Tertele Persoane In Procesul Civil
LUCRARE DE
LICENȚĂ
DISCIPLINA:
DREPT PROCESUAL CIVIL
TEMA:
TERȚELE PERSOANE ÎN PROCESUL CIVIL
CUPRINS
I. Considerații generale
1. Aspecte generale referitoare la participanții în procesul civil
2. Părțile în procesul civil
a. – Noțiunea și poziția părților în procesul civil
b. – Condiții pentru a fi parte la procesul civil
II. Terțele persoane în procesul civil
1. Aspecte generale și condiții de admisibilitate ale participării terțelor persoane în procesul civil
2. Forme de participare a terțelor persoane în procesul civil
a. Intervenția
a.1. ► Noțiune. Feluri.
a.2. ► Intervenția voluntară principală
– Noțiunea și trăsăturile intervenției voluntare principale
– Sfera de aplicare a intervenției voluntare principale
– Procedura intervenției voluntare principale
– Efectele introducerii cererii de intervenție voluntară principală
a.3. ► Intervenția voluntară accesorie
– Noțiunea și importanța intervenției voluntare accesorii
– Domeniul de aplicabilitate al intervenției accesorii
– Procedura intervenției voluntare accesorii
– Efectele procesuale ale intervenției voluntare accesorii
b. Chemarea în judecată a altor persoane
– Definirea și importanța instituției
– Condițiile chemării în judecată a altor persoane
– Procedura chemării în judecată a altor persoane
– Efectele cererii de chemare în judecată a altor persoane
c. Chemarea în garanție
– Definirea și importanța instituției
– Domeniul de aplicabilitate al chemării în garanție
– Condițiile chemării în garanție
– Procedura chemării în garanție
– Efectele chemării în garanție
d. Arătarea titularului dreptului
– Definirea și importanța instituției
– Condițiile arătării titularului dreptului
– Procedura arătării titularului dreptului
– Efectele arătării titularului dreptului
IV. Bibliografie
"Oricine are interes poate interveni
într-o pricină ce se urmează între
alte persoane".
[art. 49 alin. (1) Codul de procedură civilă]
I. Considerații generale
1. Aspecte generale referitoare la participanții în procesul civil.
Întreaga soluționare a procesului civil implică, cu necesitate, existența unor participanți la activitatea judiciară, respectiv a unor autorități statale și a unor persoane fizice. Autoritățile și persoanele care devin participanți la activitatea de judecată poartă denumirea de subiecți procesuali.
Un rol promordial în activitatea judiciară revine instanței de judecată, care acționează în cadrul desfășurării procesului civil în calitate de autoritate statală specializată în activitatea de distribuirea a justiției. Autoritatea judecătorească își desfășoară prerogativele pe baza unor principii democratice, precum autonomia acesteia în raport cu alte autorități publice, având menirea de a contribui la înfăptuirea unei justiții imparțiale.
Nașterea oricărui proces implică însă existența unor persoane care datorită nerealizării unor pretenții pe care le au una împotriva celeilalte pe cale amiabilă, trebuie să se adreseze instanței de judecată. Aceste persoane care declanșează un litigiu cu privire la un drept pentru rezolvarea căruia este necesar să se adreseze instanței de judecată se numesc părți. Orice litigiu presupune, așadar, participarea a cel puțin două părți cu interese contrarii și anume: una care formulează pretenții (reclamantul) și alta împotriva căreia se formulează pretenția (pârâtul). Reclamantul și pârâtul sunt subiecți procesuali indispensabili, căci fără prezența lor activitatea judiciară nu este posibilă.
În cadrul și în cursul procedurii de judecată mai pot interveni, de asemenea, și alte persoane. Acesta este, în primul rând, cazul terților care pot participa la activitatea judiciară, fie datorită propriei lor inițiative, fie din inițiațiva părților principale. Odată introduse în proces terțele persoane devin părți ale acestuia.
Adeseori, procesul civil parcurge și ultima sa fază: executarea silită, caz în care și organele de executare devin participanți la activitatea judiciară.
Instanța, părțile, terțele persoane și organele de executare sunt participanți procesuali principali, datorită faptului că prin activitatea lor este influențată direct nașterea, desfășurarea și soarta procesului civil.
În procesul civil mai pot participa și alte persoane, cum ar fi: martorii, experții, interpreții, etc. Aceștia sunt însă participanți procesuali auxiliari, rolul lor fiind unul subsidiar, care vizează doar lămurirea unor împrejurări de fapt ale cauzei.
O poziție aparte în procesul civil revine Ministerului Public. Acesta partcipă la activitatea judiciară atât în calitate de subiect procesual, cât și ca organ de stat specializat în asigurarea și garantarea legalității.
2. Părțile în procesul civil
– Noțiunea și poziția părților în procesul civil
Codul de procedură civilă folosește deseori noțiunile de parte, reclamant, pârât fără precizarea unui conținut exact al acestora. Lipsa unei definiții legale a generat nașterea unor controverse în literatura de specialitate, referitoare cel mai adesea la condițiile ce trebuiesc îndeplinite pentru a fi parte în procesul civil sau pentru exercitarea acțiunii civile.
Astfel, în determinarea noțiunii de parte s-au avut în vedere uneori interesele contrarii ale persoanelor între care s-a ivit litigiul. În această concepție părți în procesul civil devin persoanele care exprimă interese contrare, în sensul că cel puțin una dintre ele ’’…pretinde că are de realizat un drept împotriva celeilalte sau celorlalte, care au nesocotit acest drept’’. Într-o altă opinie s-a susținut că ’’interesele contrare’’ nu pot fi afirmate ’’fără o bază de drept material care să le justifice pe plan procesual’’ .
Noțiunea de parte are un caracter complex și este folosită în accepțiuni diferite. Ea trebuie cercetată din perspectiva a două accepțiuni: una materială și alta de natură procesuală. Prima are conotații evidente care țin de natura dreptul substanțial, în sensul că în procesul civil părțile litigante sunt și subiecte ale raportului juridic dedus judecății. O a doua accepțiune este bazată pe faptul că în procesul civil figurează și persoane care nu au calitatea de părți ale raportului juridic de drept substanțial, iar pentru participarea la activitatea judiciară este necesară doar afirmarea unui interes propriu în confruntarea cu o altă persoană fizică sau juridică.
Această ultimă opinie este apreciată ca fiind cea mai elocventă, atât în doctrina noastră, cât și în literatura de specialitate din alte țări. Astfel, literatura juridică italiană remarcă distincția dintre raportul de drept substanțial, care este considerat de către judecător ca ’’obiect al judecății’’, și dreptul procesual, care este definit ca fiind o ’’normă de conduită pentru toți subiecții procesului’’. Tot la această opinie anchiesează și alți autori străini, printre care: J. Goldschmidt, Leo Rosenberg, etc.
Însă, în forma sa cea mai simplă, procesul civil presupune participarea a cel puțin trei părți: instanța, o persoană care formulează pretenții și una care se apără. Poziția părților principale (reclamantul și pârâtul) este una de egalitate, în sensul că acestea sunt tratate tot timpul de către instanță în același mod, respectându-se astfel principiul constituțional al egalității părților în fața justiției. Desigur, cadrul procesual inițial poate fi amplificat și prin atragerea în proces a unor terțe persoane.
– Condiții pentru a fi parte la procesul civil
În literatura noastră de specialitate nu există un consens cu privire la condițiile necesare pentru ca o persoană să dobândească calitatea de parte în procesul civil. Unii autoriconsideră că o persoană poate fi parte a procesului civil dacă îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: capacitate procesuală, calitate procesuală, afirmarea unui drept și justificarea unui interes. Într-o altă opinie sunt considerate ca suficiente doar condițiile referitoare la capacitate, calitate și interes. În opinia dominantă, sunt reținute patru condiții de exercitare a acțiunii civile, condiții care trebuiesc îndeplinite, în același timp, și pentru ca o persoană fizică sau juridică să fie parte a procesului civil: afirmarea unui drept (sau a unei situații juridice protejate de lege), interesul, capacitatea procesuală și calitatea procesuală.
Afirmarea unui drept rezidă în faptul că pentru declanșarea unui proces civil este necesară formularea unei pretenții, lucru afirmat și de art. 109 alin. (1) Cod de procedură civilă: ’’ Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanței competente’’.
Interesul reprezintă folosul practic urmărit de cel care pune în mișcare acțiunea civilă, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conținutul acesteia. Interesul poate fi atât material, cât și moral.
Capacitatea procesuală este aplicarea pe plan procesual a capacității civile. Capacitatea procesuală de folosință constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual, iar capacitatea procesuală de exercițiu constă în aptitudinea persoanei de a-și valorifica singură drepturile procedurale și de a-și îndeplini singură obligațiile procedurale, deci de a sta în judecată.
Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana chemată în judecată (pârâtul) și cel care este subiect pasiv în raportul dedus judecății (calitate procesuală pasivă) sau, altfel spus, justificarea dreptului sau a obligației unei persoane de a participa ca parte într-un proces civil.
II. Terțele persoane în procesul civil
1. Aspecte generale și condiții de admisibilitate ale participării terțelor persoane în procesul civil.
Conceptul de terțe persoane este folosit destul de frecvent în doctrină și jurisprudență. Semnificația acestei noțiuni este, în mod evident, diferită în dreptul procesual civil față de dreptul substanțial. Codul de procedură civilă se referă la acest concept în cartea a II-a, capitolul III din Titlul I, intitulat: „Alte persoane care pot lua parte la judecată”.
În accepțiunea sa obișnuită, noțiunea de terțe persoane are în vedere situația unor persoane străine de un anumit raport juridic. Într-o primă perspectivă, prin terțe persoane se desemnează participarea la activitatea judiciară a acelor persoane care au intervenit sau au fost introduse în proces după promovarea inițială a actului de sesizare (caz în care aceștia primesc în momentul introducerii în proces calitatea de părți). Într-o altă perspectivă conceptul de terțe persoane desemnează chiar poziția untea procesuală și calitatea procesuală.
Afirmarea unui drept rezidă în faptul că pentru declanșarea unui proces civil este necesară formularea unei pretenții, lucru afirmat și de art. 109 alin. (1) Cod de procedură civilă: ’’ Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanței competente’’.
Interesul reprezintă folosul practic urmărit de cel care pune în mișcare acțiunea civilă, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conținutul acesteia. Interesul poate fi atât material, cât și moral.
Capacitatea procesuală este aplicarea pe plan procesual a capacității civile. Capacitatea procesuală de folosință constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual, iar capacitatea procesuală de exercițiu constă în aptitudinea persoanei de a-și valorifica singură drepturile procedurale și de a-și îndeplini singură obligațiile procedurale, deci de a sta în judecată.
Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana chemată în judecată (pârâtul) și cel care este subiect pasiv în raportul dedus judecății (calitate procesuală pasivă) sau, altfel spus, justificarea dreptului sau a obligației unei persoane de a participa ca parte într-un proces civil.
II. Terțele persoane în procesul civil
1. Aspecte generale și condiții de admisibilitate ale participării terțelor persoane în procesul civil.
Conceptul de terțe persoane este folosit destul de frecvent în doctrină și jurisprudență. Semnificația acestei noțiuni este, în mod evident, diferită în dreptul procesual civil față de dreptul substanțial. Codul de procedură civilă se referă la acest concept în cartea a II-a, capitolul III din Titlul I, intitulat: „Alte persoane care pot lua parte la judecată”.
În accepțiunea sa obișnuită, noțiunea de terțe persoane are în vedere situația unor persoane străine de un anumit raport juridic. Într-o primă perspectivă, prin terțe persoane se desemnează participarea la activitatea judiciară a acelor persoane care au intervenit sau au fost introduse în proces după promovarea inițială a actului de sesizare (caz în care aceștia primesc în momentul introducerii în proces calitatea de părți). Într-o altă perspectivă conceptul de terțe persoane desemnează chiar poziția unor subiecți de drept până în momentul introducerii lor în proces. Prin urmare, stricto sensu, prin terțe persoane determinăm acei subiecți de drept care sunt străini de procesul civil existent între reclamant și pârât.
Instituția participării terțelor persoane în procesul civil își are originea în dreptul roman.Procedura romană cunoștea două forme de participare a terților în proces: intervenția în interes propriu și intervenția alăturată. Intervenția terților din dreptul roman a fost preluată în 1667 de Ordonanța franceză, devenită celebră în acest sens, care pe lângă cele două forme de intervenție ale dreptului roman, mai prevedea și o a treia, și anume intervenția forțată. Codul de procedură civilă francez nu a preluat însă dispozițiile Ordonanței din anul 1667 în această materie, însă legiuitorul român a consacrat în Codul de procedură civilă intervenția principală, iar chemarea în garanție doar ca o excepție dilatorie.
Cu ocazia modificării Codului de procedură civilă român din anul 1990, a fost introdusă și intervenția accesorie, ulterior instituția participării terțelor persoane fiind reglementată și prin legile de organizarea judecătorească din anii 1925, 1929 și 1943.
Instituția participării terțelor persoane la procesul civil începe să aibă o importanță din ce în ce mai accentuată în societatea contemporană, ea găsindu-și aplicații în cele mai diverse materii. Hotărârea judecătorească dobândește autoritate de lucru judecat numai între părțile care au participat la soluționarea litigiului, față de alte persoane străine de proces fiind o res inter allios acta. Pentru ca hotărârea să devină opozabilă și altor persoane decât cele care au participat la activitatea judiciară este necesară introducerea acestora în procesul civil. Această necesitate decurge din faptul că în absența terților drepturile lor ar putea fi uneori, direct sau indirect, periclitate în substanța sau întinderea lor, iar alteori s-ar putea ca interesul uneia dintre părți să reclame introducerea unui terț în proces.
În plan procesual, drepturile și interesele legale ale terților sunt ocrotite nu doar de aplicarea principiului relativității lucrului judecat, ci și printr-un mijloc procedural cu caracter preventiv. Un astfel de mijloc procedural este reprezentat tocmai de instituția participării terțelor persoane la procesul civil.
Participarea terțelor persoane la activitatea judiciară contribuie într-o manieră considerabilă și la o mai bună administrare a justiției. Un asemenea deziderat se concretizează practic în posibilitatea soluționării, într-un singur cadru procesual, a unor raporturi juridice conexe, adică pe lângă soluționarea raporturilor litigioase dintre părțile principale, se pot soluționa și raporturile dintre una din părțile principale, pe de o parte și terțele persoane, pe de altă parte. Soluționarea unor raporturi ligioase într-un asemenea cadru procesual prezintă și alte avantaje, cum ar fi: evitarea posibilității pronunțării unor hotărâri judecătorești contradictorii; realizarea unei economii de cheltuieli și de timp. Introducerea unor terțe persoane într-un proces în curs de desfășurare are însă și unele inconveniente, deoarece poate întârzia soluționarea cererii principale sau poate ridica anumite probleme în ceea ce privește competența. Terțul este obligat să ia procedura din faza în care se găsește în momentul introducerii sale în proces, fiindu-i deci opozabile actele de procedură anterioare intervenției, cu toate că acestea nu au fost îndeplinite în contradictoriu și cu el, ceea ce poate afecta în oarecare măsură drepturile sale, mai ales atunci când atragerea terțului la judecată nu se datorează inițiativei lui (caz în care el însuși și-ar asuma riscul opozabilității actelor de procedură deja efectuate), ci a reclamantului sau a pârâtului.
Condițiile generale de admisibilitate ale participării terțelor persoane la procesul civil.
Pentru ca hotărârea civilă să își producă efectele și față de alte persoane, este necesară introducerea acestora în proces. Dreptul de a participa într-un proces civil existent între părți la un moment dat este însă condiționat de anumite cerințe de fond și de formă. Și în cazul terțelor persoane este necesar, în primul rînd, întrunirea condițiilor pentru îndeplinirea oricărei activități judiciare: capacitatea de folosință, calitate procesuală, afirmarea unui drept și interesul. De asemenea, pentru exercitarea formelor de participare a terțelor persoane în procesul civil mai este necesară și întrunirea condiției capacității procesuale de exercițiu.
Pe lânga condițiile generale de admisiblitate, participarea terțelor la procesul civil mai impune și respectarea câtorva condiții specifice. Acestea se referă la: existența unui proces civil pendent și existența unei legături de conexitate între cererea principală și cea de participare a terțului la activitatea judiciară. O altă condiție este cea a afirmării unui interes în fața organelor judiciare.
Interesul de a fi introdus într-un proces în curs de desfășurare, stricto sensu, vizează doar interesul pe care trebuie să-l justifice cel care formulează o cerere de intervenție în temeiul art. 49 Cod procedură civilă. Cu toate acestea, interesul de a interveni reprezintă o condiție sine qua non, care se impune să fie respectată și în acele împrejurări în care terțele persoane sunt introduse în proces ca urmare a inițiativei părților principale. În atare ipoteză, interesul trebuie justificat de partea care a inițiat introducerea terțului în proces.
Interesul de a interveni în procesul civil reprezintă un interes special în raport cu interesul de a acționa. El presupune nu numai justificarea unui folos material sau moral de pe urma activității judiciare, fiind necesară justificarea interesului de a participa la procesul declanșat între alte persoane.
Legea nu poate proteja orice interes. De aceea, este firesc ca și interesul de a interveni să fie supus unor anumite cerințe. Astfel, interesul afirmat trebuie să fie un interes personal. În cazul intervenției principale caracterul personal al interesului rezultă din chiar dispozițiile legale: art. 49 alin. (2) Cod procedură civilă „… intervenția este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său”. Interesul propriu al terțului trebuie să existe și în cazul intervenției accesorii, caz în care interesul poate fi determinat de faptul că neimplicarea lui directă în proces ar putea provoca o acțiune ulterioară împotriva sa.
În literatura juridică de specialitate din perioada antebelică s-au purtat discuții în privința caracterului născut și actual al interesului. Opiniile exprimate atunci s-au întemeiat și pe un text lipsit de echivoc, respectiv pe art. 247 Cod de procedură civilă care dispunea că poate interveni „… acela care are un interes legitim, născut și actual”. În urma modificării Codului de procedură civilă, în anul 1948, legiuitorul nu a mai reiterat condiția interesului născut și actual în materia intervenției.
