirea nu mai este admisă. Confirmarea liberalității poate servi și drept cauză valabilă pentru o obligație civilă perfecta.
Sancțiunea nulității nu va intervene asupra acelor dispoziții testamentare care, potrivit legii, pot fi făcute și în altă formă decât aceea testamentară.
Autori ai doctrine consideră că “revocarea unui testament anterior printr-unul ulterior produce efecte, chiar dacă cel din urmă este nul ca testament (de exemplu, este reciproc), dar este act autentic notarial”.
În conformitate cu dispozițiile art. 1.050 C. civ., un testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară.
Nulitatea absolută a testamentului pentru nerespectarea condițiilor de formă prevăzute de legislația în vigoare se aplică testamentelor făcute sub incidența acestor reglementări, de către cetățenii români și pe teritoriul țării. Dacă testamentul s-a făcut sub incidența altor legi ori în străinătate sau de către străini, regulile de formă și, în consecință, validitatea testamentului urmează să fie apreciate în mod diferit.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 2635 C. civ. testamentul este valabil dacă îndeplinește condițiile de formă ale unei dintre următoarele legi:
Legea națională a testatorului (lex patriae);
Legea reședinței obișnuite a acestuia (lex domicilii);
Legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat, potrivit regulii locus regit actum;
Legea locului unde se află bunul imobil ce formează obiectul testamentului (lex rei sitae);
Legea instanței sau organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor moștenite (lex fori sau auctor regit actum).
Din cele menționate rezultă că art. 2635 C. civ. prevede o mare varietate de legi a condițiilor de formă în cazul unuie elemnt de extraneinate.
CAPITOLUL II
CLASIFICAREA TESTAMENTELOR
Secțiunea I Testamentele ordinare (aspecte generale)
Un testament ordinar poate fi încheiat în două forme: olograf sau autentic .
Noul Cod civil renunță la reglementarea testamentului mistic, una dintre formele tradiționale de testament ordinar, dar căzute în desuetudine sub imperiul art. 864-867 C.civ.
Totuși, acestea nu sunt singurele forme testamentare; totodată, există și testamentele privilegiate destinate redactării în situații deosebite, periculoase.
Revocarea voluntară a testamentului.
Revocarea voluntară expresă
Testamentul este un act esențialmente revocabil de către testator; acesta își poate desființa, în tot sau în parte, actele mortis causa, fără să fie necesară justificarea
schimbării de voință prin existența vreunui motiv legitim.
Astfel, ne aflăm în prezența unui drept discreționar, exclusiv și care nu poate face obiectul exercitării abuzive, libertatea testamentară fiind o libertate civilă.
Cu titlu de noutate, noul Cod civil face o mai pregnantă distincție între revocarea testamentului și revocarea legatului, aceasta din urmă putând fi, în plus, și judecătorească.
Se impune a menționăm că revocarea unui testament nu poate afecta și actele juridice care își produc efectele imediat, de la data încheierii sale valabile, cum ar fi recunoașterea unui copil.
Condițiile revocării exprese sunt impuse de faptul că această formă a revocării face obiectul unei manifestări de voință cu scopul determinat al schimbării actului anterior, până la desființarea totală sau parțială. Astfel, revocarea unui testament sau a unei părți a acestuia este, din punct de vedere juridic, un nou act testamentar.
Articolul 1051 NCC impune, pe cale de consecință, un anumit paralelism al formelor pentru a putea opera revocarea: oricare ar fi forma în care s-a încheiat testamentul inițial, trebuie utilizată tot o formă testamentară în vederea exprimării voinței revocatorii-de exemplu, testamentul autentic poate fi revocat printr-un testament olograf.
Deci, revocarea expresă este un act solemn. Mai mult, alin. 1 al art. 1051 NCC pune la dispoziția testatorului și o altă modalitate de revocare constând în încheierea unui act autentic notarial de revocare.
Având în vedere condiția ca testamentele să respecte regula actului juridic separat și acest act autentic ar fi de dorit să îmbrace forma unei declarații notariale a testatorului și să un fie parte a unui act bilateral.
În afară de prezența unei declarații de voință exprese în privința revocării testamentelor anterioare, conținutul noului testament revocator nu prezintă importanță pentru eficacitatea revocării.
Evidența electronică a existenței revocării trebuie asigurată; dacă aceasta se realizează printr-un act sau testament autentic notarial, notarul instrumentator are obligația înscrierii acestuia în Registrul național notarial.
Revocarea voluntară tacită
Revocarea voluntară este tacită atunci când, deși nu este declarată expres, rezultă în mod indirect, dar neîndoielnic din anumite fapte-alterare-sau acte-testament posterior- săvârșite de testator sau cunoscute și acceptate de el.
Alterarea posterioară a înscrisului ce conține testamentul olograf realizată prin
distrugere-incendiere, mototolire, frângere, pulverizare etc-rupere-tăiere, zdrențuire, decupare etc.-sau prin ștergere-barare, liniere, scriere peste etc.-conține exprimarea voinței testatorului de revocare tacită.
Alterarea poate privi întregul testament sau doar o parte a acestuia și poate fi efectuată de testator însuși sau de către o altă persoană care acționează cu acordul său, iar pentru a putea opera revocarea, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
testamentul să fie olograf, iar dacă este încheiat în mai multe exemplare, toate exemplarele trebuie să suporte același tratament;
testatorul să aibă capacitatea necesară pentru a putea face un nou act testamentar și voința lui să nu fie afectată;
ștergerea să fie semnată de către testator.
Deși textul art. 1052 NCC nu prevede, se apreciază că ștergerea trebuie însoțită și de datare, întrucât suntem propriu-zis în prezența unui nou testament olograf, iar importanța datării este crucială pentru stabilirea capacității și a consimțământului testatorului.
Revocarea testamentului prin alienarea înscrisului poate atrage dificultăți în dovedirea aspectelor sus-menționate; revine instanțelor de judecată rolul de stabilire a voinței reale a testatorului, printr-o apreciere in concreto a probelor. Cel care își întemeiază drepturile pe existența unui testament alterat/distrus trebuie să facă dovada că această împrejurare nu este rodul voinței testatorului și că s-a produs fără încuviințarea sa.
Testamentul posterior poate avea aptitudinea de a revoca tacit un testament existent, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:
testamentul nou este unul valabil, respectând atât condițiile de fond, cât și cele de formă; eventuala sa ineficacitate (determinată de caducitate sau revocare) nu afectează efectul revocării;
testamentul nou nu conține o revocare expresă (în acest caz sunt incidente dispozițiile art. 1051 NCC);
testamentul nou conține dispoziții contrare sau incompatibile cu cel anterior.
În conformitate cu susținerile doctrinei, prin incompatibilitate înțelegem imposibilitatea absolută și obiectivă de îndeplinire concomitentă, materială sau juridică-legatul nudei proprietăți asupra unui bun imobil către A, urmat de legatul abitației viagere asupra aceluiași bun lăsat tot lui A-a două legate făcute prin testamente succesive, iar prin contrarietate înțelegem doar o imposibilitate exclusiv intențională de a executa cumulativ cele două legate. Altfel spus, dacă cele două legate ar fi conținute în același testament, ele ar putea fi executate concomitent, revocarea fiind determinată de interpretarea ansamblului conținutului celui de al doilea testament.
Cu titlu de exemplu, legatul unui bun lăsat printr-un testament către A și B îi face pe aceștia coproprietari, pe când prezența în testamente diferite a unor legate având ca obiect același bun, dar legatari diferiți, ridică problema interpretării voinței lui de cuius, dacă nu se prevede în mod expres executarea lor concomitentă.
Reprezentând o simplă prezumție de revocare întemeiată pe elemente strict subiective și, prin urmare, doar o problemă de fapt, contrarietatea este supusă aprecierii suverane a instanței de judecată și poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.
Se impune a preciza că, deși exemplele fac trimitere la legate, orice alte dispoziții testamentare pot face obiectul revocării tacite, amploarea acesteia determinând revocarea totală sau doar parțială a testamentului/testamentelor anterioare.
