Testamentul Actul de Ultima Vointa al Defunctului

INTRODUCERE

Lucrarea de față intitulată „Testamentul- actul de ultimă voință al defunctului”, își propune un studiu aprofundat asupra mai multor instituții care aparțin dreptului succesoral și anume: felurile moștenirii, caracterele juridice ale transmisiunii succesorale, deschiderea moștenirii, cu referire la locul și data deschiderii acesteia care sunt condițiile necesare pentru a putea moșteni, dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, ale celorlalte persoane chemate la moștenire în temeiul legii sau al testamentului și coexistența între aceste două forme de manifestare a moștenirii respectiv cea legală și cea testamentară.

Structurată pe patru capitole, lucrarea prezintă o analiză amănunțită și distinctivă a instituției moștenirii legale și a celei testamentare, în planul de cercetare urmărind evidențierea unor aspecte care țin de definirea noțiunii de moștenire, modul în care aceste tipuri de moștenire se regăsesc în reglementarea noastră actuală, respectiv evoluția acestei instituții în țara noastră.

Primul capitol este consacrat introducerii în studiul noțiunii generale al dreptului de moștenire în general. În cadrul acestui capitol am abordat noțiunea de moștenire care reprezintă acea formă de transmitere a unui patrimoniu, după deschiderea succesiunii, la două sau mai multe persoane fizice sau juridice, după caz, pentru continuarea personalității defunctului și asigurarea traiului celor care fac parte din familie în cazul transmisiunii legale și a anumitor persoane care sunt legate prin alte feluri de cel care lasă moștenirea, prin instituirea legatelor și a legatarilor, prin intermediul moștenirii testamentare.

În cadrul acestei expuneri am considerat oportun să precizez legăturile existente între cele două forme de moștenire care se completează în mod unitar. De astfel, trebuie să precizez faptul că moștenirea va fi considerată legală atunci când deși de cuius a lăsat un testament el nu este valabil sau legatarul nu a dorit să accepte legatul lăsat.

În capitolul doi, am tratat problema legată de deschiderea moștenirii care poate avea loc numai după decesul celui care lasă moștenirea și la locul ultimului domiciul al defunctului în caz, acest caz, făcând referirile necesare cu privire la locul și data deschiderii acestei moșteniri și implicațiile juridice care sunt produse în conformitate cu aceste prevederi.

De asemenea am precizat care sunt condițiile generale pentru a putea moșteni, iar în ultima secțiune am realizat o scurtă incursiune în transmiterea patrimoniului succesoral respectiv a activului și pasivului succesoral către moștenitorii legali sau legatarii instituiți prin testament.

Capitolul trei, denumit „Moștenirea testamentară”, cuprinde trei secțiuni larg detaliate cu privire la noțiunea de moștenire testamentară, caracterele esențiale ale acestui act juridic și mai ales cuprinsul testamentului.

Astfel trebuie să precizez faptul că testamentul reprezintă un act de ultimă voință, a lui de cuius, cu privire la bunurile sale care alcătuiesc patrimoniul succesoral care vor fi lăsate la alți moștenitori care pot fi legali sau testamentari cei testamentari purtînd denumirea de legatari. Legatarii pot dobândi legatele cu titlu universal, universale sau cu titlu particular. De asmenea testamentul este un act juridic unilateral, sens în care testatorul nu poate fi reprezentat la întocmirea propriului testament nici de un reprezentant nici de un mandatar.

Deoarece este un act pentru cauză de moarte esențial de reținut este faptul că el poate fi revocat oricînd în timpul vieții de către testator și prezentând formă solemnă el trebuie să respecte formele impuse de lege pentru ca el să fie valabil.

În ceea ce privește cuprinsul testamentului, acesta poate cuprinde nu numai legate ci și dezmoșteniri sau recunoașteri de filiație și alte asemenea dispoziții, cum ar fi cea a insituirii unui executor testamentar pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor lăsate în testament.

O altă secțiune pe care am cuprins-o în acest capitol face referire la condițiile de fond care trebuie îndeplinite de testament și anume: capacitatea testatorului de a testa, capacitatea celui instituit de a primi legate, incapacitățile instituite de lege și cele naturale.

De asemenea am precizat o altă condiție de fond și anume consimțământul celui care testează trebuie să fie liber și neviciat de vreun viciu de consimțământ cu referire în special la dol sub forma captației sau sugestiei. O altă condiție o reprezintă obiectul testamentului care trebuie să exite să fie determinat sau determinabil, iar în ceea ce privește cauza această să fie reală licită și morală.

În ceea ce privește condițiile de formă, testamentul este în principiu un act solemn, fapt pentru care el trebuie să fie cuprins în forma cerută de lege ad validitatem, de cele mai multe ori cerându-se forma autentică, însă de la această formă existând și excepții.

Capitolul patru, care încheie această expunere, cuprinde „Formele testamentului”, aici cuprinzînd forma testamentului olograf, testamentul autentic și testamentele privilegiate.

Astfel trebuie să precizez că deși de testamentul de cele mai multe ori este întocmit în formă autentică, există posibilitatea și se recunoaște și de către lege ipoteza întocmirii lui în formă olografă, respectiv în formă scrisă, de către testator, prin scrierea, semnarea și datarea de către mâna testatorului.

Un testament care este încheiat în formă autentică deși nul ca această formă poate fi valabil ca testament olograf dacă sunt respectate condițiile amintite mai sus. În ceea ce privește testamentele privilegiate acestea se încheie în situații excepționale, de către miliari, bolnavi sau persoane care sunt aflate pe mare.

Pentru elaborarea lucrării am utilizat lucrări din literatura de specialitate română, cursuri, tratate de drept succesoral, de drept civil. Am făcut trimiterile bibliografice selectiv, mai cu seamă pentru a sublinia diversitatea problematicii, opiniilor și soluțiilor, oferite de doctrina și practica de specialitate cu privire la testament, ca act de voință al testatorului, în dorința de a stimula atragerea atenției asupra importanței cunoașterii acestei instituții din punct de vedere al vechilor reglementări și al noilor reglementări.

CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND MOȘTENIREA

1.1. SCURT ISTORIC

Dreptul la moștenire a prins contur odată cu apariția familiei monogame. Odată cu evoluția societății, proprietatea familială va fi înlocuită cu proprietatea individuală, însă s-a menținut și mici fărămițări ale coproprietății familiale din dreptul roman, de aceea conform unei opinii, sistemul succesiunilor legale trebuie explicat prin „modalitatea de supraviețuire a ideii proprietății colective familiale”.

Instituțiile de drept civil, își găsesc rădăcinile în dreptul roman, astfel indiferent de scopul urmărit acesta reprezintă un punct de plecare al oricărui demers. În dreptul roman, succesiunile erau divizate în trei categorii: succesiunea legală, cea testamentară și contratestamentară. Succesiunea legală se aplică doar în măsura în care nu exista un testament întocmit, având astfel un caracter adiacent, celei testamentare. Dreptul de a numi un moștenitor prin intermediul unui legat a fost considerat de romani ca fiind unul dintre cele mai fundamentale drepturi ale persoanei.

Testamentul din epoca romană trebuia să conțină determinarea succesibilului sau eredelui cum mai era denumit. Aceasta indicație trebuia să fie cuprinsă la începutul testamentului și să preceadă alte dispoziții. Așadar, pentru ca acest testament să fie considerat valabil era imperios necesar să cuprindă desemnarea eredelui. De cele mai multe ori romanii utilizau testamentul, întrucât prin intermediul acestuia se puteau soluționa diferite probleme care se nășteau după decesul unei persoane.

Astfel, se putea realiza o ordine de divizare a bunurilor care alcătuiau averea lu ide cuius, numirea unui tutore sau dezmoștenirea unei persoane, etc. În vechiul drept românesc, pentru ca o persoană să poată succede unui testator, era necesar ca respectivul să fi fost demn și să fi făcut dovada calității de erede. Probarea acestor elemente se realiza cu ajutorul martorilor, deoarece nu exista un sistem organizat al actelor civile.

Persoanele chemate la succesiune aveau un drept de opțiune, astfel putând accepta sau nu moștenirea. În ipoteza în care existau mai mulți erezi, aceștia aveau posibilitatea de a rămâne în indiviziune sau prin acord comun puteau părăsi această stare. În ultimă instanță, dacă aceștia nu cădeau de acord cu privire la împărțirea bunurilor moștenirii, aveau posibilitatea de a se adresa instanțelor judiciare.

Transferarea bunurilor succesorale se realiza astfel prin două modalități, fie pe cale legală fie prin intermediul testamentului. La moștenirea legală se puteau prezenta atât băieții cât și fetele care erau copii legiuiți și cei adoptați, deținând o vocație succesorală egală asupra bunurilor care compuneau moștenirea. Copii naturali nu puteau veni la moștenirea tatălui lor.

1.2. NOȚIUNEA DE MOȘTENIRE

Moștenirea constituie o modalitate de transmitere a unui patrimoniu aparținând unei persoane fizice decedate câtre o altă persoană în viață sau mai multe persoane existente la data decesului lui de cujus, așa cum prevede și articolul 953 C.civ. Această noțiune de moștenire ori succesiune a beneficiat de-a lungul timpului de numeroase definiții oferite de literatura de specialitate și de jurisprudență, fiind considerată ca reprezentând orice modalitate de transferare a unor drepturi între vii sau pentru cauză de moarte sau forma prin care se realizează doar transmisiunea unui patrimoniu pentru cauză de moarte.

Dreptul la moștenire poate fi dobânit fie prin moștenire legală fie prin intermediul unui testament, așa cum indică în mod expres prevederile art. 557 alin.1 C.civ. Așadar, este cunoscut faptul că patrimoniul unei persoane constituie însoțitorul permanent al acesteia pe durata vieții sale. Patrimoniul a primit de asemenea numeroase definiții, cea mai elocventă fiind cea conform căreia, acesta cuprinde „ansamblul drepturilor și obligațiilor unei persoane, care au sau reprezintă o valoare pecuniară sau economică, adică se pot evalua în bani”.

Patrimoniul are în componența sa un activ și un pasiv patrimonial, fapt pentru care acesta nu va dispărea în ipoteza stingerii din viață a titularului, fiind ulterior încadrat în patrimoniul unei alte persoane, prin intermediul moștenirii. Astfel, așa cum s-a precizat în literatura de specialitate, nu poate exista un patrimoniu fără a exista și un titular.

Activul patrimonial cuprinde amalgamul de drepturi subiective evaluabile pecuniar. În cadrul acestui activ vom regăsi astfel drepturile reale și pe cele de creanță. De menționat faptul că în cadrul activului nu vom regăsi drepturile personal nepatrimoniale expres reglementate de art. 70-73 C.civ. Pasivul patrimonial pe de altă parte cuprinde sarcinile, datoriile persoanei decedate și care pot fi evaluate din punct de vedere valoric, urmând ca acestea să fie acordate persoanelor în drept. De precizat faptul că moștenirea reprezintă o transmisiune a unui patrimoniu care aparține unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane fizice sau juridice care sunt în ființă la data transmisiunii.

Rezultă că moștenirea este o transmisiune de patrimoniu, obiectul care formează această transmisiune este patrimoniul și transmisiunea se face de la o persoană fizică care este decedată către una sau mai multe persoane fizice sau juridice, iar persoanele care dobândesc moștenirea trebuie să existe.

Unii autori consideră că Noul cod civil a adoptat termenul de „moștenire” însă nu a renunțat nici la termenul de „succesiune”. În principal, persoanele care interesează dreptul de moștenire sunt: persoana decedată (de cuius) și persoana care dobândește patrimoniul lăsat de defunct. Defunctul sau de cuius, este persoana care lasă moștenirea iar persoanele care vin la moștenire se numesc moștenitori sau succesori. În cazul moștenirii testamentare, cel care lasă moștenirea poartă denumirea de testator, iar cei care dobândesc moștenirea se numesc legatari.

1.3. FELURILE MOȘTENIRII

Art. 955 C.civ., dispune: „Patrimoniul defunctului se transmite prin moștenire legală, în măsura în care acela care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin testament. O parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moștenire testamentară, iar cealaltă parte prin moștenire legală”. Rezultă că moștenirea este de două feluri: legală sau testamentară.

1.3.1. MOȘTENIREA LEGALĂ

Moștenirea este legală atunci când transmisiunea patrimoniului pentru cauză de moarte are loc în temeiul legii. Legea reglementează în cazul moștenirii legale persoanele care vor fi chemate la moștenire, ordinea în care vor veni precum și cotele ce li se cuvin. Atunci când vorbim despre acest tip de moștenire legală ne referim la ideea că defunctul ori nu a lăsat testament cu privire la bunurile pe care le deține în patrimoniu, ori deși a lăsat un testament acesta nu cuprinde întreaga masă succesorală sau poate cuprinde numai dispoziții cu privire la numirea unui executor sau dezmoștenirea unui moștenitor. Moștenirea legală este situația obișunită prin care se transmite de obicei moștenirea unui defunct, de aceea se mai numește ab intestat respectiv fără testament.

Temeiul moștenirii legale îl reprezintă rudenia de sânge, datorită faptului că se presupune o afecțiune existentă între aceste persoane și pentru consolidarea familiei fapt care se datorează conservării bunuilor lăsate moștenire. Acest tip de moștenire reprezintă un mijloc de dobândire a moștenirii cu titlu universal.

La baza devoluțiunii legale a moștenirii stă legătura de rudenie dintre de cuius și cei chemați la moștenirea sa. La acestea se adaugă și soțul supraviețuitor care vine la moștenire, iar în lipsa oricăror rude moștenirea se va cuveni statului, ea devenind vacantă. Rudenia de sânge și cea civilă care rezultă din adopție este criteriul fundamental al vocației succesorale legale la care se adaugă calitatea de soț supraviețuitor al defunctului. Nu toate rudele indiferent de grad, pot fi chemate la moștenire deoarece s-ar ajunge la o fragmentare excesivă a patrimoniului succesoral care nu e de dorit.

Moștenirea se va cuveni, în ordinea și după regulile stabilite de lege, soțului suprviețuitor și rudelor defunctului, și anume descendenților, ascendenților și colateralilor, după caz. Conform unei alte opinii, în temeiul legii sunt chemați la moștenire rudele defunctului, soțul supraviețuitor și în lipsa acestora comuna, orașul sau municipiul.

a. Principiul chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali

Acest principiu mai este denumit principiul proximității claselor de moștenitori, astfel rudele vor veni la moștenire în ordinea claselor de moștenitori. Clasa de moștenitori reprezintă categoria de rude care vor exclude de la moștenire în totalitate o altă clasă de moștenitori.

Codul civil a stabilit patru clase de moștenitori legali:

– clasa I-a, a descendenților în linie dreaptă;

– clasa a II-a, care reprezintă clasa mixtă a ascendenților privilegiați și colateralilor privilegiați până la gradul patru inclusiv;

– clasa a III-a, clasa ascendenților ordinari ai defunctului, fără limită în grad;

– clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari.

