Testamentul In Reglementarea Noului Cod Civil

CUPRINS:

CAPITOLUL 1:

NOȚIUNI GENERALE DESPRE MOȘTENIRE

Omul constituie entitatea care conturează scopul principal și ultim al dreptului. Astfel, dreptul nostru civil reglementează aproape întreaga viață a omului în aspectele sale mai importante, aspecte care privesc persoana fizică, ca subiect de drepturi civile, încă înainte de naștere1 și până la moarte, ba chiar și în privința consecințelor acestui eveniment. Patrimonial succesoral se înscrie între cele mai importante consecințe juridice ale acestui ultim eveniment juridic.

Omul, de-a lungul întregii sale vieți, tinde să adune și să-și constituie un patrimoniu. După moarte, acest patrimoniu va fi transmis către cei ce sunt îndreptățiți să-l primească. Aceștia sunt, de regulă, părinții, soții, copiii și alte rude. Apare, astfel, idea solidarității între rude, adică fiecare persoană va fi moștenită de către ai săi sau de persoane desemnate de testator în cazul moștenirii testamentare, transmiterea patrimoniului prin moștenirea reglementată de lege fiind un efect al raporturilor de familie.

O ramură importantă a dreptului civil o constituie dreptul succesoral. Acesta poate fi descris ca fiind un ansamblu de normele juridice ce reglementeză transmisiunea de drepturi pentru cauză de moarte. Deși noțiunea de moștenire este utilizată de cele mai multe ori în paralel cu cea de succesiune, trebuie făcută precizarea că inițial legiuitorii romani considerau că patrimoniul nu poate fi transmis de la defunct către urmașii săi, deoarece acesta dispărea odată cu decesul titularului. De-a lungul timpului, însă, s-a admis aplicarea principiului continuității personalității defunctului.

Instituția succesiunilor este strâns legată de cea a proprietății private datorită faptului că a apărut o dată cu aceasta și s-au consolidat reciproc, constituind principalul instrument juridic prin care s-a asigurat perpetuarea sistemului exploatării sclavagiste în antichitate. Așadarr, omenirea este familiarizată acest tip de instituție încă din cele mai vechi timpuri.

Rolul pe care dreptul succesoral îl are în viața juridică română cere o bună cunoaștere a normelor sale. În limbaj comun, prin succesiune se înțelege succedarea în timp și spațiu, unei persoane sau unui eveniment. În drept, cei care vin la moștenire succed persoanei lui de cuius doar în ceea ce privește drepturile sale. Tehnic, succesiunea se poate rezuma la semnificația de mod de transmitere a drepturilor lăsate de către de cuius succesorilor sau legatarilor săi.

Doctrina de specialitate presupune faptul că dreptul succesoral a apărut odată cu dreptul de proprietate de care este indisolubil legat, fiind un mod de dobândire a proprietății. Evoluția dreptului succesoral a fost determinată de aceiași factori care au stat la baza dezvoltării altor instituții de drept, primordiali find evoluția societății și dezvoltarea mijloacelor de producere, aceștia impunând schimbarea esențială a prevederilor dreptului succesoral.

Instituția succesiunii în dreptul civil are menirea de a asigura o continuitate a raporturilor patrimoniale, în special a celor referitoare la dreptul de proprietate. Ea reglementează modul și ordinea de transmitere a patrimoniului unei persoane fizice care decedează succesorilor săi în conformitate cu gradul de rudenie și clasele de moștenitori, stabilește responsabilitatea acestora față de datoriile defunctului, totul având drept scop asigurarea unei siguranțe juridice pentru creditorii ce au intrat în raporturi patrimoniale cu persoana decedată. În același timp, legea civilă reglementează și cazurile în care nu există moștenitori, situație în care patrimoniul succesoral devine vacant.

Materia moștenirii a fost și continuă să fie o instituție de drept interesantă atât pentru juriști, cât și pentru oamenii de rând. Interesul față de ansamblul problemelor și detaliilor pe care le înglobează această instituție a crescut considerabil în ultimii ani în special ca urmare a reconsiderării noțiunii și instituției în ansamblu, a reconstituirii de fapt și de drept a dreptului de a moșteni, a creșterii valorii patrimoniului succesoral și, nu în ultimul rând, ca urmare a unei preocupări sporite a leguitorului față de această materie, a corectării unor nedreptăți din perioadele anterioare și chiar a unor conflicte dintre clase și categorii de moștenitori care își pun amprenta asupra vieții sociale în ansamblul ei.

1.1: Noțiunea de moștenire

Dreptul la moștenire își are originea în comuna primitivă, atunci când caracterul cu totul rudimentar al uneltelor i-a constrâns pe oameni să se unească pentru a înfrunta forțele naturii și animalele sălbatice, și pentru a-și procura cele necesare pentru a putea supraviețui. În acea perioadă, proprietatea privată nu exista încă, era numai o stăpânire personală, de fapt, asupra uneltelor de vânat și de pescuit, precum și asupra uneltelor agricole, care aparțineau bărbatului, și asupra uneltelor de uz casnic, care aparțineau femeii. La moartea bărbatului sau a femeii, uneltele se cuveneau ginții, dar datorită valorii lor foarte mici, se împărțeau între rudele cele mai apropiate în linie maternă a celui decedat sau între rudele după tată ale celui decedat.

Această instituție a început să se dezvolte o dată cu apariția familiei monogame. Casa, gospodăria casnică, animalele domestice, trecând în proprietatea familiei mari patriarhale, și, apoi, în proprietatea familiei mici, monogame. Drepturile familiei asupra casei, gospodăriei casnice, sclavilor, animalelor domestice erau exercitate de șeful familiei – bărbatul. O dată cu moartea acestuia era înlocuit cu un alt șef care exercita toate drepturile ce aparțineau familiei. Astfel, moștenirea avea ca obiect transmiterea exercițiului drepturilor asupra bunurilor ce aparțineau familiei, de la un șef de familie la altul, și nu transmisiunea unei universalități de drepturi și obligații, de la un titular de patrimoniu la altul.

În evoluția dreptului succesoral pot fi deosebite două regimur juridice, a căror existență se poate constata până în epoca lui Iustinian, moment în care acestea s-au contopit într-un singur sistem. În materia succesiunilor, ca și în cazul bunurilor și obligațiilor, se poate urmări regimul vechiului ius civile cu normele juridice introduse de pretori. Și în acest domeniu, dreptul civil este dominat de formalismul care se manifestă în ceea ce privește modul de realizare a unui testament, de primire a unei succesiuni, fiind precizat de principiul agnațiunii, aplicat exclusiv la succesiunea ab intestat. Și aici dreptul pretorian a înlăturat pe de o parte, cerința formalismului, dar, pe de altă parte, a chemat la moștenire alături de agnați și rudele dobândite prin partea feminină ale defunctului.

În dreptul roman, prevederile dreptului de a succede ab intestat era schițat, lapidar și fundamentat în cuprinsul celor XII Table. Acest document consfințește dreptul celui mai depărtat urmaș agnatic de a moșteni, excluzând cea mai apropiată rudă de sânge, atunci când legătura agnațiunii dintre aceasta și defunct dispăruse înainte de moartea lui de cuius.

Normele dreptului civil au fost modificate prin sistemul de reguli ale pretorului care a constituit regimul nou, denumit bonorum possessio. Ideea fundamentală după care s-a călăuzit magistratul roman era să facă împărțirea bunurilor succesorale și rudelor dobândite prin parte feminină. Neluându-se în considerare lipsa legăturilor de agnațiune au fost chemat la moștenire cognați. Reforma în domeniul moștenirilor a fost realizată printr-o evoluție lentă încheiată de către Iustinian, care s-a rezumat la eliminarea oricărei deosebiri dintre agnați și cognați.

Intervenția pretorului în domeniul succesiunilor este evident și în cazul succesiunii ab intestat și în cea testamentară. Modul în care a fost realizată această intervenție are la bază aceeași metodă moderată folosită pentru introducerea de concepții noi în drept, adică, inițial a acordat bonorum possessio pentru a exclude normele dreptului civil, confirmând iuris civilis gratia, iar mai târziu, pentru a elimina orice lipsă, s-a dat o soluție într-un caz neprevăzut de dreptul civil, supplendi iuris civiis gratia, sfârșind prin a realize o contradicție din punct de vedere juridic cu acest drept, care nu mai corespundea ideilor timpului, corrigendi iuris civilis gratia.

Bonorum possessio avea un efect definitiv când se acorda unui moștenitor care putea invoca și dreptul civil sau când se acorda unui moștenitor care era sigur că nu va avea un concurent după dreptul civil. În acest caz purta denumirea de bonorum possessio cum re, cum effectu. El se acorda și în mod provizoriu, astfel încât, persoana moștenitoare era expusă la evicțiune din partea unui pretendent cu un drept mai întemeiat, bonorum possessio re, sine effectu.

În evoluția dreptului succesoral, pot fi evidențiate și dispoziții ale dreptului imperial care, urmând aceleași limite ca și ius praetorianum, a înlăturat normele vechiului drept civil consoderate necorespunzătoare ideilor timpului. În acest fel, prin dreptul imperial s-a introdus un mod mai puțin solemn de dobândire cu titlu particular a unui patrimoniu, și anume s-au admis, alături de legatele civile, și fideicommisele. A fost simplificată astfel forma testamentelor și s-a desăvârșit prin aplicarea principiul că rudenia de sânge trebuie să stea în mod exclusiv la baza succesiunii ab intestate.

Din cele enunțate anterior rezultă faptul că acest complex al normelor referitoare la dobândirea mortis causa poate fi realizată în mod sistematic, inițial prin succesiunea înfăptuită conform voinței defunctului, adică succesiunea testamentară, apoi în lipsa unui testament prin succesiunea ab intestate, urmată de succesiunea deferită contra testamentului, apoi dobândirea moștenirii și, în final modurile de dobândire cu titlu particular realizate prin legate și fideicomise.

Codul civil român prevede că dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin convenție, moștenire legală sau testamentară (…).

De-a lungul timpului, în material dreptului succesoral s-au folosit doi termini pentru transmiterea patrimoniului de la defunct la moștenitor. Un prim termen este cel de moștenire care se referă la transmiterea patrmoniului unei personae fizice decedate către una sau mai multe persoane în viață, fie că vorbim despre persoane fizice sau juridice, fie că este vorba de stat în sine.

Un alt termen des utilizat în literature de specialitate este cel de succesine. În ceea ce privește acest termen, este necesar să se facă o precizare, și anume că el poate fi folosit cu două accepțiuni. În sens larg, succesiunea desemnează orice transmitere de drepturi între vii și pentru cauză de moarte, transmisiune care poate fi atât universală, cu titlu universal, cât și cu titlu particular. Sensul rstrâns al acestei noțiuni se referă la transmisiunea pentru cauză de moarte, fiind echivalent cu sensul noțiunii de moștenire. Este însă evident faptul că noțiunea de succesiune utilizată în domeniul dreptului succesoral are înțeles restrâns, referindu-se numai la transmisiunea pentru cauză de moarte.

Persoana care lasă moștenirea poartă denumirea de defunct sau de cuius, abreviere din formula dreptului roman “is de cuius succesioni is agitur”. Persoana care dobândește patrimoniul defunctului se numește moștenitor sau succesori, dar Codul civil utilizează și termenii de erede și coerezi. Totodată, în articolul 1100 din noul Cod civil se menționează despre existența succesibilului, adică persoana care îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a putea moșteni, dar care nu și-a exercitat încă dreptul de opțiune succesorală.

Noțiunea de masă succesorală este folosită în sensul de patrimoniu transmis din cauza de moarte.

În practica și literatura de specialitate s-a ajuns la un consens, acela de a se întrebuința noțiunea de moștenire, această tendință putând fi observată și în domeniul legislativ, ultimele acte normative folosind cu precadere termenul de moștenire. Exempire. Exemplific aici prin textul articolului 46 din Constituția României care prevede că dreptul la moștenire este garantat.

În cadrul dreptului de moștenire, noțiunea de moștenire sau succesiune este întrebuințată nu numai în sensul de transmitere a unui patrimoniu către una sau mai multe persoane în ființă, dar și pentru desemnarea patrimoniului transmis din cauza de moarte, deci, în sens de masa succesorală. În acest sens se vorbește de moștenirea lăsată de defunct și de moștenirea vacantă, adică fără stăpân.

Regulile care guvernează moștenirea pot fi aplicate numai în cazul morții unei persoane fizice, însă nu și în cazul încetării existenței unei persoane juridice.

Așa cum menționam anterior, ca instituție a dreptului civil, moștenirea este strâns legată de dreptul de proprietate. Aceasta reprezintă unul din modurile de dobândire a dreptului de proprietate și, ca orice transmisiune, asigură legătura dintre cel care lasă moștenirea, adică defunctul, și cel care primește moștenirea, denumit successor sau moștenitor.

Pornind de la analiza definiției moștenirii, se poate observa că acesta trebuie să îndeplinească o serie de condiții pentru a putea fi în conformitate cu cerințele legii. Aceste condiții se referă la faptul că moștenirea trebuie să fie o transmisiune de patrimoniu. Totodată, obiectul transmisiunii să fie un patrimoniu, adică saă fie alcătuit din drepturi și obligații cumulate, și nu bunuri singular. De asemenea, transmisiunea trebuie să se facă întotdeauna de la o singură persoană decedată către una sau mai multe persoane în ființă. Persoana al cărui patrimoniu se transmite trebuie să fie decedată, adică transmisiunea să fie mortis cauza. Persoana a cărei moștenire se transmite trebuie să fie numai o persoană fizică, regulile care guvernează moștenirea neputându-se aplica în cazul încetării existenței unei persoane juridice, deoarece pentru aceasta operează reguli specific. Și nu în ultimul rând, persoanele care pot primi moștenirea trebuie să fie în ființă adică să existe, neavând relevanță dacă sunt persoane fizice, persoane juridice sau statul însuși.

În ceea ce privește caracterele juridice ale transmisiunii succesorale sau trăsăturile specifice ale transmisiunii succesorale, acestea se desprind tot din definiția dată acesteia, respectiv, prin “transmiterea moștenirii se înțelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă”.

Privită ca mod general de transmitere a drepturilor și obligațiilor, transmiterea moștenirii prezintă anumite trăsături specifice, care o deosebesc de celelalte moduri de transmitere a drepturilor și obligațiilor. Particularitățile transmiterii moștenirii rezultă în mare parte de obiectul său, adică patrimoniu privit ca universalitate juridică, ca ansamblu de drepturi și obligații patrimoniale. De aici reiese că ea operează numai la moartea unei persoane fizice, fiind în acest sens o transmisiune pentru cauză de moarte și privește numai drepturile și obligațiile unei persoane fizice decedate, reprezentând singura modalitate de transmisiune a întregului patrimoniu.

Transmisiunea succesorală include întregul patrimoniu al persoanei fizice decedate, dar nu drepturile și obligațiile privite izolat, de aici rezultând caracterul său universal, intransmisibil pe timpul vieții titularului, deoarece patrimoniul nu se desparte în elementele sale la moartea acestuia, ci rămâne o universalitate juridică care trece asupra unuia sau mai multor persoane cu titlu de moștenire. De asemenea, transmisiunea moștenirii are un caracter indivizibil și este guvernată de aceleașinorme juridice vorbindu-se în acest sens de caracterul unitar al acestuia.

Așadar, transmisiunea succesorală este o transmisiune pentru cauza de moarte, fiind determinată de faptul morții unei persoane fizice, fie că este fizic constatată, fie că este declarată prin hotărâre judecătorească, înseamnă că este o transmisiune pentru cauza de moarte. Reglementările din acest domeniu nu se aplica și transmisiunilor prin acte juridice între vii care sunt reglementate de dreptul obligațional și nici în cazul încetarii existenței persoanelor juridice. Chiar dacă în acest din urma caz au loc transmisiuni universale sau cu titlu universal, ele sunt reglementate de acte normative special și nu de norme ce aparțin dreptului succesoral. În schimb normele dreptului succesoral se aplica în cazul persoanelor juridice sau statului, în ipotaza în care aceștia apar ca dobânditori ai patrimoniului sau a unor bunuri din acesta aparținând unei persoane fizice decedate.

Totuși, în opinia unor autori, persoanele juridice nu pot fi titulare ale unui drept de proprietate personal, iar desăvârșirea și permanentizarea acestui drept nu pot legitima în acest caz moștenirea. Mai mult, și interesele creditorilor unei persoane juridice ar putea fi prejudiciate în cazul în care aceasta ar fi dizolvată sau reorganizată, iar patrimoniul ei ar trece asupra altor persoane prin moștenire. Pe de altă parte însă, aspectele legate de reorganizarea judiciară, respectiv lichidarea unei persoane juridice, sunt reglementate prin acte normative speciale.

Trasmisiunea succesorală este o transmisiune universală. Prin moștenire se transmite un patrimoniu sau o fracțiune din acesta, incluzând atât activul, cât și pasivul sau ceea ce o deosebește de transmisiunile prin acte juridice între vii care au ca obiect, în principiu, doar bunuri singulare. Cu alte cuvinte, o persoana fizica nu poate transmite în timpul vieții întregul patrimoniu, acesta fiind legat intim de însăși existența persoanei fizice, și reprezentând latura economică a acestuia. Numai după moartea sa are loc o transmisiune a tuturor drepturilor și obligațiilor pe care acea persoana le-a avut la momentul morții sale.

