Teslaru Came lia [630225]

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
1

I. Securitate – tradiție și un nou cadru analitic

Încă de la apariția Relațiilor Internaționale ca disciplină, problema securității a fost un
subiect prezent însă cu un rol subsidiar alocat uneori chiar de către autori precum Hans J.
Morgenthau, Joseph Nye, Kenneth Waltz, E.H.Carr, ș.a., în detrimetrul altor concepte precum
putere, pace, stabilitate sau interes național drept medii de garantare a securității statelor
(Buzan, 2014) . Dezbaterile cu privire la natura și semnifica ția securității, precum și viitorul
studiilor despre aceasta, se regăsesc în perioada post Război Rece (Krause K. W., 1996) .
Acestea au fost provo cate de: nemulțumirile unor autori cu privire la caracterizarea
subiectului de vi ziunea realistă și neorealistă, provocările la adresa securității în perioada post
Război Rece și necesitatea adaptării disciplinei la noul context internațional.
Nu s -a ajuns la un consens în ceea ce privește definirea securității drept concept al
relații lor internaționale , deoarece , după cum putem observa în literatura de specialitate
(Buzan, 2014) , pentru unii teoreticieni securitatea trebuie analizată din punct de vedere al
înțelesului tradițional, în timp ce pentru alții acesta nu este de ajuns pentru a explica realitatea
în sistemul internațional.

1. Perspectiva tradițională a supra conceptului de securitate
Statul este principalul obiect de studiu al perspectivei tradiționale asupra securității.
Această formă de a analiz a și de a înțelege lumea a fost elaborată de către reprezentanți ai
teoriei realiste, precum Hans Morgenthau , în termeni de putere, principala sursă a puterii fiind
domeniul militar (Kolodziej, 2007) . În acest mod, securitatea națională – integritatea
teritoriulu i și a instituțiilor naționale (Morgenthau H. J., 1960) – este definită în contextul
ordin ii mondiale anarhice în care relațiile dintre state sunt caracterizate de lupta pentru putere,
prin in termediul căreia sunt apărate și promovate interesele naționale.
De asemenea, tre buie menționat faptul că perioada post-belică a fost caracterizată de o
paradigma gândirii politice liberale , o continuare a perspectivei interbelice, ce promova pacea
mondial ă prin constituirea de organizații internaționale cu scopul de a asigura securitate a
colectivă. Pentru Ballesteros „securitatea colectivă este rezultatul unei decizii comune a
anumitor țări prin care se ia angajamentul de a adapta politicile de securitate la ale celorlalți,
echilibrând diferențele de interese într -un mod solidar și atenuând incertitudinea, la nivel
internațional, precum și comportamentul agresiv” (Ballesteros Martin, 2004) .

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
2
Cu toate acestea, viziunea idealistă asupra păcii în sistemul internațional a fost dur
criticată de către realiști, ce și -au construit agumente pe baza eșecului Ligii Națiunilor în a
preveni cel de -al Doilea Război Mondial (Hoffmann, 1987) dar și pe sistemul de securitate
colectivă limitat al ONU în perioada Războiului Rece , ce nu a putut preveni înarmarea
nucleară precum și crizele aferente acestui fenomen, decolonizarea violentă în cele mai multe
părți ale lumii , ș.a. Incapacitatea sistemului de securitate colect ivă de a preveni sau de a
interveni în anumite situații critice a dus la semnarea a două tratate principale de apărate
colectivă: Tratatul Atlanticului de Nord ( 1949) în blocul capitalist și a Pactului de la Varșovia
(1955) în cel comunist.
Pentru a înțele ge de ce conceptul tradițional de securitate este atât de influențat de
viziunea realistă asupra sistemului internațional voi face trimitere la scrierile lui Hans
Morgenthau. Din punct de vedere realist, sistemul internațional este anarhic, ceea ce înseamn ă
că nu există un guvern central/mondial, în cadrul căruia fiecare stat este suveran asupra
teritoriului și a problemelor sale interne , făcând din acesta actor ul principal al acest ui sistem .
Context ul global anarhic a favorizat apariția auto-ajutorului statelor, și anume necesitatea
fiecărui stat de a veghea asupra intereselor proprii , printre care și asigurarea securității
naționale , ceea ce de multe ori a dus la declanșarea conflictelor între acestea (Waltz, 2006, p.
174).
Din punct de vedere realist, relațiile inter -statale sunt definite în termeni de putere. Astfel
importanța puterii este „ universală în timp și spațiu” (Morgenthau H. J., 1960, p. 48) și
„devine ținta imediată a oricăre i națiuni” (Morgenthau H. J., 1960, p. 41) . Definiția realistă a
acestui termen constă în „controlul unei persoane asupra gândirii și a acțiunilor altor
persoane ” (Morgenthau H. J., 1960, p. 43) , iar în t ermeni de politică se înțelege „ o relație
psihologică între cei ce o exercită și cei asupra cărora se exercită. Aceasta poate fi exercitată
prin diverse metode, precum, ordine, amenințări, autoritatea sau charisma unei persoane ori
prin co mbinații a acestora.” (Morgenthau H. J., 1960, p. 43)
Morgenthau afirmă că este necesar să facem diferența între puterea politică și folosirea
forței fizice, deoarece în momentul în care violența devine o realitate, putere a politică este
înlocuită de puterea militară. În politica internațională, capacitatea militară, ca amenințare,
este factorul material cel mai important în definirea puterii politice a unui stat. În felul acesta,
utilizarea forței este considerată un instr ument al politicii e xterioare prin care se acceptă, din
parte celui ce o utilizează, dedaune limitate și riscuri măsurabile, și că utilizarea sa duce la
diminuarea voinței celeilalte părți, în acest mod fiind exercitată puterea (Morgenthau H. J.,
1960, p. 44) . Puterea unui stat este definită și de factori etici, legali și ideologici, justificarea

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
3
carora face ca problema militară să capete mai multă importanță. Drept consecință, securitatea
statelor depinde de utilizarea for ței. Fapt căruia i se datorează stare permanentă de război, sau
posibilitatea de a se declanșa în orice moment un război, ceea ce face ca sistemul internaț ional
anarhic să se transforme „ într-un război a l tuturor contra tuturor” (Hobbes, 1660) .
Securitatea unui stat, în concepția realis tă, este străns legată de capacitatea militară a
acestuia. Securitatea națională este asigurată doar dacă statul are o capacitate militară
suficientă pentru a răspunde politicilor imperialiste sau de prestigiu desfăsurate de către
celelalte state din sistemul internațional. Fiecare stat poate recurge la utilizarea forței , ceea ce
determină ca toate statele să se pregătească să fă că același lucru , astfel, în încercarea de a -și
asigura securitatea naț ională, un stat poate devine o amenințare pentru al tele. Putem observa
că, din perspectivă realistă , amenințările la adresa securității naționale provin din afara
granițelor, mai exact din partea altor state.
În 1979 , în una dintre operele cele mai influe nte din literatura Relațiilor Internaționale,
Theory of Internațional Politics , Kenneth Waltz reformulează concepția realistă cu privire la
securitate în sistemul internațional. Waltz menține ideile basice ale realismul ui clasic, însă
spre deosebire de ac esta, neorealismul își centrează explicațiile pe caracteristicile structurale
ale sistemului internațional și mai puțin pe actorii ce îl compun, ceea ce duce la o elaborare
mai riguroasă a conceptului de securitate națională. Dată fiind starea de anarhie din sistemul
internațional și modul în care aceasta definește identitatea și preferințele actorilor ce operează
în cadrul acestuia , dacă orice actor poate practic să recurgă în orice moment la violență pentru
a-și atinge scopurile, atunci cei dotați cu capa citatea de a exercita violența tind să prevaleze în
fața acelor actori care nu dispun de ea (Waltz, 2006, p. 113) . Având în vedere că, prin
definiție, statul este singurul legitimat să folosească violența în cadrul terito riului său, asta
atribuindu -i statutul de actor principal în sistemul internațional, și că, în starea de anarhie,
fiecare stat poate să se bazeze doar pe propriile puteri pentru a -și garanta existența drept
unitate politică independentă, securitatea (în s pecial, propria supraviețuire) constituie
preocuparea centrală a statului. „Supraviețuirea es te condiția prealabilă pentru atingerea
oricărui alt obiectiv pe care statul îl poate avea,(…). Într -o lume în care securitatea statelo r nu
este garantată, trebu ie asumat fatul că menținerea supraviețuirii va sta la baza acțiunilor lor ”
(Waltz, 2006, pg. 91 -92).
Așadar, neorealismul centrează prioritatea analizei sale asupra capacității de a menține
supraviețuirea statului , lucru posibil printr -o creștere a resurselo r militare și economice ce
duc, în cele din urmă la o securitate națională stabilă . În acest mod, neorealismul este o teorie
completă a securității cu un obiectiv concret în elaborarea politicilor de securitate .

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
4
În contextul restângerii discuțiilor referitoare la relațiile internaționale în termeni de
putere , în anii `70 este elaborată o nouă teorie, a interdependenței, oferind astfel un cadru
neoliberal de analiză a securității pe scena internațională. Curentul de g ândire neoliberal apare
precum o contestare și o completare acelui neorealist, deoarece neoliberalii înțeleg că este
necesar să se țină cont, pe lângă comportamentul conflictual, de comportamentele cooperative
ale statelor, de unde rezultă sistemele de sec uritate cooperativă. Reprezentanții teoriei
interdependentei , Keohane și Nye, susțin că aceasta se caracterizează prin încadrarea în
analiza sa a unei multitudini de actori, precum cei nonguvernamentali, de unde reiese că statul
nu mai este singurul actor din sistemul internațional , și că teza principală a neoliberalismului
instituțional este reprezentată de faptul că variabilitatea instituționalizării politicii mondiale
are un efect semnificativ asupra comportamentului guvernelor, asta fiind tradusă într -o mai
mare capacitate de a coopera și într -o reprocitate a acțiunilor agenților sistemului (Keohane
& Nye, 2000) . Prin intermediul teoriei interdependenței se realizează o definire mai amp lă a
relațiilor internaționale unde în centrul dezbaterilor se află subiecte le multiple ce rezultă din
politica internă a statelor și care prin notorietatea lor devin internaționale, producând o
diferențiere din ce în ce mai difuză î ntre temele de interes intern sau extern (Keohane & Nye,
2000, p. 41) .
Într-o lume interdependentă, cu numeroase probleme, unde coalițiile sunt transnaționale,
rolul pe care îl au organizațiile internaționale în negocierile politice este în crește re, dat fiind
faptul că acestea cont ribuie la stabilirea agendei internaționale și, mai mult decât atât,
acționează precum catalizatoare pentru formarea de coaliții și scenă pentru inițiativele politice
și conectivitate cu statele slabe (Keohane & Nye, 2000, p . 54) . Perspectiva
instituționalismului liberal descrie realitatea la nivelul sistemul internațional într-un mod mult
mai profund, în care securitatea bazată pe mecanisme de cooperare și instituționalizare
stimulează comportamentele predictibile și stab ile în relațiile dintre state.
În perioada de după Războiul Rece perspectiva tradiționalistă asupra securității er a
considerată ca fiind limitată deoarece amenințările nu mai aveau un caracter pur militar, și ca
urmare s-a accentuat necesitatea extinderi i acesteia. De trei decenii asistăm la schimbări
continuie pe scena internațională cu efecte vizibile în contextul securității globale, astfel încât
astăzi vorbim de o lume interdependentă în care regăsim o multitudine de actori precum și
diversitate în ce ea ce privește agenda politică internațională. În acest context, statul nu mai
este considerat singurul actor din sistemul internațional iar conceptul tradițional de securit ate
a fost afectat astfel încât nu doar că se trebuia regândit , ci și o reconceptua lizat (Terry, Croft,
Lucy, & Patrick, 1999, p. 115) .

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
5
Problemele g lobale, majoritatea transfrontal iere, precum terorismul, crima organizată,
degradarea mediului înconjurător și încălzirea globală, fluxurile de refugiați, con curența
pentru resursele naturale, foametea și sărăcia au devenit amenințări reale și de o importață
similară cu cea militară. De aceea, a fost enunțată necesitatea extinderii conceptului de
securitate pe diferite sectoare și nivele (Buzan, Waever, & De Wilde, 2011) . Demersuri în
acest sens s -au realizat în cadrul Școlii de la Copenhaga.

2. Școala de la Copenhaga – reconceptualizarea securității
Astăzi, în plin proces de globalizare, securitatea este un subiect față de care ex istă un
interes major, motivat de schimbările survenite în sistemul internațional și, în consecință, a
conceptul ui de securitate. Contextul global determină necesitatea unei definiții a fenomenului
securității, o definiție comprehensivă prin intermediul c ăreia să se specifice clar ceea ce
diferiții actori consideră a fi amenințare la adresa securității, mai mult de atât, trebuie să
cuprindă și perspectivele opuse ale acestora cu privire la ceea ce este securitate în sine. O
definiție de acest tip va susțin e că securitatea apare ca experiență și fenomen uman atunci
când actori independenți decid să folosească sau nu forța pentru a obține ceea ce doresc unul
de la celălalt (Kolodziej, 2007, p. 14) . În acest sens, Școala de la Copenhaga contribuie la
adaptarea termenul de securitate la realitatea internațională (McSweeney, 1996) .

2.1. Cercetări multiple și perspective teoretice
Pornind de la o serie de investigații ș i dezbateri, realizate de unii oa meni de știință , putem
identifica , încă de la începutul anilor `80, o școală ce are un aport și un cadru specific în ceea
ce privește natura securității, destacând deasemene a și o serie de implicații pentru înțelegere
politicii internaționale (Orozco, 2003, p. 31) . Acești teoreticieni au dat curs apariție unei noi
paradigme, una specifică, ce constă într -un mod comprehensiv de a vedea realitatea
internațională prin punerea în comun a unor idei esențiale ale neorelismului, a le liberalismului
și a unor aspecte cheie elaborate de perspec tiva constructivistă. Actualmente s tudiile de
securitate sunt caracterizate și definite de termenii noi apăruți în urma acestui fenomen.
Ceea ce a contribuit la constituirea acestei școli a fos t punerea în comun a ideilor unor
personalități precum, Barry Buzan și Ole Wӕver, printre alții, ce au făcut ca astăzi pentru a
putea vorbi despre studiile de securitate, lucrările lor să fie indispensabile ca referințe. În acest
sens, pentru a putea urmăr i evoluția securității în relațiile internaționale voi avea în vedere
tezele enunțate de aceștia de unde reise modul specific de a aborda dinamica internațională.

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
6
Pe de o parte, Ș coala de la Copenhaga s -a dezvoltat precum un centru de gândire original
cu privire la tema securității (Orozco, 2003, p. 32) , și mai ales, coprehensiv în ceea ce privesc
problemele ce o afecteză și, pe de altă parte, a construit o teorie proprie a securității prin care
a reușit să înglobeze ceea ce presupuneau paradigmele precedente. La baza edificării aceastei
școli în studii de securitate au stat trei idei principale: securizarea, sectoarele și complexele
regionale de securitate (Wæver, 2003, p. 7) .

2.2. Securitate a – o nouă manieră de definire
Securitatea, considerat fiin d un termen ech ivoc (McSweeney, 1999, p. 13) , i-a determinat
pe cercetătorii Școlii de la Copenhaga să clarifice sensurile și spectrul de referință ale acestu ia
în relațiile internaționale .
Conform uneia dintre definițiile lui Buzan securitatea constă în „urmărirea libertății în fața
amenințărilor și capacitatea statelor și a societăților de a -și menține independența identitară și
integritatea funcțională împo triva forțelor de schimbare pe care le consideră ostile” (Buzan,
1991, p. 432). Analiza acestei definiții poate rezulta dificilă, pe lângă faptul că într -o primă
parte pare pur tradiționalistă, cadrul de definire este destul de ambiguu. Mult mai simplu ar
părea dacă am afirma că „securitatea este despre supraviețuire”, însă supraviețuirea cui, sau în
fața a ce? În discursul despre securitate, o problemă este prezentată ca reprezentând o
amenințare existențială a unui obiect referent desemnat (în mod tradiți onal, dar nu neapărat a
statului) (Buzan, Waever, & De Wilde, 2011, p. 41). Conform teoreticienilor Școlii de la
Copenhaga, acest obiect referent al securității reprezintă una dintre problemele principale în
contextul unei definiții.
Securitatea este procesul care trece politica dincolo de regulile jocului și de cadrul
problemei, fie ca un tip special de politică, fie deasupra politicii (Buzan, Waever, & De
Wilde, 2011, p. 44) . De aici reiese că în utilizarea securităț ii se face trimitere la puterea
politică. În acest mod, securitatea este considerată de unii analiști drept o denumire pe care
guvernele o alocă anumitor subiecte, probleme, ce sunt prezentate precum amenințări clare ce
necesită o acțiune prioritară, pent ru care, pe de o parte, se alocă resurse importante și, pe de
altă parte, se încalcă regulili politice (Buzan, Waever, & De Wilde, 2011, p. 45) .
În momentul în care analizăm sensul termenului de securitate, din aces t punct de vedere,
trebuie să acordăm o atenție deosebită capacității elitelor de a recurge la resurse și de a
manipula populația, deoarece asfel se pot securi tiza diferite chestiuni de pe scena
internațională ce pot avea urmări mai grave decât prolema în sine. În concordanță cu cele
afirmate, Ole Weaver afirmă că un lucru poate deveni o problemă de securitate națională

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
7
pentru că un grup instituțional reușește să îl includă într -o manieră forțată în agenda
corespunzătoare, nu pentru că ar fi important sau pentru că constituie o amenințare obiectivă
(Waever, 1995, p. 54) . Securitizarea reușită servește la punerea unui subiect în afara
domeniilor politicii normale și pentru a justifica anumite tipuri de răspuns politic, în s pecial
răspunsuri coercitive (Waever, 1995, p. 56) .
Securi tizarea constă într -un proces prin care se acordă statutul de problemă de securitate
unui lucru ce poate atenta contra existenței sau supraviețuirii unei entități , indiferent dacă este
vorba despre un individ ,o familie, un stat sau întreaga umanitate. În acest mod, securitatea
devine o practică cu o formă specifică de a aborda o problemă care, într -un limbaj teoretic,
poate fi demumită drept o activitate caracteriz ată de dramatizarea unei probleme ca și cum
aceasta ar avea o prioritate absolută, ceea ce înseamnă că statul trebuie să desfășoare toate
acțiunile necesare într -o arie determinat ă, justificând măsurile pentru a contracara amenințarea
(Waever, 1995, p. 55) .
Faptul că nu s -a putut defini cu exactitate care ar fi actorii și subiectele securității și
măsurile potrivite pentru a cont racara unele amenițări de pe agenda securității statale, și deși
au existat discuții cu privire la reconceptualizarea acesteia, nu s -a ajuns la un consens în
această privință. Pe lângă aceas ta, dacă se extinde semnificația conceptului de securitate orice
lucru poate ajunge să fie considerat o amenințare la securitatea unui stat. Astfel se ridică
problema măsurii în care securitatea poate fi văzută într -un mod obiectiv în discursul politic,
utilizat în funcție de interesele diferitelor grupuri. Aceste problematici sunt strâns legate între
ele pentru că dacă nu există un subiect clar, foarte greu se po t găsi amenințările la adresa
acestuia și, prin urmare, modalități de gestionare. Diversitatea potențialelor amenințări include
degradarea mediului înconjurător, creșterea populației, epuizarea resurselor naturale, proasta
administrare și deteriorarea econ omică; puterea ascendentă a corporațiilor multinaționale,
substituirea valorilor tradiționale ale unei culturi cu influențele culturale „străine”, creșterea
stratificării sociale și economice, crizele sistemelor publice de sănătate, autoritarismul și
repre siunea, violarea drepturilor omului și inclusiv dezastrele naturale precum cutremurile
(Waever, 1995, p. 55) .
Apariția acestor „noi” amenințări pornind de la mișcarea generată în anii optzeci, de
amplificare a agendei sec urității de la o abordare strict centrată pe stat la o securitate ce
privește întreaga colectivitate internațională, a avut drept consecință c oncepția securității ca
tot ceea ce este este atractiv din punct de vedere politic. Așadar, studiile de securitate se
confruntă cu o problemă în ceea ce privește determinarea punctului în care un anumit subiect
poate fi tratat ca obiect al securității. Waever afirmă că securi tizarea este o une altă de care

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
8
statele dispun, însă ce trebuie folosită cu știință, și că așa cum se poate se curiza agenda, în
același mod trebuie să existe capacitatea de a desecuriza unele probleme ce pot fi tratate
printr-o altă tematizare (Waever, 1995, pg. 47 -84).
În analiza modul ui de funcționare a securit ății în fața a anumitor probleme, ce nu mai cer
neapărat o intervenție politico -militară, trebuie să ne eliberăm de „ constrângerile securității
tradiționale” și să avem în vedere că prin intermediul securi tizării se reușește mobilizarea
cetățenilor după bu nul plac al celor mai puternice grupuri1 (Wæver, 2003) .
Pentru a aboda într -un mod mai riguros conceptul de securitate este indispensabil ă
evidențierea celor trei tipuri de elemente ce ajută în analiza sa, clarificarea a ceea c e este
desemnat atunci când este invocată și care sunt obiectele de referință2 (Møller, 1993) .
Tipurile de elemente ce au implicații în analiza securității necesită o clarificare
conceptuală, în acest fel evităm producerea confuziilor. Un prim tip de elemente constă în
ceea ce am amintit mai sus, și anume, obiectele de referință ce sunt reprezentate de lucruri
despre care se consideră că sunt amenințate existențial și care au pretenția legitimă de a
supravețui. Cel de -al doilea tip de elemente sunt actorii de securi tizare, cei ce securi tizează
un lucru – un obiect de referință – ca fiind amenințat existențial; sunt cei ce realizează actul
discursiv de securitate reprezentați, de cele mai multe ori, de către liderii politici, bir ocrații,
guverne, lob by-ști și grupuri de presiune. În cele din urmă avem actorii funcționali , cei ce
influențează dinamica unui anumit sector cu privire la deciziile din domeniul securității.
(Buzan, Waever, & De Wil de, 2011, pg. 60 -68)
După cum am putut observa în prima parte a tezei, pentru realiști și neorealiști obiectul
referință al securității este integritatea teritorială a statului, acesta fiind singu rul ce poate
garanta interesele naționale și prezerva suv eranitatea. După cum am menționat deja,
neorealiștii au ca obiectiv central al politicii de securitate a unui stat, să dispună de toate
mediile și resursele necesare pentru a apăra interesele nați unii, astfel îi asigură menținerea
integrității și conservar ea sa funcțională (Jervis, 1998) .
Pe de altă parte, constructivismul consideră interesul național drept expresie a identității
unei societăți. Caracteristica principală a acestuia fiind dată de demonstrarea faptului că
sistemul internațional nu este o realita te dată actorilor sistemului ci, din contră, că acesta este

1 A se vedea și Wæver, Ole, Securitization and Desecuritization , în Lipschutz, Ronnie D. (ed.), On
Security , Columbia University Press, 1995, pp. 46 -87; Buzan, Barry; Wæver, Ole; De Wilde, Jaap,
Securitatea: Un nou cadru de a naliză, Ed. CA Publishing, Cluj -Napoca, 2010, pp. 44 -48.
2 A se vedea și Møller, Bjørn, The Concept of Security: The Pros and Cons of Expansion and
Contraction , Internațional Peace Research Association (IPRA), Tampere, 2000,
https://www.peacepalacelibrary.nl/ebooks/files/370659244 , accesat la data de 06.01.2019 .

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
9
produsul interacțiunii actorilor și că prin asta se crează trăsături identitare ce le definesc
interesele și poziția. În acest mod, securitatea fiecărui stat ar dep inde de efortul aprofundării
legăturilor identitare ce permit o mai mare cooperare și stimulează supraviețuirea instituțiilor
eficiente în momentul rezolvării conflictelor (Wendt, 1992) . Spre deosebire de neorealism,
constru ctivismul are ca premisă faptul că datorită acestor relații de identitate este posibilă
crearea unei securități colective capabile să asigure interesele actoriilor internaționali (Mercer,
1995) . Putem afirma că din punct de ved e constructivist, obiectul de referință a securității
identitare sunt grupurile, colectivități sau instituții care prin intermediul interconectivității au
construit legături ce le determină rolul și poziția în sistemul internațional.
În continuare, o altă serie de asum pții vine din partea teoriei critice, care analizează ca
obiect de referință persoana umană, recunoscând astfel că statul nu este singurul agent al
securității , ci că actorii non -statali au propriile interese de apărat atunci când vine vorba d e
securitate . Interesele sunt amenințate, de această dată, nu doar de ideia de război, ci chiar de
condițiile în care oamenii trăiesc de zi cu zi. Astfel , protecția și siguranța indivizilor nu este
garantată doar de securitatea statului ca unitate politic ă, aceștia depind și de accesul la resurse
necesare pentru a -și asig ura o calitate a vieții adecvată . Teoria critică nu doar contestă și
deconstruiește formele tradiționale de teoretizare, ci pune probleme și caută să desființeze
formele înrădăcinate ale v ieții sociale care constrâng libertatea umană (Richard D. , 2008, p.
158). Noile abordări ale securității au scos în evidență faptul că pentru mult timp, securitatea
persoanelor a stat în umbra celei statcentrice, și dacă aruncăm o privire în secolele precedente
(uneori chiar și în prezent), putem obseva că acesta a fost cauza unor încălcări ale drepturilor
omului de o cruzime inimaginabilă.

2.3. Dimensiunile securității și complexe de securitate
Această diversitate a poziți onării față de obiectul de referință și a faptului că asigurarea
securității poate fi primordială în fiecare caz în parte, a dus ca cercetătorii Școlii de la
Copenhaga să abordeze o clasificare conceptuală multidimensională. Acest tip d e abordare
este nece sar în contextul diferențelor cu privire la obiectele de securitate și pentru că o singură
modalitate de a înțelege securitatea este considerată ca fiind reducționistă, asta mai ales dacă
luăm în considerare amenințările, percepție asupra cărora variază în funcție de ceea ce este
amenințat și de ceea ce poate afecta existența unui stat, a unei societăți, a unui individ sau a
sistemului internațional în completivitatea sa (Orozco, 2003, p. 36) .
Tabel 1.1.: Dialecte de securi tate (exemple principale)

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
10
Sector Obiect de referință Supraviețuire
Societal
Politic/militar
Economic
Mediu Națiune
Stat
Firmă
Natură Identitate
Suveranitate
Evitarea falimentului
Durabilitate (prezervare)

Sursa: Wæver, Ole, Securitisation: Taking stock of a research programme in Security Studies ,
2003, p.17.