Interesul de a fi introdus într-un proces în curs de desfășurare poate, așadar, să aparțină terțului, fie pentru a-și valorifica un drept al său, fie pentru a apăra pe una dintre părțile în litigiu cu care se găsește în raporturi speciale și care fac ca hotărârea ce se va pronunța să fie folosită de parte pentru a formula pretenții împotriva terțului, ținând cont și de faptul că, uneori interesele legitime ale unei persoane pot fi afectate, direct sau indirect, de pronunțarea unei hotărâri la care ea nu a fost parte. Cu titlu de exemplu: într-un litigiu care are ca obiect revendicarea unui imobil, creditorul ipotecar al pârâtului are interesul de a interveni la judecată, pentru a dovedi că imobilul este proprietatea pârâtului, având în vedere că, în cazul în care reclamantul ar câștiga, urmează a se aplica principiul resoluto iure dantis, resolvitul ius accipientis; creditorii chirografari pot interveni într-un litigiu în care debitorul lor este parte, fie pentru a împiedica o fraudare a intereselor lor, evitând astfel un proces ulterior în care ar trebui să invoce dispozițiile art. 975 Cod civil (creditorii „pot de asemenea, in numele lor personal, sa atace actele viclene, facute de debitor in prejudiciul drepturilor lor”), fie pentru a-l ajuta pe debitorul lor să câștige, în considerearea împrejurării că orice fluctuații ale patrimoniului debitorului (mărirea sau diminuarea activului patrimonial) influențează posibilitatea creditorilor chirografari de a-și satisface creanțele, art. 1718 Cod civil nerecunoscându-le decât un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului, luat în universalitatea sa (de altfel, pentru situația când debitorul ar fi reclamat, iar pricina nu ar avea caracter personal, creditorii chirografari ar fi putut și ei să declanșeze procesul civil, în temeiul art. 974 Cod civil); cel care are obligația de a garanta pe una dintre părțile din proces nu este obligat să aștepte ca acesta să formuleze o cerere prin care să-și valorifice obligația de garanție pe cale incidentală sau principală, ci poate să se alăture părții respective, sprijinindu-i pretențiile sau apărările, cu scopul de a câștiga împreună, astfel încât garantatul să nu se mai îndrepte împotriva garantului, etc.
În anumite cazuri, expres prevăzute de lege, terții sunt practic obligați să intervină într-un proces în curs de judecată, sub sancțiunea de a nu-și mai putea valorifica ulterior drepturile sau interesele lor. Un exemplu în acest sens este cel dat de art. 785 Cod civil, din care se desprinde concluzia că, în cazul partajului succesoral, creditorii unui coindivizar sunt obligați să intervină în procesul respectiv, deoarece ei nu vor mai putea ataca împărțeala pe calea prevăzută în art. 975 C.civ., chiar dacă aceasta a fost făcută cu fraudarea drepturilor lor; un alt exemplu se referă la urmărirea silită imobiliară, cei care au un drept de privilegiu sau ipotecă asupra imobilului ce formează obiectul executării silite sunt obligați să intervină, întrucât actul de adjudecare prezintă un efect purgic.
Existența unei legături de conexitate implică existența unei anumite relații între cererea privind participarea terților și cererea principală, relație de așa natură încât protejarea unui interes al terțului sau al uneia dintre părțile principale nu s-ar putea realiza fără soluționarea conexă a cererilor respective. Această condiție este destul de sumar analizată în literatura de specialitate, nici o dispoziție procedurală neprevăzând-o în mod expres. Condiția legăturii de conexitate dintre cererea principală și cererea de intervenție a terțului nu trebuie confundată cu excepția de conexitate reglementată de art. 164 Cod procedură civilă, care se referă la întrunirea a două sau mai multe acțiuni civile distincte, în curs de soluționare, la aceeași instanță sau la instanțe diferite, acțiuni cu care instanțele au fost sesizate separat. Ergo, în cazul conexității ne aflăm în prezența a două procese civile diferite, care pentru o mai bună administrare a justiției se impun să fie reunite. În cazul participării terților în proces, întervenția lor vizează un litigiu deja declanșat între părțile principale, într-o asemenea împrejurare nemaipunându-se problema reunirii mai multor procese în curs de soluționare.
O alta distincție se referă la faptul că în materia conexității mai este necesar ca între cele două sau mai multe pricini civile să existe o legătură de obiect și cauză, pe când în cazul participării terților în proces este necesar uneori ca cererea să se refere chiar la același obiect ca și acțiunea principală (în ipoteza în care terțul pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul), alteori însă obiectul cererii de intervenție poate fi distinct de obiectul acțiunii principale.
Existența unui proces civil în curs de judecată este determinată de caracterul incident al tuturor formelor de participare a terțelor persoane în procesul civil. În cazul intervenției, condiția enunțată se poate desprinde din partea finală a art. 49 alin. (1) Cod de procedură civilă, potrivit căruia intrevenția se poate promova „… într-o pricină ce se urmează între alte persoane”.
În atare situație numai în cadrul unui proces civil în curs de desfășurare terțul poate promova o cerere de intervenție. Aceasta presupune ca terțul să nu fi participat în calitate de reclamat sau de pârât în procesul civil respectiv. Intervenientul trebuie să fie străin de proces până în momentul formulării cererii de intervenție, de aceea s-a statuat în practica judiciară că persoana care a participat ca reclamant într-un proces nu poate formula o cerere de intervenție în interes propriu în acel litigiu.
Condiția trebuie îndeplinită și în cazul celorlalte forme de participare a terțelor persoane în procesul civil, pentru motivul că acestea reprezintă mijloace procedurale puse la dispoziția părților principale în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime în raport cu persoanele inițial străine de litigiul respectiv.
2. Forme de participare a terțelor persoane în procesul civil.
Codul de procedură civilă reglementează formele de participare a terțelor persoane la procesul civil amănunțit în art. 49-66. Aceste dispoziții legale consacră următoarele forme de participare a terților la activitatea judiciară:
intervenția (art. 49-56 Cod proc.civ.);
chemarea în judecată a altor persoane (art. 57-59 Cod proc. civ.);
chemarea în garanție (art. 60-63 Cod proc. civ.);
arătarea titularului dreptului (art. 64-66 Cod proc. civ.).
Prevederile procedurale în vigoare nu fac însă o distincție categorică între intervenția voluntară și cea forțată. Această distincție este facută de literatura de specialitate, si are la bază criteriul inițiativei persoanei care solicită lărgirea cadrului procesual cu privire la părți. Astfel, când inițiativa participării la proces aparține chiar terțului, intervenția are un caracter voluntar (intervenția voluntară mai este denumită uneori și intervenție activă, directă sau propriu-zisă). Dacă participarea terțului în proces este determinată de inițiativa uneia dintre părțile principale, intervenția are un caracter forțat (acest tip de intervenție cuprinde următoarele forme de participare a terților la proces: chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanție, arătarea titularului dreptului). Este de subliniat faptul că atragerea unui terț la judecată la inițiativa reclamantului sau a pârâtului (intervenția forțată) nu este permisă decât în cazurile prevăzute expres de lege. Spre deosebire de dispozițiile legale care stabilesc dreptul terțelor persoane de a interveni într-un proces în curs de desfășurare ori de câte ori au un interes, legea nu prevede în mod general introducerea în procesul civil, pe calea intervenției forțate, a oricărei persoane ce ar avea vreun interes în legătură cu pricina ce se judecă și care nu figurează ca pârât în cererea de chemare în judecată. Așadar, nu poate fi introdus forțat într-un litigiu orice terț care ar avea posibilitatea să intervină voluntar, deoarece intervenientul voluntar își apără de bunăvoie propriile interese, în timp ce intevenientul forțat este chemat fie să recunoască dreptul unei părți din proces, fie să se constate că nu are nici un drept asupra părții care l-a introdus în proces.
a. Intervenția în procesul civil
Noțiune. Felurile intervenției.
După cum rezultă din însăși denumirea acesteia, intervenția voluntară reprezintă acea formă de participare a terțelor persoane la judecată, ce constă în introducerea unui terț, din propria sa inițiativă, într-un proces aflat în curs de judecată. Intervenția poate fi definită astfel ca fiind: „acea instituție procesuală care conferă terțului posibilitatea de a participa din proprie inițiativă într-un proces în curs de judecată între alte persoane în scopul valorificării unui drept propriu sau spre a sprijini apărarea reclamantului sau pârâtului”.
Asadar, intervenția voluntară prezintă două elemente definitorii, și anume:
– existența unui proces civil în curs de judecată;
– introducerea unui terț, din inițiativa acestuia, în procesul respectiv.
Având în vedere caracterul ei incidental, intervenția voluntară este de neconceput dacă nu există un litigiu sau dacă nu mai există un litigiu pendente. Intervenția voluntară ar fi inadmisibilă atunci când, înainte de formularea ei, s-a pronunțat hotărârea în litigiul respectiv sau acesta din urmă a fost stins ca urmare a unui act procesual de dispoziția (desistarea reclamantului, anchiesarea pârâtului la toate pretențiile reclamantului, încheierea unei tranzacții judiciare) ori a intervenit perimarea.
Cererea de intervenție voluntară poate fi formulată de către orice terț care ar putea fi prejudiciat în vreun fel de hotărârea ce ar urma să se pronunțe într-o pricină sau care pretinde un drept propriu, în strânsă legătură cu obiectul acelei pricini, nu însă și de o persoană ce a dobândit deja calitatea de parte în acel proces. Cu toate acestea, cei care sunt considerați a fi reprezentați în proces (de exemplu, creditorii chirografari ai părților) pot interveni, deoarece, în relitate ei nu sunt părți, ci numai hotărârea care se va pronunța le va fi opozabilă.
Există totuși anumite situații în care s-ar putea discuta în ceea ce privește admisibilitatea intervenției voluntare formulată de către o persoană ce este ori a fost parte în procesul respectiv. Astfel: dacă se revendică un bun și pârâtul cheamă în garanție persoana ce i-a vândut bunul respectiv, iar aceasta din urmă dorește să obțină pentru sine bunul ce formează obiectul litigiului, invocând rezoluțiunea sau nulitatea contractului pe care l-a încheiat cu pârâtul, trebuie să i se recunoască dreptul de a introduce o cerere de intervenție voluntară principală, având în vedere că între reclamant și terțul chemat în garanție de către pârât nu se stabilesc raporturi procesuale directe (dacă nu se admite această soluție, atunci ar trebui să se accepte că terțul chemat în garanție poate formula o cerere reconvențională nu numai împotriva părții ce l-a chemat în garanție, ci și împotriva adversarului acesteia din cererea de chemare în judecată).
O altă ipoteză ar fi aceea în care reclamantul își formulează pretenția împotriva mai multor pârâți, însă, până a se intra în dezbaterea fondului, renunță la judecata față de unul dintre pârâți, atunci acesta va putea să intervină voluntar, deoarece în momentul introducerii cererii de intervenție, nu mai are calitatea de parte în procesul respectiv independent de voința lui.
O altă persoană care ar putea să formuleze o cerere de intervenție voluntară (în nume propriu) ar fi reprezentantul legal sau convențional al unei părți, deoarece, neacționând în nume propriu, este un terț față de pretenția supusă judecății.
Articolul 49 Cod procedură civilă, după ce prevede, în primul alineat, că: „ oricine are un interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane”, dispune în alineatul (2) că: „ intervenția este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său”, iar în alineatul ultim, că intervenția „este în interesul uneia dintre părți când sprijină numai apărarea acesteia”.
Rezultă, așadar, că intervenția în procesul civil este de două feluri, după cum terțul invocă un drept propriu – intervenție voluntară principală –, sau apără drepturile uneia dintre părți – intervenție voluntară accesorie.
Din cuprinsul aceluiași articol 49 alin. (1) Cod procedură civilă, mai rezultă și faptul că terțul trebuie să justifice întotdeauna un inters propriu, indiferent de felul intervenției, intersul fiind o condiție sine qua non pentru exercitarea oricărei forme concrete de manifestare a acțiunii civile, deci și a intervenției voluntare, fie ea principală sau accesorie.
În ceea ce privește denumirile de „ intervenție în interes propriu” și „intervenție în interesul uneia dintre părți”, acestea comportă anumite discuții în literatura de specialitate, pe motivul că nu sunt exacte, întrucât ceea ce distinge cele două feluri de intervenție voluntară nu este interesul, care aparține terțului intervenient în toate situațiile, ci, așa cum se desprinde din cuprinsul art. 49 Cod proc. civ. , dreptul invocat, care aparține terțului în cazul intervenției voluntare principale, respectiv părții în favoarea căreia s-a intervenit în cazul intervenției voluntare accesorii.
Intervenția voluntară principală
Noțiunea și trăsăturile intervenției principale. În conformitate cu art. 49 alin.(2) Cod procedură civilă: „ Intervenția este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său”. Intervenția principală constituie, în primul rând, un incident procedural de natură a amplifica cadrul inițial cu privire la părțile din proces. Un asemenea incident procedural este determinat de inițiativa unei terțe persoane. Din acest punct de vedere, un astfel de incident se deosebește de celelalte incidente ce pot aduce modificpri în legătură cu acțiunea sau cu mijloacele de apărare și care sunt determinate de părțile principale.
Din perspectiva conținutului său, intervenția principală se constituie ca o veritabilă acțiune civilă, întrucât prin intermediul ei se urmărește valorificarea unui drept subiectiv. Pentru exercitarea intervenției principale sunt necesare aceleași condiții ca și pentru acțiunea civilă, aceasta deoarece prin intermediul ei terțul urmărește valorificarea unui drept propriu.
Considerarea intervenției principale ca o acțiune derivă și din faptul că, din punct de vedere formal, potrivit art. 50 alin. (1) Cod proc. civ. „ Cererea de intervenție în interes propriu va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată”.
Literatura de specialitate consimte însă, că intervenția principală nu poate fi identificată întrutotul cu o acțiune civilă propriu-zisă, între cele două instituții existând deosebiri importante determinate și de cerințele specifice de exercitare ale intervenției. Caracterul incident al intervenției impune asemenea particularități. De aceea, s-a observat că intervenția principală se înfățișează și ca o cerere conexă care se grefează pe acțiunea reclamantului. Așa fiind se poate afirma că intervenția principală constituie o acțiune civilă specială. În considerarea trăsăturilor prezentate intervenția principală poate fi definită ca o acțiune prin care terțul intervenient formulează o pretenție distinctă, dar conexă cu cererea principală, într-un proces pendent între alte persoane, în scopul obținerii unei hotărâri judecătorești favorabile.
Sfera de aplicare a intervenției voluntare principale. Se observă în acest sens că legea nu limitează formularea cererii la anumite materii. Ar rezulta că, în regulă generală, intervenția voluntară principală este admisibilă în orice proces civil. Această constatare este exactă cu precizarea că ne aflăm doar în prezența unui principiu în materie, iar rigoarea unor principii de drept substanțial sau procesual demonstrează și necesitatea recunoașterii unor excepții de la principiul menționat.
O primă excepție se referă la inadmisibilitatea cererii de intervenție voluntară în pricinile cu caracter strict personal, cum ar fi: desfacerea sau desființarea căsătoriei, tăgăduirea paternității, punerea sub interdicție sau ridicarea interdicției, sau acțiunile referitoare la anularea adopției, etc. Această excepție se sprijină pe faptul că în acest domeniu acțiunile au un caracter strict personal și ca atare pot fi exercitate numai de către titularul dreptului subiectiv. Cu alte cuvinte, terțul nu ar putea să invoce același drept ca și reclamatul, deoarece este necesară existența unei idențități de obiect între cele două cereri. Astfel, pe de o parte, ca rezultat al caracterului strict personal, în litigiile respective trebuie să participe numai anumite persoane, iar pe de altă parte, nu ar exista o legătură suficientă care să justifice întârzierea soluționării pricinii cu caracter strict personal, între pretenția formulată de către terț și cea din cererea introductivă de instanță.
Literatura de specialitate precizează însă că, atunci cănd litigiul declanșat printr-o cerere cu caracter strict personal părțile formulează și cereri accesorii sau incidentale care nu au un astfel de caracter, intervenția voluntară principală devine admisibilă dacă vizează pretențiile formulate în cererile accesorii sau incidentale. Spre exemplu, dacă într-un proces de divorț se solicită și partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, o terță persoană ar pute să intervină pentru a-și valorifica un drept cu privire la un anumit bun supus împărțelii.
O altă excepție admisă se referă la inadmisibilitatea intervenției voluntare principale în cazul litigiilor de muncă (conflicte de drepturi și conflictele de interese), întrucât în această materie o altă persoană nu poate cere să i se stabilească drepturi decurgând dintr-un raport de muncă în care subiect este persoana ce figurează ca parte în cererea principală, caracterul personal al raportului de muncă impunând o asemenea soluție. Se consideră însă că soluția urmează a fi nuanțată, în sensul că ea privește numai litigiile individuale de muncă. Pentru litigiile colective de muncă , în cazul în care unitatea cere nu numai declararea grevei ca nelegală, ci și despăgubiri, o terță persoană poate să solicite și ea despăgubiri pentru pagubele ce i-au fost cauzate de greva respectivă. Aceasta deoarece judecarea conflictelor colective de muncă se face în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care legea nu dispune altfel, iar argumentul care justifică inadmisibilitatea intervenției principale în litigiile individuale de muncă nu ar mai putea fi folosit. Chiar și în litigiile referitoare la executarea, modificarea suspendarea sau încetarea contractului colectiv de muncă pot exista situații când ar fi admisibilă o intervenție voluntară principală, de exemplu, cererea formulată de salariații care nu sunt membrii ai sindicatului ce este parte în proces, desigur prin reprezentanți aleși de către aceștia. Se apreciază că art. 239 din Codul muncii, potrivit căruia, prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toți salariații din unitate, indiferent de data angajării sau afilierea lor la o organizație sindicală nu constituie un argument suficient pentru a justifica în toate cazurile extinderea efectelor hotărârii judecătorești în privința salariaților ce nu pot fi considerați că au fost reprezentați de sindicat în procesul respectiv.
Unii autori au susținut faptul că în materia conteciosului administativ obiectiv, dintre posibilele consecințe procedurale ale formulării unei intervenții voluntare principale, ar putea fi admisă numai întreruperea prescripției dreptului la acțiune. Pe de altă parte, se apreciază că teza inadmisibilității de plano a intervenției voluntare principale este discutabilă în privința litigiilor de contecios administrativ obiectiv, argumentându-se în acest sens că, existența unei cereri principale ce are ca finalitate apărarea interesului general ar fi ireconciliabilă cu intervenția unei terțe persoane care urmărește realizarea unui interes individual.