Retractarea revocării
Nou act testamentar prin esența sa, revocarea, fie expresă sau tacită, poate face, la rândul său, obiectul unei revocări succesive.
Articolul 1053 NCC subliniază că doar dispoziția revocatorie propriu-zisă poate face obiectul unei noi revocări, întrucât asupra revocării tacite prin alterarea ireversibilă a testamentului nu se poate reveni. Așadar, pe cale de consecință, obiectul retractării renunțării îl poate constitui revocarea expresă prin act autentic notarial sau testament ulterior sau revocarea tacită prin testament ulterior ce conține dispoziții incompatibile sau contare.
Noua revocare poate fi realizată prin oricare dintre mijloacele revocării exprese sau tacite-de exemplu, legatul care introduce dispoziții incompatibile cu un legat anterior poate fi șters prin barare semnată și datată.
Cu titlu de noutate, alin. 2 al art. 1053 NCC reglementează efectele retractării revocării, în sensul statuării regulii reînvierii dispozițiilor testamentare revocate; totuși, aplicarea acestei reguli poate fi înlăturată prin voința testatorului, expres menționată sau dedusă chiar și din circumstanțele retractării.
Astfel, de exemplu, retractarea revocării unui testament ce conține un legat contrar altuia dintr-un testament anterior, nu valorează reînvierea primului testament dacă, prin testamentul ce realizează retractarea, obiectul legatului este lăsat unei alte persoane; în acest sens, se apreciază că noțiunea de „împrejurările concrete” ale retractării nu trebuie interpretată în mod extrinsec formelor testamentare, cu excepția dispozițiilor privind revocarea voluntară a legatului.
Evidența electronică a existenței retractării trebuie asigurată, dacă aceasta se realizează printr-un act sau testament autentic notarial, notarul instrumentator având obligația înscrierii acestuia în Registrul național notarial..
Secțiunea a II-a Testamentele privilegiate
În cuprinsul art. 1047 NCC sunt prevăzute reguli speciale pentru anumite testamente redactate în condiții deosebite, dificile, periculoase, care sunt rar întâlnite în practică, dar justifică incidența unei proceduri diferite.
Această procedură, derogatorie de la regulile autentificării înscrisurilor, este una simplificată, întrucât circumstanțele în care se găsește testatorul nu îi permit să recurgă la serviciile unui notar.
De aceea, testamentele privilegiate sunt, de fapt, testamente autentice simplificate.
Astfel, alin. 1 al art. 1047 NCC reglementează următoarele tipuri de testamente privilegiate:
Testamentul situațiilor extraordinare, utilizabil în timp de epidemii, catastrofe (cutremur, inundație, incendiu, accident nuclear, chimic etc), războaie sau alte astfel de circumstanțe neobișnuite care produc efecte sociale ample.
Acest testament trebuie încheiat în fața unui funcționar competent al autorității civile locale, prin acesta înțelegând în primul rând funcționarii care au studii juridice și atribuții de reprezentare a instituțiilor-secretarul consiliului local, secretarul consiliului județean, primarul, prefectul. În cadrul literaturii de specialitate s-a apreciat că această formă testamentară poate fi folosită doar în ipoteza în care în localitate nu există notar public care să își poată îndeplini în mod normal atribuțiile.
Testamentul naval și aeronautic, utilizabil în timpul unei călătorii maritime, fluviale, sau aeropurtate, în timp ce testatorul se află la bordul unei vas sub pavilion românesc sau a unei aeronave operate de un transportator român.
Testatorul poate fi un pasager sau un membru al echipajului, fiind lipsit de importanță dacă nava se află pe mare, pe un fluviu, ancorată într-un port sau în marș, în apele românești, internaționale sau ale unei terțe țări. În cazul aeronavei (avion, elicopter, dirijabil etc), s-a apreciat că aceasta trebuie să se afle în zbor.
Acest testament trebuie încheiat în fața comandantului vasului/aeronavei sau a celui care îl înlocuiește, conform regulamentului în vigoare la bordul mijlocului de transport.
De asemenea, este necesar ca aceste persoane să cunoască limba română.
Testamentul militarilor, utilizabil doar în situația în care militarul nu se poate adresa unui notar public, adică în ipoteza concentrării, a misiunilor de lungă durată, a războiului etc.
Sunt asimilați militarilor și angajații civili și prestatorii de servicii în cadrul forțelor armate române. Se susține că această ultimă noțiune trebuie interpretată în sens larg, pentru a include orice entitate militarizată, indiferent dacă se subordonează Ministerului Apărării Naționale sau nu.
Aceste testament trebuie încheiat în fața comandantului unității militare sau a locțiitorului său, conform regulamentelor militare în vigoare
Testamentul bolnavilor internați, utilizabil în situația în care notarul public nu are acces în instituția sanitară de stat sau privată, de exemplu datorită instituirii carantinei.
Acest testament trebuie încheiat în fața directorului, a medicului șef al instituției sanitare sau a medicului șef al serviciului ori, în lipsa acestora, în fața medicului de gardă.
Regulile comune aplicabile tuturor testamentelor privilegiate.
Se impune realizarea acestora în forma scrisă (nu neapărat scrisă de mâna testatorului, întrucât nu suntem în prezența unui testament olograf), în prezența obligatorie a doi martori.
Testamentul privilegiat se semnează de către testator, de către agentul instrumentator și de către martori.
În conformitate cu dispozițiile alin. 3 al art. 1047 NCC, dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna se va face mențiune despre cauza care l-a împiedicat să semneze, de unde rezultă că, în mod obligatoriu, testamentul trebuie semnat măcar de unul dintre martori alături de agentul instrumentator.
Nerespectarea acestor dispoziții se sancționează cu nulitatea absolută.
Dacă moartea testatorului intervine în perioada de valabilitate a acestor testamente atunci, înainte de executarea sa, trebuie îndeplinită procedura deschiderii testamentului prevăzută de art. 1042 NCC.
Dispozițiile testamentare propriu-zise sunt cuprinse într-un act sub semnătură privată și, prin urmare, fac dovada până la proba contrară ca și mențiunile testamentului olograf.
Însă, mențiunile realizate de agentul instrumentator, în legătură cu evenimentele extraordinare care motivează încheierea formei testamentului privilegiat sau cauzele imposibilității semnării de către testator sau un martor, fac dovada până la declararea lor ca false.
Caducitatea testamentelor privilegiate
Având în vedere că anumite evenimente extraordinae au dictat apelul la încheierea testamentului într-una dintre formele sale privilegiate, este firesc ca această concretizare a animus testamentaria să fie lovită de precaritate.
Astfel, valabilitatea acestor testamente este limitată la un termen de 15 zile de la data când testatorul ar fi putut să testeze într-una dintre formele ordinare-de exemplu, a încetat epidemia, a luat sfârșit călătoria navală sau aeriană, militarul se poate adresa unui notar public, carantina unității medicale a fost ridicată.
Acest termen este suspendat doar dacă testatorul, după încetarea evenimentului care a motivat încheierea testamentului privilegiat nu poate încheia un testament ordinar din motive de caz fortuity sau forță majoră, acestea fiind elemente de fapt ce pot fi probate cu orice mijloc de probă.
Deși art. 1048 NCC utilizează expresia de „stare” a testatorului, se susține că aceasta trebuie să fie înțeleasă în sens larg, fără a o limita la condiția sănătății sale.
Alineatul 2 al art. 1048 NCC statuează singura excepție de la aceste reguli, constând în valabilitatea necondiționată a recunoașterii copilului prin testamentul privilegiat încheiat în mod valabil.
Secțiunea a III-a Alte forme de testamente
3.1. Testamentul sumelor și valorilor depozitare
Articolul 1049 NCC consacră testamentul sumelor și valorilor depozitare.
În ceea ce privește testamentul sumelor și valorilor depozitate la instituții specializate, se impun câteva precizări pentru a evita confuziile.