Rudele defunctului vor veni la moștenire în următoarea ordine: clasa întâi: descendenții; clasa a doua: ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați; clasa a treia: ascendenții ordinari și clasa a patra: colateralii ordinari.Dacă în urma dezmoștenirii rudele defunctului din clasa cea mai apropiată nu poate culege întreaga moștenire, atunci partea rămasă se atribuie rudelor din clasa subsecventă care îndeplinesc condițiile pentru a moșteni (art. 964 alin.1 C.civ.).

Rudele din clasa întâi vor înlătura de la moștenire pe cei din clasele subsecvente. Cei din clasa a doua vor veni la moștenire numai dacă nu există rude din clasa întâi sau cei din clasa superioară nu pot veni la moștenire sau nu vor acest lucru. La fel cei din clasa a treia vor putea veni la moștenire numai dacă cei din clasele superioare nu pot sau nu vor să vină la moștenire, iar ultima clasă, a patra, vine de asemenea la moștenire numai în absența moștenitorilor din cele trei clase.

Cu titlu de excepție, venirea la moștenire în mod concomitent a rudelor din clase diferite este posibilă numai în caz de exheredare directă a tuturor succesibililor dintr-o clasă preferată, dacă aceștia sunt rezervatari.

În schimb soțul supraviețuitor care nu este rudă cu cel care lasă moștenirea vine la moștenire cu orice clasă de moștenitori.

b. Principiul proximității gradului de rudenie între moștenitorii din aceeași clasă (regula proximității gradului de rudenie)

În lumina acestui principiu în ipoteza că la moartea defunctului au rămas mai multe rude ale sale aparținând aceleași clase, rudele în grad mai apropiat le vor înlătura de la moștenire pe cele în grad mai îndepărtat. Astfel fiul lui de cuius va înlătura de la moștenire pe nepotul de fiu al lui de cuius.

Ei aparin aceleași clase de moștenitori însă în vreme ce fiul este rudă de gradul I, nepotul de fiu este rudă de gradul II. Prin excepție, în clasa a doua de moștenitori, părinții defunctului deși sunt rude de gradul I cu defunctul nu vor înlătura de la moștenire pe frații și surorile defunctului care sunt rude de gradul II, ci vor veni împreună la moștenire. O altă excepție de la acest principiu o reprezintă reprezentare succesorală.

c. Principiul egalității între rudele din aceeași clasă și același grad chemate la moștenire

Dacă moștenitorii defunctului fac parte din aceeași clasă și au același grad de rudenie, ei vor împărți moștenirea pe părți egale (art. 964 alin.4 C.civ.). De exemplu, dacă la moștenire vin doi copii ai defunctului, fiecare va primi câte o jumătate. De la principiul egalității legea prevede însă două excepții și anume:

-împărțeala pe tulpini, în cazul venirii prin reprezentare succesorală;

-împărțeala moștenirii pe linii, dacă sunt chemați doi sau mai mulți colaterali priviegiați: frați sau surori proveniți din părinți diferiți sau descendenții fraților ori surorilor de categorii diferite. În raporturile dintre părinți, pe de o parte și frați sau surori pe de altă parte sau descendenții lor, nu se aplică principiul egalității, părinții culegând o cotă fixă indiferent de numărul colateralilor privilegiați cu care vin în concurs.

În vechiul cod civil reprezentarea succesorală era prevăzută ca fiind: „o ficțiune a legiuitorului care are drept efect de a pune pe reprezentanți în locul, gradul și drepturile reprezentatului”.

Definiția care rezultă din art. 956 NCC, este următoarea: „reprezentarea succesorală este procedeul prin care un moștenitor legal de un grad mai îndepărtat, numit reprezentant, urcă în virtutea legii, în drepturile ascendentului său, numit reprezentat, pentru a culege partea ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn față de defunct sau decedat la data deschiderii moștenirii”.

Se consideră că „prin efectele pe care le produce, reprezentarea înlătură unele consecințe injuste ale principiului proximității gradului de rudenie și ale principiului egalității între rudele de același grad”.

Reprezentarea succesorală creează reprezentantului, rudă care nu se mai află în grad proxim față de defunct de o vocație legală succesorală subsidiară față de cea a ascendentului său, care devine efectivă în cazul în care ascendentul este predecedat, sau fiind în viață este nedemn. Ideea exprimată de noua reglementare a reprezentării succesorale este cea a protecției tulpinii succesorale, indiferent de cauzele pentru care ascendentul nu ar putea culege succesiunea defunctului.

Beneficiul reprezentării este acordat de lege numai descendenților copiilor defunctului și descendenților fraților și surorilor defunctului. În ambele cazuri dacă succesiunea ar fi pretinsă în nume propriu de beneficiarii reprezentării succesorale, ei ar fi înlăturați de succesorii în grad mai apropiat cu defunctul.

Pentru ca un moștenitor să poată veni la moștenire prin reprezentare succesorală, este necesar ca acesta să aibă vocație succesorală, să aibă capacitate succesorală, să nu fie nedemn. Chiar și în ipoteza în care acesta ar fi nedemn față de reprezentat sau a renunțat la moștenirea lui sau chiar în cazul în care a fost dezmoștenit acesta poate veni la moștenire prin reprezentare.

Reprezentarea va opera nemărginit în ceea ce privește descendenții în linie dreaptă, însă pentru cei în linie colaterală se permite numai până la gradul patru inclusiv. Reprezentarea va opera în toate cazurile. Reprezentarea va opera numai din grad în grad vacant. Important de reținut este că reprezentarea succesorală operează de drept și imperativ fără ca descendenții să poată modifica regulile legale care o guvernează.

Așa cum reiese din dispozițiile mai sus menționate, în cazul reprezentării împărțirea moștenirii nu se va mai face pe capete ci pe tulpini. De asemenea trebuie să precizez faptul că acești moștenitori care vin prin reprezentare la culegerea moșteniri nu vor dobîndi numai drepturi ci și obligații în funcție de vocația succesorală a fiecăruia. Deși reprezentarea are un caracter imperativ și de drept totuși cei care vin la moștenire prin reprezentare pot sau nu să o accepte, astfel are fiecare dreptul de opțiune succesorală.

Art. 971 alin.1 C.civ., instituie vocația succesorală generală a soțului supraviețuitor la moștenirea defunctului în concurs cu oricare dintre cele patru clase de moștenitori legali. În absența persoanelor din orice clasă de moștenitori legali sau dacă niciuna dintre ele nu vrea sau nu poate veni la moștenire, soțul supraviețuitor culege întreaga moștenire.

Soțul supraviețuitor pentru a putea veni la moștenire trebuie și el să îndeplinească condițiile generale ale dreptului la moștenirea legală, astfel, el trebuie să aibă capacitate, să nu fie nedemn sau dezmoștenit pentru cotitatea disponibilă.

Pe lângă condițiile generale mai sus amintite este esențial pentru a putea moșteni ca la data deschiderii succesiunii, el să aibă calitatea de soț. Întrucât drepturile celorlalți moștenitori legali au la bază legătura lor de rudenie cu defunctul, cele ale soțului supraviețuitor izvorăsc din calitatea de soț. Legătura de concubinaj nu oferă concubinului supraviețuitor vreun drept la succesiunea celuilalt concubin predecedat. Existând calitatea de soț la data deschiderii moștenirii, nu are importanță durata căsătoriei, starea materială sau sexul acestuia, sau dacă erau despărțiți în fapt sau nu, sau dacă erau în proces de divorț atâta timp cât nu s-a pronunțat hotărârea de divorț și nu a rămas irevocabilă.

a. Dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor

Soțul supraviețuitor vine la moștenire în concurs cu orice clasă de moștenitori. În vederea stabilirii componenței patrimoniului succesoral, notarul public procedează mai întâi la lichidarea regimului matrimonial. Cota soțului supraviețuitor este în funcție de clasa de moștenitori cu care vine în concurs astfel:

– ¼ dacă vine în concurs cu descendenții defunctului;

– 1/3 dacă vine în concurs atît cu ascendenții privilegiați cât și cu colateralii privilegiați ai defunctului;

– ½ dacă vine în concurs fie numai cu ascendenții privilegiați, fie numai cu colateralii privilegiați ai defunctului;

– ¾ dacă vine în concurs fie cu ascendenții ordinari, fie cu colateralii ordinari ai defunctului.

Cota soțului supraviețuitor în concurs cu moștenitori legali aparținând unor clase diferite se stabilește ca și când acesta ar fi venit în concurs numai cu cea mai apropată dintre ele. Dacă, în urma căsătoriei putative, două sau mai multe persoane au situația unui supraviețuitor, cota stabilită mai sus se împarte în mod egal între acestea (art. 986 C.civ.).

Prin urmare, dacă două persoane pretind drepturi succesorale în calitate de soți supraviețuitori (bigamie), cota soțului supraviețuitor în concurs cu diferitele clase de moștenitori se împarte în mod egal între soțul din căsătoria valabilă și cel de bună credință din căsătoria nulă. Cota soțului supraviețuitor nu depinde de numărul efectiv al moștenitorilor legali din clasa cu care vine în concurs.

Rezultă că întotdeauna indiferent de clasa cu care vine în concurs, partea soțului supraviețuitor se impută asupra moștenirii, adică se scade din moștenire, și diferența urmează să se împartă între moștenirorii legali cu vocație succesorală concretă cu care este în concurs. Soțul supraviețuitor vine la moștenire numai în nume propriu și este moștenitor rezervatar. El are sezina moștenirii și este obligat la raportul donațiilor primite de la defunct dacă vine în concurs cu descendenții defunctului.

b. Dreptul succesoral special al soțului supraviețuitor asupra mobilierului și obiectelor de uz casnic

Pe lângă partea succesorală pe care o culege în concurs cu diferitele clase de moștenitori legali, soțul supraviețuitor are dreptul să primească din moștenire „mobilierul și obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinței comune a soților „ (art. 974 C.civ.). Astfel trebuie să menționez faptul că acesta atunci când nu vine în concurs cu descendenții defunctului, ci cu celelalte clase de moștenitori, soțul supraviețuitor moștenește pe lângă cota sa succesorală, aceste obiecte.

Aceasta înseamnă că mobilierul și obiectele de uz casnic sunt culese de soțul supraviețuitor în temeiul unui drept de preciput legal și că ele nu vor fi incluse și contabilizate în masa succesorală la care urmează să fie calculate cotele succesorale ale soțului supraviețuitor și ale moștenitorilor legali cu care acesta ar veni în concurs, alții decât descendenții defunctului. O altă condiție penru ca soțul supraviețuitor să beneficieze de acest drept succesoral special este ca soțul defunct să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin donații sau legate testamentare.

Art. 333 din Codul civil reglementează „clauza de preciput” și prevede că: „Prin convenție matrimonială se poate stipula ca soțul supraviețuitor să preia fără plată, înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deținute în devălmășie sau în coproprietate”.

Se consideră că această clauză de preciput prevăzută expres de art.333 C.civ., este o dispoziție testamentară cuprinsă în convenția matrimonială, un legat cu titlu particular care are ca obiect „unul sau mai multe dintre bunurile comune deținute în devălmășie sau în coproprietate” de soți.

Această clauză de preciput va produce efecte la fel ca orice dispoziție testamentară, numai de la decesului soțului defunct, în favoarea soțului supraviețuitor, dacă ea a fost stipulată și în favoarea acestuia. De altfel, conform art. 333 alin. 2, clauza de preciput nu este supusă raportului donațiilor. Această dispoziție se consideră a fi inutilă întrucât precipitul prevăzut de art. 333 C.civ este considerat un legat și nu o donație.

„În cazul în care clauza de preciput este stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soți ea este o dipoziție testamentară reciprocă. Sub acest aspect, dipoziția art. 333 C.civ., constituie o derogare de la caracterul unilateral, personal și revocabil al testamentului, și a interdicției exprese a testamentului reciproc”.

Codul civil în art.1036 prevede că: „Sub sancțiunea nulității absolute a testamentului două sau mai multe persoane nu pot dispune, prin același testament, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terț”.

Este important de reținut faptul că, clauza de preciput este instituită doar în favoarea soților nu și a moștenitorilor lor, deoarece ea devine caducă în cazul în care ei decedează în același timp. De asemenea, clauza de preciput devine caducă și când comunitatea de bunuri a soților încetează în timpul vieții soților, ea fiind condiționată de existența acestei comunități în momentul decesului unuia dintre soți.

c. Dreptul de abitație al soțului supraviețuitor

În timpul conviețuirii, soțul care locuiește în locuința proprie exclusivă a celuilalt se bucură de un drept de folosință asupra acesteia. După moartea unuia dintre soți celălalt soț care nu deține un drept real pentru a utiliza casa în confomitate cu nevoile sale, beneficiază de un drept de abitație asupra casei în care a locuit dacă această casă face parte din bunurile moștenirii.

Acest drept de abitație reprezintă un drept care este gratuit, inalienabil și insesizabil. Oricare dintre moștenitori poate cere fie restrângerea dreptului de abitație, fie schimbarea obiectului abitației dacă îi este pus la dispoziție o altă locuință. În ceea ce privește stingerea acestui drept trebuie să precizez faptul că el se stinge prin partaj, însă nu mai devreme de un an de la data deschiderii moștenirii, și în altă ipoteză atunci când se recăsătorește soțul supraviețuitor.

Dreptul de abitație își găsește aplicație numai atunci când locuința a fost proprietatea exclusivă sau comună a defunctului. După efectuarea partajului, dreptul de abitație al soțului încetează iar situația juridică a acestuia va depinde de includerea sau nu a locuinței în lotul său. În cazul în care a fost inclusă în lotul său, el va deveni proprietarul exclusiv al ei dar dacă a fost atribuită în alt lot el va trebui să obțină un titlu de la moștenitorul proprietar sau va fi evacuat.

MOȘTENITORII LEGALI

a. Clasa I de moștenitori: descendenții defunctului

Descedenții sunt copiii defunctului și urmașii lor în linie dreaptă la nesfârșit, indiferent de sex, dacă sunt din aceeași căsătorie sau din căsătorii diferite ori dacă sunt din afara căsătoriei, dar filiația lor a fost stabilită potrivit legii sau dacă au fost adoptați.

În categoria descendenților sunt incluși și copii rezultați din reproducerea umană asistată medical cu un terț donator. Părinții nu pot fi în acest caz decât un bărbat și o femeie. Descendenții defunctului înlătură de la moștenire pe ceilalți din celelalte clase și vin la moștenire în ordinea proximității gradului de rudenie. Sub imperiul Codului civil din 1864 care permitea reprezentarea succesorală numai a succesibililor predecedați, descendenții puteau veni la moștenirea defunctului în nume propriu, caz în care împărțirea moștenirii se face între ei, în mod egal, pe capete, conform principiului egalității succesorale și celui al proximității gradului de rudenie, sau prin reprezentare, situație în care împărțirea succesiunii se face pe tulpini și subtulpini, principiul egalității succesorale și cel al proximității gradului de rudenie funcționând numai în cadrul tulpinii sau subtulpinii.