Prin acte juridice între vii nu se pot transmite datoriile unei persoane. Deși există instituția cesiunii de datorie prin care debitorul cedent își transmite datoria sa cesionarului, acesta urmând să raspundă în fața creditorului cedat, această instituție nu infirmă caracterul universal al transmisiunii succesorale deoarece în cazul cesiunii de datorie se trasmite o datorie singulară. Numai decesul unei persoane fizice poate declanșa procedura transmisiunii universale a drepturilor și datoriilor sale.

Ceea ce o deosebește de transmisiunile între vii este și faptul că opozabilitatea drepturilor dobândite prin succesiune nu este condiționată de alte formalități, cum este spre exemplu condiția trasncrierii în cartea funciara în cazul bunurilor imobile. În aceeași ordine de idei, dobândirea unei creanțe prin moștenire este opozabilă terților fără a fi necesară notificarea ei debitorului sau fără ca acesta să o fi acceptat prin înscris autentic.

În cazul vânzării drepturilor succesorale care au ca obiect drepturi reale, pentru opozabilitate față de terți este însă necesară îndeplinirea formelor de publicitate, deoarece obiectul contractului nu îl formează universalitatea patrimoniului defunctului, ci un drept sau mai multe drepturi privite izolat și distinct de acesta.

Nici în situația acceptării moștenirii sub beneficiu de inventar sau în cea a moștenirii vacante, atunci când răspunderea moștenitorilor este limitată la activul ei, caracterul universal al transmisiunii nu este infirmat pentru că, practice, are loc doar o limitare a răspunderii.

În concluzie, în pricipiu, prin moștenire se transmit toate drepturile și obligațiile lui decujus, cu excepția celor strict legate de persoana sa, cum sunt cele cu caracter viager sau cele intuitu personae.

Transmisiunea succesorală este o transmisiune unitară. Acest caracter al transmisiunii succesorale derivă din caracterul unitar al patrimoniului. Aceasta înseamnă că, în principiu, întreaga moștenire se va transmite dupa aceleași norme juridice indiferent de natura, proveniența sau originea bunurilor ce o compun. Caracterul unitar al moștenirii este dat de faptul că moștenirea este deferită după aceleași norme fără a face deosebire între drepturile succesorale după natură, adică drepturi reale, de creanță, mobile, imobile, după originea lor, adică moștenite, achiziționate sau de proveniența lor, adică provenite pe linie maternă sau paternă. Transmisiunea succesorală privește o singură masă succesorală, nu se împarte într-o pluralitate de moșteniri. În doctrină sunt consecrate unele excepții de la caracterul unitar al transmisiunii succesorale, bazate tocmai pe originea, natura sau destinatia unor bunuri ce compun masa succesorală și care sunt supuse unor reglementari diferite.

Este vorba în primul rând de cazul în care soțul supraviețuitor nu vine la moștenire în concurs cu descendenții acestuia. Astfel, el are, potrivit articolului 5 din Legea nr.319/1944, un drept special asupra mobilierului casnic și a darurilor de nuntă, pe care nu le va împărți cu ceilalți moștenitori. Așadar, în acest caz, nu se aplică normele privind unitatea transmisiunii succesorale întrucât aceleiași succesiuni i se aplica două categorii de norme juridice.

O altă excepție apare în cazul decesului unui salariat, situație în care drepturile salariale neîncasate de acesta se vor plăti soțului supraviețuitor, copiilor sau părinților lui, iar in lipsa acestora, celorlalți moștenitori.

În ipoteza în care de cujus era cetățean străin în momentul morții sale, dar avea bunuri dobândite pe teritoriul Românei sau era cetățean roman, dar avea bunuri dobândite pe teritoriul altui stat, având deci un element de extraneitate, în ceea ce privește bunurile imobile și fondul de comerț se aplică normele juridice de locul situării bunurilor, iar în ceea ce privește bunurile mobile, se aplică reglementările legii naționale a defunctului.

Ultima situație este cea stabilită de Legea nr.8/1996. Aceasta însă nu este o excepție veritabilă deoarece legea prevede numai reguli speciale în privința caracterului temporar al drepturilor patrimoniale de autor dobândite prin moștenire. După expirarea termenului prevăzut de lege, retransmiterea prin succesiune a acestor drepturi este imposibilă datorita stingerii dreptului în sine.

Așadar, caracterul unitar sau neunitar al moștenirii nu depinde nici de modul de determinare de către testator a obiectului legatului, astfel încât dacă a instituit legate raportate la o fracțiune din patrimoniu ar avea caracter unitar, iar dacă a instituit legate prin care a atribuit unui legatar bunuri mobile iar altuia bunuri imobile ar avea caracter neunitar.

Transmisiunea succesorală este o transmisiune indivizibilă. Afirmația unor autori în sensul că acest caracter al transmisiunii succesorale derivă din caracterul indivizibil al patrimoniului este inexactă. Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale se referă de fapt la acceptarea sau renunțarea la moștenire și nu poate privi numai o parte a acesteia, ci are caracter indivizibil, fiecare moștenitor trebuind să accepte moștenirea potrivit vocației sale succesorale. Doar astfel se poate explica faptul că în caz de renunțare la moștenire de către unul sau mai mulți moștenitori, ori în cazul ineficacității legatelor, partea cuvenită acestora va profita de drept succesorilor acceptanți.

Trebuie precizat că acest caracter se păstrează până la efectuarea împărțirii inițiată de unul sau mai mulți moștenitori, cu excepția cazului în care însăși defunctul a realizat prin testament o împărțire de ascendent. Există și posibilitatea acceptării moștenirii sub beneficiu de inventar, atunci când moștenitorii răspund de datoriile succesiunii, numai în limitele activului acesteia.

Există o excepție de la această regulă, și anume prevederile Legii nr.18/1991 potrivit căreia se recunoaște calitatea de moștenitor nu numai acelora care au acceptat în termenul stabilit de lege moștenirea lăsată de fostul proprietar, ci și acelora care nu au acceptat moștenirea, dar au făcut o cerere de reconstitire a dreptului de proprietate, fiind așadar repuși în termen. Cei care însă au acceptat moștenirea la timpul potrivit, dar nu au depus o astfel de cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, se li recunoaște nici un drept asupra terenurilor aparținătoare antecesorului lor și a căror moștenitori, în mod firesc, ar fi fost. Nici fostului proprietar în viață nu i se recunoaște nici un drept dacă nu a depus cererea prevazută de lege. Cei care au renunțat la moștenire însă fiind considerați străini ca urmare a renunțării, nu pot pretinde nici un drept asupra terenului ce a aparținut antecesorului lor. S-a ajuns la concluzia că numai în ceea ce privește renunțarea la moștenire se aplică caracterul indivizibil al opțiunii succesorale.

În opinia unor doctrinari români, caracterul indivizibil explică de ce în situația în care la moștenire sunt chemați mai mulți moștenitori, fiecare având vocație la întreaga moștenire, iar drepturile succesorale ale fiecăruia nefiind comprimate decât prin coexistența drepturilor rivale ale celorlalți renunțători sau înlăturați de la moștenire pentru nevrednicia unuia dintre ei, face să crească de drept părțile comoștenite, dreptul de acrescământ.

Cele patru caractere juridice ale transmisiunii succesorale, transmisiune pentru cauză de moarte, unitară, universală și indivizibilă, particularizează transmisiunea succesorală față de celelalte moduri de dobândire a dreptului de proprietate.

Toate regulile care guvernează această instituție, sunt formulate în legătură cu aceste caractere și pentru a asigura transmisiunii succesorale o fizionomie juridică clădită în funcție de aceste caractere juridice.

Așa cum prcizam anterior, dreptul la moștenire este garantat în conformitate cu articolul 46 din Constituție, ceea ce înseamnă că statul nu s-a limitat doar la recunoașterea formală a acestui drept fundamental , dar asigură prin instituțiile sale specializate protecția juridică a acestui drept. Constituția precizează acest drept în cadrul drepturilor fundamentale și îl garantează, însă reglementarea amănunțită a acestei instituții o regăsim în prevederile Codului civil.

Codul civil reglementează succesiunea în Cartea IV intitulat Despre moștenire și liberalități, în prevederile articolelor 953- 1142.

1.2: Felurile moștenirii

În limbajul comun, prin succesiune se înțelege o înșiruire de persoane, fapte sau fenomene. În sens juridic însă, prin succesiune, moștenire sau ereditate, noțiuni sinonime, se înțelege transmiterea patrimoniului, a unei fracțiuni din patrimoniu sau a unor bunuri singulare de la o persoană fizică decedată la una sau mai multe persoane în ființă, persoane fizice, persoane juridice sau statul.

Noțiunii de moștenire sau succesiune i se conferă în doctrina și practica judiciară un înțeles larg, în sensul că ea desemnează orice fel de transmisiune de drepturi, atât între vii, cât și pentru cauză de moarte, transmisiune care poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.

În sensul restrâns, acest termen desemnează atât transmisiunea patrimoniului de la persoana decedată către moștenitorii sau succesorii săi, cât și întinderea sau cuprinsul acestui patrimoniu. În literature de specialitate se vorbește de bunurile cuprinse în moștenire sau succesiune, de moșstenire sau succesiune mobiliară sau imobiliară sau că un bun face parte din moștenire sau nu. Cu alte cuvinte, prin acești termeni este desemnat uneori și obiectul transmisiunii succesorale.

Conform articolului 955 din Codul civil, patrimoniul defunctului se transmite prin moștenire legală, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin testament. Totodată, o parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moștenire testamentară, iar cealaltă parte prin moștenire legală. Prin urmare, în funcție de izvorul vocației succesorale a celor care dobândesc patrimoniul persoanei decedate, moștenirea poate fi legală sau testamentară.

Moștenirea legală este reglementată de prevederile articolelor 963-964 din Codul civil care stabilește că moștenirea se cuvine, în ordinea și după regulile stabilite, soțului supraviețuitor și rudelor defunctului, și anume descendenților, ascendenților și colateralilor acestuia, după caz. Descendenții și ascendenții au vocație la moștenire indiferent de gradul de rudenie cu defunctul, iar colateralii numai până la gradul al patrulea inclusiv. În lipsa moștenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se transmite comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii.

Așadar, moștenirea este legală atunci când ea se deferă în ordinea și cotele determinate prin lege, persoanelor stabilite ca făcând parte din una din clasele de moștenitori. Moștenirea legală intervine numai în cazul și în măsura în care defunctul nu a dispus prin testament de patrimoniul său pentru cauză de moarte sau testamentul nu își produce în tot sau în parte efectele, ori acesta cuprinde alte dispoziții decât cele referitoare la transmiterea patrimoniului succesoral, cum este cazul recunoașterii unui copil, a dispozițiilor cu privire la funeralii, înlăturarea de la moștenire a unor rude etc.. În ultimul caz, dacă cel înlăturat de la moștenire este moștenitor rezervatar, el va culege rezerva succesorală ca moștenitor legal.

Moștenirea legală reprezintă situația obișnuită, comună, și se aplică ori de câte ori defunctul nu a dispus de bunurile sale pentru cauză de moarte prin testament. De aceea moștenirea legală este cunoscută și sub denumirea de moștenire ab intestat, adică fără testament.

Temeiul moștenirii legale a fost la origine rudenia firească, rudenia de sânge, iar ideile care determină acest criteriu de transmitere legală a patrimoniului succesoral sunt afecțiunea presupusă a defunctului față de rudele lui de sânge și consolidarea familiei prin conservarea bunurilor moștenite.

În prezent, rudenia civilă, rezultată din adopție, care este asimilată cu rudenia firească pe planul efectelor judiciare, constituie și ea, alături de rudenia firească, pentru motivele arătate mai sus temei al moștenirii legale.

Moștenitorii legali sunt soțul supraviețuitor, descendenții sau copii defunctului în linie dreaptă, ascendenții privilegiați, adică părinții defunctului, colateralii privilegiați care desemnează frații, surorile defunctului și descendenții acestora, ascendenții ordinari, adică rudele în linie dreaptă, cu excepția părinților defunctului și colateralii ordinari care sunt rudele colaterale ale defunctului până la gradul al patrulea inclusiv, cu excepția colateralilor privilegiați.

Poate veni la moștenire în temeiul legii numai persoana care are capacitate succesorală și îndeplinește unele condiții generale ale dreptului de moștenire, adică să aibă vocație succesorală legală, să nu fie nedemnă sau defunctul nu a înlăturat-o de la moștenire prin exheredare.

Cu alte cuvinte, moștenirea este legală deoarece patrimonial succesoral se transmite la persoanele, în ordinea și în cotele stabilite de lege. Aceste personae sunt moștenitori universali, cu vocație la întregul patrimoniu, chiar dacă, practice, există o multitudine de moștenitori. Rezerva succesorală poate fi culeasă doar cu titlu universal. În concluzie, moștenitorii legali nu pot avea vocație doar la bunurile singular, deci nu pot exista moștenitori legali cu titlu particular.

Moștenirea testamentară apare în cazul și n măsura în care transmiterea masei succesorale are loc pe baza voinței defunctului, manifestată prin testament.

Testamentul este reglementat în cadrul Capitolului III, articolele 1034- 1085 din Codul civil. Persoanele desemnate de testator să culeagă moștenirea se numesc legatari sau moștenitori testamentari. Legatarul poate fi universal, cu vocație la întregul patrimoniu lăsat de defunct, cu titlu universal cu vocație la o fracțiune din masa succesorală și cu titlu universal particular, cu vocație numai la bunuri singulare.

Testamentul este actul unilateral, personal și revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, într-una din formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață.

Testamentul conține dispoziții referitoare la patrimoniul succesoral sau la bunurile ce fac parte din acesta, precum și la desemnarea directă sau indirectă a legatarului. Alături de aceste dispoziții sau chiar și în lipsa unor asemenea dispoziții, testamentul poate să conțină dispoziții referitoare la partaj, revocarea dispozițiilor testamentare anterioare, dezmoștenire, numirea de executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali și alte dispoziții care produc efecte după decesul testatorului.

Moștenirea este testamentară în cazul și în măsura în care transmiterea masei succesorale are loc în temeiul voinței celui care lasă moștenirea, manifestată prin testament. Voința legiuitorului, care stabilește un sistem legal de transmitere a patrimoniului defunctului, nu se poate substitui voinței defunctului, titularul patrimoniului său. Voința legiuitorului suplinește numai voința neexprimată a defunctului. Există însă și câteva norme prin care legiuitorul intervine și corectează voința liberală a defunctului, în scopul protejării rudelor foarte apropiate sau a soțului supraviețuitor (rezerva succesorală și drepturile speciale ale soțului supraviețuitor).

Testamentul este definit în doctrină ca fiind actul juridic unilateral, personal și solemn, esențialmente revocabil în timpul vieții testatorului, prin care acesta dispune de tot sau de o parte din avutul său pentru timpul când va înceta din viață.

În literatura de specialitate există și moștenirea mai poate fi convențională. Se poate întâmpla în cazul donației de bunuri viitoare, în asemenea situație, contractul de donație producând efecte numai la moartea donatorului și este întotdeauna revocabil.

Datorită faptului că, pe de o parte, un testament este valid chiar dacă nu cuprinde decât legate cu titlu particular sau cu titlu universal, rămânând astfel o parte din moștenire ce nu se deferă prin testament, iar, pe de altă parte, Codul civil instituie o rezervă în favoarea unor anumiți moștenitori, în primul caz se admite, iar în cel de-al doilea, se impune coexistența moștenirii legale cu moștenirea testamentară.

Moștenirea legală poate coexista cu cea testamentară doar dacă defunctul a dispus prin testament numai pentru o parte a moștenirii lăsate sau dacă a dispus de întreaga masă succesorală și există moștenitori rezervatari. Aceștia din urmă dobândesc rezerva succesorală întotdeauna în virtutea legii, deci în calitate de moștenitori legali. Potrivit articolului 955 alineatul 2 din Codul civil, patrimoniul succesoral se poate transmite prin moștenire testamentară pentru ceea ce s-a dispus prin testament și prin moștenire legală diferența necuprinsă în testament sau pentru partea cuprinsă în testament și care nu poate fi executată sau a fost redusă.

Cele două feluri de moșteniri nu se exclud reciproc, ci, dimpotrivă, moștenirea legală poate coexista cu cea testamentară. Așadar, nu trebui interpretat în sensul că moștenirea testamentară ar exclude pe cea legală. După cum rezultă din prevederile Codului civil, în dreptul nostru se admite, iar dacă există moștenitori rezervatari, chiar se impune, coexistența moștenirii legale cu cea testamentară. Așadar, Codul civil român nu a păstrat principiul din dreptul roman al incompatibilității celor două feluri de moșteniri, adică nimeni nu poate muri în parte cu testament, în parte fără testament.

În cazul în care testatorul a făcut numai legate cu titlu particular, patrimoniul succesoral se transmite, potrivit legii, moștenitorilor legali, numai că aceștia vor fi obligați față de legatarii cu titlu particular să execute legatele, iar dacă obiectul legatului este un drept real asupra unui bun individual determinat, acest drept va fi dobândit de legatar direct de la defunct și deci, nu va trece asupra moștenitorilor legali (care culeg restul patrimoniului succesoral).

Dacă testatorul a făcut unul sau mai multe legate cu titlu universal, dar ele nu epuizează integral patrimoniul succesoral, devoluțiunea moștenirii va fi testamentară în limitele legatului sau legatelor și legală pentru restul. În schimb, dacă testatorul a instituit prin testament mai mulți legatari cu titlu universal, astfel încât aceste legate epuizează întreaga moștenire sau dacă testatorul a instituit unul sau mai mulți legatari universali, devoluțiunea moștenirii va fi numai testamentară.