Sectoarele sunt „imagini ale sistemului internațional văzute printr -o lentilă care subliniază
un aspect particular al relației și interacțiunii dintre toate unitățile sale constituente ” (Buzan,
Jones, & Little, 1993) . Acestea au scopul de a analiza și desemna diferențele tipurilor de
acțiune (militară, politică, economică, socială și de mediu), de aceea există probabilitatea de
(1) a găsi unități și valor i caracteristice ce își au rădăcina în anumite sectoare (cu toate că,
asemenea statului, ele pot apărea și în alte sectoare ) și (2) ca natura supraviețuirii și
amenințării să difere de -a lungul sectoarelor și tipurilor de unități (Buzan, Waever, & De
Wilde, 2011, p. 49) . Putem afirma deci, că securitatea este un termen generic cu un sens
distinc, dar care variază ca formă. Securitatea presupune supraviețuire în fața unei amenințări
existențiale , însă supraviețuirea nu r eprezintă același lucru în fiecare sector (Buzan, Waever,
& De Wilde, 2011) .
În ceea ce privește sectorul militar , în mare parte, se tratează aspecte ale domeniul
securității din punct de vedere tradițional , în cadrul cărui a se urmărește garantarea
independenței și a integrității teritoriale, sau mai bine spus a suveranității statului, în fața
amenințărilor prin recurgerea la capacitatea materială și efectivă a unei națiuni . Acțiunea
armată amenință, drept urmare, toate comp onentele acestuia deoarece supune baza fizică la
presiuni, prejudiciere și dezmembrare, și poate distruge profund ecosistemul. Deasemenea,
poate duce la denaturarea sau dezmembrarea instituțiilor, reprimînd, subminînd sau
desființînd ideea de stat (Buzan, 2014, p. 125) . După cum putem observa, î n sectorul militar,
statul rămâne cel mai important – dar nu singurul – obiect de referință, iar elitele
conducătoare ale statului vor fi cei mai importanți – dar din nou, nu s ingurii – actori de
securizare (Buzan, Waever, & De Wilde, 2011, p. 78) .
Dimensiunea securitătii politice ține de stabilitatea organizațională a ordinii sociale . În
discuțiile despre acest sector sunt evidențiate doar amenințările non -militare ce pot avea ca
scop de la presiunile asupra guvernului în favoarea unor unei anumite politici, trecând prin

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
11
răsturnarea guvernului, până la favorizarea secesionismului și d istrugerea structurii politice a
statului, astfel încât a cesta să fie slăbit înaintea atacului armat (Buzan, 2014, p. 126) .
Amenințările sunt acelea ce privesc identitatea națională a statului și organizarea sa
instituțională și ideologică. Astfel, amenințările politice apa r la adresa legitimității
internaționale a unității politice, care se leagă în mod primar de ideologii și alte idei și
probleme constitutive ce definesc statul, și la adresa recunoașterii externe a acestuia,
legitimitatea sa externă (Buzan, Waever, & De Wilde, 2011, p. 206) . Întrucât statul este o
entitate esențialmente politică, amenințările de acest tip sunt de temut în egală măsură ca și
cele militare (Buzan, 2014, p. 127) .
Securitatea societală constă în sustenabilitatea și conservarea limbii, culturii, religiei și a
identității etnice a unei comunități determinate, ceea ce face ca rolul esențial al acesteia să fie
prezervarea patrimoniului cultural cu scopul de a menține con tinuitatea unei societăți. Cu
toate că securitatea politică și cea societală sunt intersectate între acestea există delimitări
foarte clare , precum faptul că statele și frontierele societale se întrepătrund rar și că statul și
societatea „aceluiași popor” sunt două lucruri diferite, iar asta pentru că statul are teritorii fixe
și o apartenență formală, pe când integrarea societală este un fenomen variabil ce uneori
transcende dimensiunile spațiale (Buzan, Waever, & De Wi lde, 2011, p. 171) . Însă,
amenințările sociale pot fi uneori greu de deosebit de cele politice, deoarece în relațiile dintre
state, amenințările externe semnificative asupra nivelului social ajung până la atacuri la adresa
idențiății naționale, ceea ce t ranferă discursul în domeniul politic (Buzan, 2014, p. 130) . Cu
toate acestea, trebuie să avem în vedere că definiția în acest sector nu este dată din prisma
națiunii și că securitatea societală se referă la grupuri identitare mari (grupuri naționale,
precum și religioase sau rasiale) care se auto -susțin; conținutul empiric al acestora variînd atât
în timp, cât și în spațiu (Buzan, Waever, & De Wilde, 2011, p. 172) . Această dimen siune a
securității poate fi considerată, într -o mare masură, un pas intermediar între securitatea
națională în versiunea sa tradițională și securitatea umană (Moller, 2003) .
În cazul dimensiunii economice a securității, aceast a se referă la baza materială, adică
resurse, finanțare și economie de piață, ce asigură existența statului și supraviețuirea
populației. (Buzan, Waever, & De Wilde, 2011, p. 145) Acesta este unul dintre domeniile
căruia i se acordă cel mai mult importanță dat fiind faptul că, în mare măsură, prin asta este
determinată poziția și puterea unei națiuni în sistemul internațional. Problema centrală
referitoare la ideea de securitate economică rezidă în faptul că condiția n ormală a actorilor
într-o economie de piață este una de risc, de competiție agresivă și de nesiguranță. Unul dintre
numeroșii actori economici este statul, economia națională f ăcând par te, într -un anumit sens,

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
12
din baza fizică a acestuia și definește legătu ra dintre economie și puterea generală a statului în
sistemul internațional (Buzan, 2014, pg. 131 -138).
În cele din urmă, dimensiunea ambientală a securității tratează toate resursele necesare
pentru a garanta durabilitatea materială și prezervarea planetei și a statelor. Referitor la
această temă au existat, și încă e xistă diverse dezbateri și încercări de a examina dacă
securitatea mediului ar trebui luată în serios (Buzan , Waever, & De Wilde, 2011, pg. 109 –
135), se discută dacă degradarea mediului a devenit o amenințare la fel de mare precum
amenințările militare (asta rămâne să fie calculat), sau dacă este de așteaptat ca în viitor mediu
și resurse să devină o sursă de conflict militar (Wæver, 2003, p. 17) . Amenințările ecologic e
pot varia de la nivel național sau local (cutremure, epidemii, secetă, ș.a.) la poluarea
transfrontalieră sau nivel regional , ce aduc prejudicii statului într -o măsură suficientă pentru ai
amenința ideea și instituțiil e, până la fenomene globale cu consecințe globale, precum subțiere
startului de ozon și efectul de seră a atmosferei , ce sunt mai greu de încadrat în sfera
securității naționale (Buzan, 2014, pg. 139 -140). Astfel securi tizarea cu succes a problemelor
de mediu a avut loc în principal la nivel local, acolo unde dezastrele efective au loc și unde
pragurile de durabilitate sunt depășite, în timp ce la nivel glob al rămâne limitată (Buzan,
Waever, & De Wilde, 2011, p. 136) . Aceste cinci sectoare nu operează separat unul de altul.
Toate definesc un subiect esențial al problemei sec urității și o cale pentru a ordo na prioritățil e,
însă toate coexistă împreună într -o relație puternică de conexiuni (Buzan, 1991, p. 433) .
Abordare securității pe sectoare din cadrul Școlii de la Copenhaga a contribuit la
dezvoltarea unui cadru specific de analiz ă a diferitelor probleme cu care se confruntă
securitatea în geopolitica intern ațională post Război Rece, o analiză amănunțită prin care sunt
evidențiate legăturile dintre obiectele de referință și nivelele securității. În acest sens,
reprezentanții aceste i Școli propun complexele de securitate regională drept un cadru de
analiză complet cu privire la noua dinamică a sistemului internațional, ce pe de o parte, oferă
un obiect de studiu mult mai controlabil decât încercarea de a înțelege întreg sistemul glob al
(Buzan & Weaver, 2003) și pe de altă parte întăre ște fundamentele abordării
multidimensionale a securității și extinderea către noi obiecte de referință dincolo de
integritatea teritorială a statului. Chiar dacă acest tip de analiză ține de o abstractizare
teoretică, este bazat pe observarea empirică a fenomenelor regionale.
În termenii securității, „regiune” înseamnă că un subsistem distinct și semnificativ de
relații de securitate este format de un grup de state care au fost sortite să se regăsească în
apropiere geografică unele față de altele (Buzan, 2014, p. 194) și care în cadrul unui complex
de securitate au percepții și preocupări majore la adresa securității ce sunt atât de

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
13
interconectate încât problemele lor de securitate internațională nu pot fi analizate sau
rezolvate independent (Buzan, Waever, & De Wilde, 2011, p. 27) .
Școala de la Copenhaga se distinge printr -o trăsătură specifică ce constă în capacitatea de
a asuma dinamica subsistemelor constituite după sfârșitul Războiului Rece, și în același timp
prin extinderea analizei la procesele din interiorul acestora, în așa mod încât să se poată
prevedea schimbările și evenimentele regăsit e în sistemele regionale. Dinamica se modifică
odată cu schimbările semnificative apărute la nivelul componentelor cheie a complexelor de
securitate, și anume : aranjarea unităților și diferențele dintre ele, adică actori indepedenți și
coerenți ce pot fi d iferențiați ce restul , de exemplu statele; tipare de amiciție și inamiciție și
distribuirea puterii între principale unități (Buzan, Waever, & De Wilde, 2011, p. 29) . Pentru
a evalua impactul unei schimbări esențiale asupra complexului de securitate există patru
opțiuni: (1) menținerea status quo -ului, structura complexului rămâne intactă; (2)
transformarea internă, structura esențială se schimbă în contextul granitelor sale exterioare;
(3) transformare externă , există o modificare fie prin expansiune, fie prin contragerea
granițelor externe, ce poate duce la schimbări cu privire la distribuirea puterii și a relațiilor de
amiciție/inamiciți e; și (4) acoperirea, ce presupune impunerea puterilor externe asupra
complexului , suprimându -i dinamica (Buzan, Waever, & De Wilde, 2011, pg. 29 -30).
Acest tip de evaluare a interacțiunil or și interdependenț ei dintre unitățile sistemului duc la
facilitarea analizei dinamicii structurii în sine și a relațiilor de cooperare sau conflict dintre
unitățile sistemmului respectiv. Esențial în cadrul acestei analize este să înțelegem procesul
dublu ce s -a produs pe baza complexelor de securitate regională, pe de o parte s -a menținut o
perspectivă global ă cu privire la evenimentele din relațiile internaționale și, pe de altă parte, a
fost dezvoltată o concepție mai locală cu privire la dinamica securității. Abordare securității
din perspectiva complexelor regionale constituie o bază fundamentală a înțeleg erii noilor
provocări declanșate odată cu procesul de globalizare.
Școala de la Copenhaga caută să determine cu exactitate care sunt amenințările și
consecințele acestora la nivelul statului, a unei societăți sau a individului. Cu alte cuvinte,
acest curen t de gândire construiește un proces de definire precisă pentru a determina când
ceva este obiect de securi tizare, în așa fel încât nu tot ceea ce se prezintă ca fiind o problemă
de securitate chiar este încadrată în această categorie. În acest sens , cercet ătorii acestei Ș coli
pretind înlăturare sensului instrumental al securității pentru a o circumscrie în domeniile
specifice competenței sale (Buzan & Waever, 1997) . În ceea ce privește fenomenul de
securi tizare a agendelor, a cesta a permis ca prin intermediul discursului politic o rice temă să
poată deveni o problemă de securitate a unui stat, și în plus într -un mod justificat. Iar asta nu

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
14
face decât ca, până nu se ajunge la un consens cu privire la ceea ce se înțelege prin sec uritate
în rândul liderilor politici și a cercetătorilor, printre alții, termenul precum și concepțiile
asupra sa să fie abordați și prelucrați în continuare într -o formă subiectivă.

II. Securitate și Securitate umană

Colapsul Uniunii Sovietice în decembrie 1991 a simbolizat o trecere la o nouă etapă în
diplomația internațională și, cu toate că la început se credea că sfârșitul Războiului Rece
putea duce la o perioadă a relațiile internaționale în care sfârșitul luptei între blocuri ar
provoca o necesitate m ai scăzută a folosirii forței și a coerciției militare (Scoot, 1998, p. 19) ,
lucrurile au evoluat într -o manieră foarte diferită. Deși au existat schimbări significative,
precum încercarea apropierii de Orientul Mijlociu s au „stabilitatea” zonei Americii Latine,
sfârșitul Războiului Rece nu a presupus stabilirea păcii în lume. Aceasta a fost demonstrată de
către varietatea și amploarea dezastrelor umanitare ce au avut loc în Africa, de tensiunile
crescente din peninsula Cor eea, de amenințarea tot mai mare a dezvoltării armelor de
distrugere în masă, exemplificate în invazia nord -americană în Irak sau de tensiunile cu Iran ,
sau de către importanța atribuită terorismului precum una dintre principalele amenințări
internaționale . Caracteristicile sistemului internațional adaptat procesul ui globalizării au dus
la slăbirea progresivă a capacității statului în fața noii situații internaționale . În mare parte,
stuația post Război Rece a fost de o violență extremă, unde conflictele er au comune iar
intervenției militare i s -a acordat o importanță semnificativă, ceea ce a caracterizat o etapă
mult mai nesigură. Nesiguranța sistemului internațional a dus la necesitatea cooperării între
aliați și a organizațiilor internaționale pentru sust enabilitatea păcii și a securității
internaționale (Johnson, 2002, p. 363) în fața vulnerabilităților ce nu se pot combate prin
conceptele și mecanismele Războiului Rece. Meritul Școlii de la Copenhaga este acela de a
realiza trecerea de la o abordare concepuală în termeni ce țin de suveranitate națională la o
abordare, și o conștientizare, a necesității protecției ființei umane în fața numeroaselor
amenințări, și că în ordinea globală de după căderea Cortinei de Fier amen ințarea nu mai este
de proveniență statală, ci sunt „chestiuni globale” ce poat afecta în egală măsură orice individ.
Introducerea conceptului de securitate umană , în Raportul despre Dezvoltare Umană al
Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, d in 1994, a dus la articularea unei noi
paradigme, diferită de securitatea națională, și a unei noi modalități de a privi și a înțelege
lucrurile, în cadrul căruia centrul de analiză nu mai este statul ci persoana umană. Se

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
15
introduce o nouă viziune deoarece problemele nu se mai pliau pe modelul existent de
securitate. Astfel, cu privire la pradigma națională a securității au fost evidențiați doi factori
de neconcordanță : în primul rând, s-a constatat că conflictele armate nu mai erau modul prin
care statele își rezolvau disputele; și în al doilea rând, conștiința faptului că amenințările
securității nu erau doar cele referitoare la război și violență criminală, ci și foamete, apariția și
extinderea noilor epidemii, dezastrele ecologice, terrorismul, fanatismu l religios sau etnic,
crima organizată, ploriferarea armelor nucleare, ș.a (Kaldor, New and Old Wars: Organized
Violence in a Global Era , 2012) .
Comple xitatea acestor fenomene nu a făcut decât să evidențieze că securitatea st atului este
un răspuns insuficient într -o lume globală și complexă. De aceea a fost necesar să se meargă
dincolo de paradigma stat-centrică , spre una centrată pe individ sau uman -centrică (Kerr,
2003, p. 1) , adică trecerea de la nivelul de analiză a securității statului la cel al persoanelor.

1. Fundamente istorice și evoluție
Securitatea în sistemul internațional de până la apariția Organizației Națiunilor Unite, era
centrată pe stat și pe principiile suveranității statale, așa cum au fost enunțate în urma Păcii de
la Westphalia din 1648. Așa cum am observat, termenul de securitate se axa pe integritatea
teritorială, stabilitatea politică, obligațiile militare și apărare cu activități economice și
financiare relaționate. Stat ul deținea dreptul și modalitățile de a -și proteja cetățenii , de obicei
mărindu -și și stabilindu -și puterea și odată cu aceasta și securitatea, având scopul de a
menține ordinea și pacea.
Ulterior, prin intermediul Declarației Universale a Drepturilor Omul ui din 1948, se
proclamă că „recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a
drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume”
(ONU) , stabilindu -se așada r centralitatea ființei umane. Președintele Statelor Unite Franklin
Delano Roosevelt considera că ordinea post -belică trebuie să se sprijine pe un set de instituții
care să promoveze stabilitatea, dezvoltarea și justiția (Ștefanachi, 2015, p. 23) , enumerând în
cadrul Congresului la 6 ianuarie 1941 patru libertăți: fundamentale: libertatea de exp rimare,
libertatea gândirii (conștiință, religie, cult), libertatea față de frică, libertatea față d e necesități;
ce le regăsim în conținutul Declarației și pe baza cărora se va susține conceptul de securitate
umană.
Odată cu începutul anilor `80, era din ce în ce mai evidentă necesitatea adoptării unor
mijloace prin care să se poată asigura securita tea și din privința altor tipuri de amenințări , nu
doar militare, precum încălcarea drepturilor umane, dezastre naturale și crize economice, și,

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
16
deasemenea, pentru existența unor soluții eficiente se cerea o cooperare internațională. În
acest context au avut loc două comisii independente ce au contribuit la schimbarea
mentalității referitor la dezvoltare și securitate (Bajpai, 2000, p. 6) .
Prima a fost Comisia independentă privind problemel e de dezvoltare internațională,
prezidată de Willy Brandt, care în 198 0 a întocmit un raport în care a dezbătut problematica
Nord -Sud. În introducerea acestui raport, Brandt afirma: „Raportul nostru se bazează pe ceea
ce pare a fi cel mai simplu interes comun: faptul că omenirea dorește să supraviețuiască și s -ar
putea chia r adăuga că are obligația morală de a supraviețui . Acest lucru nu ridică doar
problemele tradiționale ale păcii și războiului, ci și modul de depășire a foametei în lume, a
mizeriei în masă și a disparităților alarmante dintre condițiile de viață ale celor bogați și săraci
(1980, p. 13) . Accentua faptul că ceea ce stă la baza necesității unei cooperări nord -sud pentru
dezvoltare era „voința de a depăși tensiunile periculoase și de a produce rezultate
semnificative p entru națiuni și regiuni – dar, în primul rând pentru fiițele umane – în toate
părțile lumii” (Brandt, 1980, p. 9) .
Cea de -a doua, a fost Comisia independentă privind problemele de dezarmare și
securitate , prezidată de Olo f Palme, în rapotul căruia în 1982 s -a propus doctrina „securității
comune ”, prin intermediul căreia s -a dezbătul faptul că atât în Est cât și în Vest există nevoi
legitime de securitate. În susținerea acestei afirmații s -a menționat că, nu este posibil să
constați securitate uni laterală pentru un bloc pe baza resurselor militare superioare , ci din
contră, că într -o lume a potențialului nuclear distructiv orice ofensivă ideologică la adresa
supremației militare este o amenințare a securității universale (ICIDI, 2010) . Centru l
dezbaterii este pe tema dezarmăriii și a securității internaținale, însă pe lângă asta se acordă o
deosebită importanță și amenințărilor de securitate cu care se confruntă Țările Lumii a Treia,
sărăcie, f oamete și inegalitate economică (Nikitin, 2001) , evidențiind că indiferent de
poziționarea geografică „securitatea implică atât progres economic cât și eliberarea de
amenințările militare” (Palm e Commission, 1982, p. xii) . Așadar, „securitatea comună
necesită ca oamenii să trăiască în demnitate și pace, să aibă destul de mâncare, să poată găsi
locuri de muncă și să trăiască într -o lume fără sărăcie și fără lipsuri” (1982, pg. xv, 172) .
Un alt pas important în sustenabilitatea ideii de securitate comună, a fort reprezentat de
Raportul Comisiei Mondiale de Mediu și Dezvoltare din 1987 (Comisia Brundtland) , ce a
avut rolul de a evidenția interdepende nța dintre diferitele tipuri de securitate, economică, de
mediu și societală – „acestea nu sunt crize separate: o criză de mediu, o criză de dezvoltare, o
criză energetică. Acestea sunt toate într -una.” (WCED, 1987, p. 20) ; precum și dintre
degradarea mediului și incidența conflictului (Ștefanachi, 2015, p. 23) . Concluziile rezultate

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
17
în urma acestor rapoarte ce au pus bazele ideei de securitate umană , se pot rezuma la faptul că
securitatea internațională trebuia să se axeze mai mult pe compromisul supraviețuirii comune
și nu pe amenințarea distrugerii reciproce.
Schimbarea de paradigmă, și anume considerarea persoanei, în locul statului, ca subiect al
securității, s -a produs odată cu realiz area faptului că ceea ce produce insecuritate este
nesat isfacerea necesităților de bază a le individului. Astfel că la sfârșitul anilor `80 era
acceptată nevoia de a amplifica agenda securității dincolo de cadrul militar. Lucru ce a coincis
cu sfârșitul Răz boiului Rece, când război ul nuclear a încetat să mai fie o amenințare de
dezastru omniprezentă constantă, și pe de altă parte, când conflictele civile provocate de
factori economici, culturali și politici de tip intern au arătat utilitatea limitată a apără rii armate
a frontierelor în a le soluționa (Thomas, 1987, p. 10) .
După cum putem observa, concepul tradițional al securității își pierde din valoare în fața
noilor amenințări, ceea ce face ca securitatea umană să pre supună o evoluție prin caracterul
său integrator și globalizator, ce nu se mai bazează pe forța armată, ci mai degrabă pe
sadisfacerea necesităților de bază universale. Acest context global a făcut ca studiile de
securitate să se axeze mai mult pe apărarea și protecția persoanelor decât pe cea teritorială,
prin intermediul dezvoltării și nu prin folosirea armelor, calea pentru a asigura securitatea
fiind cooperarea internațională. Așadar, în centrul său, securitatea umană vizează protejarea
oamenilor (Liotta & Owen, 2006, p. 37) .

2. Dezvoltare umană , securitate umană și drepturi le omului : interconectivitate și
interdependență
În cadrul schimbat al lumii de la început de secol XXI, mai exact după atacul terorist de la
11 septem brie 2001 asupra Turnurilor Gemene și a Pentagonului, o serie de realități și riscuri
sunt conștientizate de către actorii scenei internaționale. În primul rând, atacurile venite din
partea unor teroriști, și nu a unui stat pe care să îl învinovățești, au făcut ca modul clasic de a
înțelege războiul impus de Pacea de la Westphalia să dispară, războiul nu se mai poartă între
state. Evoluția economico -militară a organizațiilor teroriste face ca acestea să poată declanșa
oricând un război, și așa obiectivele t rec de la cele militare la cele civile și politice pentru a
provoca teroare și caos. În al doilea rând, efectele unui astfel de conflict fac ca securitatea
umană să fie amenințată și după încheierea acestuia, iar dacă luăm exemplul din ultimii ani,
Daesh în Orientul Mijlociu, putem enumera: degradarea mediului, privarea de resurse,
migrații masive, traficul de arme și rămășițele de arme precum minele anti -personal sau cele
ce rămân în folosința criminalilor. Și, în ultimul rând, nerespectarea drepturilor o mului nu

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
18
doar din partea statelor ci și a organizațiilor internaționale, deoarece cazuri precum cel al
fundamentalismului religios devin o amenințare globală, și atât conflictele interne cât și cele
externe ale statelor au ca numitor comun mai multe victim e civile decât militare (Kaldor,
2012).
În jurul termenului de securitate umană se reunesc cei de dezvoltare sustenabilă și
drepturile omului. Securitatea umană evoluează în strânsă legătură cu cel de dezvoltare
umană, îl completează și îl lărgește, deoar ece ambele sunt complet interconectate, fiind baze
necesare unul altuia și ambele vor fi, în același timp, interdependente ale drepturilor omului.
Altfel spus, fără securitate nu putem realiza o abordare care să caute o dezvoltare înțeleasă ca
procesul ce vizează îmbunătățirea constantă a bunăstării întregii populații și în care toți
indivizii au dreptul să participe la o dezvoltare economică, socială, culturală și politică în care
toate drepturile omului și libertățile fundamentale pot fi pe deplin realiza te, să contribuie la
această dezvoltare și să se bucure de ea (Rezoluția 41/128 a Adunării Generale ONU, 1986).
Rezultă, așa cum indica Kofi Annan în Raportul In Larger Freedom „nu numai că dezvoltarea,
securitatea și drepturile omului sunt imperative, ele se și consolidează reciproc […]. În
consecință, nu ne putem bucura de dezvoltare dacă nu avem securitate, nu ne vom bucura de
securitate fără dezvoltare, și nu ne vom bucura de nici una fără respect față de drepturile
omului” (UN, 2005, pg. 5 -6).
Termen ul de securitate umană se bazează pe o premisă a drepturilor și libertăților
articulate și legalizate prin adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului. Declarația
a fost primul și cel mai categoric pas al articulării condițiilor socio -politice și economice
fundamentale garantate fiecărei ființe umane în virtutea dreptului din naștere (Richard &
Deepayan, 2006, p. 6), prin care fiecărei persoane trebuie să îi fie asigurat dreptul la viață,
libertate și securitate (UDHR, p. 8). Astfel de declarați i au pus bazele pentru ca drepturile
omului să fie instituționalizate în structurile guvernanței globale. Securitatea umană se
bazează pe universalitatea și acceptarea fundamentală a acestor drepturi și libertăți (Richard &
Deepayan, 2006), în sensul în ca re de prea multe ori încălcările grave a drepturilor omului au
dus și duc la conflicte, la dislocarea populației și la suferință umană pe o scară masivă.
Securitatea umană nu face nicio distincție între diferitele tipuri de drepturi ale omului –
drepturi c ivile, politice, economice, sociale și culturale, abordând astfel încălcările și
amenințările într -un mod multidimensional și cuprinzător. Aceasta introduce un cadru practic
pentru identificarea drepturilor specifice care sunt în joc într -o anumită situați e de insecuritate
și pentru luarea în considerare a aranjamentelor instituționale și de guvernanță necesare pentru
exercitarea și susținerea lor (HSU, 2005, p. 9).