Astfel descendenții de gradul I pot să vină la moștenire numai în nume propriu. În conformitate cu dispozițiile Noului cod civil, descendenții de gradul II și III, pot să vină la moștenire prin reprezentare, și în nume propriu când autorul lor este renunțător. În ceea ce privește concursul cu soțul supraviețuitor, descendenții lui de cuius vor culege trei sferturi din moștenire. Atunci când descendenții vin la moștenire în nume propriu moștenirea se va împărți pe capete sau atunci când vin prin reprezentare ei vor moșteni pe tulpină.

Astfel descendenții de gradul I vor veni la moștenire în nume propriu și prin reprezentare dacă sunt de gradul II. Descendenții defunctului sunt moștenitori rezervatari, au de drept sesiza și pot intra în posesia bunurilor moștenirii înainte de a obține certificatul de moșteniror. Ei au obligația de a datora raportul donațiilor cu excepția celor făcute cu scutire de raport.

b. Clasa a II-a de moștenitori legali: ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați

Aceasta este clasa mixtă de moștenitori, deoarece cuprinde atât ascendenții privilegiați cât și colateralii privilegiați. Ascendenții privilegiați sunt părinții defunctului, respectiv părinții din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție. Vocația succesorală generală a ascendenților privilegiați este supusă condiției sine qua non a stabilirii filiației defunctului față de ei.

Filiația față de mamă și față de tată, în conformitate cu prevederile art. 408 C.civ, filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii, dar se poate stabili și prin metoda recunoașterii sau prin hotărâre judecătorească, iar față de tată se stabilește prin efectul prezumției de paternitate. Filiația față de tatăl din afara căsătoriei se stabilește prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească, însă paternitatea se poate prezuma atunci când se dovedește faptul conviețuirii cu mama în timpul legal al concepției. În cazul părinților din adopție cu efecte depline, părinții firești ai celui adoptat pierd orice vocație succesorală la moștenirea copilului adoptat, deoarece raporturile de rudenie dintre ei încetează.

În ipoteza în care unul dintre soți adoptă copilul celuilalt soț cu efecte depline, legăturile dintre copil și părintele firesc se mențin și astfel el păstrează vocația succesorală la moștenirea copilului. Dacă adopția se face cu efecte restrânse, vocația succesorală a ambilor părinți firești se menține. În ceea ce privește vocația succesorală a adoptatorului, în cazul celei cu efecte depline, vocația succesorală nu este pusă la îndoială. Dar în ceea ce privește adopția cu efecte restrânse adoptatorul are vocație succesorală la moștenirea lăsată de adoptat, deoarece în privința raporturilor de rudenie dintre adoptator și adoptat nu există deosebire între efectele adopției.

În lumina noilor dispoziții ale codului civil care reglementează reproducerea umană asitată medical cu terț donator, au vocație la moștenirea defunctului rezultat prin reproducere umană, în calitate de ascendenți privilegiați, părinții care au consimțit în condițiile legii la această metodă. Această vocație nu subzistă și în cazul terțului donator. Astfel, au vocație la moștenirea defunctului ascendenții privilegiați ai acestuia, ei înșiși rezultați prin metoda reproducerii umane asistate medical cu un terț donator.

Moștenirea sau partea din moștenire cuvenită ascendenților privilegiați și colateralilor privilegiați se împarte între aceștia în funcție de numărul ascendenților privilegiați care vin la moștenire astfel:

a. în cazul în care la moștenire vine un singur părinte, acesta va culege ¼ iar colateralii privilegiați indiferent de numărul lor, vor culege ¾ ;

b. în cazul în care la moștenire, vin doi părinți, aceștia vor culege împreună ½ , iar colateralii privilegiați indiferent de numărul lor vor culege cealaltă jumătate.

În ipoteza în care la moștenire vor veni ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați însă aceștia din urmă nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a putea moșteni, atunci cei dintâi vor culege întreaga moștenire, iar dacă ipoteza este inversă atunci colateralii privilegiați sunt cei care dobândesc partea din moștenire care li se cuvine pentru clasa a II-a, sau întreaga moștenire. Ascendenții privilegiați pot veni la moștenire numai în nume propriu, întrucât ei sunt moștenitori rezervatari și sezinari nu sunt astfel obligați la raportul donațiilor.

Colateralii privilegiați sunt frații și surorile defunctului precum și descendenții din frați și surori până la gradul patru inclusiv. Frații și surorile pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopția cu efecte depline.

Colateralii privilegiați vor culege întreaga moștenire dacă vin singuri la moștenire, ¾ dacă vin în concurs cu un părinte al defunctului și respectiv ½ din moștenire dacă vin în concurs cu ambii părinți ai defunctului. Moștenirea sau partea din moștenire care se cuvine colateralilor privilegiați, provenind din aceeași căsătorie cu defunctul, se împarte între aceștia în mod egal. Dacă colateralii privilegiați vin prin reprezentare la moștenire împărțirea se realizează pe tulpină.

În ipoteza în care colateralii sunt rude cu defunctul pe linii diferite, moștenirea sau partea din moștenire ce li se cuvine, se va împărți în acest caz în două părți una se va atribui pe linie maternă și una pe linie paternă.

Frații consagvini care au același tată, dar altă mamă, vor culege parte în linia paternă, iar cei uterini care au aceeași mamă, dar alt tată, vor culege numai în linia maternă, în timp ce frații buni vor culege parte în ambele linii, deci vor primi de două ori cât primesc frații consagvini saz uterini, având privilegiul dublei legături. În interiorul liniilor se aplică principiul egalității rudelor de grad egal. Colateralii privilegiați pot veni la moștenire numai în nume propriu, dar descendenții lor pot veni la moștenire atât în nume propriu cât și prin reprezentare. Aceștia nu sunt moștenitori rezervatari și nu sunt obligați la raportul donațiilor, nu au sezina de drept a moștenirii.

c. Clasa a III-a de moștenitori: ascendenții ordinari

În situația în care defunctul nu are moștenitori din primele două clase sau cei existenți nu pot sau nu vor să vină la moștenire, legea cheamă la moștenire ascendenții ordinari, adică „rudele în linie dreaptă ascendentă ale defunctului” de gradul doi, trei. Ascendenții ordinari sunt bunicii, străbunicii, fără limită în grad. Ascendenții ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopția cu efecte depline. Dacă cel care lasă moștenirea a fost adoptat cu efecte restrânse, ascendenții ordinari se vor recruta dintre rudele sale firești.

Între ascendenții ordinari de grad egal care sunt chemați la moștenire se aplică principiul egalității. Astfel dacă alături de ascendenții ordinari la moștenire este chemat și soțul supraviețuitor al defunctului cota care i se cuvine acestuia este de ¾ din moștenire iar ascendenților ordinari le revine ¼ din moștenire (art. 972 alin.1 lit.d C.civ.).

Ascendenții ordinari pot veni la moștenire numai în nume propriu, nu sunt moștenitori rezervatari și nici sesizari.

d. Clasa a IV-a de moștenitori: colateralii ordinari

Din această clasă de moștenitori fac parte rudele defunctului colaterale, altele decât frații și surorile lui ori ale descendenților acestora, până la gradul patru inclusiv, adică unchii, mătușile, verii primari și frații și surorile bunicilor defunctului. Aceștia vor veni la moștenire numai în lipsa unor moștenitori din clasele superioare. Colateralii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție cu efecte depline. În cazul adopției cu efecte restrânse pot veni la moștenire numai cei din rudenia firească a defunctului adoptat. Dacă colateralii sunt de același grad atunci vor împărți moștenirea în părți egale. Dacă există colaterali ordinari de grade diferite de rudenie, cei mai apropiați îi vor înlătura pe cei mai îndepărtați. Dacă există un soț supraviețuitor mai întâi se va stabili cota acestuia, iar restul se va împărți între colateralii ordinari. Acești moștenitori pot veni la moștenire numai în nume propriu, nu sunt moștenitori rezervatari și nici sezinari și nu sunt obligați la raportul donațiilor.

1.3.2. MOȘTENIREA TESTAMENTARĂ

Moștenirea este testamentară când și în măsura în care defunctul a dispus de întregul său patrimoniu sau de o fracțiune din acesta, ori de bunuri individual determinate prin acte de ultimă voință îmbărcate în formă testamentară.

Voința legiuitorului care stabilește un sistem legal de transmitere a patrimoniului defunctului, nu se poate substitui voinței defunctului, titularul patrimoniului său. Voința legiuitorului suplinește numai voința neexprimată a defunctului. Precizez că există și câteva norme prin care legiuitorul intervine și corectează voința liberală a defunctului, în scopul protejării rudelor foarte apropiate sau a soțului supraviețuitor, în ceea ce privește rezerva succesorală și drepturile speciale ale soțului supraviețuitor.

De asemenea trebuie să evidențiez faptul că moștenirea testamentară reprezintă acel mijloc prin care moștenitorii care poartă denumirea de legatari, dobândesc tot patrimoniul caz în care vorbim despre devoluțiune testamentară universală, o parte din moștenire atunci când se lasă cu titlu universal sau cu titlu particular dacă se lasă un bun individual determinat.

1.3.3. COEXISTENȚA MOȘTENIRII LEGALE CU CEA TESTAMENTARĂ

Moștenirea legală și cea testamentară nu se pot exlude ci ele pot coexista. În ipoteza în care testatorul a făcut un legat cu titlu universal dar care nu epuizează întregul patrimoniu succesoral, devoluțiunea moștenirii va fi testamentară în limitele legatului și legală pentru restul neacoperit.

În acest caz, observăm faptul că o parte din moștenire poate fi dispusă prin testament și o parte transmisă prin moștenirea legală. În ipoteza în care există anumiți moștenitori rezervatari, iar testatorul prin legatele instituite depășește rezerva acestor moștenitori, ei vor putera dobândi partea din moștenire corespunzătoare rezervei, iar pentru restul moștenirii, adică pentru cotitatea disponibilă devoluțiunea va fi testamentară.

CAPITOLUL II

DESCHIDEREA MOȘTENIRII

Potrivit art. 954 C.civ., moștenirea unei persoane se deschide prin decesul acesteia. Per a contrario, o persoană în viață nu poate niciodată să transmită o moștenire și evident că nici nu se pot dobândi drepturi succesorale de pe urma sa. Mai mult, înainte de deschiderea moștenirii, nici nu se poate vorbi despre moștenitori ori masă succesorală, patrimoniul succesoral și moștenitorii urmând să fie determinați numai după data deschiderii moștenirii.

Astfel, putem constata faptul că numai moartea unei persoane dă dreptul de a transmite patrimoniul unei alte persoane juridice. O persoană care este în viață nu poate fi moștenită, însă aceasta are posibilitatea de a dispune cui urmează să-i transmită după moartea sa patrimoniul său.

Prin moarte în conformitate cu dispozițiile codului civil în vigoare se înțelege atât moartea naturală a persoanei cât și cea declarată prin hotărâre judecătorească care a rămas definitivă. Astfel o persoană dispărută va fi socotită ca fiind în viață fapt pentru care acest fapt nu poate constitui motiv pentru deshiderea succesiunii.

Din punct de vedere juridic deschiderea moștenirii este foarte importantă pentru stabilirea datei când are loc această deschidere și locul unde se dezbate moștenirea, fapt pentru care le voi analiza în secțiunile care urmează.

2.1. DATA DESCHIDERII MOȘTENIRII

Momentul deschiderii succesiunii coincide cu momentul morții persoanei care lasă moștenirea așa cum reiese din dispozițiile art. 954 alin.1 C.civ. Astfel, momentul când are loc deschiderea moștenirii este data morții celui care lasă moștenirea. Cel care pretinde moștenirea sau doar o parte din aceasta este obligat să dovedească atât moartea cât și data morții celui care lasă moștenirea. Trebuie să precizez faptul că această dată a deschiderii moștenirii nu este sinonimă cu deschiderea procedurii succesorale notariale, care are loc la o dată ulterioară deschiderii moștenirii.

Dovedirea faptului morții se realizează cu certificatul de deces. Astfel art. 73 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și activității notariale prevede că: „dovada decesului și a ultimului domiciliu se face cu certificatul de deces”.

Actul de deces se întocmește ca urmare a constatării fizice a morții sau pe baza hotărârii judecătorești declarative de moarte, rămasă definitivă. Întocmirea actului de deces se face de autoritatea administrației publice locale în a cărui rază teritorială s-a produs decesul, pe baza declarației verbale făcute de către membrii familiei decedatului, iar în lipsa acestora de către colocatari, vecini, administratorul imobilului sau alte persoane, medicul din unitatea sanitară unde s-a produs decesul și a certificatului medical constatator al decesului.

Întocmirea actului de deces în baza unei hotărâri judecătorești definitive declarative de moarte, se face din oficiu sau la cererea persoanelor interesare, după caz, la autoritatea administrației publice locale de la locul de naștere al celui declarat mort, de la domiciliul celui declarat mort sau domicilul persoanei care a solicitat declararea judecătorească a morții dacă locul nașterii și domiciliul decedatului nu sunt cunoscute.

Trebuie să precizez faptul că ofițerul de stare civilă care face mențiunile cu privire la actul de deces vor face dovada numai până la proba contrară care poate fi realizată printr-o acțiune în justiție care este validată de instanță printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În ipoteza în care decesul nu poate fi constatat în mod direct, prin examinarea cadavrului uman, certificatul de deces se va completa pe baza hotărârii judecătorești declarative de moarte, rămasă definitivă, care cuprinde și data stabilită de instanță ca fiind cea a morții. În acest caz o persoană care este dată dispărută și despre care există indicii că ar fi încetat din viață, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la acestei dispariții poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească.

Există însă și o excepție de la regula mai sus menționată și anume cei care au dispărut în împrejurări excepționale sau în cursul unor fapte de război poate fi declarat mort dacă au trecut 6 luni de la acea împrejurare care a impus dispariția respectivei persoane. De asemenea atunci când există certitudinea cu privire la decesul unei persoane, însă fără ca, cadavrul să fie descoperit, se poate pronunța prin hotărâre judecătorească moartea acestei persoane fără a aștepta să treacă vreun termen.

Întrucât moartea reprezintă un fapt material aceasta poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. În cazul în care după ce a fost declarat mort prin hotărîre judecătorească se descoperă certificatul de deces, orice persoană care este interesată poate cere anulare repectivei hotărâri.