În toate cazurile însă, dacă există moștenitori rezervatari care beneficiază de o parte din moștenire chiar și împotriva voinței liberale a testatorului și prin legatele făcute s-a adus atingere rezervei lor, ei vor dobândi partea din moștenire corespunzătoare rezervei și numai pentru rest devoluțiunea succesorală va fi testamentară. Așadar, moștenirea testamentară înlătura pe cea legală numai dacă nu există moștenitori rezervatari și testatorul a instituit unul sau mai mulți legatari universali sau doi ori mai mulți legatari cu titlu universal care, împreună, au vocație la întreaga moștenire.

Codul civil nu a păstrat principiul din dreptul roman referitor la incompatibilitățile moștenirii testamentare cu cea legală. În această ordine de idei, în practica judiciară s-a pus problema coexistenței calității de moștenitor legal și testamentar, în aceeași persoana. Calitatea de moștenitor legal subzistă și în cazul în care aceasta este unită cu cea de moștenitor testamentar, fiind de neconceput ca titularul unui drept bazat pe o pluralitate de temeiuri să fie pus în situația de a lua mai puțin și de a fi exclus de la un beneficiu pe care l-ar putea culege numai pe baza unuia din temeiurile juridice component.

În ipoteza în care însă o persoană are calitatea de moștenitor legal, dar este chemată la moștenire și în calitate de legatar să opteze diferit cu privire la legat și la moștenirea legală. În situația în care legatul este mai mic decât cota care i s-ar fi cuvenit acelei persoane ca moștenitor legal, moștenitorul legal nu poate renunța la legat pentru a moșteni mai mult întrucât un astfel de legat poate avea și scopul unei exheredari parțiale, situație în care moștenitorul legal poate primi numai rezerva, dacă este mai mare decât legatul, care privește evident numai calitatea de moștenitor legal.

Practica și doctrina de specialitate au ridicat problema dacă un moștenitor poate, în același timp, să aibă o dublă calitate: de moștenitor legal și moștenitor testamentar. Răspunsul a fost afirmativ, deoarece calitatea de moștenitor legal subzistă și în cazul în care aceasta este unită cu aceea de moștenitor testamentar, fiind de neconceput ca titularul unui drept bazat pe o pluralitate de temeiuri, să fie pus în situația de a lua mai puțin și de a fi exclus de la un beneficiu pe care l-ar putea culege numai pe baza unuia dintre temeiurile juridice componente.

Astfel, se poate trage concluzia că regula în materia succesiunilor este moștenirea legală, iar excepția o reprezintă moștenirea testamentară.

CAPITOLUL 2:

REGULI GENERALE CU PRIVIRE LA MOȘTENIREA TESTAMENTARĂ

Așa cum menționam în primul capitol, în dreptul succesoral românesc regula este prevalența moștenirii legale față de cea testamentară. Cu alte cuvinte, ceea ce legea statuează în materia transmiterii patrimoniului unui defunct are întâietate față de ceea ce a hotărât defunctul.

Juriștii și-au pus întrebarea dacă aceasta normă juridică reprezintă o constrângere, o limitare a posibilitaților de exprimare a dreptului de dispoziție pentru cauză de moarte sau dacă este o măsură de protecție a moștenitorilor. La această controversă răspunsul nu este unul simplu, fiind de natură să creeze adevărate dispute în domeniul juridic.Totuși, în noului Cod civil legea civilă analizează domeniul moștenirii testamentare altfel decât o făcea dreptul clasic. Această afirmație se bazează pe prevederea articolului 955 alineat 1 din noul Cod civil în care este prevăzut că patrimoniul defunctului se transmite prin moștenire legală, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin testament. Reiese din interpretarea acestui articol faptul că principalul mod de transmisiune mortis causa este cel stabilit prin voința defunctului, manifestată în cadrul ultimului său actul de vointă, respectiv a testamentului. Transmisiunea legală a moștenirii este posibilă așadar, numai în măsura în care de cujus nu a dispus altfel prin testament.

Doctrina civilă actual a ajuns la concluzia că din moment ce legiuitorul a statuat o astfel de normă, breșa este deja realizată. Aces fapt se bazează pe ideea că nimic nu este mai just decât ca o persoană care a realizat și constituit prin eforturile sale proprii un întreg patrimoniu, să poată dispune liber de acesta pentru momentul în care nu va mai fi în viața. Obligația morală a defunctului față de moștenitorii săi legali nu trebuie realizată prin constrângere, ci ca urmare a dorinței liber exprimate a acestuia.

Încetarea din viață a unei persoane determină apariția unor fenomene deosebit de complexe care ar trebui luate în considerare în momentul în care este legiferat modul de transmitere a patrimoniului pentru cauza de moarte, datorită faptului că din multe puncte de vedere, acest mod de transmitere înseamnă o continuare a personalității celui decedat. Dacă în ceea ce privete actele între vii s-a ajuns la concluzia că dreptul de proprietate deține monopolul, ar fi indicat ca același principiu să fie aplicat și în cazul moștenirilor. Adepții concepției clasice au multe argumente în ceea ce privește susținerea modului classic de transmitere a unei moșteniri.

Astfel, dreptul roman considera ca fundamental dreptul cetățeanului de a lăsa un moștenitor printr-un act de ultimă voință, adică printr-un testament. La romani, moștenirea era deferită, în primul rând, conform voinței celui decedat și abia în ultimă instanță ab intestat.

Consider că moștenirea legală este posibilă numai în situația în care persoana care a decedatul nu a lăsat un testament. Dacă moștenitorii legali ai acestuia sunt de părere că testamentul lăsat de acesta este urmarea unui consimțamânt alterat, atunci pot recurge la instanța și, pe cale de consecință, la anularea testamentului.

Ca și concluzie, controversa în ceea ce privește moștenirea legală și cea testamentară poate fi soluționată doar într-un singur mod, și anume moștenirea testamentară trebuie să aibă caracter primordial și, în respectând textul articolului 955 din noul Cod civil, numai în măsura în care defunctul nu a dispus altfel prin testament, patrimoniul succesoral să poată fi împărțit după normele moștenirii legale.

Trebuuie remarcat faptul că în domeniul succesiunilor inovațiile aduse de prevederile noului Cod civil sunt relativ puține, legiuitorul mulțumindu-se să păstreze, în liniile sale esențiale, reglementarea anterioară.

2.1: Noțiunea moștenirii testamentare

După cum am prezentat anterior, există posibilitatea coexistenței moștenirii legale cu cea testamentară. Acest lucru se datorează faptului că dreptul românesc nu a menținut principiul roman conform căruia există incompatibilitate între aceste două tipuri de moșteniri.

Moștenirea testamentară reprezintă transmiterea patrimoniului succesoral în temeiul voinței celui care lasă moștenirea, manifestată printr-un testament valabil din punct de vedere legal.

Cu toate că dreptul românesc consideră moștenirea legală ca fiind regula și, în același timp, dreptul comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral, aceasta poate fi înlăturată, total sau parțial, prin dispozițiile testamentului lăsat de de cujus. Aceasta înseamnă că legea consacră principiul libertății testamentare.

Totuși, în legislația civilă românească, libertatea testamentară nu este absolută, legea stabilind în mod imperativ anumite limite, cea mai importantă dintre acestea fiind instituția rezervei succesorale, prevăzută în favoarea unor moștenitori legali și care nu se supune actelor liberale ale defunctului, indiferent că este vorba de liberalitățile făcute în timpul vieții, adică donații sau actele pentru cauză de moarte, adică legatele.

Așadar, din punct de vedere juridic, testamentul este actul unilateral, personal și revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață.

Textul articolului 1037 stabilește că orice persoană care pretinde un drept ce se întemeiază pe un testament, este obligată să dovedească existența și conținutul lui în una dintre formele prevazute de lege. În situația în care testamentul a dispărut în mod fortuit sau în caz de forță majoră ori prin fapta unui terț, fie după moartea testatorului, fie în timpul vieții sale, însă fără ca acesta să îi fi cunoscut dispariția testamentului, valabilitatea formei și cuprinsul testamentului vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probă. Aceste dispoziții, coroborate cu alte dispoziții legale duc la concluzia că testamentul este un act juridic unilateral, solemn, esențialmente personal și revocabil.

Dreptul persoanei de a dispune prin testament de moștenirea sa, în conformitate cu prevederile legale, își are temeiul în existența dreptului de proprietate. Acest drept este recunoscut încă din antichitate. În dreptul roman, testamentul avea o mare importanță, principiile sale fiind preluate și de dreptul modern.

Persoana fizică, în temeiul dreptului de dispoziție, are posibilitatea de a dispune de soarta bunurilor sale atât prin acte juridice între vii, cât și printr-un act de ultimă voință pentru timpul când nu va mai fi în viață, înlăturând astfel aplicabilitatea normelor juridice care reglementează devoluțiunea succesorală legală pentru ipoteza în care persoana a încetat din viață fără a lăsa un testament valabil.

În cazul transmisiunii testamentare, atât determinarea persoanelor chemate la moștenire cât și întinderea drepturilor și obligațiilor care incumbă acestora din moștenire este opera de ultimă voință a celui ce o lasă în limitele și condițiile prevăzute de lege.

Prin urmare, s-a impus astăzi concluzia unanim acceptată de jurisprudență, conform căreia testamentul nu este doar un simplu act juridic, ci el reprezintă un tipar juridic, cu o multitudine de acte juridice de sine stătătoare și cu regim juridic aparte . Cele afirmate sunt susținute de către dispozițiile Codului familiei care stabilesc că recunoașterea paternității unui copil din afara căsătoriei care este făcută prin testament este irevocabilă, în pofida faptului că testamentul este esențialmente revocabil. După cum a subliniat și literatura de specialitate, prevederile legale menționate reprezintă o ilustrare a ideii că în cadrul testamentului pot coexista mai multe acte juridice de sine stătătoare.

Conform articolului 1035 din noul Cod civil, testamentul conține dispoziții referitoare la patrimoniul succesoral sau la bunurile care fac parte din acesta, precum și la desemnarea directă sau indirectă a legatarului. Testamentul poate să conțină și dispoziții referitoare la partaj, revocarea dispozițiilor testamentare anterioare, dezmoștenire, numirea de executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali, precum și alte dispoziții care să producă efecte după decesul testatorului.

Având în vedere cuprinsul variat al testamentului, s-a ajuns la ideea că dacă un testament conține și legate și dispoziții de natură diferită, apare cazul existenței a două sau mai multor acte juridice diferite, întrunite sub forma unui testament, aceste acte putând fi diferite între ele. De asemenea, plecând de la idea că testamentul conține nu numai legate, nefiind obligatoriu să le cuprindă pe acestea, doctrina a afirmat că în unitatea material a înscrisului testamentarsunt incluse, din punct de vedere intelectual, o pluralitate de acte juridice care sunt supuse fiecare, dacă ne referim la fond, propriului său regim.

Totodată, sub sancțiunea nulității absolute a testamentului, două sau mai multe persoane nu pot dispune prin același testament, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terț.

2.2: Caracterele juridice ale testamentului

Din definiția dată testamentului putem trage concluzia că acesta este un act jurirdic datorită faptului că este necesar să întrunească anumite condiții de validitate impuse în general actelor juridice, dar și condițiile impuse doar testamentului. Fiind un act juridic unilateral, efectele sale au ca izvor o singură voință, cea a testatorului. De asemenea, este un act solemn întrucât manifestarea de voință a testatorului trebuie să îmbrace ad validitatem una din formele anume prevăzute de lege. Solemnitatea este un mijloc de protecție a consimțământului celui care se obligă, determinându-l pe acesta să reflecteze și să își clarifice intențiile înaintea exprimării voinței. Totodată, este un act juridic de esența în cadrul căruia sunt incluse actele de dispoziție cu titlu gratuit mortis causa, adică legatele, care presupun atât un element material, adică o diminuare a patrimoniului dispunătorului și o îmbogățire a patrimoniului legatarului, cât și un element moral care constă în intenția de a gratifica. Testamentul este actul prin care testatorul dispune pentru timpul încetării sale din viață, act conceput să producă efecte din momentul decesului autorului său. Până la moartea dispunătroului, testamentul nu reprezintă decât un proiect care nu obligă pe nimeni și nu afectează nici un bun. Nu în ultimul rând, este un act juridic esențialmente revocabil, ceea ce înseamnă că testatorul poate revoca sau modifica dispozițiile testamentare până la ultima clipă a vieții sale.

Cele enumerate anterior reprezintă caracterele juridice ale testamentului, pe care le vom analiza succinct în ceea ce urmează.

Am amintit inițial că testamentul este un act juridic. Această afirmație are la bază manifestarea de voință a defunctului cu intenția de a produce efecte juridice. Drept urmare, pentru a fi valabil, testamentul trebuie să îndeplinească condițiile referitoare la fond, condiții prevăzute de lege pentru toate actele juridice.

Testamentul este un act juridic unilateral, voința testatorului fiind producătoare de efecte, indiferent de atitudinea legatarului, fără a depinde de acceptarea acestuia. Legatul se dobândește în momentul deschiderii moștenirii prin actul unilateral al testatorului, în cazul în care legatarul nu renunță la legat. Testamentul și acceptarea unor dispoziții ale testamentului sunt acte unilaterale distincte, cu efecte proprii, care nu se unesc în vederea formării unui act juridic bilateral.

Legea interzice ca două sau mai multe persoane să testeze prin același act, acest lucru datorându-se necesității de a păstra caracterul de act juridic unilateral și irevocabil al testamentului.

O persoană care are capacitatea de a testa, poate face acest lucru exclusiv personal, testamentul nu poate fi încheiat prin reprezentare sau cu încuviințarea ocrotitorului legal. În cazul în care o persoană nu are capacitatea de a testa, nu poate face acest lucru prin reprezentare sau cu încuviințarea altei persoane, chiar dacă testatorul primește consultații de la specialiști. Reiese implicit și caracterul esențialmente personal al testamentului.

Testamentul este un act juridic solemn. Acesta trebuie să fie încheiat ad validitatem, într-una din formele prevăzute de lege, sub sancțiunea nulității absolute. Libertatea exprimării voinței testatorului cu privire la averea sa este valabilă numai în situația în care ea îmbracă o formă determinată și reglementată de lege.

Efectele dispozițiilor testamentare se produc numai la moartea testatorului, testamentul fiind un act juridic pentru cauză de moarte. Condițiile de validitate ale testamentului sunt apreciate raportat exclusiv la momentul întocmirii sale, iar efectele actului sunt apreciate raportat la momentul morții testatorului.

Atât timp cât testatorul trăiește, legatarul nu are nici un drept asupra bunurilor testatorului, acesta dispunând în exclusivitate de bunurile sale până la moarte și având drept de dispoziție asupra lor.

Un alt caracter juridic al testamentului este revocabilitatea. Testatorul poate revoca sau modifica unilateral dispozițiile sale testamentare până în ultima clipă a vieții sale, având un drept absolut de a le revoca și de a putea renunța la el. Orice clauză prin care testatorul ar declara că renunță la facultatea de revocare sau de modificare este nulă de drept.

Totodată, testamentul este un act juridic gratuit, adică o liberalitate.

De asemenea, testamentul este un act juridic secret, dreptul de a divulga conținutul său revenind doar testatorului. Persoanele care au participat la alcătuirea și autentificarea lui nu au dreptul să divulge conținutul testamentului.

Analizând ansamblul caracterelor juridice ale acestui act juridic, putem constata că acesta se manifestă ca un act juridic excețional, guvernat de reguli de formă și fond speciale și care derogă de la dreptul comun al actelor juridice.

2.3: Condițiile de validitate ale testamentului

Plecând de la faptul că testamentul este un act juridic, este absolut necesar ca el să îndeplinească anumite condiții pentru a putea produce efectele dorite. În această ordine de idei, trebuie să întrunească condiții de fond și formă specifice atât tuturor actelor juridice, cât și condiții aplicabile esențialmente lui.

Condițiile de validitate au în vedere în mod preponderent legatele care sunt principalele acte de dispoziție testamentare, însă ele se aplică și altor acte juridice susceptibile a fi conțiunte de testamente.

Condițiile actului juridic reprezintă elementele care alcătuiesc acest act. În funcție de aspectul la care fac referire, se face distincție între condiții de fond care privesc conținutul actului juridic civil și condiții de formă care se refera la exteriorizarea voinței celui care încheie actul juridic.

În funcție de obligativitatea sau neobligativitatea lor, aceste condiții se împart în condiții esențiale, cerute pentru valabilitatea actului și neesențiale, care pot fi prezente ori pot lipsi fără să afecteze valabilitatea actului juridic.

Așadar, condițiile de fond, esențiale oricărui actul juridic, sunt capacitatea de a contracta, consințământul valabil al părții care se obligă, un obiect determinat și o cauza licita.

Aplicând cele menționate anterior referitoare la actele juridice testamentului, ajungem la concluzia că condițiile generale ale testamentului sunt capacitatea persoanei de a încheia testamentul, consimțământul valabil al acesteia, obiectul actului care trebuie să fie determinat și licit și o cauză reală, licită și morală.

Singura condiție stipulată expres de noul Cod civil în legătură cu testamentul este cea referitoare la consimțământul persoanei prevăzută la articolul 1038 din noul Cod civil, celelalte condiții de validitate fiind cele aplicabile oricărui act juridic, prevăzute de articolul 1179 din noul Cod civil.

Deoarece testamentul este un act solemn, acesta impune ad validitatem îndeplinirea unor condiții de formă pentru validarea actului. În cazul acestui tip de act, nu este suficient doar simplul consimțământ al testatorului, cum se întâmplă în cazul actelor consensuale, ci este necesar să îmbrace una din formele anume prevazute de lege. În ceea ce privește de liberalitățile, forma necesită o anumită concentrare și reflecție din partea dispunătorului, are menirea de a proteja patrimoniul familial, atrăgându-i atenția dispunătorului asupra actului pe care îl îndeplinește . În plus, îndeplinirea ei asigură manifestarea liberă a voinței de a gratifica precum și conservarea acesteia prin înscrisul testamentar, așa cum a fost exprimată de autorul său până la decesul lui.