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
19

2.1. Dezvoltare umană și securitate umană
Dezvoltarea umană a reprezentat o abordare de vârf î n domeniul dezvoltării încă din
momentul în care, în anii 1980, Amartya Sen și Mahbub ul Haq au adoptat acest concept și au
ajutat la dezvoltarea și consolidarea sa, fapt la care au contribuit și mișcările sociale din sudul
global. Acest lucru sa întâmplat ca răspuns la alte intervenții tradiționale de dezvoltare care s –
au axat pe dezvoltarea economică națională ca principala, dacă nu chiar singura, modalitate
pentru a îmbunătăți bunăstarea indivizilor (Krupanski, 2014, p. 31). Conceptul de dezvoltare
uman ă este centrat pe cercetările teoretice introduse de Sen, în care dezvoltarea economică
este mijlocul prin care oamenii se pot realiza și duce o viață cu demnitate și libertate, în
măsura în care aceștia își lărgesc capacitățile și generează efecte , nu doa r în creșterea
productivității și a veniturilor, ci pentru ei înșiși și pentru ceilalți, îmbunătățiriea libertății, a
bunăstării și creșterea calității vieții. Sen este, deasemenea, și un critic al abordării
necesităților de bază, deoarece consideră că ace stea nu măsoară cu adevărat situația indivizilor
dincolo de unele bunuri și servicii minime, de aici și optarea pentru o perspectivă a
capacităților, ce „depinde de ansamblul de bunuri pe care ființele umane îl poate domina”,
bunuri ce sunt relaționate cu multiple servicii ce trebuie să poată fi utilizate de către toate
straturile societale (Sen A. , 1983, p. 1117) .
Dezvoltarea umană a fost utilizată drept cadru pentru o serie de intervenții și agende de
dezvoltare de la ONG -uri mici la summituri internaționale la nivel înalt, cum ar fi Summit -ul
Mileniului și rezultatele acestuia, Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului. În special, a fost
susținută de Organizația Națiunilor Unite într -un mod particular de către PNUD, ma i ales de
la introducerea în 1990 a publicației seminare și anuale a Raportului privind Dezvoltarea
Umană (HDR) și, deasemenea, a fost adoptată într -o mai mică măsură de agenții
guvernamentale naționale. Din acel moment atât practicienii umanitari cât și c ei din domeniul
securității și cercetătorii au încercat, de asemenea, să -și alinieze eforturile în sprijinul
obiectivelor „mai largi” ale dezvoltării umane (Krupanski, 2014).
Conceptul de dezvoltare umană se referă la abordarea largă a extinderii alegerilo r sau
capacităților oamenilor nu numai în ceea ce privește venitul, ci și în domenii precum
sănătatea, educația, tehnologia, mediul și ocuparea forței de muncă. Dezvoltarea este înțeleasă
în termenii generării de oportunități persoanelor într -un mediu libe r și sigur. Școala de
dezvoltare umană, pe care Haq a numit -o cea mai „holistică” a tuturor abordărilor de
dezvoltare, a apărut în anii `90, bazându -se pe o serie de reacții anterioare împotriva
paradigmei dominante a dezvoltării economice, considerându -se că creșterea economică nu

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
20
este un obiectiv suficient având în vedere faptul că creșterea agregată acesteia se poate
rezuma într -o deprivare mai profundă a celor săraci, opresiunea politică sau degradarea
mediului (Alkire, 2003, p. 35). În acest context, î n ultimele patru decenii procesul de
dezvoltare umană a fost unul cumulativ, în cadrul căruia pe parcursul anilor cu o economie
mondială tot mai interdependentă drept standard al dezvoltării, au fost integrate o serie de
subiecte de interes major pe scena internațională.
În 1990, primul Raport privind Dezvoltarea Umană a introdus o nouă abordare pentru
avansarea bunăstării umane. În cadrul acestuia, dezvoltarea umană era definită drept „procesul
de extindere a alegerilor oamenilor”, nu doar alegerile dintr e detergenții diferiți, canalele de
televiziune sau modelele de mașini, ci alegerile create prin extinderea capacităților și
funcțiilor umane – ceea ce oamenii fac și pot face în viața lor (UNDP, 1999, p. 16). Regăsim
trei capacități ce sunt esențiale pent ru oameni și fără de care multe alegeri în viață nu ar fi
disponibile, aceea de a duce o viață lungă și sănătoasă, de a dobândi cunoștințe și de a avea
acces la resursele necesare pentru un nivel de trai decent. Alegerile adiționale includ libertatea
econo mică, politică, socială și culturală, respectul de sine și drepturile umane garantate
(UNDP, 1990, p. 10). Alegeri ce se pot schimba în timp și pot, în principiu, să fie infinite,
tocmai de aceea este necesară stabilirea limitelor și a combinării alegerilo r cu loialități,
drepturi cu îndatoriri, opțiuni cu obligațiuni, libertăți cu ligaturi (UNDP, 1999, p. 16). Pentru
a se asigura bunăstarea indivizilor și pentru a se evita apariția frustrării acestora, în primul
Raport sunt evidențiate două părți ale dezvo ltării umane: „formarea capacităților umane, cum
ar fi îmbunătățirea sănătății, a cunoștințelor și a competențelor, și folosirea oamenilor de
capacitățile dobândite pentru activități de agrement, de producție sau în activitățile culturale,
sociale și polit ice”(UNDP, 1990). Cu toate acestea, dezvoltarea umană nu este doar o
realizarea a acestor capacități, ci și procesul de urmărire a acestora într -un mod echitabil,
participativ, productiv și durabil (UNDP, 1999).
După cum putem observa dezvoltarea umană re prezintă o agendă ambițioasă ce depășește
un accent strict pe strategiile de reducere a sărăciei sau pe cifrele economice pentru a include
aspecte precum libertățile politice și culturale, buna guvernare și egalitatea de gen, cu o
incluziune limitată a che stiunilor direct e de pace și securitate (Krupanski, 2014) . Acest prim
HDR este un punct de referință foarte important, pentru că a însemnat o schimbare de
perspectivă de la bunăstarea națiunii la condițiile de viață a indivizil or, sub sloganul „oamenii
sunt bogăția reală a unei națiuni” (UNDP, 1990, p. 9). În ceea ce privește măsurarea
dezvoltării umane, tot în cadrul acestui Raport este menționat că trebuie pentru moment să de
axeze pe cele trei elemente esențiale ale vieții uma ne: longevitatea, cunoașterea și standardele

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
21
de viață decente (UNDP, 1990, p. 12) ce sunt reflectate în Indexul de Dezvoltare Umană drept
cei trei indicatori ai speranței la viață, educației și venitului pe cap de locuitor (UNDP, 1999,
p. 28).
În cadrul R aportul privind Dezvoltarea Umană din 1993 se afirmă interconectivitatea
dintre securitatea umană ș i dezvoltare umană, susținându -se faptul că conceptul de securitate
trebuie să se schimbe de la un accent exclusiv asupra securității naționale la o accentua re mult
mai mare asupra securității oamenilor, de la securitate prin arme la securitate prin dezvoltare
umană, de la securitatea teritorială la securitatea alimentară, la ocuparea forței de muncă și
mediului (UNDP, p. 2). Se pune astfel accentul pe satisfa cerea nevoilor de bază a oamenilor
ca primă modalitate de obținere și de menținere a păcii, de sustenabilitate și prosperitate.
Pentru ca această ordine mondială centrată pe oameni să se realizeze sunt enunțați cinci pilari:
(1) noi concepte de securitate umană; (2) noi modele de dezvoltare umană sustenibilă; (3) noi
parteneriate între state și piețe; (4) noi modele de guvernare națională și globală și (5) noi
forme de cooperare internațională (UNDP, 1993). Așadar, prin promovarea și asigurarea
securității umane și a dezvoltării umane se obține un efect preventiv a conflictelor și ajută la
menținerea păcii, care este și funcția principală a Națiunilor Unite.
După cum menționam și mai sus dezvoltarea umană a fost unul dintre subiectele
principale dezbătute în cadrul Summit -ului Mileniului unde șefii de stat și -au dat
consimțământul și s -au compromis să facă tot ce le stă în putință pentru a eradica sărăcia, a
promova demnitatea și egalitatea umană, și să realizeze durabilității păcii, democrației și a
mediu lui (UNDP, 2003, p. 1), prin intermediul celor opt Obiective de Dezvoltare ale
Mileniului ce trebuiau realizate cel târziu până în 2015 și care variau de la reducerea sărăciei
extreme la asigurarea învățământului primar pentru toți copiii. Acest proiect nu a avut un
succes total, de aceea în septembrie 2015 s -a anunțat adoptarea unui nou plan Transformarea
lumii noastre: Agenda 2030 pentru Dezvoltare Durabilă , un plan pentru oameni, planetă și
prosperitate, rezumat în 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă ce au ca scop să continuie și să
reușească acolo unde Obiecticele de Dezvoltare ale Mileniului au eșuat. Prin acest proiect se
vrea: să se pună capăt sărăciei și foametei peste tot; combaterea inegalitățiilor în interiorul și
între țări; construirea societăți lor pașnice echitabile și incluzive; protejarea drepturilor omului
și promovarea egalității de gen și abilitarea femeilor și a fetelor; și, asigurarea protecției
durabile a planetei și a resurselor sale naturale (A/RES/70/1, 2015, p. 3).
Dezvoltare umană, ca abordare, așa cum afirma Amartya Sen, este preocupată de ceea ce
el considera a fi ideea de bază de dezvoltare: și anume, extinderea bunăstării vieții umane, mai
degrabă decât pur și simplu bunăstarea economică în care trăiesc ființele umane, care este

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
22
doar o parte din ea (Sen, 2004). Este o abordare care se concentrează pe oameni, pe
oportunitățile și opțiunile lor (UNDP, About Human Development, 2013).
Având în vedere această schiță a dezvoltării umane, putem rezuma patru perspective
fundamentale împăr tășite de securitatea umană și dezvoltarea umană (Alkire, p. 36). În primul
rând, ambelesunt centrate pe oameni, considerându -i drept „scopuri” și nu mijloace. Accentul
acestora pe om a dus la provocarea paradigmelor dominante ce au ca scop realizări
instrumentale sau tehnice, precum securitatea națională și creșterea economică, ce au fost de
ambele părți criticate. În al doilea rând, atât dezvoltarea umană, cât și securitatea umană sunt
angajamente multisectoriale și multidimensionale, au în vedere atât de mnitatea umană precum
și preocupările materiale și fizice ale oamenilor. Prioritizarea diferitelor probleme este de o
importanță majoră, ambele abordări fiind capabile să se adapteze constant la noi scenarii și
noi amenințări. În al treilea rând, ambele of eră obiectivul pe termen lung al îndeplinirii umane
în orice societate, deși securitatea umană urmărește o agendă mai restrânsă. În al patrulea
rând, dezvoltarea umană și securitatea umană abordează sărăcia cronică. În general
dezvoltarea umană este o abor dare relevantă atât pentru persoanele bogate cât și pentru cele
sărace, dar când aceasta este aplicată persoanelor sărace, care trăiesc deja cu insecuritate
cronică a alimentației sau a sănătății sau a mijloacelor de subzistență, se suprapune cu și poate
fi considerată același lucru cu securitatea umană pentru că acestea pot prioritiza aceleași
capacități și aceleași tipuri de recomandări.
În contextul comparație termenilor de securitate umană și de dezvoltare umană sunt
reflectate și trei deosebiri importa nte (Alkire, p. 37): (1) prima este dată chiar de natura strict
delimitată a securității umane pentru că spre deosebire de dezvoltarea umană ce este de o
natură extensivă, securitatea umană include doar un subset strict delimitat de preocupări
legate de de zvoltarea umană; (2) securitatea umană se angajează să abordeze direct
amenințărilede orice fel, în timp ce dezvoltarea umană se concentrează în principal pe
generarea proceselor și prevenirea acestora și (3) orizontul lor de timp, deoarece în cazul
dezvol tării umane se depune un efort considerabil în construirea de instituții, în consolidarea
capacităților și în acțiuni durabile iar securitatea umană, deși ar putea împărtăși această
abordare, are angajamente ce apar în perioade scurte de timp și fără parti cipare, de altfel
intevențiile de urgență ies de sub aria de acoperire a dezvoltării umane.
Una dintre problemele securității umane este apropierea conceptuală față de dezvoltarea
umană, în așa fel încât se poate genera un grad ridicat de confuzie. Mult t imp conceptele au
fost studiate separat considerându -se că dezvoltarea era o condiție prealabilă pentru securitate.
Genocidul din Rwanda din 1994, o țară care, în anii anteriori, și -a îmbunătățit indicatorii de

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
23
dezvoltare, a fost un exemplu brutal care a a rătat cum o încălcare a securității ar putea, de
asemenea, să submineze nivelurile de dezvoltare obținute. Acesta și alte cazuri au determinat
revizuirea abordării inițiale a relației dintre dezvoltare și securitate, generând noțiuni precum
„securitatea în primul rând” sau ideea unei „dezarmări durabile pentru o dezvoltare durabilă”
(Krause K. , 2005, p. 5). Evoluția acestor conceptelor și diferitele evenimente au demonstrat
că între securitatea umană și dezvoltare umanănu există o relație de ordine, ci de interacțiune.
Apropierea dintre dezvoltare și securitate, favorizată de introducerea noțiunii de
securitate umană, a condus la o tendință de reinterpretare a dezvoltării din punct de vedere al
securității, o tendință care a condus la schimbarea priorități lor criteriilor de dezvoltare. Multe
agenții de ajutor umanitar și factorii de decizie în domeniul dezvoltării și -au exprimat
îngrijorarea cu privire la orientarea tot mai mare a ajutorului către obiectivele de securitate.
Fondurile care, la începutul anil or 1990, au vizat reducerea sărăciei sau promovarea apărării
drepturilor omului au fost redirecționate către reconstrucția statelor în criză, spre promovarea
oportunităților pentru persoanele în zone strategice de instabilitate sau ca ajutor în intervenții .

3. Securitate umană – cadru teoretic
Conceptul de securitate umană a apărut ca parte a paradigmei holistice a dezvoltării
umane cultivată în cadrul Programul ui pentru Dezvoltare al Națiunilor Unite, de fostul
ministru pakistanez de finanțe Mahbub ul Haq cu un puternic sprijin din partea economist ului
Amartya Sen (Richard & Deepayan, 2006, p. 4) . Amartya Sen este unul dintre autorii care au
contribuit cel mai mult la dezvoltarea termenului de securitate umană, publicând chiar în anul
2000 un articol intitulat Why human seccurity? , unde definește securitatea umană drept o
abordare comprehensivă și amplă ce iclude amenințările la adresa supraviețuirii, a modului de
viață și a demnității umane (Sen A . , 2000) . La inițiativ a lui Haq s-a pregătit Indexul
Dezvolt ării Umane și a Indexul Guvern ării Umane , acesta fiind asociat cu conceptul de
securitate umană încă de la început. În 1994 acesta publică lucrarea sa New Imperatives of
Human Security în care oferă o explicație teoretică a securității umane și a deschis calea spre
acceptarea sa globală (Venu Menon, 2007, p. 8) . O idee de bază este evidentă în lucrarea
acestuia, și anume că securitatea umană este securitatea indi vizilor și nu a statelor națiune,
argumentând că „lumea intră într -o nouă eră a securității umane, în care întreg conceptul de
securitate va suferi schimbări dramatice. În această nouă concepție securitatea va fi echivalată
cu securitatea indivizilor, nu d oar cu securitatea națiunilor lor ; securitatea oamenilor, nu doar
securitatea teritorială”, sau altfel spus „trebuie să construim un nou concept de securitate
umană, care să se reflecte în viața poporului nostru, nu în armele țării noastre” (Bajpai, 2000,

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
24
p. 10) . Haq identifică o serie de amen ințări cu privire la securitate a umană, cum ar fi droguri,
boli, terorism și sărăcie; deasemenea specifică și problema divizării nord -sud la nivel global, a
marginalizării instituțiilo r globale (ex. ONU și acordurile de la Bretton Woods), a
subdezvoltării și a distribuției inegale a bunurilor. Securitatea umană se poate atinge prin
dezvoltare și nu prin arme (ul Haq, 1994, p. 1) , proces ce îl definește î n cinci pași: o concepție
a dezvoltării umane , cu accent pe echitate, sustenabilitate și participare la nivel local; un
dividend de pace care să subscrie agenda mai largă a securității umane ; un nou partener iat
între Nord și Sud bazat pe „dreptate, nu pe c aritate” , care să sublinieze „ accesul echitabil la
oportunitățile de pe piața mondială” și restructurarea economică; un nou cadru de guvernare
globală, bazat pe reforma instituțiilor internaționale precum FMI, Banca Mondială și
Națiunile Unite; și în cele din urmă un rol tot mai important pentru societatea civilă globală
(ul Haq, 1994, pg. 2 -19).
Raportul Dezvoltării Umane din 1994 a fost primul document internațional major care a
articulat securitatea umană în termeni co nceptuali, cu propuneri de politică și acțiune (Richard
& Deepayan, 2006, p. 4) . În acest document este specificat faptul că conceptul tradițional al
securității avea o accepțiune destul de îngustă și că în concentrarea pe integritatea teritorială,
pe promovarea intereselor naționale, și descurajare nucleară, s -au ignorat pericolele clare și
mai actuale cu care se confruntă la rândul său oamenii obișnuiți: „Pentru mulți dintre ei
securitatea însemnă protecția împotriva ameni nțărilor cu boli, foamete, șomaj, crime, conflicte
sociale, represiuni politice și pericole ce țin de mediu. ” Sau spus într -un mod mai simplist, „
securitatea umană este un copil ce nu a murit, o boală ce nu s -a răspândit, un loc de muncă ce
nu a fost luat , o tensiune etnică ce nu a expodat în violență, un disident care nu a fost forțat să
tacă. Securitatea umană nu reprezintă o preocupare pentru arme – este o preocupare pentru
viața și demnitatea umană […] este preocupat ă de modul în care oamenii trăiesc și respiră într –
o societate, libertatea cu care își exercită diferitele opțiuni, cât de mult au acces la piață și
oportunități sociale – și dacă trăiesc în conflict sau în pace (UNDP, 1994, p. 22) .
Securitatea umană este definită în raport cu patru caracteristici fundamentale ale
conceptului : (1) securitatea umană este o preocupare universală , adică, indiferent de nivelul
de dezvoltare a unei țări, există amenințări ce privesc toți oamenii, precum șomajul, poluarea,
crima și încălcarea drepturilor omului; (2) componentele securității umane sunt
interdependente , ceea ce face ca o amenințare la adresa cetățenilor oriunde în lume să aibă
consecinte transfrontaliere ce se reflectă în toate celelalte țări ; (3) securitatea u mană este mai
ușor de asigurat prin prevenție decât prin intervenție ulterioară , totodată atenuând și costurile
de orice tip; și (4) securitatea umană este centrată pe individ , pe stare și n ecesitățile acestuia

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
25
(UNDP, 1994, pg. 22 -23). Conform Raportului , securitatea umană este cel mai ușor de
identificat prin absența decât prin prezența sa, de cele mai multe ori într -un mod instinctiv, cu
toate aceste este necesară o definiție explicită. În sensul acesta, securitate a umană este definită
în funcție de cele două aspecte principale: „siguranța față de amenințări cronice precum
foamete, boli sau represiune” și „protecția față de crizele bruște ș i punctuale ale modelelor de
viață cotidiană” (UNDP, 1994, p. 23) . Securitatea umană nu le i -a „oamenilor resposabilitatea
și oportunitatea de a -și controla viața”, ci din contră, susține că aceștia trebuie să fie
împuterniciți într -un mod eficient pentru „a putea să își poarte singuri de grjă : toți oamenii ar
trebui să aibă șansa de a -și cunoaște nevoile esențiale și de a -și câștiga viața” (UNDP, 1994,
p. 24) .

3.1.Componente și amenințări
Oficializarea conceptului de securitate umană a dus la o schimbare con textuală a
securității, punând de această dată, pe primul loc, elementele ce produc teamă, nesiguranță și
neliniște în rândul indivizilo r. Astfel, una dintre cele mai importante contribuții a acestei a
constă în a arăta caracterul multidimensional al securi tății, prin intermediul cărora înțelegem
securitatea nu doar ca lipsa conflictelor, ci ca ș i bază a bunăstării. Conceptul de securitate
umană fiind dezvoltat în două direcții: libertate față de frică (freedom from fear) și libertate
față de necesități (fre edom from want) (UNDP, 1994, p. 24) , ce au reprezentat încă de la
constituirea Organizației Națiunilor Unite filosofia de bază a acesteia, însă legăturile între cele
două componente au fost făcute posibile abia odată c u realizarea faptului că perspectiva
tradiționalistă a securității este îngustă și nu poate încorpora noile amenințări prezente pe
agenda globală. În 2005, o nouă dimensiune este formulată în Raportul Secretarului General
al ONU – „In Larger Freedom: Towar ds Development Security and Freedom for All”:
libertatea de a trăi în demnitate , ce are ca fundamente domnia legii, drepturile omului și
democrația (A/59/2005, 2005, p. 59) . Pe scurt, libertatea față de frică face refer ire la
protejarea oamenilor de conflicte violente, asociate cu sărăcia, lipsa capacităților statale de
suport și a altor forme de inechitate (soluții în rezolvarea acestora considerându -se fiind:
asistență de urgență, prevenirea și rezoluția conflictelor, construcția păcii), iar libertatea față
de nevoi reprezintă o abordare holistică a rezolvării necesităților umane legate de: foamete,
boli, dezastre naturale, care afectează mult mai mulți oameni decât conflictele violente
(rezolvarea acestor surse de inse curitate provenind din accentul pe dezvoltare) (Frunzeti,
Antonescu, & Duță, 2010, p. 24) . Având în vedere cele două dimensiuni , este specificat că
„conceptul de securitate trebuie să se schimbe urgent în două moduri: de l a un accent exclusiv

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
26
asupra securității teritoriale la un accent mult mai mare asupra securității populației; și, de la
securitate prin arme la securitate prin dezvoltarea umană durabilă” (UNDP, 1994, p. 24) .
Prin urma re, în conținutul Raportului Programului de Dezvoltare Umană al Națiunilor
Unite, din 1994, sunt stabilite șapte componente ale securității umane , componente ce sunt
interconectate iar asta face ca orice amenințare la adresa unei să aibă efecte asupra ce lorlalte
șase:
a. Securitatea econo mică are în vedere ca orice individ să beneficiaze de un venit minim
necesar , fie prin muncă salariată, fie printr -o rețea de protecție socială cu fonduri
publice .
b. Securitatea alimentară se referă la accesul indivizilor la mâncare, „dreptul” la
alimente de bază, atât din punct de vedere fizic, cât și economic, prin accesul la locuri
de muncă sau prin venit asigurat.
c. Securitate sănătății se referă la protecția indivizilor de diferite boli și deficiențe și
accesul lor la îngr ijiri medicale.
d. Securitatea ambientală face trimitere la integritatea pământului, a aerului și a apei,
ceea ce face posibilă locuirea oamenilor și protejarea acestora de hazarde naturale.
e. Securitatea personală înseamnă protejarea indivizilor de crimă și vi olență, provenită
din interiorul statului sau din exterior, în special femeile și copiii, aceste categorii fiind
cele mai vulnerabile.
f. Securitatea comunității se referă la protejarea indivizilor având în vedere cadrul
tradițional în care trăiesc și se dezv oltă, în fața conflictelor dintre comunități precum și
față de practicile opresive din interiorul comunităților , precum sclavismul și
maltratarea femeilor .
g. Și, în ultimul rând, securitate politică ce constă în libertatea oamenilor de a locui într –
o societa te în care le este asigurată respectarea drepturilor umane fundamentale
(UNDP, 1994, pg. 25 -33).
În raport sunt identificate două tipuri de amenințări (Venu Menon, 2007, p. 10) : în primul
rând, amenințările localizate specifice ce sunt din punct de vedere cultural, economic și
geografic limitate la nivelul unei țări sau regiuni anume ; și, în al doilea rând, unele tipuri de
amenințări sunt globale ca natură, scop și impact, ce afecte ază alte țări neținând cont de
granițele naționale.
Primul tip de amenințări sunt relaționate cu cele șapte componente ale securității umane
(UNDP, 1994, pg. 24 -33), deci le putem rezuma ca amenințări la adresa:

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
27
– securității economice: lipsa locurilor de muncă productive și remunerate, angajarea
precară, absența fondurilor de siguranță finanțate din fonduri publice;
– securității alimentare: lipsa drepturilor la alimente încluzând accesul insuficient pe
piața muncii și la veniturile asigurate;
– securității sănătății: boli infecțioase și parazitare, boli ale sistemului circulator și
cancerul, lipsa apei potabile, poluare și lipsa accesului la îngrijire medicală;
– securității mediului: scăderea disponibilității apei, poluare a apei, scăderea terenului
arabil, defișările, deșertificarea, poluarea aerului și dezastrele naturale;
– securității personale: violența criminală, traficul de droguri, violența și abuzul copiilor
și al femeilor;
– securității comunității: destămarea familiei , dezintegrarea limbilor și culturilor
tradiționale, discriminarea și conflictele etnice, genocidul și epurarea etnică;
– securității politice: represiunea guvernamentală, violarea sistematică a drepturilor
omului și militarizarea.
Securitatea umană pune acc entul pe interconectarea dintre amenințări și răspunsurile în
abordarea acestor insecurități. Adică, amenințările la adresa securității umane se consolidează
reciproc și se interconectează în două moduri (UNTFHS, 2012, p. 7) : (1) În primul rând, ele
sunt interconectate într -un efect de domino, în sensul că fiecare amenințare o alimentează pe
cealaltă, de exemplu, conflictele violente pot duce la lipsuri și la sărăcie care, la rândul lor, ar
putea duce la epuizarea resurselor, bolile infecțioase, deficitele de educație etc., și (2)
amenințările într -o anumită țară sau zonă se pot răspândi într -o regiune mai extinsă și pot avea
externalități negative pentru securitatea regională și internațională.
În completarea listei cu ameninț ări la adresa securității umane, este introdus cel de -al
doilea tip, și anume amenințările globale, „amenințări din interiorul statelor ce se extind rapid
dincolo de granițele naționale”, și care sunt enumerate în șase forme (UNDP, 1994, pg. 34 –
37):
– Creșterea necontrolată a populației ce sporește presiunea asupra resurselor
neregenerabile și este legată în mod intim de sărăcia globală, degradarea mediului și
migrația internațională;
– Amplificarea disparităților în oportunitățile economice și a venitului global, ce conduc
la supra consum și supraproducție în țările industrializate și la sărăcie și degradarea
mediului înconjurător în țările în curs de dezvoltare;

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
28
– Creșterea migrației internaționale în funcție de creștere a populației, a sărăciei și a
politicilor țărilor industriale au contribuit la fluxul migranților internaționali, precum și
la creșterea numărului de refugiați și persoane strămutate intern ;
– Degradare a mediului în diferite forme (care, printre altele, pro voacă ploi acide,
cancer de piele și încălzirea globală), precum biodiversitatea redusă și distrugerea
zonelor umede, a recifurilor de corali, a pădurilor temperate și pădurilor tropicale;
– Traficul de droguri , care s -a dezvoltat într -o industrie multinațio nală globală;
– Terorismul internațional ce s-a răspândit începând cu anii `60 ca un fenomen global.
Aceste noi tipuri de amenințări emergente, constituind o nouă agendă de securitate
necesită o gamă mult mai largă de instrumente și cooperare înt re o gamă ma i largă de actori,
în care, cu siguranță, nu există loc pentru utilizarea forței (Bajpai, 2000, p. 16) , în comp arație
cu compaterea amenințărilor tradiționale ale securității. Printre altele, raportul recomandă :
aprobarea conceptului de securitate umană în sine drept conceptul cheie al secolului XXI ,
schimbări în politica națională și internațională axată pe satisfacerea nevoilor de bază a
indivizilor, garantarea locuri lor de muncă productive și remunerate și respectarea drepturile
omului, diplomație preventivă și dezvoltare preventivă , precum și reforma instituțiilor globale
(UNDP, 1994, pg. 36 -40).