Procedura intervenției principale. În conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (1) Cod proc. civ. „Cererea de intervenție în interes propriu va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată”. Textul menționat face trimitere la art. 112 Cod proc. civ., care reglementează cuprinsul cererii de chemare în judecată. De asemenea, fiind vorba despre o cerere incidentală, conținutul acesteia trebuie să se refere și la cererea principală.
Potrivit art. 50 alin. (2) Cod proc. civ., intervenția voluntară „ se poate face numai în fața primei instanțe și înainte de închiderea dezbaterilor”. Dispoziția citată are menirea de a asigura principiul contradictorialității și al dublului grad de jurisdicție, având valoarea unui principiu general, în sensul că un atare termen se aplică în orice materie. Rațiunea fixării acestui termen constă, în primul rând, în faptul că terțul ar putea să afle relativ târziu despre existența litigiului în care ar avea interesul să intervină, cu atât mai mult cu cât declanșarea unui proces civil nu este supusă unor formalități de publicitate, în scopul înștiințării oricărei persoane interesate, cu excepția unor cazuri limitativ prevăzute de lege. Însă, având în vedere că terțul deduce judecății o pretenție proprie, pentru a nu se răpi părților un grad de jurisdicție, intervenția voluntară principală trebuie făcută înaintea primei instanțe, cu excepția situației prevăzute în art. 50 alin. (3) Cod proc. civ. Ținând seama de necesitatea ca rezolvarea cererii incidentale să nu întârzie soluționarea cererii principale, legiuitorul a stabilit că închiderea dezbaterilor reprezintă momentul limită până la care intervenientul principal își poate depune cererea. În lipsa unei anume precizări în cuprinsul art. 50 alin. (2) Cod proc. civ., acest moment se determină conform art. 150 Cod proc.civ., fiind vorba despre declarația pe care o face în acest sens președintele. După concluziile pe fond ale părților, dacă instanța de judecată consideră că este lămurită, urmează a se retrage în vederea deliberării.
Jurisprudența mai veche a decis că în materie de partaj intervenția principală nu poate fi formulată decât anterior admiterii în principiu a acțiunii principale. Instanța supremă a statuat ulterior că sintagma „înainte de închiderea dezbaterilor”, folosită de srt. 50 alin. (2) Cod proc. civ., „… se referă la dezbaterile care precedează hotărârea finală a procesului și nu la dezabaterile anterioare hotărârilor ce se iau prin încheieri interlocutorii, textul nefăcând nici o distincție, sub acest aspect, după natura litigiului”. Ulterior, instanța supremă a revenit asupra acestei practici și a decis că intervenția principală, în măsura în care se referă la chestiuni asupra cărora s-a statuat prin încheierea de admitere în principiu, nu mai poate fi formulată după închiderea dezbaterilor privind admiterea în principiu a acțiunii.
Pentru a ajunge la această soluție instanța supremă a apreciat că în materie de partaj, încheierea de admitere în principiu „are caracterul unei hotărâri de fond, deoarece prin ea se statuează asupra unor chestiuni esențiale legate de fondul pricinii, cum sunt calitatea de copărtași a părților, cotele ce le revin și masa bunurilor supuse împărțelii”. Cu această motivare se ajunge la concluzia potrivit căreia după admiterea în principiu a acțiunii de partaj intervenția principală este tardivă, întrucât instanța nu poate reveni prin hotărârea finală asupra celor statuate prin încheierea pronunțată. Soluția are, în considerarea opiniei majorității autorilor de jurisprudența, un caracter practic și se întemeiază tocmai pe imposibilitatea modificării de către instanță a propriei sale încheieri de admitere în principiu. Dar, așa cum se precizează și de către instanța supremă, opinia promovată de către aceasta este incidentă doar în măsura în care intervenția principală se referă la chestiuni asupra cărora s-a statuat prin încheierea de admiterea în principiu. În caz contrar, intervenția principală este admisibilă și după pronunțarea încheierii de admitere în principiu a acțiunii de partaj.
Art. 50 alin. (3) Cod proc. civ. prevede o excepție de la regula enunțată, și anume aceea conform căreia „cu învoirea părților, intervenția în interes propriu se poate face și în instanța de apel”. În legătură cu această învoire a părților, de subliniat este faptul că, dacă la judecata în primă instanță au existat mai mult de două părți, dar numai unele au fost atrase la judecata în apel, este nevoie doar de acordul acestora din urmă, însă terțul intervenient nu se va putea prevala de hotărârea pe care o va obține și fată de părțile pentru care hotărârea apelată a rămas definitivă și irevocabilă.
Legea nu prevede și momentul până la care terțul poate șă intervină în instanța de apel, astfel încât urmează a se aplica, în mod corespunzător, dispoziția legală referitoare la judecata în primă instanță, momentul fiind deci acela al închiderii dezbaterilor de fond înaintea instanței de apel.
Intervenția voluntară principală este inadmisibilă în recurs, deoarece, pe de o parte, recursul nu are caracter devolutiv, adică nu antrenează o judecare a fondului în chiar soluționarea căii de atac, iar, pe de altă parte, art. 50 alin. 3 Cod proc. civ., ca orice normă specială, este de strictă interpretare și aplicare. Un argument în sprijinul acestei soluții poate fi desprins și din art. 51 Cod proc. civ., în sensul că, dacă legiuitorul ar fi intenționat să permită formularea cererii de intervenție voluntară principală și în recurs, textul nu ar vorbit numai de intervenția voluntară accesorie. Terțul nu poate să își formuleze pretenția sa pe cale incidentală nici în cazul în care recursul s-ar exercita împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, se pronunță fără drept de apel, întrucât soluția contrară ar transforma recursul într-un apel, deși legiuitorul a suprimat dreptul de apel pentru situația respectivă.
În ceea ce privește admisibilitatea intervenției voluntare principale în cadrul rejudecării fondului după casare, se disting următoarele situații: dacă s-a casat cu reținere, cererea este inadmisibilă, indiferent că a fost recurată o hotărâre pronunțată în apel sau o sentință nesupusă apelului; în cazul casării cu trimitere la instanța de apel care apronunțat hotărârea recurată sau la instanța de apel competentă, cererea intervenientului voluntar principal poate fi primită numai cu acordul părților, soluția justificându-se prin aceea că, într-o astfel de ipoteză, rejudecarea fondului echivalează cu o judecată în apel, fiind deci guvernată de dispozițiile legale din materia apelului; în cazul în care casarea cu trimitere s-a făcut pentru necompetența atât a instanței de apel, cât și a primei instanțe, rejudecarea fondului după casare echivalează cu o judecată în primă instanță, așa încât cererea de intervenție voluntară principală poate fi depusă până la inchiderea dezbaterilor; această din urmă soluție își găsește aplicarea și atunci când s-a casat cu trimitere într-o pricină în care, potrivit legii, hotărârea primei instanțe nu este supusă apelului.
În cazul contestației în anulare, intervenția voluntară principală devine admisibilă dacă se rejudecă fondul ca urmare a admiterii căii extraordinare de atac de retractare și numai atunci când: contestația în anulare de drept comun a fost exercitată, în condițiile stabilite de art. 317 alin. final Cod proc.civ, împotriva unei sentințe nesupuse apelului sau împotriva unei hotărâri pronunțate în apel, însă, în această din urmă situație cererea intervenientului principal poate fi primită numai cu acordul părților; contestația în anulare specială a fost exercitată împotriva unei hotărâri pronunțate de judecătorie în ultimă instanță.
Referitor la cealaltă cale extraordinară de retarctare, problema admisibilității cererii intervenientului principal se pune, de asemenea, numai dacă are loc o rejudecare a fondului, ca urmare a admiterii cererii de revizuire. În cazul în care s-a atacat o hotărâre de primă instanță (rămasă definitivă prin neapelare), iar cererea de revizuire a fost încuviințată în principiu, terțul își poate formula pretențiile până la închiderea dezbaterilor. Dacă s-a admis în principiu cererea de revizuire a hotărârii pronunțată în apel, cererea terțului poate fi primită pentru a fi judecată numai dacă părțile convin în acest sens. În situația în care s-a cerut revizuirea unei hotărâri pronunțată de o instanță în recurs, intervenția voluntară principală este inadmisibilă.
În cazul în care un terț formulează o cerere de intervenție voluntară principală, prima problemă pe care instanța de judecată o are de rezolvat este aceea de a stabili dacă această cerere poate fi încuviințată în principiu, cu alte cuvinte, dacă pretenția terțului este susceptibilă de a fi soluționată în litigiul pendente. Pentru a fi preîntâmpinată o eventuală surprindere a părților între care s-a legat inițial raportul juridic procesual, precum și pentru a se asigura dreptul la apărare a acestora și contradictorialitatea, art. 52 alin. (1) Cod proc.civ. prevede că instanța se va pronunța asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție numai după ascultarea părților și a celui care intervine. Înainte de a decide cu privire la încuviințarea în principiu a cererii de intervenție voluntară principală, instanța de judecată va trebui să verifice câteva aspecte, cum ar fi: dacă terțul justifică un interes și pretinde un drept propriu; dacă există o legătură suficientă între cererea principală și cererea de intervenție, care să justifice soluționarea împreună a celor două cereri; dacă terțul a formulat cererea sa înlăuntrul termenului prevăzut de lege, iar, în ipoteza în care terțul își formulează pretenția în instanța de apel, instanța va trebui să verifice dacă părțile cu privire la care se judecă apelul respectiv sunt de acord cu primirea cererii; dacă, în raport cu natura litigiului dintre părțile inițiale, ar fi admisibilă o intervenție voluntară principală.
Asupra încuviințării în principiu a intervenției voluntare principale, instanța de judecată se va pronunța printr-o încheiere, prin care va admite în principiu cererea terțului sau, după caz, o va respinge ca fiind inadmisibilă. Încheierea, potrivit art. 52 alin. (2) Cod proc. civ, „nu se poate ataca decât o dată cu fondul”. Făcând aplicarea principiului accesorium sequitur principale, rezultă că încheierea cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție voluntară principală este supusă acelei căi de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii de fond, numai după pronunțarea acesteia din urmă, desigur.
Întrucât art. 52 alin. (2) Cod proc. civ. nu face nici o deosebire, se desprinde concluzia că încheierea în discuție poate fi atacată atât în cazul încuviințării în principiu a cererii de intervenție, cât și atunci când cererea a fost respinsă ca inadmisibilă. Diferă numai persoana care ar avea interesul să atace încheierea, aceasta fiind, pentru prima situație, pricare dintre părțile inițiale, iar, pentru cea de a doua situație, terțul care a formulat cererea. Această ipoteză prezintă particularitatea că se recunoaște dreptul de a exercita o cale de atac unei persoane care nu a dobândit calitatea de parte în procesul respectiv, ținând cont de faptul că terțul intervenient dobândește calitatea de parte numai după încuviințarea în principiu a cererii sale.
Încheierea de admitere în principiu a cererii de intervenție voluntară principală are caracter interlocutoriu, astfel încât instanța care a pronunțat-o nu mai poate reveni asupra ei. Dacă a încuviințat în principiu cererea de intervenție, instanța trebuie să o soluționeze pe fond, chiar și atunci când ar constata ulterior că a greșit primind să judece pretenția terțului pe cale incidentală.
În cazul neîncuviințării în principiu a cererii de intervenție voluntară principală de către instanță, aceasta pronunțând deci o încheiere de respingere a cererii ca inadmisibilă, pe lângă posibilitatea de a ataca această încheiere odată cu hotărârea de fond, terțul va putea să își reitereze pretenția printr-o cerere de chemare în judecată îndreptată împotriva părților din procesul în care a vrut să intervină, neexistând riscul de a i se opune puterea de lucru judecat, întrucât cererea sa de intervenție nu a fost soluționată pe fond.
Efectele introducerii cererii de intervenție voluntară principală se produc numai dacă instanța de judecată pronunță o încheierea de încuviințare în principiu, nu însă și în cazul respingerii cererii terțului ca inadmisibilă. Aceste efecte sunt: învestirea instanței cu judecarea pretenției terțului intervenient; prorogarea legală de competență, dacă este cazul (art. 17 Cod proc. civ.: „cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală”); terțul devine parte în proces, cu toate consecințele care decurg din această calitate (în aceste condiții autoritatea lucrului judecat se va răsfrânge și asupra intervenientului principal, indiferent dacă hotărârea pronunțată îi este sau nu favorabilă); dreptul subiectiv pretins de terț devine un drept litigios; părțile inițiale sunt puse în întârziere față de terțul intervenient; întreruperea prescripției extinctive.
După încuviințarea în principiu a cererii de intervenție, instanța va dispune comunicarea acesteia către părțile inițiale și va fixa termen în care poate fi depusă întâmpinarea [art. 52 alin. (3) Cod proc. civ. : „După încuviințarea în principiu, instanța va dispune comunicarea intervenției și, în cazurile în care întâmpinarea este obligatorie, va fixa termenul în care aceasta va trebui depusă”]. Totuși, dacă părțile convin, iar în aceeași ședință de judecată pot fi administrate toate probele necesare soluționării cauzei, instanța poate trece la judecarea fondului.
Împotriva cererii de intervenție voluntară principală, oricare dintre părțile principale pot formula o cerere reconvențională, deoarece intervenția voluntară principală este o adevărată cerere de chemare în judecată, în care poziția de reclamant este deținută de terțul intervenient, iar cea de pârât revine părților inițiale. În ceea ce privește termenul în care urmează a se depune cererea reconvențională, se observă că nu se poate recurge la art. 119 alin. (3) Cod proc. civ., deoarece acest articol are în vedere situația de drept comun, și anume atunci când cererea reconvențională este formulată de către pârât împotriva cererii prin care s-a declanșat procesul civil. De altfel, în cazul în care terțul ar interveni după prima zi de înfățișare, acest moment nici nu ar mai putea fi luat în considerare pentru formularea cererii reconvenționale. Dintre prevederile art. 119 alin. (3) Cod proc. civ., vor fi reținute totuși acelea conform cărora cererea reconvențională se depune odată cu întâmpinarea, astfel încât, în termenul stabilit de instanță pentru depunerea întâmpinării, cel interesat poate să formuleze și o cerere reconvențională. Părțile pot conveni, făcând în acest sens aplicarea art. 135 Cod proc. civ., ca și cererea reconvențională introdusă după acest termen să fie judecată împreună cu cererile deja formulate (cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție voluntară principală).
Intervenția voluntară principală nu trebuie să constituie însă un prilej pentru părțile inițiale de a formula pretenții una împotriva celeilalte, cu nerespectarea dispozițiilor legale în materie, adică după prima zi de înfățișare reclamantul să își întregească sau să își modifice cererea de chemare în judecată fără consimțământul pârâtului, ori după același moment procesual pârâtul să depună o cerere reconvențională împotriva reclamantului fără consimțământul acestuia. Cu alte cuvinte, prin introducerea unei cereri reconvenționale le cererea de intervenție voluntară principală, partea trebui să tindă la realizarea unei compensații judiciare între creanța sa și creanța pretinsă de terțul intervenient, urmând să obțină neutraliazrea obligației pretinse de terț împotriva sa ori atenuarea acestei obligații sau, după caz, condamnarea terțului intervenient față de ea.
Din momentul admiterii în principiu a cererii de intervenție voluntară principală, terțul devine parte în procesul civil, având în această calitate, în principiu, toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru părțile principale. Terțul intervenient se bucură însă și de o poziție independentă față de celelalte părți, fapt pentru care este considerat un veritabil reclamant în procesul civil. Această independență procesuală se reflectă și în raport de unele acte de dispoziție ale părților principale. Totuși, în practica judiciară s-a decis uneori că în ipoteza renunțării reclamantului la judecată sau la dreptul pretins o atare împrejurare se răsfrânge și asupra intervenției principale, chiar dacă aceasta a fost admisă în principiu. În rezolvarea unor asemenea incidente esențial este doar momentul în care intervin actele de dispoziție. Astfel, dacă aceste incidente intervin anterior admiterii în principiu a cererii de intervenție în interes propriu desistarea reclamantului principal determină și inadmisibilitatea soluționării în continuare a intervenției. Soluția este pe deplin justificată, căci intervenția principală reprezintă o veritabilă acțiune civilă.
Conform art. 53 Cod proc. civ. „cel care intervine va lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenției”, totuși, pe viitor, toate actele de procedură se vor îndeplini și față de el. După cum s-a subliniat în literatura de specialitate, textul de lege menționat este expresia caracterului incidental al cererii de intervenție. Terțul nu ar mai putea să solicite refacerea unora dintre actele de procedură îndeplinite anterior intervenției ori să invoce unlitățile relative acoperite între timp. Probele aflate la dosar, deși au fost administrate în contradictoriu numai cu părțile inițiale, sunt opozabile terțului intervenient, așa încât acesta nu va mai putea solicita readministrarea lor, spre exemplu, reaudierea unui martor, refacerea unei expertize, etc.
Legea nu prevede obligativitatea comunicării către terțul intervenient a unor copii de pe actele aflate la dosar (cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, înscrisurile depuse de părțile inițiale, etc.), ceea ce înseamnă că terțul trebuie să și le procure singur. Mai mult, dacă nu ar exista motive pentru amânarea judecării cererii principale, terțul nu poate obține un termen spre a lua cunoștință de actele dosarului, deoarece s-ar întârzia soluționarea cererii de chemare în judecată.
S-a pus problema de a ști dacă intervenientul principal are posibilitatea de a cere introducerea în cauză și a altor persoane, cărora hotărârea ce se va pronunța să le fie opozabilă. Având în vedere că terțul a dobândit calitatea de parte în proces și că are poziția procesuală de reclamant, se apreciază că acesta poate să introducă o cerere de chemare în judecată a altei persoane (art. 57 Cod proc. civ.), precum și o cerere de chemare în garanție, nu însă și o cerere de arătare a titularului dreptului, deoarece acesta din urmă poate fi formulată numai de către pârât.