În ceea ce privește importanța pe care acest lucru îl prezintă, doresc să menționez faptul că în funcție de momentul deschiderii moșteniri se vor determina acele persoane care au vocație la succesiune, adică a persoanelor care sunt chemate la moștenire fie în baza legii fie în baza unui testament. De asemenea, până la acest moment retroactivează acceptarea sau refuzarea moștenirii, iar în ipoteza în care sunt mai mulți moștenitori, acest moment va fi considerat cel de la care începe starea de indiviziune iar pactele asupra unei moșteniri vor deveni valabile.

2.2. LOCUL DESCHIDERII MOȘTENIRII

Moștenirea se va deschide la ultimul domiciliu al defunctului, iar dovada acestui domiciliu se va face cu certificatul de deces sau hotărârea judecătorească declarativă de moarte rămasă definitivă.

Regula de mai sus rezultă și din art. 10 lit. a din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale care dispune că: „în îndeplinirea atribuțiilor ce-i revin notarul public are competență generală, cu excepțiile prevăzute în situațiile următoare:

a. procedura succesorală notarială este de competența notarului public din biroul notarial situat în circumscripția teritorială a judecătoriei în care defunctul și-a avut ultimul domiciliu;

b. în cazul moștenirilor succesive, moștenitorii pot alege competența oricăruia dintre birourile notariale din circumscripția terirorială a judecătoriei în care și-a avut ultimul domiciliu acela dintre autori care a decedat cel din urmă.

Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, moștenirea se deschide la locul din țară aflat în circumscripția notarului public cel dintâi sesizat, cu condiția ca în această circumscripție să existe cel puțin un bun imobil al celui care lasă moștenirea.

În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul deschiderii moștenirii este în circumscripția notarului public cel dintâi sesizat, cu condiția ca în această circumscripție să se afle bunuri mobile ale celui care lasă moștenirea. Atunci când în patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii moștenirii este în circumscripția notarului public cel dintâi sesizat. Dispozițiile de mai sus sunt aplicabile și în situația în care primul organ sesizat în vederea procedurii succesorale este instanța de judecată.

2.3. CONDIȚII GENERALE PENTRU A PUTEA MOȘTENI

Pentru ca o persoană să poată succede la o moștenire trebuie să îndeplinească anumite condiții specifice dreptului succesoral și anume: să dețină o vocație succesorală legală utilă sau vocație testamentară concretă, la o moștenire deschisă și să nu fie nedemn de a moșteni. Capacitatea și vocația succesorală sunt condiții obligatorii pozitive atât pentru succesiunea legală cât și pentru cea testamentară, în timp ce lipsa nedemnității succesorale este o condiție negativă cerută atât pentru succesiunea testamentară cât și cea legală. Ultima condiție o reprezintă vocația succesorală utilă prespupune inexistența dezmoștenirii succesibilului, care este o condiție specifică moștenirii legale.

Moștenirea legală, se întemeiază, ca și familia pe principiile de morală și de drept natural, fiind în același timp un stimulent economic. Transmiterea patrimoniului prin moștenire legală este un efect al raporturilor de familie, al ideii de coproprietate familială preluată din dreptul feudal german din cel francez, după care transmiterea patrimoniului în scop de conservare a bunurilor în familie operează în puterea legii.

În dreptul nostru, regula o constituie moștenirea legală pe când cea testamentară este excepția. În conformitate cu prevederile art. 963 alin.1 C.civ moștenirea legală se cuvine în general, soțului supraviețuitor și rudelor defunctului care sunt descendenții, ascendenții și colateralii privilegiați.

Rudenia este legătura care se bazează pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. Rudele care pot veni la moștenire sunt cele din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopție. În ceea ce privește acesată vocație, descendenții și ascendenții pot veni la moștenire nelimitat respectiv indiferent de gradul de rudenie cu de cuius, iar colateralii numai până la gradul patru. Rațiunea acestei limitări este datorată lipsei de afecțiune între persoanele care sunt îndepărate în grad de rudenie.

Pentru a putea moșteni cel care vine la moștenire, trebuie să dețină o vocație legală concretă, efectivă și utilă. În scopul evitării unei fărămițări a moștenirii, legiuitorul a instituit în cadrul devoluțiunii legale a moștenirii o ordine de chemare concretă a succesibililor în funcție de clasă, iar în cadrul clasei, de proximitate a gradului de rudenie cu defunctul.

Astfel, nu toți cei care sunt chemați la moștenire și prin urmare au o vocație succesorală legală vor fi chemați în concret la moștenire. Vocația succesorală legală virtuală, adică încadrarea celui care pretinde succesiunea în categoria succesibililor, este o condiție necesară, însă nu suficientă pentru a fi chemat la moștenire. Pentru a fi chemat efectiv la moștenire succesibilul trebuie să facă parte dintr-o clasă preferată, iar în cadrul acesteia, dintr-un grad de rudenie util față de defunct. În situația contrară, succesibilul are o vocație succesorală legală virtuală, dar este înlăturat de la moștenire de succesibilii din clasa preferată, sau în cadrul acesteia de un succesibil în grad mai apropiat față de defunct.

Trebuie menționat faptul că în ceea ce îl privește pe soțul supraviețuitor acesta nefiind rudă cu defuntul, și nefăcând parte din clasele de moștenitori legali, el dacă vine la moștenire în concurs cu descendenții lui de cuius, vocația lui succesorală virtuală va coincide cu cea concretă. Astfel el, poate veni la moștenire în concurs cu orice clasă de moștenitori și nu poate fi înlăturat de niciunul dintre aceștia de la moștenire.

De asemenea doresc să precizez faptul că se prevede în cadrul acestei moșteniri legale faptul că operează principiul reciprocității vocației legale la succesiune deoarece dacă o persoană are vocație succesorală la o altă persoană și aceasta la rândul ei are o asemenea vocație la moștenirea celeilalte, iar în ipoteza în care o persoană nu deține o vocație succesorală legală la moștenirea unei alte persoane, nici aceasta din urmă nu are vocație la moștenirea celei dintâi.

Mai există o ipoteză pe care trebuie să o menționez și anume atunci când se constată anularea unei căsătorii când unul dintre soți a fost de bună credință el are o vocație succesorală la moștenirea celuilalt soț, în schimb cel de rea-credință nu are o asemenea vocație.

a. CAPACITATEA SUCCESORALĂ

Conform art. 957 C.civ., „orice persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii succesiunii”. Astfel, orice persoană care există la momentul deschiderii succesiunii are capacitate succesorală. Capacitatea succesorală reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect de drepturi și obligații pe care le presupune calitatea de moștenitor. Capacitatea succesorală nu trebuie confundată cu capacitatea de folosință sau cu cea de exercițiu, ea definindu-se separat de acestea.

Dovada existenței în viață a celui care este succesibil revine acestuia din urmă sau moștenitorilor săi dacă vin la moștenire prin retransmitere și se va face cu actele de stare civilă ale moștenitorului iar în cazul decesului acestuia care a fost însă în viață la data decesului lui de cuius, cu actul său de deces.

a. Persoanele care au capacitate succesorală, aici ne referim la persoanele care sunt în viață la data deschiderii moștenirii și legea le recunoaște acest drept. În cadrul acestor persoane se includ și cele dispărute deoarece sunt prezumate a fi în viață. Persoana care este concepută dar nenăscută încă este inclusă în această categorie, cu condiția ca ea să se nască vie. Capacitatea există indiferent de durata vieții persoanei concepute.

Persoanele fizice care sunt în viață la data deschiderii succesiunii au capacitate succesorală fără a se face deosebire de naționalitate, rasă sau alte forme de discriminare. Dovada acestora se va realiza cu actul de stare civilă și așa cum am mai precizat cu actul de deces dacă respectiva persoană era în viață la data deschiderii moștenirii antecesorului său.

În ceea ce privește persoanele care sunt concepute dar nenăscute încă, la data deschiderii moștenirii doresc să fac o precizare și anume faptul că existența unei persoane fizice va începe în mod normal la data nașterii sale, și aceasta se consideră că există dacă s-a născut viu. Întrucât este vorba de un fapt, cel care pretinde o moștenire în numele copilului va trebui să dovedească data concepției, această data ar fi anterioară deschiderii moștenirii și faptul că acesta s-a născut viu, prin orice mijloc de probă.

În ceea ce privește timpul legal de concepție se prevede în doctrină prezumția timpului legal de concepție astfel, este considerată perioada „cuprinsă între a trei suta și a o suta optzecea zi dinaintea nașterii copilului”. Totuși acest timp legal de concepție are un caracter relativ în sensul că se poate dovedi în justiție, prin mijloace de probă științifice, faptul concepției copillului chiar în afara acestui interval sau într-o anumită perioadă din interval.

O altă categorie de persoane care intră în această prezentare sunt persoanele dispărute. Acestea sunt considerate în viață până în momentul în care se declară prin hotărâre judecătorească moartea ei, rămasă definitivă. În ceea ce privește persoanele juridice acestea au numai capacitate testamentară.

b. Persoanele care nu au capacitate succesorală, în această categorie intră persoanele care nu mai există la data deschiderii succesiuniidar și persoanele juridice care au încetat să mai aibă ființă în momentul deschiderii succesiunii.

O altă categorie de persoane la care trebuie să fac referire o reprezintă aceea a comorienților, adică a persoanelor care au decedat în același timp într-o împrejurare în care nu există posibilitatea de a se proba cine a decedeat primul și care au vocație una față de cealaltă.

Art. 957 alin.2 C.civ, tranșează problema practic insolubilă a stabilirii ordinii în care au murit mai multe persoane care aveau vocație succesorală reciprocă decedate în aceeași împrejurare sau au decedat în același timp dar în împrejurări și din cauze diferite, în condiții care fac imposibil să se stabilească cine a supraviețuit celeilalte și deci, cine ar fi avut capacitatea succesorală. Astfel se instituie prezumția legală relativă a morții concomitente a tututor succesibililor, cu consecința că nici unul dintre cei morți nu îl va putea moșteni pe celălalt, neavând capacitate succesorală.

b. INEXISTENȚA NEDEMNITĂȚII SUCCESORALE

Așa cum reiese din dispozițiile mai sus enunțate pentru ca o persoană să poată moșteni trebuie ca ea să îndeplinească două condiții pozitive și anume să aibă capacitate succesorală și să aibă vocație succesorală, însă trebuie să ținem cont și de o condiție negativă, respectiv ca ea să nu fie nedemnă. Pentru ca un moștenitor să poate veni la moștenire este necesar ca el să fie demn de a primi acea moștenire. Astfel nedemnitatea constituie o excepție de la regulă.

Nedemnitatea unui succesibil se poate defini ca fiind o decădere a moștenitorului legal sau testamentar, care s-a făcut vinovat față de defunct sau de un alt succesibil, caz care îl înlătură de la moștenirea defunctului datorită unor fapte grave, expres arătate de lege. Nedemnitatea își are originea în dreptul roman, în instituția exheredării.

Unii autori au fost de părere că nedemnitatea sau nevrednicia succesorală a fost caracterizată ca fiind o sancțiune civilă care se fundamentează pe motive de moralitate publică, neputându-se admite ca o persoană vinovată de vreuna din faptele prevăzute de legiuitor față de o altă persoană să o moștenească tocmai pe aceea.

Nedemnul va fi înlăturat atât de la moștenirea legală cât și de la cea testamentară. În ceea ce privește caracterul de sancțiune civilă, a acestei nedemnități, trebuie să precizez faptul că va impune un caracter personal celui nedemn și anume se va aplica numai față de cel care este nedemn de a moșteni nu și asupra descendenților acestuia cum era prevăzut în vechiul cod civil și deține de asemenea un caracter relativ deoarece nedemnitatea moștenitorului va fi numai față de defunct. De asemenea este important ca nedemnul să aibă discernământ și să poată răspunde din punct de vedere penal în momentul când a săvârșit respectiva faptă față de defunct.

Cazurile de nedemnitate succesorală de drept sunt prevăzute de art. 958 C.civ. și sunt următoarele:

„a. persoana care a fost condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă moștenirea;

b. persoana condamnată penal pentru săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului”.

În cazul în care condamnare pentru faptele mai sus menționate este împiedicată prin decesul autorului sau prin amnistie, sau prin prescrierea răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă. Nedemnitatea absolută poate fi constatată oricând, la cererea persoanei interesare sau din oficiu de către instanța de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătorești din care rezultă nedemnitatea.

Deoarece nedemnitatea absolută este o sancțiune care operează de drept aceasta ar putea fi invocată chiar și de cel nedemn. Astfel dacă succesibilul a ucis cu intenție pe cel care dorește să îl moștenească sau numai să fi încercat acest lucru sau chiar pe un alt succesibil care îl putea îndepărta de la moștenire atage starea de nedemnitate.

De asemenea trebuie să menționez faptul că uciderea din culpă a celui care lasă moștenirea nu atrage nedemnitatea moștenitorului. Însă dacă succesibilul a fost condamnat definitiv pentru infracțiunea de omor sau există anumite cauze care înlătură răspundere penală dar acest fapt este constatat prin hotărâre judecătorească civilă care a rămas definitivă va crea de asemenea o stare de nedemnitate.

În ceea ce privește nedemnitatea judiciară această se pronunță de instanța de judecată în cazurile prevăzute de art. 959 C.civ. Astfel dacă cel nedemn a săvârșit față de defunct o infracțiune gravă de violență, sau chiar a unor fapte care au dus la survenirea decesului acestuia și atunci când cu rea-credință a ascuns, sau alterat ori a distrus sau falsificat testamentul defunctului se va pronunța nedemnitate succesibilului.

De asemenea un ultim caz de nedemnitate judiciară este acela în cazul în care persoana prin dol sau violență l-a împiedicat pe cel care lasă moștenirea să întocmească sau să modifice ori să revoce testamentul. Orice succesibil poate să ceară instanței să declare nedemnitatea cu respectarea acelui termen pe care îl are la dispoziție de un an.

a. Constatarea și efectele pe care nedemnitate le produce

Nedemnitatea nu poate opera decât dacă a fost constatată sau după caz, declarată printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă, până la acel moment succesibilul fiind considerat moștenitor capabil. Nedemnitatea poate fi cunoscută și constatată, ori declarată, fie înainte fie ulterior obținerii titlului de moștenitor. În primul caz, moștenitorul este înlăturat de la succesiune în cadrul procedurii succesorale și nu va obține titlul de moștenitor și certificatul constatator al acestui titlu. În al doilea caz, nedemnitatea va produce efectul unei condiții rezolutorii, titlul nedemnului desființându-se retroactiv, nedemnul va fi considerat că nu a fost nicioadată moștenitor.

