Testamentul
LUCRARE DE LICENȚĂ
TESTAMENTUL
TESTAMENTUL
PLANUL LUCRĂRII
INTRODUCERE. Motivatia alegerii temei
CAPITOLUL I. Noțiuni generale despre moștenire
1.1. Noțiunea de moștenire
1.2. Felurile moștenirii
CAPITOLUL II. Coordonatele succesiunii testamentare în dreptul privat roman și în vechiul drept românesc
2.1. Sinteză istorică aupra institutiei succesiunii testamentare
2.2. Conceptul testamentar în dreptul privat roman
2.2.1. Definitia testamentului
2.2.2. Forme de testament
2.2.3. Succesiunea deferă contra testamentului
CAPITOLUL III. Reguli generale cu privire la moștenirea testamentară
3.1. Noțiunea și cuprinsul testamentului
3.2. Caracterele juridice ale testamentului
3.3. Condițiile de validitate ale testamentului
3.3.1. Conditiile de fond
3.3.2. Conditiile de formă
CAPITOLUL III. Felurile testamentului
3.1. Testamentele ordinare
3.2. Testamentele privilegiate
3.3. Alte forme testamentare
CAPITOLUL IV. Principalele dispoziții cuprinse în testament
4.1. Legatul
4.2. Dispoziții testamentare privind dezmoștenirea (exheredarea)
4.3. Clauze cu privire la executarea dispozițiilor testamentare
CAPITOLUL V. Limitele dreptului de a dispune de bunurile moștenirii
5.1. Interzicerea pactelor asupra unor moșteniri viitoare
5.2. Interzicerea substituțiilor fideicomisare
5.3. Interdicția actelor juridice care încalcă rezerva succesorală
CAPITOLUL VI. Reglementarea moștenirii testamentare în Noul Cod Civil
CAPITOLUL VII. Jurisprudentă
CONCLUZII
INTRODUCERE
Motivatia alegerii temei
Instituția succesiunii în dreptul civil este menită să asigure o continuitate a raporturilor patrimoniale, mai ales a celor cu privire la dreptul de proprietate în condițiile în care subiecții de drept, persoane fizice nu au o existență veșnică. Instituția succesiuni, mai ales a celei legale vine să reglementeze modul și ordinea de transmitere a patrimoniului persoanei fizice care se va stinge din viață succesorilor ei conform gradului de rudenie și claselor de moștenitori legali, vine să stabilească responsabilitatea acestora față de datoriile defunctului astfel încât să se asigure o siguranță juridică pentru creditorii care au intrat în raporturi patrimoniale cu persoana care lasă moștenire. Legea civilă reglementează și situațiile în care nu există moștenitori, nici legali, nici testamentari, astfel încât patrimoniul succesoral vacant să nu rămînă fără stăpân – acesta va deveni statul în cazul moștenirii vacante, care va răspunde și el, în limitele activului succesoral, pentru datoriile defunctului.
Dreptul succesoral roman este temelia fundamentală a vechiului drept testamentar românesc. Chiar dacă acest drept a avut și influențe slave sau bizantine, lumea românească a cunoscut o organizare juridică proprie ca urmare firească a dezvoltării istorice a românilor. În cadrul acesteia, testamentul este una din cele mai importante instituții de drept civil, în legătură cu fundamentul căreia au existat mai multe opinii în literatura juridică.
Astfel, succesiunea testamentară, ca și instituție specială a dreptului succesoral, exprimă libertatea fiecărei persoane de a dispune de bunurile sale pentru cauză de moarte la discreția sa, fără vreo limitare decât cu exceptia unor restricții legale menite să protejeze interesele unor persoane apropiate ca grad de rudenie sau afiliate cu defunctul și care se află într-o stare de vulnerabilitate.
În abordarea prezentei teme realizez o deosebire netă între dreptul persoanei de a dispune prin testament de moștenirea sa și libertatea de a testa. Într-adevăr, dacă persoana dispune de bunurile aflate în patrimonial său în timpul vietii, este normal ca acest drept de dispozitie să îi apatină și cu privire la întregul său patrimoniu, după moartea sa.
Dreptul de dispune își are, așadar, temeiul în chiar ratiunea și existenta dreptului de proprietate, fiind recunoscut încă din antichitate.
Prin intermediul testamentelor persoana care lasă moștenire va putea să pună în sarcina moștenitorilor îndeplinirea unor gratuități, acțiuni sau activități în favoarea unor anumite persoane sau în scopuri general utile. Aceste ultime doleanțe ale testatorului au căpătat denumirea de legate în dreptul succesoral. Dar vom vedea că testamentele nu au neapărat ca și scop transmiterea averii, patrimoniului testatorului, ele pot conține și alte dispozioții, de exemplu, de dezmoștenire sau de recunoaștere a unui fapt.
Practic vorbind, testamentul este o excepție de la moștenirea legală, în sensul că se aplică mai rar. Totodată, testamentul ca și act juridic unilateral se deosebește de actul juridic de drept comun.
Lucrarea de față nu admite că a epuizat absolut toate resursele existente către cercetarea în aprofunzime a acestei teme, dar reprezintă o deschidere către acest subiect și un punct de plecare pentru o perfectare a legislației noastre în materia testamentară.
CAPITOLUL I.
Noțiuni generale despre moștenire
Noțiunea de moștenire. Precizări terminologice
Întreaga viață a omului este cuprinsă de normele dreptului civil cu urmările sale patrimoniale, adică moștenirea, numită și succesiune sau ereditate. Unele din aceste denumiri sunt găsite în dispozițiile legale ale codului civil sau în doctrină, accepțiunea lor fiind egală.
Moștenirea, izvorâtă dintr-o necesitate obiectivă, fiind în dependență direct de formele de proprietate, de relațiile de producție ale sistemului economic al statului și abordând interesele unor pături largi ale populației, a fost și este cea mai importantă verigă a vieții sociale. De altfel, prin aceasta și se explică investirea instituției moștenirii, în legislația României cu statut constituțional. Codul civil nu definește noțiunea de moștenire. Ea a fost definită de doctrină ca fiind transmisiunea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în viață.
Termenul de moștenire mai desemnează și patrimoniul celui care lasă moștenirea, adică totalitatea drepturilor și obligațiilor, care nu se sting odată cu moartea celui care lasă moștenirea, dar sunt transmisibile în temeiul normelor dreptului succesoral.
Instituția moștenirii este intim legată de instituția proprietății. Astfel, Glasson, celebrul profesor de la Facultatea de drept din Paris, afirma în lucrarea sa „Elėments du droit français considėrė dans ses rapports avec le droit naturel de l’ėconomie politique”, cu referire la moștenire că „succesiunea este de drept natural, economia politică considerând-o unul din cele mai energice stimulente la muncă…, și a suprima dreptul de moștenire ar fi să suprimăm societatea…, iar a suprima succesiunea ar fi să distrugem proprietatea, căci proprietatea vremelnică limitată la viața omului, nu mai este proprietate”.
După cum am arătat, termenul de moștenire mai desemnează și patrimoniul, care se transmite la moartea unei persoane fizice. În limbajul comun, de obicei, prin moștenire, se înțeleg doar anumite bunuri, care au rămas la moartea unei persoane fizice. Astfel, deseori, putem auzi, că cineva a primit „moștenire o casă sau o mașină” etc.
Din punct de vedere al legii, noțiunea de moștenire în accepțiunea de patrimoniu, comportă un alt sens, aceasta desemnând întreaga masă succesorală: totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale a celui care lasă moștenirea și nu bunurile acestuia.
Masa succesorală o constituie ansamblul elementelor (bunuri și alte valori) care, făcând parte din patrimoniul defunctului, pot constitui obiectul împărțelii moștenirii. Fac parte din masa succesorală acele drepturi și obligații patrimoniale pe care le-a avut cel care lasă moștenirea în timpul vieții.
În masa succesorală sunt cuprinse numai acele drepturi și obligații care au un conținut economic (patrimonial), cele personal nepatrimoniale încetând la moartea celui care lasă moștenirea, astfel, fiind intransmisibile.
Masa succesorală este alcătuită din două părți, și anume:
activul moștenirii este alcătuit din totalitatea drepturilor patrimoniale a celui care lasă moștenirea. Din activul moștenirii fac parte toate drepturile reale și de creanță, precum și bunurile la care acestea se referă, ale celui care lasă moștenirea;
pasivul moștenirii este o parte componentă a masei succesorale și cuprinde obligațiile și sarcinile cu conținut economic ale moștenirii. Nu vor fi cuprinse în pasivul moștenirii obligațiile ”intuitu personae”, care se sting odată cu încetarea din viață a celui care lasă moștenirea.
Din punct de vedere practic, determinarea exactă a masei succesorale are o importanță deosebită pentru eventualii moștenitori, care sunt puși în situația de a opta între următoarele posibilități: să accepte moștenirea pur și simplu, să accepte moștenirea sub beneficiul de inventar sau să renunțe la moștenire.
Persoana care lasă moștenirea este persoana decedată, declarată judecătorește, moartă, al cărei patrimoniu se transmite pe calea succesiunii. Aceasta se mai numește și ”de cuius”, prescurtare a formulei romane ”is de cuius successione agitur”.
Legiuitorul a folosit termenul de defunct și în unele situații în care folosirea acestuia este improprie. De exemplu, articolul 655 punctul 3 din Codul civil. Considerăm, că ar fi mai corect ca, în astfel de situații, să fie utilizate cuvintele „cel care lasă moștenirea” și nu „defunct”.
În cazul moștenirii testamentare cel care dispune de patrimoniul său prin testament se numește testator.
În temeiul legii, cei care primesc în tot sau în parte, patrimoniul celui care a lăsat moștenirea se numesc moștenitori, succesori, erezi sau urmași. Calitatea de moștenitor o poate dobândi orice persoană fizică, indiferent de capacitatea de exercițiu, cetățenie. La fel și statul, potrivit legii sau potrivit dispozițiilor testamentare, poate dobândi bunurile lăsate de cel care lasă moștenirea. În calitate de moștenitor pot apărea și persoanele juridice numai în cazul în care există testament în acest sens.
În cazul moștenirii testamentare dobânditorii sunt denumiți legatari. Legatarii pot fi universali, atunci când au vocație la întreg patrimoniu succesoral; cu titlu universal, când cu vocație la o fracțiune din patrimoniul succesoral și cu titlu particular, când au vocație la un bun sau mai multe bunuri determinate.
În perioada actuală, în sistemele economice ale României, instituția moștenirii a devenit, fără nici o îndoială, consecință remarcabilă a trecerii la economia de piață, una din instituțiile fundamentale ale dreptului civil.
Felurile moștenirii
Pornindu-se de la prevederile articolului 650 din Codul civil potrivit cărora “Succesiunea se deferă sau prin lege, sau după voința omului, prin testament” s-a conchis că functie de izvorul vocației succesorale avem moștenire legală sau testamentară.
În literatura de specialitate a mai apărut și opinia potrivit căreia, pe lângă cele două forme de moștenire mai există încă una: moștenirea contractuală (convențională) – în cazul deosebit de rar în practică, al donației de bunuri viitoare, adică al contractului de donație având drept obiect o moștenire, o fracțiune din aceasta sau bunuri succesorale singulare. În acest caz, donația produce efecte numai la moartea donatoruluiși este întotdeauna revocabilă. Acest fel de moștenire era reglementată de dispozitiile articolelor 821, 933 și 934 din Codul civil, iar abrogarea ultimelor două articole citate a dus la caducitatea acestui fel de moștenire.
Moștenirea este legală când ea se deferă în ordinea și cotele determinate prin lege, persoanelor stabilite ca făcând parte din una din clasele de moștenitori stabilite în Codul civil și Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de moștenire al sotului supravietuitor. Ea se va deferi în temeiul legii numai în măsura în care nu există testament sau acesta nu-și produce, în total sau în parte efectele, sau testamentul cuprinde dispoziții de altă natură ca recunoașterea unui copil, dispoziții cu privire la funeralii etc., dar nu privitoare la transmiterea patrimoniului succesoral.
În dreptul roman succesiunile erau de trei feluri: ″succesiunea ab intestat, succesiunea testamentar și succesiunea deferită contra testamentului″. Ele erau incompatibile și se excludeau una pe alta. Astfel, numai în cazul în care succesiunea testamentară lipsea, se putea moșteni legitim. La romani, unul din drepturile esențiale ale cetățeanului era dreptul de a lăsa un moștenitor printr-un act de ultimă voință. Astfel, patrimoniul lui ”de cujus” constituie o unitate indivizibilă:
moștenirea nu putea fi divizată în mase de bunuri diferite după originea ori natura lor;
bunurile succesorale nu puteau fi împărțite spre a fi moștenite o parte prin testament, iar altă parte prin lege. Excepția de la această regulă este dată de succesiunea deferită contra testamentului ce ″reprezintă o transmitere a patrimoniului care, în condițiile existenței unui testament, se face în alt mod decât cel prevăzut în testament″. Acest tip de succesiune avea loc în două cazuri: în cazul dezmoștenirii neregulate sau al omisiunii și în cazul dezmoștenirii regulate sau al testamentului inoficios.
Codul civil, spre deosebire de dreptul roman unde succesiunea ”ab intestate” era considerată o excepție, o privește ca pe cea mai firească modalitate de transmitere a patrimoniului lui ”de cujus” către rudele sale de sânge care sunt constituite în clase de moștenitori. Ba mai mult, și în cazul în care defunctul a lăsat testament, legiuitorul a instituit rezervă succesorală, instituție menită a proteja interesele unor moștenitori legali împotriva liberalităților excesive ale lui ”de cujus”.
Cei care dobândesc succesiunea în baza legii sunt moștenitori universali întrucât au vocație la întregul patrimoniu al defunctului, chiar și în ipoteza în care există o pluralitate de moștenitori și fiecare va lua numai o parte din moștenire. Nu există, așadar moștenitori legali cu vocație numai la bunuri singulare (”ut singuli”).
În cazul moștenirii testamentare transmisiunea bunurilor defunctului are loc în baza testamentului. Dispozițiile defunctului cu privire la bunurile sale din cuprinsul testamentului poartă denumirea de legate, iar beneficiarii acestora de legatari. Legatarul poate fi:
universal, dacă are vocație la întregul patrimoniu lăsat de defunct;
cu titlu universal, dacă are vocație la o fracțiune din masa succesorală;
cu titlu particular, dacă are vocație la bunuri singulare, determinate, din masa succesorală.
Cele două categorii de moșteniri, cea legală și cea testamentară, nu se exclude, ci dimpotrivă ele pot coexista. În cazul în care există testament, dar și moștenitori legali rezervatari coexistenta lor se impune chiar, căci prin dispozițiile din cuprinsul testamentului nu se va putea încălca rezervă moștenitorilor legali punându-se problema reducțiunii legatelor la limita cotității disponibile. Sau dacă defunctul a făcut legate cu titlu particular patrimoniul va reveni moștenitorilor legali care însă vor fi ținuți să execute legatele față de legatarii cu titlu particular. Dacă însă este vorba de un legat particular, adică având ca obiect un bun individual determinat dreptul asupra acestuia va fi dobândit de către legatar direct de la defunct, fără să treacă asupra moștenitorilor legali.
În ipoteza în care prin legatele instituite de defunct nu se epuizează patrimoniul succesoral, devoluțiunea succesorală va fi legală pentru rest și testamentară pentru ceea ce cuprind legatele. Dacă însă s-au instituit mai mulți legatari cu titlu universal, epuizându-se astfel moștenirea sau dacă s-au instituit mai mulți legatari universali devoluțiunea moștenirii va fi exclusiv testamentară.
Așadar, Codul civil nu a păstrat principiul din dreptul roman al incompatibilității moștenirii testamentare cu cea legală (”nemo partim testatus partim intestatus decedere potest”), adică nimeni nu poate muri în parte cu testament, în parte fără testament.
Astfel, situatiile în care cele două tipuri de moștenire nu coexistă sunt următoarele:
în cazul în care ”de cujus” moare fără a lăsa testament, există doar moștenire legală;
în cazul în care ”de cujus” lasă prin testament întregul patrimoniu uneia sau mai multor persoane, există numai moștenire testamentară, sub condiția să nu existe moștenitori rezervatari. Existența acestora face ca moștenirea respectivă să fie legală și testamentară. Potențialii rezervatari sunt moștenitorii care, în puterea legii, au dreptul la o parte din moștenire. Aceștia sunt:
descendenții în linie dreaptă ai lui ”de cujus”, fără limită de grad;
ascendenții privilegiați (părinții defunctului);
soțul supraviețuitor.
În această ordine de idei în practică judiciară s-a pus problema coexistentei calității de moștenitor legal și testamentar în aceeași persoană. Tribunalul Suprem s-a pronunțat în sens afirmativ decizând în felul următor: ”Calitatea de moștenitor legal subzista și în cazul în care aceasta este unită cu cea de moștenitor testamentar, fiind de neconceput ca titularul unui drept bazat pe o pluralitate de temeiuri să fie pus în situația de a lua mai puțin și de a fi exclus de la un beneficiu pe care l-ar putea culege numai pe baza unuia din temeiurile juridice componente “. În ipoteza în care însă o persoană are calitatea de moștenitor legal dar este chemată la moștenire și în calitate de legatar să opteze diferit cu privire la legat și la moștenirea legală. Dacă legatul este mai mic decât cota care i s-ar fi cuvenit acelei persoane ca moștenitor legal, moștenitorul legal nu poate renunța la legat pentru a moșteni mai mult întrucât un astfel de legat poate avea și scopul unei exheredari parțiale, situație în care moștenitorul legal poate primi numai rezervă, dacă este mai mare decât legatul, care privește evident numai calitatea de moștenitor legal.
CAPITOLUL II.
Coordonatele succesiunii testamentare în dreptul privat roman și în vechiul drept românesc
2.1. Sinteză istorică aupra institutiei succesiunii testamentare
Originea testamentului este foarte veche, fiind cunoscut de majoritatea popoarelor antichității. Cel mai vechi testament cunoscut este, potrivit legendei, cel prin care Noe a împărțit pământul, în urma potopului, între cei trei fii ai săi. La greci, problema testamentului era privită în mod diferit. Astfel, la Atena testamentul era interzis, abia regele Solon dă dreptul atenienilor de a testa, dar numai acelora care nu au copii legitimi.
Marele filozof Platon era și el contra testamentului considerând că "dreptul de a testa să fie cât mai restrâns", ceea ce nu l-a împiedicat pe Platon de a lăsa el însuși testament. Cetățenilor Spartei le era permis a testa. Mărturie în acest sens sunt testamentele lui Aristotel, Strabon, Lycon, etc.
O situație mai deosebită o întâlnim la vechii germani, egipteni și evrei. În aceste legislații vechi principiul îl constituia solidaritatea familiei, ceea ce făcea ca să nu fie luată în seamă voința defunctului. Prin testament nu se putea institui un moștenitor, ci doar se puteau face liberalități. Această stare de fapt este explicată de faptul că în acea perioadă se întâlnea în special proprietatea devălmașă, și nu cea individuală, ceea ce făcea ca numai un membru al familiei, căruia îi aparțineau bunurile, să poată continua stăpânirea defunctului. Mobilele și imobilele deținute individual de ”de cujus” se cuveneau tot rudelor în funcție de proximitatea gradului de rudenie.
O importanță deosebită a dobândit-o testamentul în cadrul epocii romane, în dreptul roman. Astfel, Ulpian definește testamentul ca fiind ”o manifestare în cadrul legii, a voinței noastre, făcută în mod solemn, ca să aibă tărie după moarte”. Justinian afirma, la rândul său că instituirea de moștenitor constituie „fruntea și temelia întregului testament”. ”Prin testament se dispunea, în primul rând asupra modului de distribuire a bunurilor testatorului, dar se puteau îndeplini și alte scopuri, precum dezrobiri, numirea unui tutore, etc.”.
În funcție de epoca romană de drept: dreptul vechi, dreptul clasic, constituțiile imperiale, forma testamentului a variat. Astfel, vom întâlni în dreptul vechi următoarele forme de testament:
Testamentul făcut în timp de pace. Testatorul își întocmea testamentul în fața adunărilor curiate, adunări ce se întruneau de două ori pe an. La început, pentru valabilitatea testamentului era necesar ca acesta să fie confirmat de adunare prin intermediul votului. Prin legea celor XII table se schimbă aceste reguli, voința testatorului fiind ridicată la rangul de lege: ”dispozițiile luate prin testament de șeful familiei să capete putere de lege”. Această formă de testament prezenta inconvenientul că nu se putea face decât în fața adunărilor respective ce se întruneau doar de două ori pe an;
Testamentul făcut în timp de război este testamentul întocmit înaintea armatei gata de luptă. Astfel, soldatul – cap de familie putea să testeze înainte de a pleca la luptă în fața armatei. La rândul ei și această formă de testament prezintă un inconvenient destul de mare: nu putea fi practicat decât în caz de război;
Datorită inconvenientelor pe care le prezentau primele două forme de testament, cu timpul, practica a realizat o nouă formă de testament – testamentul ”per aes et libram”.
Acest testament se făcea printr-o mancipațiune, prin intermediul căreia testatorul transfera patrimoniul său unui ”familiae emptorcare” care era o terță persoană, acesta urmând să ducă la îndeplinire hotărârile de ultimă voință ale testatorului. Și această formă de testament prezenta inconveniente:
testatorul își înstrăina patrimoniul încă din timpul vieții, el nemaiputând să revoce actul respectiv de înstrăinare;
”familiae emptor” avea doar îndatorirea morală de a îndeplini hotorârile de ultimă voință, îndatorire morală de la care se putea abate fără a suferi consecințe juridice.
În dreptul clasic întâlnim următoarele forme de testament:
Testamentul ”per aes et libram” care a fost modificat în sensul că ”familiae emptor” devine un simplu executor testamentar, fiind obligat juridicește să execute testamentul. Acest testament a cunoscut ”trei forme: mancipatio familiae, per aes et libram public și per aes et libram secret”;
Testamentul ”nuncupative” constă într-o declarație verbală a testatorului în fața a șapte martori;
Testamentul ”pretorian” este testamentul întocmit în scris pe tăblițe întărite cu pecețile a șapte martori. Acest testament ducea la investirea unei persoane cu posesiunea bunurilor testatorului.
Împăratul Valentinian al II-lea a fost cel care a înțeles foloasele testamentului olograf, introducându-l în anul 466 după Hristos. Această formă de testament nu a avut însă o viață prea lungă, admițându-se în legea celor XII table testamentul olograf numai prin excepție – în privința împărțelilor făcute de ascendenți în favoarea descendenților lor.
Constituțiile imperiale au instituit următoarele forme de testament:
testamentul ”principi oblatum”, ce era dat în păstrarea cancelariei imperiale;
testamentul tripartit;
testamentul olograf;
testamentul realizat prin declarație dată înaintea autorităților judiciare sau municipale.
În dreptul bizantin existau două forme de testament:
testamentul tripartit, ce era rezultatul preluării de elemente de la trei legislații diferite:
după dreptul civil vechi, testamentul trebuia făcut fără nici o întrerupere;
după dreptul pretorian, testamentul trebuia făcut în prezența a șapte martori cu semnătura și pecețile acestora;
după constituțiile imperiale, testamentul trebuia semnat de testatorși martori;
testamentul nuncupativ.
În Europa Occidentală, testamentul suferă o perioadă de decădere pe parcursul evului mediu, decădere datorată faptului că această perioadă istorică a fost guvernată de principiile dreptului canonic (nu permitea instituirea unui moștenitor care să nu fi fost rudă cu ”de cujus”) și de obiceiurile de origine germanică ce erau potrivnice întocmirii de testamente. Odată cu renașterea studiilor de drept roman din sec. al XVIII-lea se realizeazăși o renaștere a testamentului.
Legiuirea Caragea nu recunoaște existența testamentului verbal și nici a celui nuncupativ. Astfel, testamentul trebuia făcut în scris de față cu trei martori sau ”arhiereul sau judecătoria”. Codul Calimach nu este la fel de restrictiv: ”Testamentul se poate face în scris și nescris, vederat și tăinuit, cu martori și fără martori”. Prin urmare, erau recunoscute următoarele forme de testament:
testamentul olograf care era de două feluri:
testamentul scris, datat și semnat de mâna testatorului;
testamentul scris de altul, trebuind semnat de testator în prezența a cel puțin trei martori ce trebuiau să semneze și ei.
În cazul în care testatorul nu știa carte se întâlneau două situații:
în cazul în care testatorul nu știa să scrie dar știa să citească, atunci el semna cu "semnul sfintei cruci", urmat de semnătura unuia dintre martori pe crucea respectivă ;
în cazul în care testatorul nuștia nici să scrie și nici să citească, sau era orb, atunci unul din martori trebuia să-i citească testamentul, urmat de adeverirea de către testator că liberalitatea s-a făcut conform cu voința sa, urmat apoi de semnătura martorilor;
testamentul verbal ce se făcea în prezența a cinci martori de bună credință;
testamentul făcut prin chemarea a doi judecători la domiciliul testatorului ”să ia în scris testamentul lui sau să-l asculte prin viu grai; luându-l în scris, să-l pecetluiască cu pecetea judecătoriei și să-i dea o adeverință de mână”;
testamentul făcut ”în corăbiile ce călătoresc, ori în vremea ciumei sau a altor boli grabnice și lipicioase”.
Astfel, testamenul a avut o importanță deosebită în timpul Legiuirii Caragea și a Codului Calimach deoarece îi dădea dreptul lui de cujus să dispună de soarta averii ce îi aparținea și pentru timpul ce urma după moartea sa.
2.2. Conceptul testamentar în dreptul privat roman
2.2.1. Definiția testamentului
În concepția romană testamentul este un act de ultimă voință care trebuie să conțină o instituire de herede. Modestin în Dig. 28. 11. îl definește astfel: „Testamentum est voluntatis nostrae justa sententia de eo quod post mortem suam fieri velit”, adică: „Testamentul este hotărârea legală a voinței noastre cu privire la ceea ce cineva vrea să se întâmple după moartea sa”.
Ca toate actele vechiului ”ius civile” testamentul era un act formal. Și aici pretorul a intervenit spre a înlătura cerințele formalismului exagerat pentru ca apoi legislația imperială să stabilească tipul testamentului roman. Astfel, se deosebesc trei faze de evoluție: vechiul ”ius civile”, dreptul pretorian și dreptul imperial.
2.2.2. Forme de testament
Vechiul drept roman ca și Gaius tratează trei forme de testament: ”calatis comitiis”, ”in procinctu” și ”per aes et libram”.
Testamentul ”calatis comitiis„
Testamentul ”calatis comitiis” avea loc înaintea comițiilor curiate prezidate de ”ponfiex maximus” și întrunite de două ori pe an în acest scop. Cum prin dispozițiile de ultimă voință ale testatorului se schimba ordinea de succesiune prevăzută de dreptul pozitiv, asemenea modificare interesând societatea quiriților, trebuia să aibă și aprobarea lor, de aceea se convocau comițiile. La început probabil testamentul era aprobat ca și o lege sau putea fi și respins. Câtă vreme existența testamentului depindea de votul comițiilor curiate, nu se poate spune că a existat la Roma libertatea de a testa. Cert este faptul că în epoca Legii celor XII Table principiul libertății de a testa s-a impus definitiv, în dreptul roman .