Cererea de intervenție voluntară principală se judecă odată cu cererea principală (art. 55 Cod proc. civ. „intervenția se judecă o dată cu cererea principală”), însă, dacă ar duce la întârzierea soluționării acesteia același art. 55 Cod proc. civ. permite instanței să dispună disjungerea ( art. 55 Cod proc. civ. „…Când însă judecarea cererii ar fi întârziată prin intervenția în interes propriu, instanța poate hotârî despărțirea ei spre a fi judecată deosebit”). Măsura disjungerii celor două cereri trebuie să fie luată de către instanță cu multă precauție spre a nu lipsi de conținut și finalitate o instituție creată de legiuitor în scopul soluționării împreună a unor raporturi juridice conexe. Instanța trebuie să uzeze cu prudență de prerogativa de a dispune disjungerea, deoarece această măsură afectează soluționarea unitară a unor pretenții între care a existat legătură, cu atât mai mult cu cât însăși instanța a apreciat faptul că este necesar să se rezolve împreună pretențiile respective. În plus, la soluționarea pretenției terțului, chiar dacă nu există putere de lucru judecat, instanța ar putea fi influențată de hotărârea deja pronunțată cu privire la cererea de chemare în judecată, iar această împrejurare ar putea fi determinată de dorința de a nu pronunța o hotărâre care să contrazică, nici măcar parțial, cele stabilite de aceeași instanță printr-o hotărâre anterioară.
Măsura disjungerii se ia printr-o încheiere care, având caracterul unui act pentru mai buna administrare a justiției, nu este supusă nici unei căi de atac. Acest lucru este pe deplin justificat prin aceea că, pe de o parte, un act administrativ al instanței poate forma obiectul unei căi de atac numai dacă există o prevedere legală expresă în acest sens, ceea ce nu este cazul pentru încheierea respectivă, iar, pe de altă parte, din modul în care este redactat art. 55 Cod proc. civ. , rezultă că măsura disjungerii este lăsată de către legiuitor la aprecierea suverană a instanței.
Pentru situația în care s-a dispus disjungerea, deși legea nu prevede în mod expres, se apreciază că este necesar să se constituie un dosar separat pentru cererea terțului intervenient, iar nu să se pronunțe două hotărâri de fond în același dosar, una cu privire la cererea principală, iar cealaltă asupra cererii incidentale. Acest din urmă procedeu ar putea duce la întârzierea judecării eventualei căi de atac exercitate împotriva primei hotărâri, precum și la alte neajunsuri în legătură cu activitatea administrativă a instanței.
Tot pentru ipoteza în care se dispune disjungerea, trebuie reținut că instanța nu își va declina competența, deoarece efectul prorogării de competență (în temeiul art. 17 Cod proc. civ.) subzistă chiar și atunci când cele două cereri nu mai sunt soluționate prin aceeași hotărâre.
În cazul în care cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție voluntară principală s-au soluționat împreună, se pronunță o singură hotărâre, care va fi opozabilă tuturor părților. Asadar, terțul intervenient se va putea prevala, față de părțile inițiale, de hotărârea ce i-a dat câștig de cauză, de exemplu, solicitând punerea acesteia în executare silită, după cum hotărârea defavorabilă terțului intervenient îi va putea fi opusă de oricare dintre părțile inițiale. De asemenea, intervenientul voluntar principal va putea să exercite căile de atac prevăzute de lege, fiind fără relevanță dacă hotărârea respectivă este sau nu atacată și de către una din părțile inițiale.
S-a precizat în literatura de specialitate că nu pot fi admise în întregime atât cerea de chemare în judecată cât și cererea de intervenție voluntară principală, dacă acestea au același obiect și deci se exclud reciproc. Într-un asemenea caz, s-a conchis că admiterea în întregime a cererii de chemare în judecată atrage în mod automat respingerea celeilalte cereri și invers.
S-a pus problema în literatura de specialitate de a ști care este soarta cererii de intervenție voluntară principală în ipoteza când, după încuviințarea acesteia în principiu, s-ar stinge judecata referitoare la pretenția din cererea introductivă de instanță fără a se pronunța o hotărâre de fond.
Într-o primă opinie, se consideră că, datorită caracterului incidental al intervenției voluntare principale, precum și a strânsei legături dintre cele două cereri, nu s-ar mai putea continua judecarea pretenției terțului, ci acesta trebuie să o reitereze pe cale principală la instanța competentă.
Într-o a doua opinie, se distinge după cum judecata cererii principale s-ar stinge, pe de o parte, datorită unei cauze ulterioare introducerii acestei cereri, situație în care instanța va continua să judece cererea terțului intervenient, iar, pe de altă parte, datorită unei cauze existente în momentul introducerii cererii de chemare în judecată, situație în care continuarea judecării cererii incidentale nu s-ar mai justifica. În cadrul acestei concepții, actele procedurale de dispoziție ale părților inițiale (desigur, în privința cererii principale) nu ar afecta cu nimic cererea de intervenție voluntară principală, însă, judecata acesteia din urmă nu ar mai continua în cazul anulării cererii introductive de instanță, al respingerii ei ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, ca lipsită de interes, ca prescrisă, etc.
În opinia majoritară se apreciază că instanța va soluționa în continuare cererea intervenientului principal, indiferent de cauza pentru care nu s-a mai judecat pe fond cererea de chemare în judecată. Această soluție se explică prin aceea că intervenientul principal are o poziție independentă în proces, iar cererea de intervenție voluntară principală are caracter de sine stătător, fiind o veritabilă cerere de chemare în judecată, existând deci posibilitatea rezolvării ei independent de cererea introductivă de instanță.
Se mai precizează, în susținerea acestei ultime opinii, că și atunci când s-ar stinge judecata cererii principale subzistă, în privința cererii de intervenție voluntară principală, efectul prorogării legale de competență. În ceea ce privește cauzele de stingere ce existau la data introducerii cererii de chemare în judecată, se observă faptul că și în cazul acestora sunt incidente dispozițiile art. 17 Cod proc. civ., în sensul că instanța a devenit competentă să judece cererea de intervenție, deoarece era competentă să judece cererea principală, chiar dacă aceasta din urmă nu a mai ajuns să fie soluționată pe fond.
Intervenția voluntară accesorie
Noțiunea și importanța intervenției accesorii. Potrivit art. 49 alin. (3) Cod procedură civilă intervenția „…este în interesul uneia dintre părți când sprijină numai apărarea acesteia”. Din textul de lege se poate desprinde concluzia că intervenția voluntară accesorie este cererea prin care un terț care justifică un interes solicită introducerea sa într-un litigiu în curs de desfășurare, pentru a apăra drepturile uneia dintre părțile inițiale.
În literatura de specialitate intervenția accesorie este denumită și intervenție conservatoare sau auxiliară. Denumirea este sugestivă în ceea ce privește exprimarea principiului potrivit căruia terțul nu reclamă un drept propriu în justiție, respectiv o pretenție distinctă de pretenția părții în favoarea căreia a intervenit. Aceasta nu înseamnă totuși că terțul se transformă într-un simplu apărător al părții în favoarea căruia a intervenit, ci el are un interes propriu în participarea la activitatea judiciară, întrucât prin intervenția formulată poate evita o acțiune ulterioară împotriva sa. Utilitatea și importanța intervenției accesorii rezită tocmai în necesitatea apărării pe această cale a unor interese proprii ale terțului. Drept mărturie a utilității acestei instituții o constituie și frecventa sa folosire în practica judiciară, în cele mai varii materii.
Intervenția voluntară accesorie are un scop limitat, deoarece terțul nu invocă o pretenție proprie și nu urmărește obținerea unei hotărâri prin care părțile inițiale să fie condamnate față de el, ci tinde, prin apărările pe care le face, ca instanța să pronunțe o soluție în favoarea părții pentru care a intervenit.
Ca natură juridică, intervenția voluntară accesorie este o simplă apărare, iar din această calificare decurg consecințe practice deosebite în ceea ce privește regimul juridic al intervenției accesorii.
Constituind o cerere incidentală prin care terțul nu invocă un drept propriu, ci doar sprijină pe reclamant, sau pe pârât, după caz, intervenția voluntară accesorie duce la lărgirea cadrului procesual numai sub aspectul părților, nu și al obiectului litigiului.
Domeniul de aplicabilitate a intervenției accesorii. Doctrina juridică consideră în mod constant că intervenția voluntară accesorie este admisibilă în orice materie, întrucât nici o dispoziție procedurală nu o limitează în mod expres. Spre exemplu, s-a decis că intervenția accesorie este admisibilă și într-o contestație la executare. Instanța supremă a mai stabilit că, în litigiile individuale de muncă (conflicte de drepturi), se poate formula o cerere de intervenție accesorie, dup cum urmează: dacă se contestă decizia de desfacere a contractului de muncă, intervenient poate fi cel care a luat această măsură; în litigiile pentru stabilirea despăgubirilor, poate interveni salariatul care a înlesnit producerea pagubei; când s-a făcut o plată nelegală, intervenient poate fi cel care a dispus plata respectivă, iar, aceste ipoteze se mai adaugă și posibilitatea sindicatului de a interveni pentru a apăra drepturile unui membru al său. Cel mai adesea intervenția accesorie este folosită în cadrul acțiunilor reale imobiliare, în litigiile locative, în litigiile succesorale și chiar în cadrul unor litigii privitoare la stabilirea răspunderii civile delictuale.
Totuși, ca și în cazul intervenției voluntare principale, în pricinile cu caracter strict personal intervenția voluntară accesorie este inadmisibila, exceptând situația în care o normă juridică specială ar dispune în sens contrar, precum și situația în care intervenția ar privi o cerere accesorie sau incidentală care nu are un astfel de caracter (de exemplu, dacă într-un proces de divorț s-a cerut și partajarea bunurilor comune).
Intervenientul accesoriu trebuie să justifice întotdeauna un interes propriu. Chiar daca în cadrul procesului în care intervine nu pretinde un drept propriu, terțul trebuie să urmărească obținerea unui folos pentru sine, iar nu numai pentru partea a cărei poziție o susține. S-a arătat că interesul terțului ar fi acela de a sprijini partea pentru care intervine, față de care este legat printr-un interes juridic conex cu procesul, însă, având în vedere că prin interes se înțelege folosul practic, se poate observa că afirmația nu este completă, deoarece ar putea să creeze impresia că, în procesul respectiv, folosul practic nu se răsfrânge și asupra terțului, ci numai asupra părții în favoarea căreia a intervenit, ceea ce nu este exact. În realitate, intervenientul accesoriu are un interes personal, distinct de cel al părții pe care o apără, iar aceasta se datorează faptului că drepturile sale ar putea să fie afectate prin pronunțarea unei hotărâri de condamnare a părții respective. Cu alte cuvinte, susținând pe una dintre părțile inițiale, terțul urmărește să preîntămpine pronunțarea unei hotărâri care ar fi susceptibilă să creeze o situație de natură a compromite propriile sale drepturi.
Din cele mai sus menționate, rezultă că nu sunt exacte nici susținerile conform cărora nu ar trebui ca interesul intervenientului accesoriu să fie născut și actual ori că ar fi suficient un interes eventual sau condițional. Deși prejudiciul pe care l-ar putea suferi terțul nu este decât eventual, grija de a preveni realizarea acestuia conferă un caracter născut și actual interesului intervenientului accesoriu. Ergo, în cazul intervenției voluntare accesorii, este vorba despre un interes actual pentru a preveni un prejudiciu eventual. Terțul va obține un folos practic direct și imediat prin pronunțarea unei hotărâri în favoarea părții pe care o apără, deoarece hotărârea respectivă va stabili sau va confirma o situație ce conferă intervenientului accesoriu certitudinea că drepturile sale, conexe cu această situație juridică, nu sunt afectate cu nimic.
Interesul intervenientului accesoriu poate să fie nu numai de ordin patrimonial, ci este suficient și un interes moral. În ceea ce privește sentimentele de afecțiune față de una dintre părți, acestea nu justifică, prin ele însele, o cerere de intervenție voluntară accesorie, aceeași fiind soluția și atunci când terțul ar urmări doar respectarea unor prevederi legale în litigiul în care intervine. Nu ar fi suficient nici un interes de principiu, spre exemplu, cererea de intervenție voluntară accesorie este inadmisibilă dacă ar avea ca scop determinarea unei jurisprudențe pe care terțul ar putea să o invoce într-un viitor proces al sau. În privința problemei de a ști dacă un interes colectiv ar justifica o intervenție voluntară accesorie într-un litigiu în care ar fi vorba despre interese individuale ale părților inițiale, s-a apreciat că răspunsul este afirmativ, însă numai pentru situațiile în care o dispoziție legală expresă conferă legitimare procesuală grupului, așa cum se întâmplă, de exemplu, în cazul sindicatelor, al asociațiilor pentru protecția consumatorilor, al asociațiilor pentru protecția mediului.
Procedura intervenției voluntare accesorii. Intervenția voluntară accesorie se înfățișează, din punct de vedere al formei, ca o simplă cerere, iar nu ca o acțiune de sine stătătoare, tocmai de aceea este suficient să respecte dispozițiile înscrise în art. 82 alin. (1) Cod proc. civ. Cererea terțului va trebui să cuprindă totuși și mențiuni privitoare la justificarea interesului de a interveni și să indice partea în favoarea căreia s-a acționat.
Intervenția voluntară accesorie poate fi formulată în orice fază a procesului civil, chiar și în fața instanței de recurs (art. 51 Cod proc. civ. „Cererea de intervenție în interesul uneia dintre părți se poate face chiar înaintea instanței de recurs”). A fortiori, ea poate fi formulată și în fața instanței de apel. Soluția legislativă conform căreia intervenția accesorie poate fi făcută nu numai în fața primei instanțe, ci în orice fază a judecății, chiar direct în căile de atac, este justificată de natura juridică a acestei forme de intervenție voluntară, de faptul că terțul nu supune judecății o pretenție proprie, astfel încât, prin ipoteză, nu se răpește părților vreun grad de jurisdicție. Terțul are posibilitatea să intervină pentru a apăra pe una din părți și în cadrul căilor extraordinare de atac de retractare, întrucât acestea se judecă potrivit regulilor de la judecata în primă instanță, în apel sau în recurs, după cum a fost atacată o sentință, o decizie de apel sau o decizie pronunțată în recurs.
Prevederile art. 52 și 53 Cod proc. civ. se aplică și în cazul intervenției voluntare accesorii. Ergo, instanța de judecată va asculta părțile și pe cel care intervine, iar după ce va verifica dacă terțul justifică un interes propriu, dacă există legătură între cererea principală și cererea terțului și dacă, în funcție de natura pricinii, această din urmă cerere ar fi admisibilă, va hotărî asupra încuviințării în principiu intervenției voluntare accesorii, printr-o încheiere interlocutorie, care nu poate fi atacată decât odată cu fondul.
În cazul în care încuviințează în principiu cererea de intervenție voluntară accesorie, instanța va dispune comunicarea acesteia către părțile inițiale, iar acestea din urmă au posibilitatea să formuleze întâmpinare, înlăuntrul termenului acordat de instanță în acest scop. Se apreciază că întâmpinarea poate fi depusă chiar de către partea în favoarea căreia s-a promovat cererea de intervenție accesorie. Acest lucru s-ar putea produce atunci când partea în favoarea căreia s-a exercitat dreptul de intervenție apreciază că o atare cale procedurală este potrivnică intereselor sale.
Părțile inițiale, nu pot formula însă o cerere reconvențională împotriva intervenientului accesoriu. Acest lucru este întemeiat pe faptul că intervenția accesorie nu constituie o acțiune civilă propriu-zisă, adică un mijloc procedural apt să conducă în mod nemijlocit la valorificarea unor pretenții proprii ale intervenientului.
Terțul intervenient va lua procedura în starea în care aceasta se găsește în momentul încuviințării în principiu a cererii sale, însă actele de procedură ce urmează vor fi îndeplinite și față de el (art. 53 Cod proc. civ.). Având în vedere natura juridică a intervenției voluntare accesorii, legea stabilește că terțul are o poziție procesuală subordonată părții pe care o apără, art. 54 Cod proc. civ. dispunând că „în intervenția făcută în interesul uneia din părți, cel care intervine poate face orice act de procedură care nu este potrivnic interesului părții în folosul căreia intervine”. Textul menționat prevede însă ce sancțiune intervine în cazul în care terțul ar face un act de procedură potrivnic intereselor părții a cărei poziție o susține, așa încât, instanța de judecată va considera un asemenea act ca și cum nu ar fi fost îndeplinit, cu alte cuvinte, ca neavenit.
Sintagma folosită de legiuitor ridică probleme de interpretare legate de conținutul conceptului de act potrivnic. În literatura de specialiate s-a acreditat opinia, aprobată de marea majoritate a jurisprudenței, potrivit căreia natura actelor procesuale potrivnice trebuie să fie apreciată în mod obiectiv. În acest sens s-a subliniat că „…interesul la care face referire textul este acela de a respinge pretențiile adversarului și de a câștiga procesul”. Intervenientul poate să formuleze orice cerere sau apărare care sprijină în mod obiectiv poziția procesuală a părții în favoarea căreia s-a formulat intervenția. El va putea invoca orice excepții care sunt de natură să sprijine apărarea părții în favoarea părții căreia a intervenit. În acest sens prin actul potrivnic intereselor părții în favoarea căreia s-a intervenit se înțelege orice act ce ar sprijini poziția celeilalte părți și ar duce la căderea în pretenții a părții apărate de intervenientul accesoriu.
Asadar, principiul limitării activității procesuale a intervenientului nu trebuie înțeles într-o manieră absolută. Terțul intervenient nu este un simplu „asistent” sau „apărător” al părții în favoarea căreia a intervenit. În nici un moment nu trebuie ignorat faptul că și intervenția voluntară accesorie a fost reglementată de lege în vederea ocrotirii unor interese ale terților, interese ce se pot afirma și realiza deopotrivă prin sprijinirea poziției procesuale a părților principale.
Se susține uneori faptul că intervenientul accesoriu nu ar putea propune probe noi și nici nu s-ar putea substitui părții în favoarea căreia a intervenit pentru a invoca excepțiile procesuale pe care această parte omite să le opună adversarului. Totuși, în cadrul acestei concepții, intervenția voluntară accesorie ar deveni aproape inutilă, de vreme ce terțul ar trebui să se limiteze la actele de procedură îndeplinite de partea pe care o susține. Mai mult, soluția contrară se poate desprinde din chiar conținutul art. 54 Cod proc. civ., care permite terțului să îndeplinească „orice act de procedură”, interzicându-i doar actele potrivnice interesului părții în favoarea căreia a intervenit. Ergo, în legătură cu pretențiile supuse judecății de către părți, dar și în limitele acestora, intervenientul accesoriu poate să propună probe noi, să aducă noi argumente, să invoce excepții procesuale sau alte mijloace de apărare, cu o singură condiție, și anume ca activitatea sa procesuală să profite părții pe care o apără.