3.2. Interpretări și perspective
După 1994, conceptul de securitate umană a devenit o temă centrală atât pentru anumite
guverne, în special, guvernele canadian, japonez și norvegian, ce au dus la instituționalizarea
preocupărilor de securitate umană în politicile lor externe și de apărare (Richard & Deepayan ,
2006, p. 4) , precum și a teoreticienilor din domeniu și a Națiunilor Unite. Schimbările
economice, politice și sociale din ultimile două decenii și jumătate au dus la producerea unei
emergențe a cărților și a documentelor în care se dorește definirea s ecurității umane, iar natura
sa cuprinzătoare a permis ca în cadrul său conceptual să fie introduse o varietate de teme.
În acest sens, au existat mulți cercetători, autori, ce au dezvoltat conceptul de securitate
umană în strânsă legătură cu securitate a națională, Edward Newman afirmă , pe de altă parte,
că acestea nu sunt înto tdeauna compatibile, pentru că deși în multe părți ale lumii este
plauzibilă conexiunea dintre securitatea umană și securitatea statului, în multe nu. Așa cum
susține și Mary Kaldo r, „securitatea umană privește securitatea indivizilor și a comunităților
mai degrabă decât securitatea statelor și combină drepturile omului și dezvoltarea umană”
(Kaldor, 2010, p. 214) . Ideea de securitate umană est e centrată pe ființele umane drept unitate
de bază a analizei. Această concepție face ca „sursa principală a insecurității unei majorități a

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
29
persoanelor să nu fie amenințările de tip tradițional la adresa statului, ci mai degrabă cele
precum degradarea med iului, bolile incurabile, șomajul, sărăcia, violența pe străzi sau în
casele acestora, violența politică, discriminare și droguri” (Newman & Richmond, 2001, p.
21).
Poate una dintre cele mai mari provocări în ceea ce prive ște securitatea de tip tradițional
are proveniența dinspre școala de gândire „globalistă”, de unde derivă și cele mai multe
premise ale securității umane. Această provocare relevă din faptul că globaliștii argumenteză
apariția unei „societăți internațional e” ce integrează aspecte economice, comunicaționale și
culturale în moduri ce depășesc relațiile stat -centrice. În cadrul acestui tip de gândire se
recunosc atât beneficiile globalizării precum și noile probleme la adresa securității. Tocmai
aceste noi pro vocări fac ca, în multe cazuri, să depășească capacitatea fiecărui stat în parte de
a le putea controla și gestiona (Tow & Russell, 2000, p. 19) .
Numeroase dezbateri teoretice au fost realizate cu privire la aspectul libe rtății de nevoie și
vulnerabilitate a securității umane, indiferent dacă aceasta este cauzată de război sau de
evenimente structurale precum criza financiară (Alkire, 2003, p. 15). Și într -un prim exemplu
îi avem pe Gary King și Christopher Murray, ce def inesc securitatea umană drept „așteptările
indivizilor de a trăi o viață fără să experimenteze o sărăcie generalizată” (2002, p. 593). În
acest sens, au propus un index al securității umane care include „numai acele domenii ale
bunăstării care au fost dest ul de importante pentru ca oamenii să se lupte sau să -și pună viețile
sau proprietatea într -un mare risc”. Aceste domenii sunt indentificate precum sănătate,
educație, venit, libertate politică și democrație. Indexul lor stabilește praguri în fiecare
domen iu ce asigură securitatea fiecărei persoane, ceea ce face ca indicele să identifice o
persoană ca fiind nesigură dacă ar cădea sub un prag în oricare dintre domenii (King &
Murray, 2002, p. 601). Abordarea lor nu include violența, ci mai degrabă se concen trează
asupra problemelor asociate cu „libertatea față de necesități” (Alkire , 2003 ).
În aceeași ordine de idei și cu un accent pus pe inegalitate în contextul globalizării,
precum și pe insuficiența măsurilor internaționale de a o diminua, Caroline Thomas susține că
securitatea umană descrie o condiție a existenței în care sunt satisfăcute nevoile materiale de
bază și în care demnitatea umană, inclusiv participarea semnificativă la viața comunității,
poate fi realizată. Acest tip de securitate este indiviz ibil, nu se poate obține pentru un grup
prin sacrificarea altora. Astfel, în timp ce suficiența materială stă la baza securității umane, în
plus, conceptul cuprinde dimensiuni non -materiale pentru a forma un întreg calitativ. Aspectul
calitativ constă în a sigurarea demnității umane ce cuprinde autonomia personală, cotrolul
asupra propriei vieți și participarea în viața comunității. Securitatea umană este orientată către

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
30
o noțiune activă și substanțială a democrației și este direct implicată în discuțiile pr ivind
democrația la toate nivelurile, de la nivel local la cel global (Thomas, 2000, p. xi).
Acești autori recunosc amenințările legate de conflicte, dar, asemenea UNDP 1994,
subliniază necesitatea de a aborda problema sărăciei ca o cauză principală a conf lictului.
Elementele cheie pe care le -au adoptat sunt concentrarea asupra co -realizabilității elementelor
securității umane multidimensionale – cu alte cuvinte, că securitatea se realizează numai
atunci când toate acestea sun t satisfăcute – și concentrarea pe indivizi a securității umane, care
nu sunt supusi indicilor agregați folosiți adesea în dezvoltarea umană (Alkire, 2003, p. 16) .
O altă abordare a conceptului ne este prezentată de Hampson și colegii săi, pentru care
„conceptul de securitate poate fi definit drept lipsa amenințării la adresa valorilor
fundamentale ale omului, inclusiv cea mai elementară valoare umană, siguranța fizică a
individului ”. Aceștia identifică și alte valori fundamentale ale omului precum prot ecția
libertăților de bază, a nevoilor și intereselor economice, incluziunea socială și exercitarea pe
deplin a drepturilor umane (Hampson, Daudelin, Hay, Martin, & Reid, 2002, p. 4). După ce
determină diferitele rădăcini ale securității umane – în dreptu rile omului, în dezvoltarea
durabilă și în siguranța popoarelor – ei susțin că securitatea umană în toate situațiile este
privită ca un bun public neasigurat. Toate acestea au dus la o analiză a eșecurilor de piață și a
eșecurilor politice ce au condus la asigurarea precară a securității umane. Hampson și alții
autori susțin o abordare a „diversificării portofoliului pentru securitatea umană”, car e implică
mulți actori (2002, pp . 59-62). Securitatea umană este distinctă de cea a statului, dar nu opusă.
De f apt, protecția cea mai bună a securității umane este un stat democratic responsabil și
eficace. Însă aceasta nu poate fi asigurată doar de către state pentru că securitatea umană
merge dincolo de granițele naționale. Securitatea umană este atinsă prin inte rmediul
colaborării guvernelor, a societății civile, a comunităților și a firmelor pentru acest scop
comun. Fiecare stat are responsabilitatea de a proteja fiecare persoană de pe teritoriul său, dar
responsabilitatea de a proteja se extinde într -o manieră globală. Acolo unde un guvern nu
poate să își îndeplinească datoria de a proteja, alții trebuie să acționeze pentru a asigura
protecția drepturilor și a securității oamenilor (Hampson, 2004).
a. Contribuții ale Organizației Națiunilor Unite
Poate pașii cei m ai importanți spre teoretizarea conceptului de securitate umană s -au dat
chiar în cadrul Organizației Națiunilor Unite, ținând cont și de faptul că definițiile oferite aici
se regăsesc printre cele mai citate. Kofi A. Annan ,, Secretarul General al ONU, unul dintre
personalitățile cel mai des invocat e în relație cu dezvoltarea securității umane, susținea în fața
Adunării Generale, în cadrul Summit -ului Mileniului, că „trăim într -o lume mai interconectată

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
31
ca niciodată –o lume în care grupurile și indivizii in teracționează din ce în ce mai mult și mai
direct peste frontierele statului, adesea fără a implica deloc statul”. Date fiind consecințele
conflictelor din ultimul deceniu al secolului XX, un nou concept al securității se dezvoltă.
Dacă în mod tradițional, aceasta era sinonim al apărării naționale în fața amenințărilor
externe, acum cerințele securității cuprind protecția indivizilor și a comunităților față de
amenințările interne (Annan K. , 2000) . Mai mult, abuzurile drepturil or omului, marile
deplasări de populație civilă, terorismul internațional, SIDA, traficul de arme și droguri și
dezastrele naturale prezintă amenințări directe la adresa securității umane, obligându -ne să
adoptăm un sistem de coordonare mult mai mare, decâ t securitatea colectivă ce se rezumă la
absența conflictului armat, pentru a putea face față acestor teme (Annan K. A., 2000, pg. 67 –
74). Securitatea umnă în sensul său amplu, cuprinde mult mai mult decât absența confl ictelor
violente, cum ar fi depturile omului, o bună guvernare, accesul la educație și serviciu sanitar
și asigurarea ca fiecare persoană să aibă oportunități și opțiuni pentru a se dezvolta la
maximul potențialului său. Fiecare pas în această direcție est e, de asemenea, un pas spre
reducerea sărăciei, realizarea creșterii economice și prevenirea conflictelor. Libertatea față de
necesități, libertatea față de frică și libertatea generațiilor următoare de a moșteni un mediu
natural sănătos – acestea sunt str ucturile inter dependente a securității umane (UN, 2000) .
Pe de altă parte, Înaltul Comisar pentru Refugiați al Națiunilor Unite Sadako Ogata ,
susținea în 1999 că „securitatea umană este un termen care poartă riscul de a însem na toate și
nimic” (UNHCR, 1999) . De aceea pentru a -l face mai puțin ambiguu îl explică dintr -o
perspectivă a refugiaților, securitatea umană ținând de tot ceea ce îi face pe oameni să fie în
nesiguranță, în cazul acestora r ezult atul constă în fuga din cauza fricii și din cea a existenței
precară. Securitatea umană este alcătuită din multe elemente cheie, precum: posibilitatea
cetățenilor de a trăi în pace și siguranță în cadrul propriilor frontiere; ca oamenii să se bucure
fără discriminare de drepturi și obligații – incluzând drepturile omului, politice, s ociale,
economice și culturale – ce aparțin unui stat ; incluziunea socială, permițănd acces egal la
procesele de construcție politică, socială și economică, în special part iciparea la acestea ; și
stabilirea supremației legii și independența sistemului judiciar – fiecare persoană dintr -o
societate ar trebui să aibă aceleași drepturi și obligații și să fie subiect al acelorași legi . Aceste
elemente ce țin de egalitatea tuturor în fața legii pot îndepărta efectiv riscurile și arbitraritatea
ce se manifestă în discriminare, abuz și opresiune (UNHCR, 1999) .
Amenințările la adresa securității umane sunt variate – politice și militare, dar și sociale ,
economice și de mediu. O gamă largă de factori contribuie la ai face oamenii să se simtă
nesiguri, de la amplasarea minelor terestre și proliferarea armelor de calibru mic, până la

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
32
amenințările transnaționale, cum ar fi traficul de droguri, răspândirea H IV. Unul dintre
factorii cei mai importanți ai insecurității umane este chiar perspectiva lipsită de eficacitate
politică și mecanisme de securitate pentru a face față conflictelor. Securitatea oamenilor
trebuie să fie nu numai asigurată și susținută, ci ș i durabilă , de aceea comunitatea
internațională trebuie să acorde o atenție mult mai mare și un sprijin mult mai coerent pentru
societățile ce ies din tr-un conflict (UNHCR, 1999) .
b. Abordarea guvernelor
În cadrul paradigmei se curității umane, au fost generate două direcții de promovare și
interpretare, dând naștere la două inițiative diferite, ce se deosebesc și prin delimitarea mai
mult sau mai puțin a noțiunii de securitate. Pe de o parte avem, Human Security Network ,
creată în 1999, condusă de Canada, Norvegia și Austria, ce pune accent pe un cadru restrâns
al securității umane , centrată pe libertatea de a trăi fără frică în fața conflictelor violente și pe
ajutorul umanitar, și pe de altă parte avem, inițiativa promovată de Japonia, ce s -a conturat
sub forma Trust Fund for Human Security (UNTFHS) fiind guvernată de o abordare
cuprinzătoare a securității, concepută ca libertate față de necesități .
În conferința de la Lysøen organizată de Canada și Novegia s -a reiterat securit atea umană
drept un nou concept centrat pe oameni, bazat pe noi instrumente și tije de măsurare. Conform
acestei abordări, securitatea umană include securitatea împotriva privațiunii economice, o
calitate acceptabilă a vieții și o garanție a drepturilor fu ndamentale ale omului (Axworthy,
1997, p. 184) . Această perspectivă a acceptat noțiunea ONU a libertății față de frică și
necesități și adăugând oportunitățile egale. Astfel, valoarea de bază a concepției securității
umane, a Guvernului Canadei, este libertatea de toate amenințările la adresa drepturilor,
siguranței și vieții oamenilor. În această ordine de idei, Canada a specificat cinci mari
priorități în politica sa exterioară: (1) protecția civililor și reducerea costuri lor de vieți umane
în conflicte armate; (2) sprijin cu privire la operațiile pentru pace; (3) prevenirea conflictelor
și consolidarea comunității internaționale pentru a preveni și rezolva conflictele; (4) guvernare
și responsabilitate a sectoarelor public e și private în ceea ce privește stabilirea normelor
democrației și a drepturilor omului; și (5) securitatea publică, care este responsabilă de
construirea capacității și a instrumentelor internaționale pentru a contracara creșterea
amenințărilor cauzate d e crima internațională organizată (Bajpai, 2000, pg. 18 -20). În esență,
securitatea umană înseamnă libertatea față de amenințările de orice tip la adresa drepturilor
omului, la siguranța și viața lor (Krause K. , 2008) .
Pentru guvernul japonez, securitatea umană trebuie să se centreze pe probleme de
dezvoltare umană și lupta pentru demnitate a și drepturile omului, criticând pe deasupra

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
33
abordarea canadiană considerând că este legată exclusi v de intervenția umanitară. În mod
special , Japonia nu acordă proritate libertății față de frică asupra libertății față de necesități, ci
le menține ca obiective duale ale securității umane (Acharya, 2001, p. 448) . Atât Ja ponia,
precum și alte state susțin că securitatea umană va fi obținută doar dacă fiecare persoană are
încredere într -o viață liberă de frică și liberă de necesități. Sub-secretarul General al ONU
pentru Management, Yukio Takasu, a argumentat acest fapt pri n apelul la răspunsul pe care
ministrul Surin Pitsuwan, în cadrul Adunării Generale din septembrie 1999, și l-a dat la
întrebarea „ putem să ne bucurăm din plin cu privire la liber tatea față de frică fără să avem
libertatea față de necesități? ” și anume „f iințele umane vor începe să se bucure de securitate
cu adevărat numai dacă au șansa de a -și câștiga existența, … să stea pe propriile lor picioare,
să aibă șanse egale de a -și dezvolta mijloacele de trai și de a lua propriile decizii cu privire la
viitor ul lor” (MOFA, 2000) . Conform Cărții Albastre (Bluebook) a Japoniei, aceasta
abordează securitatea umană din perspectiva întăririi eforturilor în fața lucrurilor ce amenință
viața și demnitatea persoanelor precum: sărăcia, degrad area mediului, drogurile ilegale, crima
organizată internațională, bolile invecțioase precum SIDA , refugiaților și minele antipersonal .
Securitatea umană presupune concentrarea atenției pe indivizi și cooperare la nivelul
comunității internaționale între diferiții actori incluzând guvernele, organizațiile internaționale
și societatea civilă (MOFA, 1999) .
În acest cadru a diferitelor aspecte și a elementelor ce constituie dezbaterea asupra
securității umane, o atenție deosebită ar trebui să o acordăm concluziilor unui colocviu
internațional, asupra necesității de a se stabili un acord cu privire la o definiție , ajungându -se
astfel la un consens în acest domeniu. Taylor Owen este cel ce redactează sub forma unui
raport aceste concluzii (2004) , afirmând că obiectivul aceste întâlniri a fost încercarea de a
realiza un rezumat a lieraturii disperse în mate rie de securitate umană. În investigația realizată
pe literatura de până la momentul respectiv bazată pe distincte teme și perspective, s -au
identificat trei teme principale: o temă teoretică asupra definirii ample versus înguste a
securității umane, aplicații teoretice versus aplicații practice și critici fundamentale ale
conceptului. Susține, deasemenea, că în diversele grupuri academice putem regăsi trei tipuri
de riscuri: un conc ept fără o bază teoretică clară; puține precedente politice, lipsa consensului
într-o definiție și incertitudine cu privire la viitor (Owen, 2004, p. 374) .
O problemă centrală a fost supusă analizei acestui colocviu, și anume faptul că cu cât
conceptul devine mai apropiat de conceptualizarea inițială, concentrându -se asupra tuturor
amenințărilor la adresa individului, cu atât mai dificile sunt politica și teoria securității umane .
Iar asta pentru că atâta timp cât pentru unii includerea tuturor amenințărilor sub umbrela

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
34
securității umane poate funcționa, alții restrâng conceptul prin selectarea anumitor tipuri de
amenințări ce trebuie incluse (Owen, 2004, p. 381) .
Date fiind aceste categorisiri, considerate c a fiind incorecte, și de o parte și de alta, se
propune o nouă modalitate de a determina amenințările, o conceptualizare bazată pe prag, c are
limitează amenințările prin severitatea lor, mai degrabă decât prin cauza lor, permite luarea în
considerare a tuturor daunelor posibile, dar limitează în mod selectiv pe cele care în orice
moment sunt prioritizate cu eticheta „de securitate”. În aceas tă perspectivă, securitatea umană
nu este definită de amenințările exeplificate ca făcând parte unei anumite categorii sau liste
stricte (fie amplă sau restrânsă), ci de cele care prin gravitatea lor chiar îi afectează pe oameni
(Owen, 2004, p. 382) . Având toate acestea în vedere, Owen propune o definiție hibridă a
conceptului, caracterizată de două părți : (1) securitatea umană, trebuie să admită faptul că nu
există nicio diferență între decesele cauzate de inundații, de b oli transmisibile sau de război,
deoarece toate daunele ce pot fi prevenite ar putea deveni ameninț ări la adresa securității
umane,iar de aceea definiția trebuie să fie selectivă; și (2) o definiție trebuie să poată separa
și clasifica toate amenințările posibile, sub forma categoriilor, astfel realizându -se un studiu
analitic semnificativ precum și o claritate conceptuală. Acestea fiind spune „securitatea
umană este protejarea nucleului vital al tuturor vieților omenești de amenințările critice și
perpetu ante de natură ecologice, economice, alimentare, sanitare, personale și politice”
(Owen, 2004, p. 383) .
Putem admite că, în ceea ce privește securitatea umană, nu există o definiție universal
acceptată, însă este admisă drept un instrument ce asigură protecția idivid ului și nu a statului
ca entitate suverană . Explorarea opțiunilor care vizează atenuarea amenințărilor la adresa
insecurității individului devine astfel o temă centrală a recomandărilor și acțiunilor de polit ică.
Conștientizarea faptului că statele prin schimbarea concentrării asupra securității naționale la
cea a indivizilor pot deveni ele însele mai sigure și mai stabile, a dus la acordare unei
importanțe crescente valorii abordării securităț ii umane în anal iza academică ș i politică
(Richard & Deepayan, 2006, p. 12) . Anii `90 au o însemnătate majoră în ceea ce privește
dezvoltarea conceptului de securitate umană, adoptarea acestei realități a fost un total succes
pentru cei c e favorizau o înțelegere mai amplă a securității. Cadrul integrator al securității
umane a permis cercetătărilor și practicienilor, după cum am putut observa, abordarea și
elaborarea diferitelor idei și modele de securitate în concordanță cu respectivele a menințări.

III. Operaționalizarea securității umane

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
35
În 2003, Amatya Sen și Sadako Ogata realizează într -o manieră comună Raportul
Comisiei pentru Securitate Umană: Securitatea umană acum , un raport cheie cu privire la
cadru conceptual al temei. Ideea acestei realizări a apărut în anul 2000 în cadrul Summit -ului
Mileniului a Națiunilor Unite, unde s -a stabilit că este necesară crearea unei Comisii
independente a securității umane , pentru a crea o lume „liberă de nevoi și frică” (CHS, 2003,
p. iv) . Acest scop a fost atins în ianuarie 2001, iar Comisia stabilea trei obiective principale:
îmbunătățirea cunoștințelor publicului cu privire la securitatea umană; elaborarea acestui
concept într -un mod astfel încât să fie posibilă formu larea și implementarea de politici și,
promovarea unui catalog de acțiune care să ne ajute la stabilirrea amenințărilor cu care ne
confruntăm și care sunt cele mai bune modalități de a le face față.
În realizarea acestui Raport, comisia a colaborat într -o manieră directă cu Înaltul
Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați, PNUD și Universitatea Harvard și a primit
sprijin din partea Guvernului Japoniei, a lucrat sub observarea ONU (CHS, 2003, p. v) și a
elaborat următoarea definiție: „Securitatea uma nă constă în a proteja nucleul vital al tuturor
vieților umane în moduri care sporesc libertățile omului și împlinirea umană. Securitatea
umană înseamnă protejarea libertăților fundamentale – a libertăților care sunt esența vieții.
Aceasta înseamnă proteja rea oamenilor de amenințările și situațiile critice (severe) și
pervazive (răspândite). Aceasta înseamnă utilizarea unor procese care se bazează pe forțele și
aspirațiile oamenilor. Înseamnă crearea unor sisteme politice, sociale, de mediu, economice,
militare și culturale, care împreună dau oamenilor bazele esențiale de supraviețuire, mijloace
de trai și demnitate” (CHS, 2003, p. 4). Definiția recunoaște într -o manieră directă și
prioritară importanța securității umane, precum și procesul de atingere a ace steia. Raportul
continuă să afirme că, deși definirea securității umane este importantă, deconstrucția cauzelor
insecurității umane este esențială. Aceste insecurități includ ameninț ări la condițiile socio –
economice și condițiile politice, alimentație, săn ătate și mediul înconjurător, comunitate și
indivizii în condiții de siguranță, iar ceea ce oamenii consideră a fi „vital” variază de la un
individ la altul și de la o societate la alta. Sarcina de a acorda prioritate anumitor drepturi și
capacități, fieca re dintre ele fiind argumentată de unii ca fiind fundamentală, este o judecată
de valoare dificilă, care poate fi cel mai bine realizată de o instituțiile corespunzătoare
(Muguruza, 2017, p. 17) . Se crează așadar o relație de tensi une între cei a căror securitate este
amenințată și agențiile int ernaționale ce trebuie s ă definescă în mod clar „nucleu l vital” al
acelei situații pentru a putea creea ulterior proceduri și instituții care să îl protejeze efectiv.
Definiția propu să de Comisia pentru Securitate Umană, re -conceptualizează
securitatea într -un mod fundamental (UNTFHS, 2012, p. 6) . În primul rând, s -a îndepărt de

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
36
concepțiile tradiționale, centrate pe statul de securitate, care s -au concen trat în prim plan pe
siguranța statelor în fața agresiunea militară, la una care se concentrează pe securitatea
indivizilor, pe protecția și pe împuternicirea lor. În al doilea rând, atrage atenția asupra unei
multitudini de amenințări care tratează diferi te aspecte ale vieții umane , punând accent astfel
pe corelația dintre securitate, dezvoltare și drepturile omului . În al treilea rând, promovează o
abordare integratoare, coordonată și centrată pe oameni ce are ca scop stabilirea păcii,
securității și dezv oltării între și în interiorul națiunilor.

1. Metodologia aplicabității securității umane
Securitatea umană este din ce în ce mai mult adoptată ca o doctrină a politicilor de
orientare și a asistenței internaționale pentru dezvoltare, precum și a unui instru ment politic de
programare în domeniul securității, dezvoltării și activității umanitare (UNTFHS, 2012, p. 7) .
Securitatea umană este complementară securității statului, întărește dezvoltarea umană și
îmbunătățește drepturile omului (CHS, 2003, p. 2) . Statul rămânând singura entitate care
deține monopolul legal asupra violenței, fiind în același timp principalul protector al
individului (Frunzeti, Antonescu, & Du ță, 2010, p. 68) , însă depinzând de regimul politic
acesta poate deveni principala sursă de amenințare la adresa individului.
În decembrie 2001, Comisia Internațională pentru Intervenție și Suveranitatea Statului a
publicat raportul intitulat Responsabi lity to Protect (R2P), ce a re ca punc t de dezbatere relația
dintre drepturile statelor suverane și așa numitul „drept de intervenție umanitară” (ICISS,
2001, p. vii) ce a fost exercitat în Somalia, Kosovo, Bosnia, dar nu și în Rwanda, cu diferite
grade de succes și controverse internaționale. Conexiunea dintre conceptul responsabilitatea
de a proteja și securitate a umană are la bază trei principii funadamentale (Frunzeti,
Antonescu, & Duță, 2010) : (1) protecția bunăstării individuale și demnității omului este mai
imporatantă decât suveranitatea statului, astfel că, în cazul în care securitatea indivizilor este
amenințată pe plan intern de către statul de apartenență sau prin intervenția externă a altor
state, autoritatea statului de referință poate fi subminată; (2) în ceea ce privesc cauzele
profunde ale crizei umanitare – instabilitate economică, politică și socială – sunt necesare
măsuri care să rezolve problemele și să asigure indivizilor sec uritate pe termen lung; și (3)
prevenția este cea mai bună soluție; prevenirea crizelor umanitare necesitând o cooperare
colectivă și investirea în proiecte de dezvoltare. Responsabilitatea de a proteja, în contextul
realizării securității umane cuprinde t rei elemente esențiale: responsabilitatea de a preveni,
responsabilitea de a reacționa și responsabilitatea de a reconstrui (ICISS, 2001, p. xi) .

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
37
De asemenea, î n Raportul Secretarului General – In Larger Freedom: Towards
Development Security and Freedom for All (A/59/2005, 2005, p. 5) , premisa centrală a fost
aceea că, într -o lume din ce în ce mai interconectată, progresul în domeniile dezvoltării,
securității și drepturilor omului trebuie să meargă mână în mână, și cu toate că riscurile și
amenințările noi ar putea necesita răspunsuri coercitive pe termen scurt, accentul principal ar
trebui pus pe cauzele care stau la baza insecurității. De aceea, nu poate exista securitate fără
dezvoltare și dezvoltare fără securitate, și ambele fără respectarea drepturilor omului și a
statului de drept, în acest lanț de interdependență securității umane i se atribuie un loc central.
Atribut recunoscut și de Adunarea Generală în cadrul Rezultatul ui Summit -ului Mondial din
2005 , unde securitatea umană este definită ca „dreptul oamenilor de a trăi în libertate și
demnitate, lipsiți de sărăcie și disperare” (A/RES/60/1, , p. 31 ).

1.1. Protecție și împuternicire
În 2003, Organizația Națiunilor Unite stabilește principalele direcții de acțiune pentru
realizarea securității umane, enunțate în Raportul realizat de Comisie, menționat anterior, în
care se afirmă că realizarea secu rității umane depinde de două strategii fundamentale:
protecția și împuternicirea (CHS, 2003, p. 10).

Imagine 1: Procesul securității umane elaborat de Mehrnaz Mostafavi, Human Security Unit

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
38
Sursa: IIHR, Human Security in Latin America, Inter -American Institute of Human Rights,
https://www.iidh.ed.cr/multic/default_12.aspx?contenidoid=ea75e2b1 -9265 -4296 -9d8c –
3391de83fb42&P ortal=IIDHSeguridadEN .