Din momentul în care a devenit inutil votul comițiilor curiate, prin faptul că votul lor nu mai puteau împiedica valabilitatea actului de ultimă voință, testamentul ”calatis comitiis” a început să decadă. În afară de acest motiv de drept public mai erau și alte
cauze care au contribuit ca acest fel de testament să cadă în desuetudine:
Instituția de herede și cuprinsul testamentului se destăinuia întregii cetăți;
Nu se putea testa în acest mod decât de două ori pe an, probabil la 24 martie și 24 mai, date la care era convocată adunarea patricienilor;
Plebeii neavând acces la comitiile curiate nu-și putea face testament în acest mod.
Testamentul ”in procinctu”
Acest fel de testament se presupune că se făcea pe timp de pace (testamentul ”calatis comitiis”), iar pe timp de război, soldații puteau să-și facă testamentul în fața camarazilor de arme, înainte de a intra în luptă, este așa-zisul testament ”in procinctu” care prezenta dezavantajul că era accesibil numai soldaților, cu alte cuvinte numai cetățenilor romani având între 17și 46 de ani.
Testamentul ”per aes et libram”
Primele forme de testament prezentând serioase inconveniente, practica a imaginat o altă formă de testament care se realiza prin procedeul mancipației (”per aes et libram”).
Testatorul (”mancipio daus”) transmitea prin mancipio patrimoniul unei persoane (”emptor familiae”) însărcinată cu îndeplinirea voinței testatorului (avea o simplă îndatorire morală, încât testatorul nu putea avea certitudinea realizării dispozițiilor sale).
După Gaius se constată două faze în evoluția acestui fel de testament. În prima fază familiae emptor ținea loc de herede (”locum heredis obtinebat”). El dobândea patrimoniul testamentului prin mancipație devenind proprietar imediat după consumarea actului formal. Mancipația neputându-l face continuator al personalității juridice a testatorului, „familiae emptor” devenea proprietar al activului succesiunii fără a răspunde și de datorii. În ce privește executarea sarcinilor testamentare, mancipația nu oferea mijlocul juridic spre a impune cumpărătorului moștenirii o obligație în acest sens .
După cum înstrăinarea săvârșită prin „mancipatio” era irevocabilă, urma ca testatorul să se despoaie în viață de propria lui avere.
O altă consecință a mancipației era accea că testatorul nu-și putea institui ca moștenitori copiii săi, pentru că nu putea admite vânzarea făcută persoanelor de sub propria ”patria potestat”.
Aparținând aceleași case, ”domus”, nu se putea concepe încheierea între ei a unui act valabil după dreptul civil, așa încât familiae emptor nu putea fi decât un străin. Astfel de neajunsuri au făcut ca prin interpretare să se reducă rolul lui familiae și să se potențieze eficacitatea juridică a declarației de ultimă voință din partea testatorului.
”Familiae emptor” apare ca o persoană de încredere, care declară că este mai mult „un custode” al averii ce trebuia transmisă altuia.
Și în această a doua fază s-a păstrat actul mancipației, ”propter veteris iuris imitationem”. Dar importanță juridică nu mai avea vânzarea imaginară, ci așa numita ”nuncupatio”: declarația testatorului prin care fie expunea asistența, compusă din 5 martori, ”familiae emptor„ și ”libripens”, conținutul dispozițiilor lui de ultimă voință; fie ținând în mână tăblițele cerate în care îi era fixată voința, spunea că acolo este cuprins testamentul lui. După prima modalitate asistența afla conținutul testamentului; după a doua actul scris rămânea secret. Pe partea externă a tăblițelor martorii își puneau sigiliul și în dreptul lor semnătura. (”obsignatio et superscriptio”).
Pentru ca testamentul astfel întocmit să fie valabil, trebuia ca în cursul seriei de operațiuni necesare să se ducă la bun sfârșit, să nu fi intervenit nici o întrerupere și totul să se fi petrecut în prezența martorilor.
Se cerea așadar, să fi existat unitas actus și ca timp și ca loc. Cerința unității actului garanta unitatea de gândire a testatorului și împiedica inexactitatea dispozițiilor martorilor: mai întreagă și mai consecventă apare exprimarea ultimei voințe când s-a făcut dintr-o dată decât prin acte succesive și depărtate în timp; mai mult crezământ oferă spusele martorilor despre ceea ce au auzit ce ocazia unui act solemn săvârșit fără întrerupere.
Acest testament, cu prezentarea actului în fața martorilor fără a i se divulga cuprinsul este tipul testamentului roman.
Ca formă externă testamentul consta din 2 sau 3 tăblițe (”diptychae” sau ”triptychae”) de lemn, unse cu un strat de ceară, în care se scria astfel ca să nu se afle cuprinsul și anume: dacă se întrebuințau 3 tăblițe, cum se obișnuia la testamente, se scria numai pe partea interioară a primelor două, apoi se legau printr-un fir pe ale cărui extremități rămase pe partea din afară, martorii își puneau sigiliile și alături semnătura, superscriptio. Când testatorul dorea să se știe că tripticul conține un testament, putea să indice aceasta pe partea interioară a tăbliței treia, semnând și numele tău. Această formă de testament a fost declarată obligatorie printr-un Senatus Consult din timpul lui Nerone, pentru a asigura secretul actului de voință.
Testamentul ”per aes et libram” prezintă mai multe avantaje: testatorul nu se despoaie de averea sa; ultimele sale dorințe nu mai sunt publice; tablele cerate sunt legate cu un fir și sigilate de martori.
Cetățenii nu cunoșteau ori neglijau să se conformeze regulilor dreptului civil în materie de formă a testamentelor. Răspunzând unor tendințe noi care se manifestau în societate, care mergeau împotriva unui formalism rigid și în parte desuet pretorul a intervenit. El a promis să ia în considerare un testament în care lipsea ”mancipatio familiae” și declarația solemnă numită ”nuncupatio”. Era suficient pentru pretor să existe tablele cerate, scrise și legate cu un fir și sigilate cu pecețile a 7 martori, persoanele care luau parte la testamentul ”per aes et libram”.
Pretorul acordă herezilor instituiți printr-un asemenea testament posesia averii hereditare (”bonorum possessio secundum tabulas testament”). Această „bonorum possession” era cunoscută pe timpul lui Cicero, dar pretorul acordă o asemenea trimetere în posesie numai dacă nu există sau nu apar moștenitori legitimi, cum ar fi fratele defunctului din același tată, fiul fratelui sau fratele tatălui.
Un rescript al lui Antonius Pius dispune că cei instituiți printr-un testament făcut fără respectarea condițiilor puse de dreptul civil („non iure factum”) pot să respingă petiția de hereditate a moștenitorilor legitimi cu o excepție de dol.
Formula din edictul pretorului pentru acordarea posesiei averii succesorale (bonorum possessio) după testament (”secundum tabulas testament”) este citată de Cicero (în Verrem, II, I, 45): „Si de hereditate ambigetur et tabulae testamenti obsignatae non minus multis signis quam e lege oportet ad me proferentur, secundum tabulas testamenti potissimum possessionem dabo” – în cazul în care există litigiu cu privire la hereditate și mi se prezintă tablele cerate ale testamentului sigilate cu un număr de sigilii mai mic decât are legea, voi acorda posesia bunurilor celui care e mai îndreptățit. Deci acest edict trecea de la pretor la pretor (era un edict translaticiu) și mai era și tradițional.
În timpul monarhiei absolute existau două feluri de testamente: privat și public. Ca testament privat era recunoscut:
testamentul oral, făcut înaintea a șapte martori, amintind de vechea „nuncupatio”;
testamentul scris numit și ”tripartitum” pentru că întrunește trei elemente luate din trei izvoare diferite: din dreptul civil a păstrat „unitas actus”, din dreptul pretorian s-au admis cei 7 martori, ce trebuiau să fie rogati, voluntarii și idonei;
testamentul să fie subscris.
Idonei erau cetățeni romani ajunși la pubertate, care nu erau nici alienați, nici muți sau surzi, nici instabiles, nici risipitori, nici rude de aproape cu testatorul sau cu heredele instituit. Voluntarii sunt acei martori care au venit de bună voie, iar rogati sunt aceia care au fost invitați special în scopul de a servi ca martori.
”Subscriptio” nu se punea pe parte exterioară a testamentului ca în interiorul actului sub semnătura testatorului și nu consta într-o simplă iscălitură, ci într-o frază care figura și cuvăntul subscripsi. Acest fel de testament creat prin constituția lui Valentinian III și Teodosiu II din anul 439 a trecut în dreptul lui Iustinian.
Testamentul public se prezintă sub forma: „ajud acta condictum” făcut înaintea autorităților judecătorești sau municipale și sub forma ”principi oblatum” încredințat spre păstrare cancelariei imperiale.
În dreptul roman se întâlnesc și testamente la care se cer a fi îndeplinite condiții de formă și de fond mai grele sau mai ușoare, astfel în ce privește testamentul orbilor și al analfabeților se cere un al optulea martor.
Astfel de forme mai ușoare întâlnim la:
testamentul ”pestis tempore conditum”, când martorii din cauza bolii molipsitoare a testatorului nu erau obligați să stea în apropierea lui;
testamentul ”ruri conditum”, unde era suficientă prezența a cinci martori;
”testamentum parentum inter liberos”, nu se cerea prezența martorilor, ci numai indicarea numelui moștenitorilor, a părților lor de succesiune și data.
Având în vedere dispozițiile cu totul deosebite de regulile dreptului comun privitoare la succesiunea militarilor, se poate spune că ”testamentum militis” face parte dintr-un regim special creat pentru această clasă socială. Diferențele față de dreptul comun sunt și de formă și de fond. Astfel, testamentul militar nu presupunea vreo condiție de formă. El putea fi făcut oricum, cu condiția, din partea testatorului, să fie clar exprimat.
2.2.3. Succesiunea deferitã contra testamentului
Succesiunea are loc contra conținutului testamentului, este admisă sau din considerații de formă privind testamentul defectuos făcut sau din considerații de fond referitoare la dispozițiile testatorului, când acesta e considerat că nu a putut sã hotărască în deplinătatea facultăților lui mintale.
Testatorul își putea manifesta oricum libertatea de a testa dacă a respectat formele cerute, după cum la instituția de herede, el era ținut sã întrebuințeze formele sacramentale, tot așa era obligat sã respecte formele obișnuite când voia sã dezmoștenească pe unul din descendenții săi. Vechiul drept civil nu a contestat cetățeanului roman dreptul de a exclude de la moștenire, chiar fără nici un motiv pe proprii săi copii, dar i-a impus să o facă cu formalitatea cerută.
Simpla omisiune, trecere sub tăcere (”praeterire”) a descendenților care au trăit sub un acoperământ cu „de cuius”, nu era suficientă pentru a exclude de la moștenire pe ”heredes sui”, care aveau cel mai întemeiat drept de a succede în patrimoniul lăsat. De aceea, heredele sui trebuia să fie sau instituiți sau exheredați în mod formal prin vorbe solemne.
Forma cerută le exheredare era diferită. La fii de familie dezmoștenirea trebuia să se facă nominativ, fiul trebuia numit sau cel puțin trebuia indicată calitatea de fiu prin una din formulele: ”Titius filius meus exheres esto” sau ”Filius meus exheres esto”.
Nerespectarea acestei forme sau omisiunea fiului aduceau nulitatea testamentului. Se deschidea prin urmare succesiunea ”ab intestate”. Nulitatea nu o putea invoca nu mai exheredatul fără formă sau omisul, ci și persoana instituită în deplină regulă care avea interes ca testamentul să devină nul, pentru a se libera spre exemplu de sarcina legatelor.
La fete sau la nepoți era suficient o formă de dezmoștenire în bloc ”exhereditio inter ceteros„ precum ”ceteri omnes exheredes sunto”.
Omisiunea acestora nu aducea nulitatea, ci numai rectificarea testamentului cu așa efect că persoana trecută cu vederea obținea o parte în concurență cu ”heredes sui” sau jumătate din moștenire alături de străini.
Dreptul pretorian nu a cercetat nici intențiile testatorului, nici nu a căutat a-i restrânge libertatea de a testa. În acest regim descendentul exheredat în formă nu putea ataca testamentul chiar dacă nu meritase asemenea testament din partea tatălui. Tot ceea ce a făcut pretorul a fost să acorde „bonorum possession contra tabulas” nu numai herezilor sui omiși în conformitate cu dreptul civil. ci și fiului emancipat care a suferit o ”praeteritio”. Prin acest beneficiu el obține întreaga parte ce i s-ar fi cuvenit ”ab intestate”, iar pentru rest testamentul rămânea valabil cu toate dispozițiile luate, prin urmare substituția pupilară cu legatele lăsate este valabilă.
Puteau cere ”bonorum possessio contra tabulas” chiar copii instituiți în testament, când nu li s-a lăsat partea cuvenită ”ab intestate”. Dacă în timpul prevăzut pentru a se obține ”bonorum possession” un an, util pentru succesibilii în linie directă nu s-a avut posesiunea, atunci moștenitorii instituiți în testament pot pretinde ”bonorum possessio secundum tabulas”.
Iustinian tinzând a pune pe aceeași treaptă de egalitate civilă femeile cu bărbații, a hotărât că exheredarea copiilor fără deosebire de sex, trebuie făcută nominativ, în caz contrar testamentul este nul.
Dacă dreptul civil și dreptul pretorian a respectat libertatea de a testa îngrădită în anumite forme, practica judecãtorească a tribunalului centumviral a înțeles sã cerceteze fondul gândiri testatorului și să privească ca atacabil acel testament, din care rezultă că autorul nu a fost însuflețit de afecțiunea normală față de anumite rude apropiate. Când testatorul fără nici un motiv a lăsat averea lui la străini, în locul unor anumite rude, el a nesocotit o datorie de iubire (”officium pietatis”). Testamentul sãu deși nu e privit că pornind de la un individ, care nu se află în plenitudinea facultăților lui mintale și pentru acest motiv s-a acordat rudelor în drept puterea de a ataca actul de ultimă voință prin ”querela inofficiosi testamenti”.
Rudele care au dreptul la ”querela” sunt descendenții, ascendenții, iar frații și surorile consangvini numai dacă li s-a preferat o ”persona turpis”.
Adoptatul avea dreptul la ”querela” numai față de tatăl său adoptiv în caz de ”adoptio plena”; în caz de ”adoptio minus plena”, adoptatul nu se putea plânge decât de testamentul tatălui său firesc. Aceste persoane atacând testamentul nu au dreptul la întreaga parte ce li s-ar fi cuvenit ”ab intestat”, căci atunci testatorul nu ar fi avut nici o libertate de a testa; ci au dreptul la partea numită ”portio legitima”, care până la Iustinian era o pătrime din partea ce li s-ar fi cuvenit prin lege. Această parte trebuia să fie liberă de orice sarcini: ”quarta autem accipietur scilicet deducto aere alieno et funeris impensa”.
Pentru ca testatorul să scape de anularea uterioară a testamentului prin mijlocul „querelei” nu avea ce face și trebuia să-i instituie pe ai săi. Să-i instituie pentru cel puțin o a patra parte din aceea ce ar lua aceștia, dacă ar fi venit pe cale de succesiune „ab intestat, quarta legitima”. Dacă testatorul lăsase mai puțin decât „quarta” instituitul putea sau să ceară să i se completeze „quarta”, sau să anuleze testamentul. Sub Constantin s-a permis testatorului care lăsase mai puțin decât „quarta” să împiedice anularea testamentului, spunând în testament că „quarta” să se completeze „boni vari arbitratu”.
În acest caz nu avea decât o acțiune în supliment. Iustinian generalizează ideea lui Constantin și decide că dacă testatorul instituie pentru o parte oricât de mică se presupune că a înțeles să se completeze „quarta boni vari arbitratu” (acțiunea în supliment).
„Querela” nu se poate intenta decât în timp de 2 ani, acțiunea în supliment în 30 de ani, iar „querela” nu poate fi intentată de moștenitorii legitimarului decât în anumite condiții, acțiunea în supliment poate. Iustinian a complicat vechiul drept consuetudinar stabilit prin jurisprudențã și a hotãrât ca partea legitimă să se ridice la 1/3 din partea „ab intestat” dacă erau cel mult 4 moștenitori, să se ridice la 1/2 dacă numărul moștenitorilor trecea de 4.
„Querela inofficiosi testamenti” avea un caracter exclusiv personal: acel care o intenta se plângea că a suferit o injurie din partea testatorului prin faptul că a fost exheredat sau omis fără motiv. Fiind o acțiune „vindictam spirans”, cu ținta de a sfărâma actul de ultimă voință, nu trecea la moștenitorii reclamantului. Se prescria în 5 ani socotiți de la adițiunea moștenirii.
Avea un caracter subsidiar: se acorda numai când nu existau alte mijloace de a satisface pe acela care se plângea de desconsiderația testatorului.
Prin urmare nu se acorda când, în alt mod reclamantul putea obține partea dorită „debita portio”; spre exemplu: când prin ștergerea condiției suspensive, prin reducerea sau desființarea legatelor puse în sarcina reclamantului s-ar fi putut compune partea legitimă. Nu se admite „querela” la testamentul militar.
Această acțiune conține un risc pentru reclamant; dacă nu câștigă procesul, este privit a fi comis o faptă care atinge memoria defunctului; și de aceea pierde în favoarea fiscului, ca „indignus”, orice libertate ce i s-a lăsat prin testament.
La socotirea părții legitime se scade orice donație făcută „mortis causa”; iar în ceea ce privește donațiile între vii s-a admis să se scadă din partea legitimă acele donații la care s-a prevãzut imputația de la început. În dreptul bizantin s-a admis imputația dotei, precum și a darului făcut fiului pentru a-și cumpăra o slujbă publică („ad emendam militiam”).
Nu se mai cerea ca partea legitimă să se lase prin instituția de herede era suficient dacă legitimarul, îndrituitul la „portio legitima” și-a primit „debita portio” prin orice fel de libertăți din partea testatorului.
Dacă cel ce intentează „querela” este un descendent atunci se presupune că testatorul a avut un just motiv ca să-l exheredeze și prin urmare descendentul va trebui să probeze contrariul. Dacă querelans-ul e un ascendent, atunci prezumția este că testatorul nu a avut nici un just motiv să-l omită și prin urmare instituitul va fi cel dator să probeze că omisiunea a fost făcută cu just motiv de către testator.
„Querela” se stinge prin moartea legitimarului. Dacă cel exheredat sau omis pe nedrept moare fără să intenteze querele, moștenitorii nu au dreptul să o intenteze ei, căci se presupune că legitimarul a iertat injuria.
Dacă legitimarul începuse urmărirea, moștenitorii pot să o continue. Querela se stinge și prin trecerea a 2 ani, mai târziu de 5 ani stingea dreptul la querela.
Querela se stinge și prin aprobarea dată testamentului, exemplu: legitimarul care reclamă un legat pe care îl lăsase „de cujus”, pierde dreptul de a mai intenta querela; și prin renunțarea, desistarea de la querela.
În principiu, „querela inofficiosi testamenti” face ca testamentul să fie nul: toate dispozițiile testatorului sunt considerate ca inexistente și de aceea se poate cere restituirea a ceea ce s-a executat în virtutea acelui testament.
Situația juridică se prezintă astfel ca și cum „de cujus” ar fi murit fără testament în caz când omisul era singura persoană căreia i-ar fi revenit moștenirea „ab intestat”. Când însă erau mai mulți instituiți și omisul a obținut câștig de cauză numai față de unul din ei, se aplică o „rescissio”, o desființare a testamentului numai pentru partea aceluia care a pierdut procesul, iar restul dispozițiilor testamentare rămâneau în vigoare. În asemenea cazuri s-a recunoscut că testatorul a murit în parte cu testament, pentru cealaltă parte fără testament.
Prin„ querela” se urmărea repararea nedreptății făcute în testament. Asemenea nedreptate se putea comite și prin dispoziții între vii: prin donații sau constituiri de dotã așa încât se putea micșora debita portio a moștenitorilor legitimări, prin aceasta s-a acordat acestora către sfârșitul perioadei clasice „querela inofficiosi donationis sive dotis” spre a reduce acele dispoziții în măsura necesară pentru ca moștenitorul legitimar să obțină partea cuvenită.
Regimul lui Iustinian a căutat să pună la dispoziția moștenitorului legitimar un mijloc de a dobândi ceea ce i se cuvine, cu totul deosebit de querela.
Când testatorul a lăsat celui înditruit mai puțin decât „debita portio”, acesta avea „actio ad supplendam legitimam” pentru a o completa. Se deosebește față de „querela” prin faptul că nu e o acțiune „vindictam spirans”: tinde a rectifica o greșeală a defunctului, nu desființa un act care ar fi conținut o injurie pentru moștenitor. Neavând un caracter exclusiv personal, se moștenea și cum reclamatul nu urmărea satisfacție pentru o atingere adusă, ci numai un adaos material, acțiunea nu se stingea prin recunoașterea testamentului ca la querela unde asemenea recunoaștere însemna iertare; chiar în asemenea caz putea fi intentată pentru a se obține ceea ce lipsea din „debita portio”.
Acțiunea numită și „suppletoria”, putea fi îndreptată numai împotriva moștenitorilor instituiți în testament când „querela” se intenta oricui deținea bunuri succesorale sau prin dol încetase de a le poseda.
Spre deosebire de „querela”, reclamantul nu devenea „indignus” și nu pierdea ceea ce i se lăsase prin testament, dacă nu obținea câștig de cauză.
Iustinian a mai reglementat în Novellae 115 „querela inofficiosi testamenti” numai cu privire la descendenți și ascendenți fără a se pronunța asupra aceluiași drept cuvenit fraților și surorilor față de o „persona turpis”.
Până la el cazurile de dezmoștenire se judecau după aprecierea judecătorului, el a determinat 14 motive pentru dezmoștenirea descendenților și 8 pentru excluderea ascendenților de la moștenirea descendenților.
Moștenitorul era obligat în procesul de atacare a testamentului să dovedească dacă motivul de dezmoștenire arătat de testator era întemeiat.
De asemenea, a mai hotărât că descendenților și părinților defunctului nu numai să se lase „legitima portio”, dar să fie și numiți ca moștenitori în testament. Sub acest regim „querela” se aplica numai la cazurile când: moștenitorul legitimar nu i s-a lăsat nimic sau deși i s-a lăsat nu a fost numit ca moștenitor.
În asemenea împrejurări, prin „querela” nu se desființa decât instituția de herede a adversarului care a pierdut procesul. Restul testamentului își păstra valabilitatea. Partea câștigătoare îi lua locul în moștenire rămânând însă obligată a executa dispozițiile de ultimă voință referitoare la partea dobândită, în măsura în care această executare nu-i atingea „legitima portio”. În ce privește cuantumul părții legitime, el a părăsit vechiul sistem roman de 1/4 din partea „ab intestat” și a complicat calculul cel mai simplu, moștenitorul legitim primea 1/3 din partea „ab intestat”, dacă erau 4 moștenitori sau mai puțini, și 1/2 dacă trec de 4.
CAPITOLUL III.
Reguli generale cu privire la moștenirea testamentară
3.1. Noțiunea și cuprinsul testamentului
Moștenirea legală și moștenirea testamentară nu se exclud reciproc, ele putând coexista. Astfel, potrivit articolului 650 din Codul civil, patrimoniul succesoral se poate transmite, fie în temeiul legii, potrivit regulilor statornicite de aceasta, fie în temeiul testamentului care exprimă voința defunctului în această privință. Voința testatorului nu poate fi discreționară, fapt ce implică analizarea limitelor dreptului de a dispune mortis causa de bunurile succesorale.
Testamentul este definit în doctrina pe baza prevederilor articolului 802 din Codul civil ca fiind actul juridic unuilateral, personal și solemn, esențialmente revocabil în timpul vieții defunctului, prin care acesta dispune de tot sau de o parte din avutul sau pentru timpul când va înceta din viață.
În dreptul nostru, în principiu, orice persoană capabilă are libertatea deplină de a dispune de bunurile pentru timpul de după moartea sa în limitele și după regulile prescrise de lege. La acest drept nu se poate renunța, o convenție prin care o persoană s-ar obliga să nu dispună de bunurile sale prin testament trebuie privită ca fiind nulă absolut.
Așa cum rezultă din dispozițiile articolului 802 din Codul civil, testamentul cuprinde în primul rând dispoziții de ultima voința cu privire la bunurile defunctului, adică legate; în practică s-a observat că în cuprinsul său se găsesc și alte dispoziții cum sunt:
sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali, fie de natura patrimonială, fie de altă natură (art. 902, 930 raportat la 830 Cod civil);
exheredari, adică îndepărtarea de la moștenire a unor moștenitori legali cu limitările ce le aduce rezerva succesorala (art. 802-841 Cod civil);
desemnarea unuia sau chiar a mai multor executori testamentari, personae fizice care să îndeplinească actele de ultima voință a testatorului (art. 910 și urm. Din Codul civil);
revocarea dispozițiilor dintr-un testament anterior sau retractarea unei revocări anterioare (art. 802 și 920 Cod civil);
o împărțeală de ascendent (art. 794 și urm. Cod civil);
recunoașterea unui copil din afara căsătoriei (art. 48 și 57 Codul familiei);
dispoziții cu privire la funeralii și îngropare, recunoașterea unei datorii etc.
Astfel fiind s-a pus întrebarea dacă testamentul este un act juridic omogen sau este numai o formă sau un tipar pentru acte juridice de sine stătătoare sub aspectul regimului lor juridic. S-a pornit mai ales de la prevederile legale privind recunoașterea filiației (art. 48 alin. 3 și art. 57 alin. 3 Codul familiei) făcută prin testament, care este irevocabilă în pofida faptului că, așa cum s-a precizat, testamentul este esențialmente revocabil. S-a conchis că aceste dispoziții legale nu constituie o derogare de la principiul revocabilității dispozițiilor testamentare, ci o expresie a regulii ca în unitatea materială a unui testament coexista, păstrându-și caracterele juridice proprii, acte juridice de sine stătătoare și cu efecte specifice. Pentru aceleași rațiuni este posibil ca unele acte juridice din cuprinsul testamentului să fie lovite de nulitate iar altele să-și păstreze pe deplin valabilitatea. Revocarea expresă a unor dispoziții testamentare făcută într-un testament ulteiror va fi valabilă chiar dacă acest din urmă testament nu se poate executa, de pildă din cauza incapacității legatrului, a renunțării acestuia etc. Întrucât voința revocatorie a fost exprimată în mod valabil. Tot astfel dispozițiile din cuprinsul testamentului pot produce efcete la date diferite. Legatele de pildă, produc efecte la data deschiderii moștenirii pe când recunoașterea de copil produce efcete de îndată.