Nu ne vom afla în prezența unei noi forme testamentare, ci art. 1049 NCC reglementează așa-zisa clauză testamentară din depozitele bancare; prin intermediul acesteia, titularul contului bancar are posibilitatea de a indica depozitarului identitatea persoanei care va avea dreptul să ridice sumele de bani ce se vor găsi în depozit, la data morții titularului contului.
Ca natură juridică, această clauză testamentară reprezintă o liberalitate mortis causa, un legat cu titlu particular conținut de o formă simplificată a testamentului olograf (de obicei, legatul este individualizat într-o clauză tip a băncii care necesită din partea titularului contului doar completarea manuscrisă a numelui legatarului și semnarea).
Mai mult, noua reglementare extinde aplicabilitatea instituției pentru toate entitățile depozitare de bani sau valori mobiliare, cu condiția respectării condițiilor de formă prevăzute de legile speciale aplicabile acestor organizații pentru dispozițiile testamentare. Remarcăm că, în ceea ce privește sectorul bancar,
O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului nu prevede nimic în acest sens, reglementarea acestor clauze fiind, în general, realizată de statutele de funcționare a fiecărei bănci în parte
Dispozițiile testamentare având ca obiect sume de bani și valori mobiliare depozitate la instituții specializate se supun regimului de drept comun, fără alte excepții în afara celor privind forma simplificată.
Astfel, conform alin. (2) al art. 1049 NCC, entitatea depozitară nu are dreptul de a elibera bunurile deponentului, după moartea acestuia, în temeiul exclusiv al clauzei testamentare, fiind necesară, mai întâi, înfățișarea dovezii calității de moștenitor și a includerii valorilor depozitate în masa succesorală.
Pe cale de consecință, doar certificatul de calitate de moștenitor nu este suficient pentru retragerea obiectului depozitului. Aceste precizări ale noului Cod civil sunt binevenite, pentru a se putea face aplicarea regulilor devoluțiunii moștenirii (cum sunt reducțiunea sau raportul) și în privința acestor valori.
În ceea ce privește publicitatea acestui tip de testament, această cerință trebuie să fie îndeplinită de către entitatea depozitară-și nu doar de instituțiile de credit-prin înregistrarea existenței acestor clauze în Registrul național notarial ținut în format electronic.
Scopul dispozițiilor alin. 3 al art. 1049 NCC este tocmai acela de a garanta respectarea regimului comun al liberalităților mortis causa și în privința acestor valori, la data deschiderii moștenirii.
3.2. Testamentul ca element de extraneitate
În ceea ce privește condițiile de formă ale testamentului, Codul civil consacră, în cuprinsul art. 2635 o reglementare cu caracter facultativ și alternativ, făcând aplicarea în materie a principiului legii mai favorabile.
Întocmirea, modificare sau revocarea testamentului sunt socotite valabile dacă actul respectă condițiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului.
Astfel, în plan spațial, testamentul este valabil dacă îndeplinește condițiile de formă ale unei dintre următoarele legi:
Legea națională a testatorului (lex patriae);
Legea reședinței obișnuite a acestuia (lex domicilii);
Legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat, potrivit regulii locus regit actum;
Legea locului unde se află bunul imobil ce formează obiectul testamentului (lex rei sitae);
Legea instanței sau organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor moștenite (lex fori sau auctor regit actum).
CAPITOLUL III
TESTAMENTUL OLOGRAF
Secțiunea I Noțiunea de testament olograf
În conformitate cu dispozițiile art. 1041 NCC sub sancțiunea nulității absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului
Testamentul olograf este un act solemn ce presupune respectarea formei scrise, a datării și semnării de mâna testatorului, care se poate realiza în intimitate, la domiciliu, asigurând secretul ultimelor dispoziții, cu costuri derizorii și cu ușurința revocării prin distrugere voluntară sau prin alcătuirea unui nou testament.
Secțiunea a II-a Avantaje și dezavantaje
Este important a menționa că acest tip de testament conferă o serie de avantaje precum: Poate fi uzitat de orice știe să scrie, poate fi întocmit oricând și oriunde, făro ajutorul unei alte persoane, nu necesită cheltuieli, asigură secretului ultimului act de voință al testatorului. Un ultim avantaj este dat de faptul că poate fi revocat ușor de testator prin distrugerea voluntară a înscrisului.
În egală măsură, această formă testamentară este supusă riscurilor atrase de necunoașterea de către testator a condițiilor de formă ce trebuie respectate, de lipsa cunoștințelor juridice care poate avea drept consecință o redactare defectuoasă, și de insecuritatea conservării la domiciliu, care poate implica pierderea sau distrugerea, respective falsificarea de către un moștenitor interesat.
Aceste dezavantaje pot fi îndepărtate prin consultarea unui jurist în vederea redactării testamentului și predarea acestuia, spre păstrare, în depozitul unui birou notarial
Secțiunea a III-a Condiții specifice
3.1. Scrierea
Scrierea testamentului trebuie să se facă integral de mână, fiind exclusă dactilografierea sau intervenția oricărui mijloc mecanic de scriere, chiar dacă acestea sunt doar parțiale. Suportul scrierii este indiferent, atât timp cât este apt să păstreze scrisul: hârtie, carton, pânză, piatră, sticlă, piele etc. De asemenea, sunt indiferente instrumentele de scris utilizate (stilou, pix, pensulă, diamant, mental, deget etc.) atât timp cât pot lăsa urme, scrierea (caractere de mână, tipar, orice modalitate de criptare inteligibilă) și limba (oricare cunoscută de testator, dacă poate fi tradusă).
Testamentul făcut cu mâna ghidată de către o terță persoană este valabil, cu condiția ca intervenția materială să nu afecteze voința testatorului, principiu valabil în toate cazurile de asistență a testatorului de către o terță persoană. Adăugirile făcute unui testament olograf de către testator poartă numele de codicil și trebuie să respecte aceleași condiții ale solemnității.
Nu are importanță dacă testamentul este scris în limba română sau în altă limbă, după cum nu are importanță dacă testamentul este scris în alfabetul latin, chirilic, arab sau este chiar stenografiat manual de către autorul testamentului.
Singura condiție cu privire la limbă, alfabetul sau procedeul în care este scris testamentul este ca acestea să fie cunoscute de testator la momentul întocmirii actului.
Referitor la aceste aspecte sunt necesare următoarele precizări.
Dacă testamentul este întocmit într-o limbă străină, în momentul în care-l va primi în vederea vizării spre neschimbare, notarul public va trebui să solicite și traducerea legalizată a acestuia.
Dacă testamentul este întocmit în limba română dar folosindu-se un alt alfabet precum și în situația în care testamentul este stenografiat manual de către testator, notarul public va trebui să solicite transcrierea documentului în limba română și cu folosirea alfabetului latin.
Traducerea, respectiv transcrierea testamentului, se vor folosi și în vederea întocmirii procesului-verbal de constatare a stării materiale a testamentului, fie prin redarea în conținutul procesului-verbal a textului testamentului, așa cum a fost el tradus sau transcris, fie prin atașarea la procesul-verbal a unei copiii legalizate a traducerii, respectiv a transcrierii.
Așadar, nu se va admite ca valabil un testament dactilografiat, tehnoredactat sau tipărit, chiar dacă se dovedește că aceste operațiuni au fost făcute personal de către testator și au fost semnate de către, acesta.
Ele nu vor fi considerate în niciun caz ca valabile, nici chiar dacă sunt însoțite de o înregistrare video sau audio care să confirme cele scrise altfel decât de mâna testatorului și nici chiar atunci când documentul dactilografiat/tehnoredactat/tipărit, cuprinde o atestare scrisă de mâna dispunătorului din care să rezulte că el a scris actul, că reprezintă voința sa.