S-a pus problema în literatura de specialitate de a ști dacă intervenientului accesoriu i se poate lua interogatoriu de către partea în beneficiul căreia a intervenit și s-a răspuns afirmativ, arătându-se că legea nu exclude o atare posibilitate și că partea respectivă ar putea să considere că intervenția accesorie este potrivnică intereselor sale. Referitor la această soluție s-au formulat unele rezerve, susținute prin aceea că, deoarece scopul interogatoriului este obținerea mărturisirii (recunoașterii), care, ca mijloc de probă, așa cum prevede art. 1204 Cod civil, se poate opune părții ce a făcut-o, deci nu și altei părți din procesul respectiv. Rezultă că numai atunci când partea ar aprecia intervenția voluntară accesorie ca fiind potrivnică intereselor sale, instanța poate să încuviințeze interogatoriul. De asemenea, s-a mai pus problema dacă interogatoriul poate fi luat în cazul în care partea ar dori să probeze un fapt care privește exclusiv raporturile juridice dintre ea și intervenient, răspunzându-se negativ, având în vedere că acel fapt nu ar ajuta la soluționarea pretenției ce formează obiectul litigiului. Pentru situația în care ar fi vorba despre fapte în legătură cu pretenția supusă judecății și care sunt cunoscute de o persoană, mijlocul procedural nu trebuie să fie intervenția voluntară accesorie, ci ascultarea acesteia ca martor.
Fiind o simplă apărare în favoarea uneia dintre părțile între care s-a stabilit raportul juridic procesual inițial, cererea de intervenție voluntară accesorie se judecă întotdeauna împreună cu cererea introductivă de instanță. Această concluzie se desprinde și din interpretarea per a contrario a art. 55 teza a II-a Cod procedură civilă, care se referă numai la disjungerea de cerere de chemare în judecată a cererii de intervenție voluntară principală.
Asupra cererii de intervenție instanța trebuie să se pronunțe chiar în dispozitivul hotărârii. Această soluție poate fi dedusă chiar din dispozițiile art. 55 Cod procedură civilă, text aplicabil și intervenției accesorii și potrivit căruia „intervenția se judecă odată cu cererea principală”, lucru care semnifică cu necesitate și o statuare în cuprinsul dispozitivului a modului de soluționare a cererii de intervenție voluntară accesorie.
Modul de soluționare a intervenției accesorii este inflențat în mod semnificativ de soluția ce urmează să fie pronunțată în cadrul acțiunii principale, aceasta deoarece această realitate procesuală este o expresie elocventă a raportului de dependență dintre o cerere accesorie și una principală. Hotărârea ce se va pronunța va fi opozabilă tuturor părților din proces, deci și intervenientului accesoriu.
Așadar, referitor la soluția ce se va da cu privire la cererea de intervenție voluntară accesorie, aceasta depinde de soluția ce se va pronunța asupra cererii de chemare în judecată, urmând a se distinge după cum terțul a intervenit în favoarea reclamantului sau a pârâtului. Astfel:
– intervenția voluntară accesorie în sprijinul pârâtului se va admite dacă se respinge cererea de chemare în judecată, deoarece pârâtul nu a căzut în pretenții, așa încât apărarea terțului urmează a fi considerată utilă;
– în cazul în care se admite cererea principală, deci atunci când pârâtul cade în pretenții, cererea de intervenție în favoarea acestuia se va respinge;
– intervenția voluntară accesorie în favoarea reclamantului se va admite în situația în care instanța admite cererea de chemare în judecată, întrucât reclamantul are câștig de cauză, deci apărarea terțului i-a profitat;
– dacă însă se respinge cererea principală, va trebui respinsă și cererea de intervenție accesorie în susținerea reclamantului, apărarea terțului neducând la câștigarea litigiului de către partea care a intervenit.
Datorită faptului că intervenientul accesoriu nu pretinde un drept propriu, stingerea judecății cu privire la cererea introductivă de instanță antrenează în mod inevitabil și stingerea judecății cu privire la cererea de intervenție voluntară accesorie. Drept consecință a acestui fapt distingem mai multe situații:
– dacă reclamantul renunță la judecată sau la dreptul subiectiv pretins, atunci cererea de intervenție făcută în favoarea sa rămâne lipsită de obiect;
– dacă pârâtul anchiesează la pretențiile reclamantului, va rămâne lipsită de obiect cererea prin care terțul a intervenit în apărarea pârâtului;
– dacă părțile inițiale sting litigiul printr-o tranzacție judiciară, în regulă generală, terțul nu va putea să solicite continuarea judecății;
– perimarea cererii de chemare în judecată își produce efectele și față de cererea de intervenție voluntară accesorie.
În ceea ce privește suportarea cheltuielilor de judecată, s-a precizat că interveninetul accesoriu nu poate fi obligat la plata acestora. Aserțiunea trebuie înțeleasă în sensul că, dacă partea pentru care a intervenit cade în pretenții, numai aceasta va suporta cheltuielile de judecată avansate de adversar. Se apreciază însă că, în cazul în care partea ce a avut câștig de cauză a făcut o serie de cheltuieli numai pentru a combate susținerile intervenientului accesoriu, acesta din urmă va fi obligat la plata cheltuielilor respectiv. De asemenea, se admite că intervenientul accesoriu trebuie să suporte întotdeauna cheltuielile propriei cereri, indiferent dacă hotărârea s-a pronunțat ori nu împotriva părții pentru care a intervenit, această soluție fiind argumentată pe faptul că intervenția voluntară accesorie nu trebuie să aibă drept consecință augmentarea cheltuielilor de judecată pe care le va suporta partea care va cădea în pretenții.
Practica judiciară demonstrează că pot exista situații în care terțul să determine prin activitatea sa o sporire a cheltuielilor de judecată, apreciindu-se însă că acesta ar putea fi obligat la plata cheltuielor de judecată chiar față de partea în folosul căreia a intervenit.
Având în vedere împrejurarea că terțul are o poziție dependentă de cea a părții pe care o apără, art. 56 Cod proc. civ. prevede că „apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia dintre părți se socotește neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăși apel sau recurs”. În baza acestui text de lege, s-a decis că recursul (sau, după caz, apelul) intervenientului accesoriu devine inadmisibil și atunci când recursul (apelul) părții a fost respins ca tardiv, anulat ca netimbrat, precum și atunci când partea în favoarea căreia s-a intervenit și-a retras apelul (sau, după caz, recursul).
Efectele procesuale ale intervenției voluntare accesorii sunt mai puțin energice decât cele ale intervenției principale. În primul rând, terțul dobândește calitatea de parte în proces, iar hotărârea ce se va pronunța îi va fi și lui opozabilă. Prin urmare, terțul nu se va mai afla la adăpostul marelui principiu al relativității lucrului judecat. Intervenția voluntară accesorie nu produce unele din efectele pe care le determină intervenția principală, cum ar fi întreruperea prescripției dreptului la acțiune sau punerea în întârziere a debitorului.
b. Chemarea în judecată a altor persoane
Definirea și importanța instituției. Domeniul de aplicare. Chemarea în judecată a altor persoane este reglementată de către Codul de procedură civilă în art. 57 – 59. Potrivit art. 57 alin. (1) Cod. proc. civ. „Oricare din părți poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul”. În considerarea acestor prevederi procedurale chemarea în judecată a altor persoane poate fi definită ca fiind acea formă de participare a terților la activitatea judiciară care conferă părților principale, în scopul preîntâmpinării unui litigiu viitor, posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane care ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul.
Elementele definitorii ale acestei forme de atragere a terților la judecată sunt desprinse din chiar art. 57 alin. (1), fiind următoarele:
– terțul este introdus în proces nu la cererea sa, ca în cazul intervenției voluntare, ci la cererea uneia dintre persoanele care au deja calitatea de parte în procesul respectiv;
– poate fi atrasă la judecată, prin intermediul acestei forme intervenție forțată, numai persoana care ar fi în măsură să invoce aceleași drepturi subiective civile ca și reclamantul.
Instituția chemării în judecată a altor persoane conduce la soluționarea unor raporturi juridice conexe în unul și același cadru procesual, contribuind în acest mod la o mai bună administrare a justiției. Acesta constituie practic și interesul părții de a formula o cerere de chemare în judecată a altei persoane. De cele mai multe ori, interesul de a formula o cerere de chemare în judecată a altor persoane care pot pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul aparține pârâtului. Astfel, de exemplu: în cazul raporturilor juridice obligaționale cu pluralitate de creditori, dacă debitorul, care este acționat în judecată numai de către unul dintre creditori, are motive să refuze plata, invocând anularea sau rezoluțiunea contractului, stingerea creanței etc., atunci el va solicita introducerea în proces și a celorlalți creditori, pentru a obține o singură hotărâre, opozabilă tuturor creditorilor respectivi; în cazul cesiunii de creanță, atunci când debitorul cedat este chemat în judecată de către creditorul cedent, deși un terț i-a notificat cesiunea de creanță, pentru a evita riscul unei plăți nevalabile, debitorul va trebui să formuleze o cerere de introducere în proces a creditorului cesionar; tot în cazul cesiunii de creanță, dacă vechiul creditor i-a notificat debitorului că nu recunoaște ca valabilă cesiunea și i-a cerut să nu facă plata, iar după aceea creditorul cesionar îl acționează în judecată pe debitorul cedat, acesta din urmă are interesul de a-l introduce în cauză pe creditorul cedent; în situația în care posesorul unui imobil se vede chemat în judecată de o persoană ce invocă titlul de moștenitor, el poate să introducă în proces și pe ceilalți moștenitori, pentru a obține o hotărâre opozabilă tuturor acestora; dacă reclamantul revendică un bun de la pârât, acesta din urmă poate să introducă în proces pe terțul care, de asemenea, pretinde că este proprietarul acelui bun, etc.
S-a concluzionat însă, că nu este suficient ca pârâtul să inventeze o ipoteză nesprijinită pe nici o probă, pentru ca instanța să dispună introducerea unui terț în proces, atunci când raporturile dintre părți sunt clare, iar pârâtul nu justifică temerea unui litigiu ulterior. Soluția dată își găsește motivarea și în privința cererii prin care reclamantul solicită chemarea în judecată a altei persoane, dar în majoritatea cazurilor, pârâtul este cel care procedează într-un asemenea mod, spre a tergiversa judecata.
În ceea ce îl privește pe reclamant, acesta are posibilitatea să formuleze cererea de chemare în judecată (cererea introductivă de instanță) împotriva oricărei persoane care ar avea legătură cu raportul juridic substanțial dedus judecății și căreia vrea să îi facă opozabilă hotărârea. Există posibilitatea ca reclamantul să afle despre existența unui terț care ar fi în măsură să pretindă aceleași drepturi ca și el după declanșarea procesului, fie din susținerile pârâtului, fie din probele administrate în cauză. Tocmai de accea, legea acordă și reclamantului dreptul de a introduce o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 57 Cod proc. civ., însă, terțul atras la judecată pe această cale nu va dobândi calitatea de pârât, pe care ar fi avut-o în cazul în care cererea de chemare în judecată ar fi fost formulată și împotriva lui, ci va dobândi calitatea indicată de art. 58 Cod proc. civ. („Cel chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă”). Astfel, în ipoteza în care creditorul cesionar îl acționează în judecată pe debitorul cedat, iar acesta se apără invocând interdicția de a plăti pe care i-a notificat-o creditorul cedent, reclamantul are intersul să îl introducă în cauză pe creditorul cedent; atunci când creditorul pretinde plata creanței sale, iar debitorul se apără arătând că i s-a notificat de către un terț cesiunea creanței respective, reclamantul justifică și el interesul de a-l atrage la judecată pe cel despre care se afirmă că ar fi un creditor cesionar; dacă se revendică un bun, iar pârâtul indică un terț ca fiind proprietarul acelui bun, fără însă a formula o cerere bazată pe dispozițiile art. 64 Cod procedură civilă, reclamantul poate să solicite introducerea în proces a terțului respectiv; în cazul în care pârâtul arată că stăpânește imobilul revendicat în indiviziune cu alte persoane, se apreciază că reclamantul poate să solicite introducerea acestora în proces, deoarece obiectul litigiului îl reprezintă dreptul de proprietate asupra acelui imobil, etc.
Condițiile chemării în judecată a altor persoane. Chemarea în judecată a altor persoane poate fi exercitată cu respectarea tuturor condițiilor necesare pentru participarea terțelor persoane la activitatea judiciară. Legea mai impune însă și o condiție particulară deosebit de importantă, și anume aceea ca terțul introdus în proces să poată pretinde „…aceleași drepturi ca și reclamantul” [art. 57 alin. (1)]. Cerința este importantă din perspectiva faptului că circumscrie și domeniul de aplicabilitate al instituției.
Uneori, în jurisprudența noastră, s-a dat o interpretare extensivă a art. 57 Cod proc. civ., apreciindu-se că pe baza acestor dispoziții legale pot fi introduse în proces terțe persoane nu numai în calitate de reclamante, ci și de pârâte. Alte instanțe au promovat chiar și punctul de vedere potrivit căruia art. 57 Cod procedură civilă ar justifica introducerea unui terț în proces din oficiu.
O parte a doctrinei a anchiesat la opinia potrivit căreia art. 57 Cod proc. civ. permite introducerea unui terț în proces în calitate de pârât. Această opinie a fost criricată în literatura noastră de specialitate, întrucât instituția cercetată nu poate fi utilizată de către părțile principale, decât atunci când terțul introdus în proces ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul. Deși art. 57 Cod proc. civ. sugerează posibilitatea introducerii unui terț în proces ca pârât, în realitate legea permite doar introducerea unei persoane în procedura judiciară în calitate de reclamant.
Calitatea procesuală de reclamant a terțului introdus în litigiu rezultă și din dispozițiile art. 58 Cod procedură civilă. Potrivit acestui text: „Cel chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă”. Ori, calitatea de intervenient în interes propriu nu este altceva decât o varietate a calității de reclamant.
Din punctul de vedere al formei legea procesuală se limitează la precizarea potrivit căreia cererea de chemare în judecată a altor persoane „… va fi motivată și se va comunica atât celui chemat, cât și părții potrivinice” [art. 57 alin. (4) Cod proc. civ.]. Dispozițiile legale menționate nu trebuiesc însă interpretate într-un context izolat, ci în concordanță cu toate normele care reglementează această instituție. Astfel, chiar dacă, prin intermediul cererii de chemare în judecată a altor persoane una dintre părțile principale urmărește soluționarea definitivă a unor raporturi juridice pe baza cărora terțul ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul, pe de altă parte terțul dobândește poziția procesuală de reclamant, ceea ce îi conferă posibilitatea de a-și valorifica pretenții proprii în fața instanței, iar sub aspect procesual, cererea întemeiată pe dispozițiile art. 57 Cod proc. civ. este asimilată cererii de intervenție voluntară principală, care, la rândul ei, în ceea ce privește natrura juridică, reprezintă o veritabilă cerere de chemare în judecată. În consecință, se apreciază că cererea de chemare în judecată a altor persoane trebuie să îndeplinească toate condițiile prevăzute de art. 112 Cod proc. civ. pentru cererea de chemare în judecată, iar în plus, va cuprinde și mențiunile referitoare la individualizarea procesului în care se formulează. Cererea de chemare în judecată a altei persoane ce ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul se comunică atât terțului introdus în proces, cât și părții adverse. La exemplarul destinat terțului, se vor alătura copii de pe cererea de chemare în judecată, dacă este cazul și de pe alte acte de procedură ce au aceeași natură juridică, de pe întâmpinare, precum și de pe înscrisurile aflate la dosar [art. 57 alin. (4) Cod proc. civ.]
Procedura chemării în judecată a altor persoane. Cererea de chemare în judecată a altor persoane poate fi promovată numai în fața primei instanțe. Această soluție legislativă se întemeiază pe necesitatea respectării principiului celor două grade de jurisdicție.
Termenul în care se poate depune cererea de chemare în judecată a altor persoane ce ar putea să invoce aceleași drepturi ca și reclamantul diferă după cum cererea este introdusă de către pârât sau de către reclamant. Potrivit art. 57 alin. (2) Cod proc. civ. „Cererea făcută de pârât se depune o dată cu întâmpinarea. Când întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se va depune cel mai târziu la prima zi de înfățișare”, iar, conform art. 57 alin. (3) Cod proc. civ. „Cererea făcută de reclamant se depune cel mai târziu până la închiderea dezbaterilor înaintea primei instanțe”. Justificarea acestor dispoziții legale constă în aceea că pârâtul este în măsură să cunoască persoanele ce pot pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul imediat după ce i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, așa încât, pentru a preîntâmpina posibilitatea folosirii acestei forme de intervenție forțată cu scopul de a întârzia judecata pe fond, legiuitorul a stabilit că pârâtul trebuie să depună cererea in limine litis. În schimb, pentru reclamant nu s-a prevăzut ca termen limită pentru introducerea cererii prima zi de înfățișare, întrucât, de cele mai multe ori, el ia cunoștință în cursul judecății de împrejurarea că terțe persoane ar putea să pretindă aceleași drepturi. De altfel, art. 132 alin. (1) Cod proc. civ. îi conferă reclamantului dreptul de a-și modifica sau întregi cererea de chemare în judecată până la prima zi de înfățișare ori înlăuntrul termenului încuviințat de către instanță în acest scop la prima zi de înfățișare, iar, sub unele aspecte, este preferabil pentru reclamant să recurgă la modificarea sau întregirea cererii de chemare în judecată (de exemplu, terțul ar dobândi calitatea de pârât, iar nu de intervenient principal; taxele de timbru, etc.), ceea ce înseamnă că textul de lege ar fi devenit inaplicabil în practică dacă ar fi stabilit că și reclamantul trebuie să depună cererea întemeiată pe art. 57 Cod proc. civ. până la prima zi de înfățișare.