Unele modificări aduse de noul cod civil și care au fost prezentate mai sus, sunt extrem de importante de reținut pentru a cunoaște cu exactitate în ce moment intervine nedemnitatea și care sunt implicațiile juridice ale acestei sancțiuni. Trebuie să menționez și faptul că nedemnitatea poate fi invocată în timpul vieții nedemnului. În acest caz dacă nedemnul a intrat în posesia moștenirii defunctului însă a decedat înainte de a se declara această sancțiune, acțiunea pentru declararea nedemnității se poate introduce sau poate fi continuată chiar și împotriva moștenitorilor săi legali sau testamentari cu respectarea acelui termen de un an de la data când s-a deschis moștenirea.

Întrucât noul cod civil permite reprezentarea celui nedemn, se concluzionează faptul că aceștia vor culege partea din moștenire care s-ar fi cuvenit ascendentului lor nedemn prin beneficiul legal al reprezentării succesorale. De asemenea un alt aspect important de reținut este că cel nedemn este înlăturat atât de la moștenirea legală cât și de la cea testamentară. Însă în ceea ce privește efectele nedemnități față de nedemn este evident că aceasta este o nedemnitate relativă, întrucât nedemnul va fi înlăturat numai de la succesiunea celui față de care se face vinovat de faptele prevăzute pentru nedemnitate nu și față de alte persoane.

În ceea ce privește posesia pe care un nedemn o exercită asupra unei moșteniri sau asupra bunurilor care sunt cuprinde în moștenire aceasta este una de rea-credință. Astfel cel nedemn trebuie în mod obligatoriu să restituie bunurile succesorale adevăraților moștenitori dar șu fructele și dobânzile pe care le-a încasat de la această dată a încasării lor.

În ceea ce privește efectele nedemnității față de nedemn acesta nu poate cere parte sa din moștenire deoarece titlul său de moștenitor este desființat cu efect retroactiv de la data deschiderii succesiunii. Înlăturarea de la moștenire a nedemnului va fi profitabilă pentru comoștenirorii legali sau pentru cei legali subsecvenți.

În ceea ce privește efectele nedemnității față de descendenții nedemnului pot afirma faptul că aceștia pot veni la moștenire în nume propriu însă și pentru a culege partea antecesorului lor nedemn prin reprezentare. Astfel spre deosebire de vechiul cod civil nedemnitate nu se mai răsfrânge și asupra descendenților nedemnului.

Efectele nedemnității de drept sau ale nedemnității judiciare pot fi înlăturate expres prin testament sau printr-un act autentic notarial de către cel care lasă moștenirea. Declarația expresă trebuie să exprime iertarea nedemnului de către cel care lasă moștenirea. Efectele nedemnității nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistia intervenită după condamnare, grațiere sau prin prescripția executării pedepsei penale (art. 961 C.civ).

2.4. TRANSMISIUNEA PATRIMONIULUI SUCCESORAL

În literatura de specialitate patrimoniul este privit ca un ansamblu de drepturi și obligații de natură patrimonială care aparține unei persoane fizice ori juridice determinate, care sunt evidențiază ca o sumă de valori active și pasive și care prezintă o legătură strânsă între ele. Așadar, patrimoniul este privit din punctul de vedere al dreptului civil, ca o universalitate juridică, care deține în cadrul conținutului un ansamblu de drepturi și obligații evaluate pecuniar și un amalgam de bunuri la care se referă respectivele drepturi și care aparțin unei persoane.

De precizat că obiectul transmisiunii succesorale îl formează numai drepturile și obligațiile patrimoniale ale defunctului, nu și drepturile personale nepatrimoniale, care sunt strâns legate de persoană și care încetează în momentul morții celui care lasă moștenirea.

Astfel, în activul patrimonial pe care de cuius îl lasă prin moștenire, intră doar drepturile patrimoniale care există la data deschideirii moștenirii. Astfel, în activul moștenirii va intra drepturile patrimoniale ale lui de cuius, fără a conta natura lor, astfel, cuprinde drepturile reale principale, drepturile de creanță, drepturile patrimoniale de autor precum și acțiunile în justiție la care de cuius avea dreptul și care pot fi continuate sau pornite de moștenitori.

De asemenea, vor fi incluse în activ și fructele naturale și civile care sunt produse de bunurile succesorale, după deschiderea moștenirii, precum și drepturile care sunt generate de raportul donațiilor sau reducțiunea liberalităților excesive. Pasivul moștenirii cuprinde partea negativă a patrimoniului în sensul că acesta prevede acele sarcini și datorii pe care defunctul le-a adunat de-a lungul vieții sale.

2.4.1. TRANSMISIUNEA ACTIVULUI MOȘTENIRII

Activul moștenirii și implicit a pasivului succesoral se transmite deplin drept, prin efectul legii, odată cu decesul titularului respectivului patrimoniu. În dreptul nostru civil cunoaștem trei modalități de transmisiune succesorală și anume cea universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.

Odată cu încetarea din viață a unei persoane fizice ori în cazul persoanei juridice în momentul reorganizării, când se produce transmisiunea întregului patrimoniu de la o persoană la alta în viață suntem în prezența unei transmisiuni universale. Pe de altă parte, transmisiunea cu titlu universal constituie modalitatea de transmitere a patrimoniului lui de cuius în mod fracționar la două sau mai multe persoane.

Suntem astfel în prezența unei transmisiuni universale, de pildă, atunci când o persoană decedează, iar patrimoniul lăsat, integral, este cules în întregime de un singur moștenitor care are vocație universală legală sau testamentară. Dimpotrivă, în ipoteza în care patrimoniul succesoral este dobândit pe cote-părți de doi sau mai mulți moștenitori, ne vom afla în prezența unei transmisiuni cu titlu universal.

Menționez faptul că deși se spune în mod curent că succesorii sunt continuatorii personalității autorului lor, nu sunt transmisibile drepturile și obligațiile intuitu personae. De altă parte, transmisiunea patrimoniului către succesori îi va expune pe aceștia la plata tuturor datoriilor defunctului, chiar dacă ceea ce ei primesc în calitate de activ are o valoare inferioară datoriilor care grevează moștenirea; ei sunt ținuți ultra vires hereditas, ceea ce înseamnă practic a plăti datoriile defunctului din sumele lor personale.

Acest rezultat neașteptat este o consecință a unicității patrimoniului, care în acest fel pune în lumină un principiu inechitabil. Astfel, nu se poate concepe de ce moartea debitorului sporește șansele creditorilor lui, aceștia profitând de bunurile moștenitorului debitorului. Împotriva unui asemenea pericol moștenitorii se pot feri în două moduri: fie renunțând la succesiune, fie acceptându-o sub beneficiu de inventar. Aceasta înseamnă că creditorii defunctului nu vor putea urmări decât bunurile acestuia.

În ce privește persoanele juridice, problema se pune în aceeași termeni, singura diferență fiind posibilitatea unei transmisiuni cu titlu universal și în timpul existenței persoanei juridice în cazul reorganizării prin divizare parțială, când persoana transmițătoare își va continua existența.

Transmisiunea cu titlu particular se referă la anumite bunuri determinate ori determinabile din cadrul unui patrimoniu, care sunt transmise către o anumită persoană, respectiv către legatarul cu titlu particular.

Conform unei opinii, drepturile reale succesorale se transmit la moștenitori în stare de indiviziune, comoștenitorii dobândind cote-părți ideale din dreptul real, corespunzător cotelor lor succesorale.

2.4.2. TRANSMISIUNEA PASIVULUI SUCCESORAL

Pasivul succesiunii cuprinde așa cum am precizat, strict sensu, datoriile lui de cuius, respectiv obligațiile sale cu caracter patrimonial, ce decurg din contracte, delicte, cvasicontracte și cvasidelicte și sarciniile succesiunii. Acest pasiv al moștenirii este suportat de către succesorii universali sau cu titlu universal, fie că sunt moștenirori legali sau legatari testamentari universali sau cu titlu universal, întrucât aceștia sunt chemați la succesiune pentru întregul patrimoniu, sau la o fracțiune din el. Transmisiunea pasivului are loc la odată cu transmiterea activului și în aceeași proporție cu cota succesorală a fiecărui moștenitor, și operează de la data deschiderii succesiunii.

Conform art. 1155 alin.1 C.civ „moștenitorii universali și cei cu titlu universal contribuie la plata datoriilor și sarcinilor moștenirii proporțional cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia”.

În ceea ce privește bunurile cu care moștenitorii răspund pentru datoriile și sarcinile succesiunii, art. 1114 alin.2 C.civ, prevede că: „Moștenirorii legali și legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile și sarcinile moștenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporțional cu cota fiecăruia”.

Deoarece legatarii cu titlu particular, dobândesc un bun determinat, aceștia nu vor răspunde de pasivul moștenirii, în principiu, însă există și aici o excepție și anume aceștia vor răspunde de pasivul moștenirii doar cu bunul sau bunurile primite prin legat, în cazul în care testatorul a dispus în acest sens în mod expres, dacă dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate sau celelalte bunuri ale moștenirii nu sunt suficiente pentru plata datoriilor și sarcinilor moștenirii.

Regula fundamentală a transmisiunii pasivului moștenirii este cea a divizării sale de drept, între moștenitorii universali și cu titlu universal, de la data deschiderii succesiunii, în mod proporțional, adică cu părțile lor ereditare, care vor fi calculate după vocația fiecărui moșteniror, indiferent de mărimea emolumentului cules efectiv de acesta. În asemenea cazuri riscul suportării insolavabilității va fi suportat de creditor.

CAPITOLUL III

TESTAMENTUL – ACTUL DE ULTIMĂ VOINȚĂ AL DEFUNCTULUI

3.1. CONSIDERAȚII PRELIMINARE

Geneza testamentului se regăsește încă din epoca lui Moise în Israel, în Egiptul antic, în Atena, unde a fost introdus încă din perioada lui Solon, dar și la triburile germanice. În Roma antică, testamentul a fost ridicat la rang înalt, deoarece în acea perioadă a deceda fără a lăsa un testament era considerat o dezonoare. Jurisconsultul Ulpian considera testamentul ca fiind „manifestarea în conformitate cu legea a voinței noastre, pentru a avea tărie după moarte”.

În Legea celor XII Table regăsim regula fundamentală a echivalenței testamentului cu textul de lege. Astfel, se considera că ceea ce șeful familiei numit pater familias a decis cu privire la bunurile și tutela asupra copiilor săi să dețină putere de lege. Astfel, testatorul era văzut ca un rege care ordonă.

Temeiul pentru care se acordă o importanță majoră și mai târziu superioritatea testamentului este explicată de o lege cuprinsă în Codul lui Justinian, care preciza că „din tot ceea ce se poate refuza mai puțin oamenilor este posibilitatea unei persoane muribunde de a avea o ultimă voință, el care în curând nu va mai avea niciuna”.

Puterea nelimitată a lui pater familias, a fost ulterior redusă la începutul Imperiului Roman prin înglobarea unor limitări ale dreptului de a dispune, care fac să apară pentru întâia oară noțiunea de rezervă succesorală. Dreptul de a lăsa un testament a fost de nenumărate ori contestat chiar uneori suprimat, în funcție de perioada istorică. Așadar, de reținut faptul că această contestare ori nerecunoaștere a reprezentat de fapt o consecință a negării dreptului de proprietate privată, aspecte evidențiate prin revoluția franceză din anul 1789 ori a celei ruse din 1917.

Astfel, deși această concepție nu a fost reglementată identic, în perioada socialistă obiectul proprietății dar și al masei succesorale care putea fi transmisă a fost din ce în ce în mai limitată. În actuala reglementare constituțională, se prevede în mod expres faptul că dreptul la moștenire de se bucură de proteguire.

În epoca modernă se reglementează facultatea transmiterii moștenirii prin cele două forme pe care le cunoaștem cu toții în zilele noastre și anume cea legală sau testamentară. În această perioadă regăseam trei categorii de succesori legali:

a. cei legitimi, unde regăsim descendenții, ascendenții precum și colateralii inclusiv până la gradul al 12 –lea;

b.cei neregulați, unde se încadrează copii naturli, adoptatorul și rudele acestuia. De reținut faptul că descendenții și părinții se bucuraru de proteguire prin intermediul rezervei succesorale.

În ipoteza în care o văduvă săracă venea la moștenire alături de descendenți, ea beneficia de un drept de uzufruct, iar în situația în care venea în concurs cu alte rude avea dreptul la o parte din fracțiunea dreptului de proprietate. Testamentul se putea realiza prin înscris, prin scriere olografă, prin încheierea în mod autentică a acestuia ori prin în scris secret.

Codul civil consacră principiul libertății testamentare, dispunând în art. 955 alin.1 că: „patrimoniul defunctului se transmite prin moștenire legală, în măsura în care acela care lasă moștenirea nu a dispus altfel prin testament”. Testamentul este actul unilateral, personal și revocabil prin care o persoană numită testator, dispune într-una din formele cerute de lege, pentru timpul cât nu va mai fi în viață (art. 1034 C.civ.).

Persoanele fizice au facultatea de a dispune în mod liber și direct de bunurile care alcătuiesc patrimoniul lor atât în timpul vieții lor cât și după decesul acestora prin intermediul întocmirii unui testament. La definiția oferită de reglementarea civilă trebuie să transpune și faptul că actul de dispoziție al testatorului acesta se referă la patrimoniul pe care acesta îl lasă în urmă după decesul său, care cuprinde drepturi și obligații precum și manifestări de voință subsidiare.

„Dreptul de a face testament este unanim acceptat în pofida îndoielilor exprimate în sensul dacă este legitim ca omul, a cărui voință încetează odată cu moartea să poată dispune de bunurile sale pentru timpul când el însuși va fi trecut dincolo de timp. Legitimând dreptul persoanei fizice de a face testament, acceptăm cu alte cuvinte, că voința sa concretizată în actele juridice ce testamentul cuprinde să transceadă momentului în care ea dispare”.

3.1.1. CARACTERELE TESTAMENTULUI

Testamentul reprezintă un act juridic special care deține următoarele caractere juridice: este un act juridic unilateral, esențialmente revocabil, pentru cauză de moarte, solemn. Testamentul este așa cum am precizat un act juridic deoarece pentru a fi valabil, testamentul trebuie să îndeplinească acele condiții de validitate impuse în general pentru actele juridice și de asemenea trebuie să îndeplinească și condițiile speciale care sunt impuse numai pentru forma testamentului.

De asemenea reprezintă un act juridic unilateral, fiindcă testatorul este cel care dispune pentru cauză de moarte de patrimoniul său și nu e necesară manifestarea de voință a două părți contractante.

Un alt caracter esențial îl reprezintă acela că testamentul este un act juridic personal și individual, pentru că nu poate fi realizat prin reprezentare și nici cu încuviințarea ocrotitorului legal, deci poate fi relaizat numai de către persoana în cauză. În ceea ce privește forma, acesta este un act solemn, astfel efectele acestuia se vor produce numai dacă s-au respectat condițiile de formă care au fost obligatoriu impuse de lege, însă nu numai forma autentică.