Evoluția tehnicii a determinat și apariția unor discuții cu privire la admiterea unui testament olograf în format electronic, însă, chiar și în fața unei practici ezitante, teoria s-a exprimat constant pentru menținerea regulilor esențiale privitoare la testamentul olograf și împotriva tendințelor de „desolemnizare” care, acceptând o mai mare libertate de a testa, crește ușurința în a frauda.
Nu prezintă importanță suportul material pe care este realizat testamentul și nici instrumentul care a fost folosit pentru a-l scrie. El va fi considerat ca și testament olograf, pe deplin valabil, chiar dacă a fost scris pe hârtie, pe sticlă, pe carton, pe piatră, pe lemn, folosindu-se cerneală, creion, pastă, vopsea, cretă etc
Problema practică în această privință o va reprezenta posibilitatea dovedirii faptului că scrisul aparține testatorului, în cazul în care moștenitorii legali vor refuza sau nu vor putea să-l recunoască.
În același timp, este obligatoriu ca întregul act să fie scris de către testator, iar nu doar o parte a sa. Cerința scrierii în întregime a testamentului de mâna testatorului vine să pună la adăpost voința acestuia față de orice imixtiune din afară și, în același timp, să asigure posibilitatea de a proba că înscrisul ce cuprinde dispozițiile de ultimă voință ale defunctului aparține nemijlocit acestuia.
Chiar dacă procedeul scrierii de mână este cel mai vechi procedeu cunoscut, chiar dacă autorii legii ar putea fi acuzați de conservatorism pentru că nu acceptă, în privința testamentului olograf, altceva decât scrierea de mână a autorului, trebuie să recunoaștem că aceasta este singura în măsură să dea siguranța că testamentul a fost întocmit personal de către defunct, că reprezintă voința acestuia, că data întocmirii actului este fără îndoială anterioară decesului, dând practic posibilitatea probelor celor mai elocvenie în cauză.
Scrierea de mână a testatorului, chiar dacă ne conferă cea mai mare siguranță, nu este nici ea imbatabilă, putând exista posibilitatea ca, deși scrisul să aparțină testatorului, totuși actul să nu reprezinte într-adevăr voința sa. Este varianta posibilă în cazul în care autorul a fost el însuși doar un instrument în mâna altei persoane, aceasta din urmă fiind de fapt autoarea testamentului, actul întocmit nere- prezentând ultima voință a testatorului ci exprimarea voinței unui terț.
Astfel de situații se pot întâlni în practică atunci când scrierea este făcută prin călăuzirea mâinii testatorului de către o terță persoană, conținutul actului reprezentând voința acesteia, sau atunci când testatorul copiază un text scris de o altă persoană fără ca acesta să reprezinte voința lui proprie. în asemenea cazuri, când testatorul a fost numai un instrument pasiv în mâna altei persoane, fără ca dispozițiile testamentare să reprezinte ultima sa voință, cu condiția dovedirii acestor fapte, testamentul va fi nul. Nu va fi însă lovit de nulitate acel testament în care rolul terțului a fost numai de îndrumare și ajutor, voința determinantă fiind cea a testatorului. Prin urmare, trebuie să facem deosebirea după cum rolul terțului a fost determinant în redactarea și întocmirea testamentului, fiind vorba despre o „colaborare precumpănitoare care, reducând la pasivitate pe testator, atrage după sine nulitatea actului”, sau a fost o „simplă asistență materială” care „nu viciază testamentul căci acesta rămâne opera spontană și liber voită a testatorului".
De exemplu, în cazul în care o persoană este paralizată, nu coate scrie, iar testamentul olograf este întocmit prin purtarea mâinii sale pe hârtie, pentru a realiza scrierea, de către o altă persoană, testamentul astfel rezultat va fi nul. Dacă, însă, o persoană lipsită de .'edere scrie personal testamentul dar este ajutată de un terț prin ndicarea locului în care poate începe să scrie, unde se termină foaia sau unde trebuie să
semneze, un asemenea testament va fi considerat ca valabil. Orice contestare a scrierii testatorului, inclusiv cea discutată în acest exemplu, va determina pentru notar suspendarea cauzei succesorale și îndrumarea părților la instanță. Nu este vorba în acest caz de simpla contestare ori nerecunoaștere a scrisului :estatorului, ci de contestarea voinței acestuia, caz în care nici chiar verificarea de scripte nu poate avea relevanță și nu poate da dreptul notarului să soluționeze cauza succesorală.
Testamentul olograf, chiar scris în întregime de mâna testatorului, poate avea în conținutul său ștersături, modificări sau adăugiri, fie efectuate de către testator, fie aparținând altor persoane. Acesta este un aspect care interesează în mod deosebit activitatea notarului, întrucât el va fi pus de multe ori să aprecieze asupra valabilității unui asemenea testament.
Astfel, dacă testamentul cuprinde ștersături, adăugiri, completări efectuate chiar de mâna testatorului, indiferent de momentul efectuării lor, acestea vor afecta valabilitatea testamentului în privința prevederilor sale inițiale numai în condițiile și cu circumstanțierile pe care le vom face în continuare. Valabilitatea în sine a adăugirilor, ștersăturilor sau completărilor va trebui apreciată după cum ele reprezintă sau nu o dispoziție nouă.
Dacă modificările cuprind o dispoziție testamentară nouă, care vine să completeze testamentul inițial sau să înlăture o prevedere existentă, schimbând practic conținutul actului, fondul acestuia, ele trebuie să fie semnate și datate de către testator, urmând a fi tratate după regulile de valabilitate ale testamentului olograf. în caz contrar, aceste adăugiri/modificări/ștersături nu pot fi luate în considerare, rămânând a se aprecia numai valabilitatea testamentului în forma sa inițială.
Dacă, însă, ștersăturile, adăugirile, modificările reprezintă simple îndreptări ale unor erori materiale, explicații, interpretări ce nu au caracterul unei dispoziții noi, nu mai este necesară datarea și semnarea lor.
Data
Data testamentului trebuie, manuscrisă de autor, nefiind valabilă datarea făcută de un terț sau imprimarea acesteia. Este necesar ca data să identifice ziua, luna și anul compunerii testamentului, dar, în cazul datei incomplete, se pot administra probe extrinseci testamentului pentru completarea sa. Data incertă, datorată erorii de datare, ilizibilității, sau chiar absența totală a datării pot face, de asemenea, obiectul eforturilor de salvare a valabilității testamentului, dacă sunt îndeplinite două condiții:
data să poată fi reconstituită prin coroborarea elementelor intrinseci [este obligatoriu ca acestea să existe, conform art. 1039 alin. 2 NCC și extrinseci ale testamentului;
să nu existe suspiciuni în legătură cu lipsa discernământului sau a capacității la momentul determinat al încheierii testamentului sau o situație de conflict (incompatibilitate, revocare) cu alte testamente datate, caz în care eventuala incertitudine a datei nu va putea fi remediată.
Prin ea însăși, data este o marcă a lucidității (autorul își asumă conținutul unui act pe care îl situează în timp), fiind de o importanță capitală în procesul stabilirii existenței capacității și a discernământului testatorului, respectiv în stabilirea unei ordini de întocmire a testamentelor, în cazul pluralității acestora. în sfârșit, doar data falsă, cea care atestă existența intenției de fraudă, și cea care nu poate fi stabilită în mod cert prin niciun mijloc atrag nulitatea testamentului.
Astfel, într-o speță omisiunea datării personal de către testator a testamentului olograf s-a sanționat cu nulitatea absolută a actului juridic unilateral pentru cauza de moarte.
Dovada datei se poate completa sau rectifica în funcție de elemente intrinseci sau extrinseci ale actului, însă numai în măsura în care acestea derivă din elementele intrinseci și contribuie la consolidarea indicațiilor ce decurg din conținutul înscrisului de ultimă voință.