În legătură cu termenul de depunere a cererii de chemare în judecată a altor persoană, unele dificultăți se ivesc în cazul în care este deja formulată o cerere reconvențională sau o cerere de intervenție voluntară principală, deoarece în litigiul respectiv, o parte poate deține atât calitatea de reclamant, cât și calitatea de pârât.
Astfel, dacă terțul ar fi în măsură să invoce aceleași drepturi precum cele pretinse prin cererea reconvențională, se consideră că termenul pentru depunerea cererii întemeiate pe dispozițiile art. 57 Cod proc. civ. se determină prin raportarea la cererea reconvențională, deci reclamantul din această urmă cerere (pârâtul din cererea principală) ar putea să cheme în judecată o altă persoană până la împlinirea termenului acordat de instanță, potrivit art. 132 alin. final Cod proc. civ., spre a depune întâmpinarea la cererea reconvențională. În situația în care terțul ar fi în măsură să invoce aceleași drepturi ca și cele pretinse prin cererea de chemare în judecată, termenul de introducere a acestuia în proces se stabilește prin raportarea la calitatea inițială a părților dobândită ca urmare a cererii prin care s-a declanșat litigiul respectiv.
Dacă a fost formulată o cerere de intervenție voluntară principală, se apreciază că trebuie să se distingă după cum există identitate între obiectul cererii de chemare în judecată și obiectul cererii de intervenție voluntară principală sau numai olegătură de conexitate. În primul caz, reclamantul din cererea introductivă de instanță, cât și intervenientul voluntar principal pot chema în judecată alte persoane până la închiderea dezbaterilor, deoarece ambii dețin calitatea de reclamant, iar pârâtul din cererea principală, care rămâne cu această calitate și în cererea de intervenție voluntară principală, poate solicita introducerea unei alte persoane în proces odată cu întâmpinarea la cererea introductivă de instanță sau, după caz, până la prima zi de înfățișare, fiind nerelevant faptul că intervenția voluntară principală a fost făcută după acest moment. În cel de-al doilea caz, dacă terțul ar fi în măsură să invoce aceleași drepturi ca și intervenientul principal, acesta din urmă îl poate chema în judecată până la închiderea dezbaterilor, iar părțile inițiale (reclamantul și pârâtul din cererea principală) îl pot introduce pe terț în proces până la împlinirea termenului acordat de instanță în vederea depunerii întâmpinării la cererea de intervenție voluntară principală.
Deși termenul de depunere a cererii de chemare în judecată a altei persoane este un termen legal peremptoriu, nerespectarea lui nu atrage sancțiunea decăderii, deoarece art. 135 Cod proc. civ. stabilește o sancțiune specifică, și anume: „ Cererea reconvențională și introducerea unei alte persoane în judecată, care nu se vor fi făcut înlăuntrul termenului prevăzut de lege, se vor judeca deosebit, afară de cazul când amândouă părțile consimt să se judece împreună”. Părțile pot conveni ca numai cererea formulată de către pârât să fie primită după împlinirea termenului, nu însă si cea făcută de reclamant, întrucât, într-o asemenea ipoteză, ar însemna să se permită reclamantului să introducă un terț în proces direct în apel, cu toate că art. 294 alin. (1) Cod proc. civ. interzice cererile noi în apel. Cu toate că art. 135 Cod proc. civ nu distinge după cum cererea de intervenție forțată este formulată de pârât sau de reclamant, trebuie totuși observat că acest articol se află situat sub titlul consacrat procedurii înaintea primei instanțe, iar art. 298 Cod proc. civ. stabilește că dispozițiile privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel numai în măsura în care nu sunt potrivnice dispozițiilor care reglementează apelul. Ergo, dacă pârâtul depune cererea de chemare în judecată a altei persoane după depunerea întâmpinării, sau dacă întâmpinarea nu este obligatorie, după prima zi de înfățișare, însă mai înainte de închiderea dezabterilor înaintea primei instanțe, judecătorul îl va întreba pe reclamant dacă este de acord cu primirea cererii, iar în situația în care acesta răspunde negativ, cererea va fi judecată separat, fiind necesar să se constituie un dosar distinct.
Corespunzător reglementării anterioare, s-a decis că se poate formula o cerere întemeiată pe prevederile art. 57 Cod proc. civ. și cu ocazia rejudecării fondului după casarea cu trimitere. Față de stadiul actual al reglementării, soluția trebuie nuanțată, în sensul că este necesar să se asigure parcurgerea a două grade de jurisdicție în fond. Astfel, cererea întemeiată pe prevederile art. 57 cod proc. civ. este admisibilă și în cadrul rejudecării fondului cu casare după trimitere, dar numai dacă recursul a fost exercitat împotriva unei sentințe care, potrivit legii, se pronunță fără drept de apel ori dacă s-a casat pentru necompetența atât a instanței de apel, cât și a primei instanțe, trimițându-se pricina la instanța competentă să judece în primă instanță.
După înregistrarea cererii instanța va dispune comunicarea acesteia terțului și părții potrivnice. O dată cu cererea vor fi comunicate terțului și copii după cererea principală, după întâmpinare și după înscrisurile de la dosar.
Spre deosebire de intervenția voluntară, legea nu mai prevede că instanța ar trebui să se pronunțe asupra admisibilității în principiu a cererii de chemare în judecată a altei persoane ce ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul, ceea ce înseamnă că instanța va lua act de depunerea cererii, iar apoi o va soluționa pe fond, odată cu cererea principală. Hotărârea ce se va pronunța va trebui să cuprindă soluții atât cu privire la cererea de chemare în judecată a altor persoane, cât și cu privire la acțiunea principală. Dacă cererea de chemare în judecată a altor persoane determină întârzierea soluționării litigiului instanța va putea dispune disjungerea ei de acțiunea principală. Atunci când cererea nu poate fi primită (de exemplu, dacă se urmărește introducerea în proces pe aceast cale a unui nou pârât), instanța va pronunța o încheiere de respingere a cererii ca inadmisibilă. În ambele cazuri, încheierea nu poate fi atacată decât odată cu hotărârea pronunțată asupra fondului pretenției formulate de reclamant prin cererea de declanșare a procesului respectiv.
Efectele cererii de chemare în judecată a altor persoane. Introducerea unui terț în proces în temeiul art. 57 Cod proc. civ. determină efecte procesuale importante. Un prim efect este cel al dobândirii de către terț a calității de intervenient în interes propriu, așa încât el se bucură de independență procesuală, având, în principiu, aceleași drepturi ca și intervenientul principal. Pe cale de consecință, el poate beneficia de toate drepturile procedurale recunoscute de lege părților, inclusiv de dreptul de a încheia acte procesuale de dispoziție. Literatura de specialitate a fost confruntată cu problema determinării eficienței actelor de dispoziție ale terțului intervenient. S-a opinat în acest sens că terțul poate uza de toate drepturile procesuale, inclusiv de dreptul de a renunța la judecată, la dreptul subiectiv de a pune capăt procesului printr-o tranzacție. În principiu, din momentul introducerii sale în proces, terțul dobândește independență procesuală, poziție care îi conferă posibilitatea de a renunța la acțiune sau la dreptul pretins. Se precizează însă, că renunțarea părții principale la cererea de introducere a terțului în proces, devine ineficientă tocmai datorită poziției independente dobândite de către acesta din urmă. Soluția se întemeiază pe caracterul preventiv al acestei instituții. Pe de altă parte, valorificarea unui drept propriu de către un terț nu poate depinde exclusiv de voința părții care a solicitat introducerea în cauză.
Din momentul introducerii terțului în proces acesta va trebui să ia procedura în starea în care ea se află în momentul intervenției, actele de procedură îndeplinite anterior intrării sale în judecată fiindu-i opozabile. Acest efect nu este consacrat în mod expres de lege pentru această, soluția reieșind din coroborarea art. 58 Cod proc. civ., cu dispozițiile art. 53 Cod proc. civ., la care face indirect trimitere și art. 58 Cod. proc. civ. Alte efecte produse: are loc o prorogare legală a competenței, dacă este cazul; hotărârea ce se va pronunța va avea putere de lucru judecat și față de terț; terțul chemat în judecată poate exercita căile de atac prevăzute de lege, indiferent dacă părțile inițiale au atacat sau nu hotărârea.
Instituția chemării în judecată a altor persoane produce, în anumite circumstanțe, și un efect specific. Potrivit art. 59 Cod proc. civ., în ipoteza în care „pârâtul chemat în judecată pentru o datorie bănească recunoaște și declară că voiește să o execute față de cel care își va stabili judecătorește dreptul, el va fi scos din judecată dacă depune suma datorată”. Prin urmare, în prezența condițiilor evocate în textul de lege citat, pârâtul urmează să fie scos din cauză. Scoaterea din cauză a pârâtului se dispune de către instanță printr-o încheiere. Într-o asemenea ipoteză, procesul va continua între reclamant și terțul chemat în judecată în temeiul art. 57 Cod proc. civ.
Art. 59 Cod proc. civ. reprezintă o normă specială, astfel încât nu își găsește aplicarea decât în cazul în care litigiul are ca obiect plata unei sume de bani. Dispozițiile legale menționate prezintă o deosebită importanță practică, întrucât permit scoaterea din cauză a pârâtului de bună-credință. Tocmai de aceea, doctrina consideră că această dispoziție procedurală ar putea fi extinsă și la cazurile în care litigiul are un alt obiect decât acela privitor la datorii bănești.
c. Chemarea în garanție
Definirea și importanța instituției. Chemarea în garanție este reglementată de art. 60 – 63 din Codul de procedură civilă. Potrivit art. 60 Cod proc. civ.: „Partea poate să cheme o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire”. Prin urmare, chemarea în garanție poate fi definită ca fiind acea formă de participare a terților la activitatea judiciară care conferă uneia dintre părți posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar avea obligația de garanție sau despăgubire în ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul.
Instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau de despăgubire. Prin chemarea în garanție se urmărește tocmai realizarea unei asemenea obligații în cadrul procesului în care cel garantat este amenințat în dreptul său de către o altă persoană. În principiu, obligația de garanție revine tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o astfel de transmisiune se face cu titlu oneros. În actele cu titlu gratuit obligația de garanție există doar în mod excepțional.
Chemarea în garanție se poate realiza fie pe cale principală, adică într-un proces distinct, fie pe cale incidentală. Garanția este numită principală dacă beneficiarul acesteia a așteptat sfârșitul procesului în care este parte, iar, în măsura în care a căzut în pretenții, îl cheamă în judecată pe garant prin intermediul unei cereri principale, declanșând un proces distinct. Garanția este numită incidentală dacă, fără a aștepta sfârșitul procesului dirijat împotriva sa, beneficiarul garanției îl introduce în procesul respectiv pe garantul său, astfel încât cererea principală și cererea de chemare în garanție sunt soluționate prin aceeași hotărâre. Din punctul de vedere al atragerii terților la judecată, este preferabilă garanția incidentală, datorită avantajelor pe care le oferă: chemarea în garanție pe cale incidentală constituie o simplă facultate a părților, iar nu o obligație. În anumite cazuri arătate de lege, dacă nu alege calea incidentală, garantatul se expune riscului de a nu mai putea să-și valorifice ulterior pretențiile împotriva garantului. Astfel, cu titlu de exemplu: potrivit art. 1351 Cod civil, în cazul în care cumpărătorul s-a judecat cu evingătorul său fară să-l cheme în garanție pe vânzător și a pierdut procesul, iar apoi îl acționează pe vânzător spre a răspunde de evicțiune, acesta din urmă invocând exceptio mali processus, scapă de obligația de garanție dacă dovedește că ar fi avut mijloace suficiente cu care, paticipând la judecată în primul proces, ar fi putut obține respingerea cererii formulate de terț împotriva cumpărătorului și deci culpa aparține beneficiarului garanției de evicțiune, care nu i-a dat posibilitatea să îl apere; conform art. 1672 alin. (2) Cod civil, fidejusorul ce a plătit fără a-l înștiința pe debitorul principal nu are regres împotriva acestuia, dacă în timpul plății debitorul ar fi avut mijloacele de a declara stinsă datoria sa, ci va trebui să îl acționeze pe creditor pentru a obține înapoierea sumei plătite.
Chemarea în garanție pe cale incidentală este preferabilă introducerii unei cereri principale în garanție sau în despăgubire, deoarece, în primul rând, oferă posibilitatea chematului în garanție, devenit parte în proces, să admistreze probele necesare și să facă toate apărările în sprijinul părții pe care o garantează, ceea ce înseamnă că obligația de garanție devine activă și se traduce în fapt, iar, în al doilea rând, în cazul în care cel garantat pierde procesul, prin aceeași hotărâre se va admite și cererea de chemare în garanție, dacă instanța o găsește întemeiată, evitându-se astfel un proces ulterior. Așadar, pe lângă faptul că asigură o apărare completă garantatului, chemarea în garanție prezintă avantajul de a contribui la soluționarea unitară a litigiului, înlăturând posibilitatea pronunțării unor hotărâri contradictorii și ducând la realizarea unor economii de timp și cheltuieli, deci la o mai bună administrare a justiției.
Domeniul de aplicabilitate al chemării în garanție. Dispozițiile procedurale în vigoare nu limitează posibilitatea chemării în garanție doar la anumite materii. Dimpotrivă, art. 60 Cod proc. civ. oferă temeiul recunoașterii principiului potrivit căruia această instituție procesuală poate fi utilizată ori de câte ori partea ar putea să se îndrepte, în situația în care ar pierde procesul, împotriva unei alte persoane cu o cerere în garanție sau în despăgubire. De exemplu: comitentul, chemat în judecată pentru fapta culpabilă a prepusului său, poate să îl cheme în garanție pe prepus, spre a fi obligat să plătească, la rândul lui, comitentului suma pe care acesta din urmă va trebui să o plătească reclamantului; în cazul în care creditorul cheamă în judecată numai pe unul dintre debitorii ce s-au obligat în solidar, pârâtul poate să cheme în garanție pe ceilalți codebitori, pentru ca fiecare dintre ei să îi plătească partea corespunzătoare din datoria comună; în situația în care mandatarul încheie un act cu depășirea împuternicirilor primite, iar terțul îl cheamă în judecată pe mandant, pe temeiul gestiunii de afaceri, al îmbogățirii fără just temei sau al mandatului aparent, mandantul îl poate chema în garanție pe mandatar, pentru a fi obligat să îl despăgubească; fidejusorul, acționat în judecată pentru a plăti datoria pe care debitorul principal nu înțelege să o achite de bunăvoie, poate să îl cheme în garanție pe acesta din urmă, etc.
Cel mai adesea chemarea în garanție este folosită în materie contractuală. Acest lucru este pe deplin explicabil, întrucât obligația de despăgubire este cuprinsă de drept în contractele de vânzare – cumpărare. Potrivit art. 1336 Cod civil vânzătorul este răspunzător față de cumpărător de „liniștita posesiune a lucrului” și de „ viciile aceluiași lucru”. La rândul său, art. 1338 Cod civil statuează că vânzătorul „este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect și care n-ar fi declarate la facerea contractului”.
Obligația de garanție este incidentă însă în cazul tuturor contractelor cu titlu oneros. Prin urmare, în asemenea contracte transmițătorul unui bun poate fi introdus în procesul dintre dobânditor și un terț care l-a acționat în justiție pe acesta din urmă în vederea apărării intereselor dobânditorului și pentru a evita, în acet mod, un proces ulterior între garant și garantat.
În practica judiciară chemarea în garanție este folosită frecvent și în cadrul acțiunilor în revendicare, a litigiilor privitoare la sistarea stării de indiviziune, în litigiile locative și chiar în litigiile având ca obiect realizarea unei obligații de despăgubire. Aceasta înseamnă că ori de câte ori partea are la dispoziție o acțiune în regres împotriva unui terț ea poate solicita introducerea acestuia în litigiu, pe calea procesuală a chemării în garanție, spre a fi despăgubită în ipoteza în care va cădea în pretenții (amploarea raporturilor dintre comitenți și prepuși constituie adeseori temeiul unor asemenea cereri de chemare în garanție).
Doctrina și jurisprudența noastră a fost confruntată și cu problema de a cunoaște dacă chemarea în garanție este admisibilă în cadrul unor proceduri speciale având un caracter sumar, cum este cazul cererilor de ordonanță președințială și al acțiunilor posesorii. S-a considerat că, chemarea în garanție este inadmisibilă în cadrul procedurii ordonanței președințiale. Soluția se bazează pe caracterul fundamental diferit al celor două cereri: ordonanța președințială are ca scop doar luarea unor măsuri vremelnice în cazuri urgente, iar chemarea în garanție este legată exclusiv de fondul dreptului.
S-a opinat că, chemarea în garanție nu poate fi promovată cu succes nici în cadrul acțiunilor posesorii. Soluția se întemeiază pe considerente similare cu cele evocate în cazul ordonanței președințiale, nici în cadrul acțiunilor posesorii nesoluționându-se fondul litigiului dintre părți. De altfel, aceste soluții se bazează și pe incompatibilitatea existentă între procedurile sumare menționate și cadrul procesual în care se impune soluționarea unei cereri de chemare în garanție, care în principiu trebuie să fie acela al unui proces de drept comun.
Chemarea în garanție, conform opiniei majorității jurisprudenței, nu poate fi folosită nici în cadrul acțiunilor personal nepatrimoniale și nici chiar în litigiile de muncă. O situație particulară este întâlnită în litigiile de contecios administrativ. Actuala reglementare, respectiv Legea conteciosului administrativ nr. 554/2004, în vigoare din 6 ianuarie 2005, consacră în mod expres posibilitatea chemării în garanție. Astfel, după ce art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se referă la posibilitatea promovării acțiunii, în această materie, direct împotriva funcționarului, dispune în alineatul următor că „ persoana acționată astfel în justiție îl poate chema în garanție pe superiorul său ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul” [art. 16 alin. (2) din Legea nr. 554/20041]. Legea menționată oferă și temeiul unei chemări în garanție formulate de organul administrativ împotriva funcționarului vinovat de emiterea actului administrativ, sau chiar de către acesta din urmă împotriva autorității administrative.