Protecția este definită de către CHS ca „strategii de protecție, stabilite de state, agenții
internaționale, ONG -uri și sectorul privat, ce apără oamenii de amenințări”, iar împuternicirea
ca „strategii ce permit oamenilor să -și de zvolte rezistența la condiții dificile” (CHS, 2003, p.
10). Aceste două tipuri de strategii se susțin și întăresc reciproc, neputând a fi tratate într -un
mod izolat, acestea sunt necesare în aproape toate situațiile de insecuritate umană, cu toate că
forma și echilibrul lor variazăde la un caz la altul (UNTFHS, 2012, p. 8).
Protecția presupune stabilirea unor măsuri „de sus în jos”(top -down) sau descrescătoare,
recunoscând că oamenii se confruntă uneori cu amenințări pe care nu le pot controla (CHS,
2003, p. 11). Aceasta constă în crearea de norme, procese și instituții naționale și
internaționale care să combată insecuritatea provocată de fenomene precum dezastrele
naturale, crize financiare, conflicte, atacuri teroriste, ș.a., într -un mod sistematic,
comp rehensiv și preventiv. În acest caz, statele sunt principalele responsabile de a asigura
acest tip de protecție, însă și alte categorii de actori au un rol fundamental, iar aici putem
enumera organizațiile internaționale, societatea civilă și ONG -urile.
Strategiile de împuternicire pun accentul pe pregătirea și dezvoltarea capacităților, astfel
încât oamenii și comunitățile să poată anticipa potențialele amenințări și astfel să le evite sau
să le reziste și să le depășească în caz că sunt inevitabile (CHS, 2003, p. 11). Împuternicirea
presupune o abordare de „jos în sus”(bottom up) sau crescătoare, ce le permite indivizilor să
se dezvolte la întregul lor potențial și să își exercite capacitatea de a face alegeri în cunoștință
de cauză și de a acționa pentru a asigura securitatea umană atât pentru ei cât și pentru alții prin
intermediu unui cadru public democrat ic. Ideea principală este ca sentimentul de securitate să
fie restaurat în cel mai scurt timp posibil, cu cât mai puține costuri. Participarea indiviz ilor și
a comunităților, atât la elaborarea cât și executarea politicilor sau a proiectelor, cu accent pe
securitatea umană, este un aspect vital, nu doar o cerință; este inima metodologiei, pentru că
securitatea umană privește realitățile oamenilor, valor ile, sentimentele, percepțiile, ciclul
vieții, etc. Drept urmare, aceste două strategii vizează protejarea și împuternicirea grupurilor
vulnerabile în fața potențialelor amenințări și sunt desemnate a fi pilonii principali ai
securității umane .

1.2. Securitat e umană – instrument operațional

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
39
Perspectiva securității umane ca instrument operațional este prezentată de către UNTFHS
ca având o serie de puncte forte și atribute care, în ansamblu, permit analizarea, executarea
proiectelor și orientarea politicil or în cel mai efectiv mod, perspectivă ce prezintă următoarele
componente (UNTFHS, 2012, pg. 10 -13):
 Un cadru pentru protecție și împuternicire, o mare parte din puterea acestei abordări
este dată de cadrul politic bazat pe ac ești doi piloni. Combină normele, procesele și
instituțiile de sus în jos, inclusiv stabilirea statului de drept, buna guvernanță,
responsabilitatea și instrumentele de protecție socială cu un accent ascendent în care
procesele democratice sprijină rolul i mportant al indivizilor și comunităților ca actori
în definirea și implementarea libertăților lor esențiale.
 Este integrantă/holistică/comprehensivă, deoarece acoperă întregul spectru al
insecurității umane, recunoaște natura multidimensională a amenințăr ilor care
afectează securitatea și oferă un cadru practic pentru identificarea diferitelor
amenințări în situații de criză specifice, atât în cadrul granițelor cât și în afara lor,
astfel încurajând cooperarea regională și multilaterală.
 Este multisectoria lă, securitatea umană dezvoltând o agendă care cuprinde impactul
intervențiilor de dezvoltare sau de asistență asupra bunăstării și demnității umane și
oferă soluții integrale și integrate din domeniile drepturilor omului, dezvoltării umane
și securității. Deasemenea, ajută la asigurarea coerenței și coordonării politicilor în
domenii și doctrine care în mod tradițional nu au nici o legătură.
 Este contextuală, conform acestei abordări, nesiguranța care afectează oamenii trebuie
să reflecte variațiile care a par în diferite contexte și în timp. Aceasta înseamnă că:
abordează diferitele tipuri de insecuritate care apar în contexte specifice; se bazează pe
procese bazate pe percepția oamenilor despre frică și vulnerabilitate; permite
dezvoltarea unor soluții mai adecvate care să fie integrate în realitățile locale; captează
schimbările rapide legate de securitate, care apar la nivel internațional, regional și
local.
 Pune accentul p e prevenire, acesta fiind un element distinctiv al securității umane ce
constă în f aptul că își concentrează eforturile asupra prevenirii timpurii, minimizării
repercusiunilor insecurității, propunerii de soluții durabile și construirii capacităților
umane, cu scopul de a realiza acțiuni preventive. Securitatea umană abordează, astfel,
cauzele insecurității umane, accentuează prevenirea timpurie, promovează strategiile
legate de dezvoltarea mecanism elor de prevenire și atenuare a efectelor dăunătoare ale
agravării unei situații și ajută persoanele afectate să se recupereze.

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
40
 Abordarea secu rității umane permite dezvoltarea unei rețele de parteneri pe baza
experienței și a resurselor unei game largi de actori, determinând colaborarea și
crearea de alianțe, iar asta d atorită accentuării legăturilor dintre diferitele amenință ri.
În acest fel, s e facilitează stabilirea de parteneriate și contribuie la împuternicirea
oamenilor și a comunităților.
 Analiza comparativă, evaluarea și valorificarea impactului, sunt analizele bazate pe
securitatea umană ce pot deveni centrale, deoarece oferă o explicați e cuprinzătoare și
contextualizată a nevoilor specifice ale oamenilor și a factorilor care le pun în pericol
siguranța. Informațiile obținute prin intermediul acestor analize pot fi utilizate pentru a
evalua acordurile și politicile instituționale existen te și ca material de referință pentru
evaluarea impactului acestora.
În prezent există și alte perspective și abordări ce iau în considerare o parte din aceste
componente în cadrul lor metodologic, însă securitatea umană este distinctă tocmai pentru că
integreză toate aceste instrumente într -o manieră simultană pentru a analiza, explica și
dezvolta programe pentru protecția și împuternicirea oamenilor aflați în situații de
nesiguranță. Valoarea operațională a securității umane, în comparație cu alte abordăr i, a
însemnat că un număr semnificativ de organizații internaționale, asociații , ONG -uri și entități
guvernamentale sunt interesate să lucreze din/în această perspectivă.

1.3. Principiile operaționale
Din punct de vedere practic, securitatea umană urmărește s ă abordeze situații complexe de
insecuritate prin măsuri de colaborare, receptive și durabile, bazate pe cinci principii
operaționale, care se complimentează și întăresc reciproc și care trebuie să se aplice într -o
manieră comună, în fiecare etapă a unui p roiect de securitate umană (UNTFHS, 2012, p. 12) .

Tabel 3.1.: Principiile securității umane
Principiile securității umane Moduri de abordare a securității umane

Centrată pe indivizi – integratoare și participativă;
– i-a în calcul indivizii și colectivitățile în definire a
nevoilor și vulnerabilităților acestora, precum și ca
agenți activi ai schimbării;
– determină insecuritățile care vor fi abordate și
identifică resursele disponibile, incuzând aici

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
41
mijloace locale și strategi i autohtone de adaptare.

Multisectorială – ține cont de natura multisectorială promovând un
dialog între principalii actori din diferite domenii și
sectoare;
– ajută la asigurarea coerenței și coordonării în cadrul
sectoarelor și domeniilor tradiționale d istincte;
– evaluează efectele pozitive și negative ale fiecărui tip
de răspuns asupra situației generale a securității
umane a comunității vizate.

Comprehensivă – analiza holistică a celor șapte componente ale
securității umane;
– abordează o gamă largă de amenințări, vulnerabilități
și competențe;
– analizează actori și sectoare care până atunci nu au
fost considerate pertinente în reușita unei politici,
program sau proiect ;
– dezvoltarea unor răspunsuri multisectoriale.

Specifică contextului – necesită o a naliză profundă a situației vizate;
– pune acce ntul pe un grup central de libertăți și de
drepturi amenințate într -o situație dată;
– identifică nevoile concrete ale comunităților vizate și
facilitează dezvoltare soluțiilor potrivite, integrate
realității, com petențelor și strategiilor de adaptare
locale;
– ia în calcul dimensiunile locale, naționale, regionale,
și mondiale, precum și impactul lor asupra situației
vizate.

Orientată spre prevenire – identifică riscurile, amenințările și atacă cauzele
primare ale acestora;
– pune accentul pe răspunsul preventiv în cadrul
protecției și a împuternicirii .

Sursa: United Nations Trust Fund for Human Security, Human Security in Theory and Practice ,
Human Security Unit, Office for the Coordination of Humanitarian Affairs, United Nations, p. 12.

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
42
Securitatea umană este un concept centrat pe indivizi , aceștia fiind în centru
dezbaterilor, ce i -a în calcul o gamă largă de condiții ce amenință supraviețuirea, mijloacele
de trai și demnitatea, identificând în același timp și un prag sub care viața umană este
amenințată într -un mod ce nu mai poate fi tolerat. Amenințările și cauzele insecurității sunt
înțelese într -un mod extins, ce implică dimensiunea economică, alimentară, sanitară, de
mediu, personală, comunitară și politică, fapt ce îi atribuie securității umane caracteristica
multi -sectorială . Interdependența insecurităților umane are implicații în elaborarea politicilor,
deoarece acestea nu pot fi abordate izolat una de cealaltă , iar asta determină abordările
comprehensive/ holistice ale securității umane, ce pun accentul pe nevoia de răspuns
cooperativ și multisectorial pentru a avea un punct de vedere unitar asupra securității,
dezvoltării și drepturilor omului (CHS, 2003, p. 2) . Mai mult de atât, ca o concepție specifică
contextului , securitatea umană recunoaște că insecuritățile variază considerabil ș i că trebuie să
ofere soluții contextuale care să core spund ă situațiilor specifice abordate. În cele din urmă,
prin abordarea riscurilor și ca uzelor primare ale insecurității, aceasta este orientată spre
prevenire și introduce o abordare din punct de vedere al protecției și împuternicirii (UNTFHS,
2012, pp . 7-12).

2. Un program pentru securitatea umană
Aplicarea practică a securității umane este într-adevăr foarte abstractă dar poate
rezulta de folos pentru îmbunătățirea focalizării unor probleme specifice. Pentru a crea un
program de securitate umană trebuie să se i -a în considerare, și să se respecte, structura
acestuia constituită de trei faze : (i) analiză, cartografiere și planificare; (ii) implementare și
(iii) evaluarea impactului (UNTFHS, 2012, pp . 12-23). Fiecărei faze i se atribuie o serie de
obiective și sarcini prin intermediul cărora se pot realiza acțiuni necesare pentru a asigura
integritatea programului de securitate umană.
Tabel 3.2.: Fazele programului de securitate umană
Faze Obiective și sarcini

– stabilirea proceselor participative și identificarea
colectivă a nevoilor/vulne rabilităților și a
capacităților comunității afectate;
– cartografierea insecurităților bazată pe vulnerabilități
și capacități reale, cu mai puțină atenție asupra a
ceea ce este fezabil și a unui accent mai mare pe ceea

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
43

Faza 1: Analiză, cartografiere
și planificare ce este de fapt necesar;
– stabilirea p riorităților în funcție de
nevoi/ vulnerabilități și analiz a capacității , în
consultare cu comunitatea;
– identificarea cauzelor de proveniență ale insecurității
și interconexiunile acestora;
– claritatea insecurității pe baza cartografierii
cuprinzătoare și mu ltisectorială și vigilență la
externități;
– stabilirea strategiilor/răspunsurilor care să includă
măsuri de responsabilizare și protecție;
– descrierea strategiilor/rezultatelor pe termen scurt,
mediu și pe termen lung, chiar dacă acestea nu vor fi
implementa te în programul respectiv;
– stabilirea planificării cu mai mulți actori pentru a
asigura coerența obiectivelor și alocarea
responsabilităților și sarcinilor.

Faza 2: Implementare – punerea în aplicare în colaborare cu partenerii locali,
asigurându -se că acțiunile nu compromit în mod
neintenționat orice altă componentă/principii de
securitate umană și respectă normele și practicile
locale ale comunității;
– o implementare care ține cont de dinamica
schimbătoare a riscurilor și amenințărilor și care este
flexibilă pentru a se adapta la modificările necesare
pentru protecția și abilitarea comunității afectate;
– consolidarea capacităților comunității afectate și a
instituțiilor locale;
– monitorizarea ca parte a programului și baza pentru
învățare și adaptare.

– Facem ceea ce trebuie în contrast cu indiferent dacă
facem lucrurile cum trebuie ?
– Programul atenuează insecuritățile umane

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
44
Faza 3: Evaluarea impactului identificate, evitând în același timp efectele negative
externe?
– Derivând lecțiile învățate din eșecur i și succese și
îmbunătățind programul.
Sursa: United Nations Trust Fund for Human Security, Human Security in Theory and Practice ,
Human Security Unit, Office for the Coordination of Humanitarian Affairs, United Nations, p. 13.

Faza 1: Analiză, Cartogra fiere și P lanificare
Acestă fază poate fi rezumată în principal în trei etape (IIDH -PNUD, 2012) :
 Cui îi este adresat proiectul de securitate – obiectivul fiind acela de a strânge
informațiile pertinente despre grupul de persoane și comunitatea sau comunitățile
vizate. În acest caz este esențial ă stabil irea sisteme lor participative și identificarea
colectiv ă a nevoilor/ vulnerabilitățil or și capacităților comunității (comunităților)
afectate.
 Securitate față de ce – obiectivul are în vedere cartografierea și definirea nevoilor,
vulnerabilităților și amenințărilor asupra cărora se va concentra, precum și
determinarea capacităților și a lipsurilor existente.
 Securitate prin ce mijloace – obiectivul privește determinarea strategiilor c are răspund
amenințărilor și capacităților identificate și prioritizate, acestea includ și măsuri de
împuternicire și protecție.
În această etapă de analiză, cartografiere și planificare, este esențială obținerea de
informații valide și eficiente care să p ermită atingerea obiectivelor propuse pentru fiecare
dintre acești pași.
Securitatea umană se referă la siguranța indivizilor, aceștia având un rol important atât în
proiectarea cât și execuția proiectului de securitate umană. În ceea ce privește cadrul an alitic ,
contextualizarea are un rol primordial, deoarece prin tratarea a diferite tipuri de insecuritate în
contexte specifice și prin dezvoltarea de soluții adecvate se atinge un prim obiectiv, și anume
acela de a genera instrumente ideale pentru a măsura și evalua diferitele tipuri de insecuritate
în diferite contexte. Cu toate că nu există un model de analiză concret și universal valabil,
pentru face parte din aria securității umane etapa analizei, cartografierii și a planificării
trebuie să cuprindă urm ătoarele (UNTFHS, 2012, p. 14) : (1) în dezvoltarea cadrului de
analiză trebuie să fie luate în considerare cele cinci principii ale securității umane, în așa fel
încât atunci când se caută date, se generează indicatori și se selectează metode, este necesar să
se obțină informații care să permită generarea unei analize care să cuprindă fiecare dintre

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
45
aceste principii; (2) analiza ar trebui să se concentreze în special pe grupurile discriminate,
precum și pe cele vulnerabile în fața anumitor amenințări; și (3) este indispensabil ca actorii și
populația locală să fie implicați și să colaboreze în elaborarea analizelor, având în vedere că
aceștia sunt cei care cunosc realitatea și pot creea o imagine asupra a ceea ce se întâmplă î n
spațiul lor.
În contextul determinării necesităților, vulnerabilităților și amenințărilor și a evaluării
impactului lor a supra oamenilor și a comunităților trebuie (IIDH -PNUD, 2012, p. 35) : să se
realizeze o diferențiere între necesități și vulnerabilități, să se descompun amenințările,
definind u-le cauzele, pe cine afectează în mod critic și cum se manifestă în pierderea celor trei
libertăți fundamentale, să se detaliază impactul amenințărilor asupra dimensiunilor securi tății
umane și să se determină capacitățile și lacunele existente . Acest pas este o dependentă a
definirii mijloacelor prin care se poate asigura securitatea umană , adică a strategiilor ce pot fi
adoptate pentru a reduce amenințările, strategii ce se bazea ză pe acțiuni care vizează protecția
și împuternicirea. În acest sens, în prim plan se determină cum distincți actori vor participa la
proiect prin realizarea cartografierii acestora și a posibilelor funcții atribuite, luând în
considerare natura interdisc iplinară, intersectorială și integratoare a securității umane, pentru
ca mai apoi să se prioritizeze strategiile ce vor fi urmate, să se analizeze efectele neprevăzute
sau externalități negative sau pozitive care pot apărea în momentul implementării acesto ra, și
în cele din urmă să se elaboreze planul de lucru.
Faza 2: Implementarea
Unul dintre obiectivele fazei de implementare este asigurarea responsabilității de către
beneficiari și parteneri locali prin consolidarea capacităților și parteneriatul (UNTFHS, 2012,
p. 19) . Acest lucru poate avea o dublă finalitate, să consolideze relațiile dintre societate și stat
și, în același timp să crească șansele și durabilitatea unui astfel de program prin angajamentul
local. Construirea capacităților locale și accentul pus pe măsurile de împuternicire sunt
fundamentale pentru avansarea securității umane (UNTFHS, 2012, p. 20) , iar această etapă a
programului permite prin participarea efectivă a membrilor lo cali la activitățile și
implementarea proiectului o evidențiere și mai puternică a celor două principii. Pentru ca
implementarea să poată fi realizată cu succes se consideră a fi necesară bifarea următorilor
pași (UNTFHS, 2 012, pg. 21 -22):
– Prezentarea planului programului comunității afectate , atfel încât toți membri să fie
informați și să se evite favorizarea apariției tensiunilor și a inegalităților, să se ofere
comunității posibilitatea de a se exprima cu privirea la a cesta și implementarea sa , și,
deasemenea, trebuie să se i a în considerare contextul local și riscurile asociate

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
46
participării pentru a se conștientiza capaciatea populației locale de ase implica în acest
program.
– Înființarea unui comitet pentru supravegher ea punerii în aplicare, un comitet
reprezentativ și multi -actor prin intermediul căruia să se ofere oportunitatea apariției
legitime a conducerii în comunitatea locală și prin care cele mai afectate grupuri să fie
reprezentate.
– Alocarea de sarcini și respo nsabilități în funcție de gradul și nivelul de participare
posibil iar atunci când se iau deciziieste necesar să se utilizeze procese transparente
care să garanteze că toți participanții sunt auziți, și care să ia în considerare normele și
practicile local e.
– Mobilizarea resurselor locale pentru a se evita subminarea sitemului economic local și
pentru a contribui la împuternicirea comunității.
– Stabilirea mecanismelor de monitorizare și raportare pentru a promova un program
flexibil de securitate umană care p oate fi îmbunătățit prin feedback -ul din partea
indivizilor afectați.

Faza 3: Evaluarea impactului
Evaluarea impactului este un element integral al securității umane și fundamental atunci
când vine vorba de monitorizarea progreselor înregistrate în difer itele faze, iar încorporarea sa
încă de la începutul proiectului permite urmărirea rezultatelor și adaptarea la schimbarea
circumstanțelor și a nevoilor car e apar în comunitățile afectate (IIDH -PNUD, 2012, p. 55) .
Evaluare a poate evalua succesul unui program pe baza unor indicatori predefiniți, cum ar fi
numărul de persoane deservite etc. sau pe baza impactului (impacturilor) și a rezultatelor pe
care programul le are pentru populația țintă (UNTFHS, 2012, p. 22) .
Mai depa rte, atunci când se vorbește despre impact se face trimitere la ceva mai mult
decât evaluarea programului față de indicatorii de eficiență, precum țintele îndeplinite,
bugetul cheltuit, etc., și anume la consecințele, urmările pe termen lung ale programului, la
chestiuni legate de legitimitate privind motivul pentru care au fost dezvoltate și implementate
programele în primul rând (UNTFHS, 2012) . Evaluarea impactului securității umane (HSIA)
vizează î mbunătățirea programului, asigurarea reducerii nesiguranței umane identificate și, în
același timp, evitarea rezultatelor negative. Prin intermediul acestuia se poate determina dacă
programul a generat impactul așteptat asupra indivizilor sau populației vi zate și dacă
strategiile de protecție și împuternicire au fost eficiente. Un program de securitate umană
trebuie să dezvolte această etapă deoarece, în mare parte, de evaluare depinde sustenabilitatea

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
47
sa în viitor. Sustenabilitatea programului depinzând la rândul ei de elaborarea de soluții
durabile și de a forma capacități umane orientate, printre altele, pe principiul prevenției
(IIDH -PNUD, 2012, p. 60) . Proiectele cu posibilități mai mari de a rezista în timp sunt cele
care promovează strategiile legate de dezvoltarea mecanismelor de prevenire și generarea de
răspunsuri instituționale și comunitare mai bune la situații care pun în pericol siguranța
oamenilor.
Reluând fazele unui prog ram de securiate umană, se poate obser va că fiecare dintre
acestea oferă informații și strategii importante despre insecuritățile indivizilor sau
comunităților ce contribuie la dezvoltarea securității umane, de aceea trebuie avut în vedere:
că atât dezvoltarea bazelor de date precum și interco nectivit atea insecurităților pot oferi , prin
exercițiile de analiză și cartografiere; că angajarea factorilor cheie de decizie este esențială
pentru consolidarea voinței politice de a promova problemele de securitate umană. Pentru a
proteja oamenii sunt „n ecesare eforturi concertate pentru a dezvolta norme, procese și
instituții naționale și internaționale, care trebuie să abordeze insecuritățile în moduri care sunt
sistematice, nu improvizate; comprehensive , nu compartimentate; preventive, nu reactive”
(CHS, 2003, p. 11) .

3. Garantarea securității umane
Într-o lume a amenințărilor și provocărilor interconectate, cauza securității umane nu
poate fi avansată decât prin răspunsuri integrate și printr -o cooperare globală între st ate
(Muguruza, 2017, p. 30) , o acțiune comună devenită oportună în urma recunoașterii
internaționale, în cadrul Summit -ul Mondial al ONU din 2005 , că dezvoltarea, pacea,
securitatea și drepturile omului sunt interconectate și că se întăresc reciproc, că securitatea
umană este dreptul oamenilor de a trăi în libertate și demnitate, fără sărăcie și disperare și că
este responsabilitatea comunității internaționale să protejeze populațiile aflate în pericol.
Sporirea importanței securității umane rezultă din conștiențizarea faptului că amenințările au
crescut și odată cu acestea și modalitățile de combatere a acestora.
În acest context, Organizația Națiunilor Unite este cea mai bună și singura opțiune
considerată capabilă pentru a menține pacea și stabilitatea internațională, precum și pentru a
proteja oamenii, indiferent de rasă, religie, sex sau opinii politice (Muguruza, 2017) .
Problema, în acest sens, a fost mereu cum anume să fie ONU mai eficient ă în prevenirea și
controlul amenințărilor și în a -i proteja pe oameni. Adoptarea unui cadru de securitate umană
va însemna că eforturile comune de a soluționa problemele generate de conflictele violente și

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
48
de deprivarea economică și socială trebuie aborda te într -o perspectivă integrată (CHS, 2003,
p. 130) .
Sfârșitul Războiului Rece a însemnat o scădere a confl ictelor armate dintre state, dar în
același timp, anii `90 au fost marcați de războaie civile ce au determinat efo rturi majore a
comunități internaționale pentru a se ajunge la acorduri de pace, mai ales dacă luăm în
considerare fragilitatea instituțională a statelor în etapa post -conflict, când pacea poate fi
subminată în orice moment, pentru că „aproximativ jumătate din țările care au ieșit dintr -un
război recurg iar la violență într -o perioadă de mai puțin de cinci ani” (A/59/2005, p. 35) .
Conflictul, indiferent de forma sa, continuie să fie una dintre principalele amenințări la
adresa securității umane, ceea ce a determinat crearea de noi instrumente de pentru impunerea
păcii, menținerea acesteia, precum și crearea condițiilor pentru ca națiunile respective să se
bucure de o pace durabilă (Sarcinsc hi, 2008, p. 17) . Drept urmare, î n momentul de față, în
lume, există 15 operați uni de pace active cu o capacitate totală de aproape 89.000 de persoane
implicate, civili cât și militari (MSR, 2019) . Acest nou tip de operațiuni a apărut ca răspuns la
o gamă largă de conflicte, în special conflicte interne, caracterizate de apariția războaielor
civile pe fonduri naționaliste sau etnice puternic înrădăcinate, actori i implicați fiind foarte
dificil de cercetat și cu motive clare sa u ascunse care fac misiunea de pace foarte dificilă
(Eriksson, 1997, p. 297) .
Un aspect deosebit de interesant î n schimbarea concepției operațiuni lor de pace este
folosirea forței. Evoluția aceasta a implicat trecerea de la misiunile clasice de pace, din
Capitolul VI a Cartei ONU , în care în fața unei dispute între două părți ce amenință
„menținerii păcii și a securității internaționale se va încerca să se găsească o soluție prin
negocieri, investigații, mediere, concilier e, arbitraj, decontare judiciară, recurgerea la
organizații regionale sau acorduri sau alte mijloace pașnice” ori emițându -se recomandări din
partea Consiliului de Securitate , la misiunile de impunere a păcii, menționate în Capitolul VII ,
prin intermediul cărora se pot impune sancțiuni din partea statelor membre precum
„întreruperea totală sau parțială a relațiilor economice și a mijloacelor de comunicare
feroviare, maritime, aeriane, poștale, telegrafice, radioelectrice și de altă natură, precum și
ruperea relațiilor diplomatice”, iar dacă situația nu se îmbunătățește este permisă utilizarea
forței astfel încât pacea și securitatea internațională să fie restabilită (UN, 1945, Cap.VI -VII).
Întregul specru al operați unilor de pace a fost după încheierea Războ iului Rece și mai ales
după 11 septembrie, un subiect de dez batere, în special din punct de vedere al evoluției
conflictelor convenționale și non -convenționale sau asimetrice. Ultimele războaie
convenționale desfășurate au fost Războaiele din Golf, din 199 1 și 2003, în general,