În speța nostră reclamanta C.S. a chemat în judecată pe pârâtii C.D. si G.L. pentru ca prin hotarârea ce se va pronunța să se constate deschisă succesiunea defunctului C.G., decedat la data de 11.12.2007; să se constate calitatea de moștenitor testamentar a reclamantei asupra bunurilor cuprinse în testamentul olograf, scris, semnat și datat de mâna autorului la data de 02.11.2007; ieșirea din indiviziune asupra bunurilor transmise prin mostenire legala ramase în mostenirea defunctului
Pârâtul C.D. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a testamentului olograf invocat de reclamanta deoarece nu exprima vointa defunctului, fiind întocmit în urma presiunilor exercitate de reclamanta , în perioada în care defunctul era foarte grav bolnav si nu mai avea reprezentarea faptelor.
De asemenea, solicită nulitatea acestui act deoarece nu îndeplineste condițiile de formă cerute de lege și anume nu este datat personal de cel care l-a întocmit, aratând că lipsa datei trecută de însuși testator atrage nulitatea testamentului.
În urma analizării si interpretării probelor solicitate de părți, Judecătoria Drobeta Turnu Severin a pronunțat încheierea de admitere în principiu din data de 16.09.2009 prin care, a admis în parte și în principiu acțiunea și cererea reconvențională.
A constatat deschisa succesiunea defunctul C.G., a constatat compunerea masei succesorale, a constatat că moștenitorii defunctului sunt reclamanta, în calitate de soție supraviețuitoare și cei doi pârâți, în calitate de descendenți.
S-a respins capătul de cerere privind constatarea calității de moștenitor testamentar al reclamantei, s-a constatat nulitatea absolută a testamentului olograf, intitulat "consimțământ scris".
Pentru evaluarea si lotizarea bunurilor succesorale s-a dispus efectuarea unor expertize în specialitatea constructii, topo si bunuri mobile.
Judecatoria a pronuntat sentinta civila nr. 1110/03.03.2009, prin care s-au omologat rapoartele de expertiza întocmite în cauza, s-au atribuit bunuri partilor, în proprietate exclusiva. Pentru a hotarî asupra cererii reconventionale, instanta a retinut ca din declaratiile martorilor audiati a rezultat ca defunctul avea intentia, mai mult sau mai putin influentat, de a întocmi un act sotiei pentru mai multe bunuri din mostenirea sa, acesta fiind lucid pâna în momentul mortii sale, însa nici unul dintre martori nu a afirmat cu certitudine ca a vazut sau a luat parte la încheierea unui astfel de înscris. S-a retinut totodata faptul ca înscrisul intitulat ,,consimtamânt scris" a fost întocmit în tot, scris si semnat de catre testator, fapt recunoscut de catre pârât la interogatoriu luat din oficiu de catre instanta cât si de catre parti. Datarea acestuia nu a fost facuta de mâna testatorului, fapt recunoscut si de catre reclamanta prin concluziile scrise, precum si de catre pârâtul C.D. la interogatoriu, aceasta data a fost pusa de catre pârât ulterior întocmirii înscrisului, motiv fata de care ,în baza art. 859 Cod civil, s-a constatat nulitatea testamentului olograf intitulat " Consimtamânt scris ," al defunctului, pentru lipsa datei pusa de mâna testatorului.
Atât împotriva încheierii pronuntate la 16.09.2008 cât si împotriva sentintei civile a declarat apel reclamanta, sustinând ca în mod nelegal s-a constatat nulitatea absoluta a testamentului olograf pentru faptul ca nu a fost datat de testator, întrucât data nu este în mod real un element de esenta testamentului olograf. In conditiile în care însusi pârâtul C.D. a înscris în testament data întocmirii acestuia, nu mai are interes sa invoce lipsa datei scrisa de testator. Mai mult acesta a recunoscut ca testamentul a fost întocmit în momentul în care defunctul a iesit din spital, moment care s-a dovedit cu biletul de iesire din spital. Prin urmare data întocmirii testamentului a fost dovedita si nu exista nici o cauza de nulitate a testamentului, defunctul nu a avut nici un moment în care sa-si piarda capacitatea de a dispune;
Prin decizia nr.313/A din 29 octombrie 2009, pronuntata de Tribunalul Mehedinti, s-a admis apelul cu privire l alte critici, referitoare la compunerea loturilor partilor. S-au respins criticile privind solutionarea cererii reconventionale, retinându-se ca testamentul este lovit de nulitate absoluta pentru neîndeplinirea uneia dintre cerintele de solemnitate, respectiv datarea acestuia de catre testator.
Împotriva acestei decizii civile, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.
A suțtinut că în mod greșit s-a dispus nulitatea absolută a testamentului olograf pentru inexistența datei întocmirii actului juridic, acest element nefiind în mod real de esența testamentului olograf, practica judiciară și doctrina admițând că testamentul care nu poartă nicio dată poate fi validat prin reconstituire parțială, dacă se dovedește că în decursul perioadei în care testamentul a putut fi redactat testatorul nu a fost nici un moment în stare de incapacitate si nu a redactat un testament contrar. În cauza, s-a facut dovada faptului ca testatorul nu si-a pierdut vreun moment capacitatea de a dispune, si în plus, intimatul pârât, care contesta testamentul, recunoaste ca a semnat actul în timpul vietii testatorului, dupa ce acesta a iesit din spital.
Critica respectivă a fost considerată nefondată de către instanța de recurs, pentru următoarele considerente.
Curtea a constat că instanțele de fond au apreciat în mod corect, în acord cu dispozitiile ar. 859 Cod civil, că omisiunea datării personal de către testator a testamentului olograf se sancționează cu nulitatea absolută a actului juridic unilateral pentru cauză de moarte.
În speță, manifestarea de voință a autorului C.G., materializată în cuprinsul înscrisului intitulat "consimtamânt scris, deși îndeplinește condițiile de a fi scrisă și semnată de mâna testatorului, nu este și datată de acesta, iar menționarea datei la care martorii au aplicat semnăturile la finele actului nu îl validează și nu acoperă omisiunea aplicării datei personal de către testator.
Data testamentului olograf prezintă importanță pentru a se determina dacă la momentul întocmirii actului testatorul avea capacitatea de a dispune, și pentru a se verifica validitatea testamentului, în situația în care testatorul a lăsat mai multe testamente.
Este adevărat că dovada datei se poate completa sau rectifica în funcție de elemente intrinseci ale actului, rezultate din cuprinsul actului de ultimă voință, sau de elemente extrinseci, însă numai în măsura în care acestea derivă din elementele intrinseci, și contribuie la consolidarea indicațiilor ce decurg din conținutul înscrisului de ultimă voință.
Altfel spus, se pot administra probe pentru lămurirea unei date incomplete sau involuntar eronate aplicată de testator pe testament, nu și în ipoteza inexistenței acestui element esențial pentru validitatea actului.
Nu rezultă din niciunul dintre elementele intrinseci ale actului că data aplicată de martori la finele testamentului coincide cu data exteriorizării manifestării de voință din partea defunctului.
În consecință, testamentul olograf încheiat de către autor este nul absolut, caz în care împărțirea bunurilor rămase la decesul acestuia urmează regulile devoluțiunii legale.
Sancțiunea care intervine este nulitatea absolută pentru lipsa unui element esențial al actului juridic, și nu nulitatea relativă, asa cum a susținut recurenta reclamantă prin motivele de recurs. Prin urmare, cauza de nulitate nu poate fi asanată prin confirmare de către partea care ar fi avut interes să invoce ineficacitatea actului, fiind astfel lipsit de relevanță juridică faptul că unul dintre succesorii care au susținut nulitatea testamentului a semnat actul în calitate de martor.
Semnătura
Semnătura reprezintă elemental de bază al exigențelor formei testamentului olograf, întrucât imprimă acestuia aprobarea personală și definitivă a voinței dispunătorului.
De asemenea, îl identifică pe testator, fie că acesta înțelege să manuscrie semnătura sa obișnuită, numele și prenumele sau doar unul dintre acestea, porecla sau pseudonimul său, cu sau fară respectarea grafiei sale obișnuite.
Ștampilarea sau parafarea nu reprezintă semnături valabile, iar absența semnăturii nu poate fi complinită în niciun caz prin elemente intrinseci sau extrinseci testamentului.