S-a mai precizat că și în ipoteza în care testamentul cuprinde numai legate, actele juridice sunt legatele, iar nu testamentul care este numai forma, tiparul care le cuprinde. Chiar și atunci când testamentul cuprinde un singur legat, actul juridic este legatul și nu testamentul. În schimb, forma testamentara fiind comună, viciile de forma se vor răsfrânge asupra tuturor dispozițiilor a căror validitate este condiționată de validitatea testamantului.
Potrivit concepției care s-a impus rezulta că testamentul este numai o formă juridică care îmbraca acte juridice de natură diferită și cu efecte specifice. Definiția pe care legiuitorul o da în articolul 802 din Codul civil vizează în realitate nu testamentul, ci legatul ca act juridic principal din cuprinsul testamentului. În același timp, caracterele juridice desprinse din defintia legiuitorului sunt aplicabile legatului, precum și unor dispoziții testamentare ca exheredarilor și numirii de executor testamentar, etc., dar nu sunt specifice altor acte juridice, ca bunoară recunoașterii de copil, etc.
În ceea ce privește interpretarea dispozițiilor din cuprinsul testamentului, care uneori pot fi obscure, s-a precizat că sunt aplicabile și în această materie dispozițiile articolelor 977-985 din Codul civil privitoare la interpretarea contractelor. Astfel, interpretarea dispozițiilor testamentare va trebui să se facă, ca în dreptul comun potrivit intenției reale a testatorului și nu după sensul literal al termenilor (art. 977 Cod civil). Acesta intenție a testatorului urmează să fie decelata pe cât posibil din chiar conținutul testamentului și numai în mod subsidiar din împrejurări exterioare acestuia. În caz de indoilala clauza se interpretează în favoarea moștenitorilor legali, iar nu a legatarilor, făcându-se aplicarea dispozițiilor articolului 983, căci în acest caz debitorii sunt moștenitorii legali întrucât ei datorează plata legatelor. Aceasta pe de o parte, iar pe de altă parte se considera că succesiunea legală este regulă iar cea testamentara excepția, iar cine uzează de excepție trebuie să o facă de o manieră clară și neechivocă. Dar interpretarea trebuie făcută de așa maniera încât să nu se anihileze regulă potrivit căreia când o clauză est susceptibila de două înțelesuri ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar produce niciunul (art. 978 Cod civil). Apoi interpretarea clauzelor testamentare trebuie să se facă coroborat, unele prin altele cum spune legiuitorul (art. 982 Cod civil).
În concluzie, ne alăturăm opiniei potrivit căreia, dacă testamentul cuprinde în același timp legate și dispoziții de natură diferită, ne aflăm „în fața a două sau mai multe acte juridice deosebite, întrunite sub forma unui testament”, acte ce pot fi independente între ele. Avându-se în vedere faptul că un testament poate cuprinde pe lângă legate și alte dispoziții s-a ajuns la concluzia, împărtășită de mulți autori, că „testamentul nu este decât un tipar juridic, o formă în care trebuie să fie îmbrăcate unele acte de ultimă voință, cum sunt legatul sau execuțiunea testamentară…,” că „în unitatea materială a înscrisului testamentar, sunt cuprinse, din punct de vedere intelectual, o pluralitate de acte juridice deosebite, supuse fiecare cât privește fondul, regimului său juridic propriu”.
3.2. Caracterele juridice ale testamentului
Din definiția dată testamentului, rezultă că acesta are următoarele caractere juridice:
Testamentul este un act juridic, ceea ce înseamnă că el va fi valabil numai dacă exprimă voința testatorului. Fiind un act juridic testamentul trebuie să îndeplinească și condițiile generale de validitate prevăzute de lege pentru orice act juridic precum și pe cele speciale prevăzute pentru actele juridice cu titlu gratuit.
Testamentul este un act juridic unilateral, deoarece exprimă voința unei singure persoane și anume a testatorului, care produce efecte indiferent de manifestarea de voință a celui gratificat . Trebuie să fie opera unei singure voințe pentru a nu i se putea opune nici o piedică de orice natură care ar îngreuna libera facultate de a o retracta până la sfârșit. Prin urmare, caracterul unilateral al testamentului are în vedere asigurarea revocabilității dispozițiilor testamentare.
Testamentul este un act juridic personal, ceea ce înseamnă că nu poate fi încheiat prin reprezentare sau cu încuviințarea ocrotitorului legal. Dacă o persoană are capacitate a testa, o poate face exclusiv personal, iar în cazul în care nu are această capacitate nu o poate face prin reprezentare sau încuviințarea altor persoane. Chiar dacă primește consultați de specialitate în vederea întocmirii testamentului de la o altă persoană, el trebuie să exprime voința sa personală.
Testamentul este un act juridic cu titlu gratuit, așa cum prevede articolul 800 din Codul civil, ceea ce înseamnă că o persoană, în cazul de față, testatorul, procură celeilalte părți, gratificatului, un beneficiu fără a primi un echivalent în schimb.
Testamentul este un act juridic solemn, el nu este susceptibil de a produce efecte decât dacă este făcut într-una din formele determinate de lege. Solemnitatea testamentului, care se confundă cu probațiunea, se justifică în materie de testament prin necesitatea de a asigura o dovadă formală unei voințe postume care, în momentul când ea se cercetează nu mai poate fi supusă singurului control sigur a mărturisirii autorului; trebuie deci, ca voința să fie astfel exprimată încât să nu i se poată substitui nici sugestiile celor interesați, nici interpretarea arbitrară a judecătorului.
Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte, deoarece, deși este valabil din momentul întocmirii sale (dacă au fost îndeplinite condițiile cerute de lege), el produce efecte numai după încetarea din viață a testatorului. Astfel fiind, legatarul nu dobândește nici un drept cât timp testatorul este în viață; testatorul păstrează dreptul de dispoziție asupra bunurilor de care dispune prin testament.
Testamentul este un act juridic translativ de drepturi, în sensul că are ca efect nașterea de drepturi și chiar obligații în sarcina persoanei gratificate.
Testamentul este un act juridic esențialmente revocabil, după cum precizează și articolul 802 din Cod civil. Astfel, atâta timp cât testatorul este în viață, el poate reveni oricând asupra testamentului, completându-l, modificându-l și revocându-l parțial sau în întregime. Regula revocabilității testamentului face ca testatorul să nu poată renunța la dreptul de a revoca testamentul, pentru că o astfel de renunțare ar fi calificată un pact asupra unei succesiuni fiitoare care este nul. Revocarea testamentului poate fi expresă, atunci când voința declarată de revocare este cuprinsă într-un act autentic sau într-un testament posterior; și tacită, atunci când voința de revocare rezultă fie din incompatibilitatea sau contrarietatea dintre dispozițiile a două testamente succesive, fie din înstrăinarea bunului ce formează obiectul legatului.
După încetarea din viață a testatorului, testamentul poate fi revocat, prin intermediul instanțelor judecătorești, la cererea moștenitorilor, în condițiile și pentru cazurile prevăzute de lege .
Ținându-se cont de aceste caractere juridice, în literatura de specialitate, testamentul este considerat un act juridic excepțional, complex în sensul că se derogă de la regulile dreptului comun și realizează într-o unitate de formă o diversitate de dispoziții având regimuri juridice diferențiate .
3.3. Condițiile de validitate ale testamentului
Pentru că testamentul să fie valabil și să poată produce efecte trebuie să îndeplinească următoarele condiții de fond și de formă prevăzute de lege.
Condițiile de fond pentru validitatea testamentului se referă la:
consimțământul testatorului să fie liber exprimat;
capacitatea testatorului de a dispune de bunurile sale;
obiectul testamentului, care trebuie să fie licit și posibil;
cauza testamentului, care trebuie să fie licită și morală.
Condițiile de formă pentru validitatea testamentului se referă la forma scrisă a testamentului și la faptul că testamentul trebuie să reprezinte declarația de voință a unei singure persoane, exprimată printr-un text scris separat.
3.3.1. Condițiile de fond
Dispozițiile testamentare fiind acte juridice, așa cum am arătat mai sus, ele trebuie să îndeplinească condițiile de validitate ale actului juridic în general, dar și unele specifice testamentelor. Astfel, testarul trebuie să aibe capacitatea de a încheia actul, trebuie să exprime un consimțământ valabil, testamentul să aibe un obiect determinat sau determinabil iar cauză să fie licita și morală (art. 948 și urm. Cod civil). În cele ce urmează vom analiza aceste condiții sub aspectul specificității lor în cazul testamentului și în principal în privința legatelor care privesc patrimoniul lui „de cujus”.
Capacitatea
În această privință este necesar ca testatorul să aibe capacitatea de a dispune prin liberalități, iar cel în favoarea căruia s-a dispus să aibe capacitatea de a primi prin testament. Potrivit articolului 856 din Codul civil, orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este oprită de lege. Capacitatea este, așadar, regulă iar incapacitatea excepția. Potrivit articolului 808 alin. 2 din Codul civil „este capabil de a primi prin testament oricine este conceput la epoca morții testatorului”. Rezultă că incapacitățile trebuie să fie expres prevăzute de legiuitor iar aceste prevederi legale sunt de strictă interpretare(„exceptio este strictissime interpretationis”). În aceeași ordine de idei s-a precizat că nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de a dispune sau de a primi prin testament (art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954).
În doctrină s-a precizat că aceste incapacitați reglementate expres de legiuitor îngrădesc capacitatea de folosință a persoanei.
Incapacitățile de a dispune prin testament sunt următoarele:
incapacitatea totală a minorului care nu a împlinit vârsta de 16 ani de a dispune prin testament (art. 806 Cod civil);
incapacitatea minorului între 16-18 ani care nu poate dispune prin testament decât de ½ din ceea ce ar putea dispune că major (art.807 Cod civil);
incapacitatea minorului între 16-18 ani care nu poate dispune prin testament în favoarea tutorelui său; aceasta incapacitate se menține și după vârsta majoratului până la predarea – primirea socotelilor. Este exceptat de la această incapacitate minorul între 16-18 ani care poate dispune în favoarea tutorelui sau cu condiția ca acesta din urmă să fie un ascendent al său (art. 809 Cod civil);
incapacitatea interzisului judecătoresc și a celui care fără a fi pus sub interdicție este lipsit de discernământ în momentul încheierii testamentului.
Interzisul judecătoresc este incapabil de a dispune prin testament de vreme ce situația sa este, potrivit articolului 147 din Codul familiei, identică cu aceea a minorului sub 14 ani care potrivit articolului 806 din Codul civil este incapabil de a dispune prin testament.
În literatura juridică și practica judiciară a fost discutată situația celui lipsit de discernământ fără a fi pus sub interdicție. Astfel, s-a susținut într-o primă opinie că lipsa discernământului echivalează cu lipsa consimțământului ceea ce duce la nulitatea absolută a testamentului pentru lipsa acestul element esențial al său. Într-o a doua opinie s-a susținut că într-o atare ipoteza interesul ocrotit este cel al dispunatorului iar sancțiunea nulității absolute ar putea leza tocmai acest interes astfel că testamentul ar fi doar anulabil, lovit de nulitate relativă, care este sancțiunea firească în cazul nulităților de protecție. Așadar, lipsa discernământului, caz neprevăzut în mod expres de lege, atrage incapacitatea celui aflat într-o atare ipoteză de a face dispoziții testamentare, întrucât nu are puterea de a apreciere a efectelor manifestării sale de voință. Persoana care lasă un legat trebuie să aibă capacitatea de a dispune prin testament ceea ce înseamnă că va trebui să se stabilească dacă testatorul a avut discernământ în momentul în care a întocmit actul juridic de ultima voință. Lipsa discernământului, fie din cauza alienației sau debilitații mintale sau datorată unor cauze vremelnice că boala, hipnoză, somnambulismul folosirea stupefiantelor etc. trebuie să fie dovedită neechivoc prin probe concludente întrucât ea se constituie într-o incapacitate naturală, care nu este prevăzută expres de lege ca în cazul debilului mintal pus sub interdicție care creează o incapacitate legală și permanentă. Oricum lipsa discernământului nu poate fi considerată viciu de consimțământ, cum uneori s-a susținut, căci, așa cum am arătat cu alt prilej, “nu numai că lipsa discernământului nu echivalează cu un viciu de consimțământ, dar ele chiar se exclud reciproc, întrucât dacă discernământul nu există, lipsind voința rațională, nu există ce să fie alterat prin eroare, dol sau violentă”.
Codul civil prin articolul 449, înainte ca acest text să fi fost abrogat prin articolul 49 din Decretul nr. 32/1954, nu permitea ca testamentul să fie atacat pentru alienație sau debilitate mintală decât în ipoteza în care interdicția testatorului era pronunțată sau cel puțin cerută în timpul vieții sale sau dacă starea de dementă rezulta chiar din cuprinsul testamentului. În prezent aceste condiții nu se mai cer asfel că lipsa discernământului va putea fi invocată și dovedită în condițiile de mai sus.
Incapacitățile de a dipune prin testament fiind, așa cum am arătat instituite în scop de protecție a testatorului și fiind sancționate cu nulitaea relativă aceasta poate fi invocată doar de cel ocrotit sau de succesorii săi în drepturi. Acțiunea judiciară care are un astfel de obiect este prescriptibila în condițiile Decretului nr. 167/1958, iar termenul de prescripție începe să curgă de la data deschiderii succesiunii, iar nu de la data întocmirii testamentului.
Incapacitățile de a primi prin testament sunt incapacități de folosință și incapacități de exercițiu. Incapacitățile de folosință sunt incapacitați absolute de folosință și incapacitați relative de folosință.
Incapacitățile absolute de folosință sunt următoarele:
incapacitatea persoanelor fizice neconcepute până la data deschiderii succesiunii și a persoanelor juridice care nu au luat ființă.
Așa cum am văzut potrivit articolului 808 alin. 2 din Codul civil numai persoanele concepute la data morții lui „de cujus” au capacitate de a primi prin testament de unde „per a contrario” deducem că persoanele fizice neconcepute la această dată nu au capacitatea de a primi prin testament.
Potrivit articolului 33 alin. 1 și 2 din Decretul nr. 31/1954, în ce privește persoanele juridice, ele nu au capacitatea de a dobândi nici un fel de drepturi și, prin urmare, nici legate decât de la data îndeplinirii formalităților prevăzute de tezele legale amintite. Potrivit articolului 33 alin. 3 din același act normativ persoanele juridice care nu au îndeplinit formalitățile cerute de lege au totuși capacitatea limitată de a dobândi drepturi de la data actului de înființare dar cu condiția ca ele să fie necesare în scopul ca persoană juridică să poată lua ființă în mod valabil.
incapacitatea persoanelor juridice de a primi prin testament liberalități care nu corespund scopului lor, determinat prin lege, actul de înființare sau statut, potrivit principiului specialității capacității de folosință (art. 34 din Decretul nr. 31/1954).
Incapacitățile relative de folosință sunt următoarele:
incapacitatea medicilor și farmaciștilor care nu pot primi legate de la cel pe care l-au îngrijit în cursul ultimei boli de care acesta a decedat și când liberalitatea s-a făcut (art. 810 alin. 1 Codul civil). În ceea ce îi privește pe framaciști, s-a precizat, incapacitatea îi lovește numai pe aceia care și-au depășit atribuțiile de serviciu intrând în cadrul profesiunii medicilor prin efectuarea de tratamente specifice acestei din urmă profesiuni în sensul că prescriu și admnistreaza medicamente sau eliberează medicamente fără prescripție medicală. În schimb s-a afirmat că textul vizează și pe cei care practică ilegal medicină. De aemenea, dispoziția îi privește și pe preoții care au asistat pe testator sub aspect religios în cursul ultimei boli (art. 810 alin. 3 Cod civil).
Incapacitatea medicilor și farmaciștilor se întemeiază pe o prezumție absolută de captație și sugestie astfel că nu se poate admite dovada contrară în sensul că, bunăoară, medicul nu a abuzat de influienta sa asupra bolnavului și că deci acesta a acționat cu o voință liberă și neviciată.
Ceea ce interesează din această perspectivă este nu atât calitatea de medic sau farmacist, ci asistenta cu carcater de continuitate sau repetat acordată bolnavului în această calitate.
De la interdicția de a primi prin testament sunt exceptate legatele cu titlu particular, cu caracter remuneratoriu dacă se apreciază că sunt potrivit cu starea materială a testatorului și cu serviciile prestate de către legatar. Dacă legatarul este rudă cu testatorul până la gradul IV inclusiv, sunt permise și legatele universale cu excepția situației când legetarul este rudă colaterală iar testatorul are succesibili în linie dreaptă. Se recunoaște că valabil chiar legatul făcut medicului curant de către bolnavul, care este soțul său, cu condiția încheierii căsătoriei înainte de ultima boala.
incapacitatea ofițerilor de marină care, potrivit articolului 833 din Codul civil, nu pot primi legate de la călătorii aflați la bordul navelor în cursul călătoriilor maritime, dacă nu sunt rude cu testaorul. Această incapacitate se bazează pe o prezumție absolută de abuz de influentă. Excepția instituită de articolul 833 din Codul civil pentru rudele testatorului nu se limitează la rudele de gradul IV și poate fi în linie directă și colaterală.
incapacitatea tutorelui de a primi prin testament de la minorul aflat sub ocrotirea sa (art. 809 Cod civil).
Aceste incapacitați afectează capacitatea de folosință a persoanelor vizate de textele legale ceea ce înseamnă că nerespectarea lor duce la sancțiunea nulității absolute care poate fi invocta de orice persoană interesată.
Dispozițiile testamentare în favoarea unor persoană incapabile de a primi simulate prin acte oneroase sau interpunere de persoane sunt și ele lovite de nulitate potrivit articolului 812 din Codul civil. În alineatul 2 al textului, legiuitorul prevede că sunt reputate ca persoane interpuse tatăl și mama, copiii și descendenții, și soțul persoanei incapabile.
În ceea ce privește incapacitățile de exercițiu, minorii și interzișii lipsiți de capacitate de exercițiu nu pot accepta liberalitățile decât prin reprezentanții lor legali întrucât un astfel de act depășește sfera actelor de admnistrare (art. 11 din Decretul nr. 31/1954 și art.147 Codul familiei). Minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă vor putea accepta liberalitățile cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorilor legali (art. 9 din Decretul nr. 31/1954). În toate cazurile este necesară și încuviințarea prealabilă a autorității tutelare (art. 129 alin. 2, art. 133 alin. 2 și art. 147 Codul familiei).
Codul civil, în articolului 815 conține în această privință o dispoziție derogatorie în sensul că acceptarea liberalităților făcute minorilor se poate realiza nu numai de către reprezentanții legali ai acestora (parintii și tutorii), ci și de către orice ascendent al lor.
Nerespectarea acestor norme legale atrage sancțiunea nulității relative, fiind vorb de o nulitate de protecție a minorilor și interzișilor.
Consimțământul
Pentru validitatea oricărui act juridic, și deci și a testamentului, se cere ca la baza lui să există o voință liberă și nealterată de vreun viciu, cum sunt eroarea, dolul sau violentă. Absența consimțământului, sau mai exact spus în cazul testamentului, a manifestării unilaterale de voință atrage sancțiunea nulității absolute, căci lipsește unul din elementele esențiale ale actului juridic.
În privința viciilor de consimțământ sunt aplicabile regulile din materia dreptului comun, existând unele particularități la care ne vom referi în cele ce urmează.
Potrivit articolului 953 din Codul civil, consimțământul este nevalabil atunci când este afectat de eroare, violenta sau dol. În această materie prezintă elemente specifice dolul sub forma captației și sugestiei. Sugestia constă în folosirea unor mijloace tendențioase și oculte în scopul de a sădi în mintea dispunatorului ideia de a face o liberalitate, pe care altfel, din proprie inițiativă, nu ar fi făcut-o. Captația constă în folosirea unor manopere dolosive și mijloace frauduloase în scopul de a câștiga încrederea dispunatorului pentru a-i capta bună credință și a-l determina să o gratifice prin testament, fie pe sine sau pe o terță persoană. Prin sugestie, așadar, se urmărește nașterea ideii în cugetul dispunatorului de face o liberalitate, iar prin captație se direcționează hotărârea indusă de a gratifica o anumită persoană în mod concret. În cazul captației se folosesc mijloace mai dure ca îndepărtarea rudelor testatorului, a prietenilor apropiați, interceptarea corespondentei creiarea unei aparente de dependența totală a dispunatorului aflat în stare de boală, de persoana celui care solicită liberalitatea, pe când în cazul sugestiei mijloacele sunt mai subtile și mai isidioase, că specularea unor sentimente, afirmații mincinoase la adresa unor moștenitori legali etc. Pe cât de frecvențe în practică astfel de mijloace pe atât de greu de dovedit. Oricum, cele două forme specifice ale dolului în această materie vor trebui probate ca atare trebuind evident să nu fie confundate cu adevăratele manifestări de compasiune și manifestări de întrajutorare firească între semeni care nu au la baza intenția frauduloasă de sugestie și captație.
Sancțiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a testamentului. Anularea testamentului nu este însă posibilă în același timp pentru lipsa discernământului și pentru captație și sugestie, cele două cauze de nulitate excluzându-se reciproc.
Având în vedere conținutul complex al testamentului, care poate cuprinde acte juridice de sinestatatoare, este posibil ca viciul de voință să afecteze unele dispoziții testamentare, iar altele să fie perfect valabile. Lipsa discernământului duce la nulitatea testamentului în integralitatea sa, căci nu este de conceput ca discernământul să existe în privința unor dispoziții testamentare și să lipsească în cazul altora, viciul de consimțământ putind însă afecta numai parțial testamentul. Instanță de judecată va trebui să deceleze, așadar, existenta viciului de consimțământ și influenta acestuia asupra conținutului testamentului.
Acțiunea în anulare pentru vicii de consimțământ este prescriptibilă potrivit dreptului comun, iar termenul de prescripție începe să curgă de la moartea testatorului și nu de la data testamentului.
Obiectul
Pe lângă condițiile privind capacitatea și consimțământul analizate mai sus, pentru validitatea testamentului se cere ca acesta să aibă un obiect determinat sau determinabil, și în același timp licit.
La fel ca la convenții în general, bunurile ce formează obiectul legatelor din cuprinsul testamentului trebuie să se afle în circuitul civil (art. 963 Codul civil). Prin Legea nr. 58/1974 și Legea nr.59/1974 terenurile nu puteau forma obiect al actelor juridice „inter vivos”, dar nici pentru cauză de moarte. Ele puteau fi transmise numai pe calea moștenirii legale. Legatele având ca obiect terenuri, chiar dacă testamentul a fost redactat cât timp aceste acte normative au fost în vigoare, ca urmare a abrogării lor, au devenit valabile dacă succesiunea s-a deschis ulterior, căci momentul în funcție de care se apreciază valabilitatea dispozițiilor testamentare este acela al deschiderii succesiunii.
Pot forma obiect al legatelor și bunurile viitoare, care nu există în momentul redactării testamentului și nici chiar în momentul deschiderii succesiunii. Dar, bunuri dintr-o moștenire nedeschisă nu pot forma obiect al dispozițiilor testamentare, chiar dacă acea moștenire s-ar deschide înainte de moartea testatorului, căci astfel de dispoziții ar constitui pacte asupra unei succesiuni viitoare care sunt lovite de nulitate absolută.
Se poate testa și bunul altuia printr-un legat cu titlu particular, cu condiția ca testatorul să fie în cunoștință de cauză, adică să știe că bunul nu-i aparține, altfel legatul fiind lovit de nulitate absolută (art. 906-907 Cod civil).
Cauza
Cauza dispozițiilor testamentare trebuie să fie licita și morală. Dispozițiile legale din materia convențiilor (art. 948, 966-968 Cod civil) se aplică de altfel și actelor juridice unilaterale așadar, și dispozițiilor testamentare. Cauza constituie motivul determinant și impulsiv al testamentului, fiind diferit de la caz la caz. Determinat de acest motiv testatorul își prefigurează un scop pe care urmărește să-l realizeze prin dispoziția testamentară.
Sub acest aspect interesează nu numai scopul imediat sau cauza proximă care este invariabilă la toate liberalitățile testamentare, acel „animus testandi”, ci și cauza concretă și variabilă de la caz la caz, cum am precizat. Numai dacă ambele sunt licite și morale putem vorbi de un testament valabil. Drept cauză imorală a fost determinată începerea ori menținerea concubinajului sau remunerarea întreținerii de relații sexuale. O cauză falsă s-a reținut a fi nașterea unui copil postum al testaorului cu condiția ca testatorul să fi ignorat sarcina femeii și se dovedește că dacă ar fi fost în cunoștință de cauză nu ar fi făcut testamentul.
Validitatea sau nevaliditatea cauzei, cu toate că efectele dispoziției testamentare să produc la deschiderea moștenirii, se raportează la momentul redactării testamentului, căci atunci testaorul și-a prefigurat scopul determinat de un anume motiv sau altul care trebuie cercetat, în caz că se pune problema de organul de justiție.
Sarcina probei revine în sarcina celui care invocă nevaliditatea cauzei, iar către acest sfârșit sunt admise orice mijloace de probă.
3.3.2. Condiții de formă
După cum rezultă din însăși definiția testamentului, acesta este un act juridic solemn. Pentru a fi valid legiuitorul cere respectarea anumitor condiții de formă prin care voința testatorului trebuie să se exprime pentru a putea produce efecte juridice. Ca în toate cazurile, condițiile de formă nu sunt un scop în sine, ci legiuitorul, prin ele, caută să asigure protejarea voinței testatorului, având în vedere efectele sale de mare importanță. Pe de altă parte, în acest mod se înlătură îndoială asupra manifestării de voință a defunctului și se asigură certitudinea în privința conținutului acestor dispoziții. În dreptul nostru, testamentul verbal sau nuncupativ nu este permis. În aceeași ordine de idei trebuie subliniat că, în dreptul nostru devoluțiunea testamentară este privită ca excepție de la regulă, care este aceea a devoluțiunii legale, iar atunci dispozitile defunctului trebuia, prin formele prefigurate de legiuitor, să fie neechivoce și să exprime cu fidelitate manifestarea de voință a testatorului. Așadar, acestea sunt rațiunile pentru care „ad validitatem” testamentul trebuie să respecte formele prescrise de legiuitor. De principiu, lipsa formei cerută de lege este sancționată cu nulitatea absolută a testamentului (art. 886 Cod civil).
Legiuitorul reglementează unele forme ordinare de testament, că testamentul autentic, testamentul olograf, testamentul secret sau mistic și forme extraordinare cum sunt testamente privilegiate. Dacă primele forme sunt cele de care testatorul poate uza liber în condiții normale, cele privilegiate se pot încheia numai în condiții excepționale și sunt obligatorii, testatorul neputând opta în astfel de condiții pentru o formă testamentară ordinară. Așa cum am precizat, indiferent de felul testamentului, forma scrisă este obligatorie „ad validitatem”. Lipsa testamentului în formă scrisă determinată de legiuitor duce la imposibilitatea dovedirii lui, chiar în ipoteza în care testatorul nu a putut testa din cauza de forță majoră sau a fost împiedicat de o terță persoană. Aceeași este situația în ipoteza în care se dovedește că defunctul și-a exprimat voința oral sau prin aprobarea unui proiect de testament nesemnat.