Prin urmare, condițiile de validitate referitoare la testament înglobează întreaga gamă de condiții, atât generale, cât și specifice aplicabile testamentului pentru ca acesta să poată fi considerat valabil și pentru a nu atrage nulitatea absolută sau, uneori, relativă a actului.

2.3.1: Condițiile de fond

În cadrul condițiilor de fond necesare validării unui testament intră capacitatea persoanei, consimțământul, obiectul și cauza testamentului.

Prima condiție pe care o analizăm face referire la capacitatea persoanei de a testa.

Prin capacitate se înțelege posibilitatea de a realiza ceva într-un domeniu de activitate; aptitudine; facultate. Prin urmare, pentru ca dispozițiile testamentare să fie valabile, testatorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune prin liberalități sau alte acte juridice, iar persoana în favoarea căreia operează dispozițiile testamentare să aibă capacitatea de a primi prin testament.

Potrivit Codului civil, în materia actelor juridice, regula este capacitatea, iar excepția este incapacitatea persoanei. Conform articolului 987 din noul Cod civil, orice persoana poate face și primi liberalități, cu respectarea regulilor privind capacitatea. Totodată, este capabil de a primi prin testament oricine este conceput la data morții testatorului deoarece drepturile copilului sunt recunoscute din momentul concepției, cu singura condiție de a se naște viu.

Persoana fizică deține capacitatea de a dispune prin testament din momentul în care a împlinit vârsta de 18 ani, dar și minorul în vârstă 16 ani căsătorit.

Se impune precizarea faptului că noul Cod civil permite dobândirea capacității depline de exercițiu de către minorul de 16 ani care se căsătorește. Doctrina civilă a ajuns la concluzia că noul Cod civil devine inovator sub acest aspect, permițându-i minorului, indiferent de sex, să se căsătorească de la vârsta de 16 ani, fiind necesară însă îndeplinirea anumitor condiții speciale. Pe această cale, minorul dobândește deplină capacitate de exercițiu și poate dispune prin testament.

În ceea ce privește persoana care poate fi gratificată prin testament, vorbim despre persoana fizică care trebuie concepută, sub condiția de a se naște vie, dar și despre persoana juridică care poate primi prin dispoziții testamentare de la data actului de înființare sau, în cazul fundațiilor testamentare, din momentul deschiderii moștenirii testatorului, chiar și în cazul în care legatele nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod legal.

Persoana juridică poate dobândi prin liberalități orice drepturi și obligații, în afara acelora care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice. Mai mult decât atât, persoanele juridice fără scop patrimonial pot dobândi prin testament numai acele drepturi și obligații civile necesare realizării scopului stabilit prin lege, actului de constituire sau statutului.

Cum specificam anteior, incapacitățile de a dispune sau de a primi prin testament sunt excepții de la regula capacității și trebuie să fie expres prevăzute de lege. Având în vedere acest lucru, ele sunt de strictă interpretare. Nici o persoană nu poate renunța în tot sau în parte la capacitatea sa de a dispune sau de a primi prin testament.

În ceea ce privește incapacitatea de a dispune prin testament, noul Cod civil arată că cel lipsit de capacitate de exercițiu, adică minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani și interzisul judecătoresc, sau cel cu capacitate restrânsă de exercițiu, adică minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, nu poate dispune de bunurile sale prin testament.

Mai mult decât atât, nici după dobândirea capacității depline de exercițiu, persoana nu poate dispune prin liberalități în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să primească de la instanța de tutelă descărcarea sa de gestiune. În mod excepțional însă, persoana majoră poate testa în favoarea ocrotitorului sau reprezentantului său legal înainte ca acesta să fie descărcat de gestiune, dacă reprezentantul sau ocrotitorul legal este ascendentul testatorului. Nesocotirea acestei incapacități atrage nulitatea relativă a testamentului.

Noul Cod civil distinge în ceea ce privește incapacitățile speciale de a primi prin testament între incapacități speciale în materia liberalităților, incapacități comune donației și legatului, și incapacități speciale în materia legatelor.

Incapacități speciale cu incidență atât în materia donațiilor, cât și a legatului sunt cele referitoare la medicii, farmaciștii sau alte persoane care, în mod direct sau indirect, i-au acordat îngrijire de specialitate testatorului pentru boala determinantă a decesului. Pentru a opera această incapacitate este necesar ca persoanele menționate să îi acorde testatorului îngrijire de specialitate în perioada în care acesta din urmă a redactat testamentul.

Excepție de la această regulă fac unele categorii de legate, dintre care amintim pe cele dispuse în favoarea soțului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiați, chiar dacă aceștia i-au acordat testatorului asistență de specialitate pentru boala care este cauză a decesului, legatele dispuse în favoarea altor rude până la gradul patru inclusiv, cu condiția ca la data întocmirii testamentului testatorul să nu aibă soț și nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiați.

În ceea ce privește incapacitatea referitoare la preoți sau la alte persoane care i-au acordat asistență religioasă testatorului în timpul bolii care determină decesul, asemănător cu cazul medicilor, farmaciștilor și al persoanelor asimilate acestora, este valabil doar legatul dispus în favoarea celor care au față de testator calitatea de soț, rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiați, ori, în lipsa acestora, rude până la gradul patru inclusiv. De asemenea, nesocotirea acestei incapacități speciale atrage nulitatea relativă a legatului.

Dacă testatorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripție a acțiunii în nulitate relativă curge de la data la care moștenitorii au luat la cunoștință de existența legatului, iar dacă testatorul s-a restabilit, legatul devine valabil.

De asemenea, constituie incapacități speciale în materia legatelor incapacitatea de a primi a notarului public care a autentificat testamentul, incapacitatea de a primi prin testament a interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului, incapacitatea de a primi a martorilor care îl asistă pe testator în momentul autentificării testamentului și a martorilor care trebuie săsemneze testamentele privilegiate, incapacitatea de a primi a agenților instrumentatori ai testamentelor privilegiate și incapacitatea de a primi a persoanelor care au acordat în mod legal asistență juridică la redactarea testamentului. Și aceste incapacități pot atrage, dacă nu sunt respectate, sancțiunea nulității relative.

Din analiza dispozițiilor noului Cod civil în materia capacității de a dispune, adică de a primi prin testament, reiese faptul că acest act normativ nu a preluat dispozițiile vechiului Cod civil potrivit cărora minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate dispune prin testament numai de jumătate din bunurile sale. Jurisprudența civilă consideră că opțiunea legiuitorului de a renunța la această incapacitate este justă, asigurându-se astfel protecția intereselor minorului.

În aceeași ordine de idei, se poate constata faptul că noul Cod civil reglementează unele incapacități speciale în materia legatului. Este necesară stipularea expresă a acestor incapacități cu aplicativitate exclusivă în materia legatelor, deoarece se face în acest fel dovada de consecvență, armonizându-se dispozițiile incidente în materia capacității cu cele care au aplicabilitate în materia testamentelor privilegiate.

Literatura de specialitate apreciază că ar putea fi realizată distincția între incapacitățile de folosință, atât cele absolute, cât și cele relative, și incapacitățile de exercițiu, această clasificare prezentând, în principal, utilitate teoretică.

Dispoziția testamentară este anulabilă dacă testatorul recurge la interpunerea de persoane, gratificând o altă persoană capabilă, în sarcina căreia instituie obligația de a restitui legatul persoanei incapabile, având drept scop de a face inaplicabile dispozițiile legale care instituie incapacități de a primi prin testament. Fraudarea legii în astfel de cazuri trebuie dovedită. Pentru a atenua dificultatea realizării acestei dovezi, legiuitorul a instituit prezumția relativă potrivit căreia pot fi persoane interpuse ascendenții, descendenții și soțul persoanei incapabile de a primi prin testament, precum și ascendenții și descendenții soțului acestei persoane. În consecință, aceste persoane devin incapabile de a primi, iar dispozițiile testamentare făcute în favoarea lor sunt anulabile.

Noul Cod civil consacră unele noutăți cu privire la simulație în materia testamentului. Astfel, Legea nr. 287/2009 transformă, pe de o parte, prezumția cu privire la persoanele interpuse într-o prezumție relativă, iar, pe de altă parte, extinde sfera persoanele vizate de aceasta, sancțiunea aplicabilă în cazul simulației fiind nulitatea relativă.

Următoarea condiție de fond este consimțământul persoanei. Testamentul este valabil numai în situația în care dispunătorul a avut discernământ în momentul încheierii testamentului și consimțământul său nu a fost viciat. Aceste dispoziții legale trebuie coroborate cu cele prevăzute de articolele 1204-1224 care reglementează valabilitatea consimțământului în materia contractului.

Drept urmare, consimțământul testatorului trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză. În principiu, în materia succesiunilor, consimțământul testatorului poate fi viciat prin eroare, dol sau violență. Leziunea nu este întâlnită în această materie.

Eroarea poate atrage vicierea consimțământului și anulabilitatea testamentului, numai în măsura în care, la momentul redactării testamentului, testatorul s-a aflat într-o eroare esențială, adică eroarea apare cu privire la identitatea legatarului sau a calităților sale esențiale, în absența cărora testatorul nu l-ar fi gratificat sau are legătură cu motivul determinant al testamentului.

Teoretic, testamentul poate fi anulat pentru vicierea consimțământului testatorului prin violență, atât fizică, cât și morală. În practică nu este întâlnită o asemenea ipoteză deoarece testatorul al cărui consimțământ a fost viciat prin violență are posibilitatea ca, ulterior, să revoce un astfel de testament.

Cel mai frecvent, în materie testamentară, este întâlnit dolul. Textul articolului 1038 alineat 2 din noul Cod civil prevede că dolul poate atrage anularea testamentului, chiar dacă manoperele dolosive nu au fost săvârșite de beneficiarul dispozițiilor testamentare și nici nu au fost cunoscute de către acesta.

Se poate aprecia că dolul prezintă în materia succesiunilor unele particularități reprezentate de captație și sugestie. Vicierea consimțământului prin dol constă în utilizarea de către legatar sau de către reprezentant, prepusul sau gerantul afacerilor legatarului, a unor manopere viclene pentru a câștiga încrederea testatorului și pentru a-l determina să dispună prin testament, în sensul în care nu ar fi făcut-o din proprie inițiativă. Este dificil de realizat o distincție între cele două forme ale dolului, întrucât acestea se întrepătrund atât din punct de vedere al activităților folosite, cât și al scopului urmărit.

În esență, captația constă în folosirea de către o persoană a unor manopere dolosive și a unor mijloace frauduloase directe și brutale, precum sechestrarea dispunătorului, interceptarea corespondenței acestuia, îndepărtarea rudelor și a prietenilor etc., în scopul de a câștiga încrederea dispunătorului, înșelându-i buna-credință și determinându-l să o gratifice prin testament.

Sugestia constă în folosirea unor mijloace indirecte și cu caracter ascuns, insidios, precum șiretenii, afirmații mincinoase la adresa diferiților moștenitori legali, specularea anumitor concepții sau sentimente ale testatorului, cu scopul de a-i insufla testatorului ideea de a face o liberalitate, pe care altfel nu ar fi făcut-o altfel.

Sugestia și captația atrag anularea testamentului doar în măsura în care acestea au alterat consimțământul testatorului, adică fără exercitarea lor, acesta nu ar fi făcut o liberalitate. Așadar, prin ele însele, captația și sugestia nu constituie cauze de anulare a testamentului. Afecțiunea simulată față de testator sau prestarea interesată a unor servicii sau îngrijiri nu atrag nulitatea testamentului dacă nu l-au determinat pe testator să facă o liberalitate. Totodată, nu trebuie confundate manoperele dolosive cu adevăratele manifestări de compasiune și de ajutorare firească care nu sunt rezultatul unei intenții frauduloase de captație și sugestie.

În concluzie, pentru a fi în prezența dolului, în materie testamentară, trebuie îndeplinite în mod cumulativ o serie de condiții, cum ar fi utilizarea unor manopere și mijloace viclene, frauduloase, intenția de a induce în eroare cu rea-credință pe testator și manoperele frauduloase să aibă drept rezultat alterarea voinței testatorului, acesta dispunând în sensul în care nu ar fi făcut-o din proprie inițiativă.

Întrucât testamentul este un act unilateral, nu este necesară îndeplinirea condiției referitoare la proveniența de la cealaltă parte a dolului, acesta putând proveni de la orice persoană.

Testamentul cu un conținut mai complex, cuprinzând mai multe acte juridice de sine-stătătoare, poate avea la bază un consimțământ viciat numai parțial, astfel încât unele dispoziții testamentare să fie anulate pentru vicierea consimțământului, iar altele să fie perfect valabile. În comparație cu vicierea consimțământului, lipsa acestuia atrage nulitatea totală a testamentului, deoarece nu se poate ca discernământul să existe cu privire la anumite dispoziții testamentare, iar cu privire la altele să lipsească. În cazul vicierii consimțământului testatorului, intervine sancțiunea nulității relative. Acțiunea în nulitate relativă trebuie să fie exercitată în termenul general de prescripție.

A treia condiție de fond face referire la obiectul testamentului. Pentru a fi valabil, testamentul trebuie să aibă un obiect determinat și licit, această condiție fiind impusă sub sancțiunea nulității absolute,. Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.

Conform articolului 1225 alineat 1 din noul Cod civil, obiectul reprezintă operațiunea juridică, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale.

Valabilitatea obiectului trebuie apreciată raportat la momentul deschiderii succesiunii pentru că la acest moment actul de ultimă voință al defunctului își produce efectele. În practica judiciară poate fi întâlnită situația ca un legat, al cărui obiect nu se afla în circuitul civil la momentul întocmirii testamentului, să producă efecte juridice, deoarece obiectul său intră în circuitul civil la data deschiderii moștenirii.

În cazul testamentului cu un conținut complex, trebuie examinate separat condițiile de valabilitate a obiectului pentru fiecare act juridic cuprins în testament. Așadar, ca și în cazul vicierii consimțământului, poate apărea situația ca în cuprinsul aceluiași testament să existe dispoziții al căror obiect este valabil și dispoziții anulabile pentru nevalabilitatea obiectului.

Obiectul legatului trebuie să fie în circuitul civil. El poate fi reprezentat și de un bun viitor, cu excepția unei moșteniri nedeschisă. Potrivit dispozițiilor articolului 1064 din noul Cod civil, este valabil legatul cu titlu particular al bunului altuia, dacă testatorul a dispus în cunoștință de cauză.

Ultima condiție de fond este cauza. Aceasta reprezintă motivul care îl determină pe testator să întocmească testamentul. Pentru a fi valabilă, cauza testamentului trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită atunci când este contrară legii și ordinii publice și este imorală atunci când este contrară bunelor moravuri. Trebuie făcută precizarea că lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a testamentului, iar cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a testamentului. Valabilitatea cauzei trebuie apreciată începând de la momentul deschiderii moștenirii în mod separat pentru fiecare act al testamentului complex.

Cauza testamentului este valabilă, doar dacă are la bază voința testatorului de a gratifica, fără să urmărească obținerea unui echivalent în schimb.

Este importantă nu doar cauza imediată, denumită causa proxima, abstractă și invariabilă, care constă în animus testandi, ci și cauza mediată sau causa remota, concretă și variabilă de la caz la caz, reprezentată de motivul care l-a determinat pe testator să dispună prin legat.

Imoralitatea cauzei este invocată în practică, de cele mai multe ori în cazul legatului făcut în favoarea concubinului. Literatura de specialitate și practica judecătorească au apreciat că are cauză imorală, numai legatul făcut pentru a determina începerea sau continuarea relațiilor de concubinaj sau pentru a remunera întreținerea relațiilor sexuale, acest act fiind nul. Cu alte cuvinte, concubinajul nu constituie, în sine, o cauză de nulitate a testamentului.

Nevalabilitatea cauzei trebuie dovedită, prin orice mijloc de probă, de către cel care o invocă, valabilitatea cauzei fiind prezumată până la proba contrară.

În concluzie, toate aceste condiții de fond sunt determinante pentru a stabili dacă un testament poate produce efectele juridice dorite. Indiferent că sunt prevăzute în mod expres pentru testament sau că fac referire la acte juridice în general, acestea se aplică în mod cumulativ.

2.3.2: Condițiile de formă

Datorită importanței și gravității efectelor produse de către dispozițiile testamentare și în

mod deosebit pentru protejarea voinței testatorului, legea prevede, sub sancțiunea nulității absolute, anumite condiții privind forma pe care testamentul trebuie să o îmbrace.

Astfel, potrivit dispozițiilor articolului 1034 din noul Cod civil, testamentul este un act solemn, nerespectarea acestei exigențe atrăgând nulitatea absolută a liberalității mortis causa. Așadar, forma testamentului este cerută ad validitatem și nu ad probationem. Instituirea acestei cerințe de formă constituie o măsură de protecție a testatorului, a cărui voință trebuie să fie întotdeauna liberă.

Legea nr. 287/2009 reglementează trei categorii de testamente, și anume testamentul ordinar care include testamentul olograf și testamentul autentic, testamentul privilegiat care include testamentul întocmit în timpul epidemiilor, catastrofelor, războaielor sau altor asemenea împrejurări excepționale, testamentul întocmit la bordul unei nave sau aeronave, testamentul militarilor, testamentul întocmit de persoana internată într-o instituție sanitară și testamentul sumelor și valorilor depozitate.