În mod obișnuit, semnătura trebuie să fie amplasată la finalul testamentului, dar ar putea fi regăsită și într-un alt loc cu condiția ca să se poată stabili o legătură intelectuală și materială indivizibilă cu conținutul testamentului (de exemplu, pe plicul în care este închis acesta).
Formalități ulterioare decesului testatorului
Formalismul simplu, dar stict, al testamentului olograf se prelungește printr-o formalitate ce trebuie îndeplinită la data deschiderii succesiunii testatorului, în scopul conservării testamentului olograf și a facilitării verificărilor ulterioare.
Astfel, pentru executarea testamentului, adică a inițierii procedurii dezbaterii
notarial-succesorale, testamentul trebuie prezentat notarului public pentru a fi vizat spre neschimbare, operațiune însoțită de redactarea unui proces-verbal de constatare a stării în care se găsește actul.
Coroborarea alin. 1, 2 și 3 a art. 1042 NCC nu trebuie să fie făcută în mod mecanic, spre a limita aplicarea acestei formalități numai în cazurile în care succesibilii doresc ca dezbaterea succesorală să se desfășoare la notar. În cadrul literaturii de specilaitate se susține că “procedura vizării spre neschimbare a testamentului și apoi a depunerii sale spre păstrare în arhiva notariatului este binevenită în orice situație, chiar și înainte de luarea oricărei decizii privind momentul și modalitatea dezbaterii”.
Evident, toți cei interesați pot primi copii legalizate după exemplarul vizat spre neschimbare, iar dacă această formalitate este administrată în cadrul procedurii succesorale notariale, originalul păstrat la dosarul succesoral este restituit, odată cu soluționarea cauzei, persoanei desemnate prin înțelegerea părților sau prin decizia instanței de judecată (în cazul neînțelegerii dintre moștenitori).
Validarea testamentului la care se referă dispozițiile alin. (2) se referă la analizarea de către notarul public sesizat pentru dezbaterea succesiunii a respectării condițiilor de formă și fond incidente testamentului olograf, astfel încât acesta să corespundă întru-totul dispozițiilor legale.
În cazul în care se constată contrariul, notarul trebuie să se dezinvestească în cauză, iar în ipoteza neînțelegerilor între succesibili, inclusiv în legătură cu valabilitatea testamentului olograf, singura autoritate care poate soluționa cauza este instanța de judecată competentă.
În caz de neîndeplinire a formalității instituite de art. 1042 NCC nu se prevede aplicarea vreunei sancțiuni anume în acest sens, putându-se afirma că nu afectează valabilitatea testamentului, astfel încât formalitatea are doar caracter de recomandare.
Secțiunea a IV-a Forța probantă
În conformitate cu dispozițiile art. 267 alin. 1 și art. 295 NCPC, cei cărora li se opune un testament pot să declare că recunosc scrierea sau semnătura ca aparținând defunctului. Într-o asemenea ipoteză judecătorul va verifica înscrisul, potrivit procedurii instituite de art. 296-297 NCPC, prin compararea scrierii și semnăturii de pe înscris cu scrierea și semnătura din alte înscrisuri necontestate, expertiză sau orice alte mijloace de probă admise de lege.
De asemenea, cei interesați pot denunța testamentul ca fals, caz în care instanța de judecată va aplica dispozițiile art. 298 NCPC.
În toate situațiile dacă se contestă scrierea sau semnătura, sarcina probei faptului că acestea aparțin testatorului revine persoanelor care își întemeiază drepturile pe existența testamentului (executor testamentar, legatar), iar în cazul contestării valabilității datei, sarcina probei aparține celui care face acuzația.
CAPITOLUL IV
TESTAMENTUL AUTENTIC
Secțiunea I Noțiunea de testament autentic
În conformitate cu dispozițiile NCPC, înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și condițiile stabilite de lege.
Din punct de vedere istoric, redactarea testamentului autentic suscita incidența unei proceduri complicate. În dreptul roman, testamentul era dictat în fața a douăsprezece martori; în Codul civil napoleonian autentificarea necesita prezența a patru notari.
Noul Cod civil recunoaște că întocmirea testamentului implică o importantă responsabilitate din partea notarului public, angrenat în respectarea unei proceduri solemne lipsite de suplețe și îi aduce în ajutor asistarea din partea unuia sau a doi martori.
Regimul autentificării acestui act este cel prevăzut de Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale și Regulamentul de punere în aplicare a legii adoptat prin Ordinul nr. 710/C/1995 al ministrului justiției.
Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului.
După cum subliniază alin. 1 al art. 1043 NCC, și alte persoane învestite cu autoritatea publică a autentificării testamentului pot fi agenți instrumentatori ai testamentului olograf, cum ar fi angajații delegați în acest scop ai misiunilor diplomatice și ai oficiilor consulare ale României în străinătate, conform dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 36/1995.
Cu titlu de noutate, alin. 2 al art. 1043 NCC implică martorii în procedura autentificării, dar nu drept o condiție obligatorie a valabilității testamentului autentic, prezența lor rămânând la discreția testatorului sau a notarului public instrumentator, cu excepția situațiilor prevăzute de art. 1045 NCC.
Deși textul legal nu prezintă detalii privind persoana acestora, apreciem că alegerea lor trebuie să evite apariția vreunui conflict legal sau de interese; astfel, martorul trebuie să fie o persoană majoră, capabilă (cu exercițiu plenar al drepturilor sale civile), care știe limba română, să citească și să scrie; nu ar putea fi martori legatarii, rudele cu vocație legală generală, soțul/soția, afinii, angajații biroului notarial.
Secțiunea a II-a Avantaje și dezavantaje
Unul din avantajele oferite de această formă îl reprezintă faptul că în această formă pot testa și persoanele care nu știu să scrie și să citească sau persoanele care din cauza unei infirmități a bolii sau din orice alte cauze nu pot semna.
Acest testament are avantajul securității juridice (conținut validat de notar, forță probantă superioară etc), fizice (un exemplar este păstrat în arhiva biroului notarial și, în plus, existența sa este semnalată de Registrul național de evidență a testamentelor autentice înființat la nivelul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România) și al faptului că poate fi utilizat de persoanele care nu știu să scrie și să citească sau de persoanele care din cauze patologice nu pot semna. Dintre inconveniente, menționăm faptul că necesită timp și cheltuieli pentru încheiere.
Testamentul autentic face dovada, până la declararea ca falsă a mențiunilor corespunzătoare constatărilor materiale făcute personal de către notar în exercițiul funcțiunii sale și a căror exactitate a putut fi verificată,
Secțiunea a III-a Aspecte specifice
Procedura de autentificare
Procedura întocmirii testamentului autentic presupune urmărirea următoarelor etape:
Dictarea testamentului de către dispunător notarului
Noutate în procedura autentificării din țara noastră, această etapă instituie obligativitatea principiului oralității fazei premergătoare realizării testamentului. Conținutul testamentului trebuie să fie rodul exclusiv al dialogului verbal dintre testator și notar, chiar și în ipoteza în care testatorul se prezintă cu un proiect de testament deja redactat; în plus, este imposibilă purtarea dialogului prin semen. Aceste dispoziții au drept scop respectarea întru totul a caracterelor testamentului ca act mortis causa și nu numai asigurarea posibilității încheierii acestui tip de testament de către persoanele neștiutoare de carte. Dialogul se va consuma în prezența martorilor, dacă s-a dorit angrenarea lor în procesul autentificării, în limba română
Scrierea testamentului
Este realizată de către notar, în principiu prin metode de dactilografiere sau tehnoredactare. Expresia „se îngrijește” permite scrierea testamentului și de
un angajat al biroului notarial sub supravegherea notarului.