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
49
operațiunile de pace confruntându -se cu situații mai apropiate celor din Bosnia, Somalia,
Kosovo, printre altele, ce în unele cazuri degenerează în insurgențe autentice (Cantalapiedra
Garcia & Diaz Mat ey, 2008, p. 17) , implicând respons abilități enorme în ceea ce privește
securitatea umană . Terminologia spectrului operați unilor de pace este unul destul de vast, ce
cuprinde termeni precum operați uni de menținere a păcii ( peacekeeping ), construirea păci i
(peacemaking ), diplomație preventivă ( preventive diplomacy ), sau intervenție umanitară
(Award, 2002, p. 5) , dar, în mod practic se regăsesc trei termeni pentru a denumi sau defini
posibilitățile operați unilor de pace: peacekeeping , peacebuilding și peace enforcement .
Conceptualizarea acestor termenilor este diversă, însă ceea ce este clar în cadrul fiecărei
interpretări este faptul că în cazul operați unilor de menținere a păcii nu există coerciție, nu
este o impu nere forța tă iar operați unea este bazată pe consensul părților implicate (Scheltema,
1988, p. 4) . Există un mare grad de confuzie în utilizarea termenilor de impunere a păcii și de
menținere a păcii, precum și tendința de a califica operați unile de impunere a păcii precum
misiuni mai ample din cadru operați unilor de menținere a păcii (Cantalapiedra Garcia & Diaz
Matey, 2008, p. 18) . Utilizarea incorectă a termenului de peacekeeping poate fi determinat ă și
de faptul că, acesta este văzut mai bine spre deosebire de cel de peace enforcement .
Peacekeeping este considerat a fi unul dintre instrumentele cele mai eficiente pe care
ONU le utilizează pentru a sprijini țările în tranziția de la conflict la pace (UN, What is
Peacekeeping) . Menținerea păcii presupune acordul părților implicate , precum și cooperare cu
ONU cu scopul fundamentării unei păci durabile, iar multidimensionalitatea sa, cuprinzând pe
lângă corpul militar elemente civile și de poliție, face ca aceasta să fie adaptabilă la orice
context și în consens cu postulatele securității umane (Frunzeti, Antonescu, & Duță, 2010, p.
299). Peacebuilding contribuie la prevenirea declanzării unui conflict, pregătește și sprijină
procesele de promovare a păcii în țările aflate în război și contribuie, de asemenea, la
consolidarea societății în situația post -conflict cu scopul de a evita recidiva în violență
(NMFA, 2004 , p. 5) . Începând cu anii 1990, construcția păcii a devenit un domeniu larg care
include mai multe aspecte specifice: printre altele, crearea sau consolidarea statului de drept și
a securității, promovarea instituționalizării, constutuirea primilor pași pentru o economie
viabilă și a oferi servicii esențiale populației (NMFA, 2004) , ceea ce face ca de multe ori
această etapă să fie continuate de către operați unile de menținere a păcii, așa asigurându -se și
o finalitate sustena bilă. Peace enforcement are în vedere aplicabilitatea unui spectru larg de
măsuri coecitive, precum sancțiuni sau blocade, și ca o ultimă carte în joc poate fi folosită
forța militară (Frunzeti, Antonescu, & Duță, 2010, p. 298), toate acestea doar cu autorizație
din partea Consiliului de Securitate al al Națiunilor Unite . În acest caz nu este necesară o

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
50
aprobare a părților aflate în conflict, deoarece dacă se consideră că există o amenințare la
adresa păcii, securității int ernaț ionale sau a umanității, Consiliul de Securitate are dreptul să
autorizeze intervenția militară.
Intervenția umanitară face referire la interferența militară a unui stat, sau a mai multor
state, pe teritoriul suveran al altui stat, cu scopul declarat de a pune capăt sau a reduce
suferințele populației acestuia, rezultate ca urmare a unui conflict armat intern, a crizei
umanitare sau a crimelor la care sunt supuși de către propriul stat sau de lipsa de reacție a
acestuia, scop ce nu poate fi asociat cu obiective anexioniste sau atingeri aduse integrității
teritoriale a statului țintă (Frunzeti, Antonescu, & Duță, 2010, p. 366) . Intervenția umanitară,
prin orice definiție prelucrată, se poate rezuma la intruziunea forțe lor, a bunurilor și/sau a
observatorilor pe teritoriul altui stat suveran (Barnes, 1999) . Justificarea încălcării
suveranității a fost de cele mai multe ori analizată prin intermediul teoriei războiului just, cu
privire la care Christopher și Walzer rezumă șase condiții necesare pentru ca un stat să fie
justificat pentru a merge la război (Barnes, 1999) : (1) r ăzboiul trebui e să aibă o cauză dreaptă;
(2) c âștigurile potențiale ale războiului trebuie să fie pr oporționale cu pierderile; (3) r ăzboiul
trebuie să aibă, de asemenea, o șansă rezonabilă de succes; (4) țara trebuie să dec lare în mod
public război; (5) n umai o autoritate legitim ă poate declara război; și (6) ț ările pot merge la
război doar ca ult im recurs. Modificând principiile bellum justum , Cpt. David M. Barnes,
derivă condițiile necesare intervenției juste, și susțin e deasemenea faptul că teor ia războiului
just oferă cadrul funcțional pentru determinarea legitimității și justificării intervenț iei. În
conformitate cu acestea, intervenția trebuie să aibă o cauză dreaptă , să fie proporțională, să
aibă o șansă rezonabilă de succes și statul țintă trebuie să fie anunțat că se va interveni, chiar
mai mult, drept autoritatea legitimă pentru intervenți i internaționale poate acționa Organizația
Națiunilor Unite și indiferent de cauză și condiții se poate interveni doar ca o ultimă soluție. O
întrebare pare a fi pertinentă în acest context, a cărei răspuns se va regăsi în următorul capitol:
A fost preveni rea genocidului și încetarea purificării etnice o cauză dreaptă care să justifice
autorizarea intervenției militare, de către Consiliul de Securitate al ONU, în Rwanda?
În contextul utilizării forței militare, actualmente cea mai comună cauză dreaptă es te
intervenția umanitară , care a câștigat un grand mai mare de importanță în urma răspândirii
„noilor războaie”, unde violența este îndreptată asupra civililor, a conștiinței umane crescândă
și a presiunii împotriva lipsei de acțiune atunci când tragedii t eribile au avut ca ținte oameni
nevinovați (Kaldor, 2010, p. 192) . Intervenția umanitară este justificată și îndreptățită de
responsabilitatea de a proteja, lucru specificat atât în raportul cu același nume cât și în
Rezoluția privind Rezultatele Summit -ului Mondial din 2005, unde în conținutul paragrafelor

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
51
138 și 139 (A/RES/60/1, p. 30) se susține că „f iecare stat individual are responsabilitatea de a –
și proteja populațiile de genocid, de crime de război, de purificar e etnică și de crime împotriva
umanității. Această responsabilitate implică prevenirea unor astfel de infracțiuni, inclusiv a
incitării lor, prin mijlo ace adecvate și necesare”, pe lângă acesta, responsabilitatea de a proteja
populația îi revine și comunit ății internaționale care prin intermediul ONU acționează în
conformitate cu Capitolele VI și VII a Cartei Națiunilor Unite . În cazul în care mijloacele
pașnice sunt neadecvate situației ori statul eșiează în a -și proteja propria populație, Consiliul
de Sec uritate aprobă acțiunea comunității internaționale pentru a interveni într -un mod
oportun și decisiv garantând astfel securitatea umană și sustenabilitatea acesteia.
Responsabilitatea de a Proteja se bazează pe două fundamente (ICISS, 2001, p. XI) : (1)
Suveranitatea statală implică responsabilitatea, iar responsabilitatea primară față de protecția
cetățenilor aparține statului însuși; și, (2) Atunci când o comunitate are de suferit, drept
urmare a conflictului intern, insu rgenței, represiunii sau eșecului statal, iar statul respectiv nu
este dispus ori nu poate să prevină sau să oprească crimele și abuzurile, principiul
nonintervenției cedează în favoarea responsabilității internaționale de a proteja. Putem astfel
observa c ă Responsabilitatea de a Proteja aparține atât statelor suverane, cât și comunității
internaționale (Frunzeti, Antonescu, & Duță, 2010, p. 304) și, în cazul în care statul nu vrea
sau nu este capabil să asigure securitat ea propriului popor, comunitatea internațională are
dreptul de a interveni, inițial prin mijloace pașnice iar dacă acestea nu au efecte pozitive
asupra situației se intervine militar.

4. Principale critici
În ultimile două decenii, mesajele centrale ale secu rității umane ca referință politică
generală au obținut o mai mare acceptare, atât prin munca realizată în cadrul Programului
Națiunilor Unite pentru Dezvoltare, prin integrarea conceptului în agenda pentru politică
externă a anumitor țări cât și prin aten ția deosebită pe care o arată unele organizații
internaționale și regionale pentru securitatea umană, aici se pot enumera: Organizația pentru
Securitate și Cooperare în Europa, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică,
Banca Mondială, Organizaț ia Statelor Americane, Asociația Națiunilor din Asia de Sud -Est.
Deși conceptul de securitate umană a fost integrat treptat în relațiile internaționale,
utilitatea sa ca un instrument politic și operaționalizarea sa a fost pusă la îndoială (Muguruza,
2017 , p. 24). Afirmație susținută de către Shahrbanou Tadjbakhsh într -un articol în care acesta
analizează șapte dintre cele mai importante provocări ce trebuie analizate pentru o

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
52
implementare adecvată a securității umane, percepută ca scop și mijloc al bunăst ării și
demnității umane (Frunzeti, Antonescu, & Duță, 2010, pp.260 -261, apud. Tadjbakhsh, 2005):
(1) Securității umane îi lipsește un consens în ceea ce privește o definiție. Domeniul de
aplicare definitoriu al securității umane rămâne un subiect de dezb atere între abordarea
restrânsă a conceptului (libertatea în fața fricii, susținută de Canada) și abordarea amplă
(libertatea în fața nevoilor, promovată de Japonia), ca și cum cele două ar fi separabile.
Definițiile securității umane acoperă o gamă largă de teme, de la înțelegerea securității umane
doar ca siguranță față de amenințările violente până la a include în definiție factorii sociali,
psihologici, politici și economici care promovează și protejează bunăstarea umană (Leaning &
Arie, 2000, p. 12), i ar odată cu Summit -ul Mileniului conceptul de securitate umană
încapsulează interconectivitatea și consolidarea reciprocă a termenilor de dezvoltare, pace,
securitate și drepturile omului (A/RES/60/1, par. 9). Vocile critice susțin că prioritizarea
totului este echivalentă cu prioritizarea nimicului și, prin urmare operaționalizarea securității
umane va necesita întotdeauna specificații (Alkire, 2003, p. 36).
(2) Revirimentul securității naționale. Este criticat faptul că, paradigma securității umane
tratează individul separat față de stat, în realitate toate drepturile, libertățile și proprietatea
care sunt solicitate pentru protecția acelor indivizi tre buie să fie furnizate de către stat,
deoarece acesta este singurul actor capabil să le garanteze prin st atul de drept. Mai mult,
sistemul internațional funcționează pe baza acțiunilor politice ale statelor și a acordurilor și a
regimurilor dintre acestea.
(3) Stabilirea responsabilității. Cu toate că comunitatea internațională și statele pot dipune
de mijloa cele necesare pentru asigurarea securității umane, autorul susține că acestea nu
trebuie să dețină monopolul și că rolul pe care îl au organizațiile non -guvernamentale,
comunitățile locale și propriii indivizi trebuie încurajat și recunoscut.
(4) Stabilire a priorităților. Amenințările la adresa securității umane trebuie abordate în
ordine, în funcție de gradul de importanță și urgență, acestea fiind interdependente.
(5) Abordare intersectorială, este considerată a fi cea mai dificilă provocare cu privire la
operaționalizarea securității umane, iar asta din cauza faptului că intervențiile constructive nu
pot fi realizate cu adevărat doar prin teoretizare, ci este nevoie, pe lângă considerarea sferelor
în care trebuie și se poate interveni, trebuie să se țină cont și de interdependențele dintre
sectoare și de faptul că efectele rezultate pot fi negative.
(6) Înțelegerea confictelor, a cauzelor, a dinamicii, a motivelor reale și a impactului lor
sunt esențiale în susținerea unui program de securitate umană de su cces.

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
53
(7) Arta de a nu face rău. Programul de securitate umană trebuie să aibă obiective clare în
implementarea sa, să fie corect monotorizat și coordonat, altminteri se pot declanșa efecte
negative precum: crearea de dependență a comunității locale față d e ajutorul oferit de
comunitatea internațională, violența, traficul de interese, formarea de grupuri infracționale în
jurul ajutoarelor acordate, lezarea demității popoarelor asistate, folosirea uror intervenții ca
pretext pentru încălcarea suveranității s tatulu, etc.
Operaționalizarea securității umane este fragmentată și difuză (Muguruza, 2017, p. 25), de
aceea acest proces trebuie inițial să depășească provocările enunț ate pentru ca mai apoi să
poată urma traiectoria unui proiect de succes și sustenabil. În acest mod, poate fi câștigată
încrederea cu privire la operabilitatea conceptului pe teren, în special din perspectiva
umanitară, și mai ales în fața crizelor umanitare, precum cea din Rwanda.

IV. Securitatea umană: Cazul Rwanda

Univesalitatea conceptulu i de securitate umană are în vedere bunăstarea și siguranța
oricărui individ, i ndiferent de locația sa pe glob, cu toate acestea, în acest context nu pare să
se fi încadrat și populația rwand ană. Cu toate că normele internaționale cu privire la
intervenția umanitară au suferit schimbări în utimile decenii, astfel încât este evidențiat un
consens asupra egalității ființelor umane și responsabilității de a preveni suferința oriunde ar fi
localizată, totuși nu există un consens și asupra intevenției militare i ar incapacitatea de a
preveni genocidul rwandan este doar unul dintre exemplele cele mai dezamăgitoare și
marcante ale acțiunii internaționale (Kaldor, 2010, p. 33) . Mai mult, din lipsa unui fundame nt
normativ juridic a unui astfel de demers, intervenția militară externă în teritoriul unui stat
suveran cu obiectivul de a garanta protecția indivizilor a fost criticată atât în situații în care s -a
produs, precum în Kosovo, Somalia și Bosnia, cât și în cazuri în care nu s -a dorit o astfel de
implicare (Frunzeti, Antonescu, & Duță, 2010, p. 26) , cazul Rwandei încadrându -se în această
categorie. Organizația Națiunilor Unite, instituție ce a fost creată cu scopul de a asigura și
menține pacea în lume după experiențele celor două conflagrații mondiale, a întârziat și a fost
ineficace în a interveni pentru le asigura securitatea indivizilor în fața unui conflict inter -etnic
previzibil. ONU și statele sale membre au eșuat în Rwanda în moduri depl orabile în 1994,
ignorând dovezi le ce arătau că a fost planificat un genocid, refuzând să acționeze odată ce
acesta se afla în curs de desfășurare și abandonând în cele din urmă poporul rwandez atunci
când au avut nevoie de cea mai mare protecție (Winfield, 1999) .

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
54

1. Premisele unui genocid
Rwanda, țara celor o mie de coline, se situiază în estul Africii având o densiate mică și
populată încă din timpul primilor exploratori ajunși pe teritoriul ei, de către trei tipuri de
grupuri: h utu, tutsi și twa. Aceste grupuri nu erau considerate triburi deoarece împărțeau
aceeași religie, aceleași superstiții ancestrale și aceeași limbă, kinyarwanda (Melvern, 2000, p.
31). Populația hutu reprezintau, și încă re prezintă, majoritatea cu un procentaj de 85%, twa
1% și tutsi 14% , primii erau agricultori iar cei din urmă păstori, cu un fizic mai elegant, erau
mai înalți și cu trăsături unchiulare. Cu toate acestea, nu diferențele fizice le -au pătat istoria cu
sânge, ci faptul că se considera că tutsii erau de proveniență din Cornul Africii și că migrând
spre sud au ajuns să domine celelalte două grupuri, atribuindu -li-se statutul de rasă superioară
(Melvern, 2000, p. 31) , fapt reflect at și în conducerea statului începând cu secolul XI X la care
se afla regele tutsi Mwami. Sub dominație colonială începând cu 1899, prima dată a
Germaniei și mai apoi după Primul Război Mondial, a Belgiei, tutsii și hutu erau identificați
ca etnii separate (Anand, 2013, p. 24) , germanii favorizându -i pe tutsi ca fiind clasa
aristocrată iar belgienii aprofundând această dihotomie chiar prin crearea cărților de identitate
unde trebuia să fie trecut tribul de apa rtenență, ce de cenii mai târziu va servi recunoașterii
tutsilor pentru ai elimina în timpul genocidului . Astfel, tribul h utu, simțindu -se disprețuit și
respins cu o participare politică minimă, a folosit calea revoltei și, cu sprijinul belgienilor
înșiși, au înlătu rat în cele din urmă dictatura t utsi (Melvern, 2000, p. 42) , provocând începând
cu 1959 moartea câtorva mii de tutsi și imigrarea a peste 120 .000 în țările vecine (UNHCR,
2000, p. 245) . Astfel, ceea ce formal a fost descris drept „Revoluția Socială din 1959”,
guvernul ruandan a acuzat a fi „Genocidul din 1959” (Eltringham, 2004, p. 36) , ce a dat
startul unui lanț de masacre ce a culminat cu cel din 1994. Atunci când Rwanda a devenit
independentă în 1962, guvernul Hutu a preluat toată puterea și a sporit politicile violente și
discriminatorii împotriva tutsilor până în anii 1990 .
Independența unei noi republici era proclamată , la conducerea căreia se afla un naționalist
hutu pe nume G régoire Kayibanda, însă ce promova o dictatura rasială cu un regim identic
celui de dinainte, dar condus de o altă etnie. Campania anti -tutsi promovată de noul guvern a
continuat și a crescut în 1972, ca rezultat al executării a pe ste 200.000 de h utus în statul vecin
Burundi de către majorit atea t utsi (Melvern, 2000, p. 43) , fapt ce a favorizat persecutarea și
mai profundă a tutsilor în Rwa nda, mai ales după autoproclamarea lui Juvénal Habyarimana
drept președinte. Acesta prin asumarea monopolului puterii și prin introducerea diferențierii
etnice și rasiale la nivel juridic și administrativ a condus la formarea unui grup de guerilă

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
55
numit Frontul Patriotic Ruandan (RPF), cu afiliații atât politice cât și militare, constituit din
tutsi exilați și oponenți ai regimului , care cu ajutorul Ugandei au iniția un război civil în anii
`90 pentru a răsturna dictatura (Grünfeld & Huijboom, 2007, p. 32) . RPF, în fruntea căruia se
afla Paul Kagame3, a fost dedicat sprijinirii întoarcerii tuturor refugiaților în Rwanda și
încurajării celor care erau împotriva regimului represiv al lui Habyarimana să li se alăture în
lupta pentru libertate.
La 1 octombrie 1990, Frontul Patriotic Ruan dan a decis să atace forțele guverna mentale
cu scopul de a realiza „o democrație în Rwanda, o economie autofinanțată, sfârșitul folosirii
abuzive a administrației publice, instituirea serviciilor sociale, introducerea treptată a unei
politici externe și el iminarea unui si stem care să genereze refugiați” (Melvern, 2000, p. 57) ,
intenție ce a dus la declanșarea războiului civil ce a durat în jur la 3 ani (Grünfeld &
Huijboom, 2007) . Invazia Frontu lui Patriotic Rwandan, a fost un eșec deoarece armata
ruandă, sprijinită de Franța precum și Belgia, Congo, Zaire și Kenia, nu a ezitat să răspundă
atacului și printr -o contraofensivă i -a învins. În acest context, au fost făcute și primele
avertizări, de c ătre militarii străini ce aveau acces la informații confideniale, cu privire la un
posibil genocid, mai mult, au existat și estimări realizate de Amnisty International ce relatau
că în perioada 1990 -1992 peste 2000 de persoane au fost executate și alte 10. 000 arestate fără
acuzații (Melvern, 2000, p. 66) . Cu toate acestea, statele nu au fost la fel de determinate să
intervină pentru a preveni acest fapt, rezumân du-se la emiterea de avertizări și lăsând cale
liberă extremișt ilor hutu să pu nă bazele genocidului din 1994.
Printre grupurile extremiste sunt menționate Akazu și Interahamwe (Melvern, 2000, pp .
73-78). Akazu era rețea complexă de mafie, creată chiar de soția președintelui, Agathe, care
prin unirea majorității gărzi lor prezidențiale și a înalții oficiali a reușit prin crimă să își
exteriorizeze ura și repulsia față de tutsi. Acest grup a influențat și a exercitat presiuni asupra
tuturor ariilor societății din Rwanda, cum ar fi politica, religia, armata, finanțe, agri cultură și
știință, promovând de asemenea rasismul și diviziunea regională. Interahamwe reprezenta
milițiile formate în Rwanda ce au fost atașate partidelor extremiste hutu, membrii cărora erau
tineri fără educație sau loc de muncă, majoritatea de pe străz i cărora li s -a oferit o pregărire de
bază în manipularea armelor. Gruparea era divizată în mai multe facțiuni, dintre care destaca

3 Paul Kagame este președintele Republicii Rwanda. A îndeplinit un mandat de un an ca președinte al Uniunii
Africane până în februarie 2019 și a condus reforma instituțională a Uniunii Africane din 2016. În prezent este
președintele Comunității Est -Africane (CEA). Începând din 1990, în calitate de comandant al forțelor Frontului
Patriotic Rwand ez (FPR), a condus lupta pentru eli berarea Rwandei. Sursa: Paul Kagame`s Biography ,
http://paulkagame.com/?page_id=13719 accesat la data de 13 iunie 2019.

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
56
interabamwe , iar asta se datora faimei, densității și eficacității în a se organiza și asasina
populația tutsi.
În acest fel , masacrele au continuat în întrega țară pe perioada celor trei ani, nu numai cu
ajutorul și aprobarea comunității internaționale, dar și cu consimțământul principalelor
autorități din Rwanda, care, atunci când „ordona poporului să curețe muntele, cu toții știau că
trebuie să îl lase curat de tutsi, execuția femeilor și a copiilor fiind denumită drept smulgerea
buruienilor din rădăcină” (Melvern, 2000, p. 78) .
Situația internă a Rwandei era din ce în ce mai vizibilă și mai răsunătoare pe plan
internațional, astfel sub presiunea Belgiei, a Statelor Unite și a Organizației Unității Africane,
s-a condus la începutul negocierilor dintre Guvernul Președintelui Habyarimana și RPF, cu
scopul principal de a încheia războiul civil pr in mijloace pașnice . În cele din urmă, după
treisprezece luni de discuții, în august 1993 a fost semnat Acordul de la Arusha, în care cele
două părți la conflict s -au angajat pentru încetare a focului și o schimbare radicală pe plan
intern, formând un guver n de tranziție (Broad Based Transitional Government – BBTG)
reprezentat într -un mod egalitar de Mouvement Revolutionaire National pour Le
Developpement (MRND ), partidul președintelui, și RPF (Grünfeld & Huijboom, 2007, p. 35 ).
În acest proces, Organizația Națiunilor Unite trebuia să ofere securitate și să supravegheze
instalarea guvernului de tranziție, demobilizarea combatanților, crearea unei noi armate și
pregătirea alegerilor naționale (Grünfeld & Huijboom, 2007, p. 37) .
Războul civil a avut efecte distrugătoare asupra Rwandei, a împărțit socetatea într -un mod
cum nu a mai fost înainte, a generat instabilitate politică, mii de oameni au emigrat și a produs
colapsul economic (Melvern, 2000, p. 80) . Mai mult, în 1994 totul era monopolizat de
dictatura hutu, bunurile și serviciile fiind repartizate pe criteriul etnic, inclusiv „ajutorul”
provenit din partea comunității internaționale, care a produs de cele m ai multe ori efecte
violente, inegalitate, excluziune, rasism și lipsa accesului la nevoile minime de bază, iar asta
din cauza manevrării inadecvate a atât de partea celor care îl emiteau cât și a guvernului
rwandan.
Banii primiți de la Fondul Monetar Int ernațional și de la Banca Mondială pentru evitarea
inflației și a datoriei externe, au fost folosiți pentru cumpărarea armamentului, a muniției, a
macetelor și alte ustensile utilizate în executarea crimelor, cu un total de 112 milioane de
dolari (Melvern, 2000, p. 101) . Genocidul se pregătea la vedere, însă nimeni nu a vrut să
vadă. În ciuda faptului că au fost emise diferite rapoarte ce priveau situația precară a țării, și în
care chiar s -a evidențiat conceptul de genoci d drept caracteristică a acesteia, Comisia ONU a
trecut cu vederea aceste avertizări. Acest fapt nu a lăsat o altă opțiune pentru RPF decât

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
57
încălcarea acordului de la Arusha cu scopul de a opri uciderile, fapt ce a avut un succes
limitat, reușind să înceti nească milițiile hutu dar nu și să pună stăpânire pe Kigali. Împedicați
fiind din nou de trupele franceze, masacrele au continuat, conflictul s -a aprofundat, acordul de
pace a fost slăbit, toate acestea deschizând cale genocidului și unei perioade de pregă tire
intensă susținută de o propagand ă anti-tutsi și o manipulare a maselor prin intermediul
mediilor de comunicare.
Linda Malvern4, în urma analizei unor documente, afirma în lucrarea sa A People
Betrayed: The Role of the West in Rwanda's Genocide , că există dovezi convingătoare,
precum facturile, certificatele bancare, contractele de arme, faxurile și tel exurile care arată că
în 1993 s-a efectuat o pregătire intensă, cumpărându -se și distribuindu -se jumătate de milion
de macete din China și alte unelte a gricole, printre care sute și mii de axe, ciocane și cuțite
(2000, p. 140) .
Numeroase rapoarte au continuat să ajungă la sediul ONU din New York provenite din
partea comandanților UNAMIR, a liderilor RPF, a organi zațiilor nonguvernamentale și a
diferiților lideri politici, un aport significativ în acest sens l -a adus Generalul Rom éo Antonius
Dallaire, care mereu făcea cunoscut faptul că situația se deteriora în mod semnificativ , că un
genocid se apropia și că era n ecesar să se intervină.

2. Genocid ul din Rwanda și implicații
Violența s -a dezlănțuit la 6 aprilie 1994, drept răspuns al atacului asupra avionul
președintelui Rwandei, Juvénal Habyarimana , în care se afla și comitetul ce îl însoțea și
președintele statului Burundi, Cyprien Ntaryamira (Rodriguez, 2017, p. 5) . Două rachete au
destabilizat aeronava în momentul în care acesta se întorcea din Dar es -Salam, T anzania, după
ce participase la nagocieri ce priveau stomparea violenței desfășurate în regiune, o prelungire
și incheiere a Acordurilor de la Arusha. Cea mai des întâlnită teorie în cazul responsabililor de
atentat îi acuză pe extremiștii hutu, care au fost împotriva încercărilor de pace a lui
Habyarimana, putând să profite de acest eveniment aruncând vina asupra populației tutsi și
așa să pornească măcelul în care au fost măcelărite peste 800.000 de persoane în decursul a
100 de zile (UNSCR, Report of the Independent Inquiry into the actions of the United Nations
during the 1994 genocide in Rwanda, S/1999/1257, p. 3) .

4 Linda Melvern este un jurnalist de investigație și o autoare recunoscută. Este pr ofesor onorific la
Departamentul de Politică Internațională, Universitatea din Țara Galilor, Aberystwyth și consultant al echipei de
urmărire penală Military One a Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda, parte din arhiva sa de
documentefiind folosită pentru a arăta planificarea și progresul genocidului din 1994. Sursa: Linda`s Malvern
Biografy , https://www.lindamelvern.com/index.php/bio , accesat la data de 14.06.2019.