Toate aceste forme testamentare trebuie să îmbrace forma solemnă, nu neapărat forma autentică. Dintre toate formele testamentare reglementate de noul Cod civil, numai testamentul autentic trebuie să fie autentificat în condițiile legii, celelalte categorii trebuind doar să îndeplinească forma solemnă, alta decât cea autentică.

Totodată, legea civilă de bază în materie consacră două condiții de formă comune tuturor testamentelor, și anume forma scrisă și interzicerea testamentului reciproc.

În ceea ce privește prima condiție, numai testamentul scris produce efecte în sistemul nostru de drept, testamentul oral, fiind nul. Forma scrisă a testamentului nu poate fi înlocuită cu înregistrarea pe peliculă sau pe bandă magnetică ori cu alte asemenea procedee moderne, care pot ascunde o fraudă. Nici forța majoră, nici imposibilitatea fizică a testatorului nu înlătură cerința formei scrise a testamentului. Lipsa formei scrise atrage nulitatea absolută a testamentului, aceasta putând fi invocată de orice persoană interesată și oricând.

În legătură cu a doua condiție, în conformitate cu dispozițiile articolului 1036 din noul Cod civil, două sau mai multe persoane nu pot dispune prin același testament, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terț, sub sancțiunea nulității absolute. Prin această interdicție se urmărește garantarea caracterului personal, unilateral și revocabil al testamentului.

Se remarcă astfel faptul că noul Cod civil denumește testamentul prin care două sau mai multe persoane dispun una în favoarea celeilalte sau ambele, în favoarea unui terț, testament reciproc. Așadar, Legea nr. 287/2009 renunță la denumirea de testament conjunctiv.

Mai mult, noul Cod civil reglementează, în cuprinsul articolului 1065, legatul conjunctiv, desemnând prin acest tip de legat acea dispoziție testamentară prin care testatorul lasă un bun mai multor legatari cu titlu particular prin același testament, fără a face precizarea părții fiecăruia.

Se poate aprecia că testamentul nu este reciproc dacă două sau mai multe persoane testează pe aceeași coală de hârtie, însă manifestările lor de voință sunt distincte, valabile în sine și semnate separat, exprimând fiecare voința unei singure persoane. Așadar, testamentul este reciproc numai în situația în care este opera comună a două sau mai multor persoane, dispozițiile lor fiind contopite în același context. Sunt însă valabile testamentele separate care conțin dispoziții reciproce și interdependente. De asemenea, este valabil și testamentul unuia dintre soți, chiar dacă a fost semnat și de către celălalt soț.

Orice formă testamentară reglementată de noul Cod civil trebuie să îndeplinească aceste condiții generale de formă. Mai mult, fiecare modalitate de a testa în parte trebuie să îndeplinească și unele condiții speciale de formă.

Potrivit legii civile, nerespectarea condițiilor generale de formă, precum și a condițiilor speciale, este sancționată cu nulitatea absolută a actului. Potrivit dreptului comun, constatarea nulității poate fi invocată de orice persoană interesată, fie pe cale de excepție, fie pe cale de acțiune, acest drept fiind imprescriptibil. Articolul 1050 din noul Cod civil stipulează faptul că un testament nul datorită unui viciu de formă poate produce efectele scontate dacă îndeplinește condițiile pentru altă formă testamentară.

CAPITOLUL 3: POSIBILE ACTE JURIDICE CARE POT FI ÎNTÂLNITE ÎN TESTAMENT

Testamentul poate conține dispoziții referitoare la patrimoniul succesoral sau la bunurile care fac parte din acesta, precum și la desemnarea directă sau indirectă a legatarului. Alături de aceste dispoziții sau chiar și în lipsa unor asemenea dispoziții, testamentul poate să conțină dispoziții referitoare la partaj, revocarea dispozițiilor testamentare anterioare, dezmoștenire, numirea de executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali și alte dispoziții care produc efecte după decesul testatorului.

În principiu, conținutul testamentului este stabilit de prevederile articolului 1035 din noul Cod civil. Conform primei teze a acestui articol, principalul obiect al testamentului are aspect patrimonial, respectiv la modalitatea de transmitere a patrimoniului testatorului, în tot sau în parte, către anumiți legatari, desemnați direct sau indirect. În continuare, teza a doua a articolului 1035 din noul Cod civil prevede că alături de legate sau chiar în lipsa lor, testamentul poate să cuprindă dispoziții referitoare la partaj, revocarea dispozițiilor testamentare anterioare, dezmoștenire, numirea de executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali, precum și orice alte dispoziții care produc efecte după decesul testatorului. După cum se observă, textul este permisiv, iar enumerarea făcută este una enunțiativă și nu limitativă.

Conținutul testamentului trebuie apreciat având în vedere și alte dispoziții legale. Astfel, pe lângă dispozițiile enumerate enunțiativ în cadrul articoululi 1035 din noul Cod civil, mai pot fi incluse și dispoziții referitoare la propriile funeralii și cu privire la trupul său după moarte, la prelevarea organelor și a țesuturilor corpului său după moarte, desemnarea unui tutore al copiilor săi, recunoașterea unui copil sau interdicția înstrăinării unui bun care face obiectul legatului, împuternicirea unei persoane în vederea administrării unui bun, mai multor bunuri sau a unei mase patrimoniale.

Concluzia este că testamentul reprezintă acel act juridic complex care poate cuprinde o multitudine de dispoziții al căror factor comun este ultima voință a testatorului și care sunt legate de momentul decesului său. Orice dispoziție cuprinsă în testament are propriul său regim juridic, iar validitatea fiecareia este apreciată în funcție de reglementările căreia îi este supusă. Practic, dispozițiile testamentare sunt independente unele de altele, validitatea sau nevaliditatea uneia ori a alteia nu influențează valabilitatea celorlalte. În situația în care valabilitatea testamentului este contestată din cauza neîndeplinirii condițiilor de formă cerute ad validitatem, aceasta se va răsfrânge asupra întregului conținut al testamentului, asupra tuturor prevederilor sale, indiferent de conținutul lor.

În continuare vom face referire la unele acte juridice care pot fi introduse de către testator în cuprinsul testamentului. Aceste acte pot fi legatul, acte juridice prin care se dezmoștenește un succesor, acte de înlăturare a efectelor nedemnității sau acte prin care se recunoaște un copil.

3.1: Legatul

Așa cum menționam anterior, principalul scop al testamentului este să asigure transmiterea patrimoniului succesoral, prin derogare de la regulile devluțiunii legale. Acest lucru se realizează prin intermediul legatelor înscrise în cuprinsul testamentului.

Legatul este dispoziția testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau mai mulți legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracțiune din acesta sau anumite bunuri determinate. Rezultă din această definiție că legatul, ca act unilateral de voință, este de fapt o liberalitate pentru cauză de moarte, deoarece testatorul urmărește să procure un avantaj patrimonial legatarului fără un contraechivalent.

Desemnarea legatarului trebuie făcută prin testament pentru ca elementele necesare identificării legatarului să se regăseasca în cuprinsul testamentului. Așadar, legatarul trebuie să fie o persoană determinată sau, cel puțin, determinabilă în momentul deschiderii moștenirii. Având în vedere necesitatea determinării legatarului prin testament, este considerat nul legatul secret prin care persoana legatarului nu este identificată, ci este comunicată de testator, verbal sau în scris, dar fără respectarea formelor testamentare, unui terț.

Datorită faptului că legatul este o dispoziție testamentară care exprimă voința unilaterală a testatorului, desemnarea legatarului trebuie să fie făcută printr-un testament încheiat în formele prevăzute de lege și să fie făcută personal de către testator.

Potrivit articolului 989 alineat 1 din noul Cod civil, dispunătorul trebuie să îl determine pe beneficiarul liberalității ori cel puțin să prevadă criteriile pe baza cărora acest beneficiar să poată fi determinat la data la care liberalitatea produce efecte juridice, sub sancțiunea nulității absolute.

Legatarul poate fi și o persoană viitoare. Noul Cod civil prevede că persoana care nu există la data întocmirii liberalității poate beneficia de o liberalitate dacă aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru aceasta din urmă să transmită beneficiarului obiectul liberalității îndată ce va fi posibil.

Legatul cu facultate de alegere prin care testatorul a lăsat determinarea legatarului pe seama unei terțe persoane care este indicată în testament este nul deoarece în acest caz nu testatorul dispune, pentru timpul când nu va mai fi în viață așa cum prevede textul articolului 1.034 din noul Cod civil, ci un terț. Astfel se admite nulitatea legatului făcut în favoarea unei persoane a cărei alegere este lăsată la libera apreciere a unei terțe persoane, fără nicio contribuție din partea testatorului la determinarea persoanei legatarului.

Sunt situații însă în care legatul este considerat valabil. Astfel, este vorba de legatul făcut unei persoane determinate de testator, dar cu sarcina predării bunurilor unei persoane alese de către legatar sau de un terț, legatarul fiind determinat de testator, chiar dacă ultimul beneficiar al bunurilor legate urmează să fie determinat după moartea testatorului de către legatar sau de către un terț. De asemenea, este valabilă liberalitatea făcută unei persoane desemnate de dispunător cu o sarcină în favoarea unei persoane alese fie de gratificat, fie de un terț desemnat, la rândul său, tot de către dispunător.

Testatorul poate alege liber modul de desemnare a legatarului, nefiind obligat să respecte nici o formulă sacramentală. Desemnarea directă se poate face nu numai prin indicarea numelui și prenumelui, dar și prin arătarea calității care îl individualizează pe legatar. Desemnarea legatarului este indirectă în cazul indicării unor elemente îndestulătoare pentru identificarea legatarului, altele decât calitatea care îl individualizează.

În funcție de obiectul lor, legatele se clasifică în mai multe categorii. Astfel, există legatul universal care reprezintă dispoziția prin care testatorul lasă după moartea sa către una sau mai multe persoane universalitatea bunurilor sale.

Potrivit normelor civile, legatul universal este o dispoziție testamentară care conferă persoanelor vocație la întreaga moștenire.

În vechea reglementare, articolul 888 prevedea faptul că legatul universal este disoziția prin care testatorul lasă după moartea sa la una sau mai multe persoane universalitatea bunurilor sale.

Legatul este universal doar dacă conferă vocație la întreaga moștenire. Prin urmare, ceea ce interesează nu este culegerea efectivă a întregii moșteniri, ci posibilitatea conferită legatarului de a culege întreaga universalitate succesorală. Doar în acest fel se poate explica dispoziția legală potrivit căreia pot exista doi sau mai mulți legatari universali. Dacă ei pot și vor să vină la moștenire, universalitatea succesorală se împarte în mod egal. Dacă, însă, fiecare dintre ei are vocație la întreaga moștenire, dar colegatarii nu pot sau nu doresc să vină la moștenire, unul singur va putea culege întreaga moștenire.

Ca și precizare prealabilă, trebuie menționat faptul că legatul este universal cu toate că acesta ar putea veni în concurs cu alți moștenitori legali rezervatari care au dreptul la rezerva prevăzută imperativ de lege în favoarea lor. Legatul este universal și în acest caz deoarece, în absența moștenitorilor rezervatari, legatarul universal va culege totalitatea moștenirii, nu numai cotitatea disponibilă.

Legatarul universal poate fi individualizat și sub denumirea de legatarul tuturor bunurilor mobile și imobile, legatarul cotității disponibile a moștenirii, legatarul nudei proprietăți sau legatarul prisosului, adică a ceea ce rămâne după executarea legatelor cuprinse în testament.

Așadar, legatarul universal are vocație la întreaga moștenire, adică legatul universal nu se referea la bunuri determinate, ci confera vocație la întreaga universalitate de bunuri, conținutul ei concret fiind determinat numai la data decesului testatorului.

Legatul cu titlu universal este acea dispoziție testamentară care conferă legatarului vocatie la o cotă-parte sau fracțiune din moștenire, cotă-parte exprimată printr-o fracțiune matematică sau prin indicarea unei mase de bunuri succesorale, determinate prin natura lor juridică de imobile sau mobile.

Potrivit articolului 1.056 alineat 1 din noul Cod civil, legatul cu titlu universal este dispoziția testamentară care conferă uneia sau mai multor persoane vocație la o fracțiune a moștenirii.

Din definiția dată de articolul 1056 alineat 1 reiese că ceea ce caracterizează legatul cu titlu universal este vocația pe care o are legatarul la o fracțiune din moștenire, iar nu emolumentul care va fi cules de legatar și care poate fi micșorat de existența moștenitorilor rezervatari, a unor legate cu titlu particular sau datorii și sarcini.

Întrucât legatarul cu titlu particular are o cotă-parte determinată din moștenire, el nu poate profita de cota unui alt legatar cu titlu universal care nu ar putea sau nu ar voi să vină la moștenire, de această parte profitând doar moștenitorii legali sau legatarul universal. În schimb, el profită de renunțarea sau de înlăturarea de la moștenire a legatarului cu titlu particular sau a moștenitorului rezervatar, în cazul în care prezența acestora ar fi determinat micșorarea patrimoniului sau a bunurilor asupra cărora se calculează fracțiunea ce revine legatarului cu titlu universal.

Vechea reglementare civilă prevedea expres în articolul 894 alineat 1 că sunt legate cu titlu universal legatul unei fracțiuni din moștenire, precum jumătate, a treia parte, legatul tuturor bunurilor imobile, legatul tuturor bunurilor mobile, legatul unei fracțiuni din totalitatea bunurilor imobile și legatul unei fracțiuni din totalitatea bunurilor mobile.

Alineatul 2 al articolului 1.056 din noul Cod civil stabilește sensul noțiunii de fracțiune a moștenirii, prin care se înțelege fie proprietatea unei cote-părți din aceasta, cum ar fi, 1/2, 1/4, 3/4 etc.), fie un dezmembrământ al proprietății asupra totalității sau a unei cote-părți din moștenire, respectiv legatul uzufructului asupra întregii moșteniri sau legatul uzufructului asupra unei cote-părți – de exemplu, 1/2, 1/4, 3/4 etc. – din moștenire), fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalității ori asupra unei cote-părți din universalitatea bunurilor determinate după natura sau proveniența lor.

Chiar dacă legatul cu titlu universal constă în proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalității ori asupra unei cote-părți din universalitatea bunurilor determinate după natura sau proveniența lor, legatarul cu titlu universal dobândește o fracțiune de universalitate, fapt ce implică și obligația suportării cotei-părți corespunzătoare din datorii și sarcini, devind astfel, ca și legatarii universali, succesori în drepturi și obligații ai testatorului.

Legatul cu titlu particular este acea dispoziție testamentară care confera legatarului vocație succesorală la unul sau mai multe bunuri determinate, privite în mod izolat. Potrivit noului Cod civil, orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este un legat cu titlu particular. Din această definiție negativă se poate concluziona că legatul este cu titlu particular dacă conferă legatarului vocație succesorală la unul sau mai multe bunuri determinate privite izolat.

Legatul cu titlu particular nu se confundă cu legatul cu titlu universal cu toate că acesta din urmă este prevăzut în testament prin arătarea generală a categoriei de bunuri care îl compun, iar nu sub forma unei fracțiuni matematice din moștenire. Aceasta deoarece dreptul legatarului cu titlu particular este limitat definitiv asupra bunului prevăzut în testament, dacă acestea există în patrimoniul succesoral la data decesului. În schimb, legatarul cu titlu universal are vocație generală asupra bunurilor ce fac parte din categoria respectivă la data deschiderii moștenirii, inclusiv cele dobândite de testator ulterior facerii testamentului. Pe de altă parte, legatarul cu titlu universal are vocație generală asupra tuturor bunurilor din categoria respectivă, inclusiv bunul care formează obiectul legatului particular, dacă titularul lui nu poate sau nu vrea să moștenească. În schimb, legatarul cu titlu particular în niciun caz nu poate beneficia de caducitatea legatului cu titlu universal sau universal.

În funcție de modalități, legatele se clasifica în mai multe categorii. Astfel, sunt prevăzute legatul pur si simplu, legatul cu termen, legatul sub condiție și legatul cu sarcină.

Primul fel de legat este legatul pur și simplu care nu este afectat de nicio modalitate. În acest caz drepturile legatarului, asemănător cu drepturile moștenitorilor legali, se nasc din momentul deschiderii moștenirii.

A doua categorie este constituită legatul cu termen. În situația în care testatorul a supus legatul unui termen, efectele acestuia se vor produce, în principiu, în funcție de tipul termenului, suspensiv sau extinctiv. Dacă termenul este suspensiv, drepturile legatarului se nasc și se pot transmite ca și în cazul legatului pur și simplu, începând cu data deschiderii moștenirii. Doar executarea, exigibilitatea legatului este amânată până la împlinirea termenului. În cazul termenului extinctiv, legatul își produce efectele de la data deschiderii moștenirii, întocmai ca un legat pur și simplu, dar la împlinirea termenului dreptul se stinge pentru viitor.

Din a treia categorie de legate face parte legatul sub condiție. În cazul în care condiția este suspensivă, legatarul nu devine proprietar sau creditor în momentul deschiderii moștenirii, ci numai în momentul realizării condiției, îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului, după cum condiția este pozitivă sau negativă. Din acel moment însă, condiția produce efecte retroactiv. Legatarul devine proprietar sau creditor de la data deschiderii moștenirii. În cazul în care condiția este rezolutorie, drepturile legatarului se nasc din momentul deschiderii moștenirii. La realizarea condiției rezolutorii, legatul se desființează cu efect retroactiv de la data deschiderii moștenirii. În cazul în care condiția rezolutorie nu este realizată sau este sigur că nu se va putea realiza, legatul se consolidează definitiv, ca și cum ar fi un legat pur și simplu.