Fiind vorba despre un testament, vorbim despre un act juridic pentru cauză de moarte, astfel efectele sale se vor produce numai după decesul testatorului, iar în ceea ce privește revocarea lui, precizez faptul că el este în principiu revocabil în timpul vieții testatorului, iar o renunțare cu privire la această posibilitate de a revoca în testamentul este considerată a fi un pact asupra unei succesiuni viitoare care este interzis de lege.

3.1.2. CUPRINSUL TESTAMENTULUI

Deși de cele mai multe ori testamentul cuprinde dispozițiile de ultimă oră ale testatorului cu privire la patrimoniul său, care sunt în principal legatele, totuși el poate cuprinde și alte dispoziții cum ar fi cele cu referire la sarcinile pe care le impune legatarilor sau moștenitorilor legali, sarcini de natură patrimonială sau de altă natură, sau numirea unui executor judecătoresc, exheredări, partajul de ascendent, etc.

Testamentul constituie o formalitate în care se pot regăsi mai multe acte juridice autonome, fiecare cu regimul juridic propriu. Esențial de menționat faptul că obiectul fundamental al acestuia îl reprezintă legatele. Acestea constituie dispozițiile de ultimă voință ale celui care testează cu privire la transmiterea patrimoniului său la moartea sa. Instituirea de moșteniror este principiul și baza întregului testament.

Cu toate că testamentul poate cuprinde acte juridice multiple, de naturi diferite, principalele sale dispoziții se referă la transmisiunea patrimoniului, a unei fracțiuni din acesta sau numai a unor bunuri singulare către anumite persoane desemnate de către testator. Aceste dispoziții poartă denumirea de legate iar cei care beneficiază de ele se numesc legatari.

A. Legatul poate fi definit, așadar, ca fiind actul jurdic cu titlu gratuit, cuprins într-un testament prin care testatorul dispune pentru cauză de moarte, de bunurile sale.

O altă definiție dată legatului este „dispoziția testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau mai mulți legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracțiune din acesta sau anumite bunui determinate” (art.986 C.civ.).

Originea noțiunii „legat”este cuvântul latin lex (lege), adică ceva făcut în termeni imperativi. Legatul este un act juridic unilateral, respectiv o liberalitate pe care o persoană o face pentru cauză de moarte (mortis causa) și care, prin urmare va produce efecte numai în cazul și din momentul morții testatorului.

Din definițiile prezentate rezultă faptul că, legatul este un act juridic cu titlu gratuit, la fel ca și donația, deosebirea față de aceasta constând în aceea că el este un act mortis causa, pe când donația este un act juridic inter vivos. Testatorul nu primește în schimbul bunurilor pe care le transmite legatarului nici un contra echivalent. În acest caz, caracterul gratuit se menține chiar în ipoteza legatului cu sarcini de natură patrimonială în limita, desigur a folosului pur gratuit.

Spre deosebire de donație, testatorul nu își micșorează cu nimic patrimoniul său în timpul vieții, efectele testamentulu, prin intermediul legatului, se produc numai la moartea sa.

Legatul universal reprezintă conform unei opinii: „legatul prin care testatorul lasă uneia sau mai multor persoane întreaga masă succesorală, sau „dispoziția testamentară care conferă unei sau mai multor persoane vocația la întreaga moștenire” conform art. 1055 C.civ..

Se precizează că ceea ce caracterizează legatul universal nu este numai cantitatea bunurilor culese, respectiv a emolumentului, ci și vocația la întreaga universalitate pe care o oferă legatarului. Astfel, ceea ce determină caracterul universal al dispoziției testamentare este nu întinderea efectivă a drepturilor ce se transmit în fapt ci întinderea vocației succesorale a legatarului, adică puterea de absorbție a dreptului său în eventualitatea când drepturile moștenitorilor legali sau ale altor legatari ar rămâne caduce. Puterea de absorbție a legatului universal constă în dreptul de acrescământ, de adăugire, pentru cazul când o transmisiune succesorală, fie legală rezervatară, fie testamentară, este nulă, revocată sau caducă.

Există legat universal, chiar și în cazul în care datorită drepturilor conferite altora de către testator, emolumentul moștenirii este redus considerabil. Astfel dacă testatorul a lăsat mai mulți moștenitori universali și toți acceptă moștenirea, deși au vocație la întreaga moștenire, fiecare va culege efectiv numai o parte din succesiune iar dacă un singur legatar acceptă, el va culege întreaga moștenire în virtutea vocației sale universale.

Poate apărea situația în care, întreaga moștenire să fie absorbită de celelelalte legate și datorii sau sarcini, și atunci vorbim de un „legat universal fără emolument”. S-a precizat că în această situație, instanțele de judecată sunt chemate să aprecieze dacă testatorul nu a avut în realitate intenția de a desemna un executor testamentar iar nu un legatar universal. Am încercat în acest fel să evidențiez faptul că legatul universal nu se referă la bunuri determinate ci la vocația la universalitate.

Emolumentul cules se va vedea abia la data deschiderii succesiunii, întrucât până în acel moment pot interveni modificări determinate de însăși mobilitatea vieții juridice. Pot interveni astfel: vânzări-cumpărări, donații, pieire unor dintre acestea. Vocația la universalitate se păstrează însă neatinsă.

Înstrăinarea unor bunuri de către însuși testatorul, sau facerea unui nou testament prin care se instituie un legat cu titlu particular sau încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare, s-a precizat în practica judiciară, că nu au semnificația unei revocări a legatului universal, ci influențează numai emolumentul ce va fi cules de un atare legatar.

În cazul în care testatorul lasă un legat el poate califica expres legatul ca fiind un legat universal sau se pot folosi alte cuvinte care să evidențieze faptul că s-a conferit o vocație universală asupra întregii moșteniri. Legatul universal poate fi desemnat și prin expresii echivalente cum ar fi: legatul tuturor mobilelor și imobilelor, legatul cotității disponibile a moștenirii, legatul nudei proprietăți, legatul rămășiței, a ceea ce rămâne după executarea legatelor cuprinse în testament.

În toate situațiile de mai sus, dacă ceilalți moștenitori legali sau testamentari nu pot sau nu vor să vină la moștenire, vocația la tot a legatarului universal face ca el să culeagă ceea ce ceilalți nu pot sau nu vor să culeagă.

În concluzie, se poate subînțelege faptul că problema legatarilor universali se pune numai în materia moștenirii testamentar, deoarece moștenitorii legali sunt dobânditori universali, oricare dintre ei având vocația de a culege întreaga moștenire.

Efectele legatului universal sunt referitoare la: punerea în posesie a bunurilor legate (a emolumentului succesoral), dobândirea fructelor bunurilor legate și la plata datoriilor. Legatarul universal poate cere intrarea în stăpânirea moștenirii de la moștenitorii rezervatari. Dacă asemenea moștenitori nu există sau refuză, legatarul intră în stăpânirea moștenirii prin eliberarea certificatului de moștenitor (art. 1128 alin. 1 C.civ.).

De asemenea, legatarul are dreptul la fructele bunurilor moștenirii care i se cuvin din ziua deschiderii moștenirii sau din ziua în care legatul produce efecte în privința sa, cu excepția cazului în care cel care a posedat bunurile ce constituie obiectului legatului a fost de bună-credință (art. 1058 C.civ.).

Plata datoriilor, fiind o sarcină a universalităților bunurilor, incumbă numai legatarilor universali și celor cu titlu universal, nu și legatarilor cu titlu particular. Legatarul universal, ca și cel cu titlu universal, plătește datoriile și sarcinile succesiunii proporțional cu partea culeasă din succesiune. Dacă sunt mai mulți legatari universali sau cu titlu universal, fiecare va contribui în proporție cu partea sa la plata datoriilor moștenirii. Acești legatari vor plăti datoriile și sarcinile succesiunii, precum și cheltuielile de înmormântare, inventar, în proporție cu partea lor.

b. Legatul cu titlu universal este definit de art. 1056 alin.1 C.civ. astfel „este dispoziția testamentară care conferă uneia sau mai multor persoane vocație succesorală numai la o fracțiune din moștenirea lăsată de defunct”.

În acest caz, legatarul are dreptul doar la o cotă-parte din universalitatea bunurilor testatorului. Când vorbim de o fracțiune a moștenirii înțelegem: fie proprietatea unei cote-părți din aceasta; fie un dezmembrământ al proprietății asupra totalității sau a unei cote-părți din moștenire, fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalității ori asupra unei cote-părți din universalitatea bunurilor determinate după natura sau proveniența lor (art. 1056 C.civ.).

c. Legatul cu titlu particular

Orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este un legat cu titlu particular, prevede expres art. 1057 C.civ. Legatul cu titlu particular este legatul care conferă legatarului vocație asupra unor bunuri succesorale singulare, determinate sau determinabile prin testament indiferent de numărul și valoarea lor. În dreptul roman, legatul cu titlu particular era comparat cu o donație făcută prin testament.

Legatul cu titlu particular, are de regulă ca obiect, numai unul sau mai multe bunuri individual determinate, în acest caz în comparație cu legatul universal sau legatul cu titlu universal, legatul cu titlu particular conferă un drept asupra unor bunuri singulare (ut singuli) și nu asupra unei universalități, sau a unei fracțiuni din această universalitate.

Dispozițiile cuprinse în testament reprezentând acte juridice de sine stătătoare pot produce efecte la date diferite. Legatele și celelalte dispoziții legale de transmitere a moștenirii vor produce efecte la moartea testatorului. Recunoașterea de filiație va produce în schimb efecte imediat de la redactarea testamentului, adică de la data manifestării de voință a testatorului. În concluzie actele juridice unilaterale conținute într-un testament trebuie să îndeplinească condițiile de validitate de fond specifice cerute pentru categoria din care face parte.

Trebuie de asemenea să precizez faptul că aceste cate mai sus menționat trebuie să fie analizate fiecare în parte, deoarece există posibilitatea ca un act juridic cuprins în testament să fie nul însă altele nu, caz în care nu va atrage și nulitatea acestora. Dar trebuie să notez faptul că forma testamentară fiind comună acestor acte cupprinse în testament viciile de formă care vor afecta aceste acte va afecta practic tot testamentul. Nu în ultimul rând trebuie să precizez că interpretarea acestor dipoziții testamentare trebuie realizate în conformitate cu voința reală a testatorului și nu după sensul literal al termenilor.

3.2. CONDIȚIILE DE FOND ALE TESTAMENTULUI

Așa cum am precizat în secțiunile anterioare, deoarece testamentul este un act juridic el pentru a putea fi considerat valabil încheiat trebuie să respecte și să îndeplinească acele condiții de fond și de formă necesare care sunt impuse de lege. În ceea ce privește condițiile de fond acestea se referă la capacitate, consimțământ, obiect și cauză.

3.2.1. CAPACITATEA

Testatorul trebuie să dispună de capacitatea de a dispune prin liberalități sau alte acte juridice care se referă la transmiterea patrimoniului succesoral, pentru ca acesta să fie considerate valabile, și în același timp și cel căruia îi sunt transmise bunurile să fie capabil de a primi.

Această condiție a capacității trebuie să fie îndeplinită la data când testatorul își exprimă consimțământul. În ceea ce privește incapacitățile acestea trebuie în mod expres prevăzute de lege. Astfel reiesie faptul că, capacitatea reprezintă regulă, pe când incapacitatea este excepția.

a. Incapacități de a dispune prin testament

Minorii care nu au împlinit 14 ani și persoanele puse sub interdicție judecătorească nu pot dispune prin testament sub nicio formă. Minorul cu vârsta între 14-18 ani are capacitate de exercițiu restrânsă și poate încheia în principiu, personal acte juridice cu încuviințarea părinților, sau cu încuviințarea scrisă a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege și cu autorizarea instanței de tutelă. Sancțiunea nerespectării capacității de a dispune a testatorului este nulitatea relativă, iar dreptul la acțiune al moștenitorilor este supusă termenului general de prescripție.

Așa cum reiese din prevederile art. 998 C.civ., sub sancțiunea nulității relative, nici chiar după dobândirea capacității depline de exercițiu persoana nu poate dispune prin liberalități în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant sau ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanța de tutelă descărcare pentru gestiunea sa. Face excepție cazul în care reprezentantul sau ocrotitorul legal este un ascendent al dispunătorului.

Aceste incapacități mai sus enumerate reprezintă incapacitățile legale, de drept. Doresc să precizez că incapacitățile naturale, respectiv cele în care testatotul deși capabil de drept în fapt el este lipsit de discernământul necesar pentru a realiza respectivele liberalități.

b. Incapacități de a primi legate

Nu pot primi liberalități medicii, faraciștii sau alte persoane în perioda în care îl îngrijesc pe testator pentru o boală considerată mortală,, deoarece va interveni nulitatea. Se exceptează de la această incapacitate, cazul soțului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiați sau alte rude până la gradul IV incluiv dacă dispunătorul nu are nici o rudă din categoriile mai sus menționate.

O astfel de incapacitate se incumbă și preoților sau altor persoane care acordă asistență religioasă testatorului în ultimele momente ale vieții sale. De asemenea vor fi supuse anulabilității legatele făcute în favoarea notarului care a autentificat testamentul sau interpretului care a participat la procedura de autentificare și chiar martorilor care îl asistă pe testator, sau persoanelor care au acordat asistență juridică la redactarea testamentului. Condiția capacității de a primi un legat trebuie îndeplinită la data deschiderii moștenirii testatorului (art. 987 alin.4 C.civ.).

3.2.2. CONSIMȚĂMÂNTUL

Cel care lasă o moștenire trebuie să exprime o voință neafectată de vicii de consimțământ. Persoanele care nu au o voință conștientă la momentul încheierii testamentului nu pot dispune prin testament chiar dacă nu sunt puse sub interdicție.

Esențial de reținut faptul că la momentul întocmirii testamentului, este necesar ca testatorul să dispună atît de capacitate deplină de exercițiu cât și de discernământ. Astfel în iptoteza în care discernământul acestuia este viciat prin dol, sub forma captației sau sugestiei, testamentul este anulabil.

Captația este o tehnică prin care se utilizează manopere dolosive pentru a înșela buna credință a celui care lasă moștenirea cu scopul de a-l determina să facă o liberalitate pe care altfel nu ar fi făcut-o. În schimb sugestia constă în acele mijloace viclene prin care se sădește în mintea testatorului ideea de a institui o liberalitate pe care nici de această dată el nu ar fi dispus-o.

Trebuie de asemenea să menționez faptul că aceste vicii de consimțământ ale dolului sub forma captației sau sugestiei, va produce anularea liberalității făcute în cazul în care s-au utilizat manopere dolosive și viclene, pentru că în lipsa acestor manopere nu poate duce la anularea testamentului. Însă dolul poate atrage sancțiunea anulării testamentului chiar și în cazul lipsei unor manopere dolosive în ipoteza în care acestea nu au fost cunoscute de cel care beneficiază de dispozițiile testamentare și nici săvârșite de acesta.