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
58
Astfel, haosul a pus stăpânire pe capitala Rwandei, Kigali, situație notificată Națiunilor
Unite de către Dallaire, dar care a primit același răspuns de a nu interveni și , mai presus de
toate, să evite conflictele armate (Barker, 2004) , pentru că conform surselor din armata
rwandană, soldații erau nemulțumiți de moartea președintelui și au tras în aer (Melvern, 2000,
p. 167) . Realitatea era alta, împușcărurile aveau ținte exacte, civilii de o majoritate tutsi care
erau opriți la blocaje sau verificați de militar i pe străzi sau chiar în casele lor cerându -le cartea
de identitate iar cei ce aparțineau tribului tutsi e rau uciși pe loc . Actele erau de o cruzime de
nedescris, astfel încât deseori selecția se făcea pur și simplu după aspectul fizic, cei ce erau
înalți cu nasul îngust, sau ce păreau mai bine educați. Astfel, în multe cărți, printre care și
Machetes Season a lui Jean Hatzfeld, mărturiile ucigașilor ce au luat parte la acest masacru
afirmau că singura regulă de care țineau cont era de a ucide tutsi oricând și oriunde (2006, p.
69).
Consecințele acestor acte de barbari sm au fost făcute vizibile și aduse la cunoștința
comunității internaționale prin diferite mijloace încă de la începutul anilor `90 , printre care
observatori ai organizației Human Rights Watch sau ONU, cercetători sau ziariști martori ai
atrocităților ce a veau loc în acel colț al Africii , cu toate acestea acțiunile pentru protejarea
indivizilor în fața genocidului întârziau să apară. Fapt ce a determinat intervenția Frontul
Patriotic Ruandan pentru a pune capăt masacrelor zilnice, provocând moartea a mii de hutu ce
participau la genocid și răsturnând dictatura. În consecință guvernul Rwandei a încurajat
populația să fugă din țară, provocând o migrație masivă, undeva în jurul la 2.200.000 de hutu,
spre țări vecine precum Zaire, Burundi, Tanzania și Uganda (SURF, 2019) , ceea ce a dus la
extinderea insecurității sociale și în aceste țări, deseori izbucnind dispute între aceste triburi și
pe teritoriile lor.
Convenția pentru Prevenirea și Pedepsirea Crimei de G enocid a fost adoptată ș i ratificată
de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în conformitate cu Rezoluția 260A din 1948, în care
genocidul este definit drept (OHCHR, 1948) „oricare dintre actele menționate în continuare ,
comise cu intenția de a distru ge, integral sau parțial, un grup național, etnic, rasial sau
religios, după cum urmează : (a) uciderea membrilor grupului; (b) vătămarea gravă a
integrității fizice sau psihice a membrilor grupului ; (c) supunerea intenționată a grupului la
condițiile de ex istență care vor conduce la distrugerea fizică, totală sau parțială; (d) măsuri de
prevenire a nașterilor în cadrul grupului; și (e) t ransferul forțat al copiilor din tr-un grup în tr-
un alt grup ”. În Rwanda, după cum s -a menționat mai sus, grupul național c e se vroia a fi
exterminat era reprezenat de tutsi, și aceasta din motive rasiale și fizice ce se presupunea că îi
clasau ca fiind superiori față de hutu sau din perspectiva invaziei teritoriului ce cândva au fost

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
59
a lor. Într-o scurtă relatarea a genocidul ui rwandan se poate susține că a constat în uciderea în
masă organizată, cu participarea guvernului și a altor state sau entități private, ce au vândut
arme, au furnizat muniții și au pregătit militar milițiile pentru a servi purificării rasiale prin
asasi narea oricărei persoane ce aparținea grupului tutsi, violarea femeilor, uciderea copiilor
sau oricei alt mijloc ce ducea la extincția acestora.
În conținutul Articolului III al Convenției este specificat, că prin intermediul Curții
Internaționale de Justi ție sau a unui tribunal special creat pentru a exercita această funcție, se
va pedepsi genocidul, conspirația pentru comiterea genocidului, in stigarea directă și publică la
comiterea genocidului, încercarea de a comite genocid și complicitatea la genocid (OHCHR,
1948) . În acest sens, în Rwanda, 8 noiembrie 1994 și sub Rezoluția 955 al Consiliului de
Securitate al ONU, s -a creat Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda și s-a închis la 31
decembrie 2015 (ICTR, 2015) , ce a avut ca obiectiv încă de la constituirea sa cercetarea mai
amănunțită conform căreia vor fi pedepsiți tot cei ce au luat parte la genocid, sub o formă sau
alta, precum și cei responsabili pentru încălcarea dreptului internațional umanitar în această
țară și săvârșirea de crime împotriva umanității, așa cum este stipulat în Convenția de la
Geneva: crima; exterminarea; sclavia; deportare a; privarea de libertate; tortura; violul;
persecuții pe motive politice, rasiale sau religioase , precum și alte acțiuni inumane
(S/RES/955, 1994) . În conținutul aceleiași rezoluții se stabilește și statutul tribunalului unde
este specificat faptul că cel /cea ce a planificat, ordonat sau participat la comiterea unui delict,
este și responsabil de acesta, și că postul oficial, indiferent că este de sef de stat sau de guvern,
nu are nici o relevanță în fața responsabilității penale. Cu toate că această instanță penală a
fost înființată tardiv, s -a încercat efectuarea unor seri i de investigații pentru a urmări și
pedepsi toți vinovații de uciderea a mii lor de persoane , mulți dintre criminali fugind din fața
justiției. Conform unui articol al canalului de știri BBC NEWS, în urma închiderii acestui
tribunal statisticile arată că a u existat 5.800 de zile de procedură, 93 de persoane puse sub
acuzație din care doar 61 au fost condamnate, 14 au fost achitate iar restul ori au murit înainte
de a fi judecate ori sunt încă fugitive, mai bine de 3.000 de martori și costuri ce au fost
extimate undeva la 2 miliarde de dolari (Leithead, 2015) . Pe de altă parte, actualul guvern din
Rwanda condus de fostul comandant al RPF Paul Kagame, a creat mai mult de 20.000 de
tribunale populare (Gacaca) pentru ca poporul să ju dece alți hutu responsabili de acte
genocidare, astfel să se poată genera discuții între genocidari, victimele lor și comunitate în
general, procedură prin care acuzatul își recunoaște vina și cere iertare victimelor și care era
considerată de guvern ca fi ind singura cale de reconciliere pentru rwandani (Owiredu, 2009,
p. 46) . Efectele acestor tribunale nu au fost mereu pozitive, de multe ori reanimând ura din

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
60
partea tutsi, și întâmpinând probleme precum condițiile inumane în care erau ținuți prizonierii
și inparțialitatea în condamnarea acestora de către judecătorii voluntari neexperimentați
dirijați de guvernul rwandan, fapte ce au fost condamnate de comunitatea internațională
(Owiredu, 2009) .

2.1. Mijloace de generare și perpetuare
O analiză extensivă a conceptului de genocid a fost realizată în cazul condamnării lui
Ferdinand Nahimana, a lui Jean -Bosco Barayagwiza și a lui Hassan Ngeze , așa-numitul „caz
media” , în care ICTR trebuia să se ocupe de a genera un răspuns întrebării dacă exprimarea
liberă a mass -media s -a transformat în genocid (Grünfeld & Huijboom, 2007, p. 21) . În acest
caz, Ferdinand Nahimana și Jean-Bosco Barayagwiza , cei doi fondatori ai postului de radio
extremist Radio Television Libre des Mille Collines (RTLMC) , și Hassan Ngeze , redactorul –
șef al ziarului instigator la ură Kangura , au fost condamnați pe viață pentru genocid prin rolul
pe care l -au avut emisiunile de radio și știrile în declanșa rea și perpetuarea acestuia (Grünfeld
& Huijboom, 2007) , deoarece conform Articolului III al Convenției pentru Prevenirea Și
Pedepsirea Crimei de Genocid „instigarea directă și publică la comiterea genocidului” este de
asemenea condamnată (OHCHR, 1948) . Mijloacele de comunicare enunțate au fost cele mai
eficiente modalități de rea lizare a masacrelor în timpul genocidului , deoarece acestea erau la
îndemâna tuturor, având în vedere că foarte puțini ave au televizor, și că datorită emisiilor
constante a fost posibilă incitarea și răspândirea scopului de a extermina populația tutsi,
propaganda de acest tip transformându -se într -o sursă de putere foarte importantă.
Prin intermediul „radioului urii” se manip ula într -un mod constant informații cu privire la
membrii etniei tutsi, pe care îi denumeau drept gândaci ce trebuiau să fie exterminați și pe
care îi acuzau de invazie ce a provocat sărăcia țării. Conform acest ora, atât înainte cât și după
6 aprilie 1994, difuzările erau realizate cu scopul de a -i elimina pe tutsi, făcând publice
numele lor, a familiilor și a oponenților politici hutu ce îi susțineau, fapt care de cele mai
multe ori s -a finalizat chiar prin asasinarea lor (Grünfeld & Huijboom, 2007, p. 24) . Înaintea
declașării genocidului programele erau limitate , oarecum, în a face remarci rasiste, de
defăimare a tutsi și emiterea muzicii ce încuraja ura rasială, iar după moartea lui
Habyarimana, scopul acestora era acela de a instiga continuu populația hutu să ucidă tutsi și
pentru a încuraja ascultătorii să -i caute și să -i omoare s -au realizat până și liste cu nume și
adrese; ideologia rasială și propaganda omniprezentă în genocid au fost esențiale (Melvern,
2000, p. 89) .

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
61
Pe de altă parte , un alt rol pe care l -a avut, a fost de a denigrare prezența trupelor de
menținere a păcii ale Națiunilor Unite , pe care îi catalogau drept trădători care îi ascundeau pe
tutsi pentru a -i împiedica să m oară și pentru a -i ajuta să fugă. Astfel, țara era guvernată de
undele radio iar RTLMC se dovedea singura instituție guvernamentală ce operaționa într -un
mod eficace (Melvern, 2000, p. 205) . Nici în această problemă a med iilor de comunicare nu s –
a acordat prea mare importanță din partea comunității internaționale, deși personalități precum
Generalul Dallaire, au propus Statelor Unite și ONU ca prin tehnologia lor să pună capăt
transmisiilor acestui post de radio, discuțiil e nesfârșite cu privire la suveranitatea și libertatea
de exprimare în Rwanda au pus piedică acestui fapt. Mai mult, mass -media a ignorat sau a
interpretat greșit tot ceea ce se întâmpla, și în loc să se foloseasă de resursele necesare pentru
a investiga s -a preferat să se limiteze la afirmarea unui conflict inter -etnic, ce bineînțeles nu
avea acceeași importanță ca cele de la ușa Occidentului, cum era cel din Bosnia. Așa se
explică cum comunitatea internațională a închis ușa încă o dată Rwandei, precum și afirmația
Generalului Roméo Dallaire (Barker, 2004) : „Mass -media, ca și alții în Rwanda, au eșuat.
Puterile lumii au eșuat. În mod individual am eșuat.”
Pe lângă faptul că comunitatea internațională a ignorat faptele ce făceau evidentă pregătire
unui genocid și a întors spatele Rwandei atunci când acesta a avut loc, au existat țări care au
influențat și ajutat în această pregătire, exemplele fiind Franța, Statele Unite ale Americii și
Egipt . Franța stat democrat fiind, nu a spri jinit instaurarea regimului democrat și în Rwanda și
prevenirea sau măcar intervenția pentru stomparea genocidului, ci din contră, încă de la
începutul anilor `90, a înarmat, a finanțat și a pregătit miliția guvernamentală , astfel încât a
fost formarea mil itară și tehnică franceză care a făcut posibilă creșterea numărului de trupe ale
armatei rwand ane de la 5.000 la 28.000 de soldați echipați cu arme moderne (Melvern, 2000,
p. 81) și tot aceasta a deshis drumul către genoci d, prin finanțarea guvernului și intervenție în
1993 când a împiedicat RPF să răstoarne guvernul, precum și alte modalități de susținere a
regimului. Același lucru l -au făcut și Statele Unite între anii 1980 -1992, chiar antrenând
soldați rwandezi pe terito riul american, iar în ceea ce privește Egiptul, acesta a fost statulmce
a aprovizionat cel mai mult guvernul Rwandei cu armament. Prin diferite acorduri începând
cu 1991, Rwanda a cheltuit 10.861 de milioane de dolari pe arme cumpărate din Egipt, un an
mai târziu s-a pătit suma de 1,3 milioane de dolari pentru 250 de puști Kalashnikov și 25.000
de muniții și s -a semnat și cel mai mare acord amamentistic în valoare de 6 milioane de
dolari, iar în 1993 s -au cumpărat 3.000 de puști automate, puști AKM la un preț de 250 de
dolari fiecare (Melvern, 2000, p. 99) , toate aceste acorduri fiind mușamalizate de contracte
comerciale pentru ceai și cafea.

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
62
Sprijinul acordat de către aceste state guvernului rwandan se poate analiza din p erspectiva
neoliberalismului instituțional unde a fost preluată ipoteza hobbesiană, în care statele sunt
actori egoiști raționali (Kolodziej, 2007, p. 191) , astfel deși statele sunt reglementate de o
instituție internațio nală, ele își urmăresc rațional propriul interes , în cazul Statelor Unite și a
Franței interesul a fost de o natură dominană, expansionistă și a puterii economice iar
interesul Egiptului cel mai probabil a fost obține rea de beneficii economice . De unde rez ultă
că aceste state și -au urmărit propriile interese fără să le intereseze de consecințele acestor
fapte.

2.2. Rolul Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite
Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite are responsabilitatea principală de
menținere a păcii și securității internaționale (UNSC) . În cadrul acestuia cinci membri
permanenți (China, Franța, Federația Rusă, Regatul Unit și Statele Unite ) și alți zece membri
prin rotație iau decizii cu privire la trimiterea forțelor de menținere a păcii în locuri ce
întâmpină probleme (Goldstein & Pevehouse, 2008, p. 343) ce amenință securitatea umană și
cea internațională. Deciziile Consiliu lui pentru a fi adoptate, în special rezoluțiile esențiale,
necesită nouă voturi din cincisprezece, cu condiția ca toți membrii permanenți să ofere un vot
pozitiv , deoarece un vot negativ de la unul dintre ei poate respinge rezoluția, aceasta fiind
semnificația dreptului de veto (Gold stein & Pevehouse, 2008, p. 348) . Din acest motiv, deși
această instituție este prezentată ca o reprezentare a intereselor tuturor statelor membre, totuși,
în luarea deciziilor primare, cum ar fi securitatea, sancțiu nile și embargourile economice ,
printr e altele, aceste interese globale sunt supuse convenienței celor cinci membri permanenți.
În cazul Rwandei, se poate observa că în decursul istoriei st atele care au contribuit cu
armament în această țară, fără a analiza în prealabil consecințele pe care l e-ar aduce odată cu
trecerea timpului , nu au respectat regulamentele Națiunilor Unite, de a asigura securitatea și
pacea internațională și, în același mod, această instituție a eșuat din cauza faptului că nu a
influențat acțiunile membrilor săi, astfel înc ât aceștia să poată efectua o intervenție promptă și
eficientă care să oprească genocidul. „Comunitate internațională nu a prevenit genocidul, și
nici nu oprit asasinare odată ce genocidul a început.(…) Fiecare parte a sistemului ONU, în
special Secretar ul General, Secretariatul, Consiliul de Securitate și Statele Membre ale
organizației, trebuie să își asume și să recunoască partea lor de vină în eșuarea comunității
internaționale în Rwanda” (UNSCR, 1999, p. 3) .
Print re funcțiile instituțiilor internaționale, conform neoliberalismului instituțional
(Kolodziej, 2007, p. 199) , se regăsește și aceea de a asigura că conflictele nu pot fi rezolvate

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
63
rin voința sau interesele statelor, ci de către aceste instituții care, pe lângă aceasta, trebuie să
își exercite controlul asupra activităților statului și să aibă un rol în a furniza informații pentru
a reduce tens iunea în sistemul internațional. Așa cum am putut analiza, atâ în timpul
războiul ui civil din Rwanda cât și în timpul genocidului, Organizația Națiunilor Unite nu a
îndeplinit niciuna dintre aceste funcții, deoarece nu a furnizat informațiile necesare (în ciuda
faptului că au existat destule r apoarte și avertismente) pentru a contribui la medierea unei
soluții, și de asemenea, nu a putut să impună sancțiuni asupra acțiunilor guvernului din
Rwanda, cu toate că se cunoștea parcticiparea acestuia la genocid.
Pe de altă parte, odată cu obținerea independenței, Rwanda a devenit stat membru a l ONU
la 18 septembrie 1962 (UN, Member States) , ceea ce a făcut posibil ca în timpul genocidului
să fie aleasă ca stat membru nepermanent al Consiliului de Securitate, reprezentată de
ambasadorul de origine hutu Jean -Damascéne Bizimana, care a facilitat acțiunile
extremiștilor din Kigali prin disiminarea de informații confidențiale (Melvern, 2000, p. 153) ,
și tot în același timp a fost ales Secretar General Butros Butros -Gali, fostul ministru egiptean
care a aprobat acordurile de vânzare a armamentului . Consiliul de Securitate, așa cum reiese
din Capitolele V, VI și VII ale Cartei Națiunilor Unite (UN, 1945) , este singurul organism
care are puterea de a acționa în tr-o anumită situație unde există o amenințare la adresa păc ii
sau un act de agresiune , și poate recurge de la soluționarea pașnică a acesto ra la măsuri
coercitive care implică folosirea forței armate , prin intermediul operațiunilor de pace.

3. Operațiunil e de pace în Rwanda
În Rwanda, prima operațiune pusă în aplicare , o operațiune de menținere a păcii, a fost
Misiunea de Observatori a Organizației Națiunilor Unite pentru Uganda și Rwanda
(UNOMUR), creată prin Rezoluția 846 din 1993 , la cererea Consiliului de Securitate, pe o
durată de 6 luni, cu obiectivul principal de a monitoriz a frontier a dintre aceste două țări pentru
a împiedica furniz area de armament în Rwanda și de a supraveghea respectarea acordurilor de
la Arusha . (UNS CR, 1993) . Misiunea și -a început activitatea pe la jumătatea lunii august
1993, și avea în componența sa 81 de militari auorizați (UN) , cu toate acestea nu avea un
mandat atât de cuprinzător încât să poată verifica ceea ce se întâmpla și în interiorul Rwandei
nu doar la graniță. Acest motiv l -a determinat pe Secretarul General al Organizației Națiunilor
Unite să recomande Consiliului de Securitate crearea unei Misiuni de Asistență a Organizației
Națiunilor Unite pentru Rwan da (UNAMIR), cu scopul de a contribui la menținerea securității
de la Kigali, de a supraveghea încetarea focului, să sprijine eforturile umanitare, să
supravegheze guvernul de tranziție, să curețe câmpurile de mine și să întocmească rapoarte cu

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
64
privire la incidente le produse în acest teritoriu (UNSCR, 1993) . Misiunea a fost creată prin
Rezoluția 872 din 5 octombrie 1993, pe o durată de șase luni, integrând UNOMUR și fiind
condusă de Generalul Roméo Dallaire.
La î nceputul anul ui 1994, dovezile preg ătirii unui genocid erau evidențiate prin
distribuirea de arme în întreaga țară (Grünfeld & Huijboom, 2007, p. 89) , și aceasta cu toate
că mandatul UNAMIR era activ, fapt ce a fost notificat de Dallai re Națiunilor Unite, însă așa
cum s -a specificat ordinul primit a fost de a nu acți ona pentru că confiscarea armelor depășea
competențele mantatului său (Melvern, 2000, p. 132) . Este necesar specificarea faptului că
pentr u operațiunile de menținere a păcii trebuie să existe un mandat clar și eficient, statele
membre trebuie să o sprijine politic și economic, iar părțile aflate în conflict trebuie să
coopereze și să fie acceptată desfășurarea acesteia de către guvernul țări i gazdă (Frunzeti,
Antonescu, & Duță, 2010, p. 299) . În cazul UNAMIR, deși aceasta a f ost creată pentru a
controla războiul civil din anii '90 și pentru a asigura respectarea acordurilor de la Arusha și
implicit menținere a păcii, odată cu declanșarea genocidului capacitatea ONU de a reduce
suferința umană a fost constrânsă și limitată de lipsa de voință a statelor membre de a
consolida mandatul acestei operațiuni și de a trimite trupe suplimentare (UNSCR, 1999, p.
51). Astfel, Consiliul de Securitate nu a lansat nici o altă operațiune, mai rapidă și mai
eficientă, iar recția slabă a comunității int ernaționale a agravat situația violentă din interiorul
Rwandei, mai mult, după asasinarea soldați belgi eni, în loc să se întărească mandatul
UNAMIR, s -a votat pentru reducerea membrilor din acastă misiune la 270, restu l fiind
evacuați (Grünfeld & Huijboom, 2007, p. 215) . Pe lângă acestea, personalul UNAMIR răm as,
nu era antrenat corespunzător, cunoștea foarte puține lucruri despre istoria și cultura Rwandei,
nu dețineau nici măcar un echipament militar minim, majoritatea fiind neînarmați iar cei care
dețineau arme aveau ordin de a nu trage nici măcar în legitim ă apărare pentru că asta ar fi
sporit hărțuirea și violența, unul dintre eșecurile cele mai mare ale UNAMIR fiind lipsa
serviciilor de inteligență (Melvern, 2000, p. 172) .
După ce Frontului Patriotic Rwandan a luat iniția tiva de a pune capăt atrocităților ce aveau
loc în Rwanda, Consiliul de Securitate a decis, prin Rezoluția 918 din 17 mai 1994 , extinderea
mandatului UNAMIR și întărirea sa cu un număr de 5.500 de membri și cu capacitatea de a
acționa conform Capitolul VII al Cartei, utilizând forța în cazul apărării legitime cu scopul de
a implementa și asigura pacea în zonă (UNSCR, 1994) , practic ceea ce era necesar cu luni
înainte. Cu toate acestea, prima etapă a acestei rezoluții a fost d e a trimite doar 150
observatori (Melvern, 2000, p. 259) , fapt care s -a transformat într -un eșec din cauza
intervenției lor t ârzii, ținând cont și de faptul că rezoluția nu a fost e xecutată în momentul în

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
65
care a fost stab ilită, deoare ce statele membre, în special Satele Unite, nu doreau să contribuie
nici cu trupe nici cu bani pentru a finanța această nouă operațiune (Lewis, 1994) , neacordând
suportul logistic necesar nici măcar statelor africa ne din zonă ce doreau să intervină dar nu
aveau cu ce (Kaldor, 2010, p. 64) . UNAMIR II, așa cum a fost numită această operațiune, nu
a oprit genocidul, cu toate că decizia de a stabili misiunea a fost luată în timpull genocidului,
implementarea sa a avut loc la mai bine de trei luni de la încheierea acestuia, la sfârșitul lunii
iulie având la dispoziție doar 500 -600 de soldați din 5.500 (Grünfeld & Huijboom, 2007, p.
217).
În contextul incapacității de a realiza operațiunea UNAMIR II și a magnitudinii crizei
umanitare din Rwanda, Consiliul de Securitate a decis să sprijine inițiativa Franței de a crea o
zonă de protecție umanitară, astfel că la 22 iunie 1994 prin Rezoluția 929 a autoriz at o
operațiune multilaterală temporală „Operațiunea Turcoaz” cu scopul de a asigura protecția și
securitatea persoanelor strămutate, a refugiaților și a civililor aflați în situație de risc,
utilizându -se de orice mijloc necesar pentru aceasta, și care ar fi sprijinit desfășurarea
ulterioară a UNAMIR II (UNSCR, 1994) . Acestă operațiune a avut o durată de o lună,
încheindu -se după declararea sfârșitului genocidului. Odată cu acest fapt s -au modificat din
nou ș i responsabilită țile UNAMIR II pentru a asigura securitatea în regiunile din apropierea
Rwandei, pentru a stabiliza și monotoriza diferite situații precare, pentru a sprijini și încuraja
întoarcerea populației strămutate, pentru a asigura securitatea operațiunilor de asis tență
umanitară din partea diferitelor organizații și pentru a promova reconcilierea națională (UN,
Rwanda – UNAMIR Background) .
Operațiunile enunțate mai sus, fie că necesită consimțământul actorilor implicați, fie că
planuril e pe temen lung sunt de a reconstrui și de a menține pacea ori dacă sunt impuse prin
forță sau mijloace coercitive, acestea pot fi realizabile doar prin acordul celor cinci membri
permanenți ai Consiliului de Securitate. O operațiune umanitară și de mențin ere a păcii se
poate transforma într -o intervenție militară în care forța este utilizată ca singurul mijloc prin
care se poate atinge pacea și securitatea înternațională , iar în cazul Rwandei deși ar fi fost de
dorit ca o astfel de intervenție să aibă loc, în așa fel încât genocidul să fie prevenit, acest lucr u
nu s-a întâmplat nici înainte și nici în timpul genocidului .
În perioada anterioară și în timpul genocidului, situația din Rwanda a primit foarte puțină
atenție din partea comunității internaționale , zece ani mai târziu, atenția acordată a atins cote
uimitoare și pe lângă aceasta, a fost aproape în unanimitate acceptat că statele și organizațiile
internaționale au eșuat prin faptul că nu a u acțion at pentru a preveni sau a opri acest genocid
(Grünfeld & Huijboom, 2007, p. 231) . Statele Unite s -au sustras de la a trimite trupe militare

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
66
pentru a susține UNAMIR din cauza celor întâmplate în Mogadishu, Somalia în octombrie
1993, unde 18 soldați americani ș -au pierdut via ța în timpul unei operațiuni de menținere a
păcii , această poziție fiind înțeleasă, de către Kofi Annan, care la acea vremea era șeful
Departamentului pentru Operațiunile de Menținere a Păcii, drept motivul principal pentru car e
Consiliul de Securitate nu dorea folosirea forței, precum și constrângerile bugetare impuse de
această țară operațiunii (Melvern, 2000, p. 131) . La patru ani de la încheiere genocidului, Bill
Clinton, președintele Statelor Unite ale Americii, s unținea „ Noi în Statele Unite și în
comunitatea internațională nu am făcut tot ce am fi putut și ar fi trebuit să facem pentru a
încerca să limităm ceea ce sa întâmplat ”, aceste scuze venind în contextul în care s -a dovedit
clar că în guvernul american nu s -a discutat nici o secundă de o intervenție militară în Rwanda
(Grünfeld & Huijboom, 2007, p. 232) . Acesta fiind doar un exemplu al asumării
responsabilității pentru non -intervenția urmată de eșecul UNAMIR în genocidul din Rwanda,
ce a dus la asasinarea a aproape un milion de oameni într -un mod barbar.