În practică judiciară și în doctrină s-a pus problema soartei unui testament valabil redactat de defunct, dar care a fost distrus sau a dispărut dintr-un caz de forță majoră sau datorită faptei unui tert. Se deosebesc două situații:
o primă situatie este aceea în care testamentul a fost distrus în timpul vieții defunctului, fie de către acesta, fie de către un tert sau din cauză de forță majoră, în aceste din urmă două ipoteze cu știința testatorului, când această împrejurare echivalează cu revocarea testamentului. Legatarii nu vor mai fi primiți să dovedească existenta, validitatea și cuprinsul testamentului astfel distrus;
a doua situatie este aceea în care testamentul valabil încheiat a fost distrus sau dosit după moartea testatorului sau în timpul vieții acestuia, dar fără știrea lui, de către un tert sau din cauza de forță majoră, când se admite aplicarea prevederilor articolului 1198 din Codul civil în sensul că se va putea dovedi prin orice mijloc de probă existenta înscrisului și cuprinsul său. Într-o atare ipoteză vor trebui dovedite existenta testamentului distrus, faptul distrugerii sale, conținutul testamentului și respectarea regulilor de fond și formă pentru validitatea acestuia. Când actiunea a fost intentată împotriva celui care a distrus sau dosit testamentul respectarea regulilor impuse pentru testament se prezumă până la dovada contrară care va trebui făcută de către pârât.
Interzicerea testamentului conjunctiv. Potrivit articolului 857 din Codul civil „două sau mai multe persoane nu pot testa prin același act, una în favoarea celeilalte, sau în favoarea unei a treia persoane”. Așadar, testamentul conjunctiv este prohibit de legiuitor. Astfel, se urmărește asigurarea libertății de voință a testatorului, caracterul personal, unilateral și revocabil al testamentului căci pluralitatea de părți ar conferi testamentului un caracter contractual. Un astfel de testament, când mai multe persoane testează una în favoarea celeilalte, va fi nul absolut.
Testamentul nu este considerat conjunctiv atunci când două sau mai multe persoane testează pe aceeași coală de hârtie, dacă dispozițiile testamentare sunt distincte exprimând fiecare voință unei singure persoane. Testamentul este conjunctiv numai dacă ca act juridic este o operă comună a doua sau mai multe persoane. Nu considerăm că poate fi admisă opinia potrivit căreia două persoane să poată face două testamente cu dispoziții mutuale și corelative și cu clauză că revocarea unuia va atrage și revocarea celuilalt dacă sunt făcute prin două acte distincte material. Într-o atare ipoteză se contravine caracterului unilateral și revocabil al testamentului, ori articolul 857 din Codul civil tocmai aceste caractere le ocrotește.
Oprirea testamentului conjunctiv a fost privită neunitar în doctrină și practica judecătorescă. Într-o opinie s-a considerat că această prohibiție este o condiție de formă, iar într-o altă opinie ea este o adevărată condiție de fond.
Această prohibiție are menirea de a asigura caracterul unilateral și revocabilitatea dispozițiilor testamentare, ori aceste caracteristici țin de esența testamentului și nu de forma acestuia. Dacă considerăm interdicția ca o condiție de formă atunci ea este supusă regulii „tempus regit actum”, iar dacă o considerăm una de fond testamentul încheiat sub imperiul unor legi anterioare care nu prohibeau testamentul conjunctiv, nu produce efecte dacă succesiunea s-a deschis sub imperiul Codului Civil în vigoare. De asemenea, dacă prohibiția instituită de articolul 857 din Codul civil este una de formă, în dreptul internațional privat, potrivit regulii „locus regit actum” testamentul conjunctiv redactat de doi români într-o țară în care nu există o astfel de prohibiție este valabil și va produce efecte în țara noastră.
Sancțiunea care intervine, potrivit articolului 866 din Codul civil, pentru nerespectarea condițiilor de formă instituite de legiuitor, fie a celor generale pentru toate testamentele, fie a celor cerute special pentru fiecare fel de testament, este nulitatea absolută. În practică judecătorească s-au admis anumite atenuări ale acestei sancțiuni, astfel:
un testament nul ca testament autentic sau secret poate fi valabil ca testament olograf;
testamentul nul pentru vicii de formă dă naștere la o obligație morală pentru moștenitori de unde derivă unele consecinte: această obligație morală se constituie într-o cauză valabilă pentru o nouă obligație juridică pe care moștenitorii și-ar asuma-o printr-un act juridic separat; executarea voluntară și în cunoștință de cauză cu privire la caracterul ei moral nu dă dreptul la restituirea prestatiilor executate; executarea voluntară și în cunoștință de cauză a acestei obligații este o plată și nu o donație;
practica judiciară a extins aplicarea prevederilor articolului 1167 alin. 3, privitoare la donații și la testamentele nule pentru vicii de formă. S-a judecat în sensul că nulitatea, deși absolută a testamentului, poate fi înlăturată prin confirmare, dacă moștenitorii, după moartea testatorului, execută voluntar și în cunoștință de cauză testamentul nul pentru vicii de formă.
Întrucât, în cuprinsul testamentului se pot include acte juridice de natură diferită, sancțiunea nulității pentru vicii de formă nu vizează acele acte juridice care pot fi efectuate, și în altă formă decât cea testamentară. Astfel, recunoașterea unui copil printr-un testament autentic, care este lovit de nulitate, fiind conjunctiv, va fi considerată valabilă, căci este făcută prin act autentic. În cazul testamentelor autentice sau mistice, nule pentru vicii de formă, acestea vor fi valabile ca testamente olografe dacă sunt scrise în întregime, datate și semnate de către testator, aplicându-se principiul conversiunii actelor juridice. Toate acestea sunt derogări de la pricipiul că ceea ce este nul nu produce nici un efect („guod nullum este nullum producit efectum”).
Acțiunea în constatarea nulității absolute a testamentului pentru vicii de formă este supusă prescripției în condițiile generale ale Decretului nr. 167/1958, nulitatea putând fi invocată și pe cale de excepție.
CAPITOLUL III.
Felurile testamentului
Potrivit legislatiei noastre, o persoană își poate exprima ultima sa vointă în diferite forme testamentare, în functie de dorinta sa ori de împrejurările în care se află. Astfel, în conditii obișnuite, testatorul poate să dispună printr-unul din testamentele ordinare: testamentul olograf, autentic sau secret (art. 858 Cod civil).
Dacă se află în împrejurări exceptionale, care nu-i permit să testeze în una din formele mentionate mai sus, persoana va putea să-și exprime ultima vointă printr-un testament privilegiat, simplificat, corespunzător conditiilor în care se află (art. 868-886 Cod civil).
Deosebit de testamentele ordinare si cele privilegiate, legea reglementează și
anumite forme simplificate de testament.
3.1. Testamentele ordinare
Testamentul olograf
Conform articolului 859 Cod civil: „Testamentul olograf nu este valabil decât când este scris în tot, datat și subsemnat de mâna testatorului”.
Testamentul olograf este opera exclusivă și personală a testatorului, fiind inadmisibilă întocmirea acestuia prin mandatar convențional. Deși nu necesită îndeplinirea unor formalități speciale fiind întocmit ca un act sub semnătură privată, este un act solemn, scrierea integrală, datarea și semnarea de mâna testatorului sunt prevăzute de lege sub sancțiunea nulității absolute deci „ad solemnitatem”, iar nu ad probationem sau pentru opozabilitate.
Toate cerințele de solemnitate (scrierea, datarea și semnarea) trebuie să fie îndeplinite „de mâna testatorului” și „întrunite cumulativ, în lipsa oricăruia dintre ele testamentul fiind nul”.
În dreptul nostru este lipsit de efecte, deci nevalabil, testamentul scris de altul, sau chiar de testator, dar cu mijloace mecanice și semnat de el în fața martorilor. Dacă testamentul nu este scris, datat și semnat de autorul său, poate produce efectele unei alte forme testamentare dacă sunt îndeplinite cerințele prevăzute de lege pentru acestea.
Avantaje și inconveniente. Deși cel mai simplu testament și mai la îndemâna tuturor, pe lângă avantaje, testamentul olograf prezintă și inconveniente.
Dintre avantajele prezentate de testamentul olograf menționăm:
este foarte practic, el putând fi întocmit de orice persoană care știe să scrie;
poate fi făcut oriunde și oricând, fără a fi nevoie de ajutorul altcuiva;
se face fără nici o cheltuială;
fiind supus celor mai simple formalități, prilejuiește cele mai puține nulități de formă;
poate fi revocat oricând;
poate asigura secretul asupra dispozițiilor de ultimă voință a testatorului.
Datorită simplității, testamentul olograf prezintă și unele inconveniente, unele neajunsuri și anume:
testatorul poate fi supus influențelor abuzive din partea persoanelor interesate;
înlesnește falsul;
fiind întocmit de către un necunoscător al dreptului, poate cuprinde exprimări confuze, susceptibile de interpretări contradictorii;
poate fi ușor dosit sau distrus, dacă testatorul nu l-a depus într-un loc sigur sau dacă nu l-a întocmit în mai multe exemplare;
poate fi contestat mai ușor decât celelalte feluri de testamente .
Cu toate acestea, testamentul olograf rămâne forma testamentară cu frecvența cea mai mare .
Condiții specifice de validitate. Pe lângă condițiile de fond (capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza) și cele generale de formă (forma scrisă, oprirea testamentului conjunctiv) cerute pe validitatea tuturor formelor testamentare, legea prevede și unele condiții specifice testamentului olograf, iar neîndeplinirea lor duce la nulitatea testamentului .
Aceste condiții rezultă din textul articolului 859 Cod civil și anume: să fie scris în întregime de testator; să fie datat de testator; să fie semnat de testator.
Prima condiție cerută pentru valabilitatea testamentului olograf este ca scrierea să aparțină în întregime testatorului, pentru că „exprimă voința liberă și conștientă a testatorului”. De aici rezultă că testamentul trebuie să fie scris de testator în întregime cu mâna sa, fără ca acesta să fie condusă de o terță persoană.
Nu este valabil nici testamentul care este datat și semnat de mâna testatorului și chiar dacă cuprinde mențiunea că reprezintă ultima sa voință, dacă este dactilografiat sau utilizându-se alte procedee mecanice sau electrotehnice, de scriere cu caracterele impersonale ale unei mașini deoarece astfel nu există posibilitatea ca, în caz de litigiu, să poată fi verificat prin scripte, expertiză grafoscopică.
În privința scrierii de mână legea nu prevede nici o limitare, astfel că testamentul olograf poate fi scris pe orice fel de material (hârtie, pânză, material plastic, scândură, piatră, sticlă, etc.), cu orice mijloace (creion, cerneală, cărbune, vopsea, tuș, diamant, etc.) și cu orice scriere (litere de mână ori de tipar, stenografiat sau în alfabetul Braille pentru nevăzători, în limba română sau în orice altă limbă, cunoscută de către testator), pe un singur suport material sau pe mai multe, în acest din urmă caz, cu condiția să existe o legătură materială sau cel puțin intelectuală, între ele pentru a constitui un singur act, chiar dacă nu a fost scris dintr-o dată ci pe etape. Nici titulatura de testament sau folosirea formulelor sacramentale nu este necesară , dacă din conținutul actului rezultă că reprezintă ultima voință a testatorului.
Testamentul scris de o altă persoană este nul. Testamentul scris de testator, dar după un model întocmit de o altă persoană (de exemplu un avocat), dacă testatorul a fost pe deplin conștient de semnificația actului este valabil.
Testatorul poate fi asistat la întocmirea testamentului de o terță persoană, însă fără a confunda simpla asistență materială cu așa zisa colaborare precumpănitoare, care alterează voința testatorului, fiind astfel nul.
Testamentul olograf poate cuprinde și modificări, ștersături, adăugiri sau intercalări făcute de mâna testatorului cu ocazia sau posterior redactării testamentului. În general astfel de intervenții nu afectează validitatea testamentului și ele urmează a fi luate în considerare chiar dacă nu sunt datate și semnate separat, dacă reprezintă simple corecturi, sau interpretări ale testamentului inițial. Ștersăturile, modificările sau completările aparținând testatorului, trebuie însă, pentru a fi luate în seamă, datate și semnate de testator, dacă ele cuprind dispoziții testamentare noi, față de redactarea inițială și trebuie privite ca un nou testament.
Dacă testamentul este scris de testator dar cuprinde și o intervenție străină, acesta va fi nul, dacă intervenția s-a făcut cu știrea testatorului, deoarece nu mai este opera personală și exclusivă a testatorului și dimpotrivă, va fi valabil, așa cum a fost conceput de testator, dacă acesta nu a avut cunoștință de intervenții.
Testatorul nu este obligat să scrie testamentul în întregime fără întrerupere, în aceeași zi sub aceeași dată, mai ales când este vorba de un testament amplu.
Testamentul poate avea și post scriptum-uri numite codiciluri care, dacă conțin dispoziții noi față de cele din cuprinsul testamentului, vor trebui, de asemenea, scrise doar de testator, datate și semnate de către acesta. Prin urmare, codicilurile sunt cârmuite de aceleași principii ca și testamentele.
O altă condiție de valabilitate a testamentului olograf cerută de lege este datarea lui exactă de mâna testatorului, prin indicarea zilei, a lunii și a anului în care a fost întocmit.
Data redactării testamentului prezintă o deosebită importanță practică pentru că:
permite verificarea împrejurării dacă testatorul se afla în stare de capacitate la momentul întocmirii testamentului;
în cazul pluralității de testamente succesive, cuprinzând dispoziții contradictorii, permite stabilirea testamentului valabil și a celui sau celor care se revocă, știut fiind că testamentul cu dată mai recentă revocă dispozițiile contrare sau incompatibile cuprinse într-un testament anterior;
facilitează deosebirea unui testament de un simplu proiect deoarece dă primului un caracter definitiv;
determină împrejurările în care testamentul a fost întocmit și care pot determina nulitatea; de exemplu, a existat pericolul vicierii consimțământului prin captație.
Datarea testamentului trebuie să se facă în litere sau în cifre ori prin referire la un eveniment care se poate stabili cu certitudine. În toate situațiile indicarea anului este obligatorie. Deoarece legea nu prevede un loc anume al testamentului unde să fie trecută data, ea poate figura la început sau la sfârșit, înainte sau după semnătură important este să rezulte că ea se referă la întregul conținut al testamentului.
În cazul în care testamentul olograf nu este datat conform cerințelor sau este eronată sau falsă, potrivit legii, testamentul ar urma să fie considerat nul absolut. Însă, având în vedere că data prezintă o importanță mai redusă decât scrierea pentru a salva eficacitatea testamentului ce cuprinde voința testatorului, în practica judecătorească și în literatura de specialitate s-a admis ca în anumite condiții data testamentului să fie stabilită, întregită sau rectificată cu ajutorul unor elemente intrinseci sau extrinseci testamentului. În acest sens trebuie să distingem două situații: data este incompletă sau eronată; data este falsă.
În cazul în care data este incompletă sau eronată partea interesată poate să salveze valabilitatea testamentului prin intermediul instanței judecătorești, dacă reușește să facă proba datei întocmirii lui cu ajutorul elementelor sau a indicațiilor rezultând din conținutul testamentului sau chiar cu ajutorul elementelor exterioare testamentului care își găsesc baza în cele intrinseci cu care se colaborează.
Dacă data trecută în testament este falsă, adică testatorul intenționat a trecut o altă dată decât cea reală, testamentul este nul. Dovada falsificării testamentului se poate face prin orice mijloace, dacă prin aceasta s-a urmărit fraudarea legii și prin elemente intrinseci testamentului dacă nu s-a urmărit o astfel de fraudă.
În toate cazurile, dacă testamentul este datat, până la proba contrarie, se prezumă că data este cea reală, în caz de rectificarea sau completarea unui singur element care lipsește sau este inexact, aceasta se face fără a afecta în vreun fel celelalte elemente.
O ultimă condiție, pentru ca testamentul olograf să fie valabil, este ca acesta să fie semnat de testator. Prin semnătură testorul atestă că dispozițiile testamentare respective, reprezintă voința sa definitivă pentru caz de moarte.
Deoarece legea nu prevede locul unde trebuie așezată semnătura și nici modul cum trebuie să semneze, ea poate fi pusă oriunde și oricum , important fiind să rezulte că este a testatorului și se referă la întreg conținutul . De regulă însă, semnătura se pune la sfârșitul testamentului.
Semnătura pe un plic nu satisface cerința legii, deoarece se apreciază că o parte interesată ar putea introduce în plic un simplu proiect de testament, la care testatorul a renunțat . Se poate accepta și o astfel de semnătură dacă este însoțită de mențiunea: „Acesta este testamentul meu”.
În ceea ce privește modul cum trebuie făcută semnătura, aceasta nu trebuie să cuprindă obligatoriu numele și prenumele, ea putând fi făcută prin trecerea pseudonimului, inițialelor numelui și prenumelui, etc., numai să poată fi identificat cel ce a întocmit testamentul, deci să fie semnătura folosită de obicei de testator. Testamentul care a fost semnat prin punere de deget este nul. Testamentul și semnătura trebuie să alcătuiască un tot unitar, iar dacă semnătura lipsește sau nu îndeplinește condițiile arătate testamentul este nul iremediabil.
Formalitatea instituită prin articolul 892 din Codul civil: „Testamentul olograf sau mistic, înainte de a fi executat, se va prezenta tribunalului județean în a cărui rază teritorială s-a deschis succesiunea.
Președintele va constata prin proces verbal deschiderea testamentului și starea în care l-a găsit și va ordona depunerea lui la grefa tribunalului”.
Întrucât pentru nerespectarea acestei formalități nu este prevăzută nici o sancțiune, testamentul își produce efectele și poate fi valorificat chiar dacă nu a fost înfățișat biroului notarial.
În doctrină, s-a emis opinia conform căreia, după intrarea în vigoare a Legii nr.36/1995, articolul 892 din Codul civil „nu mai prezintă interes practice”.
Forța probantă. Deși testamentul olograf este un act juridic solemn, este întocmit sub forma unui înscris sub semnătură privată și va avea puterea doveditoare a unui asemenea înscris . În ceea ce privește sarcina probei și mijloacele de probă admise trebuie să deosebim între scriere și semnătură, pe de o parte, și data testamentului olograf, pe de altă parte.
În ceea ce privește scrisul și semnătura, ele au puterea doveditoare numai dacă cei cărora li se opune testamentul recunosc că aparțin testatorului. Recunoașterea poate fi expresă, dar și tacită, de exemplu prin executarea de către moștenitor a testamentului. În caz contrar, potrivit articolului 1177 din Cod civil, legatarii care își întemeiază drepturile pe testamentul contestat sunt ținuți să dovedească, inclusiv prin verificarea de scripte, sinceritatea scrierii și semnăturii de mâna testatorului. Sarcina probei aparține celui care pretinde un drept.
În ceea ce privește data, dacă scrierea și semnătura au fost recunoscute sau au fost verificate prin scripte, se admite că și data testamentului olograf are putere doveditoare așa cum a fost prevăzută, până la proba contrarie. Proba contrarie se poate face prin folosirea elementelor intrinseci testamentului, iar în caz de fraudă sau incapacitate, se poate face prin orice mijloc de probă.
Testamentul autentic
Articolul 860 din Codul civil prevede că: „Testamentul autentic este acela care s-a adeverit de judecătoria competentă”. Altfel spus, testamentul făcut pe teritoriul țării sau în străinătate în fața unui agent diplomatic sau consular român, este autentic dacă, prin încheiere, a fost investit, în condițiile prevăzute de lege pentru autentificarea înscrisurilor, cu formă autentică de către notarul public (Legea nr. 36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială și Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 aprobat prin Ordinul nr. 710/C/1995 al Ministrului Justiției).
Avantaje și inconveniente. Testamentul autentic fiind o formă mai pretențioasă prezintă atât avantaje cât și inconveniente deosebite de testamentul olograf.
Testamentul autentic prezintă următoarele avantaje:
poate fi folosit și de persoane care nu pot să scrie;
face mai dificilă folosirea mijloacelor dolosive;
asigură păstrarea sa și garantează îndeplinirea dispozițiilor de ultimă voință, deoarece un exemplar rămâne la notarul public.
Păstrarea testamentului la notarul public face ca ruperea exemplarului rămas la testator, de către acesta, să nu aibă nici o relevanță asupra valabilității dispozițiilor de ultimă voință, ca în cazul testamentului olograf.
În ceea ce privește inconvenientele, acestea sunt: nu asigură păstrarea secretului ultimei voințe a celui care îl folosește; necesită cheltuieli (materiale și de timp) pentru întocmirea lui.
Pe teritoriul țării noastre, autentificarea actelor, inclusiv a testamentelor, revine notarilor publici; nici primăriile și nici alte organe de stat sau particulare nu au în competența lor autentificarea testamentelor. Autentificarea testamentelor se poate face la orice birou din țară, competența teritorială a notarilor publici este generală. Excepția prevede doar procedura succesorală notarială și eliberarea duplicatelor și reconstituirea actelor notariale, de exemplu, a testamentului autentic.
Testamentul ce urmează a fi autentificat poate fi scris de testator sau de o terță persoană care poate fi și un avocat sau chiar notarul public. Testamentul, fiind un act personal, trebuie să fie prezentat la autentificare de către cel ce l-a întocmit, nefiind permisă reprezentarea nici chiar cu împuternicire. În cazul în care din motive temeinice, testatorul nu se poate deplasa la biroul notarial, autentificarea se poate realiza și la domiciliul testatorului, însă în acest caz, notarul public este competent numai în limitele circumscripției sale teritoriale.
De regulă, testamentul se întocmește în limba română, însă, la cererea justificată a testatorului notarul public poate autentifica testamentul întocmit într-o altă limbă pe care o cunoaște sau după ce a luat cunoștință de cuprinsul lui prin interpret (art. 47 din Legea nr. 36/1995).
În vederea autentificării, testatorul va depune la notariat o cerere pentru autentificare însoțită de proiectul testamentului precum și de actele de identitate, spre a se putea identifica. Notarul public verifică identitatea testatorului și, după caz, și a celui ce a redactat proiectul testamentului (art.58 din Legea 36/1995). Ulterior se dă citire testamentului, cuvânt cu cuvânt, de către notarul public, în auzul testatorului care va trebui să-și dea consimțământul că reprezintă ultima sa voință, și se semnează în fața notarului public de către testator, iar după caz, de persoana care l-a redactat. În cazul în care unul dintre aceștia se află în imposibilitatea de a semna, notarul va face mențiune despre acest lucru în încheierea de autentificare (art. 60 și 62 din Legea nr. 36/1995).
Dacă notarul public constată că testamentul este întocmit în conformitate cu prevederile legale, atunci va încuviința autentificarea acestuia.
Autentificarea se constată printr-o încheiere de autentificare a notarului public și se face de regulă, la sediul biroului notarului public.
Dacă condițiile de autentificare nu sunt îndeplinite și testatorul stăruie în cerere, notarul dă, în termen de 5 zile de la data înregistrării cererii, o încheiere de respingere motivată, pe care testatorul o poate ataca prin plângere la judecătorie care, dacă va fi admisă, notarul va autentifica actul, conform hotărârii judecătorești definitive și irevocabile.
În situația în care nu s-au îndeplinit toate formalitățile esențiale, testamentul va fi nul absolut ca testament autentic, dar poate fi valabil ca testament olograf dacă a fost scris în întregime, datat și semnat de testator.
Testamentul autentificat în condițiile legii face deplină dovadă, până la înscrierea în fals, în ceea ce privește constatările personale ale agentului instrumentator făcute prin propriile sale simțuri în limita atribuțiilor conferite de lege și menționate în încheierea de autentificare.
Mențiunile care cuprind declarațiile testatorului precum și constatările personale ale notarului public, făcute în afara atribuțiilor conferite de lege, fac dovada până la proba contrarie.
Testmentul mistic sau secret
Potrivit articolului 864 din Codul civil, testamentul mistic sau secret este acel testament semnat de testator, strâns și sigilat, și apoi prezentat judecătoriei în vederea îndeplinirii unor formalități.
Testamentul mistic este, dupa cum se poate observa, o formă intermediară între testamentul olograf și cel autentic căci avem de a face, pe de o parte, cu un înscris sub semnatură privată (dispozitiile testamentare) și un înscris autentic (suprascrierea realizată de judecător).
Avantaje și inconveniente. Și această a treia formă ordinară de testament prezintă atât avantaje cât și inconveniente. Dintre avantaje menționăm:
asigură secretul dispozițiilor testamentare;
are forța probatorie a unui înscris autentic numai în ceea ce privește actul de suprascriere;
poate fi redactat și de o terță persoană.
Drept inconveniente menționăm: nu poate fi întocmit decât numai de persoanele care știu să scrie și să citească (art. 865 Cod civil); necesită anumite
Pentru ca testamentul mistic să fie valid și să producă efecte, se cer a fi îndeplinite anumite formalități. Testamentul poate fi scris atât de testator, fie de mână, fie cu mijloace mecanice, cât și de orice altă persoană, în limba română, sau orice altă limbă cunoscută de testator, cu condiția să exprime voința testatorului. În toate cazurile, însă, testamentul trebuie să fie semnat manuscris de testator.
Articolul 864 alin. 2 din Codul civil impune cerința ca hârtia pe care a fost întocmit testamentul sau plicul în care s-a închis această hârtie să se strângă și să se sigileze, pentru a evita sustragerea sau înlocuirea frauduloasă a înscrisului testamentar. Insuficiența sigilării atrage nulitatea lui.
În fața judecătorului, testatorul va declara că dispozițiile din înscrisul prezentat reprezintă voința sa, scrise de altul sau de el, dar semnat de el.
Pe hârtie sau pe plicul sigilat judecătorul este obligat să întocmească „actul de suprascriere” potrivit articolului 864 din Codul civil, cu valoare de proces verbal care constată prezentarea testatorului, data, declarația acestuia că testamentul este al său, precum și starea testamentului.
Legea cere ca formalitățile menționate să se facă fără întrerupere, iar nerespectarea uneia din formalități atrage nulitatea ca testament mistic, dar poate fi valabil ca testament olograf, dacă îndeplinește cerințele prevăzute de lege pentru acesta.
Forța probantă. Testamentul mistic sau secret este alcătuit din două acte: un înscris sub semnătura privată, testamentul propriu-zis și un înscris autentic, actul de suprascriere. Data testamentului este considerată aceea a înfățișării înaintea judecătorului, constatată în procesul verbal de suprascriere.
Mențiunile din testamentul propriu-zis fac dovada deplină, până la proba contrară, iar cele din actul de suprascriere, care au la bază propriile constatări ale judecătorului, până la înscrierea în fals.