3.2.3. OBIECTUL ȘI CAUZA

Cauza valabilă a actului juridic are la bază intenția liberală de a da, fără a urmări să primească ceva în schimb. Intenția de a gratifica este cauza abstractă și obiectivă a oricărei obligații cu titlu gratuit, este voința dispunătorului de a juca rolul testatorului. Cauza trebui să existe, să fie licită și morală.

Pentru ca o dispoziție testamentară să fie valabilă din punct de vedere legal, este necesar ca obiectul acestora să fie determinate, sau determinabile, și licite, pe când cauza trebuie să fie reală, licită și morală. Obiectul legatului trebuie să fie în circuitul civil, el poate fi și un lucru viitor, care să înceapă să existe chiar după deschiderea moștenirii. Nu sunt admise pactele asupra unei succesiuni viitoare. În ceea ce privește cauza, aceasta se prezumă relativ de lege și se cercetează în raport cu momentul redactării testamentului.

3.3. CONDIȚIILE DE FORMĂ ALE TESTAMENTULUI

Pentru a fi valabile și a produce efecte, voința testatorului trebuie să se manifeste sub sancțiunea nulității absolute în formele prevăzute de lege. Legea stabilește două condiții de formă, generale și comune tuturor testamentelor, și anume forma scrisă și forma actului separat.

a. Forma scrisă. Așa cum rezultă din însăși definiția testamentului el este un act juridic solemn. Pentru a fi valid legiuitorul cere respectarea anumitor condiții de formă prin care voința testatorului trebuie să se exprime pentru a putea produce efecte juridice. Ca în toate cazurile condițiile de formă nu sunt un scop în sine cu legiuitorul, prin ele caută să asigure protejarea voinței testatorului, având în vedere efectele sale de mare importanță. Aceasta pe de o parte iar pe de altă parte, în acest mod se înlătură îndoială asupra manifestării de voință a defunctului și se asigură certitudinea în privința conținutului acestor dispoziții.

Această formă scrisă a testamentului trebuie îndeplinită în orice testament și indiferent de situațiile în care s-a realizat redactarea lui. Un testament care nu respectă această cerință va fi lovit de nulitate absolută, întrucât forma scrisă este o cerință de validitate și nu de probare. De aceea, în iptoeza în care o anumită persoană nu întocmește un testament în oricare din formele specifice, moștenitorii nu vor putea demonstra că există un început de dovadă scrisă ori că respectivul testator a fost împiedicat de vreun eveniment de forță majoră.

Forma scrisă trebuie îndeplinită cu privire la întregul testament iar orice persoană care pretinde un drept care izvorăște din acest testament va trebui să și dovedească atât existența cât și conținutul acestuia așa cum prevede legea. Există de asemenea posibilitatea ca testamentul să dispară după decesului testatorului, sau dintr-un caz de forță majoră sau caz fortuit, acest lucru în timpul vieții sale, dar fără ca acesta să cunoască dispariția caz în care existența și conținutul acestui testament va trebui probat de către cei care invocă un drept care se întemeiază pe acest testament lucru care se poate realiza prin orice mijloc de probă.

b. Forma actului separat. În acest caz trebuie să precizez că nu se permite de lege existența unui testament reciproc, respectiv ca două sau mai multe persoane să testeze prin același testament una în favoarea celeilalte, sau în favoarea unei terțe persoane. „Ceea ce de fapt legea interzice nu este întrunirea materială realizată în cadrul aceluiași înscris a două testamente ci doar întru

nirea juridică a voințelor liberale a doi sau mai mulți testatori în cadrul aceluiași testament”. Un aspect important de reținut este acela că această interdicție care este impusă de Noul cod civil își găsește aplicarea datorită preocupării de care a dat dovadă legiuitorul prin faptul de a garanta acel caracter unilateral și personal al testamentului, dar și revocabilitatea acestuia. Fără a impune această inetrdicție orice testator ar fi putut revoca propriile sale dispoziții testamentare fără a avea consimțământul celorlalți.

Se prevede de asemenea un alt aspect datorită căruia s-a instituit această interdicție și anume în această materia a liberalităților „nu se poate institui măsuri de siguranță, deoarece acestea ar contraveni atât libertății testatorului de a reveni asupra manifestării sale de voință pentru cauză de moarte, cât și caracterului unilateral și personal al testamentului”.

Sancțiunea care se aplică datorită nerespectării condițiilor de formă este nulitatea absolută a actului, însă în unele cazuri această sancțiunea va fi mai atenuată. De exemplu un testament care este considerat nul pentru vicii de formă va putea da naștere la unele obligații morale în sarcina moștenitorilor defunctului, prin care aceștia din urmă îndeplinesc ultima voință a testatorului deși actul este nul.

O altă formă de atenuare o reprezintă faptul că acea nulitate pentru nerespectarea formei nu va afecta acele dispoziții care pot fi făcute și în altă formă decît testamentară. De asemenea un testament care este declarat nul ca testament autentic poate deveni valabil ca testament olograf. Conform unei opinii, testamentul nul absolut pentru lipsa formei autentice poate fi convertit într-un instrument olograf.

3.4. LEGEA APLICABILĂ TESTAMENTULUI

Legea care se aplică testamentului este cea care se găsește în vigoare la data întocmirii lui, prin respectarea principiului de drept „tempus regit actum”. Este binecunoscut faptul că legea civilă nu retroactivează, astfel ea se aplică în perioada de timp cât se găsește în vigoare. Actele și faptele juridice care se încheie, ori se comit anterior intrării în vigoare a legii noi va produce efectele indicate expres de legea în vigoare de la data încheierii actului sau a producerii lor.

Actele juridice nule, anulabile sau care sunt afectate de alte cauze de ineficacitate se vor supune legii vechi, nefiind considerate valabile conforn noilor dispoziții. În ceea ce privește moștenirile care prezintă un element de extraneitate, menționez faptul că moștenirea se va supune legii statului pe teritoriul căruia se află reședința obișnuită a lui de cuius, la data producerii decesului, conform art. 2633 C.civ.

CAPITOLUL IV

FORMELE TESTAMENTULUI

4.1. TESTAMENTE ORDINARE

Pentru validitatea testamentului în general se cer anumite condiții de formă căci, el este, un act juridic solemn. În afara acestor condiții generale cercetare anterior, legiuitorul impune anumite forme speciale pentru fiecare fel de testament, în funcție de care, testamentele sunt clasificate.

În dreptul nostru sunt recunoscute trei categorii de testamente în care autorul își poate manifesta ultima sa voință. Astfel vorbim despre testamentele ordinare care se încheie în condiții obișnuite, testamentele privilegiate, încheiate în condiții excepționale și alte forme testamentare.

4.1.1. TESTAMENTUL OLOGRAF

Art.1041 C.civ. prevede că: „sub sancțiunea nulității absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului”. Astfel reiese faptul că acest tip de testament nu se poate realiza prin intermediul unui mandatar sau intermediar, el trebuie să fie opera exclusivă a testatorului. Acest tip de testament este avantajos deoarece este accesibil oricărei persoane care știe să scrie se poate face oricând și oriunde, nu necesită cheltuieli și asigură secretul dispozițiilor de ultimă voință a testatorului.

Denumirea acestui tip de testament vine de la cuvintele grecești holos, care înseamnă întreg, și grapfos care înseamnă a scrie. Din formulare oferită de legiuitor vom reține, că nu orice scriere olografă, chiar având ca obiect transmiterea bunurilor după moartea celui care lasă moșteniera va putea fi considerată testament olograf ci numai aceea care va fi scrisă integral, semnată și datată de mâna testatorului.

Ca și dezavantaje ale acestui testament pot enumera faptul că poate fi falsificat destul de ușor, și nu oferă protecția celui care testează că se poate proteja împotriva viciilor de voință. Cele trei cerințe mai sus mențioante trebuie îndeplinite în mod cumulativ și sunt condiții ad validitatem, respectiv pentru a fi valabil încheiat testamentul.

a. Scrierea testamentului olograf

Testamentul trebuie să fie scris de mâna testatorului, astfel rezultă că acel testament scris la mașina de scris la computer nu este considerat a fi valabil ca testament olograf, chiar dacă este semnat de acesta. De asemenea prin impunerea acestei condiții se prevede posibilitatea pentru testator de a evita anumite fraude iar în caz de contestație că acest testament ar proveni de la de cuius, se poate realiza o verificare de scripte.

Scrierea poate fi realizată pe orice suport, prin orice mijloace și în limba pe care testatorul o cunoaște. Se acceptă posibilitatea ca testatorul să își scrie testamentul pe mai multe foi de hârtie cu condiția ca acestea să realizeze un tot unitar și se poate realiza chiar în mai multe etape. Singura cerință este ca testamentul să dețină respectiv să conțină ultima voință a testatorului. De astfel orice testament realizat de o altă persoană va fi considerat nul.

Chiar și un singur cuvânt scris de o mână străină pe marginea sau în conținutul actului ar vicia întregul testament, dacă ar face parte din acesta și dacă ar afecta dispozițiile testamentare, modificându-le, completându-le sau anulându-le, și dacă a fost cunoscut de testator. Soluția contrară ar permite terților să desființeze sau să modifice voința exprimată de testator în testament. Dacă testatorul nu a cunoscut ștersătura sau modificarea adusă atunci testamentul își va păstra valabilitatea așa cum testatorul l-a conceput.

b. Data testamentului olograf

Data testamentului prezintă importanță datorită faptului că în funcție de această dată se poate verifica dacă testatorul a avut capacitatea de a testa, de asemenea în cazul testementelor succesive, care conțin dispoziții contrarii sau incompatibile, se va putea determina care anume vor fi avute în vedere ținându-se cont de regula conform căreia manifestarea de ultimă voință a testatorului produce efecte revocând dispozițiile anterioare.

În ceea ce privește modul în care trebuie să fie datat testamentul trebuie precizat faptul că data trebuie să fie scrisă de mâna celui care testează. Nu are importanță unde este inserată, dar de cele mai multe ori este pusă la finalul actului. Întrucât este efectuat de mâna testatorului trebuie de asemenea să se indice și ziua, luna și anul când s-a întocmit testamentul, dar se poate face și prin referire la un anumit eveniment stabilit cu certitudine, cum ar fi de exemplu Crăciunul.

O incertitudine cu privire la data acestuia va vicia testamentul ca și lipsa totală a acesteia. În ipoteza în care ea este inserată incomplet sau eronată din cauza unei greșeli ea va putea fi întregită sau modificată de instanța judecătoreasă în temeiul unor elemente intrinseci ale testamentului. Se admite că se pot utiliza și elemente extrinseci testamentului, dar numai dacă ele își au sorgintea în elementele instrinseci ale acestuia. Dacă testamentul este antedatat sau postdatat, acesta fiind considerat falsificat, va fi nul. Dovada acestei falsități a datei poate fi realizată prin orice mijloc de probă intrinsec sau extrinsec testamentului.

c. Semnătura testatorului

Semnătura de pe testament atestă faptul că autorul său recunoaște că îi exprimă voința și îl însusește ca atare, și de asemenea faptul că actul a fost încheiat în formă definitivă. Semnătura trebuie să fie de mână.

Practică judiciară

„testamentul olograf trebuie să fie scris în întregime de mâna testatorului să fie datat de acesta, să fie semnat personal de testator. Îndeplinirea acestor condiții constituie o garanție împotriva oricărei intervenții din partea unei alte persoane dar și a sincerității testamentului. Prin semnătura pusă pe testamentul ologrfa, testatorul arată că și-a însușit cuprinsul acestuia. Nu este necesar ca semnătura să cuprindă numele și prenumele testatorului, fiind suficient să se folosească semnătura obișnuită, care să permită identificarea acestuia, fiind valabilă și o simplă semnătură din inițiale, dacă testatorul obișnuia să semneze astfel, și dacă se permite în acest mod identificarea lui.

Adăugirile sau ștersăturile scrise de titular, care reprezintă dispoziții noi, care reprezintă îndreptări sau interpretări ale testamentului nu mai trebuie datate și semnate special. Dacă acestea reprezintă însă, dispoziții noi, care adaugă la testament sau înlătură unele dispoziții ale acestuia, spre a fi valabile trebuie să fie datate și semnate de testator”.

Astfel, testamentul olograf trebuie semnat de mîna testatorului, la sfîrșitul testamentului, iar lipsa acestei semnături atrage nulitatea testamentului. Codul civil cere ca înainte de a fi executat, testamentul olograf să fie prezentat unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare.

În ceea ce privește puterea doveditoare a acestui testament, se prevede că întrucât este un act juridic solemn, testamentul olograf este materializat într-un înscris sub semnătură privată scris, semnat și datat de testator, și ca atare, el este supus recunoașterii celor cărora li se opune. În acest caz moștenitorilor legali cărora li se opune respectivul testament pot fie să recunoască valabilitatea testamentului, fie să nege că scrierea sau semntărura ori și scrierea și semnătura aparțin testatorului sau să declare că nu cunosc scrierea sau semnătura acestuia. În această din urmă situație, instanța va proceda la verficarea de scripte sau va dispune efectuarea unei expertize criminalistice având ca obiectiv să stabilească dacă scrierea și semnătura aparțin defunctului sau nu.

4.1.2. TESTAMENTUL AUTENTIC

Testamentul autentic este cel care este autentificat de către notarul public sau o altă persoană care este investită cu autoritatea publică de către stat. Cu ocazia acestei autentificări cel care testează poate fi însoțit de unul sau mai mulți martori. Acest testament prezintă mai multe avantaje dintre care menționez doar câteva și anume: acesta poate fi utilizat și de către acele persoane care nu știu să scrie sau care datorită unei dizabilități nu pot semna.

De asemenea ca act autentic el face dovada până la înscrierea în fals, și este ferit de pierdere, furt sau distrugere deoarece este pus la adăpost la notarul public, un original. În ceea ce privește pericolul de a incerca prin dol să fie realizat, în acest caz, se poate observa faptul că pericolul este mult mai mic decât la cel olograf.

În ceea ce privește însă dezavantajele produse de testamentul întocmit în formă scrisă doresc să precizez că el nu poate rămâne secret și din cauza acelor formalități la care este supus este mai costisitor.

Cu privire la formalitățile autentificării testamentului, acestea încep prin prezentarea unui proiect de testament în fața notarului public. Proiectul poate fi și redactat de o altă persoană care în această situație trebuie să se prezinte și el la biroul notarial pentru atestarea înscrisului. Testatorul nu este însă obligat să prezinte acestui notar un proiect de testament. Testamentul poate fi întocmit la cererea testatorului și de către notarul public. În această situație, testatorul își dictează dispozițiile în fața notarului, care se îngrijește de scrierea actului și apoi i-l citește sau după caz il dă pentru a-l citi. Deoarece testamentul este un act juridic strict personal, nu este permisă reprezentarea testatorului.