În cadrul literaturii de specialitate se apreciază că notarul este liber să reformuleze dispozițiile dictate de către testator, utilizând vocabularul juridic adecvat, pentru a asigura înscrisului o mai mare claritate și o mai ușoară aplicare juridică. Notarul poate cere testatorului lămuriri și precizări privind dispozițiile sale mortis causa, aceasta constituind nu doar o facultate, ci chiar o obligație profesională subscrisă scopului obținerii unui act juridic perfect. împreună cu textul propriu-zis al testamentului se va realiza și încheierea de autentificare.
Lectura testamentului
Se face ulterior de către notar personal și nu de către angajații biroului notarial, în prezența testatorului și a eventualilor martori. Textul alin. 1 al art. 1044 NCC autorizează și lectura actului de către testator. Notarul este dator să îl întrebe pe testator dacă acesta este ultima sa voință și dacă este gata să și-o însușească definitiv prin semnare.
Semnarea testamentului.
Se produce în fața notarului și a eventualilor martori, trebuind să fie urmată imediat și de semnarea încheierii de autentificare de către notarul public. Conținutul testamentului trebuie să menționeze în mod expres respectarea acestor formalități.
Nerespectarea condițiilor de formă a testamentului este sancționată cu nulitatea absolută a acestuia
Autentificarea în situații particulare
Imposibilitatea scrierii de către testator atrage imposibilitatea semnării testamentului autentic editat de către notar. Pentru depășirea acestui inconvenient, alin. 1 al art. 1045 NCC prevede posibilitatea redactării testamentului autentic fără semnătura testatorului, această formalitate fiind înlocuită de mențiunea făcută de notarul public în încheierea de autentificare privind cauza care determină lipsa semnăturii.
Această mențiune trebuie citită testatorului înaintea semnării încheierii de autentificare de către notarul public. În plus, prezența a doi martori pe parcursul îndeplinirii procedurilor autentificării este necesară, de această dată, în mod obligatoriu. Motivul imposibilității scrierii rămâne indiferent, putând fi determinat de infirmitate, boală, analfabetism etc. Se impune a preciza că, în acest caz, nu mai este necesară semnarea testamentului prin aplicarea impresiei digitale a dispunătorului, aspect revolut în practica autentificării actelor notariale.
Imposibilitatea dialogului verbal face, de asemenea, irealizabilă procedura autentificării testamentului autentic în privința fazei orale și a realizării lecturii proiectului de testament. De aceea, alin. 2 alin. 1045 NCC prevede posibilitatea înlocuirii conținutului acestor proceduri și a garanțiilor intrinseci pe care acestea le conțin prin inserarea în textul testamentului redactat și editat de notar a următoarei expresii scrise de mâna dispunătorului: „consimt la prezentul act, pe care l-am citit".
În mod evident, această prevedere va fi aplicabilă numai persoanei alfabetizate. Motivul imposibilității dialogului verbal se poate datora stărilor patologice de surzenie, mutism, întâlnite separat sau combinat, permanente sau temporare (dacă sunt determinate de o boală, notarul va trebui să stabilească prin apelul la mijloace științifice – evaluare medicală -că testatorul are discernământ la semnarea acrului). În cazul în care imposibilitatea dialogului verbal este dublată și de imposibilitatea scrierii, notarul este lipsit de posibilitatea luării consimțământului părții, astfel încât se va apela la un interpret pentru aducerea la cunoștința testatorului a conținutului actului și luarea consimțământului acestuia. În plus, sunt aplicabile dispozițiile alin. 1 al. art. 1045 NCC, inclusiv imperativul prezenței a doi martori.
Imposibilitatea vederii poate fi, de asemenea, remontată prin citirea de către notar a conținutului actului concretizat în urma purtării dialogului cu testatorul, citire însoțită de interogația privind faptul bunei și completei perceperi a dispozițiilor testamentare și de menționarea acestor împrejurări în încheierea de autentificare. Se susține că, și în acest caz, semnătura testatorului va lipsi, fiind de neconceput a cere unui nevăzător să își însușească prin semnare ceea ce nu își poate apropria în mod direct, personal..
Sancțiunea nerespectării condițiilor autentificării în situații particulare a testamentului autentic este nulitatea absolută..
Înregistrarea testamentului autentic
În conformitate cu dispozițiile art. 56¹ din Regulamentul de punere în aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, adoptat prin Ordinul ministrului justiției nr. 710/C/1995, la nivelul Uniunii Naționale a Notarilor Publici din România s-a înființat încă începând cu anul 2007 Registrul național de evidență a testamentelor autentice, în care se înregistrează toate dispozițiile testamentare și revocarea lor, ținut în format electronic de către SC Infonot Sytems SRL.
Fiecare notar care autentifică un testament autentic sau o revocare a unui testament are obligația de a-i înscrie existența în acest registru, până la sfârșitul zilei în care s-a făcut autentificarea, în vederea asigurării producerii efectelor sale la data deschiderii succesiunii, în acest sens, administrarea procedurii dezbaterii succesorale presupune și consultarea acestui registru electronic, aspect obligatoriu atât pentru notarul public și pentru derularea judecatei în fața instanței.
Exprimarea reținută de art. 1046 NCC pare a amenaja o dispoziție imperativă a legii, dar se remarcă faptul că, în unele țări care cunosc de mai mult timp această formă de publicitate limitată a existenței testamentului autentic, este vorba despre un drept al testatorului, de care acesta trebuie informat și la care poate renunța.
Nerespectarea dispozițiilor acestui articol nu aduce nicio atingere valabilității testamentului autentic, dar poate atrage răspunderea notarului public instrumentator pentru pagubele astfel cauzate prin întârzierea sau omiterea înscrierii. Se impuen a preciza că în acest registru se înregistrează doar existența testamentului, nu și conținutul său, testamentul autentic fiind păstrat în continuare în arhiva biroului notarial.
Acest registru poate fi consultat de către cei interesați (legatari, creditori, executori testamentari, moștenitori legali) prin intermediul notarului public, doar după data deschiderii succesiunii testatorului, întrucât imperativul păstrării secretului existenței actelor de dispoziție mortis causa se extinde nu numai asupra conținutului, ci și asupra simplei lor existențe.
Secțiunea a IV-a Forța probantă
Testamentul autentic face dovada, până la declararea ca falsă a mențiunilor corespunzătoare constatărilor materiale făcute personal de către notar în exercițiul funcțiunii sale și a căror exactitate a putut fi verificată,
Toate celelalte elemente (cum ar fi declarațiile testatorului, în sensul că nu are succesibili cu vocație legală, compunerea masei succesorale, absența incapacităților, prezența discernământului etc.) fac dovada până la proba contrară.
CAPITOLUL V
CONSIDERAȚII FINALE
Secțiunea I Aspecte de drept comparat
Raportat la dreptul comparat, dreptul succesoral reprezintă o adevărată sursă de studiu, practic neexistând un alt domeniu al dreptului civil în care soluțiile naționale să prezinte o atât de mare varietate.
Explicația acestei diversități se regăsește în influenta tradițiilor și a cutumelor, care și-a pus amprenta în acest domeniu. Forța tradiției a frânat circulația modelelor naționale dincolo de frontiere, ca și eforturile de armonizare la nivel internațional.
Se impune a preciza că în materia succesiunilor încă nu există nici o convenție internațională de uniformizare a dreptului material. La nivel european, într-o epocă în care se discută foarte mult despre europenizarea dreptului privat, încă nu există niciun proiect concret în materie succesorală.
În cele ce urmează voi prezenta câteva sisteme de drept încercând a evidenția caracteristicile moștenirii testamentare.
Moștenirea testamentară în Croația
La nivelul legislației croate moștenirea testamentară este guvernată de principiul libertății de a testa, limitat numai de instituția rezervei succesorale. În conformitate cu dispozițiile legale în materie, poate testa orice persoană care a împlinit 16 ani și este în deplinătatea facultăților mintale. Asemeni legislației noastre pentru validitatea testamentului se uimpun a fi respectate cerințele de formă anume consacrate de lege, iar consimțământul trebuie să fi fost neviciat.