În cazul în care formalitătile reglementate de lege nu au fost respectate testamentul mistic va fi, potrivit articolului 886 din Codul civil lovit de nulitate absolută. Inscrisul testamentar ar putea reprezenta, într-o atare situatie, un testament olograf, dacă a fost scris, semnat și datat în întregime de către testator.
3.2. Testamentele privilegiate
Pentru împrejurări excepționale, când nu există posibilitatea de a recurge la autentificarea unui testament în condițiile analizate mai sus, Codul civil (art. 868-886) reglementează modul de autentificare în condiții simplificate sub forma testamentelor privilegiate. Cei aflați în împrejurările excepționale determinate de legiuitor, așa cum vom vedea în cele ce urmează, pot recurge la testamentul olograf respectând regulile specifice acestuia, dar pot testa și în formele special reglementate pentru astfel de împrejurări, ca de exemplu, starea de război pe teritoriu străin sau prizonier la inamic, într-un loc asediat, fără comunicație cu exteriorul, etc., realizând testamente autentice simplificate. Se numesc privilegiate deoarece, pentru întocmirea lor, legea permite formalități mai reduse, care avantajează pe acei care le folosesc.
Aceste forme testamentare sunt: testamentul militarilor, testamentul făcut pe timp de boală contagioasă și testamentul maritim.
Testamentul militarilor
Potrivit articcolului 868 din Codul civil: „Testamentele militarilor și ale indivizilor întrebuințați în armată, sunt în orice țară valabil făcute în prezența unui cap de batalion sau de escadron, sau în prezența oricărui alt ofițer superior, asistat de doi martori, sau în prezența a doi comisari de război, sau în prezența unuia dintre comisari asistat de doi martori”, însă corelat cu articolul 870 aceste dispoziții „nu sunt admisibile decât în privința celor ce sunt în expediție militară, sau în cuartier, sau în garnizoană afară din teritoriul român, sau prizonieri la inamici, fără ca cei ce sunt în cuartier sau în garnizoană înăuntrul țării să poată profita de această latitudine, de nu se găsesc în o cetate asediată, sau în alte locuri ale căror porți să fie închise și comunicațiile întrerupte din cauza războiului”.
Tot Codul civil prevede în articolul 869: „dacă testatorul este bolnav sau rănit, valabil făcute în prezența ofițerilor de sănătate asistat de comandantul militar, însărcinat cu poliția ospiciului”.
Testamentul făcut în timp de boală contagioasă
Potrivit articolului 872 Cod civil „Testamentul făcut într-un loc care este scos din comunicație din cauza ciumei sau altei boli contagioase, se poate face înaintea unui membru al consiliului municipal, asistat de doi martori”.
Se apreciază, deși legea nu prevede, că acest testament privilegiat, ca și cel al militarilor, nu poate fi folosit dacă în localitate există birou notarial. Testamentul făcut în timp de boală contagioasă trebuie să fie datat și semnat de către testator, agentul instrumentar și cei doi martori.
Testamentul maritim
Testamentul maritim este reglementat de Codul civil în articolele 874-883 și potrivit acestora reprezintă acel testament privilegiat, întocmit în timpul unei călătorii pe mare, de către membrii echipajului navei sau de către călători, în fața comandantului sau a unui înlocuitor al său, asistat de ofițerul intendent de bord sau înlocuitorul său și de doi martori. Dacă testatorul ar fi chiar ofițerul competent a instrumenta, testamentul se va face în fața înlocuitorului său.
Persoanele aflate într-o asemenea situație pot testa în această formă privilegiată, numai dacă vasul se află pe mare; dacă vasul este ancorat într-un port românesc sau într-unul străin în care există un agent diplomatic sau consular român, se poate testa numai în formele ordinare.
Testamentul maritim se întocmește în două exemplare originale și nu poate cuprinde nici o dispoziție în favoarea ofițerilor instrumentatori cu excepția dacă sunt rude (în grad succesibil sau soț) cu testatorul. Unul dintre aceste exemplare se va preda agentului diplomatic sau consular român din primul port în care va ancora vasul, pentru a fi trimis în țară la notarul public al locului de domiciliu al testatorului. În schimb, dacă vasul este ancorat într-un port românesc, ambele exemplare ale testamentului vor fi înaintate prin organele portuare, la notarul public de la domiciliul testatorului.
Neobservarea acestor reguli de predare și expediere a testamentului nu se sancționează cu nulitatea.
Reguli comune testamentelor privilegiate. Fiecare formă de testament privilegiat are propriile sale reguli și cerințe pentru a fi valabil, cu toate acestea sunt o serie de reguli care se aplică tuturor testamentelor privilegiate.
Și în cazul testamentelor privilegiate există obligativitatea generală, întâlnite și la alte testamente ordinare, de a fi întocmite în formă scrisă și în forma înscrisului separat. De exemplu, soții care călătoresc pe mare nu ar putea face un testament conjunctiv.
Legea cere ca toate testamentele privilegiate, sub sancțiunea nulității absolute să fie semnate de următoarele persoane:
de testator (dacă nu știe sau nu poate să semneze, se va face mențiunea despre aceasta și de cauza împiedicării);
de agentul instrumentator;
de cei doi martori sau cel puțin unul dintre cei doi martori (făcându-se mențiune despre cauza care a împiedicat semnarea testamentului de către celălalt).
Datarea testamentului este necesară pentru a proba întocmirea acestuia în împrejurări excepționale, însă nu toți autorii consideră data o formalitate esențială.
Toate testamentele privilegiate produc efecte, evident de la data decesului testatorului, dar spre deosebire de testamentele ordinare ele nu au decât efecte limitate în timp. Testamentele militarilor și cele făcute pe timp de boală contagioasă își încetează valabilitatea în termen de 6 luni de la data încetării condițiilor speciale care au determinat inticmirea lor (art.871 și 873 Cod civil). Testamentul maritim își încetează valabilitatea în termen de 3 luni de la dată când testatorul a ajuns într-un loc în care poate testa în forme ordinare (art. 882 Cod civil). Se mai consideră că pe lângă forma scrisă și semnăturile precizate și datarea acestor testamente este un element esențial pentru a se putea aprecia existenta împrejurărilor care au determinat folosirea acestor forme de testament.
3.3. Alte forme testamentare
Evolutia vietii economico-sociale a impus legiuitorului solutii legislative și cu privire la alte modalități de a dispune pentru cauza de moarte. În primul rând există reglementări speciale privitoare la dispozițiile testamantare care au ca obiect sume de bani depuse la CEC sau la alte unități bancare și apoi cu privire la testamentele cetățenilor romani aflați în străinătate.
Testamentul privind sumele de bani depuse la CEC sau alte unități bancare
Titularii depunerilor de sume de bani la CEC au posibilitatea de a dispune de aceste sume prin una din formele testamentare ordinare sau privilegiate. Legiuitorul a reglementat însă și o formă simplificata la care depunătorii pot recurge, denumită clauza testamentară, sau dispoziție testamentară. Potrivit articolului 22 din Statutul CEC aprobat prin H.G. nr. 888/1996, în baza articolului 8 din Legea nr. 66/1996 privind reorganizarea Casei de Economii și Consemnațiuni din România în societate bancară pe acțiuni “Titularul depunerii are dreptul să indice CEC persoanele cărora urmează să li se elibereze sumele depuse, în caz de deces. Depunerile asupra cărora nu s-au dat dispoziții testamentare se eliberează de CEC moștenitorilor legali sau testamentari”. O dispoziție pentru cauza de moarte privind sumele depuse la CEC, sub forma clauzei testamentare o poate da numai titularul libretului, chai dacă suma a fost depusă pe numele său de către altă persoană.
Clauza testamentară este considerată în doctrina ca fiind un legat cu titlu particular, și deci supusă regulilor de validitate ale testamentului în general. Sub aspectul formei clauza testamentară se abate de la regulile testamentului olograf căci nu trebuie să fie scrisă în întregime și datată de mâna testatorului. Trebuie însă să fie semnată de către acesta. Libretul precum și fișa de cont sunt completate de către funcționarul CEC, dar poartă semnătura depunătorului. Clauza este considerată din acest punct de vedere un testament olograf simplificat.
Persoana care dispune în acest fel trebuie să știe să scrie și să citească.
În acest mod se poate, evdent, dispune în favoarea unei singure persoane sau a mai multora, în acest din urmă caz cei în favoarea cărora s-a dispus având drepturi egale asupra sumei din libret. În cazul în care dispunatorul are mai multe depuneri și dorește să dispună pentru cauza de moarte în acest mod va trebui să uzeze de clauza testamentară pentru fiecare depunere în parte.
Clauza testamentară fiind considerată o liberalitate pentru cauza de moarte produce efecte la decesul titularului de libret spre deosebire de clauză de împuternicire, reglementată de articolul 21 din Statut, ale cărei efecte încetează la data decesului titularului depunerii. Legatarul va dobândi sumele de care s-a dispus astfel în cuantumul existent la data decesului titularului și nu în cuantumul de la data stipulării clauzei.
Până la moartea sa titularul libretului are posibilitatea să adauge alte sume sau să le retragă pe cele existente, în tot sau în parte. Este vorba în acest din urmă caz de o revocare parțială sau totală a legatului. Revocarea legatului se poate realiza atât prin anularea clauzei testamentare cât și printr-un alt testament, ordinar sau privilegiat. Nu este necesară o simetrie a formelor testamentare în acest sens. Față de CEC însă revocarea produce efecte numai din momentul înștiințării. Ca la orice formă testamentara lipsa discernământului duce la anularea actului.
Dacă dispunătorul este minor, (care a împlinit 16 ani) se vor aplica dispozițiile articolului 807 din Codul civil în sensul că sumele de care dispune împreună cu celelalte bunuri testate să nu depășească cota de ½ din ceea ce ar fi putut testa dacă era major. Prin articolul 11 din Statut în cazul minorului care a împlinit 16 ani se deroga de la regulile de drept comun în sensul că el poate dispune prin clauza testamentară de sumele depuse la CEC numai dacă se întreține singur.
În măsura în care nu s-a dispus pentru cauza de moarte, prin clauza testamentară, de sumele depuse la CEC, acestea se vor elibera moștenitorilor legali sau testamentari, potrivit articolului 22 din Statut, care își vor dovedi calitatea de moștenitor prin certificatul de moștenitor eliberat de notar sau prin hotărârea instanței de judecată.
Legatarul în favoarea căruia s-a dispus prin clauza testamentară are și el obligația, ca orice moștenitor să accepte moștenirea în termenul de acceptare reglementat de articolul 700 din Codul civil putând apoi să ceară sumele de la CEC oricând, căci acest depuneri sunt imprescriptibile potrivit articolului 3 din Legea nr. 66/1996 și articolul 24 din Statut, precum și articolul 23 din Decretul nr. 167/1958.
În ce privește depunerile la alte unități bancare, cu toate că în Legea nr. 58/1998 nu există dispoziții legale identice cu cele din Legea nr. 66/1996, credem că prin asemenare se pot aplica regulile clauzei testamentare analizate mai sus, mai ales că ele se și aplică în practică.
Testamentul făcut de cetățenii români în străinătate
Codul civil prevede în articolul 885 că: „românul ce s-ar afla în țară străină va putea face testamentul sau, sau în formă olografă, sau în formă autentică întrebuințată în locul unde se face testamentul”. Așadar, cetățeanul român aflat în străinătate va putea testa în formă olografă după legea română, chiar dacă legea străină nu prevede această formă testamentară, prin excepție de la regula „locus regit actum”. În privința testamentului autentic vor trebui respectate regulile legii locului unde se întocmește testamentul. În doctrină s-a admis însă că cetățenii români aflați în străinătate pot testa în formă autentică potrivit legii române în fata agenților noștri consulari sau diplomatici. Controversa s-a născut însă cu privire la faptul dacă articolul 885 din Codul civil permite, în aplicarea regulii „locus regit actum”, folosirea numai a acestei forme testamentare sau se poate recurge și la alte forme admise de legea locului. Într-o primă opinie s-a susținut că nu pot fi utilizate și alte forme testamentare decât testamentul autentificat după legea locului. Într-o a doua opinie s-a susținut însă că referirea textului la testamentul autentic are numai un caracter enunțiativ, așa încât pot fi utlizate și alte forme testamentare prevăzute de legea locului și chiar forme nereglementate de legea română.
Legea nr. 105/1992 a tranșat însă chestiunea (art. 68 alin. 3) în sensul că în cazul testamentelor cu element de extraneitate, ele sunt valabile dacă se respectă formele cerute de legea națională („lex patriae”) sau legea domiciliului testatorului („lex domicilii”), ori de legea locului întocmirii testamentului („lex loci testamenti”), în vigoare la data redactării lui sau la data deschiderii moștenirii. Așa fiind, după cum judicios s-a argumentat în literatura juridică, articolul 885 din Codul civil trebuie considerat modificat implicit întrucât conține dispoziții contrare Legii nr. 105/1992, iar în ce privește validitatea testamentelor întocmite de români în străinătate se aplică regulile din acest din urmă act normativ.
CAPITOLUL IV.
Principalele dispoziții cuprinse în testament
4.1. Legatul
Legatul este principala dispoziție cuprinsă într-un testament prin care se exprimă liberalitatea pentru cauză de moarte făcută unei persoane desemnată de testator.
Desemnarea legatarului trebuie să îndeplinească, pentru a fi valabilă, următoarele două cerințe:
să fie făcută prin testament. Legatarul trebuie să fie o persoană determinată sau cel puțin determinabilă în momentul deschiderii succesiunii.
În ceea ce privește termenii pe care îi folosește testatorul, acesta se bucură de o libertate deplină, nefiind obligat să folosească termeni sacramentali. Desemnarea legatarului poate fi directă, adică prin nominalizare sau prin arătarea unor calități care îl caracterizează pe acesta (frate, fiu, etc) sau poate fi indirectă, ca în cazul exheredării moștenitorilor nerezervatari sau a moștenitorilor rezervatari (numai în limitele cotității disponibile).
legatarul să fie desemnat personal de către testator. Elementele necesare identificării legatarului trebuie să se găsească în cuprinsul testamentului, fiind nul legatul ce nu oferă, cel puțin în parte, elementele necesare, cu ajutorul cărora legatarul să fie identificat cu certitudine.
Astfel, este nul legatul secret prin care testatorul nu identifică legatarul, ci precizează că a comunicat persoana legatarului unui terț care îl va indica la momentul oportun sau că legatarul va fi desemnat de un terț, după cum crede acesta de cuviință.
Legatele pot fi clasificate după două criterii:
După criteriul modalităților care le afectează, legatele pot fi:
legate pure și simple care își produc efectele imediat la moartea testatorului, ele nefiind afectate de modalități;
legate cu termen a căror executare sau stingere depinde de un eveniment viitor și sigur în ceea ce privește producerea lui, termenul putând fi suspensiv sau extinctiv. Termenul suspensiv face ca executarea legatului să fie amânată până la împlinirea lui, în timp ce termenul extinctiv, face ca legatul să se execute de la data morții lui „de cujus” întocmit ca un legat pur și simplu, dar dreptul pe care îl va conține se va stinge la împlinirea termenului;
legate sub condiție a căror naștere sau stingere depinde de un eveniment viitor și nesigur în ceea ce privește producerea lui. Condiția poate fi suspensivă sau rezolutorie. Condiția suspensivă face ca dreptul cuprins în legat să nu ia naștere de la data decesului lui „de cujus” ci numai de la data împlinirii sale. Condiția rezolutorie face ca dreptul formând obiectul legatului să se nască pe data decesului lui „de cujus” întocmai ca în legatele pure și simple, dar existența acestuia depinde de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiției; în acest caz de neîndeplinire a condiției, dreptul transmis prin legat se desființează cu efect retoactiv de la data deschiderii succesiunii, iar în caz de neîndeplinire a acesteia, dreptul se consolidează definitiv;
legatul cu sarcină presupune stipularea transmiterii unor drepturi cu obligarea legatarului de a îndeplini ceva (să dea, să facă) sau de a nu face ceva. Testatorul poate stipula sarcina: în interesul testatorului (de exemplu, legatarul este obligat să achite o datorie a defunctului), în interesul legatarului (de exemplu lasă o sumă de bani, cu sarcina ca legatarul să-și continue studiile) sau în interesul unei terțe persoane (de exemplu legatarul este ținut prin testament să presteze întreținere în favoarea unui terț). Legatul cu sarcină, ca orice legat de altfel, poate fi acceptat sau refuzat de legatar, după cum sarcina impusă i se pare sau nu pre oneroasă. Odată însă acceptat legatul, legatarul este ținut la executare indiferent de posibilitățile sale. În caz de neîndeplinire a sarcinii există două posibilități: pe de o parte, există posibilitatea de a cere în justiție executarea silită, lucrul pe care îl poate face beneficiarul sarcinii sau executorul testamentar, iar pe de altă parte există posibilitatea revocării legatului, lucrul pe care îl pot face doar moștenitorii legali sau legatarii universali sau cu titlu universal, iar nu și beneficiarul sarcinii, care atunci când nu este și moștennitor legal sau legatar universal sau cu titlu universal nu poate justifica nici un interes care să-i asigure dreptul la acțiunea în revocare a legatului.
După criteriul obiectului lor, conform articolului 887 din Codul civil, legatele pot fi:
legatul universal (art. 888 Cod civil), ce are ca obiect întregul patrimoniu al testatorului. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că legatul universal conferă vocație la întreaga universalitate a bunurilor succesorale, dar asta nu înseamnă că legatarul universal primește efectiv toate bunurile succesorale. Codul civil permite să se instituie mai mulți legatari universali – dacă unul singur din ei acceptă moștenirea, va lua tot ; dacă mai mulți acceptă vor împărți moștenirea. Legatul rămâne universal chiar dacă din cauza unor legate particularre sau a sarcinilor impuse legatarului universal, emolumentul ar fi neînsemnat. Astfel constituie legate universale: legatul tuturor mobilelor și imobilelor testatorului; legatul nudei proprietăți a întregii moșteniri, căci legatarul va culege întreaga moștenire la stingerea uzufructului; legatul prisosului succesoral rămas după plata tuturor celorlalte legate legatul cotității disponibile a moștenirii.
legatul cu titlui universal conferă vocație la o fracțiune din moștenirea testatorului (1/2, 1/3, etc.). Legatarii au dreptul fiecare la cota-parte precizată în testament. Dacă unul dintre ei renunță, partea lui profită moștenitorilor legali, iar nu celorlalți legatari cu titlu particular.
Potrivit articolului 894 din Codul civil, sunt legate cu titlu universal: legatul unei fracțiuni din moștenire; legatul tuturor bunurilor imobile; legatul tuturor bunurilor mobile; legatul unei fracțiuni din toate imobilele; legatul unei fracțiuni din toate bunurilor mobile.
legatul particular conferă legatarului vocație la unul sau mai multe bunuri determinate. Legatul cu titlu particular poate avea ca obiect atât bunuri corporale, individual determinate sau de gen, cât și bunuri incorporale (creanțe). Poate fi un legat particular și acela prin care testatorul-creditor iartă de datorie pe debitorul său instituit ca legatar, ca și legatul prin care testatorul-debitor lasă creditorului său ceea ce îi datorează.
Nulitatea este sancțiunea civilă prin care, în esență actele juridice încheiate cu încălcarea condițiilor de fond sau de formă sunt lipsite de efecte. Cauzele de nulitate a legatelor pot fi atât din rândul celor comune tuturor actelor juridice, cât și din cele specifice actelor mortis cauza. Termenul de prescripție al acțiunilor în anulare nu curge de la data întocmirii testamentului, ci de la data când acesta urmează să producă efecte, adică de la data deschiderii succesiunii.
Revocarea legatelor reprezintă desființarea lor ulterior nașterii valabile și acest lucru se poate datora fie voinței testatorului și avem de a face cu revocare voluntară, sau se poate datora conduitei culpabile a legatarului iar în acest caz avem de a face cu revocarea judecătorească a legatelor.
Revocarea voluntară constă în desființarea legatului prin voința testatorului, testamentul fiind un act esențialmente revocabil, până în ultima clipă a vieții, testatorul poate reveni oricând asupra dispozițiilor sale testamentare anterioare. Poate fi expresă, când rezultă dintr-o declarație a testatorului cuprinsă într-un testament ulterior sau într-un act autentic (art. 920 Cod civil). Voința de revocare trebuie exprimată neîndoielnic, constituind o revocare valabilă și mențiunea „anulat“ scrisă, datată și semnată de autor pe înscrisul testamentului anterior. Poate fi tacită, când ea rezultă neîndoielnic din alte acte sau fapte juridice ale testatorului cum sunt:
În sistemul Codului civil român sunt considerate cazuri de revocare tacită („factis”):
Incompatibilitatea sau contrarietatea dispozițiilor cuprinse în două testamente succesive (art. 921 Cod civil). Revocarea tacită intervine numai dacă între testamentul anterior și cel posterior există incompatibilitate sau contrarietate. Înseamnă că dispozițiile din cel de-al doilea testament le revocă pe cele din primul pe care le contrazic.
Incompatibilitatea presupune o imposibilitate materială sau juridică obiectivă și absolută de a executa concomitent, cumulativ, legatele din două sau mai multe testamente succesive. De exemplu, testatorul lasă o creanță pe care o are de primit de la un terț, în favoarea legatarului, dar ulterior, printr-o nouă dispoziție iartă de datorie pe debitor (terțul datornic). Această ultimă dispoziție rămâne valabilă (debitorul va fi iertat de datorie iar legatarul nu mai poate primi creanța testată inițial în favoarea lui).
Contrarietatea între legatele din două testamente succesive presupune o imposibilitate de executare concomitentă, cumulativă, a celor două legate pentru că voința testatorului este diferită, cea exprimată ulterior o contrazice pe prima. Cu alte cuvinte o face să devină lipsită de eficacitate.
De exemplu, testatorul lasă un bun anume determinat legatarului și ulterior fie înstrăinează acel bun, fie printr-un alt testament lasă același bun unei alte persoane. Rezultă de aici că legatul inițial este revocat, dacă nu rezultă neîndoielnic că intenția testatorului a fost ca legatele să se execute cumulativ.
Înstrăinarea voluntară de către testator a bunului care face obiect al legatului (art. 923 Cod civil). Textul prevede că orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută în orice mod sau sub condiție, “revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului”.
Din interpretarea articolului 923 din Codul civil, rezultă că acest mod de revocare tacită poate interveni numai în cazul legatelor cu titlu particular, întrucât obiectul legatelor universale sau cu titlu universal este patrimoniul lui „de cujus”, sau o fracțiune (cotă-parte) din acesta, și nu poate fi înstrăinat. Rezultă că înstrăinarea voluntară a bunului care face obiectul legatului denotă voința testatorului de a revoca legatul făcut prin testament. Pentru a produce revocarea, înstrăinarea trebuie să fie voluntară, reală și efectivă. Nu are nici o relevanță cum s-a făcut înstrăinarea, cu caracter oneros (vânzare-cumpărare) sau cu titlu gratuit (donație), sau dacă actul va fi afectat de modalități (termen sau condiție).
Dacă ulterior înstrăinarea este nulă ea nu afectează valabilitatea revocării, pentru că din moment ce s-a dispus astfel, rezultă indubitabil că intenția dispunătorului a fost aceea de a revoca legatul instituit. Pentru ca înstrăinarea să revoce testamentul anterior, ea trebuie să emane de la însuși testatorul și să fie făcută cu consimțământul său neviciat. Deci dacă nulitatea intervine pentru vicii de consimțământ, atunci actul de înstrăinare nu exprimă voința reală a testatorului de a face înstrăinarea și nici de a revoca legatul, care în atare împrejurări își păstrează valabilitatea. Aceasta pentru că și revocarea trebuie să îmbrace condițiile de validitate ale unui act juridic.
Este asimilată înstrăinării distrugerea voluntară a obiectului legatului de către testator sau dacă distrugerea materială este făcută de către un terț, dar la cererea sau cu știința testatorului, care reprezintă o manifestare exterioară a dreptului de dispoziție materială asupra bunului.
Pe lângă cele două cazuri prevăzute de codul civil, în jurisprudență se consideră, de asemeni, revocată dispoziția testamentară, atunci când are loc distrugerea voluntară a testamentului olograf sau mistic de către testator sau de către un terț, cu știrea testatorului. Poate să fie distrus chiar dintr-o împrejurare fortuită, sau în caz de forță majoră dacă acest fapt este la fel cunoscut de testator, care acceptă această situație.
Distrugerea testamentului autentic aflat în posesia testatorului nu poate să semnifice revocarea lui tacită, pentru că există cel de-al doilea exemplar al testamentului aflat în păstrare în mapa de acte autentice la biroul notarului public care l-a instrumentat. El trebuie să notifice notarului intenția de distrugere.
Revocarea voluntară poate la rândul său să fie retractată, care pentru a fi valabilă trebuie să urmeze aceeași procedură și să îndeplinească aceleași condiții. Practic, retractarea este posibilă prin întocmirea unui nou testament care la rândul său combate revocarea anterioară, cu care este în stare de incompatibilitate sau contrarietate, sau prin distrugerea voluntară a înscrisului revocator.
Testatorul nu poate însă renunța valabil, cu anticipație, la dreptul său de a revoca legatele anterioare, o asemenea renunțare fiind nulă.
Revocarea judecătorească a legatelor constituie o sancțiune civilă pentru legatarul care s-a făcut vinovat față de testator sau față de memoria acestuia de faptele prevăzute de lege. Ea poate interveni numai după moartea testatorului, la cererea celor interesați, cerere întemeiată pe următoarele cauze:
neexecutarea sarcinilor de către legatarul gratificat cu un legat cu sarcini, revocarea fiind o sancțiune, pentru aplicarea ei se cere ca neexecutarea sarcinii (sau neexecutarea ei corespunzătoare) să fie imputabilă culpei legatarului. Acțiunea în revocare a legatelor pentru neîndeplinirea sarcinilor se prescrie în termenul general de 3 ani, iar dreptul material la acțiune se naște, în principiu, la data neîndeplinirii sarcinilor ori la data când titularul dreptului a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru. În literatura de specialitate și în practica judiciară se admit că testatorul poate renunța prin testament în mod valabil la acțiune în revocare pentru neîndeplinirea de sarcini lăsând deschisă doar calea executării sarcinii;
ingratitudinea legatarului, manifestată printr-un atentat la viața testatorului sau prin săvârșirea de delicte, cruzimi ori injurii grave;
injurie gravă la memoria testatorului decedat.
Dreptul la acțiunea în revocare este prescriptibilă în termen de un an, conform dispozițiilor articolului 931 și 833 alin. 1 din Codul civil. În principiu, termenul de prescripție începe să curgă de la data când cei în drept să acționeze au cunoscut sau trebuiau să cunoască săvârșirea faptei.
Caducitatea legatelor constă în desființarea retroactivă a unui legat – născut valabil și nerevocat – ca urmare a imposibilității lui, datorită unor împrejurări străine de voința testatorului și de vreo culpă a legatarului.