În cazul în care testatorul nu poate semna, în act se va face o mențiune despre acest fapt și se arată cauza care a dus la împiedicarea semnării. Mențiunea se va citi testatorului de notar în prezența a doi martori. Pentru autentfiicarea testamentului notarul public verifică și stabilește în prealabil identitatea testatorului. Autentificarea testamentului se constată printr-o încheiere de autentificare. Toate exemplarele testamentului autentificat, cerute de testator, precum și cel care se păstrează la arhiva biroului notarial se semnează în fața notarului public de către testator, și de martorii asistenți când este cerută prezența lor și dacă este cazul și de cel care a redactat înscrisul.

În cazul în care se refuză autentificarea testamentului, notarul va da în cinci zile o încheiere de repingere numai dacă testatorul stăruie în cerere și după ce i-a atras atenția că actul solicitat este contra legii sau bunelor moravuri.

Dacă testamentul nu este întocmit și autentificat cu respectarea dispozițiilor legale, sancțiunea va fi nulitatea absolută ca testament autentic. El poate fi valabil ca testament olograf dacă este datat, semnat și scris de mâna testatorului. Pentru informarea persoanelor care justifică un interes legitim, notarul public trebuie să înscrie de îndată în Registrul național notarial ținut în format electronic, respectivul testament, dar informații cu privire la existența acestui testament se pot oferi numai după decesul testatorului (art. 1046 C.civ.).

Puterea doveditoare a testamentului autentic este până la înscrierea în fals aceea a oricărui înscris autentic. Forța probanță a acestui înscris se referă la mențiunile procesului-verbal de autentificare, întemeiate pe constatările făcute în limitele atribuțiilor sale de către notar, prin propriile sale simțuri. Rezultă că existența declarațiilor făcute în fața notarului public care autentifică și care au fost consemnate de el în încheierea de autentificare nu poate fi combătută decât prin înscrierea în fals, dar sinceritatea poate fi combătură prin orice mijloace de probă.

4.2. TESTAMENTELE PRIVILEGIATE

Aceste tipuri de testamente sunt acelea care sunt realizate în mod excepțional în cauze excepționale, și datorită acestui fapt ele sunt scutite de îndeplinirea formalităților obișnuite, realizarea lor făcându-se în forme simplificate de autentificare. Testamentul excepțional este o formă facultativă și alternativă pentru testatorul care afîndu-se în situații excepționale, poate recurge la întocmirea unui testament olograf.

a. Testamentele în caz de epidemii, catastrofe și războaie

Persoanele care se află pe un teritoriu izolat din cauza unor epidemii au posibilitatea de a testa în forma simplificată (art. 1047 alin.1 lit.a C.civ.). Pot uza de această formă simplificată toate persoanele izolate, indiferent dacă sunt contaminate sau nu, cu condiția de a se afla în „împrejurări excepționale”. Agentul instrumentator va fi un funcționar competent al autorității locale, asistat în mod obligatoriu de doi martori. Sub sancțiunea nulității absolute acest testament se va semna de testator agentul instrumentator și de cei doi martori.

b. Testamente maritime și fluviale

Persoanele care se află pe mare, fie că sunt călători sau membrii ai echipajului pot testa în formă autentică simplificată, dar numai atâta timp cât vasul lor este în călătorie pe mare și nu atunci când se află ancorat la țărm. Nu se poate recurge la această formă simplificată nici atunci când vasul, deși se află pe mare se aproprie de un țărm străin unde se află un agent consular al României. În acest caz se va testa în formele testamentare ordinare.

Testamentul maritim se va întocmi în fața comandantului navei sau a unui înlocuitor asistat de ofițerul intendent de bord sau înlocuitorul său și doi martori. Testamentul se va redacta în doua exemplare originale și nu poate cuprinde dispoziții în favoarea ofițerilor instrumentatori dacă nu sunt rude de grad succesibil sau soț cu testatorul. Testamentul se va semna de testator, de comandant și de cei doi martori.

c. Testamentele militarilor

Militarii care sunt aflați pe un teritoriu străin în misiunea sau sunt prizonieri la inamic sau pe teritoriul țării într-o localitate asediată sau într-un loc fără comunicație cu exteriorul din cauza războiului pot să testeze în forma simplificată în fața comandantului militar al unității sau în fața unu alt ofițer asistat de doi martori.

d. Testamentele persoanelor internate într-o instituție sanitară

Ca noutate a Codului civil din 2011, bolnavii internați într-o instituție sanitară pot testa în formă simplificată, dacă din cauze obiective „notarul public nu are acces” (art. 1047 alin.1 C.civ.).

Unii autori apreciază că dispozițiile Codului civil operează numai dacă internarea bolnavului este permanentă sar necondiționat de durata internării. În acest caz, agentul instrumentator, va fi medicul șef al instituției sanitare sau medicul șef al serviciului, ori în lipsa acestora medicul de gardă, asistat de doi martori. Testamentul se va semna de testator, de medicul șef și de cei doi martori.

CONCLUZII

Așa cum reiese din cuprinsul acestei lucrări, moștenirea în dreptul nostru este de două feluri, respectiv legală care reprezintă regula și cea testamentară care reprezintă excepția. Moștenirea legală este forma de moștenire reglementată de lege, prin care în temeiul legii se transmite patrimoniul unei persoane fizice în condițiile stabilite de lege, către alte persoane la fel indicate de legiuitor.

Testamentul este forma prin care testatorul instituie anumite legate către unele persoane pentru a-i dobândi patrimoniul, sau o fracțiune din acest patrimoniu, lăsat pentru cauză de moarte. În cazul moștenirii legale, transmisiunea patrimoniului succesoral se realizează în condițiile legii, pentru nefracționare patrimoniului în mod excesiv și pentru protejarea drepturilor moștenitorilor legali, ținându-se cont de rudenia de sânge, în schimb moștenirea testamentară cuprinde dispozițiile cu privire la ultima voință a testatorului respectiv instituirea legatelor de care se bucură legatarii.

Cele două forme de moștenire se bucură de o reglementare importantă în dreptul nostru, deoarece ele nu se exclud și astfel ele coexistă. În acest caz, testamentul reprezintă un act juridic solemn, unilateral, personal și revocabil în timpul vieții testatorului. Obiectul principal al testamentului îl constituie astfel legatele care pot fi universale, cu titlu universal și cu titlu particular, dar poate cuprinde și alte dispoziții cum ar fi recunoașterea unui copil din afara căsătoriei, exheredări.

În ceea ce privește condițiile de formă, testamentul este în principiu un act solemn, fapt pentru care el trebuie să fie cuprins în forma cerută de lege ad validitatem, de cele mai multe ori cerându-se forma autentică, însă de la această formă existând și excepții.

În acest caz, observăm faptul că o parte din moștenire poate fi dispusă prin testament și o parte transmisă prin moștenirea legală. În ipoteza în care există anumiți moștenitori rezervatari, iar testatorul prin legatele instituite depășește rezerva acestor moștenitori, ei vor putera dobândi partea din moștenire corespunzătoare rezervei, iar pentru restul moștenirii, adică pentru cotitatea disponibilă devoluțiunea va fi testamentară.

Atunci când prin testament nu se prevede transmiterea întregului patrimoniu succesoral restul moștenirii se va realiza prin moștenirea legală. De asemenea pentru protejarea moștenitorilor rezervatari, legea prevede în mod expres care sunt categoriile de moștenitori legali care pot veni la moștenire, respectiv cele patru categorii de clase de moștenitori. La masa succesorală în cazul în care s-au instituit anumite legate prin care se încalcă rezerva succesorală a acestor moștenitori pe care legea îi ocrotește, se dispune reducțiune legatelor, și aducerea la această masă a donațiilor care nu sunt scutite de raport.

Fiind vorba despre un testament, vorbim despre un act juridic pentru cauză de moarte, astfel efectele sale se vor produce numai după decesul testatorului, iar în ceea ce privește revocarea lui, precizez faptul că el este în principiu revocabil în timpul vieții testatorului, iar o renunțare cu privire la această posibilitate de a revoca în testamentul este considerată a fi un pact asupra unei succesiuni viitoare care este interzis de lege.

Cu toate că testamentul poate cuprinde acte juridice multiple, de naturi diferite, principalele sale dispoziții se referă la transmisiunea patrimoniului, a unei fracțiuni din acesta sau numai a unor bunuri singulare către anumite persoane desemnate de către testator. Aceste dispoziții poartă denumirea de legate iar cei care beneficiază de ele se numesc legatari.

BIBLIOGRAFIE

Al. Bacaci, Gh. Comăniță, Drept civil. Succesiuni, ediția a 2-a, Editura C.H.Beck, București, 2006;

C. Bârsan, Drept civil, Drepturile reale principale, Editura All Beck, București, 2001;

G. Boroi, L.Stănciulescu, Instituții de drept civil, în reglementarea Noului cod civil, Editura Hamangiu, 2012;

M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura Cartea Românească, București, 1921;

V.M. Ciobanu,Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Teoria generală, Vol I, Editura Național, 1996;

E. Chelaru, Curs de drept civil, Drepturile reale principale, Editura All Beck, București, 2001;

D. Chirică, Drept civil. Succesiuni și testamente, Editura Rosetti, București, 2003;

Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2002;

I. Dogaru, N. Popa, D.C. Dănișor, S. Cercel, Istoria moștenirii. Bazele dreptului civil. Teoria generală. Volumul I, Editura C.H. Beck, București, 2008;

M.Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul R.S.R. Editura Academiei, București, 1966;

D.C.Florescu, Drept civil. Drept succesoral, Editura Universității Titu Maiorescu, 2009;

D.C.Florescu, Dreptul succesoral, Editura Universul Juridic, București, 2011;

I.Genoiu, Condițiile dreptului de a moșteni în Noul cod civil, în Dreptul nr. 6/2011;

I. Genoiu, Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor în reglementarea Noului cod civil, Dreptul nr.1/2011;

C. Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, Editura Națională Ciornei, București,Vol I,1928;

Ch. Larroumet, Introduction à l´étude du droit, tome, Ediția a 4-a, Economica, Paris, 2004;

I.Leș, Tratat de drept procesual civil, ediția a 5-a, Editura C.H.Beck, București, 2010;

D.Lupașcu, C.M.Crăciunescu, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2011;

E. Lupan, I.Reghini, Drept civil, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 1977;

E.Lupan, I. Reghini, Drept civil, Universitatea Babeș- Bolyai, Cluj-Napoca, 1977;

D. Macovei, I.E.Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Editura Junimea, Iași, 2005;

O. Ungureanu, C.Munteanu, Tratat de drept civil, Bunurile, Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București,2008;

E. Paraschiv, Introducere în istoria dreptului, Caiet de seminar, Editura C.H. Beck, București, 2012;

P.Perju, Probleme de drept civil și drept procesual civil din practica secției civile și de proprietate intelectuală a Î.C.C.J., Dreptul nr. 6/2005;

I.Reghini, Ș.Diaconescu, P.Vasilescu, Introducere în drept civil, vol II, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007;

I.Rosetti-Bălănescu, O.Sachelarie, N.Nedelcu, Principiile dreptului civil romîn, Editura de Stat, Bucuretști, 1974;

C.Hamangiu, I.Rosseti- Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Vol III, București, 1928;

I.Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977;

M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă, comentat și adnotat cu legislație, jurisprudență și doctrină, Editura Rosetti, București, 2003;

Noul Cod civil și Codul de procedură civilă, Editura Hamangiu, 2011;

R.Voinea, Legătura indestructibilă dintre patrimoniu, devoluțiunea succesorală legală și devoluțiunea succesorală testamentară, în „Dreptul” nr. 11/2009;

BIBLIOGRAFIE

Al. Bacaci, Gh. Comăniță, Drept civil. Succesiuni, ediția a 2-a, Editura C.H.Beck, București, 2006;

C. Bârsan, Drept civil, Drepturile reale principale, Editura All Beck, București, 2001;

G. Boroi, L.Stănciulescu, Instituții de drept civil, în reglementarea Noului cod civil, Editura Hamangiu, 2012;

M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura Cartea Românească, București, 1921;

V.M. Ciobanu,Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Teoria generală, Vol I, Editura Național, 1996;

E. Chelaru, Curs de drept civil, Drepturile reale principale, Editura All Beck, București, 2001;

D. Chirică, Drept civil. Succesiuni și testamente, Editura Rosetti, București, 2003;

Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București, 2002;

I. Dogaru, N. Popa, D.C. Dănișor, S. Cercel, Istoria moștenirii. Bazele dreptului civil. Teoria generală. Volumul I, Editura C.H. Beck, București, 2008;

M.Eliescu, Moștenirea și devoluțiunea ei în dreptul R.S.R. Editura Academiei, București, 1966;

D.C.Florescu, Drept civil. Drept succesoral, Editura Universității Titu Maiorescu, 2009;

D.C.Florescu, Dreptul succesoral, Editura Universul Juridic, București, 2011;

I.Genoiu, Condițiile dreptului de a moșteni în Noul cod civil, în Dreptul nr. 6/2011;

I. Genoiu, Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor în reglementarea Noului cod civil, Dreptul nr.1/2011;

C. Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, Editura Națională Ciornei, București,Vol I,1928;

Ch. Larroumet, Introduction à l´étude du droit, tome, Ediția a 4-a, Economica, Paris, 2004;

I.Leș, Tratat de drept procesual civil, ediția a 5-a, Editura C.H.Beck, București, 2010;

D.Lupașcu, C.M.Crăciunescu, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București, 2011;

E. Lupan, I.Reghini, Drept civil, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 1977;

E.Lupan, I. Reghini, Drept civil, Universitatea Babeș- Bolyai, Cluj-Napoca, 1977;

D. Macovei, I.E.Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Editura Junimea, Iași, 2005;

O. Ungureanu, C.Munteanu, Tratat de drept civil, Bunurile, Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București,2008;

E. Paraschiv, Introducere în istoria dreptului, Caiet de seminar, Editura C.H. Beck, București, 2012;

P.Perju, Probleme de drept civil și drept procesual civil din practica secției civile și de proprietate intelectuală a Î.C.C.J., Dreptul nr. 6/2005;

I.Reghini, Ș.Diaconescu, P.Vasilescu, Introducere în drept civil, vol II, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007;

I.Rosetti-Bălănescu, O.Sachelarie, N.Nedelcu, Principiile dreptului civil romîn, Editura de Stat, Bucuretști, 1974;

C.Hamangiu, I.Rosseti- Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Vol III, București, 1928;

I.Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977;

M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă, comentat și adnotat cu legislație, jurisprudență și doctrină, Editura Rosetti, București, 2003;

Noul Cod civil și Codul de procedură civilă, Editura Hamangiu, 2011;

R.Voinea, Legătura indestructibilă dintre patrimoniu, devoluțiunea succesorală legală și devoluțiunea succesorală testamentară, în „Dreptul” nr. 11/2009;