Ultimul tip de legat este legatul cu sarcina. Sarcina, ca modalitate a legatului, este o obligație impusă de testator legatarului, care, după ce a acceptat legatul, este obligat să o execute. Sarcina obligă pe legatarul acceptant al liberalității, iar în caz de neexecutare, persoanele interesate pot cere în instanță executarea silită, precum și daune-interese. Pe de altă parte, orice persoană interesată poate cere revocarea judiciară a legatului pentru neexecutarea sarcinii.

În cazul în care sarcina este prevazută în favoarea unui terț, ea reprezintă o stipulație pentru altul și constituie fie o plată realizată pe această cale, fie o liberalitate indirectă. În acest caz este vorba despre un legat dublu. Sarcina este în interesul testatorului în cazul în care el personal are un interes, material sau moral, în executarea sarcinii. În nici un caz însă, testatorul nu poate impune legatarului obligații care să fie prestate în timpul vieții lui, deoarece legatul produce efecte numai din momentul deschiderii moștenirii, putând fi revocat până la acest moment. Atât sarcina stipulată în favoarea unui terț beneficiar, cât și sarcina în interesul testatorului, produc efecte numai din momentul morții testatorului. În situația în care sarcina este stipulată chiar în interesul legatarului, este vorba despre o liberalitate cu afectațiune specială, testatorul având și el un interes în executarea sarcinii.

Pe lângă aceste legate clasice, pot fi întâlnite și legate particulare.

Primul tip de legat particular este legatul unor bunuri corporale certe, individual determinate sau bunuri de gen determinate sau determinabile după număr, măsură etc. Noul Cod civil prevede, în textul articolului 1061, că bunul care constituie obiectul unui legat cu titlu particular se predă cu accesoriile sale, în starea în care se găsește la data deschiderii moștenirii. Legatul cuprinde și dreptul la acțiunea în despăgubire pentru prejudiciul adus bunului de către un terț după întocmirea testamentului. Legatul unui bun care, după întocmirea testamentului, a cunoscut creșteri cantitative, calitative sau valorice prin alipire, lucrări autonome, lucrări adăugate sau achiziționarea altor bunuri în cadrul unei universalități se prezumă, până la proba contrară, a viza întreg bunul ori universalitatea rezultată.

Al doilea tip de legat particular este legatul unor bunuri incorporale, căci orice legat care nu este universal sau cu titlu universal, este cu titlu particular.

Al tip de legat este cel prin care testatorul-creditor iartă datoria legatarului-debitor, caz în care datoria se stinge din momentul deschiderii moștenirii.

Este întâlnit și legatul unui fapt posibil și licit, prin care moștenitorul universal sau cu titlu universal este obligat să facă sau să nu facă ceva în favoarea legatarului.

Alt legatul este cel al bunului altuia. Dacă legatul cu titlu particular are ca obiect un bun individual determinat care nu aparține testatorului, fiind proprietatea unui terț, eventual chiar proprietatea moștenitorilor testatorului, se pune problema validității legatului. Doctrina civilă a precizat că această problemă se pune numai dacă testatorul, la data deschiderii moștenirii, când legatul începe să producă efecte, nu are niciun drept, actual sau viitor asupra bunului obiect al legatului și în cazul în care obiectul legatului este un bun individual determinat. Dacă legatul are ca obiect bunuri de gen, fie și inexistente în masa succesorală la data deschiderii moștenirii, legatul este perfect valabil datorită faptului că nu are ca obiect bunul altuia, dat fiind că un anumit gen de bunuri nu poate să aparțină nimănui.

În cazul în care cele două condiții sunt îndeplinite este vorba dspre un legat care are ca obiect bunul altuia, liberalitatea fiind valabilă sau anulabilă, după cum testatorul a dispus în cunoștință de cauză sau nu că bunul este al său.

Și în acest caz apar două situații diferite. Astfel, dacă la data întocmirii testamentului, testatorul nu a știut că bunul nu este al său, atunci legatul este anulabil, plecând de la prezumția că dacă testatorul ar fi cunoscut realitatea, nu ar fi făcut liberalitatea. Eroarea de fapt asupra obiectului liberalității în care se găsește testatorul atrage sancțiunea nulității relative, în acord cu textul de lege relevant din materia erorii.

A doua situație face referire la cazul în care testatorul a știut că bunul nu este al său, cel însărcinat cu executarea legatului fiind obligat restituie, la alegere, fie bunul în natură, fie valoarea acestuia de la data deschiderii moștenirii. În fond, în concepția legii civile, testatorul nu dispune propriu-zis de lucrul altuia și legatarul nu devine titularul dreptului asupra bunului la data deschiderii moștenirii, ci îl obligă numai pe cel însărcinat cu executarea liberalității să procure acel bun de la proprietar și să îl transmită legatarului care devine proprietar numai după procurarea bunului de către cel obligat la executarea legatului și transmiterii lui în proprietatea legatarului.

Un alt tip de legat este cel al bunului indiviz. În acest caz, se pune problema legatului cu titlu particular care are drept obiect un bun individual determinat aflat în indiviziune la data deschiderii moștenirii. În acest caz poate fi vorba de un bun proprietate comună pe cote-părți indivize a defunctului cu alte persoane sau de un bun făcând parte dintr-o universalitate ori cotă-parte de universalitate. Pentru soluționarea acestei proleme, legiuitorul a făcut distincție între mai multe situații de fapt.

În primul rând, dacă testatorul a lăsat legat cota sa ideală de drept asupra bunului determinat ori cota sa asupra unui bun determinat din universalitate, legatul este perfect valabil, datorită faptului că dreptul asupra cotei-părți ideale din proprietatea bunului determinat este un drept de proprietate individual, absolut și exclusiv al fiecărui coindivizar, transmisibil nu numai inter vivos, dar și mortis causa, inclusiv prin legate cu titlu particular.

În al doilea rând, dacă legatul are ca obiect bunul în natură aflat în indiviziune ori o parte determinată material din acel bun, s-a ajuns la concluzia că, prin asemănare cu legatul bunului altuia, trebuie avut în vedere dacă testatorul a dispus de bun în cunoștință de cauză sau cu credința greșită că bunul îi aparține în exclusivitate.

În ceea ce privește ineficacitatea legatelor, noțiunea generică de ineficacitate a legatelor, fără a fi dată o reglementare legală ca atare, dar utilizată în literatura de specialitate, desemnează acele ipoteze în care dispoziția testamentară prin care testatorul a instituit unul sau mai multe legate este lipsită de efecte juridice, deci este ineficace. Aceste cauze pot fi grupate în patru categorii.

Prima categorie este reprezentată de nulitatea absolută sau relativă a legatelor care intervine în cazul nerespectării regulilor de formă sau de fond stabilite de lege pentru validitatea lor. Nulitatea absolută sau relativă a legatului intervine în cazul în care testamentul nu întrunește condițiile de validitate. Anularea sau constatarea nulității legatului se supune regimului de drept comun al nulităților.

În a doua categorie intră reducțiunea legatelor care are drept consecință ineficacitatea parțială sau totală a acestora la cererea moștenitorilor rezervatari, a succesorilor acestora și a creditorilor chirografari, în cazul în care, prin liberalitățile făcute de defunct s-a depășit cotitatea disponibilă.

Din a treia categorie face parte revocarea testamentului sau a unor din dispozițiile ale sale, aceasta putând fi voluntară atunci când este opera testatorului sau judecătorească atunci când este pronunțată de instanță.

Revocarea legatelor poate fi voluntară atunci când se înmtemeiază pe voința unilaterală a testatorului sau judecătorească când se pronunță de către instanță pentru faptele culpabile săvârșite de legatar.

În ultima categorie intră caducitatea legatelor care intervine atunci când executarea lor devine imposibilă din cauze posterioare momentului întocmirii testamentului.

Legatele instituite în mod valabil și nerevocate pot deveni ineficace din cauze intervenite ulterior întocmirii testamentului și care fac imposibilă executarea lor. Spre deosebire de nulitatea legatelor care are la bază o serie de cauze existente în momentul întocmirii testamentului, caducitatea se datorează unor evenimente, împrejurări ulterioare. Ea se deosebește de revocarea voluntară a legatelor prin faptul că se produce independent și chiar împotriva voinței testatorului.

În sfârșit, caducitatea se deosebește și de revocarea judecătorească prin care sunt sancționează anumite atitudini culpabile ale legatarului. Cauzele care determină caducitatea nu sunt determinate sau condiționate de culpa legatarului.

Cazurile de caducitate stipulate expres de lege apar atunci când legatarul nu mai este în viață la data deschiderii moștenirii, legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii moștenirii, legatarul este nedemn, legatarul renunță la legat, legatarul decedează înaintea împlinirii condiției suspensive ce afectează legatul, dacă aceasta avea un caracter pur personal și bunul ce formează obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din motive care nu țin de voința testatorului, în timpul vieții testatorului sau înaintea împlinirii condiției suspensive ce afectează legatul.

3.2: Dispoziții testamentare privind dezmoștenirea

Referitor la patrimoniul succesoral, testamentul poate conține nu numai dispoziții pozitive, adică legate, ci și dispoziții negative, cum ar fi dezmoșteniri sau exheredări, prin care testatorul înlătură de la moștenire unul sau mai mulți moștenitori legali, rude sau soț supraviețuitor.

Potrivit articolului 1074 alineat 1 din noul Cod civil, dezmoștenirea este dispoziția testamentară prin care testatorul îi înlătură de la moștenire, în tot sau în parte, pe unul sau mai mulți dintre moștenitorii săi legali.

Trebuie precizat că prin dezmoștenire moștenitorul legal, fie el și nerezervatar, pierde numai emolumentul moștenirii, dar nu și titlul de moștenitor. Astfel, în calitate de moștenitor legal poate cere anularea sau constatarea nulității dispozițiilor testamentare, revocarea judecătorească a legatelor sau constatarea caducității lor, iar moștenitorii rezervatari pot solicita reducțiunea liberalităților excesive.

Pentru a susține această afirmsție, articolul 1.076 din noul Cod civil prevede că dispoziția testamentară prin care moștenitorii legali au fost dezmoșteniți este supusă cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de lege. Termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare curge de la data la care cei dezmoșteniți au luat cunoștință de dispoziția testamentară prin care au fost înlăturați de la moștenire, dar nu mai devreme de data deschiderii moștenirii.

Prin dezmoștenire, moștenitorii legali care nu sunt rezervatari pot fi înlăturați de la moștenire cu desăvârșire, iar moștenitorii rezervatari pot fi exheredați din acea parte a moștenirii care excede cota lor de rezervă, numită cotitate disponibilă. Așadar, testatorul este liber să dezmoștenească, însă în prezența moștenitorilor rezervatari existenți la data deschiderii moștenirii, această libertate testamentară este limitată la acea parte din moștenire care excede rezervei și de care defunctul poate dispune prin liberalități, constituind cotitatea disponibilă.

În funcție de modul de manifestare a voinței de exheredare, aceasta poate fi directă, indirectă și cu titlu de sancțiune.

Exheredarea este directă atunci când testatorul dispune prin testament înlăturarea de la moștenire a unuia sau mai multor moștenitori legali. Aceasta este generală atunci când vizează pe toți moștenitorii legali ai testatorului, inclusiv ipoteza unicului moștenitor legal al testatorului înlăturat de la moștenire. Exheredarea directă este nominală atunci când testatorul înlătură de la moștenire numai unul sau mai mulți moștenitori legali.

Exheredarea este indirectă în momentul în care testatorul, fără să menționeze expres înlăturarea de la moștenire a moștenitorilor legali, instituie unul sau mai mulți legatari care urmează să culeagă moștenirea, respective cotitatea disponibilă.

Exheredarea sancțiune, numită și clauză penală, este acea dispoziție testamentară prin care testatorul prevede înlăturarea de la moștenire a acelor moștenitori care ar ataca testamentul sau dispozițiile testamentare cu acțiune în justiție. În principiu, aceasta este valabilă. Fiind liber să dispună de moștenirea pe care o va lăsa după moarte, testatorul poate lua și măsuri de apărare, de respectare a dispozițiilor sale de ultimă voință, inclusiv cele care conțin exheredări determinate de sentimente de supărare, de mânie etc.

Astfel, legiuitorul consideră nescrisă dispoziția testamentară prin care se prevede dezmoștenirea ca sancțiune pentru încălcarea obligațiilor beneficiarului liberalității de a nu contesta validitatea unei clauze de inalienabilitate ori de a nu solicita revizuirea condițiilor sau a sarcinilor sau pentru contestarea dispozițiilor din testament care aduc atingere drepturilor moștenitorilor rezervatari ori sunt contrare ordinii publice ori bunelor moravuri.

Prin prisma textului de lege doctrina afirmă că este valabilă dispoziția testamentară prin care se prevede dezmoștenirea celor care vor ataca testamentul, dar nu va produce niciun efect dispoziția testamentară prin care se prevede dezmoștenirea moștenitorilor rezervatari dacă vor ataca testamentul, cu toate că legatele le-au încălcat rezerva succesorală și nici dispoziția testamentară prin care se prevede dezmoștenirea acelor moștenitori care vor solicita constatarea nulității dispozițiilor testamentare contrare ordinii publice sau bunelor moravuri.

Articolul 1075 din noul Cod civil reglementează efectele dezmoștenirii. Juriștii deosebesc mai multe situații. În cazul dezmoștenirii soțului supraviețuitor, moștenitorii din clasa cu care acesta vine în concurs culeg partea din moștenire rămasă după atribuirea cotei cuvenite soțului supraviețuitor ca urmare a dezmoștenirii. Dacă, în urma dezmoștenirii, pe lângă soțul supraviețuitor, vin la moștenire atât cel dezmoștenit, cât și acela care beneficiază de dezmoștenire, acesta din urmă culege partea rămasă după atribuirea cotei soțului supraviețuitor și a cotei celui dezmoștenit. Atunci când, în urma dezmoștenirii, un moștenitor primește o cotă inferioară cotei sale legale, moștenitorul cu care vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoștenit. Dacă, în urma dezmoștenirii, o persoană este înlăturată total de la moștenire, cota ce i s-ar fi cuvenit se atribuie moștenitorilor cu care ar fi venit în concurs sau, în lipsa acestora, moștenitorilor subsecvenți. Aceste prevederi nu pot profita persoanelor incapabile de a primi legate. Cu toate că cei care, urmare a dezmoștenirii, culeg o cotă majorată din moștenire sau vin la moștenire în condițiile în care în absența dezmoștenirii nu ar fi avut vocație succesorală concretă nu au fost gratificați și culeg moștenirea ca moștenitori legali, totuși situația lor este asemănătoare cu cea a celor care au fost gratificați prin testament. Pentru a nu se eluda dispozițiilor privitoare la incapacitățile de a primi legate, legiuitorul a prevăzut că dezmoștenirea nu poate profita persoanelor incapabile de a primi legate.

3.3: Actul de înlăturarare a efectelor nedemnității succesorale

Nedemnitatea succesorală este stipulată și noul Cod civil la articolele 958-961, cu precizarea că în noua reglementare există multe elemente de noutate. Dintre aceste elemente , amintesc doar faptul că nedemnitatea este o sancțiune civilă care constă în înlăturarea nedemnului atât de la moștenirea legală, cât și de la cea testamentară.

Totodată, este prevăzut că este de drept nedemnă de a moșteni persoana condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea și persoana condamnată penal pentru săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului.

Nedemnitatea de drept poate fi constatată în orice moment, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către instanța de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătorești din care rezultă nedemnitatea.

Efectele nedemnității de drept sau judiciare pot fi înlăturate în mod expres prin testament sau printr-un alt act autentic notarial de către cel care lasă moștenirea.

În primul rând, este necesar ca manifestarea de voință a celui care lasă moștenirea să fie expresă. Nu sunt admise, prin urmare, nici un fel de acte care să prezinte îndoieli, suspiciuni, exprimări neclare sau echivoce. Trebuie menționat faptul că manifestarea de voință trebuie să fie clară, fermă, precisă și strict la obiect. Totodată, legea precizează că fără o declarație expresă, nu constituie înlăturare a efectelor nedemnității legatul lăsat nedemnului după săvărșirea faptei care atrage nedemnitatea. Prin urmare, în cazul în care o persoana lasă un testament prin care este instituit drept legatar o persoana care a săvârșit, anterior încheierii testamentului, fapte de natură să atragă nedemnitatea, încheierea testamentului nu se va prezuma drept iertare și nu se va lua în considerare ca și motiv de înlăturare a efectelor nedemnității. Lipsa mențiunii exprese atrage nulitatea absolută a actului de iertare a nedemnului, nefiind posibilă decât refacerea acestuia în condițiile legii. În cazul în care mențiunea din act este expresă, dar nu este suficient de explicită, sancțiunea nu poate fi decât nulitatea relativă, actul fiind susceptibil de o confirmare ulterioară.

Este obligatoriu ca iertarea să fie făcută în mod autentic prin act notarial sau prin testamentului. Este evident faptul că actul notarial de iertare a nedemnului nu poate îmbrăca altă formă decât cea a actului autentic, cerințele privind legalizarea semnaturii, data certă, etc. nefiind incluse de legiuitor în categoria actelor admise în materie. Forma cerută este ad validitatem, lipsa ei atrage nulitatea absolută a actului și impune refacerea actului cu respectarea formei cerute de lege.