Caducitatea intervine în următoarele cazuri:
predecesul legatarului (art. 924 Codul civil) – căci legatul este ca orice liberalitate, un act juridic „intuitu personae”. Potrivit articolului 925 din Codul civil, orice dispoziție testamentară, chiar făcută sub condiția suspensivă, devine caducă în cazul predecesului legatarului. Legatul nu este caduc, dacă testatorul a dispus că în caz de predeces al legatarului, legatul să fie cules de moștenitorii legatarului. De asemena, legatul nu este considerat caduc dacă intenția testatorului a fost să gratifice nu un individ anume, ci pe orice persoană care va avea la data executării legatului, o anumită calitate.
incapacitatea legatarului de a primi legatul survenită ulterior datei testamentului. Conform articolului 928 din Codul civil „orice dispoziție testamentară cade când eredele numit sau legatarul va fi necapabil de a o primi“. Numai în cazul în care incapacitatea survine ulterior datei testamentului se poate vorbi de caducitate, căci în cazul în care prin ipoteză, incapacitatea ar subzista la data testamentului legatul ar fi lovit de nulitate și nu de caducitate.
neîndeplinirea condiției suspensive care afecta legatul are ca efect caducitatea acesteia, când este sigur că acea condiție nu se va mai împlini.
refuzul legatarului de a primi legatul – din momentul morții testatorului, legatarul este liber să opteze între acceptarea sau repudierea legatului. Conform dispozițiilor articolului 928 din Codul civil, în cazul în care legatarul refuză să primească legatul, acesta devine caduc. Dacă renunțarea ar interveni înainte de deschiderea moștenirii ea ar fi nulă, pentru că ar alcătui un pact asupra unei moșteniri viitoare, renunțarea ar putea fi considerată valabilă, dacă legatul ar fi sub o condiție suspensivă și legatarul ar renunța după deschiderea moștenirii, dar înainte de împlinirea condiției.
pieirea în întregime a bunului legat, potrivit articolului 927 din Codul civil „legatul va fi caduc, dacă lucrul legat a pierit în tot în viața testatorului”. Doctrina și jurisprudența au arătat că nu constituie cauză de caducitate pieirea lucrului legat, decât pentru legatele particulare de bunuri individual determinate, iar nu pentru legatele universale, cu titlu universal și nici pentru legatele particulare care au bunuri de gen neindividualizate. Legatele universale sau cu titlu universal nu devin caduce prin pieirea unuia sau altuia dintre lucrurile din universalitatea sau fracțiunea de universalitate, un asemenea eveniment neputând influența decât emolumentul legatului, iar nu și însăși legatul în sine, adică chemarea la un întreg patrimoniu sau la o racțiune din patrimoniu. Cât privește legatele particulare care au ca obiect bunuri de gen, de asemenea, legatul nu poate fi afectat, din moment ce bunurile de gen nu pier („genera non pereunt”) .
Pentru a opera acest caz de caducitate, este necesar ca, pe de o parte, pieirea bunului să fie totală căci în cazul unei pieiri parțiale legatul rămâne valabil pentru partea de bun ce s-a păstrat, iar pe de altă parte, ca pieirea să fie independentă de voința testatorului, căci în az contra este vorba de o revocare a legatului și nu de o caducitate a lui.
Dacă pieirea bunului legat survine după moartea testatorului, problema care se pune nu mai este cea a caducității legatului, acesta operând transferul de proprietate pe data deschiderii succesiunii, ci aceea a acceptării riscului pieirii lucrului conform regulii „res perit domino”.
Dreptul de acrescământ sau de adăugire, de creștere, reprezintă dreptul titularului unui legat conjunctiv de a beneficia de partea de moștenire cuvenită colegatarului sau colegatarilor care nu pot sau nu vor să primească legatul.
Legatul conjunctiv este legatul a cărui obiect este lăsat la mai mulți legatari fără a se preciza partea care revine fiecăruia, situație în care toți legatarii au vocație eventuală la întreg obiectul legatului.
Din cele de mai sus, se poate constata că dreptul de acrescământ ia ființă dacă sunt întrunite următoarele condiții:
să existe pluralitate de legatari;
dispozițiile făcute în favoarea lor să aibă același obiect;
vocația legatarilor să nu fie fracționată de testator, astfel încât fiecare să aibă chemare la întregul obiect al legatului;
unul sau mai mulți dintre ei să nu poată sau să nu voiască să vină la moștenire.
Dacă toți legatarii desemnați acceptă legatul și nu există nici o cauză de ineficacitate în raport cu unul sau altul dintre legatari, legatul va fi împărțit în părți egale între aceștia, însă în cazul în care legatul va fi ineficace în raport cu unul sau altul dintre legatari, dar valabil, în raport cu cel puțin unul dintre ei, conform dispozițiilor articolului 929 din Codul civil, în lipsă de prevedere testamentară contrară, legatul va reveni legatarului sau legatarilor în raport cu cel care este eficace.
În caz de acrescământ legatarii beneficiari sunt ținuți să execute sarcinile aferente, părții de legat pe care o primesc în acest fel, în afară de situația în care sarcinile au fost instituite în considerarea persoanei legatarului față de care legatul este ineficace.
4.2. Dispoziții testamentare privind dezmoștenirea (exheredarea)
Exheredarea sau dezmoștenirea este dispoziția de ultimă voință a testatorului prin care acesta înlătură de la moștenire unul sau mai mulți moștenitori legali, rude sau soț supraviețuitor. Înlăturarea de la moștenire este posibilitatea oferită de a se deroga de la regulile devoluțiunii legale a moștenirii prin înlăturarea de la succesiune a persoanei neagreate, indiferent de motive. Această dispoziție a celui care lasă moștenirea poate fi cuprinsă într-o dispoziție testamentară nicidecum nu se poate face printr-o acțiune în justiție motivată de faptul că cel dezmoștenit nu contribuie la întreținerea părintelui.
Codul civil român de la 1864 și legislația civilă de după acesta nu prevăd dispoziții referitoare la exheredare, dar nici nu o interzic prin texte exprese. În acest context există porțiunea legitimă din moștenire de care moștenitorul nu poate să fie lipsit, fără voința lui, de către dispunător prin testament. Acea parte din moștenire este rezerva care rămâne la adăpostul dreptului moștenitorului împotriva voinței testatorului. În schimb, testatorul poate, în condițiile codului civil, să-I dezmoștenească pe erezi cât privește cotitatea disponibilă, limită în care se exprimă exheredarea.
Deci testatorul nu poate exercita nelimitat dreptul de exheredare la absolut toate categoriile de moștenitori legali, legea stăvilește acest drept protejând o serie de moștenitori legali denumiți moștenitori rezervatari prin instituirea rezervei succesorale. Ei sunt apărați împotriva voinței excesive a testatorului prin acte de liberalitate care le face atât „inter vivos”, cât și „mortis causa”.
Testatorul însă, poate dispune de ceea ce depășește rezerva moștenirii, parte care se numește cotitate disponibilă.
Prin urmare, exheredarea poate să aibă loc pentru cotitatea disponibilă în ce-i privește pe moștenitorii rezervatari (clasa I și soțul supraviețuitor), pe de o parte și exheredarea (dezmoștenirea) fără nici o îngrădire pe ceilalți moștenitori legali nerezervatari, pe de altă parte. Dezmoștenirea moștenitorului legal, rezervatar sau nerezervatar, are drept consecință pierderea vocației concrete la moștenire, nu și a titlului de moștenitor. El este citat la dezbaterea procedurii moștenirii, necontencioasă sau contencioasă, are calitate procesuală, la fel moștenitorii legali rezervatari pot cere reducerea liberalităților excesive în limita cotității disponibile.
Dezmoștenirea poate fi directă sau indirectă și exheredarea cu titlu de sancțiune.
Exheredarea directă este cea care rezultă dintr-o declarație de voință expresă a testatorului de a înlătura de la moștenire pe unul sau mai mulți moștenitori legali. Exheredarea directă poate să fie parțială, în cazul în care vizează pe unii dintre moștenitorii legali; partea din moștenire ce s-ar fi cuvenit exheredaților va profita celorlalți moștenitori. Ea va fi totală, dacă toți moștenitorii legali sunt înlăturați de la moștenire, situație în care, dacă lipsesc moștenitorii rezervatari, sau legatari, moștenirea va reveni statului. Clauzele dezmoștenirii se vor interpreta restrictiv în sensul că vor fi dezmoștenite potrivit clauzelor arătate expres, acele persoane nominalizate mergându-se prin excludere în ordine.
Dezmoștenirea totală nu poate privi și statul, iar dacă ar fi inserat în testament și o asemenea dispoziție aceasta va fi lovită de nulitate absolută, deoarece ar avea ca obiect, în lipsa moștenitorilor rezervatari – oprirea devoluțiunii moștenirii și scoaterea unor bunuri din circuitul civil, lăsându-le fără stăpân, ceea ce este lipsit de sens economic.
Exheredarea indirectă este realizată prin instituirea unor legate care epuizează întreaga moștenire. În acest fel este consumată întreaga cotitate disponibilă (dezmoștenind pe rezervatari și pe ceilalți moștenitori legali) ori dacă consumă întreaga moștenire, înlăturând rudele care nu au favoarea de a fi moștenitori legali. Cu alte cuvinte prin instituirea de legatari, moștenitorii legali nerezervatari pot fi dezmoșteniți total, iar moștenitorii rezervatari în limita cotității disponibile.
Dacă legatul este ineficace (nul, revocat, caduc) exheredarea își pierde efectul propus, dezbaterea moștenirii urmându-și cursul obișnuit. Efectele pierdute pot să fie mai largi sau mai restrânse, după cum constituie cauze de ineficacitate luate fiecare în mod concret.
Exheredarea ca sancțiune este dispoziția testamentară cu titlu de clauză penală, prin care testatorul înlătură de la moștenire pe acei moștenitori care ar ataca testamentul cu acțiunea în nulitate sau care ar manifesta îndoieli asupra valabilității acestuia cu scopul de a-l lipsi de eficacitate.
Această formă a dezmoștenirii este cunoscută din cele mai vechi timpuri la români, vechiul drept ius valahicum, precum și legiuirile bizantine, însoțeau testamentul cu blesteme, “afurisenii” etc pentru cei care ar pune la îndoială ultima dorință a dispunătorului.
Exheredarea-sancțiune este neavenită (nulă) ori de câte ori ea tinde să pună la adăpostul acestei sancțiuni alte dispoziții testamentare, care la rândul lor sunt contrare unor dispoziții imperative și de ordine publică, cum ar fi spre exemplu o substituție fideicomisară. Acceptând altfel ar însemna ca planând amenințarea cu exheredarea-sancțiune, moștenitorul să fie timorat, constrâns și astfel s-ar acoperi o ilegalitate, o nulitate, și nu aceasta este finalitatea urmărită de legiuitor.
În ipoteza că moștenitorul a atacat testamentul, iar acțiunea i-a fost respinsă, clauza de exheredare își va produce efectul, pentru că s-a dovedit legitimitatea dorinței dispunătorului, pentru că s-a produs o șicanare procesuală, o lipsă de loialitate și de bună-credință.
În concluzie, clauza de penalizare a moștenitorului trebuie să fie expresă și interpretată restrictiv, simpla nemulțumire, sau refuzul de a preda un bun obiect al legatului neînsemnând și exheredare.
4.3. Clauze cu privire la executarea dispozițiilor testamentare
Execuțiunea testamentară este o dispoziție cuprinsă în testament, prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară pentru a putea asigura executarea dispozițiilor testamentare (art. 910 Cod civil). Procedând astfel, testatorul îi degrevează pe moștenitori de această sarcină sau asigură îndeplinirea dispozițiilor sale atunci când apreciază că cei însărcinați cu aceasta nu ar vrea sau nu ar putea să-și execute obligația. Notarul public competent să dezbată moștenirea va elibera persoanei desemnate de către testator un certificat constatator al acestei calități (art. 83 Legea 36/1995).
În ceea ce privește natura juridică a execuțiunii testamentare majoritatea autorilor consideră că e vorba de un mandat special, ce prezintă asemănări și deosebiri cu mandatul de drept comun.
Evidențiem următoarele asemănări: acceptarea execuțiunii testamentare e facultativă; în principiu, execuțiunea testamentară e cu titlu gratuit (executorul testamentar poate însă cere remunerație dacă testatorul a prevăzut o astfel de remunerație sau dacă executorul e un profesionist); executorul testamentar are, în principiu, aceleași obligații ca și mandatarul obișnuit; executorul testamentar e instituit „intuitu personae” (în caz de deces al executorului, moștenitorii acestuia nu au obligația de a continua luarea unor măsuri în interesul și până la înștiințarea succesorilor testatorului).
Menționăm următoarele deosebiri: execuțiunea testamentară poate fi instituită numai prin testament (act solemn), în timp ce mandatul e consensual; mandatul obișnuit încetează de drept la moartea mandantului, iar atunci când s-a prevăzut continuarea mandatului post mortem, succesorii mandantului îl pot revoca oricând; execuțiunea testamentară începe la moartea mandantului; în cazul mandatului de drept comun, limitele împuternicirii se determină de părți, limitele atribuțiilor executorului testamentar și durata maximă a unor atribuții sunt stabilite imperativ de lege; mandatarul obișnuit poate renunța la mandat dacă această renunțare nu e păgubitoare pentru mandant – dacă își acceptă misiunea, executorul testamentar nu poate renunța la ea decât dacă face dovada că aceasta iar pricinui o pagubă importantă.
Atribuțiile executorului testamentar sunt reglementate prin norme imperative.
Dacă nu a fost numit un executor testamentar și dispozițiile testamentare sunt executate de succesorul universal, acesta nu e ținut să respecte limitele impuse de lege executorilor testamentari. Atribuțiile executorilor testamentari sunt mai restrânse sau mai extinse după cum testatorul i-a conferit sau nu sezina.
Atribuțiile executorului testamentar fără sezină sunt următoarele:
supraveghează și controlează modul cum se execută dispozițiile cuprinse în testament, fără a executa el însuși aceste dispoziții;
trebuie să solicite notarului public competent inventarierea bunurilor succesorale;
dacă există moștenitori minori interziși sau absenți, este obligat să ceară punerea sub sigiliu sau predarea unui custode a bunurilor succesorale pentru care există pericolul de înstrăinare/pierdere/înlocuire/distrugere;
dacă nu există o sumă neîndestulătoare pentru plata legatelor, executorul va cere vânzarea mobilelor; să intervină în judecată pentru apărarea validității testamentului (art. 916 Cod civil).
Atribuțiile executorului testamentar cu sezină sunt următoarele:
poate proceda la predarea către legatari a bunurilor mobile determinate sau de gen, care formează obiectul unor legate cu titlu particular;
poate urmări pe debitorii moștenirii și poate încasa creanțele moștenirii;
poate cere vinderea bunurilor succesorale și încasa prețul pentru asigurarea sumelor de bani necesare pentru plata legatelor.
Obiectul sezinei îl constituie mobilele existente la data deschiderii succesiunii.
Durata sezinei este de cel mult 1 an de la moartea testatorului sau de la data când execuțiunea testamentară a devenit posibilă. Dacă dispozițiile testamentare referitoare la bunurile mobile au fost executate, sezina încetează. Menționăm că sezina executorului testamentar se deosebește de sezina conferită de lege ascendenților și descendenților defunctului. Deși Codul civil o numește posesiune, sezina executorului e o simplă detențiune precară, mobilele fiind deținute în numele moștenitorilor ce sunt proprietarii lor și adevărații posesori. Executorul testamentar e un simplu custode.
Execuțiunea testamentară încetează în următoarele cazuri:
când dispozițiile testamentare au fost integral executate;
când executorul testamentar a decedat;
când executorul renunță datorită unor motive mai presus de voința sa (de exemplu, boală gravă) sau dovedește că dacă ar continua execuțiunea, ar suferi el însuși o pagubă însemnată;
când execuțiunea testamentară a fost revocată de către instanță la cererea succesorilor, pentru motive temeinice (ca exemplu, reaua-credință a executorului testamentar);
când executorul testamentar este pus sub interdicție. În momentul în care încetează execuțiunea, executorul testamentar este obligat față de succesorii universali să dea socoteală de gestiunea sa și să le predea tot ceea ce a primit în temeiul sezinei. El are dreptul de a cere înapoierea cheltuielilor făcute în îndeplinirea misiunii și de a fi dezdăunat, conform dreptului comun, pentru prejudiciile suferite cu ocazia îndeplinirii sarcinii sale.
Executorul testamentar răspunde prin plata de daune-interese de orice culpa comisă în legătură cu executarea dispozițiilor testamentare. Dacă au fost instituiți mai mulți executori, răspunderea lor este solidară dacă sunt sezinari și dacă funcțiile lor nu au fost divizate de către testator sau dacă, fiind divizate, nu a fost respectată diviziunea funcțiilor. În celelalte cazuri, răspunderea lor e conjunctă.
CAPITOLUL V.
Limitele dreptului de a dispune de bunurile moștenirii
În domeniul actelor juridice pentru cauza de moarte este consacrat principiul libertății oricărei persoane de a dispune potrivit propriei voințe de patrimoniul său. În mod corelativ moștenitorii au libertatea deplină de a accepta sau nu o moștenire. Există însă rațiuni care impun unele limitări ale ambelor drepturi. Astfel dreptul de a dispune pentru cauza de moarte este limitat de interese de ordin familial de a asigura unor membri apropiați ai familiei defunctului o cotă parte din moștenire, chiar împotriva voinței acestuia, când el dispune de averea sa în favoarea altor persoane. Este cea mai importantă limitare care se aduce dreptului de a dispune pentru cauza de moarte . Este ceea ce se cunoaște sub denimirea de rezervă succesorala. Există apoi considerente de natură morală care se opun efectuării unor acte juridice privitoare la bunurile unei succesiuni înainte de deschiderea acesteia, limitare ce este cunoscută sub denumirea pactelor asupra succesiunilor viitoare, care, așa cum vom vedea sunt interzise sub sancțiunea nulității absolute. În fine, tocmai principiul libertății de dispoziție pentru cauza de moarte, alaturi de cel al liberei circulații a bunurilor duc la interzicerea unor acte juridice care le-ar obtura ca în cazul substituției fideicomisare care, la rândul ei, este interzisă.
5.1. Interzicerea pactelor asupra unor moșteniri viitoare
Câtă vreme o succesiune este nedeschisa este interzis că bunuri din acea succesiune sau patrimoniul ca atare să formeze obiectul unor acte juridice prin care s-ar constitui drepturi eventuale asupra lor sau s-ar renunța la ele, chiar dacă „de cujus” ar consimți la aceasta. Astfel, articolul 965 alin. 2 din Codul civil prevede că: ”nu se poate face renunțare la o succesiune ce nu este deschisă, nu se pot face învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimțământul celui a cărui succesiunea este în chestiune”. Iar articolul 702 din Codul civil prevede că: ”nu se poate renunța la succesiunea unui om în viață, nici nu se pot înstrăina drepturi eventuale ce s-ar putea dobândi asupra succesiunii”.
Din prevederile acestor texte legale rezultă că prin pacte asupra unei succesiuni viitoare (interzise de lege) vom înțelege orice convenții sau acte unilaterale prin care se renunța la o moștenire viitoare sau se constituie drepturi eventuale asupra unei astfel de moșteniri.
Fundamentul de natură principială al unor astfel de interdicții este constituit din ideea că astfel de acte juridice ar putea trezi dorinta morții persoanei care urmează să lase moștenirea, iar în cazul în care chiar el este parte într-un astfel de act juridic s-ar aduce atingere principiului revocabilității dispozițiilor testamentare. Există argumente și de natura siguranței circuitului civil, căci drepturile de această natură, care formează obiectul unor acte juridice sunt eventuale, așadar incerte, cel puțin din punct de vedere valoric.
Pentru a ne afla în fața unui pact asupra unei succesiuni viitoare trebuie să fie întrunite următoarele condiții:
să existe o convenție (înțelegere); dar și actul unilateral de renunțare la o moștenire sau de acceptare a acesteia sunt considerate pacte interzise de lege;
pactul să aibe ca obiect drepturi succesorale dintr-o succesiunea nedeschisă. Dacă convenția nu are un astfel de obiect, ea va fi valabilă, chiar dacă realizarea obligației este efectata de o condiție sau de un termen incert, care se constituie din data morții unei persoane. Astfel articolul 825 din Codul civil prevede posibilitatea stipulării în contractul de donație a întoarcerii bunurilor donate la donator în cazul predecesului donatarului sau de predeces al donatarului și al descendenților săi. Bunurile reintră într-o atare ipoteză în patrimoniul donatorului în virtutea contractului de donație, iar nu cu titlu succesoral. Așadar, o astfel de convenție nu are ca obiect moștenirea (ca universalitate, ca parte a unei universalități ori bunuri singulare, determinate) pe care donatorul o va lăsa.
moștenirea să nu fie deschisă. După data deschiderii succesiunii moștenitorii pot dispune liber de drepturile lor asupra acelei moșteniri, precum și de dreptul de opțiune succesorală, ca drept care se naște în persoana lor odată cu decesul lui „de cujus”.
În ce privește stabilirea datei deschiderii succesiunii se are în vedere criteriul obiectiv al date cuprinse în certificatul de deces sau al celei stabilite prin hotărârea declarativă de moarte. Persoană dispărută fiind considerată a fi în viață, pactul privind succesiunea lui nu poate fi considerat valabil chiar dacă părțile au considerat că succesiunea este deschisă. Dacă pactul a fost încheiat după data morții stabilită judecătorește el rămâne valabil, chiar dacă această dată este ulterior rectificată sau hotărârea judecătorească este anulată.
pactul să nu fie admis în mod excepțional de lege. Un astfel de pact este cel la care se referă articolul 1526 din Codul civil potrivit căruia este valabilă convenția prin care asociații stipulează că societatea civilă înființată va continua la moartea unuia dintre ei cu moștenitorii acestuia. Sau, tot astfel se consideră că fiind valabilă împărțeala de ascendent efectuată prin donație, cu respectarea condițiilor de fond și de formă cerute de prevederile articolului 794-799 din Codul civil. Dar dacă impateala de ascendent nu este valabilă, ea nu va putea fi convertită în partaj voluntar tocmai pentru motivul că ar reprezenta un pact asupra unei succesiuni viitoare de vreme ce succesiunea nu a fost deschisă la momentul împărțelii. De asemenea, se consideră valabil consimțământul unui succesibil rezervatar sau care ar beneficia de raportul donației exprimat la înstrăinarea realizată de „de cujus” unui alt succesibil în linie dreaptă cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului, deși el este o renunțare anticipată la acțiunea în reducțiune sau la cea de raport, dacă, în realitate înstrăinarea este o donație potrivit articolului 845 din Codul civil. S-a considerat însă a nu fi valabilă declarația unui succesibil scrisă în josul testamentului, înainte de deschiderea succesiunii, prin care recunoaște că fiind valabil acel testament. Un astfel de act este un pact asupra unei succesiuni viitoare prohibrt de lege.
Pactele asupra succesiunilor viitoare sunt lovite de nulitate absolută, sancțiune ce poate fi invocată de orice persoană interesată. Un astfel de act juridic nu ar putea fi confirmat nici după deschiderea moștenirii. Dacă părțile doresc menținerea actului, acesta trebuie refăcut după deschiderea moștenirii. Chiar și executarea obligației ce a fost asumată prin pactul asupra unei succesiuni nedeschise nu va fi valabilă decât dacă se poate constata că prin ea însăși exprimă un nou consimțământ valabil.
5.2. Interzicerea substituțiilor fideicomisare
Substituția fideicomisară este o dispoziție prin care o persoană este chemată prin actul de liberalitate-donație sau testament să fie beneficiarul acesteia, alternativ, în lipsa unei alte persoane sau după aceasta. Beneficiarul liberalității este obligat de dispunător să conserve bunurile primite și să le transmită, la rândul său, după moartea sa, unei alte persoane desemnate de același dispunător. Cel gratificat inițial se numește instituit și cel desemnat să primească în cele din urmă se numește substituit, desemnat tot de dispunător.
Astfel, substituția fideicomisară conține o dublă liberalitate, care are același obiect: prima liberalitate făcută în folosul celui dintâi gratificat (instituitul), a doua liberalitate în folosul celei de a treia persoane (substituit), aceasta din urmă chemată să primească obiectul liberalității la moartea instituitului, dar care este dispusă tot de către primul testator.
Substituția fideicomisară poate să meargă și mai departe, fiind instituit în continuare un al doilea substituit, al treilea substituit și așa mai departe, când se susține că substituția este graduală. Când este făcută la infinit ea este veșnică, ceea ce a existat în dreptul feudal de la noi în privința descendențelor familiilor domnitoare.
Scopul substituției fideicomisare este să reglementeze pentru viitor, de la bun început devoluțiunea moștenirii în mod succesiv, a aceluiași bun sau mase de bunuri. Ea nu este posibilă pentru că de la capul locului contravine principiului proprietății, amputând exercitarea atributelor dreptului de proprietate, ceea ce este nefiresc, prin restrângerea drepturilor titularului.
Condițiile necesare pentru a fi în prezența substituției fideicomisare, și care trebuie întrunite cumulativ, sunt următoarele:
Dispunătorul trebuie să fi făcut o dublă liberalitate, sau mai multe liberalități, succesive, care să aibă aceleași drepturi sau aceleași bunuri, făcute în folosul a două persoane diferite. Condiția nu este îndeplinită în cazul dublei liberalități, una constând în nuda proprietate și alta în uzufruct, pentru că obiectul juridic este diferit pentru o liberalitate față de alta.
Cele două liberalități succesive cu privire la același bun să fie legate între ele printr-un interval de timp și intermediat de moartea primului beneficiar („tractus temporis”). Acest „tractus temporis” durează din momentul deschiderii moștenirii dispunătorului prin testament până la moartea instituitului, pentru ca apoi substituitul să primească bunurile după moartea instituitului. Cu alte cuvinte, instituitul să fie obligat de dispunător să conserve bunul obiect al legatului și să-l transmită la moartea sa substituitului desemnat tot de dispunător (testator), neavând relevanță dacă acesta “există”, este conceput sau neconceput la momentul actului de liberalitate. Cele două liberalități să vină una după alta, în succesiune.
Să cuprindă obligația pentru instituit de a conserva bunul obiect al legatului și de a-l păstra toată viața pentru a fi predat la moartea sa în favoarea substituitului. Această obligație să fie inserată în termeni imperativi și să nu fie doar o simplă rugăminte, dorință sau recomandare.
Dreptul substituitului să se nască în viitor, la moartea instituitului. Dispunătorul nu dispune doar pentru cauza propriei sale morți, ci și aceea a urmașului său pe care îl instituie ca beneficiar al testamentului, ceea ce nu este de acceptat. Substituția fidecomisară este interzisă de legiuitorul român, pentru că dispunătorul nu are dreptul să dispună decât pentru soarta bunurilor după propria sa moarte.