Deosebit de semnificative sunt în acest sens, chiar dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și anume: „ Cererile în justiție prevăzute de prezenta lege vor putea fi formulate și personal împotriva persoanei fizice care a elaborat, a emis sau a încheiat actul, ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere. În cazul în care acțiunea se admite, persoana respectivă va putea fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică respectivă”. Cu deosebire, ultima precizare a textului citat evocă cu evidență interesul formulării unei cereri de chemare în garanție. Ea este foarte utilă pentru soluționarea tuturor raporturilor conexe și mai cu seamă pentru obținerea unui titlu executoriu care să facă eficientă răspunderea solidară instituită de textul menționat. Pe de altă parte, de observat este faptul că, în sistemul Legii nr. 554/2004, acțiunea poate fi promovată nu numai împotriva organului administrativ, ci și direct împotriva funcționarului care a emis actul pretins ilegal. Drept urmare, funcționarul introdus în proces prin cererea de chemare în judecată va avea interes să cheme în garanție organul administrativ, după cum și acesta din urmă, dacă a fost inițial acționat, va putea solicita introducerea în proces a funcționarului pe cale a acțiunii în garanție.
Cererea de chemare în garanție poate fi formulată împotriva garantului, precum și a succesorilor universali sau cu titlu universal ai acestuia, nu însă și împotriva dobânditorului cu titlu particular. Spre exemplu, dacă o persoană vinde același imobil, succesiv, la două persoane, iar formalitățile de publicitate imobiliară au fost îndeplinite, mai întâi, de către cel de al doilea cumpărător, acesta din urmă nu va prelua și obligația de a-l garanta pe primul cumpărător.
Cererea de chemare în garanție poate fi formulată de către garantat, dar și de către succesorii universali, ori cu titlu universal ai acestuia, precum și de către dobânditorul cu titlu particular. În privința acestuia din urmă, de menționat este faptul că nu prezintă relevanță faptul că el a dobândit dreptul respectiv cu titlu oneros sau cu titlu gratuit de la cel căruia i se datora garanția de către o altă persoană.
Deși, în cele mai multe cazuri cererea de chemare în garanție este formulată de către pârât, din dispozițiile art. 60 alin. (1) și (2) Cod proc. civ., rezultă că o asemenea cerere incidentală poate fi introdusă și de către reclamant.
Cererea de chemare în garanție poate fi formulată și de intervenientul voluntar principal, precum și de terțul chemat în judecată întrucât ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul.
De asemenea, art. 60 alin. (2) Cod proc. civ. permite terțului chemat în garanție să cheme, la rândul său, o altă persoană. Se consideră că posibilitatea chemărilor în garanție în lanț este limitată la două, adică prima chemare făcută de una din părțile inițiale și a doua cerere făcută de cel astfel chemat în garanție, așa încât cel de al doilea chemat în garanție nu ar putea, la rândul lui, să mai cheme în garanție o altă persoană, ci ar trebui să își valorifice pretențiile pe cale principală.
Deși, în principiu, chemarea în garanție este una din formele prin care terții sunt atrași la judecata unui proces pendente, ar fi totuși posibil să nu se ajungă la o lărgire a cadrului procesual din punctul de vedere al părților între care se stabilesc raporturi procesual, anume atunci când cererea de chemare în garanție este îndreptată împotriva unei persoane care are deja calitatea de parte în procesul respectiv. De exemplu: reclamantul cheamă în judecată doi pârâți, iar unul dintre aceștia formulează o cerere de chemare în garanție împotriva celuilalt pârât; după încuviințarea în principiu a unei cereri de intervenție voluntară principală sau accesorie, una din părțile inițiale formulează o cerere de chemare în garanție împotriva terțului intervenient, reclamantul formulează o cerere de chemare în garanție a terțului deja chemat în garanție de către pârât (ipoteză întâlnită în cazul în care terțul respectiv a înstrăinat același bun, succesiv, mai multor persoane), etc.
Condițiile chemării în garanție. Chemarea în garanție trebuie să îndeplinească toate condițiile unei cereri de chemare în judecată. Aceasta deoarece chemarea în garanție constituie, astfel cum este recunoscut unanim în literatura de specialitate, o veritabilă acțiune civilă, având natura juridică a unei chemări în judecată. Tocmai de aceea, potrivit art. 61 alin. (1) Cod proc. civ. cererea de chemare în garanție se face „în condițiile de formă pentru cererea de chemare în judecată”.
O altă condiție de admisibilitate se referă la existența unei legături suficiente între cererea principală și cererea de chemare în garanție, în sensul că trebuie să fie o legătură de dependență și de subordonare între cele două cereri, așa încât soluția ce se va da cu privire la cerererea principală să poată influența soluția ce se va pronunța asupra cererii de chemare în garanție.
Chemarea în garanție presupune, cu necesitate, existența unui proces civil aflat în faza judecății în primă instanță.
Pentru promovarea chemării în garanție partea interesată trebuie să afirme existența unei obligații legale sau convenționale de garanție, ori a unei obligații de despăgubire. Această din urmă cerință rezultă implicit din dispozițiile art. 60 Cod proc. civ., care cuprinde o formulare largă ce permite promovarea chemării în garanție în toate împrejurările în care există o obligație de garanție sau când partea ar putea să se îndrepte cu o cerere în despăgubire împotriva terțului.
Procedura chemării în garanție. Cererea de chemare în garanție trebuie formulată de către reclamant „până la închiderea dezbaterilor, înaintea primei instanțe” [art. 61 alin. (2)], iar de către pârât „o dată cu întâmpinarea; când întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se va depune cel mai târziu la prima zi de înfățișare” [art. 61 alin.(1)]. Stabilirea a două termene diferite se justifică pe considerentul că, încă de la comunicarea cererii de chemare în judecată, pârâtul, cunoscând pretențiile reclamantului, știe dacă este sau nu cazul să cheme în garanție un terț, însă, pentru reclamant, necesitatea chemării unei terțe persoane în garanție poate să rezulte ca urmare a susținerilor pârâtului, făcute prin întâmpinare, prin cerere reconvențională sau chiar în cursul judecății. Termenele sunt determinate de lege în considerarea naturii chemării în garanție, anume aceea de a constitui o veritabilă acțiune civilă. Dacă s-ar permite formularea cererii de chemare în garanție în fața instanței de control judiciar, părțile ar fi private de beneficiul unui grad de jurisdicție.
Nedepunerea cererii de chemare în garanție în termenul prevăzut de lege nu atrage sancțiunea decăderii părții respective din dreptul de a-l acționa în judecată pe garant, ci, potrivit art. 135 Cod proc. civ., cererea de chemare în garanție tardiv formulată se va judeca separat de cererea principală (așadar, instanța nu poate refuza soluționarea unei cereri de chemare în garanție depusă peste termenul prevăzut de lege, îndrumând partea să introducă o cerere separată), afară de cazul în care reclamantul și pârâtul consimt ca aceste cereri să se judece împreună (această precizare referindu-se doar la cererea de chemare în garanție depusă de către părât). Părțile nu ar putea conveni judecarea împreună cu cererea principală a cererii de chemare în garanție depusă tardiv de către reclamant, deoarece, în caz contrar, ar însemna să se permită reclamantului să cheme un terț în garanție direct în apel, încălcându-se astfel dispozițiile art. 294 alin. (1) Cod proc. civ.
Dacă reclamantul și-a modificat sau întregit cererea de chemare în judecată, în condițiile prevăzute de art. 132 alin. (1) Cod proc. civ., în funcție de siutația concretă din speță, pârâtul va putea să formuleze o cerere de chemare în garanție până la termenul de judecată următor. Soluția se desprinde din combinarea art. 132 alin. (1) teza finală Cod proc. civ. cu art. 61 alin. (1) teza a II-a Cod. proc. civ., primul text de lege menționat acordând pârâtului dreptul de a depune întâmpinare la cererea întregită sau modificată, iar cel de-al doilea dispunând că pârâtul, odată cu întâmpinarea poate formula și o cerere de chemare în garanție.
Cererea de chemare în garanție poate fi primită, în măsura în care nu s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicție în fond, cu ocazia rejudecării fondului după casarea cu trimitere (ceea ce presupune că recursul a fost exercitat într-o materie în care dreptul la apel este suprimat de lege, ori că s-a casat pe motiv de necompetență atât hotărârea instanței de apel, cât și hotărârea primei instanțe).
După depunerea cererii de chemare în garanție instanța va dispune, potrivit art. 62 Cod proc. civ. comunicarea acesteia terțului și va fixa un termen în care acesta din urmă poate să depună întâmpinarea (neexistând nici un text de lege care că prevadă că instanța trebuie să se pronunțe asupra încuviințării în principiu a cererii de chemare în garanție). Terțul va trebui să depună întâmpinarea până la prima zi de înfățișare ulterioară introducerii sale în cauză. Chematului în garanție îi sunt aplicabile și dispozițiile art. 114 Cod proc. civ., potrivit cărora întâmpinarea se depune la dosar cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată.
Fiind o adevărată acțiune, cererii de chemare în garanție îi sunt aplicabile și dispozițiile art. 112 Cod proc. civ. Prin urmare, cererea de chemare în garanție trebuie să cuprindă elementele prevăzute de lege pentru cererea principală. La cererea de chemare în garanție se vor alătura atâtea exemplare câți pârâți sunt, plus un exemplar pentru instanță. De asemenea, la cerere se vor alătura și copii de pe înscrisurile de care înțelege să se servească cel garantat. O dată cu cererea de chemare în garanție trebuie să se comunice terțului și o copie după cererea de chemare în judecată. La această soluție se poate ajunge prin interpretarea art. 61 Cod proc. civ., text care determină aplicabilitatea dispozițiilor art. 112 Cod proc. civ. și chemării în garanție. De altfel, numai în aceste condiții terțul își poate exercita în mod plenar dreptul la apărare, poate cunoaște mijloacele de apărare și pretențiile invocate de partea adversă, având totodată posibilitatea de a contribui la realizarea unei apărări comune și eficiente față de pretențiile invocate.
Nefiind deci necesar să se discute admisibilitatea în principiu a cererii de chemare în garanție, rezultă că instanța va lua act, prin încheiere, de formularea unei astfel de cereri, iar din acel moment terțul devine parte în proces.
Potrivit art. 63 alin. (1) Cod proc. civ. „cererea de chemare în garanție se judecă o dată cu cererea principală”, iar potrivit alin. (2) al aceluiaș articol „când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin chemarea în garanție, instanța poate dispune despărțirea ei spre a fi judecate deosebit”, ipoteză în care se va constitui un dosar distinct. În doctrină se precizează și faptul că efectul unei eventuale prorogări de competență în privința soluționării cererii de chemare în garanție subzistă și după ce s-a dispus disjungerea, astfel încât nu se poate declina competența. Deasemenea, pentru situația în care s-a dispus disjungerea, judecarea cererii de chemare în garanție poate fi suspendată până la rezolvarea cererii principale, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 Cod proc. civ.
Soluțiile pe care le poate pronunța instanța asupra chemării în garanție sunt dependente de caracterul incident al acesteia față de cererea principală. Astfel , potrivit art. 60 alin. (1) Cod proc. civ., soluția ce se va da asupra cererii de chemare în garanție depinde de soluția ce se va pronunța cu privire la cererea principală. Este necesar să distingem după cum cererea de chemare în garanție este formulată de către pârât sau de către reclamant.
În cazul în care cererea principală este admisă, înseamnă că pârâtul a căzut în pretenții, astfel încât se va admite cererea de chemare în garanție formulată de pârât, dacă este întemeiată. Terțul chemat în garanție nu poate fi însă obilgat direct față de reclamant, deoarece, pe de o parte, între ei nu există nici un raport juridic procesual, iar pe de altă parte, eventuala insolvabilitate a terțului chemat în garanție nu trebuie să fie suportată de către reclamant, ci de către pârât. Cu alte cuvinte, instanța va trebui să soluționeze litigiul în două etape, pronunțându-se mai întâi asupra raportului juridic dintre reclamant și pârât, iar apoi asupra raportului juridic dintre pârât și terțul chemat în garanție. Când cererea principală se respinge, înseamnă că pârâtul nu a pierdut procesul, așa încât cererea prin care acesta a chemat în un terț garanție se va respinge ca lipsită de obiect sau de interes.
Cererea de chemare în garanție formulată de către reclamant, în măsura în care este întemeiată, se va admite dacă se respinge cererea de chemare în judecată, deoarece reclamantul este cel care a pierdut procesul, având astfel dreptul să se îndrepte împotriva celui pe care l-a chemat în garanție. Dacă însă cererea de chemare în judecată se admite, atunci cererea de chemare în garanție formulată de către reclamant se va respinge ca lipsită de obiect sau interes.
Împrejurarea că soluția din cererea de chemare în garanție depinde de soluția din cererea principală influențează și exercitarea, precum și soluționarea căilor de atac sau judecata în fond după casare.
Astfel, în ceea ce privește exercitarea apelului, dacă pârâtul a introdus o cerere de chemare în garanție, iar prima instanță a admis atât cererea de chemare în judecată, cât și cererea de chemare în garanție, pârâtul poate declara apel împotriva reclamantului, iar chematul în garanție să poate intenta apel contra pârâtului (invocând inexistența obligației sale de garanție sau faptul că pârâtul nu avea dreptul să se îndrepte împotriva sa cu o cerere de despăgubire), dar și contra reclamantului (deși între ei nu există raporturi de drept substanțial), invocând netemeinicia cererii de chemare în judecată și, pe cale de consecință, lipsa de obiect a cererii de chemare în garanție. În cazul în care prima instanță a admis cererea de chemare în judecată și a respins cererea de chemare în garanție formulată de către pârât, acesta din urmă are interes să declare apel fie contra reclamantului, fie împotriva chematului în garanție, fie împotriva ambilor. Dacă ambele cereri au fost respinse (cea de chemare în judecată ca nefondată, iar cea de chemare în garanție ca lipsită de obiect sau de interes), reclamantul va introduce apel împotriva pârâtului, nu și a chematului în garanție, întrucât între ei nu există raporturi juridice substanțiale; însă, reclamantul poate introduce apel atât împotriva pârâtului, cât și a chematului în garanție, dacă respingerea cererii de chemare în judecată este urmarea apărărilor formulate de terț în favoarea pârâtului. Pentru această situație apar două probleme: aceea a mijlocului prin care se reia în discuție cererea de chemare în garanție, precum și dacă terțul chemat în garanție poate face apel împotriva reclamantului.
În ceea ce privește prima problemă, răspunsul este oferit chiar de către art. 2931 Cod proc. civ. astfel, în cazul în care prima instanță a respins atât cererea de chemare în judecată, cât și cererea de chemare în garanție formulată de pârât, împotriva acestei hotărâri pârâtul nu are interesul să declare un apel contra chematului în garanție, deoarece nu a căzut în pretenții, dar, dacă reclamantul face apel, pârâtul-intimat ar dobândi interesul de a introduce un apel provocat, pentru a repune în discuție și cererea de chemare în garanție. Același este interesul și în cazul în care reclamantul formulase o cerere de chemare în garanție, respinsă de prima instanță ca lipsită de obiect, deoarece s-a admis cererea de chemare în judecată, iar hotărârea respectivă este apelată de către pârât.
În privința celei de a doua probleme, s-a subliniat că legislația noastră nu oferă decât intimatului posibilitatea aderării la apel, nu și celor care nu au avut calitatea de parte la judecata în primă instanță, dar care nu au fost atrași la judecata în apel, în calitate de intimați. Astfel, dacă apelantul își îndreaptă apelul numai împotriva adversarului său, nu și contra terțului chemat în garanție de acesta din urmă, iar intimatul nu formulează un apel provocat contra terțului chemat în garanție la prima instanță, acesta din urmă se găsește într-o poziție mai puțin favorabilă decât aceea pe care a avut-o ca urmare a hotărârii primei instanțe, întrucât partea care îl chemase în garanție la judecata în primă instanță, în măsura în care va pierde în instanța de apel, poate declanșa un proces distinct împotriva terțului; întrucât nu poate recurge la instituția apelului provocat, el ar urma să introducă o cerere de intervenție accesorie, astfel încât garantul poate să facă orice apărare contra apelantului, deci obligația de garanție devine efectivă.
În cazul în care prima instanță a respins cererea de chemare în judecată și a admis cererea de chemare în garanție formulată de reclamant, reclamantul poate declara apel împotriva pârâtului, cât și a celui chemat în garanție. Dacă prima instanță a admis cererea de chemare în judecată și a respins cererea de chemare în garanție formulată de reclamant (ca lipsită de obiect sau de interes), hotărârea poate fi apelată de pârât, care își va îndrepta cererea de apel împotriva reclamantului, iar, uneori chiar și a chematului în garanție, dacă soluția referitoare la cererea de chemare în judecată este rezultatul activității procesuale a terțului, în sprijinul părții garantate.
În privința exercitării recursului, dacă instanța de apel (sau prima instanță într-o materie în care hotărârea nu este supusă apelului) a admis atât cererea principală, cât și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul de la prima instanță, recursul chematului în garanție, dacă nu privește exclusiv raportul de garanție, va repune în discuție și cererea principală, astfel încât efectele admiterii lui se vor extinde și față de cel ce a formulat cererea de chemare în garanție, chiar dacă acesta nu a declarat recurs. De asemenea, dacă, în urma admiterii recursului celui care a formulat cererea de chemare în garanție, se va respinge cererea principală, efectele admiterii recursului se vor extinde și asupra chematului în garanție, chiar dacă acesta din urmă nu a declarat recurs. Dacă însă, inițial, instanța de apel a respins cererea principală, și pe cale de consecință, cererea de chemare în garanție a pârâtului de la prima instanță a fost respinsă ca lipsită de obiect sau de interes, iar recursul reclamantului de la prima instanță se admite, cu ocazia judecării fondului după casare, instanța trebui să repună în discuție și cererea de chemare în garanție [un argument de text în sprijinul acestei soluții l-ar constitui art. 315 alin. (3) Cod proc. civ., care dispune că, după casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată].
În cazul în care cerere de chemare în garanție a fost formulată de către reclamantul de la judecata în primă instanță, iar în apel s-a admis cererea principală și s-a respins ca lipsită de obiect sau de interes cererea de chemare în garanție, la judecarea fondului ce urmează admiterii recursului pârâtului de la prima instanță, se va repune în discuție și cererea de chemare în garanție. Dacă însă cererea principală a fost respinsă, iar chemarea în garanție admisă, recursul terțului chemat în garanție de către reclamant repune în discuție și cererea principală, cu excepția cazului în care vizează exclusiv raportul de garanție. De asemenea, dacă în urma admiterii recursului celui care a formulat cererea de chemare în garanție, instanța ce judecă fondul după casare admite cererea principală, atunci va trebui să constate ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție.