În ceea ce privește testamentul, legea stabilește doar că iertarea poate fi făcută prin testament sau printr-un act autentic notarial. Raportul între cele două elemente ale sintagmei este de coordonare. Este destul de clar că, dacă legiuitorul ar fi avut intenția ca și testamentul să îmbrace numai forma autentică, acesta ar fi precizat expres această condiție. În concluzie, se poate ajunge la concluzia că iertarea nedemnului poate fi făcută prin testament, în oricare dintre formele admise de lege, cu condiția să fie respectate cerințele de fond și formă ale întocmirii testamentului.

De asemenea, declarația de voință a celui care lasă moștenirea trebuie să fie ulterioară săvârșirii faptelor de către nedemn. Această afirmație se întemeiază în primul rând pe o regulă de logică, aceea că orice iertare trebuie să fie dată în cunoștință de cauză, să intervină post factum, astfel încât intenția celui care acordă iertarea să fie clară și fără echivoc.

În general, dacă este analizată orice prevedere legală care presupune o confirmare sau o refacere a unui act juridic lovit de o cauză de ineficacitate, aceasta trebuie să fie făcută în cunoștință de cauza. Ca și argument legislativ, s-a ajuns la concluzia că însuși titlul articolului 961 reliefează acest lucru, pentru că efectele unei fapte se pot cunoaște numai după producerea ei, iar înlăturarea efectelor sale poate fi făcută numai după cunoașterea lor.

În concluzie, înlăturarea efectelor nedemnității, ca și prevedere nou introdusă de actualul cod civil, este de natură să reflecte întreaga concepție a actualei reglementări care dă o importanță deosebită voinței testatorului. Natura juridică a nedemnității este aceea de sancțiune civilă, fiind sancționate cu precădere faptele succesibilului săvârșite împotriva celui care lasă moștenirea sau împotriva voinței acestuia. Totodată, este adevărat și faptul că o parte din aceste fapte reprezintă un atac împotriva legii, moralei, ordinii publice și bunelor moravuri. Totuși, noul cod civil lasă la aprecierea testatorului moștenirii măsură în care respectivele fapte rămân sancționate și prin prisma drepturilor succesorale ale nedemnului.

Respectarea legii, a ordinii publice și a bunelor moravuri este asigurată de angajarea răspunderii penale a făptuitorului. De altfel, această regula este consacrată în aliniatul 2 al articolului 961 care statuează că efectele nedemnității nu vor putea fi înlăturate prin amnistie, grațiere sau prescripția executării pedepsei penale. Așadar, din punct de vedere al dreptului la moștenire, a posibilității efective de a culege bunurile succesorale, soarta nedemnului este lasată strict la latitudinea lui decujus.

3.4: Recunoașterea prin testament a unui copil

Un alt tip de act care poate fi introdus în conținutul testamentui este actul prin care se recunoaște un copil.

Față de conținutul normelor juridice care îi sunt consacrate, filiația poate fi definită ca fiind legătura biologică și juridică sau numai juridică ce se stabilește între două persoane ca urmare a faptului concepției și al nașterii, respectiv al actului juridic al adopției și care determină nașterea între acestea a unor raporturi nepatrimoniale sau patrimoniale reglementate prin norme juridice speciale.

Filiația produce efecte civile de o importanță fundamentală, legea oferind posibilitatea celor interesați să stabilească precis legătura dintre copii și părinți, legătură din care izvorăsc atât drepturi, cât și obligații. Fundamentul filiației este destul de complex. Având la bază ideea procreației, aceasta are o componentă bilogică fundamentală. Legătura de sânge dintre părinți și copii este esențială, însă filiația este și o instituție socială, o creație artificială care include componente de ordin social, cultural și religios. Ca și regulă, filiația produce efecte juridice numai dacă este stabilită în formele impuse de lege.

Conform articolului 327 din noul Cod civil, filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii. Ea se poate stabili și prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească. Filiația față de tată se stabilește prin efectul prezumției de paternitate, prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească.

Marea majoritate a caracterelor juridice ale recunoașterii unui copil decurg din natura sa de mărturisire sau mijloc de probă. Pe baza acestei afirmații se poate concluziona că recunoașterea este irevocabilă, chiar și atunci când este făcută prin testament. De asemenea, are un caracter declarativ producând efecte retroactiv, adică din momentul nașterii copilului. Are efecte față de toate persoanele care au interes. Totodată, este un act personal al tatălui, ceea ce implică netransmisibilitatea dreptului de recunoaștere la moștenitori. Poate fi făcută de tatăl lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate restrânsă cu condiția de a avea o voință conștientă. Este un act pur și simplu, nesusceptibil de modalități. și, nu în ultimul rând, este un act juridic solemn, voința juridică a autorului trebuind să îmbrace una din formele prevăzute de lege, sub sancțiunea nulității absolute.

Recunoașterea făcută prin testament este irevocabilă. Revocarea testamentului prin care s-a făcut recunoașterea nu are nici o influență asupra acesteia. Doctrina a arătat faptul că recunoașterea filiației nu poate fi făcută valabilă prin forme testamentare speciale. Drept urmare, în situația în care un astfel de testament este totuși revocat, revocarea își va produce efectele numai în ceea ce privește actele de dispoziție cu privirea la bunuri sau la alte aspecte, lăsând neatinsă recunoașterea filiației făcută prin intermediul lui.

Recunoașterea unui copil este o dispoziție declarativă de drepturi în favoarea copilului a cărui maternitate sau paternitate a fost recunoscută. În consecință, chiar dacă testamentul este făcut în formă specială și își produce efectele specifice de la data la care întrunește cerințele de forma prevăzute de lege, sub aspectul recunoașterii, efectele lui încep de la momentul nașterii copilului. Totuși, anumite acte sau dispoziții cu caracter testamentar reglementate de lege în materii speciale, dar care nu încalcă forma unui testament, cum sunt, de exemplu, cauzele dintr-un livret de economii la CEC, nu pot cuprinde și recunoașteri de paternitate.

Așadar, testamentul prin care se face recunoașterea poate avea orice formă din cele reglementate de lege, adică poate fi olograf, autentic, mistic, putând lua și formele speciale ale testamentelor privilegiate cum ar fi starea de război, izolarea în caz de epidemii, călătorii pe mare. Totodată, este necesar ca actul să împlinească toate cerințele legale pentru a putea fi socotit testament. În această ordine de idei, s-a decis că dispoziția testamentară inserată într-un act autentic, care are un alt obiect, constituie un testament valabil, cu condiția ca acel act să fie autentificat de un notar public.

În cazul în care este posibil, recunoașterea făcută prin testament produce efecte de la data întocmirii acesteia, iar nu de la data decesului testatorului, deoarece autorul a mărturisit un raport de filiație existent între el și cel recunoscut care nu poate fi sub condiție sau termen. Pornind de la această afirmație, rezultă o serie de consecințe. În primul rând, copilul poate veni la succesiunea unei rude, care se deschide înainte de decesul testatorului. Totodată, acesta are dreptul, dacă îndeplinește condițiile, la întreținerea din partea testatorului în cazul că se cunoaște recunoașterea la decesul testatorului se poate ridica problema dacă pensia de întreținere se datorează pentru trecut. O altă consecință este acees că acesta ar putea să ceară dreptul de a purta numele testatorului. Ultima consecință se referă la domiciliul copilului și ocrotirea părintească, care se determină potrivit cu noii situație create prin recunoaștere.

Recunoașterea filiației cuprinsă într-o lucrare cu caracter autobiografic poate servi ca act de recunoaștere a copilului sub forma unui testament olograf, dacă se face dovada că, autobiografia autorului recunoașterii este scrisă în întregime, semnată și datată de mâna acestuia, respectându-se întru-totul cerințele de formă ale testamentului olograf.

Recunoașterea unui copil printr-un testament se deosebește de toate celelalte acte care pot fi integrate într-un testament, deoarece produce efecte imediat, iar nu la moartea testatorului, întrucat calitatea de părinte nu poate fi recunoscută cu termen sau sub condiție.

Legătura de filiație stabilită între copil și descendenții săi, de o parte, și tatăl care l-a recunoscut și rudele acestuia, pe de altă parte, produce toate consecințele juridice pe care legea le leagă de rudenia firească.

CAPITOLUL 4: FELURILE TESTAMENTULUI

În afară de condițiile generale de formă care afectează validitatea oricărui testament, legea civilă prevede pentru fiecare testament în parte anumite reguli speciale de formă a căror nerespectare atrage după sine, în condițiile și limitele specificate, nulitatea absolută a dispozițiilor testamentare. Aceste reguli speciale de formă, ca și cele generale, trebuie respectate și în privința codicilului deoarece legea românească nu prevede reguli speciale, deosebite pentru aceasta.

Așa cum am menționat pe tot parcursul lucrării, testamentul este un act formal prin care o persoană instituie în mod necesar unul sau mai mulți succesori, cu scopul ca ei să asigure executarea voinței sale după moarte.

În legislația civilă sunt prevăzute două categorii de testament, și anume testamentele ordinare sau obișnuite care sunt încheiate în condiții de normalitate și testamentele privilegiate sau extraordinare care sunt încheiate în anumite împrejurări excepționale. O categorie aparte o constituie testamentul sumelor și valorilor depozitate.

În ceea ce privește aceste forme testamentare, din punct de vedere al eficienței lor juridice, nu pot ierarhizate deoarece au o valoare juridică egală. Este aplicat, așadar, principiul echivalenței formelor testamentare. Acest principiu face referire la faptul că în situația revocării sau modificării unor dispoziții testamentare, nu este necesară respectarea unei anumite simetrii din punct de vedere a formei.

În concluzie, noul Cod civil clasifică testamentul în testament ordinar care poate fi olograf sau autentic, testamentul privilegiat și testamentul sumelor și valorilor depozitate, reglementarea fiind exhaustivă. Trebuie făcută menționarea că, pe fond, reglementarea formelor testamentului coincide cu vechea reglementare. În noua reglementare a fost eliminat testamentul mistic sau secret.

4.1: Testamentele ordinare

Conform articolului 1040 din noul Cod civil, testamentul ordinar poate fi olograf sau autentic.

Vechiul Cod civil includea în categoria testamentelor ordinare testamentul olograf, testamentul authentic și testamentul mistic.

Prin noțiunea de testament ordinar legiuitorul face referire la acele testamente care sunt întocmite în condiții normale de viață, când este posibilă folosirea unei proceduri complete care asigură condițiile optime pentru ca testatorul să dispună pentru cauză de moarte. Așadar, acest tip de testament nu este făcut în situații speciale și nici nu conține dispoziții cu caracter special, fiind încadrate aici toate testamentele realizate în condiții normale.

În categoria testamentelor ordinare, așa cum precizează însuși noul Cod civil, intră testamentul olograf sau cel autentic.

4.1.1.: Testamentul olograf

Vechiul Cod civil prevedea că testamentul olograf nu era valabil decât dacă era scris în totalitate, datat și subsemnat de mâna testatorului. În noul Cod civil este stipulat faptul că testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului, în caz contrar fiind sancționat cu nulitatea absolută.

Denumirea acestui tip de testament provine de la cuvintele grecești “holos” care înseamnă întreg, total și “grapfos” care înseamnă a scrie.

În ciuda faptului că nu este impusă cerința îndeplinirii unor formaități speciale, acest act juridic este un act solemn, având în vedere faptul că scrierea integrală, datarea și semnarea sunt prevăzute de lege. Trebuie precizat de asemenea că aceste cerințe specifice trebuie realizate de mâna testatorului, întrunite cumulativ, iar lipsa oricăreia dintre ele duce la anularea testamentului.

În legătură cu prima condiție, și anume să fie scris în totalitate de către testator, în legislația românească testamentul scris de altă persoană sau cel scris cu mijloace mecanice și semnat de acesta în fața martorilor nu este considerat valabil. Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiții, testamentul inițial olograf poate avea valabilitatea oricărui alt fel de testament cu condiția ca cerințele specifice acelui tip de testament să fie îndeplinite.

A doua condiție este aceea ca testamentul să fie datat de mâna testatorului. Data testamentului prezintă importanță deoarece, în primul rând, în funcție de data redactării testamentului se poate verifica dacă testatorul avea capacitatea de a testa, iar în al doilea rând, în cazul testamentelor succesive, cu dispoziții contrare sau incompatibile se va putea determina care anume vor fi avute în vedere ținând cont de regula potrivit căreia manifestarea ultimă de voință a testatorului produce efecte, revocând dispozițiile anterioare. Codul civil nu cuprinde dispoziții în legătură cu modul în care trebuie datat testamentul. În acest sens, s-a admis că ceea ce este important e faptul ca data să fie scrisă de mâna testatorului.

A treia condiție pentru valabilitatea testamentului olograf este semnarea acestuia de către testator. Semnătura de pe testament atestă faptul că autorul său recunoaște că îi exprimă voința și îl însușește ca atare și că actul a fost încheiat în formă definitivă. În caz contrar, se poate ajunge la concluzia că este vorba despre un proiect lipsit de eficacitate și neînsușit de către testator. Legea nu prevede condițiile în care trebuie executată semnătura. S-a concluzionat că aceasta nu trebuie neapărat să cuprindă numele și prenumele testatorului, fiind suficientă semnatura sa obișnuită prin care să poată fi identificat. Semnătura cu inițiale este considerată valabilă dacă testatorul semna în mod obișnuit în acest fel, dar ea trebuie să fie de mână. Nu se consideră valabilă punerea parafei, ștampilei ori a sigiliului. Jurisprudența consideră că este nul testamentul care în locul semnăturii are pus degetul testatorului.

Potrivit articolului 1042 din noul Cod Civil, înainte de a fi executat, testamentul olograf este prezentat unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare. În cadrul procedurii succesorale, notarul public procedează la deschiderea și validarea testamentului olograf și îl depune în dosarul succesoral. Aceste activități se consemnează într-un proces-verbal. După finalizarea procedurii succesorale, testamentul în original, se predă legatarilor, iar în lipsa acestora, persoanei desemnate prin hotărâre judecătorească.

În cazul contestării veridicității testamentului olograf de către persoanele interesate, sarcina dovedirii scrierii și semnării testamentului de către testator incumbă celui care invocă testamentul olograf. Atunci când a fost stabilită veridicitatea scrierii și semnăturii, indiferent dacă acest lucru se face prin recunoaștere sau prin verificare de scripte, se admite că data testamentului olograf are putere probatorie.

4.1.2: Testamentul autentic

Al doilea fel de testament care face parte din categoria testamentelor ordinare este cel autentic. Conform noului Cod civil, testamentul este autentic dacă a fost autentificat de un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat. Totodată, cu ocazia autentificării, testatorul poate fi asistat de unul sau de doi martori.

Vechiul Cod civil prevedea testamentul autentic în textul articolului 860 stabilind că era testament autentic acela care, potrivit legii, era autentificat de notarul public.

În cazul acestui tip de testament, noua lege civilă menționează faptul că testatorul își dictează dispozițiile în fața notarului care se îngrijește de scrierea actului și apoi îl citește sau, după caz, îl dă să îl citească testatorul, menționând expres îndeplinirea tuturor acestor formalități. Dacă dispunătorul își redactase deja actul de ultimă voință, testamentul autentic îi va fi citit de către notar. După citirea testamentului autentic, dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa voință. Ulterior, acesta este semnat de către testator, iar încheierea de autentificare de către notar.

Legea civilă mai stabilește că în cazul persoanelor care, din pricina infirmității, a bolii sau din orice alte cauze nu pot semna, notarul public, odată cu procedura autentificării actului, va face mențiune despre această împrejurare în încheierea pe care o întocmește, mențiunea astfel făcută ținând loc de semnătură. Ea va fi citită testatorului de către notar, în prezența a doi martori, această formalitate suplinind absența semnăturii testatorului. Declarația de voință a surdului, mutului sau surdomutului, știutori de carte, se va da în scris în fața notarului public, prin înscrierea de către parte, înaintea semnăturii, a mențiunii „consimt la prezentul act, pe care l-am citit”. Dacă surdul, mutul sau surdomutul este, din orice motiv, în imposibilitate de a scrie, declarația de voință se va lua prin interpret. Pentru a lua consimțământul unui nevăzător, notarul public va întreba dacă a auzit bine când i s-a citit cuprinsul testamentului, consemnând aceastea în încheierea de autentificare.

Notarul care autentifică testamentul are obligația să înscrie testamentul de îndată în registrul național notarial ținut în format electronic, acest lucru având drept scop informarea persoanelor care justifică existența unui interes legitim în cauză. Informațiile referitoare la existența unui testament se pot da numai după decesul testatorului.

Testamentul autentic poate fi redactat de către testator, de către notarul public ori de către un avocat la indicațiile testatorului. Testamentul, având caracter strict personal, nu poate fi încheiat prin mandatar, ci este necesară prezența testatorului la autentificare.

Notarul public este obligat să constate autentificarea printr-o încheiere care să cuprindă data și locul autentificării, iar în cazul în care s-a realizat în afara biroului notarial, menționarea motivelor care au determinat acest lucru, datele de identificare a testatorului, constatarea că testatorul și-a exprimat consimțământul și că acesta l-a semnat în fața notarului, aceste cerințe fiind impuse sub sancțiunea nulității absolute.

În cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile de autentificare ale testamentului, notarul emite în termen de cinci zile de la înregistrarea cererii de autentificare o încheiere de respingere motivată care poate fi atacată. În situația în care instanța dispune că autentificarea poate fi realizată, notarul va proceda în conformitate cu dispozițiile hotărârii judecătorești.

În cazul în care se constată lipsa discernământului testatorului sau dacă există îndoieli cu privire la deplinătatea facultăților mentale ale acestuia, notarul procedează la autentificarea testamentului numai dacă un medic specialist atestă în scris că testatorul poate să își exprime în mod valabil consimțământul în momentul autentificării testamentului.