Sancțiunea aplicabilă substituției fideicomisare este nulitatea absolută. Ea se răsfrânge atât asupra liberalităților făcute în favoarea instituitului cât și a substituitului, conform adagiului „tam quod substitututm quam quod institutum”. Nulitatea integrală este prevăzută de articolul 803 din Codul civil și nu poate fi acoperită prin confirmarea ei ulterioară, de către moștenitorii care ar urma să execute legatele și nici prin renunțarea la legat a unuia dintre legatarii succesivi. Sancțiunea este necesară pentru că se suprapune voinței proprietarului, stabilind inalienabilitatea bunului și scoțându-l din circuit civil, atâta vreme cât durează proprietatea instituitului.
S-a admis, că dacă unul dintre legate devine caduc prin decesul unuia dintre legatarii gratificați înainte de moartea testatorului, deoarece beneficiarul celuilalt legat va dobândi, la deschiderea moștenirii, un legat liber de orice sarcini și nu se mai pune problema unei transmiteri duble-succesiv. Validitatea dispozițiilor testamentare se va aprecia în raport de situația reală existentă efectiv în momentul morții testatorului, iar dispozițiile sunt analizate atunci când încep să își producă efectele. Adică, dacă instituitul este predecedat, testamentul care a prevăzut o substituție fideicomisară este valabilă, pentru că nu mai există una din condițiile acesteia, anume dubla liberalitate care să opereze una după alta, ci doar o liberalitate obișnuită, care revine direct substituitului.
Substituția vulgară se deosebește de substituția fideicomisară, pentru că este o măsură de prevedere a dispunătorului pentru cazul când primul legat devine ineficace. Ea reprezintă acea dispoziție cuprinsă în actul de liberalitate (contract de donație sau testament) prin care dispunătorul desemnează în subsidiar un al doilea gratificat (legatar sau donatar) care va primi liberalitatea, prin substituție, în situația când primul gratificat nu ar putea sau ar renunța să primească bunul care face obiect al legatului (art. 804 Codul civil).
Substituția vulgară este permisă de lege pentru că nu indisponibilizează bunul și nu îl scoate din circuitul civil. Ea poate avea ca obiect universalitatea bunurilor, o fracțiune din această universalitate sau bunuri determinate singular.
În cazul substituției vulgare sunt două liberalități alternative (iar nu succesive), numai una dintre cele două liberalități se execută la data deschiderii moștenirii celui care a dispus și nu afectează bunul de inalienabilitate.
Substituția vulgară prezintă următoarele caracteristici:
Cele două liberalități având același obiect, nu sunt succesive, ele sunt alternative. Prima liberalitate este pură și simplă, iar cea de a doua este făcută sub condiția suspensivă a ineficacității celei dintâi;
Cele două drepturi – al substituitului cât și cel al instituitului – se nasc la moartea dispunătorului, fără să fie stabilită o ordine succesorală, dar numai unul dintre legatarii aceștia primește bunul prevăzut în actul liberal;
Obiectul substituției vulgare nu este indisponibilizat în mâinile instituitului, nu devine inalienabil și nu este scos nici un moment din circuitul civil.
În doctrină și în jurisprudență este controversată în materie de fideicomis fără obligație, legatul rămășiței și dublul legat condițional:
fideicomisul fără obligație este o liberalitate făcută gratificatului, fără obligația de a conserva bunurile și apoi să le transmită la moartea sa unei a treia persoane, adresată numai ca o rugăminte și numai dacă bunurile vor mai exista la moartea instituitului;
legatul rămășiței prin care prin actul de dispoziție se impune instituitului să transmită substituitului numai ceea ce a rămas din bunurile legatului;
dublul legat condițional constă în dispoziția testatorului prin care acesta face două liberalități, la persoane diferite, având același obiect, sub dublă condiție, una rezolutorie impusă instituitului și alta suspensivă impusă substituitului. Dacă condiția rezolutorie se realizează, bunul este primit de substituit, fiind realizată condiția suspensivă sub care primește el bunul.
5.3. Interdicția actelor juridice care încalcă rezerva succesorală
Cea mai importantă limitare adusă de legiuitor dreptului de a dispune prin acte juridice cu titlu o constituie rezerva succesorală. Potrivit legii, orice persoană fizică poate dispune liber de bunurile din patrimoniul său. Nimeni nu e obligat să lase o moștenire chiar dacă are rude apropiate sau soț supraviețuitor. Actele cu titlu oneros și cele dezinteresate nu sunt supuse vreunei limitări. Liberalitățile între vii și exheredările comportă anumite limitări atunci când „de cujus” are moștenitori rezervatari. În acest caz moștenirea se împarte în două părți, rezerva și cotitatea disponibilă. Rezerva succesorală reprezintă acea parte din patrimoniul celui care lasă moștenirea la care moștenitorii rezervatari au dreptul în temeiul legii, împotriva voinței defunctului manifestată prin liberalități făcute în timpul vieții sau pentru cauză de moarte. Rezerva are menirea de a conserva pentru moștenitorii îndreptățiți o parte din valoarea moștenirii și nu anumite bunuri sau o parte din fiecare categorie de bunuri. Cotitatea disponibilă reprezintă acea parte a patrimoniului lui „de cujus”, care excede rezervei succesorale și de care „de cujus” poate dispune în mod liber, prin liberalități.
Caracterele juridice ale rezervei succesorale. În primul rând, rezerva este o parte din moștenire („pars hereditas”) în sensul că reprezintă o fracțiune din succesiune, iar nu din fiecare bun individual determinat din averea defunctului („pars bonorum”). Nu are, cu alte cuvinte, importantă din ce bunuri este formată ea în concret, cum nici cotitatea disponibilă, ci este important să se asigure moștenitorilor rezervatari fracțiunea reglementată de lege din succesiune. Defunctul are libertatea de a stabili, de pildă, ce anume bunuri revin moștenitorilor rezervatari și ce bunuri vor reveni legatarilor, cu condiția, precizata mai sus, de a se asigura moștenitorilor rezervatari fracțiunea valorică stabilită de lege din întregul moștenirii, după un procedeu de calcul la care ne vom referi mai târziu. În acest sens se va avea în vedere nu numai patrimoniul defunctului la data morții sale, ci și donațiile făcute în timpul vieții care se vor adăuga la activul net al succesiunii.
Din caracterizarea rezervei succesorale ca parte a moștenirii rezultă următoarele consecințe:
rezerva nu poate fi pretinsă decât de acei moștenitori stabiliți de legiuitor ca fiind rezervatari dar care vin efectiv la moștenire. Cu alte cuvinte, vor culege rezerva succesorală numai aceia dintre ei care având, prin clasă și gradul de moștenitori din care fac parte, chemare la acea moștenire, au capacitate succesorală, nu sunt nedemni și nu au renunțat la moștenire. De pildă, părinții nu vor avea dreptul la moștenire, și deci nici la rezervă, deși sunt determinați de legiuitor că moștenitori rezervatari, dacă există descendenți ai defunctului, care, făcând parte din clasa I-a de moștenitori îi înlătura pe părinți, care fac parte din clasa a II-a de moștenitori. Cum tot astfel nepoții în linie dreaptă ai defunctului nu vor culege moștenirea și nici rezervă în prezența copiilor acestuia, deși fac parte din aceeași clasă de moștenitori și toți sunt moștenitori rezervatari, dar aceștia din urmă sunt rude de gradul I cu defunctul și îi înlătură pe nepoții de fiu care sunt rude gradul II cu defunctul. Tot așa vor fi înlăturați și aceea dintre moștenitorii rezervatari virtuali care sunt nedemni sau au renunțat la moștenire;
moștenitorii rezervatari au dreptul la rezervă în natura și în plina proprietate, fără a putea fi obligați să primească numai contraechivalentul ei în bani. Acest lucru se poate întâmpla cu titlu de excepție numai, că de pildă atunci când bunul donat a fost înstrăinat de către donatar mai înainte de deschiderea succesiunii. Moștenitorii rezervatari sunt îndreptățiți a primi bunurile care alcătuiesc rezervă fără ca acestea să fie afectate de sarcini că uzufructul, ei trebuind să se bucure de plenitudinea atributelor dreptului de proprietate asupra lor;
rezerva se atribuie moștenitorilor în mod global, sau colectiv. Întinderea ei se stabilește după numărul moștenitorilor rezervatari, dar se atribuie după regulile moștenirii legale în indiviziune. Din caracterul ei global nu se poate trage concluzia că dacă unii din moștenitorii rezervatari renunța la moștenire sau sunt nedemni, de partea lor de rezervă ar profita ceilalți moștenitori rezervatari căci, așa cu am arătat, ea se calculează în funcție de numărul moștenitorilor care vin efectiv la moștenire. Altfel spus, cine nu moștenește nu poate fi rezervatar. Numai soțului supraviețuitor rezerva i se atribuie individual.
rezerva ca parte a moștenirii este stabilită în mod imperativ de lege. Nici defunctul și nici prezumtivii moștenitori rezervatari nu pot modifica, de pildă, întinderea rezervei cuvenită unuia sau altuia dintre moștenitorii rezervatari. Sunt, așadar, interzise orice dispoziții, sarcini, condiții, clauze care ar aduce atingere rezervei succesorale, sub sancțiunea nulității absolute. Moștenitorii rezervatari nu pot nici să o accepte și nici să renunța la ea înainte de deschiderea moștenirii căci ar săvârși și ei astfel pacte asupra unei succesiuni viitoare lovite de nulitate absolută .
În al doilea rând, în literatură de specialitate se vorbește de carcaterul indisponibil al rezervei afirmându-se că ea este relativ și parțial lovită de indisponibilitate, iar practica judiciară declarând rezervă chiar ca fiind inalienabila și insesizabilă. Rezervă, s-a spus, este relativ lovită de indisponibilitate, căci fiind o parte a moștenirii ea se cuvine de drept moștenitorilor rezervatari. Altfel spus numai în prezența moștenitorilor rezervatari această parte din moștenire este indisponibilă. Apoi de asemenea s-a precizat că ea este parțial lovită de indisponibilitate pentru că, pe de o parte, indisponibilitatea se referă numai la o parte din moștenire, iar pe de altă parte, pentru că vizează numai o anumită categorie de acte juridice și anume cele cu titlu gratuit. Actele cu titlu oneros nu sunt limitate în nici un fel.
Aceste caracterizări ale rezervei, cum bine s-a precizat, sunt de natură a creia confuzii.
Câtă vreme o persoană este în viața bunurile sale (sau o parte din ele) nu se poate spune că sunt inalienabile și insesizabile căci orice proprietar este îndreptățit să le înstrăineze, chiar și cu titlu gratuit. Creditorii pot de asemenea urmării bunurile celor datornici chiar și după moartea lor. Abia după deschiderea succesiunii, dacă există moștenitori rezervatari, ceea ce numai atunci se poate stabili, care au acceptat moștenirea și nu sunt nedemni, actele liberale ale defunctului, dacă prin ele se aduce atingere rezervei, sunt supuse reducțiunii până la limita cotității disponibile.
Din dispozițiile articolelor 841, 843 din Codul civil, și articolele 1 și 2 din Legea nr. 319/1944 rezultă că moștenitorii rezervatari sunt: descendenții defunctului, ascendenții privilegiați ai acestuia și soțul supraviațuitor .
Întinderea rezervei succesorale este diferită în funcție de clasa de moștenitori căreia îi aparține rezervatarul, precum și în funcție de numărul moștenitorilor rezervatari din clasa respectivă, iar în cazul soțului supraviețuitor întinderea rezervei sale diferă și în funcție de clasa de moștenitori legali cu care el vine la concurs .
Descendenții :
1/2 din moștenire, dacă la aceasta vine un singur copil sau urmașii acestuia;
2/3 din moștenire, dacă la aceasta vin doi copii sau urmașii acestora;
3/4 din moștenire, dacă la aceasta vin trei copii ori mai mulți sau urmașii acestora.
Între copii defunctului – descendenții de gradul I – rezerva se împarte egal pe capete. Dacă la moștenire vin și descendenți de gradul II sau mai îndepărtat, prin reprezentare, rezerva se împarte pe tulpini; tot pe tulpini se împarte rezerva când la moștenire vin numai descendenți de gradul II, III, etc. în nume propriu.
Ascendenții privilegiați:
1/2 din moștenire, dacă la aceasta vin și tatăl și mama defunctului;
1/4 din moștenire, dacă la aceasta vin numai tatăl sau numai mama defunctului.
Dacă defunctul a fost înfiat cu efecte restrânse, caz în care la moștenirea sa sunt chemați atât părinții firești cât și înfietorii, cuantumul rezervei succesorale fiind de 1/4 din succesiune, dacă la aceasta vine un singur părinte (firesc sau înfietor) și respectiv 1/2 din moștenire, dacă la aceasta vin doi sau mai mulți părinți.
Soțul supraviețuitor: 1/2 din partea succesorală ce i se cuvine ca moștenitor legal (deci, o cotă fixă dintr-o cotă variabilă), adică:
1/8 din moștenirea la care vine în concurs cu descendenții defunctului, indiferent de numărul acestora;
1/6 din moștenire în concurs cu ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați;
1/4 din moștenire în concurs numai cu ascendenții privilegiați sau numai cu colateralii privilegiați;
3/8 din moștenire în concurs cu ascendenții ordinari sau cu colateralii ordinari;
1/2 din moștenire la care vine singur .
Rezerva succesorală a soțului supraviețuitor nu se extinde asupra bunurilor aparținând gospodăriei casnice și nici darurilor de nuntă .
Imputarea rezervei soțului supraviețuitor atunci când vine în concurs cu alți moștenitori rezervatari ridică anumite probleme, într-o primă opinie, majoritară în literatura de specialitate și aplicată și de practica judecătorească, s-a admis că rezerva soțului supraviețuitor se va imputa exclusiv asupra cotității disponibile, iar într-o altă opinie la care subscriu, rezerva soțului supraviețuitor, atunci când vine în concurs cu alți moștenitori rezervatari se impută asupra moștenirii în întregul ei, soluția fiind și după părerea mea, mai aproape în acest caz, de voința testatorului.
CAPITOLUL VI.
Reglementarea mostenirii testamentare în Noul Cod Civil
Potrivit articolului 1034 din Noul Cod civil, testamentul este actul unilateral, personal și revocabil prin care testatorul dispune, întruna dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață. Testamentul conține dispoziții referitoare la patrimonial succesoral ori la bunurile ce fac parte din acesta, precum și la desemnarea directă sau indirectă a legatarului.
Testamentul mai poate conține dispoziții referitoare la partaj, revocarea dispozițiilor testamentare anterioare, exheredare, numirea de executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali, alte dispoziții ce produc efecte după moartea testatorului.
În enumerarea dispozițiilor ce pot fi cuprinse într-un testament, noul Cod civil nu a prevăzut și recunoașterea unui copil, dat fiind că acesta este un act special, cu caracter irevocabil și care produce efecte, nu la moartea testatorului, ci imediat. Aceasta nu oprește testatorul, în opinia noastră, să recunoască, prin testament, un copil (art. 1048 alin. 2).
Ca și în reglementarea actuală, este interzis, sub sancțiunea nulității, testamentul reciproc (art. 1036 Noul Cod civil), denumit și conjunctiv.
Oricine pretinde un drept ce se întemeiază pe un testament este obligat, potrivit articolului 1037 alineatul 1 din Noul Cod civil, să dovedească existența și conținutul lui într-una din formele prevăzute de lege. Validitatea formei și cuprinsul testamentului vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probă, în cazul în care testamentul a dispărut printr-un caz fortuit sau de forță majoră, ori prin fapte ale unui terț, fie după moartea testatorului, fie în timpul vieții acestuia, dar fără ca el să-i fi cunoscut dispariția.
Bineînțeles că testamentul, ca act juridic, este valabil numai dacă testatorul a avut discernământ, iar consimțământul său nu a fost viciat. Cât privește viciile de consimțământ, reglementarea aplicabilă este cea generală, însă o reglementare specială privește, în noul Cod civil (art. 1038 alin. 2), dolul, acesta putând atrage anularea testamentului chiar dacă manoperele dolozive nu au fost săvârșite de beneficiarul dispozițiilor testamentare și nici nu au fost cunoscute de acesta.
Interpretarea testamentului se face potrivit regulilor de interpretare a contractelor, dacă ele sunt compatibile cu caracterele juridice ale acestuia (art. 1039).
Noul Cod civil se referă la următoarele forme ale testamentului, reglementarea fiind, desigur, exhaustivă: testamentul ordinar, care poate fi olograf sau autentic, testamentul privilegiat și testamentul sumelor și valorilor depozitate. Pe fond, reglementarea formelor testamentului coincide, în bună măsură, cu cea actuală. A fost eliminat, însă, testamentul mistic sau secret. Astfel, testamentul ordinar poate fi olograf sau autentic.
Testamentul olograf trebuie, sub sancțiunea nulității, să fie scris în întregime, datat și semnat de mâna testatorului. Noua reglementare prevede că, înainte de a fi executat, testamentul olograf se va prezenta unui notar public pentru a fi vizat spre neschimbare; în cadrul procedurii succesorale testamentul urmează a fi validat, iar deschiderea și starea în care se găsește se constată prin proces-verbal (art. 1042).
Testamentul autentic este, potrivit articolului 1043 din Noul Cod civil, cel autentificat de un notar public sau de o altă persoană învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii. Testatorul poate fi asistat de unul sau doi martori, cu ocazia autentificării. În scopul informării persoanelor ce justifică un interes legitim, notarul care
autentifică testamentul are obligația să îl înscrie, de îndată, în registrul național notarial ținut în format electronic, potrivit legii.
Informații cu privire la existența unui testament nu se pot da decât după decesul testatorului (art. 1046).
Testamentele privilegiate au în vedere situațiile special în care asemenea testamente se întocmesc și în prezent, desigur, însă, cu adaptările corespunzătoare.
Asemenea testamente se întocmesc:
în fața unui funcționar competent al autorității civile locale, în caz de epidemii, catastrofe, războaie ori alte asemenea situații excepționale;
în fața comandantului vasului ori a înlocuitorului acestuia, dacă testatorul se află la bordul unui vas sub pavilion românesc, în cursul unei călătorii maritime sau fluviale. Aceleași condiții sunt stabilite pentru testamentul întocmit la bordul unei aeronave;
în fața comandantului unității militare ori a înlocuitorului acestuia, dacă testatorul este militar, este salariat sau prestează servicii în cadrul forțelor armate și nu se poate adresa unui notar public;
în fața directorului, medicului șef al instituției sanitare sau al serviciului, ori, în lipsa acestora, a medicului de gardă, cât timp testatorul este internat într-o instituție sanitară în care notarul public nu are acces.
În toate cazurile este obligatoriu ca testamentul să se întocmească în prezența a doi martori.
Încheiat în condițiile arătate, testamentul privilegiat devine caduc la 15 zile de la data când dispunătorul ar fi putut să întocmească un testament ordinar. Se exceptează dispozițiile testamentare privind recunoașterea unui copil. Termenul de 15 zile se suspendă dacă testatorul a ajuns într-o stare în care nu îi este cu putință să testeze.
Testamentul sumelor și valorilor depozitate este prevăzut de noul Cod civil sub forma unui simplu enunț; acesta presupune aplicarea condițiilor de formă prevăzute de legi speciale referitoare la sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse la instituții specializate, sume și valori ce fac obiectul unor dispoziții testamentare.
Reglementarea cuprinsă în noul Cod civil, referitoare la revocarea voluntară a testamentului, nu aduce inovații importante față de prevederile ce se aplică în prezent. Trebuie, totuși, semnalată necesitatea ca revocarea expresă a testamentului făcută prin act autentic, ca și retractarea unei dispoziții revocatorii, să fie înscrisă, de îndată, de către notar, în registrul național notarial reglementat prin articolul 1046 al Noului Cod civil.
Revocarea voluntară a testamentului (art. 1051 Noul Cod civil) poate fi expresă sau tacită. În materia revocării testamentului noua reglementare nu aduce noutăți esențiale. Revocarea voluntară expresă nu poate fi făcută decât prin act autentic, sau printr-un testament ulterior; testamentul revocator poate avea o formă diferită față de cel revocat. Revocarea voluntară tacită a unui testament olograf poate fi făcută și prin distrugerea, ruperea sau ștergerea sa.
Dispoziția revocatorie poate fi retractată expres, prin act autentic ori prin testament.
Legatul poate fi universal, cu titlu universal ori cu titlu particular; cât privește legatul cu titlu universal, noul Cod civil precizează că acesta conferă vocație la o fracțiune a moștenirii; prin această fracțiune se înțelege:
fie proprietatea unei cote-părți din moștenire;
fie un dezmembrământ al proprietății asupra totalității sau a unei cote-părți din moștenire;
fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalității ori asupra unei cote-părți din universalitatea bunurilor determinate după natura sau proveniența lor.
Aceste precizări, cuprinse în articolul 1056 din Noul Cod civil, sunt de natură să pună capăt unor controverse teoretice și unor dificultăți de ordin practic în domeniul moștenirii testamentare.
Cât privește efectele legatelor, articolul 1060 din Noul Cod civil prevede că, în cazul în care legatarul nu poate îndeplini sarcina care grevează legatul său, fără a depăși valoarea bunurilor primite, se va putea libera predând beneficiarului sarcinii bunurile sau valoarea lor.
Noul Cod civil stabilește și soluții pentru ipoteza în care legatul are ca obiect bunul altuia și nu se află în patrimonial succesoral la data deschiderii moștenirii. În ipoteza în care, la data întocmirii testamentului, testatorul nu a știut că bunul nu-I aparține, legatul este lovit de nulitate absolută. Dacă, însă, testatorul a știut că bunul nu este al său, cel însărcinat cu executarea legatului este obligat, la alegerea sa, să dea fie bunul în natură, fie valoarea acestuia de la data deschiderii moștenirii (art. 1064). Soluția este cea consacrată prin articolul 906 din Codul civil. Noul Cod civil consacră (art. 1067) un drept de preferință al creditorilor moștenirii față de legatari, prevăzând că dacă legatele cu titlu particular depășesc activul net al moștenirii, ele vor fi reduse în măsura depășirii. Iar în ipoteza în care un legat a fost executat fără a se cunoaște anumite datorii ori sarcini ale moștenirii, moștenitorul, creditorii sau orice persoană interesată poate solicita restituirea de la legatarul plătit, în măsura în care legatul urmează a fi redus.
Revocarea judecătorească a legatului a fost păstrată în noua reglementare și poate fi solicitată pentru neîndeplinirea culpabilă a sarcinii, ca și pentru ingratitudine, în cazurile enumerate de articolul 1069 alineatul 2 din Noul Cod civil, anume:
dacă legatarul a atentat la viața testatorului, a unei persoane apropiate lui sau, știind că alții intenționează să atenteze, nu l-a înștiințat. Este de observat că, în această ipoteză, spre deosebire de cazul nedemnității, nu se cere ca legatarul să fi fost condamnat penal pentru fapta respectivă;
dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave față de testator ori la adresa memoriei acestuia.
Legatele sunt supuse dispozițiilor legale privind revocarea voluntară a testamentului. Potrivit articolului 1068 alineatul 2 din Noul Cod civil, orice înstrăinare a bunului ce face obiectul unui legat, cu titlu particular, consimțită de către testator, chiar dacă este afectată de modalități, revocă implicit legatul pentru tot ce s-a înstrăinat.
Dreptul la acțiunea în revocarea judecătorească a legatului se prescrie în termen de un an de la data când moștenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine ori, după caz, de la data când sarcina trebuia executată.
Noua reglementare succesorală păstrează cazurile de caducitate a legatului (art. 1071): la data deschiderii succesiunii, legatarul nu mai este în viață ori este incapabil; legatarul este nedemn sau renunță la legat; legatarul decedează înaintea împlinirii condiției suspensive ce afectează legatul, dacă aceasta avea caracter pur personal; bunul ce face obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate, din motive ce nu țin de voința testatorului, în timpul vieții acestuia sau înainte de împlinirea condiției suspensive ce afectează legatul.
Articolul 1073 din Noul Cod civil consacră expres soluția aplicată și în prezent cât privește regimul juridic al legatului-sarcină, în sensul că acesta nu va deveni ineficace în cazul în care legatul grevat devine ineficace ori este revocat judecătorește; într-o asemenea situație moștenitorii ce beneficiază de dreptul de acrescământ au obligația executării legatului-sarcină.
Dezmoștenirea (art. 1074 Noul Cod civil) reprezintă dispoziția cuprinsă în testament prin care testatorul înlătură de la moștenire, în tot sau în parte, unul sau mai mulți dintre moștenitorii săi legali.
Dezmoștenirea poate fi directă, atunci când testatorul dispune înlăturarea unuia sau mai multor moștenitori de la succesiune și indirectă, când testatorul instituie unul sau mai mulți legatari.
Cât privește dezmoștenirea – sancțiune, recunoscută, în literatura de specialitate și în jurisprudența actuală, ca putând fi valabilă, considerăm că aceasta dispare din dreptul nostrum succesoral prin aplicarea articolului 1009 din Noul Cod civil, potrivit căruia clauzele testamentare prin care s-ar institui o asemenea sancțiune sunt considerate nescrise.
Socotind că dezmoștenirea reprezintă, ea însăși, ca manifestare unilaterală de voință, un act juridic, apare firesc ca dispoziția testamentară ce o conține să fie supusă cauzelor de nulitate, absolută ori relativă, prevăzute de lege. Este ceea ce prevede articolul 1076 din Noul Cod civil.
Testatorul poate numi una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară executării dispozițiilor testamentare. Executorul testamentar trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu și să accepte misiunea prin declarative autentică notarială. Executorul testamentar administrează patrimoniul succesoral pe o perioadă de cel mult doi ani de la deschiderea moștenirii. Puterile executorului nu pot fi transmise altei persoane.
Executorul testamentar administrează patrimonial succesoral, putând cere punerea sigiliilor, inventarierea bunurilor moștenirii; va cere instanței să încuviințeze vânzarea bunurilor pentru obținerea de sume necesare executării legatelor; va încasa creanțele moștenirii și, dacă este împuternicit prin testament, va plăti datoriile acesteia; va depune diligențe pentru executarea testamentului și va apăra validitatea acestuia în caz de contestație.
Misiunea executorului testamentar este gratuită, dacă prin testament nu s-a prevăzut o remunerație care să se plătească din moștenire. Executorul răspunde ca un mandatar pentru executarea misiunii sale. La finele fiecărui an și la încetarea misiunii sale executorul testamentar este obligat să dea socoteală pentru gestiunea sa.
Noul Cod civil reglementează în general capacitatea de a dispune prin liberalități, fără a distinge după cum acestea s-ar face prin acte între vii sau pentru cauză de moarte.
Cât privește capacitatea de a dispune prin testament, în prezent această capacitate este refuzată minorului care nu a împlinit 16 ani și, bineînțeles, persoanei puse sub interdicție judecătorească. Minorul care a împlinit 16 ani poate dispune prin testament, dar numai de o jumătate din ceea ce ar putea dispune dacă ar fi major (art. 807 Cod civil).