Legislația croată consacră două categorii de testamente, respectiv testamente private și testamente publice, în prima categorie fiind incluse: testamentul olograf și testamentul în fața martorilor. Desigur că, testamentul olograf este acela care este personal scris și semnat de testator. În cazul testamentului cu martori, se impune doar condiția ca testatorul să fie în stare să citască înscrisul (indiferent cine l-a redactat) și să-l semneze, alături de doi martori, care atestă simultan că exprimă voința testatorului, manifestată în fața lor.
Testamentul public este redactat pentru testator de așa-numitele persoane împuternicite de lege, care pot fi: judecătorul de la judecătorie, grefierul cu studii superioare (Rechtspfleger), notarul public sau reprezentanța diplomatică ori consulară a țării în străinătate.
Moștenirea testamentară în Olanda
Începând cu 1 ianuarie 2003 în Olanda este în vigoare cartea a IV-a a noului Cod civil, care reglementează dreptul succesoral. Ținând cont de faptul că în acest stat european este recunoscut conceptul de parteneriat înregistrat, care vizează inclusiv parteneri de același sex, trebuie menționat că legea recunoaște partenerului supraviețuitor aceleași drepturi ca ale soțului supraviețuitor.
În Olanda toate testamentele trebuie să îmbrace forma scrisă. Codul civil olandez recunoaște următoarele tipuri de testamente: testamentul autentic (încheiat în fața notarului public, trebuie semnat de testator); testamentul depozitat la un notar public (trebuie semnat de testator pe fiecare pagină, numerotată, dacă nu este scris în întregime personal și se încredințează spre păstrare notarului, care întocmește un act semnat de el și de testator, care atestă că documentul încredințat reprezintă ultima sa voință); testamentul excepțional întocmit de ofițerii din armată în caz de război; codicilul (scris în întregime, datat și semnat de testator).
Notarilor publici în fața cărora s-a întocmit sau cărora li s-a încredintat un testament le revine obligația de a înștința Registrul Central al Testamentelor care se găsește la Haga. Testamentele excepționale se transmit de asemeni la acest Registru, în formă închisă.
Moștenirea testamentară în Spania
În confiormitate cu dispozițiile Codului civil spaniol există două tipuri de testamente: generale și speciale. Sunt testamente generale: testamentul deschis (cel mai folosit în Spania, are forma unui document care conține intenția de atesta, manifestată în fața notarului); testamentul secret (al cărui c onținut nu este dezvăluit, ci doar înmânat notarului; rar folosit în practică); testamentul olograf (scris, datat și semnat de testator; toate adăugirile sau ștersăturile trebuie să poarte semnătura testatorului).
Articolul 688 din cod permite permite străinilor să întocmească un testament olograf în propria lor limbă.
Testamentele speciale sunt: testamentul întocmit în străinătate și testamentul militarilor, întocmit în timp de război.
Mai există un tip de testament, reglementat de art.700 Cod civil spaniol, testament înaintea morții iminente, care poate fi întocmit în fața a cinci martori, precum și testamentul în caz de epidemie (art.701) care poate fi întocmit în fața a trei martori.
De regulă aceștia trebuie să semneze; testamentul este totuși valabil chiar dacă martorii nu știu să scrie. Cele două tipuri de testamente amintite își păstrează valabilitatea numai timp de două luni de la încetarea cauzei care a determinat întocmirea lor în această formă excepțională.
Secțiunea a II-a Concluzii
Moștenirea în dreptul nostru este de două feluri, respectiv legală care reprezintă regula și cea testamentară care reprezintă excepția. Moștenirea legală este forma de moștenire reglementată de lege, prin care în temeiul legii se transmite patrimoniul unei persoane fizice în condițiile stabilite de lege, către alte persoane la fel indicate de legiuitor.
Testamentul este forma prin care testatorul instituie anumite legate către unele persoane pentru a-i dobândi patrimoniul, sau o fracțiune din acest patrimoniu, lăsat pentru cauză de moarte. Dacă în cazul moștenirii legale, transmisiunea patrimoniului succesoral se realizează în condițiile legii, pentru nefracționare patrimoniului în mod excesiv și pentru protejarea drepturilor moștenitorilor legali, ținându-se cont de rudenia de sânge, moștenirea testamentară cuprinde dispozițiile cu privire la ultima voință a testatorului respectiv instituirea legatelor de care se bucură legatarii.
Cele două forme de moștenire se bucură de o reglementare importantă în dreptul nostru, deoarece ele nu se exclud și astfel ele coexistă. În acest caz, testamentul reprezintă un act juridic solemn, unilateral, personal și revocabil în timpul vieții testatorului. Obiectul principal al testamentului îl constituie astfel legatele care pot fi universale, cu titlu universal și cu titlu particular, dar poate cuprinde și alte dispoziții cum ar fi recunoașterea unui copil din afara căsătoriei, exheredări.
În ceea ce privește condițiile de formă, testamentul este în principiu un act solemn, fapt pentru care el trebuie să fie cuprins în forma cerută de lege ad validitatem, de cele mai multe ori cerându-se forma autentică, însă de la această formă existând și excepții.
În acest caz, observăm faptul că o parte din moștenire poate fi dispusă prin testament și o parte transmisă prin moștenirea legală. În ipoteza în care există anumiți moștenitori rezervatari, iar testatorul prin legatele instituite depășește rezerva acestor moștenitori, ei vor putera dobândi partea din moștenire corespunzătoare rezervei, iar pentru restul moștenirii, adică pentru cotitatea disponibilă devoluțiunea va fi testamentară.
Atunci când prin testament nu se prevede transmiterea întregului patrimoniu succesoral restul moștenirii se va realiza prin moștenirea legală.
Fiind vorba despre un testament, vorbim despre un act juridic pentru cauză de moarte, astfel efectele sale se vor produce numai după decesul testatorului, iar în ceea ce privește revocarea lui, precizez faptul că el este în principiu revocabil în timpul vieții testatorului, iar o renunțare cu privire la această posibilitate de a revoca în testamentul este considerată a fi un pact asupra unei succesiuni viitoare care este interzis de lege.
Cu toate că testamentul poate cuprinde acte juridice multiple, de naturi diferite, principalele sale dispoziții se referă la transmisiunea patrimoniului, a unei fracțiuni din acesta sau numai a unor bunuri singulare către anumite persoane desemnate de către testator. Aceste dispoziții poartă denumirea de legate iar cei care beneficiază de ele se numesc legatari.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;
Boroi, G., LStănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;
Chirică, D. Succesiuni și testamente, Editura Rosetti, București 2003;
Deak, Fr. Tratat de drept succesoral, ediția a II-a actualizată, Editura Universul Juridic, București 2002;
Deak, Fr., R. Popescu Tratat de drept succesoral, vol. II, Editura Universul Juridic, București 2014;
H. Decugis, Les etapes du droit: des origines a nos jours, Editura Librairie du Recueil Sirey, Paris;
Dogaru, I., V. Stănescu, M-M Soreță, Bazele dreptului civil, vol. 5: Succesiuni. Editura C.H. Beck, București 2009;
Eliescu, M. Moștenirea și devoluțiunea ei în Dreptul Republicii Socialiste România, Editura Academiei Republici Socialiste România, București 1966;
Eliescu M., Curs de succesiuni, Editura Humanitas, Bucuresti , 1997;
M. Grimaldi, Droit civil. Successions, ed. A VI-a, Editura Litec Paris;
Hamangiu, C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck, București 1996;
Macovei, D.,.I Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Editura Junimea Iași 2005;
Macovei, C. Drept succesoral. Moștenirea legală, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 2006;
Malaurie Ph., Cours de droit civile. Les succesions. Les liberalites, Paris, 1989 ;
Stănciulescu, L. Curs de drept civil. Succesiuni, Editura Hamangiu, București 2012
Articole din reviste de specialitate
Legislație
*** Constituția României
*** Noul Cod civil;
*** Codul civil de la 1864;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Testamentul Olograf Si Testamentul Autentic (ID: 120401)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.