4. Eșecul UNAMIR în a garanta securitatea umană
În confruntarea, în Rwanda, cu riscul de genocid și mai târziu cu implementarea
sistematică a acestuia, Organizația Nțiunilor U nite a avut obligația de a acționa depășind
principiile tradiționale ale menținere a păcii, acelea de a superviza implementarea acordurilor
de pace într -un mod neutru, deoarece în fața genocidului și a campaniei de exterminare a
populației nu poate exista imparțialitate, ci doar răspunsuri imediate care prin mijloacele
necesare pot preveni sau sfârși un astfel de demers (UNSCR, 1999, p. 50) . În studiul efectuat
asupra genocidului din Rwanda, s -a putut observa că Organiz ația Națiunilor Unite nu și -a
îndeplinit obiectivele pentru care a fost creată și nici nu a influențat în vreun fel acțiunile
statului rwandez sau a celorlalți membri ai săi pentru a intervenția să fie una eficientă.
Pornind de la această afirmație, prec um și de la analiza evenimmentelor enunțate de -a lungul
acestui capitol, se pot evidenția principalele motive pentru care Misiun ea de Asistență a
Organizației Națiunilor Unite pentru Rwanda nu a reușit să prevină, sau mai apoi să oprească,
genocidul și ast fel să protejeze populația de o potrivă hutu și tutsi.
În primă instanță se poate scoate în evidență chiar natura operațiunii, mandatul acesteia
fiind pus în aplicare sub procedura standard a Capitolului VI a Cartei ONU, detașareaa
trupelor UNAMIR fiind a cceptate de ambele părți aflate în conflict, dar ca misiune de
menținere a păcii era constrânsă să folosească forța, succesul acesteia depinzând de
bunăvoința părților aflate în conflict de a respecta acordurile de pace (Kuperman, 1996, p.
229). Din punct de vedere al capacității de acțiune, aceasta era undeva aproape nulă, deoarece

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
67
pe lângă cele afirmate, UNAMIR nu era echipată corespunzător pentru a se confrunta cu două
armate care după cum am putut observa dețineau arme sofisticate. Mai mult de atât, s -a putut
observa că numărul mic de trupe a avut o influență majoră , deoarece raportul dintre
dimensiunile armatelor în orice conflict determină succesul sau eșecul, iar după asasinarea
celor zece soldați belgieni reducerea de la 2.548 de căști albastre la 270 a consemnat nereușita
UNAMIR în Rwanda (UN, Rwanda – UNAMIR Background) , aceștia fiind incapabili de a
asigura protecție a amilioane de civili. Un alt aspect din punct de vedere militar, a f ost lipsa
utilizării inteligenței militare, a infor mațiilor suficiente necesare înainte de a intra într-un
conflict , sau chiar și după, cu privire la capacitățile adversarului și la slăbiciunile acestuia.
Alan J. Kuperman (1996, p. 237) afirma că, dacă ONU ar fi fost bine informată despre forțele
ce cauzau criza din Rwanda, ar fi putut acționa cu prudență și, prin urmare, ar fi evitat
vărsarea de sânge . ONU nu a analizat toți actorii implicați în confict, concentrâ ndu-și atenția
asupra guvernului și RPF, igorând total rolul pe care de exeplu îl avea interahamwe și
totodată și diviziunile din rândul populației civile.
Pe de altă parte, s -a putut confirma existența diverselor avertizări din partea diferitelor
organiz ații, a generalilor și comandanților acele iași operațiuni de pace, precum și a unor
jurnaliști sau politicieni ce au avut acces la informații cu privire la evenimentele din Rwanda,
însă, toate acestea nu au fost luate în considerare mai de nimeni, deoarece propriile state
membre ale Națiunilor Unite, în special Statele Unite, Belgia, Franța și Egipt, urmăreau
realizarea propriilor interese. Drept urmare, neținând cont în acest demers de masacrele ce
aveau loc din ordinul guvernului , statele menționate au du s la persistența conflictului prin
sprijinirea regimului dată de formarea militară și vânzadea de arme. Arme ce au fost
achiziționate cu ajutorul economic oferit de diferite organizații nonguvernamentale sau
instituții internaționale precum Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional , instituții
care de asemenea nu au făcut o analiză situațională în prealabil.
În ciuda existenței unor reguli și norme specifice Organizației Națiunilor Unite , pentru a
controla comportamentul statelor, aceste norme au fost în mod repetat ignorate și încălcate
chiar statele care le -au creat , și aceasta s -a întâmplat și în cazul Rwandei . Cu toate că în 1948
această instituție a emis o rezoluție prin care a creat o convenție pentru a se lua cele mai bune
măsuri de prevenire și pedepsire a crimelor de genocid, în Rwanda non -intervenția a fost
justificată pe baza principiului încălcării suveranității acestui stat. Inacțiunea comunității
internaționale, după cum s -a putut demonstra în această lucrare, a constat în faptul că deși
genocidul a fost anunțat prin diferite mijloace nu a fost luată nicio decizie efectivă și la timp
în cadrul Consiliului de Securitate pentru a opr i masacrele și uciderea în masă, ceea ce a dus

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
68
la instalarea insecurității umane în zonă ce s -a prezervat până î n prezent. Insecuritate ce se
poate traduce prin golul rămas în societatea rwandană în urma genocidului, a dorinței de
răzbunare din partea victimelor tutsi, dar și din partea genocidarilor hutu, a migrației masive
către țările vecine , a conflictelor pentr u resurse , a infectării cu SIDA în urma violurilor
precum și degradarea mediului (în timpul genocidului corpurile celor asasinați erau lăsați să
se descompună acolo unde erau uciși sau aruncați în râu ce au făcut să ajungă până în
Tanzania), aspecte ce au efecte negative asupra fiecărei dimensiuni a securității umane.
Atrocitățile din Rwanda au jucat un rol major în schimbarea perspectivei în ceea ce
privește intervenția umanitară (Kaldor, 2010, p. 65) și în stimularea dezvoltării unui nou
concept în relațiile internaționale, responsabilitatea de a proteja (R2P), care obligă statele să
protejeze toate populațiile de genocid și purificarea etnică și să acționeze preventiv
(Puddington, 2019) . Cu alte cuvinte, responsabilitatea de a proteja înseamn ă că operațiunile
de protecție umană se vor deosebi atât de conceptele operaționale tradiționale pentru război,
cât și de operațiunile de menținere a păcii ale ONU , urmând ca prin intermediul „Doctrine i
pentru Operații de Protecție Umană” , să se stabilească că orice măsură coercitivă cu scopul de
a asigura protecție umană nu este decât un element al continuități intervenției, care trebuie să
înceapă cu eforturi preventive și se termine cu responsabilita tea de a reconstrui, astfel încât să
se restabilească respectul pentru viața umană și statul de drept (ICISS, 2001, p. 67) .

1 Bibliography
A/59/2005. (2005, March 21). Report of the Secretary -General: In Larger Freedom: Towards
Development, Security and Human Rights for All. Preluat pe aprilie 01, 2019, de pe
General Assembly: https://undocs.org/A/59/2005
A/RES/60/1. ( ). Resolution adopted by the General Assembly on 16 September 2005: 2005
World Summit O utcome. United Nations.
A/RES/70/1. (2015, september 25). Transforming our world: the 2030 Agenda for
Sustainable Development. Preluat pe 04 10, 2019, de pe
https://www.unfpa.org/sites/default/files/resource –
pdf/Resolution_A_RES_70_1_EN.pdf
Acharya, A. (20 01). Human Security: Est versus West. International Jurnal , 442 -460.

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
69
Alkire, S. (2003). A Conceptual Framework for Human Security. Preluat pe martie 07, 2019,
de pe Centre for Research on Inequality, Human Security and Ethnicity, CRISE:
http://citeseerx.is t.psu.edu/viewdoc/download?doi=10.1.1.580.2805&rep=rep1&type=
pdf
Anand, S. (2013). The Cost of Inaction: Case Studies from Rwanda and Angola. Cambridge:
Francois -Xavier Bagnoud Center for Health and Human Rights Harvard University.
Annan, K. (2000, aprilie 03). We, the Peoples: Speech of the General Secretary. Preluat pe
martie 08, 2019, de pe Millennium Summit: https://www.un.org/spanish/milenio/
Annan, K. A. (2000). We, the People: The Role of the United Nations in the 21st Century.
Preluat pe martie 07, 2019, de pe United Nations Organization:
https://www.un.org/en/events/pastevents/pdfs/We_The_Peoples.pdf
Award, M. (2002). The UN and Peace Enforcement, Wars, Terrorism and Democracies.
Ashgate: London School of Economics.
Axworthy, L. (1997). Canada and H uman Security: The Need for Leadership. International
Jurnal, 52 (2), 183 -196.
Bajpai, K. (2000). Human Security: Concept and Measurement. Kroc Institute Occasinal
Paper #19:OP:1.
Ballesteros Martin, M. A. (2004). Las estrategias de seguridad y defensa. Fun damentos de la
Estrategia para el siglo XXI. CESEDEN (67).
Barker, G. (2004). Ghosts of Rwanda . Preluat pe 06 14, 2019, de pe FRONTLINE:
https://www.pbs.org/wgbh/pages/frontline/shows/ghosts/etc/script.html
Barnes, D. M. (1999). Intervention and the Just Wa r Tradition. Preluat pe 06 15, 2019, de pe
United States Military Academy: http://isme.tamu.edu/JSCOPE00/Barnes00.html
Brandt, W. (1980). The Independent Commission on International Development Issues,
North -South: A Programme for Survival . Londra: Pan Bo oks.
buyan. (fără an).
Buzan, B. (1991). New Patterns of Global Security in the Twenty -First Century. 67(3), 431 –
451.
Buzan, B. (2014). Popoarele, Statele și Frica: O agendă pentru securitate în epoca de după
Războiul Rece (ed. a 2 -a). Chișinău: Cartier.
Buzan, B., & Waever, O. (1997). Slippery? contradictory? sociologically unstable? The
Copenhagen school replies. Review of International Studies, 23 (2), 241 -250.
Buzan, B., & Weaver, O. (2003). Regions and Powers, The Structure of International
Security. Cambridge: Cambridge University Press.

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
70
Buzan, B., Jones, C., & Little, R. (1993). The Logic of Anarchy: Neorealism to Structural
Realism . New York: Columbia University Press.
Buzan, B., Waever, O., & De Wilde, J. (2011). Securitatea: Un nou cadru de analiză . (G.
Jiglău, Trad.) Cluj -Napoca: CA Publishing.
Cantalapiedra Garcia, D., & Diaz Matey, G. (2008). EEUU y el papel de la inteligencia en
conflictos asimetricos. Madrid: UNISCI Papers.
CHS. (2003). Comission on Human Security: Human Security Now. New York.
Eltringham, N. (2004). Accounting for horror: Post -Genocide Debates in Rwanda. London:
Pluto Press.
Eriksson, P. (1997). Intelligence in Peacekeeping Operations. International Jurnal of
Intelligence and Counterintelligence, 10 (1).
Frunzeti, T., Antonescu, O., & Duță, P. D. (2010). Securitate umană în conflictele și crizele
internaționale. București: Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”.
Goldstein, J. S., & Pevehouse, J. C. (2008). Relații Internaționale. Iași: Polirom.
Grünfeld, F., & Huijb oom, A. (2007). The Failure to Prevent Genocide in Rwanda: The Role
of Bystandards. Boston: Marinus Nijhoff Publishers.
Hampson, F. O. (2004). Empowering People At Risk: Human Security Priorities for the 21st
Century. Finnish Ministry for Foreign Affairs. Helsinki: Helsinki Process on
Globalisation and Democracy.
Hampson, F. O., Daudelin, J., Hay, J., Martin, T., & Reid, H. (2002). Madness in the
Multitude: Human Security and World Disorder. Ottawa: Oxford University Press.
Hatzfeld, J. (2006). Machete Seas on: The Killers in Rwanda Speak. New York: Picador.
Hobbes, T. (1660). The Leviathan. Preluat pe 02 06, 2019, de pe www.ttu.ee:
https://www.ttu.ee/public/m/mart –
murdvee/EconPsy/6/Hobbes_Thomas_1660_The_Leviathan.pdf
Hoffmann, S. (1987). JANUS AND MINERVA. Essays in the Theory and Practice of
International Politics. Boulder: Westview Press.
HSU. (2005). Human Security in Theory and Practice. Preluat pe 04 05, 2019, de pe United
Nations Trust Fund for Human Security:
https://www.undp.org/content/dam/turkey/do cs/news -from -new-horizons/issue –
41/UNDP -TR-HSHandbook_2009.pdf
HSU. (2014). Human Security Unit: Strategic Plan 2014 -2017. Preluat pe 02 22, 2019, de pe
https://www.unocha.org/sites/dms/HSU/HSU%20Strategic%20Plan%202014 –
2017%20Web%20Version.pdf

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
71
ICIDI. (201 0). Members of the Independent Commission on International Development Issues
(ICIDI) . Preluat pe 02 21, 2019, de pe Brandt21 Forum:
http://www.brandt21forum.info/Bio_Palme.html
ICISS. (2001). The Responsability to Protect. Report of the International Comm ission on
Intevention and state Sovereignty.
ICTR. (2015). The ICTR in Brief. Preluat pe 06 17, 2019, de pe United Nations International
Residual Mechanism for Criminal Tribunals: http://unictr.irmct.org/en/genocide
IIDH -PNUD. (2012). Methodological guide for the application of the Human Security
approach. San-Jose: IIDH -PNUD.
Jervis, R. (1998). Realism in the Study of World Politics. International Organization, 52 (4),
971-991.
Johnson, L. K. (2002). Bombs, Bugs, Drugs and Thugs: Intelligence and America`s Quest for
Security. New York: New York University Press.
Kaldor, M. (2010). Securitate umană: Reflexii asupra globalizării și intervenției. Cluj-
Napoca: CA -Publishing.
Kaldor, M. (2012). New and Old Wars: Organized Violence in a Global Era . Cambridge:
Polity Press.
Keohane, R., & Nye, J. (2000). Power and Interdependence (ed. 3rd). Longman.
Kerr, P. (2003). The envolving dialectic between state -centric and human -centric security.
Canberra: Australian National University.
King, G., & Murray, C. (2002). Reth inking Human Security. 116(4), 585 -610.
Kolodziej, E. A. (2007). Securitatea și Relațiile Internaționale. (R.-E. Lupu, Trad.) Iași:
Polirom.
Krause, K. (2005). Human Security: An Idea Whose Time Has Come? Sicherheit und Frieden
(S+F) / Security and Peace, 23(1), 1 -6.
Krause, K. (2008). Building the Agenda of Human Security: Policy and Practice within the
Human Security Network. International Social Science Jurnal , 65-79.
Krause, K. W. (1996). Broadening the Agenda of Security Studies: Politics and Methods.
Mershon International Studies Review , p. 229.
Krupanski, M. (2014). Livelihoods, human development and human security: Exploring
conceptual differences, similarities and complementarities. În A. Schnabel, & Y.
Pedrazzini, Operationalizing Human Security: C oncept, Analysis, Aplication (pg. 27 –
40). Lausanne: EPFL: Cahier du LaSur 20.

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
72
Kuperman, A. J. (1996). The Other Lesson of Rwanda: Mediators Sometimes Do More
Damage Than Good. SAIS , 221 -210.
Leaning, J., & Arie, S. (2000, December). Human Security: A Frame work for Assessment In
Conflict and Transition. Preluat pe 06 01, 2019, de pe CERTI Crisis and Transition
Tool Kit:
https://www.researchgate.net/publication/253945414_Human_Security_A_Framewor
k_for_Assessment_In_Conflict_and_Transition
Leithead, A. (2015, December 14). Rwanda genocide: International Criminal Tribunal closes.
BBC NEWS .
Lewis, P. (1994, May 12). U.S. Opposes Plan for U.N. Force in Rwanda. The New York
Times .
Liotta, P. H., & Owen, T. (2006). Why Human Security? Preluat pe 03 14, 2019, de pe
http://www.taylorowen.com/Articles/Owen%20and%20Liotta%20 –
%20Why%20Human%20Security.pdf
McSweeney, B. (1996). Identity and security: Buzan and the Copenhagen School. Review of
internațional Studies, 22 (1), 81 -94.
McSweeney, B. (1999). Security:Indentity and Interests. A sociology of International
Relation. Cambridge University Press.
Melvern, L. (2000). A People Betrayed – The Role of the West in Rwanda`s Genocide.
London: Zed Books.
Mercer, J. (1995). Anarchy and Identity. International Organization, 49 (2), 231-232.
MOFA. (1999). Diplomatic Bluebook: Japan's Diplomacy with Leadership Toward the New
Century. Preluat pe 03 08, 2019, de pe Ministry of Foreign Affairs of Japan:
https://www.mofa.go.jp/policy/other/bluebook/1999/I -a.html
MOFA. (2000, iunie 19). Statement by Mr. Yukio Takasu, Director -General of Multilateral
Cooperation Department, at the Third Intellectual Dialogue on Building Asia's
Tomorrow. Preluat pe martie 08, 2019, de pe Ministry of Foreign Affairs of Japan:
https://www.mofa.go.jp/policy/huma n_secu/speech0006.html
Møller, B. (1993). Security Concepts: New Challenges and Risks. Centre for Peace and
Conflict Research (18).
Moller, B. (2003). National, Societal and Human Security: Discussion – Case Study of the
Israel – Palestine Conflict. În H. G . Brauch, P. Rogers, P. Liotta, & M. M. Selim,
Security and Environmental Conflicts (pg. 277 -288). Berlin: Springer -Verlag.
Morgenthau, H. J. (1960). Politics among nations : the struggle for power and peace. New
York: Knopf.

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
73
Morgenthau, H. (fără an). Politica Între națiuni.
MSR. (2019, aprilie). Monthly Summary of Military and Police Contribution to United
Nations Operations. Preluat de pe United Nations Monthly Strength Report :
https://peacekeeping.un.org/sites/default/files/msrs_april_2019.pdf
Muguruza, C. (2017). Human Security as a policy framework: Critics and Challenges.
Bilbao: Yearbook on Humanitarian Action and Human Rights.
Newman, E., & Richmond, O. (2001). The United Nations and Human Security. Palgrave
Macmillan UK.
Nikitin, A. I. (2001). The Concept of Universal Security:A Revolution of Thinking and Policy
in the Nuclear Age. Preluat pe 02 21, 2019, de pe
https://ee.stanford.edu/~hellman/Breakthrough/book/chapters/nitkin.html
NMFA. (2004). Peacebuilding – a Development Perspective. Preluat de pe Norwegian
Ministry of Foreign Af fairs:
http://www.ceipaz.org/images/contenido/Peacebuilding%20 –
%20a%20perspective%20development_ENG.pdf
OHCHR. (1948, December 9). Convention on the Prevention and Punishment of the Crime of
Genocide. Preluat pe 06 16, 2 019, de pe United Nations Human Rights Office of the
High Commissioner:
https://www.ohchr.org/en/professionalinterest/pages/crimeofgenocide.aspx
ONU. (fără an). Preluat pe 02 21, 2019, de pe
http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Declaratia_U niversala_a_Drepturi
lor_Omului.pdf
Orozco, G. (2003). Problemas y desafios de la seguridad en la globalizacion. CAEI.
Owen, T. (2004, septembrie). Human Security – Conflict, Critique and Consensus:
Colloquium Remarks and a Proposal for a Threshold -Based De finition. Security
Dialogue, 35 (3), 373 -387.
Owiredu, S. (2009). Reconciliation through the Gacaca Tribunals in Rwanda. Lund: Lund
University.
Palme Commission. (1982). Common Security: A Blueprint for Survival. New York: Simon
and Schuster.
Puddington, A. (2019, April 24). A Quarter -Century after Rwanda’s Genocide, Mass
Atrocities Continue to Multiply. Preluat pe 06 18, 2019, de pe Freedom House :
https://freedomhouse.org/blog/quarter -century -after-rwanda -s-genocide -mass –
atrocities -continue -multiply
Rezolu ția 41/128 a Adunării Generale ONU. (1986, decembrie 4). Declaration on the Right to
Development. Preluat pe aprilie 01, 2019, de pe https://undocs.org/en/A/RES/41/128

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
74
Richard, D. (2008). Teoria Critică. În B. Scott, L. Andrew, D. Richard, D. Jack, P. Matt hew,
R.-S. Christian, și alții, Teorii ale Relațiilor Internaționale (pg. 155 -177). Iași:
Institutul European.
Richard, J., & Deepayan, B. R. (2006, Mai). The Human Security Framework and National
Human Development Reports:A Review of Experiences and Curre nt Debates. Preluat
pe 02 22, 2019, de pe
http://hdr.undp.org/sites/default/files/nhdr_human_security_gn.pdf
Rodriguez, D. (2017). Rwanda`s Genocide: Analysis of the Factors that Influenced the
Conflict. Madrid: IEEE -Instituto Espanol de Estudios Estrategi cos.
S/RES/955. (1994, November 8). Resolution 955: Establishment of an International Tribunal
and adoption of the Statute of the Tribunal. Preluat pe 06 16, 2019, de pe UNSCR –
Search engine for the United Nations Security Council Resolutions:
http://unsc r.com/en/resolutions/doc/955
Sarcinschi, A. (2008). Operațiile de stabilitate și securitate umană. București: Editura
Universității Naționale de Apărare „Carol I”.
Scheltema, H. (1988). Transformations within the UN. În J. Harrof, & N. Schrijver, The
Unite d Nations under attack. Aldershot: Gower.
Scoot, J. M. (1998). After the end: making U.S. foreign policy in the post -Cold War world.
Durham: Duke University Press.
Sen, A. (1983). Los bienes y la gente. Revista de Comercio Exterior, 33 (12), 1115 -1123.
Sen, A. (2000, 07 28). Why human security? Preluat pe 02 23, 2019, de pe
http://www.ucipfg.com/Repositorio/MCSH/MCSH -05/BLOQUE –
ACADEMICO/Unidad -01/complementarias/3.pdf
Sen, A. (2004, decembrie 6). A More Human Theory of Development. (N. Shaikh, Operator
interviu) New York: Asia Society .
Ștefanachi, B. (2015). Securitate umană – un cadru normativ de analiză . În C. -D. (. Răducu,
& B. (. Ștefanachi, Securitate umană. Provocări contemporane (pg. 9 -34). București:
Pro Universitaria.
SURF. (2019). Statistics of th e Genocide . Preluat pe 06 16, 2019, de pe Survivors Found:
https://survivors -fund.org.uk/learn/statistics/
Terry, T., Croft, S., Lucy, J., & Patrick, M. (1999). Security Studies Today. Geat Britain:
Polity Press.
Thomas, C. (1987). In Search of Security: The Third World in International Relations.
Boulder (Colorado): Lynne Rienner.

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
75
Thomas, C. (2000). Global governance, development and human security the challenge of
poverty and inequality. Londra: VA: Pluto Press.
Tow, W. T., & Russell, T. (2000). Linkages between traditional security and human security.
În W. T. Tow, R. Thakur, & I. -T. Hyun (Ed.), Asia`s Emergin Regional Order (pg. 13 –
29). New York: United Nations University Press.
UDHR. (2015). Universal Declaration of Human Rights. Preluat pe 04 05, 2019 , de pe United
Nations: https://www.un.org/en/udhrbook/pdf/udhr_booklet_en_web.pdf
ul Haq, M. (1994). New Imperatives of Human Security. New Delhi: RIGICS Paper.
UN. (1945, october 24). Charter of the United Nations. Preluat de pe United Nations:
https://w ww.un.org/en/charter -united -nations/
UN. (2000, mai 8). SECRETARY -GENERAL SALUTES INTERNATIONAL WORKSHOP ON
HUMAN SECURITY IN MONGOLIA. Preluat pe martie 07, 2019, de pe United
Nations: Meetings Coverage and press Releases:
https://www.un.org/press/en/2000 /20000508.sgsm7382.doc.html
UN. (fără an). Member States . Preluat pe 06 17, 2019, de pe United Nations:
https://www.un.org/en/member -states/
UN. (fără an). Rwanda – UNAMIR Background. Preluat pe 06 18, 2019, de pe United Nations
Peacekeeping Operations: ht tps://peacekeeping.un.org/en/mission/past/unamirS.htm
UN. (fără an). Uganda -Rwanda -UNOMUR Background. Preluat pe 06 18, 2019, de pe UN
Peacekeeping Operatiopns:
https://peacekeeping.un.org/sites/default/files/past/unomurbackgr.html
UN. (fără an). What is P eacekeeping . Preluat de pe United Nations Peacekeeping:
https://peacekeeping.un.org/en/what -is-peacekeeping
UNDP. (1990). Human Development Report. Oxford: Oxford University Press.
UNDP. (1993). Human Development Report. Oxford: Oxford University Press.
UNDP. (1994). Human Development Report. Preluat pe 02 22, 2019, de pe
http://hdr.undp.org/sites/default/files/reports/255/hdr_1994_en_complete_nostats.pdf
UNDP. (1999). Human Development Report: Globalization with human face. Oxford: Oxford
University Press.
UNDP. (2003). Human Developmment Report: Millennium Development Goals: A compact
among nations to end human poverty. Oxford: Oxford University Press.
UNDP. (2013). About Human Development . Preluat pe aprilie 01, 2019, de pe United Nations
Development Prog ramme: http://hdr.undp.org/en/humandev

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
76
UNHCR. (1999, mai 19). “Human Security: A Refugee Perspective” – Keynote Speech by
Mrs. Sadako Ogata, United Nations High Commissioner for Refugees, at the
Ministerial Meeting on Human Security Issues of the “Lysoen P rocess” Group of
Governments, Bergen, Norway, 19 May 1999. Preluat pe martie 08, 2019, de pe
UNHCR: The Refugee Agency:
https://www.unhcr.org/admin/hcspeeches/3ae68fc00/human -security -refugee –
perspective -keynote -speech -mrs-sadako -ogata -united.html
UNHCR. ( 2000). The State of The World’s Refugees 2000: Fifty Years of Humanitarian
Action. The UN Refugee Agency.
UNSC. (fără an). Peace and Security . Preluat pe 06 17, 2019, de pe United Nations Security
Council: https://www.un.org/securitycouncil/
UNSCR. (1993, June 22). Resolution 846 adopted by Security Council, S/RES/846. Preluat pe
06 18, 2019, de pe Uited Nations Security Council:
http://unscr.com/en/resolutions/doc/846
UNSCR. (1993, October 5). Resolution 872 Adopted by the Security Council, S/RES/872.
Preluat pe 06 18, 2019, de pe United Nations Security Council:
https://www.securitycouncilreport.org/atf/cf/%7B65BFCF9B -6D27 -4E9C -8CD3 –
CF6E4FF96FF9%7D/Chap%20VII%20SRES%20872.pdf
UNSCR. (1994, June 22). Establishment of a temporary multinational operation for
humanitarian purposes in Rwanda until the deployment of the expanded UN
Assistance Mission for Rwanda, S/RES/929. Preluat pe 06 18, 2019, de pe United
Nations Security Council: http://unscr.com/en/resolutions/929
UNSCR. (1994, May 17). Resolution 918 adopt ed by the Security Council on 17 May 1994,
S/RES/918. Preluat pe 06 18, 2019, de pe Unuted Nations Security Council:
https://www.securitycouncilreport.org/atf/cf/%7B65BFCF9B -6D27 -4E9C -8CD3 –
CF6E4FF96FF9%7D/Disarm%20SRES918.pdf
UNSCR. (1999). Report of the I ndependent Inquiry into the actions of the United Nations
during the 1994 genocide in Rwanda, S/1999/1257. United Nations Security Council.
UNTFHS. (2012). Human Security in Theory and Practice. Office for the Coordination of
Humanitarian Affairs, United N ations: Human Security Unit.
Venu Menon, S. (2007, Martie 31). Human Security: Concept annd Practice. Preluat pe 02
22, 2019, de pe MPRA Paper: http://mpra.ub.uni -muenchen.de/2478/
Waever, O. (1995). Securitization and Desecuritization. În R. Lipschutz, On Security (p. 54).
New York: Columbia University Press.
Wæver, O. (2003). Securitisation: Taking stock of a research programme in Security Studies.
Copenhagen Peace Research Institute.

Teslaru Came lia
RISE, Anul III
77
Waltz, K. (2006). Teoria politicii internaționale. Iași: Polirom.
WCED. (1987). Report of the World Commission on Environment and Development. General
Assembly of The United Nations.
Wendt, A. (1992). Anarchy is what state make of it: the social constructionof power politics.
International Organization, 46 (2), 391 -425.
Wendt, A. (1999). The state an the corporate agency. Social Theory of International Politics ,
193.
Winfield, N. (1999, 12 16). UN Failed Rwanda . Preluat pe 06 13, 2019, de pe Global Policy
Forum, GPF: https://www.globalpolicy.org/component/content/article/201 –
rwanda/39240.html

.