Efectele chemării în garanție. Unul dintre cele mai importante efecte juridice ale cererii de chemare în garanție îl constituie dobândirea de către terțul chemat în garanție a calității de parte în procesul în care este formulată o asemenea cerere. Din momentul introducerii sale în proces, terțul chemat în garanție se bucură de aceleași drepturi și îi incumbă aceleași obligații ca și părțile principale. În aceste condiții terțul va avea posibilitatea de a îndeplini orice acte procedurale ce ar fi necesare pentru apărarea sa față de cel garantat și față de pretențiile principale. Chemarea în garanție are și scopul evident de a realiza o apărare comună cu cel garantat împotriva pretențiilor invocate de partea adversă. De aceea i se recunoaște dreptul de a se folosi de toate mijloacele procedurale pe care le are la dispoziție și partea garantată. Mai mult, se consideră că terțul se poate substitui în toate drepturile procedurale ale părții care a formulat cererea de chemare în garanție. Acest lucru îi oferă terțului posibilitatea de a opune pretențiilor principale orice apărări sau excepții, chiar dacă acestea nu au fost ridicate de către cel garantat sau chiar și în ipoteza în care s-ar opune. În schimb, garantul nu va putea invoca acele excepții care au fost acoperite în momentul introducerii sale în proces, întrucât și el este obligat să ia procedura în starea în care se află în momentul intervenției sale. Garantul va putea invoca însă toate acele excepții care se întemeiază pe nesocotirea unor norme de ordine publică, cum ar fi necompetența, prescripția dreptului la acțiune, puterea lucrului judecat, etc.
Terțul introdus în cauză dobândește o poziție procesuală independentă. O astfel de poziție procesuală este o consecință firească a considerării cererii de chemării în garanție ca o veritabilă acțiune civilă. Tot datorită acestui considerent, chemarea în garanție produce efecte similare cu cele ale unei intervenții principale. De aceea ea produce și unele efecte energice, cum ar fi: întreruperea prescripției dreptului la acțiune, punerea în întârziere a debitorului.
Fiind o cerere incidentă chemarea în garanție determină și prorogarea de competență a instanței sesizate cu cererea principală asupra cererii de chemare în garanție. Prorogarea de competență nu poate opera însă împotriva regulilor de ordine publică privitoare la atribuțiile instanțelor judecătorești.
d. Arătarea titularului dreptului
Definirea și importanța instituției. Arătarea titularului dreptului este reglementată în art. 64 – 66 Cod proc. civ. Potrivit art. 64 Cod proc. civ.: „Pârâtul care deține un lucru pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deține lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupa lucrului”. Definția dată de către legiuitor este cuprinzătoare. Ea are și semnificația de a circumscrie domeniul de aplicabilitate al acestei forme a intervenției forțate.
Semnificția instituției rezidă în posibilitatea indicării titularului dreptului în cadrul unei acțiuni reale și, în mod deosebit, în posibilitatea scoaterii din cauză a pârâtului. Într-o asemenea împrejurare procesul va continua numai între reclamant și cel arătat ca titular al dreptului. Legea noastră procesuală nu impune însă pârâtului obligația de a indica pe adevăratul titular al dreptului.
Condițiile arătării titularului dreptului. Din dispozițiile art. 64 Cod proc. civ. rezultă că arătarea titularului dreptului poate fi făcută:
– numai de către pârât, care deține cu titlu precar un bun sau care exercită un drept asupra lucrului respectiv;
– numai în cazul cererilor prin care se urmărește valorificarea unui drept real.
Prima condiție are în vedere două ipoteze distincte:
– deținerea de către pârât a unui lucru ce aparține altei persoane;
– exercitarea de către pârât a unui drept asupra acelui lucru.
În aceste condiții se poate observa că cererea privind arătarea titularului dreptului poate fi formulată și de către chiriaș, depozitar, posesor, etc.
În ceea ce privește ultima condiție, necesitatea acesteia rezultă chiar din dispozițiile art. 64 Cod proc. civ., partea finală, care limitează aplicabilitatea acestei forme de intervenție forțată numai la acțiunile (cererile) reale. Așadar, folosirea acestei instituții este exclusă în cazul cererilor prin care se urmărește valorificarea unui drept de creanță (personal), în litigiile de muncă sau în litigiile privitoare la starea și capacitatea persoanei.
Procedura arătării titularului dreptului. Potrivit art. 65 alin. (1) Cod proc. civ., pârâtul poate face arătarea titularului dreptului printr-o cerere motivată, care „se va depune o dată cu întâmpinarea, iar dacă aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfățișare”.
Legea nu cuprinde precizări privitoare la forma cererii, ea referindu-se doar la simpla formalitate a motivării cererii. Cu toate acestea, cererea de arătare a titularului dreptului va trebui să îndeplinească deci, în afara cerințelor comune tuturor formelor de participare a terților la judecată, și următoarele cerințe specifice:
– prin cererea introductivă de instanță, reclamantul să urmărească valorificarea unui drept real;
– pârâtul să dețină cu titlu precar sau să exercite în numele altuia un drept asupra lucrului care formează obiectul dreptului real invocat de reclamant;
– pârâtul să îl indice pe titularul dreptului.
După primirea cererii, potrivit art. 65 alin. (2) Cod proc. civ., instanța va lua măsuri pentru comunicare acesteia terțului arătat ca titular al dreptului. La cerere se va alătura și o copie după cererea de chemare în judecată și după înscrisurile de la dosar. Deși legea nu prevede în mod expres, se apreciază că cererea de arătare a titularului dreptului ar trebui comunicată și reclamantului, printre altele și în considerarea faptului că scoaterea din proces a pârâtului, la care se referă art. 66 alin. (1) Cod proc. civ., poate avea loc numai cu consimțământul reclamantului.
Terțul arătat ca titular al dreptului are posibilitatea de a formula întâmpinare împotriva cererii de introducere a sa în proces. Prin întâmpinare terțul ar avea chiar posibilitatea de a se apăra, în sensul că nu este titularului dreptului dedus la judecată. Formularea întâmpinării ar fi utilă și în cazul substituirii procesuale a pârâtului, într-o asemenea împrejurare terțul dobândind calitatea de pârât, iar în această calitate putându-și formula apărarea față de reclamant.
După introducereea terțului în proces se va proceda la soluționarea cererii formulate de către pârât. Cererea privind indicarea titularului dreptului nu se soluționează întotdeauna împreună cu cererea principală. Se are în vedere în acest sens ipoteza scoaterii din cauză a pârâtului, când se va soluționa în continuare doar cererea privind arătarea titularului dreptului. Totuși, în ipoteza în care terțul neagă arătările pârâtului, sau reclamantul nu este de acord cu substituirea procesuală a acestuia din urmă, litigiul se va soluționa în continuare cu privire la ambele cereri. Instanța va pronunța soluții cu privire atât la cererea principală, cât și la cererea de arătare a titularului dreptului.
Efectele arătării titularului dreptului. Cererea privind arătarea titularului dreptului produce efecte procedurale importante. Unele efecte sunt comune oricărei forme de participare a terților la judecată, cum sunt prorogarea de competență sau obligativitatea luării procedurii în starea în care se află aceasta, iar altele sunt specifice acesteia.
Efectele specifice ale instituției sunt precizare de art. 66 Cod proc. civ. Acest text vizează două situații procesuale distincte, care sunt determinate, în esență, de atitudinea terțului.
În prima ipoteză, art. 66 alin. (1) Cod proc. civ. precizează: „dacă cel arătat ca titular al dreptului recunoaște susținerile pârâtului și reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din judecată”. Prin urmare, în condițiile determinate de textul citat, introducerea terțului în proces produce efectul scoaterii din cauză a pârâtului. Acordul reclamantului este necesar pentru a se respecta principiul disponibilității procesuale, întrucât acesta nu poate fi obligat să se judece cu o altă persoană decât aceea pe care el o consideră că i-ar fi încălcat sau nesocotit dreptul subiectiv.
După scoaterea din cauză a pârâtului procesul se va soluționa în continuare numai între reclamant și cel arătat ca titular al dreptului. Acesta din urmă având în continuare calitatea procesuală de pârât.
În cea de a doua ipoteză, art. 66 alin. (2) Cod proc. civ. precizează: „când cel chemat nu se înfățișează sau tăgăduiește arătările pârâtului, se vor aplica dispozițiile art. 58”. Textul de lege la care face trimitere art. 66 alin. (2) Cod proc. civ., se referă la siutația celui introdus în proces în temeiul art. 57 Cod proc. civ. și dispune că: „cel chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă”. Pe baza acestor dispoziții procedurale s-a susținut că terțul introdus în cauză, în temeiul art. 66 alin. (2) Cod proc. civ., dobândeștea calitatea de intervenient în interes propriu. Așadar, în această situație, judecata va continua între reclamant, pârât și terțul indicat ca titular al dreptului real.
Legea nu acoperă însă situația în care cel arătat al dreptului real se înfățișează și recunoaște susținerile pârâtului, dar reclamantul nu este de acord cu înlocuirea acestuia din urmă. În literatura de specialitate, într-o primă opinie, s-a arătat că se impune soluția ca și în acest caz terțul arătat ca titular al dreptului real să rămână în proces, în calitate de intervenient principal, iar, într-o altă opinie, s-a apreciat că judecata va continua fără să se modifice raportul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, iar dacă se va stabili, în urma dezbaterilor, că titularul dreptului este terțul indicat, se va respinge cererea ca greșit îndreptată, mai exact, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
BIBLIOGRAFIE
CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ;
IOAN LEȘ, ’’Tratat de drept procesual civil’’, ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2002;
IOAN LEȘ, „Participarea părților în procesul civil”, Ed. All Beck, 2002;
V.M.CIOBANU, „Tratat teoretic și practic de procedură civilă. Teoria generală’’, Editura Național, București, 1996, vol. I;
GABRIEL BOROI, „Codul de procedură civilă comentat și adnotat”, vol. I, Editura All Beck, București, 2001;
V.M. CIOBANU și GABRIEL BOROI, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă.’’, ediția a III-a, Editura All Beck, București, 2005;
P. VASILESCU „Tratat teoretic și practic de procedură civilă”, , 1943, vol. III;
GR. PORUMB, „Codul de procedură civilă comentat și adnotat”, Editura Științifică, București, 1960;
GRAȚIAN PORUMB, în „Drept procesual civil român’’, de I. STOENESCU și GRAȚIAN PORUMB, Editura Didactică și Pedagocică, București, 1966;
I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, „Tratat de drept procesual civil”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977, vol.I;
I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, „Drept procesual civil. Teoria generală. Judecata la prima instanță. Hotărârea.”, ediția a II-a, Editura Didactică și Pedagogică, București ,1983;
ION DELEANU, „Tratat de procedură civilă”, Editura Servo-Sat, vol. II, București, 2000;
O. UNGUREANU, „Actele de procedură în procesul civil (la instanța de fond)”, Ed. Press Mihaela, București, 1997;
C. CRIȘU, „Ordonanța președințială”, editura Academiei R.S.R. București, 1976;
A. HILSENRAD și I. STOENESCU, ’’Procesul civil în R.P.R’’, Editura Ștințifică, București, 1957;
D. RADU, ’’Acțiunea în procesul civil. Partea generală’’, Editura Junimea, Iași, 1974;
V. NEGRU și D. RADU, ’’Drept procesual civil’’, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972;
E. DAN, „Codul de procedură civilă adnotat”, București, 1914;
T. POP, „ Opinii în legătură cu unele aspecte jurisprudențiale actuale în domeniul dreptului procesual”, în Revista „Dreptul”, nr. 12/1994;
E. POPA, „Discuții în legătură cu intervenția în interes propriu în cazul contenciosului administrativ”, în Revista „Dreptul” nr. 1/1995.
SOLUȚII PRONUNȚATE DE INSTANȚELE JUDECĂTOREȘTI CITATE ÎN CUPRINSUL LUCRĂRII
Tribunalul Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1357/1967 în Culegerea de Decizii ale Tribunalului Suprem 1967, pag. 285;
C.S.J., secția civilă, decizia nr. 1212/1991, în Probleme de drept din Deciziile Curții Supreme de Justiție (1990-1992), Editura Orizonturi, București, 1993, pag. 246;
Curtea de Apel Brașov, decizia civilă nr. 709/1998, în „Culegere de practică judiciară 1994-1998”, pag. 108;
Curtea de Apel Brașov, decizia civilă nr. 655/1998, în Culegere de practică judiciară 1994-1998;
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, decizia nr. 429/1998, în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, pag. 295;
Ioan Leș, notă la sentința civilă nr. 4691/1975 a Jud. Sibiu, în Ioan Leș „Tratat de drept procesual civil”, p. 93;
Tribunalul reg. Bacău, decizia nr. 1799/1956, în Ioan Leș „Tratat de drept procesual civil”, p. 93;
Tribunalul Suprem, secția civilă, decizia nr. 647/1969, în „Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem” 1969, pag. 251, citată de Ioan Leș, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 102, nota de subsol nr. 2.;
Curtea de Apel Iași, decizia civilă nr. 534/2000, în „Jurisprudența 2000” pag. 237, citată de V.M. Ciobanu, G. Boroi, op.cit., pag.79, nota de subsol nr. 3;
Tribunalul județului Brașov, decizia civilă nr. 1177/1985, în Revista Română de Drept nr. 8/1996, pag. 77 citată de V.M. Ciobanu, G. Boroi, op.cit., pag.79, nota de subsol nr. 4;
Curtea Supremă de Justiție, secția de contecios administrativ, decizia nr. 875/1995, în Buletinul Jurisprudenței 1995, pag. 618 citată de V.M. Ciobanu, G. Boroi, op.cit., pag.79, nota de subsol nr. 4;
BIBLIOGRAFIE
CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ;
IOAN LEȘ, ’’Tratat de drept procesual civil’’, ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2002;
IOAN LEȘ, „Participarea părților în procesul civil”, Ed. All Beck, 2002;
V.M.CIOBANU, „Tratat teoretic și practic de procedură civilă. Teoria generală’’, Editura Național, București, 1996, vol. I;
GABRIEL BOROI, „Codul de procedură civilă comentat și adnotat”, vol. I, Editura All Beck, București, 2001;
V.M. CIOBANU și GABRIEL BOROI, „Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă.’’, ediția a III-a, Editura All Beck, București, 2005;
P. VASILESCU „Tratat teoretic și practic de procedură civilă”, , 1943, vol. III;
GR. PORUMB, „Codul de procedură civilă comentat și adnotat”, Editura Științifică, București, 1960;
GRAȚIAN PORUMB, în „Drept procesual civil român’’, de I. STOENESCU și GRAȚIAN PORUMB, Editura Didactică și Pedagocică, București, 1966;
I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, „Tratat de drept procesual civil”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977, vol.I;
I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, „Drept procesual civil. Teoria generală. Judecata la prima instanță. Hotărârea.”, ediția a II-a, Editura Didactică și Pedagogică, București ,1983;
ION DELEANU, „Tratat de procedură civilă”, Editura Servo-Sat, vol. II, București, 2000;
O. UNGUREANU, „Actele de procedură în procesul civil (la instanța de fond)”, Ed. Press Mihaela, București, 1997;
C. CRIȘU, „Ordonanța președințială”, editura Academiei R.S.R. București, 1976;
A. HILSENRAD și I. STOENESCU, ’’Procesul civil în R.P.R’’, Editura Ștințifică, București, 1957;
D. RADU, ’’Acțiunea în procesul civil. Partea generală’’, Editura Junimea, Iași, 1974;
V. NEGRU și D. RADU, ’’Drept procesual civil’’, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972;
E. DAN, „Codul de procedură civilă adnotat”, București, 1914;
T. POP, „ Opinii în legătură cu unele aspecte jurisprudențiale actuale în domeniul dreptului procesual”, în Revista „Dreptul”, nr. 12/1994;
E. POPA, „Discuții în legătură cu intervenția în interes propriu în cazul contenciosului administrativ”, în Revista „Dreptul” nr. 1/1995.
SOLUȚII PRONUNȚATE DE INSTANȚELE JUDECĂTOREȘTI CITATE ÎN CUPRINSUL LUCRĂRII
Tribunalul Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1357/1967 în Culegerea de Decizii ale Tribunalului Suprem 1967, pag. 285;
C.S.J., secția civilă, decizia nr. 1212/1991, în Probleme de drept din Deciziile Curții Supreme de Justiție (1990-1992), Editura Orizonturi, București, 1993, pag. 246;
Curtea de Apel Brașov, decizia civilă nr. 709/1998, în „Culegere de practică judiciară 1994-1998”, pag. 108;
Curtea de Apel Brașov, decizia civilă nr. 655/1998, în Culegere de practică judiciară 1994-1998;
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, decizia nr. 429/1998, în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, pag. 295;
Ioan Leș, notă la sentința civilă nr. 4691/1975 a Jud. Sibiu, în Ioan Leș „Tratat de drept procesual civil”, p. 93;
Tribunalul reg. Bacău, decizia nr. 1799/1956, în Ioan Leș „Tratat de drept procesual civil”, p. 93;
Tribunalul Suprem, secția civilă, decizia nr. 647/1969, în „Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem” 1969, pag. 251, citată de Ioan Leș, „ Tratat de drept procesual civil”, pag. 102, nota de subsol nr. 2.;
Curtea de Apel Iași, decizia civilă nr. 534/2000, în „Jurisprudența 2000” pag. 237, citată de V.M. Ciobanu, G. Boroi, op.cit., pag.79, nota de subsol nr. 3;
Tribunalul județului Brașov, decizia civilă nr. 1177/1985, în Revista Română de Drept nr. 8/1996, pag. 77 citată de V.M. Ciobanu, G. Boroi, op.cit., pag.79, nota de subsol nr. 4;
Curtea Supremă de Justiție, secția de contecios administrativ, decizia nr. 875/1995, în Buletinul Jurisprudenței 1995, pag. 618 citată de V.M. Ciobanu, G. Boroi, op.cit., pag.79, nota de subsol nr. 4;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Tertele Persoane In Procesul Civil (ID: 130066)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.