Noul Cod civil (art. 968) prevede că cel lipsit de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalități. Amintim, totuși, că minorul dobândește, prin căsătorie, capacitate deplină de exercițiu (art. 39), iar, cu respectarea condițiilor prevăzute la articolul 272 alineatul 2, minorul se poate căsători și la vârsta de 16 ani.
Precizăm, de asemenea că, potrivit articolul 40 din Noul Cod civil, pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, capacitate deplină de exercițiu.
Incapacitățile speciale sunt sancționate cu nulitate relativă. Ele privesc liberalitățile făcute medicilor, farmaciștilor și altor persoane în perioada în care, direct sau indirect, acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului; incapacitatea se aplică și cât privește preoții sau alte persoane ce acordau asistență religioasă.
Sunt, tot astfel, lovite de nulitate relativă legatele în favoarea notarului public care a autentificat testamentul, interpretului și martorilor ce au luat parte la procedura de autentificare, agenților instrumentatori în cadrul testamentelor privilegiate, persoanelor ce au acordat în mod legal asistență la redactarea testamentului. Aceste incapacități speciale, prevăzute de articolul 991 din Noul Cod civil, sunt reglementate în premieră de noul Cod civil.
Substituțiile fideicomisare sunt, în prezent, interzise sub sancțiunea nulității absolute și integrale.
Noul Cod civil prevede că „o liberalitate poate fi grevată de o sarcină care constă în obligația instituitului, donatar sau legatar, de a conserva bunurile care constituie obiectul liberalității și de a le transmite, la decesul său, substituitului desemnat de dispunător” (art. 994).
Sub denumirea de liberalități reziduale, noul Cod civil îngăduie dispunătorului să stipuleze ca substituitul să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la data decesului instituitului, din donațiile sau legatele făcute în favoarea acestuia din urmă (art. 1001).
Așa fiind, noua reglementare civilă nu numai că îngăduie substituția fideicomisară în materia legatului, dar o reglementează și pentru donații. Trebuie să precizăm, totuși, că substituția funcționează numai la „prima generație”, dat fiind că, potrivit articolului 996 alineatul 3, substituitul nu poate fi supus obligației de conservare și transmitere a bunurilor.
O noutate în domeniul liberalităților sub condiție sau cu sarcină privește (art. 1006) posibilitatea revizuirii condițiilor și a sarcinilor, care poate fi cerută instanței de judecată dacă, din motive imprevizibile și care nu-i pot fi imputate, condițiile sau sarcinile au devenit extrem de dificile sau excesiv de oneroase pentru beneficiar.
Este consacrată expres (art. 1010) posibilitatea confirmării unei liberalități de către moștenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului, aceștia renunțând la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate.
Confirmarea nu poate, desigur, să prejudicieze drepturile terților.
Revocarea voluntară a testamentului (art. 1051 și urm.) se poate face, în tot sau în parte, printr-un act autentic notarial sau printr-un testament ulterior (revocare expresă) ori prin distrugerea sau ștergerea testamentului olograf (revocarea tacită).
Dispoziția revocatorie poate, la rândul ei, să fie retractată expres, prin act autentic sau prin testament.
CAPITOLUL VII.
Jurisprudentă
Testament olograf. Condiții de valabilitate. Lipsa mențiunii privind datarea actului.
Curtea de Apel Craiova, Sectia civilă, Decizia 376/2010.
Potrivit articolului 859 din Codul civil, omisiunea datării personal de către testator a testamentului olograf se sancționează cu nulitatea absolută a actului juridic unilateral pentru cauza de moarte.
Dovada datei se poate completa sau rectifica în funcție de elemente intrinseci sau extrinseci ale actului, însă numai în măsura în care acestea derivă din elementele intrinseci și contribuie la consolidarea indicațiilor ce decurg din conținutul înscrisului de ultima voință. Se pot administra probe pentru lămurirea unei date incomplete sau involuntar eronate aplicată de testator pe testament, dar nu și în ipoteza inexistentei acestui element esențial pentru validitatea actului.
Reclamanta C.S. a chemat în judecată pe pârâții C.D. și G.L. pentru că prin hotărârea ce se va pronunța să se constate deschisă succesiunea defunctului C.G., decedat la data de 11.12.2007; să se constate calitatea de moștenitor testamentar a reclamantei asupra bunurilor cuprinse în testamentul olograf, scris, semnat și datat de mână autorului la data de 02.11.2007; ieșirea din indiviziune asupra bunurilor transmise prin moștenire legală rămase în moștenirea defunctului.
Pârâtul C.D. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a testamentului olograf invocat de reclamanta deoarece nu exprima voința defunctului, fiind întocmit în urma presiunilor exercitate de reclamanta , în perioada în care defunctul era foarte grav bolnav și nu mai avea reprezentarea faptelor.
De asemenea, solicita nulitatea acestui act deoarece nu îndeplinește condițiile de forma cerute de lege și anume nu este datat personal de cel care l-a întocmit, arătând că lipsa datei trecută de însuși testator atrage nulitatea testamentului.
În urma analizării și interpretării probelor solicitate de părți, Judecătoria Drobeta Turnu Severin a pronunțat încheierea de admitere în principiu din data de 16.09.2009 prin care, a admis în parte și în principiu acțiunea și cererea reconvențională.
A constatat deschisă succesiunea defunctul C.G., a constatat compunerea masei succesorale, a constatat că moștenitorii defunctului sunt reclamanta, în calitate de soție supraviețuitoare și cei doi pârâți, în calitate de descendenți.
S-a respins capătul de cerere privind constatarea calității de moștenitor testamentar al reclamantei, s-a constatat nulitatea absolută a testamentului olograf, intitulat "consimțământ scris".
Pentru evaluarea și lotizarea bunurilor succesorale s-a dispus efectuarea unor expertize în specialitatea construcții, topo și bunuri mobile.
Judecătoria a pronunțat sentința civilă nr. 1110/03.03.2009, prin care s-au omologat rapoartele de expertiză întocmite în cauză, s-au atribuit bunuri părților, în proprietate exclusivă.
Pentru a hotărî asupra cererii reconvenționale, instanță a reținut că din declarațiile martorilor audiați a rezultat că defunctul avea intenția, mai mult sau mai puțin influențat, de a întocmi un act soției pentru mai multe bunuri din moștenirea sa, acesta fiind lucid până în momentul morții sale, însă nici unul dintre martori nu a afirmat cu certitudine că a văzut sau a luat parte la încheierea unui astfel de înscris. S-a reținut totodată faptul că înscrisul intitulat ,,consimțământ scris" a fost întocmit în tot, scris și semnat de către testator, fapt recunoscut de către parat la interogatoriu luat din oficiu de către instanță cât și de către părți. Datarea acestuia nu a fost făcută de mână testatorului, fapt recunoscut și de către reclamanta prin concluziile scrise, precum și de către paratul C.D. la interogatoriu, această dată a fost pusă de către parat ulterior întocmirii înscrisului, motiv față de care ,în baza art. 859 Cod civil, s-a constatat nulitatea testamentului olograf intitulat "Consimțământ scris" al defunctului, pentru lipsa datei pusă de mâna testatorului.
Atât împotriva încheierii pronunțate la 16.09.2008 cât și împotriva sentinței civile a declarat apel reclamanta, susținând că în mod nelegal s-a constatat nulitatea absolută a testamentului olograf pentru faptul că nu a fost datat de testator, întrucât dată nu este în mod real un element de esența testamentului olograf. În condițiile în care însuși paratul C.D. a înscris în testament dată întocmirii acestuia, nu mai are interes să invoce lipsa datei scrisă de testator. Mai mult acesta a recunoscut că testamentul a fost întocmit în momentul în care defunctul a ieșit din spital, moment care s-a dovedit cu biletul de ieșire din spital. Prin urmare dată întocmirii testamentului a fost dovedită și nu există nici o cauză de nulitate a testamentului, defunctul nu a avut nici un moment în care să-și piardă capacitatea de a dispune;
Prin decizia nr.313/A din 29 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Mehedinți, s-a admis apelul cu privire l alte critici, referitoare la compunerea loturilor părților. S-au respins criticile privind soluționarea cererii reconvenționale, reținându-se că testamentul este lovit de nulitate absolută pentru neîndeplinirea uneia dintre cerințele de solemnitate, respectiv datarea acestuia de către testator.
Împotriva acestei decizii civile, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate.
A susținut că în mod greșit s-a dispus nulitatea absolută a testamentului olograf pentru inexistenta datei întocmirii actului juridic, acest element nefiind în mod real de esența testamentului olograf, practică judiciară și doctrina admițând că testamentul care nu poartă nicio dată poate fi validat prin reconstituire parțială, dacă se dovedește că în decursul perioadei în care testamentul a putut fi redactat testatorul nu a fost nici un moment în stare de incapacitate și nu a redactat un testament contrar. În cauză, s-a făcut dovada faptului că testatorul nu și-a pierdut vreun moment capacitatea de a dispune, și în plus, intimatul parat, care contestă testamentul, recunoaște că a semnat actul în timpul vieții testatorului, după ce acesta a ieșit din spital.
Critica respectiva a fost considerată nefondată de către instanță de recurs, pentru următoarele considerente.
Curtea a constat că instanțele de fond au apreciat în mod corect, în acord cu dispozițiile ar. 859 Cod civil, că omisiunea datării personal de către testator a testamentului olograf se sancționează cu nulitatea absolută a actului juridic unilateral pentru cauza de moarte.
În speță, manifestarea de voință a autorului C.G., materializata în cuprinsul înscrisului intitulat " consimțământ scris, deși îndeplinește condițiile de a fi scrisă și semnată de mână testatorului, nu este și datată de acesta, iar menționarea datei la care martorii au aplicat semnăturile la finele actului nu îl validează și nu acoperă omisiunea aplicării datei personal de către testator.
Data testamentului olograf prezintă importanță pentru a se determina dacă la momentul întocmirii actului testatorul avea capacitatea de a dispune, și pentru a se verifica validitatea testamentului, în situația în care testatorul a lăsat mai multe testamente.
Este adevărat că dovada datei se poate completa sau rectifica în funcție de elemente intrinseci ale actului, rezultate din cuprinsul actului de ultima voința, sau de elemente extrinseci, însă numai în măsura în care acestea derivă din elementele intrinseci, și contribuie la consolidarea indicațiilor ce decurg din conținutul înscrisului de ultima voință. Altfel spus, se pot administra probe pentru lămurirea unei date incomplete sau involuntar eronate aplicată de testator pe testament, nu și în ipoteza inexistentei acestui element esențial pentru validitatea actului.
Nu rezultă din niciunul dintre elementele intrinseci ale actului că data aplicată de martori la finele testamentului coincide cu data exteriorizării manifestării de voință din partea defunctului.
În consecință, testamentul olograf încheiat de către autor este nul absolut, caz în care împărțirea bunurilor rămase la decesul acestuia urmează regulile devoluțiunii legale.
Sancțiunea care intervine este nulitatea absolută pentru lipsa unui element esențial al actului juridic, și nu nulitatea relativă, așa cum a susținut recurenta reclamantă prin motivele de recurs. Prin urmare, cauza de nulitate nu poate fi asanata prin confirmare de către partea care ar fi avut interes să invoce ineficacitatea actului, fiind astfel lipsit de relevanță juridică faptul că unul dintre succesorii care au susținut nulitatea testamentului a semnat actul în calitate de martor.
CONCLUZII
Această lucrare încearcă să sintetizeze între paginile ei, instituția testamentului, atât sub aspectul ei teoretic cât și sub practic, sprijinindu-se în întregul ei, pe cele mai importante lucrări existente în literatura de specialitate în domeniu, dar și pe o gamă largă de spețe .
Viața este sursa inepuizabilă a dreptului, care prin relațiile interumane prin care se dezvoltă, permite individului uman să acumuleze bunuri, drepturi și obligații, adică un patrimoniu propriu, care la moartea fiecărui individ se deferă celor îndreptățiți a-i urma în drepturi și obligații în conformitate cu dispozițiile legale sau în concordanță cu voința lui „de cujus”, voință exprimată în una din formele testamentare prevăzute de lege.
Materia testamentului este interesantă prin bogăția și complexitatea problemelor pe care le ridică și ca atare, ne-a permis o sintetizare unitară a instituției testamentului, printr-o sintetizare a literaturii de specialitate din domeniu într-o formă armonioasă, perfectibilă însă, ca orice lucru uman.
Pentru o mai bună înțelegere a problemelor din domeniu și pentru o ilustrare practică a ideilor teoretice din prezenta lucrare, am folosit o serie de spețe publicate în reviste de specialitate și în culegerile de decizii existente.
Romanii considerau că, pornind de la principiul că nu există patrimoniu fără titular, patrimoniul unei persoane dispare odată cu moartea sa și că moștenitorii dobândesc un drept nou, un drept de proprietate – putere . Mai târziu au acceptat principiul continuității persoanei defunctului, și astfel moștenirea avea un caracter religios, deoarece moștenitorul avea menirea să continue cultul privat al celui dispărut, de a asigura un urmaș la scară privată, devenind stăpân în locul defunctului.
În dreptul civil român regăsim o serie de forme și principii privind moștenirea și moștenirea testamentară, în special, din dreptul roman.
Astfel și în dreptul român principalul mod de dobândire a bunurilor pentru cauză de moarte îl constituie moștenirea, care este și ea de trei feluri: moștenirea testamentară; moștenirea legală și moștenirea convențională, ultima deși reglementată de Codul civil nu este întâlnită în practica judecătorească.
Spre deosebire de dreptul roman unde moștenirea legală și cea testamentară se excludeau una pe alta, în sensul că atunci când exista testament, moștenirea legală nu mai putea opera, în dreptul nostru cele două feluri de moștenire coexistă putându-se completa în cazul în care testamentul nu a acoperit întreaga avere.
Astfel, din cuprinsul lucrării reiese faptul că o persoană poate alege orice formă testamentară pe care o consideră potrivită și sigură pentru dispozițiile sale de ultimă voință, însă pentru ca acestea să și producă efectele dorite trebuie să fie întocmită cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege.
Deși moștenirea legală are o apariție mult mai veche decât cea testamentară, ultima este cea mai frecvent folosită în practică, încă din dreptul roman, căci, este normal ca, dispunătorul să decidă el însuși cu privire la persoana care să-l moștenească.
Criticată de unii autori care doreau o limitare a dreptului de a testa, moștenirea testamentară are încă aplicabilitate, înlăturând în unele situații, în întregime sau parțial, moștenirea legală .
Din timpurile vechi, moștenirea, sub toate formele sale, a prezentat o preocupare deosebită pentru autorii domeniului juridic, fiindu-i atribuite numeroase lucrări care analizează în întregime dar și pe secțiuni această instituție complexă și importantă care este moștenirea.
Prin proiectul noului Cod civil se promovează o concepție monistă de reglementare a raporturilor de drept privat, incorporând totalitatea reglementărilor referitoare la persoane, la relațiile de familie, și cele comerciale, având în vedere în acest timp și dispozițiile de drept internațional privat.
Precedat de un Titlu preliminar, Codul civil este structurat pe șapte cărți: Cartea I “Despre persoane”; Cartea a II-a “Despre familie”; Cartea a III-a “Despre bunuri”; Cartea a IV-a “Despre moștenire și liberalități”; Cartea a V-a “Despre obligații”; Cartea a VI-a “ Despre prescripția extinctivă, decăderea și calculul termenelor”; Cartea a VII-a “Dispoziții de drept internațional privat”.
Cartea a IV-a, “Despre moștenire și liberalități”, a revizuit instituții precum testamentul, rezerva succesorală sau raportul succesoral.
S-a avut în vedere gruparea aspectelor comune tuturor tipurilor de succesiune, s-a definit noțiunea de moștenire legală, determinându-i-se caracterul supletiv în raport cu moștenirea testamentară.
S-a consacrat capacitatea anticipată de a moșteni, au fost reglementate cazurile de nedemnitate absolută și judiciară precum și efectele nedemnității.
Au fost consacrate expres reguli în privința reprezentării, dându-se acestei
instituții o reglementare unitară, au fost preluate în Cod dispozițiile legale cu privire
la dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor.
S-a consacrat principiul potrivit căruia orice liberalitate trebuie să îmbrace
forma donației sau a legatului. S-a reglementat expres instituția darului manual, a fost modernizată instituția testamentelor privilegiate.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Ciucă Liviu Bogdan, ”Drept civil. Succesiuni”, Editura Juridică Universitară, București, 2010.
A. Ionașcu, „Curs de drept civil. Succesiuni”, Cluj, 1948-1949.
C. Hamangiu, I.Rosetti Bălănescu , Al.Băicoianu , „Tratat de drept civil roman”, Vol. III , București, 1998.
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, „Tratat de drept civil român”, Vol. III, București, 1928.
Camelia Toader, Romeo Popescu, Liviu Stănciulescu, Veronica Stoica, Francisc Deak, „Moștenirea testamentară, transmisiunea și împărțeala moștenirii”, Editura Actami, București, 1996.
Corneliu Turianu, ”Instituții de drept civil. Curs selectiv pentru examenul de licență 2005-2006”, Editura Universitară, București, 2005.
D.Alexandresco, ”Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil roman”, tom.III, partea a II-a Atelierele Socec, 1912.
D.Chirică, ”Drept civil. Succesiuni și testamente”, Editura Rosetti, București, 2003.
Dan Chirică, „Drept civil. Succesiuni”, Editura Lumina-Lex, București, 1998.
Dumitru Macovei, Marius Sebastian Striblea, „Drept civil. Contracte. Succesiuni”, Editura Junimea, Iași, 2000.
E.Safta-Romano, ”Dreptul de moștenire în România. Doctrină și jurisprudență”, vol. I, Editura Graphix, Iași, 1995.
F.Deak, ”Tratat de drept succesoral”, Editura Actami, București, 1999.
Gabriel Boroi, „Drept procesual civil”, vol. I, București, 1993.
Gh. Beleiu, „Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil”, Editura “Șansa”, București, 1992.
I.P. Filipescu, „Drept internațional privat”, Editura Proarcadia, București, vol. II.
Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, „Drept procesual civil. Teoria generală”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977.
Julieta Manoliu , „Drept civil. Succesiuni”, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1995.
L.Stănciulescu, ”Drept civil. Contracte speciale. Succesiuni”, Editura All Beck, București, 2002.
Liviu Stănciulescu, „Drept civil. Dreptul la moștenire”, Editura Atlas Lex, București, 1996.
M. Eliescu, „Curs de succesiuni”, Editura Humanitas, București, 1997.
M.B. Cantacuzino, „Elementele dreptului civil”, 1921.
M.Eliescu, ”Moștenirea și devoluțiunea ei”, în dreptul R.S.R., Editura Academiei R.S.R., București, 1966.
Macovei Codrin, „Drept civil. Succesiuni (suport de curs)”, Universitatea Al. I. Cuza Iași, 2009.
Popa Marin, „Drept civil. Succesiuni”, Editura Oscar Print, București, 1995.
St.D. Cărpenaru, ”Drept civil, Drepturile de creație intelectuală, Succesiunile”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.
Stătescu C., „Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creație intelectuală”. Succesiunile, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1967.
Șt.D.Săndulescu, ”Despre dreptul de succesiune”, București, Tipografia „Speranța”, 1905.
T.Sâmbrian, ”Principii, instituții și texte celebre în dreptul roman”, Casa de Editură și Presă ”Șansa” SRL, București, 1994.
V. Hanga, ”Drept privat roman”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978.
Viorel Mihai Ciobanu, „Tratat teoretic și practic de procedură civilă”, vol.II, Editura Națională, București, 1997.
ARTICOLE ȘI STUDII DE SPECIALITATE
A.E. Giffard, ”Precis de droit romain”, Paris, 1938.
Alexandru Bacaci, „Nulitatea testamentului pentru lipsa voinței ori pentru viciile ei”, în R. R. D. nr. 7/1985.
Dig. – Digesta Iustiniani
E. Poenaru, “Recunoașterea prin testament a copilului dinafara căsătoriei”, în Justiția Nouă nr. 3/1956.
Gaius – Institutele lui Gaius
Gh. Brenciu, V. Panturescu, „Reductibilitatea legatelor al caror obiect este constituit de depunerile pe librete CEC asupra cărora defunctul titular a prevăzut o clauză testamentară”, în R.R.D. nr. 1/1984.
I. Albu, Considerații „de lege lata” și „de lege ferenda” privind calificarea testamentului, în R.R.D. numărul 9/1975.
Institutele lui Iustinian
Legea celor XII Table
Paul – Sentințele lui Paul
Regulile lui Ulpian
Vismara Giulio, ”La norma e lo spirito nelle storia del diritto successorio”, S.D.H.I., 31 (1965).
PRACTICA JUDICIARĂ
A. Dobrin, C. Iacomin, Nota la dec. civ. Nr. 1624/1966 a Trib. Reg. Argeș în R.R.D. nr. 5/1968.
A. Ionascu, Nota la dec. civ. nr. 273/1958 a Trib. Supr. în L.P. nr. 12/1958.
Apel Craiova: S. civ., Dec. nr. 2569/1999, publicată în Studia U.B.B nr. 1/2001.
B. Diamant, Nota la sent. civ. nr. 1579/1955 a Trib. Pop. rai. Gura Humorului, în Justiția Nouă, nr. 2/1956.
C. S. J. sect. civ. dec. nr. 1314/1994, în Dreptul nr. 7/1995.
C.S.J. sect. civ. dec. nr. 1160/1992, în Deciziile C.S.J. 1990-1992.
C.S.J. sect. civ. dec. nr. 1314/1994, în Dreptul nr. 7/1995.
C.S.J. sect. civ. dec. nr. 2447/1991, în Dreptul nr. 7/1992.
Curtea Supremă de Justiție, secția civ.dec.nr. 1409/1992, în Deciziile Curții Supreme de Justiție, 1990-1992.
Dec. nr. 1917/1974, în Repertoriu, anii 1969-1975.
Dec. nr. 953/1978 în Repertoriu, pe anii 1975-1980.
M. Constantinescu, Nota la dec. civ. nr. 1661/1995 a Trib. reg. Cluj, în J.N. nr. 9/1966.
M. Mureșan, în “Culegeri tematice de practică judiciară. Succesiuni” de M. Mureșan, Kocsis Iozsef, Editura “Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1996.
T.S., s. civ., dec. nr. 1364/1980, în C.D. 1980.
T.S., S.civ. Dec.nr. 1629/1976 în Repertoriu 1975-1980.
T.S., S.civ., Dec.nr. 1539/1979, în C.D.,1979.
T.S., S.civ., Dec. nr. 1347/1972, în Repertoriu de practica judiciară în materie civilă pe anii 1969-1975.
Trib . Supr. , dec.nr. 28 din 24 aprilie 1979 , în Repertoriul de practică judiciară în materie civilă pe anii 1975-1980.
Trib. Mun. București, secția a-III-a civ., dec.nr. 205/1977, cu Note de Constantin Buga și Petre Marica, în R.R.D. nr. 6/ 1978.
Trib Supr., completul de 7 jud., dec. nr.61/1973, în C.D., 1973.
Trib. Arad, dec.civ.nr. 224/1955 în Legalitatea populară nr. 1/1956.
Trib. Jud. Bacău, dec. civ. nr. 239/1970, cu Notă de C.I.Floareș, A.Floareș în R.R.D. nr. 9/1971.
Trib. Jud. Bistrița-Năsăud, dec. civ. nr. 190/1974, în R.R.D. nr. 6/1975.
Trib. Jud. Brașov, dec. nr. 1515/1984, în R.R.D. nr. 8/1985.
Trib. jud. Cluj, dec. civ. nr. 1219/1983, în R.R.D. nr. 5/1984.
Trib. jud. Salaj, dec, civ. nr. 306/1972, în R.R.D. nr. 1/1973.
Trib. jud. Salaj, dec. civ. nr. 306/1972, in R.R.D. nr. 1/1973.
Trib. Reg. Brașov, dec. civ. Nr. 1228/1955, în Legalitatea Populară, nr. 8/1955.
Trib. reg. Cluj, dec. nr. 3887/1957, în L.P. nr. 1/1958.
Trib. reg. Suceava, dec, civ. nr. 535/1956, în Justiția Nouă, nr. 8/1956.
Trib. Supr. , sect. civ. dec. nr. 2775/1984, in C. D. 1984.
Trib. Supr. col. civ. Dec. nr. 1792/1956, în Legalitatea Populară nr. 8/1957.
Trib. Supr. col. civ. dec. nr. 1196/1956, in C. D. 1956, vol. I.
Trib. Supr. col. civ. dec. nr. 1644/1956, in C. D. , 1956, vol. I.
Trib. Supr. col. civ. dec. nr. 1844/1956, în C.D., 1956, Vol. I.
Trib. Supr. col.civ. dec.nr. 2420/1955, în C.D., 1955, vol I.
Trib. Supr. col.civ.dec.nr. 264/1955, în C.D., 1955.
Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 1426/1979, în C.D. 1979.
Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 1426/1979, în C.D. 1979.
Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 1426/1979.
Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 144/1983, în R.R.D. nr. 2/1984.
Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 1558/1972, în C.D. 1972.
Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 1558/1972, în C.D., 1972.
Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 1998/1989, în Dreptul nr. 7/1990.
Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 2336/1972, în R.R.D. nr. 11/1973.
Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 237/1978, în C.D. 1978.
Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 438/1989, în Dreptul nr. 1-2/1990.
Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 438/1989, în Dreptul, nr. 1-2/1990.
Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 657/1974, în C.D. 1974.
Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 760/1969, în R.R.D. nr. 8/1970.
Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 826/1978, în Repertoriu, anii 1975-1980.
Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 875/1969, în C.D. 1969.
Trib. Supr. sect. civ. dec. nr. 875/1969, în C.D. 1969.
Trib. Supr., secția civ.dec. nr. 2259/1977, în C.D. 1977.
Trib. Supr.: Dec. nr. 1838/1956, în C.D. 1956, vol. I.
Trib.Reg.Suceava, dec.nr.1569/1956, în J.N.nr.2/1957, cu Notă de B.Diamant.
Trib.Suprem, col.civ., dec.nr.1129/1959, în C.D.1959, p. 193.
Trib.Suprem, col.civ., dec.nr.393/1961, în C.D.1961.
Trib.Suprem, col.civ., dec.nr.594/1963, în C.D.1963.
V. Economu, Nota la sent. civ. Trib. Pop. rai. Sighișoara nr. 1856/1955 în Legalitatea Populară, nr. 7/1956.
LEGISLAȚIE
C.Hamangiu, N.Georgean, „Codul civil adnotat”, vol. III.
Codul civil.
Codul de procedură civilă.
Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice.
Legea 287/2009 privind Codul Civil publicată în Monitorul Oficial nr. 511 din 24 iulie 2009.
Legea 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale.
Regulamentul de punere în aplicare a legii notarilor publici și a activității notariale.
DICȚIONARE
Cristina Muscalau, Emilia Vartic, ”Dicționar de termeni juridici”, Editura Universitară, 2008.
Dicționarul Explicativ al Limbii Române.
Coordonator dr. Mircea N.Costin, „Dicționar de drept procesual civil”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Testamentul (ID: 104941)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.