4.2: Testamentele privilegiate

În ipoteza existenței unor împrejurări excepționale, când nu există posibilitatea de a se recurge la autentificarea unui testament în condițiile normale, legea civilă reglementează modul de autentificare în condiții simplificate sub forma testamentelor privilegiate. Cei aflați în astfel de împrejurările pot recurge la testamentul olograf respectând regulile specifice acestuia, dar pot testa și în formele special reglementate pentru astfel de împrejurări, realizând testamente autentice simplificate.

În această ordine de idei, noul Cod civil prevede că se poate întocmi în mod valabil un testament în în fața unui funcționar competent al autorității civile locale, în caz de epidemii, catastrofe, războaie sau alte asemenea împrejurări excepționale, în fața comandantului vasului sau a celui ce-l înlocuiește, dacă testatorul se află la bordul unui vas sub pavilionul României, în cursul unei călătorii maritime sau fluviale, în fața comandantului unității militare ori a celui care îl înlocuiește, dacă testatorul este militar sau, fără a avea această calitate, este salariat sau prestează servicii în cadrul forțelor armate ale României și nu se poate adresa unui notar public și în fața directorului, medicului șef al instituției sanitare sau a medicului șef al serviciului ori, în lipsa acestora, în fața medicului de gardă, cât timp dispunătorul este internat într-o instituție sanitară în care notarul public nu are acces.

Vechiul Cod civil reglementa testamentele privilegiate în dispozițiile articolelor 868-884. Astfel, el definea testamentul privilegiat ca fiind acel testament încheiat de militari și de indivizi întrebuințați în armată care era valabil dacă era făcut în prezența unui cap de batalion sau de escadron, sau în prezența oricărui alt ofițer superior, asistat de doi martori, sau în prezența a doi comisari de război, sau în prezența unui din comisari asistat de doi martori. De asemenea, era valabil făcut dacă testatorul era bolnav sau rănit, în prezența capului ofițerului de sănătate asistat de comandantul militar, însărcinat cu poliția ospiciului. Totodată, erau valabile testamentele făcute pe mare în timp de voiaj, pe corăbii și alte bastimente ale țării, când erau făcute în prezența ofițerului comandant al bastimentului, sau în lipsă acestuia, în prezența acelui care îl înlocuia după ordinea serviciului, însă și unul și altul asistați de ofițerul de administrație, sau de ofițerul care îndeplinea funcțiunile acestuia și pe bastimentele de comerț, când erau făcute în prezența scribului bastimentului sau în prezența acelui care îl înlocuia, însă și unul și altul asistați de căpitanul sau de patronul, sau în lipsa acestora, de acele persoane care îi înlocuiau.

În toate aceste cazuri prevăzute de noul Cod civil este obligatoriu ca testamentul să se întocmească în prezența a doi martori. Testamentul privilegiat se semnează de către testator, de agentul instrumentator și de cei doi martori. Dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se face mențiune despre cauza care l-a împiedicat să semneze.

Testamentul privilegiat devine caduc în termen de cincisprezece zile de la data când dispunătorul ar fi putut să testeze în vreuna din formele ordinare. Termenul se suspendă dacă testatorul a ajuns într-o stare în care nu-i este cu putință să testeze. Trebuie făcută mențiunea că aceste prevederi nu se aplică în cazul dispoziției testamentare prin care se recunoaște un copil.

Așadar, în cazul testamentelor privilegiate, acestea își pierd eficacitatea după șase luni, iar cel maritim după trei luni după ce testatorul a încetat să mai fie împiedicat de a testa potrivit dreptului comun.

Cerințele referitoare la formă scrisă și la forma înscrisului separat sunt aplicabile și în cazul testamentului privilegiat. Există însă și unele cerințe speciale, aplicabile doar acestui tip de act juridic. Trebuie menționat faptul că testamentul trebuie semnat de testator, iar în cazul în care nu poate fi semnat, se face mențiune despre acest fapt și despre cauza care a împiedicat semnarea testamentului. De asemenea, aceste testamente sunt eficace numai dacă testatorul a decedat în condiții excepționale. În cazul nerespectării acestor limite impuse de lege sunt sancționate cu nulitatea absolută a testamentului.

4.3: Alte forme testamentare

O altă categorie de testament prevăzută de noul Cod civil este cea referitoare la testamentul sumelor și valorilor depozitate. Aceste tip de testament este prevăzut sub forma unui simplu enunț. Plecând de la prevederile articolului 1049 din noul Cod civil se poate presupune faptul că acestui testament îi sunt aplicabile condițiile de formă prevăzute de legi speciale referitoare la sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse la instituții specializate, sume și valori ce fac obiectul unor dispoziții testamentare.

Așadar, instituțiile specializate nu vor putea proceda la predarea legatului având ca obiect sume de bani, valori sau titluri de valoare decât în baza hotărârii judecătorești ori a certificatului de moștenitor care constată valabilitatea dispoziției testamentare și calitatea de legatar, prevederile referitoare la raport și reducțiune fiind aplicabile. Instituțiile de credit au obligația ca, la instituirea de către clienții acestora a unei dispoziții testamentare, să comunice, de îndată, mențiunea acesteia în Registrul național notarial.

Pentru asigurarea evidenței unitare, instituțiile de credit au obligația ca, la instituirea de către clienții acestora a unei dispoziții testamentare, să comunice, mențiunea acesteia în registrul dedicat acestora, de îndată.

CAPITOLUL 5: CONCLUZII

Dreptul civil constituie un domeniu destul de complex care cuprinde în cadrul reglementărilor sale întreaga viață a omului, din momentul concepției și până după moarte.

În dreptul roman, romanii au considerat că patrimoniul unei persoane dispare în momentul morții sale și că moștenitorii dobândesc un drept nou, un drept de proprietate. Mai târziu aceștia au acceptat principiul continuității persoanei defunctului în acest fel moștenirea având un caracter religios , deoarece moștenitorul avea menirea să continue cultul privat al celui dispărut , de a asigura un urmaș la scară privată , devenind stăpân în locul defunctului.

Într-o societate bazată pe principiile economiei de piață, importanța dreptului succesoral se amplifică. Dreptul succesoral devine un domeniu ce intereseaza aproape toate persoanele, atât pe cele care se gândesc cum să-și rânduiască disponibilul patrimonial dupa deces, cât și pe cele care sunt în așteptarea firească de a-și spori patrimoniul prin succesiune. De cele mai multe ori aceste interese se cumulează la aproape toți indivizii întrucât fiecare cumulează dubla calitate de viitor moștenitor și de viitor subiect de drept care va dispune asupra patrimoniului lui în favoarea moștenitorilor săi.

Condițiile oferite de economia de piață permit indivizilor întreprinzători să acumuleze averi, crescând astfel interesul acestora de a dispune de averea lor prin testament, ceea ce înseamnă că devoluțiunile succesorale testamentare vor fi întâlnite tot mai des. Acest lucru impune necesitatea studierii acestei materii în întreaga sa complexitate, reconsiderea unor interpretări și poziții anterioare, aceasta în scopul evitării oricăror litigii în domeniul succesiunii.

Materia testamentului este interesantă în primul rând datorită bogăției și complexității problemelor pe care le ridică și ca atare, a permis o sintetizare unitară a instituției testamentului, printr-o sintetizare a literaturii de specialitate.

Oricărei persoane îi este recunoscut dreptul de a face orice fel de dispoziție asupra bunurilor sale, inclusiv dreptul de a face dispoziții pentru cazul încetării sale din viață. Cu toate acestea, legea a impus unele limitări în privința dreptului persoanei de a dispune în mod liber în legătură cu bunurile sale.

În dreptul civil român principalul mod de dobândire a bunurilor pentru cauză de moarte îl constituie moștenirea, care poate fi testamentară și legală. Spre deosebire de dreptul roman în care moștenirea legală și cea testamentară se excludeau una pe alta, în sensul că atunci când exista testament, moștenirea legală nu mai putea opera, în dreptul nostru cele două feluri de moștenire coexist, completându-se în cazul în care testamentul nu a acoperit întreaga avere.

Din timpurile vechi, moștenirea, sub toate formele sale, a prezentat o preocupare deosebită pentru autorii domeniului juridic, fiindu-i atribuite numeroase lucrări care analizează în întregime dar și pe secțiuni această instituție complexă și importantă care este moștenirea.

Putem afirma că noua reglemntare a Codului Civil cuprinde o reglementare unitară a succesiunilor și, în principal a moștenirii testamentare, dând curs transformărilor succesive ale realității juridice românești și punând în valoare atât principiile fundamentale de drept, cât și soluțiile propuse de doctrina și jurisprudența română. Acesta promovează o concepție monistă de reglementare a raporturilor de drept privat, incorporând totalitatea reglementărilor referitoare la persoane, la relațiile de familie, și cele comerciale, având în vedere în acest timp și dispozițiile de drept internațional privat.

BIBLIOGRAFIE

Acte normative:

Legea 319/ 1944 pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, publicată în Monitorul Oficial nr. 133/ 1944

Legea 18/ 1991 privind fondul funciar actualizată, publicată în Monitorul Oficial nr. 1/ 1998

Legea 85/ 2006 privind procedura insolvenței, publicată în Monitorul Oficial nr. 359/ 2006

Legea 287/ 2009, modificată prin Legea 71/ 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 550/ 2011

Codul familiei

Codul civil (1864)

Monografii:

M.O. KOSVEN, Introducere în istoria culturii primitive, ed. Științifică, București, 1957

M. ELIESCU, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul RSR, ed. Academiei RSR, București, 1966

M. ELIESCU, Transmisiunea și împărțeala miștenirii, în Revista Dreptul RSR, ed. Academiei, București, 1966

C. STĂTESCU, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creație intelectuală, Succesiunile, ed. Didactică și Pedagogică, București, 1967

P. C. TIMBAL, Droit romain et ancient droit francais (Regim matrimoniaux, successions – Liberalites), Paris, 1975

PH. MALAURIE, Cours de droit civil. Les succesions. Les libėralitės, Paris, 1989

E. SAFTA-ROMANO, Dreptul de moștenire în România. Doctrină și jurisprudență, vol.I, ed.Graphix, Iași, 1995

M. POPA, Drept civil.Succesiuni, ed. Oscar Print, București, 1995

M. MUREȘAN, J. KOCSIS, Drept civil, Succesiunile, ed. Cordial-Lex, Cluj-Napoca, 1995

D. CHIRICĂ, Drept Civil – Succesiuni, ed. Lumina Lex, București 1996

M. ELIESCU, Curs de succesiuni, ed. Humanitas, București, 1997

M. B.CANTACUZINO, Elementele dreptului civil, ed. All, București, 1998

C. TURIANU, C. TURIANU, Moștenirea și împărțeala ei – practică judiciară adnotată, Casa de Editură și Presă „Șansa S.R.L.”, București, 1998

O. UNGUREANU, C. JUGASTRU, Manual de drept international privat, ed. All Beck, București, 1999

FR. DEAK, Tratat de drept succesoral, ed. Actami, București, 1999

L. STĂNCIULESCU, Drept civil. Dreptul de moștenire, ed. Rosetti, București, 2000

FR. DEAK, Tratat de drept succesoral, ediția a II-a, actualizată și completată, ed. Universul Juridic, București, 2002

I. ADAM, A. RUSU, Drept civil. Succesiuni, ed. All Beck, București, 2003

AL. BACACI, GH. COMĂNIȚĂ, Drept civil. Succesiuni, ed. All Beck, București, 2003

I. DOGARU, Drept civil. Succesiunile, ed. C.H. Beck, București, 2003

L. STĂNCIULESCU, Drept civil Parte specială, contracte și succesiuni, ed. All Beck, București, 2004

M. TOMESCU, Dreptul familiei. Protecția copilului, ed. C.H. Beck, București, 2005

L. STĂNCIULESCU, Drept civil. Partea specială. Contracte și succesiuni, ediția a III-a, ed. Hamangiu, București, 2006

V. STOICA, Dreptul la moștenire, ed. Universul Juridic, București, 2007.

C. MURZEA, E. POENARU, Donația și testamentul. Studiu de doctrină și jurisprudență, ed. Hamangiu, București, 2007

D. LUPAȘCU, Dreptul familiei, ediția a II-a, ed. Universul Juridic, București, 2007

I. POPA, Curs de drept succesoral, ed. Universul Juridic, București, 2008

A. MERIȘESCU, Liberalitățile în dreptul succesoral: testamentul și donația, ed. Lumina Lex, București, 2008

GHE. STANCU, GHE. BOTEA, A. ȚICLEA, I. LEȘ, Instituții de drept civil și drept procesual civil, ed. Lumina Lex, București, 2008

ȘT. COCOȘ, Dreptul familiei, ediția a IV-a, ed. Pro Universitaria, București, 2008

C. TURIANU, Succesiunile și partajul succesoral. Culegere de practică judiciară, ediția a II-a, ed. C.H. Beck, București, 2008

I. DOGARU, V. STĂNESCU, M. M. SOREAȚĂ, Bazele dreptului civil. Succesiuni, volumul V, ed. C.H. Beck, București, 2009

M. M. PIVNICERU, C. SUSANU, D. TĂTĂRUȘANU, Moștenirea legală și testamentară. Împărțeala moștenirii. Practică judiciară, ediția a II-a, ed. Hamanhiu, București, 2009

I. GENOIU, Drept succesoral, ed. C.H. Beck, București, 2010

F. VĂDEANU, Transmisiunea moștenirii, ed. Wolters Kluwer, București, 2010

T. BODOAȘCĂ, Tratat de dreptul familiei, partea II Rudenia, ed. Dimitrie Cantemir, Târgu-Mureș, 2010

A. G. NICOLAE, M. ULIESCU, Instituții de drept civil în noul cod civil. Manual pentru uzul formatorilor SNG, București, 2010

L. UTA, Nulitatea actului juridic civil, ed. Universul Juridic, București, 2011

D. VĂDUVA, Succesiuni, ed. Universul Juridic, București, 2011

I. GENOIU, Condițiile de Validitate ale Testamentului în Noul Cod Civil Român și în Dreptul Francez, Logos Universalitate Mentalitate Educație Noutate, Secțiunea Drept, Iași, 2011

C. NICA, Donația și moștenirea. Transmiterea moștenirii. Dezbaterea succesiunii, ed. Hamangiu, București, 2011

M. D. BOB, Probleme de moșteniri în vechiul și noul Cod civil, ed. Universul Juridic, București, 2012

I. E. CADARIU-LUNGU, Dreptul de moștenire în noul cod civil, ed. Hamangiu, București, 2012

E. VERESS, Drept civil. Moștenirea. Libertățile conform noului cod civil, ed. C.H. Beck, București, 2012

D. VĂDUVA, Moștenirea legală. Liberalitățile, ed. Universul Juridic, București, 2012

I. E. CADARIU-LUNGU, Dreptul la moștenire în noul cod civil, ed. Hamangiu, București, 2012

G. BOROI, L. STĂNCIULESCU, Instituții de drept civil în reglementarea noului cod civil. Partea generală, drepturi reale, obligații, contracte, succesiuni, ed. Hamangiu, București, 2012

I. GENOIU, Dreptul la moștenire în noul Cod civil, ed. C.H. Beck, București, 2012

I. E. CADARIU-LUNGU, Dreptul de moștenire în noul Cod civil, ed. Hamangiu, București, 2012

C. C. HĂGEANU, Dreptul familiei și actele de stare civilă conform noului Cod civil, ed. Hamangiu, București, 2012

I. D. ROMOȘAN, Dreptul familiei, ed. Universul Juridic, București, 2012

D. NEGRILĂ, Testamentul în noul Cod civil, ed. Universul Juridic, București, 2013

D. C. FLORESCU, Dreptul succesoral în noul Cod civil, ediția a III-a, ed. Universul Juridic, București, 2013

D. NEGRILĂ, Moștenirea în noul Cod civil, ed. Universul Juridic, București, 2013

D. C. FLORESCU, Dreptul succesoral, ediția a III-a, ed. Universul Juridic, București, 2013

O. UNGUREANU, C. MUNTEANU, Drept civil. Partea general în reglementarea noului Cod civil, ed. Universul Juridic, București, 2013

Alte surse bibliografice:

E. POENARU, Recunoașterea prin testament al copilului din afara căsătoriei, în revista Jurnalul Național nr.3/1956

M. GEORGESCU, AL. OPROIU, Restabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor în condițiile diferite ale acceptării sau renunțării la succesiune ori neexercitării drepturilor succesorale, în revista Dreptul nr. 4/1994

R. VOINEA, Legătura indestructibilă dintre patrimoniu, devoluțiunea succesorală legală și devoluțiunea succesorală testamentară, în revista Dreptul nr. 11/2009

I. GENOIU, Câteva propuneri de lege ferenda cu privire la devoluțiunea testamentară a moștenirii în reglementarea Legii. Nr. 287/ 2009, revista Dreptul nr. 3/ 2013

L. DUMITRESCU, Considerații despre caracterele juridice ale transmisiunii succesorale, Faculatea de Drept și Științe Administrative din cadrul Universității din Craiova

M. M. PIVNICERU, Moștenirea legală și testamentară. Împărțeala moștenirii. Practica disciplinară, ed. Hamangiu, București

A. PASCARI, Scurt ghid cu privire la dreptul succesoral

GAIUS, Instituțiile

I. TURCULEANU, C. BĂNCIOI, Succesiunile în noul Cod civil

C. ROSU, Modificări ale Noului Cod civil, prin Legea nr. 71/2011

http://legeaz.net/dictionar-juridic

http://dexonline.ro