Terorismul Religios. Forme de Manifestare

CUPRINSUL LUCRĂRII

Introducere……………………………………………………………………….4

Capitolul 1. Noțiunea de terorism………………………………….5-36

1.1 Definirea conceptului de terorism………………………………………..5-9

1.2 Forme de manifestare ale terorismului………………………………..9-12

1.3 Organizații teroriste internaționale……………………………………12-25

1.4 Terorismul și teroriștii…………………………………………………….25-26

1.5 Analiza noțiunii de terorism din punct de vedere juridic……..26-27

1.6 Documente ale cooperării internaționale privind combaterea terorismului………………………………………………………………………….27-29

1.7 Formațiuni contrateroriste……………………………………………….29-36

Capitolul 2. Religia și rolul ei în comunitate. Exemple pozitive și exemple negative……………………………………………………..37-61

2.1 Religia și rolul ei în comunitate………………………………………..37-42

2.2 Iudaismul și influența acestuia asupra evoluției politice……….42-43

2.3 Zoroastrismul și Islamul…………………………………………………..44-45

2.4 Apariția islamului – organizarea și răspândirea acestuia………45-46

2.5 Profetul Mohamed…………………………………………………………..46-49

2.6 Coranul,legea islamică și influențele politice în țările islamice.49-54

2.7 Evoluția islamismului………………………………………………………55-61

Capitolul 3. Evoluția terorismului religios……………………..62-67

3.1 Influența religiei islamice în comiterea actelor teroriste……………62

3.2 Terorismului fundamentalist islamic…………………………………62-63

3.3 Elementele importante ale “ecuației” teroriste………………………..64

3.4 Caracteristicile principale ale terorismului fundamentalist Islamic……………………………………………………………………………………..64-65

3.5 Legăturile dintre mișcările fundamentalist islamice……………65-67

Concluzie……………………………………………………………………………………..68

Introducere

Cuvântul “terorism” este din punct de vedere etimologic un derivat de la “teroare” și are origine latină. Încă înainte de romani, în mitologia greacă, teroarea (Phobos) și frica (Deimos) erau numele date celor doi cai, care trăgeau carul de luptă al lui Ares, zeul războiului. Simbolistica acestor cuvinte este semnificativă. Războiul, lupta, conflictul presupun recurgera la folosirea forței, a mijloacelor violente, distructive. Resorturile psihologice ale acestui proces sunt: frica și teroarea. Grecii subliniau independența relativă dintre aceste două concepte ce se interrelaționează. Frica era cunoscută de ei și ca o reacție a cetățenilor eleni la schimbările politice majore din cetate, dacă aceste schimbări erau atât de semnificative încât să amenințe securitatea lor individuală și a comunității sociale din care făceau parte.

Teroarea era încă de pe atunci percepută ca folosirea sistematică a fricii pentru a obține ceva.

Prin noțiunea de teroare se înțelege o stare de teamă extremă care înspăimântă, tulbură și paralizează. Această teamă colectivă poate fi indusă prin “terorizare” adica prin practicarea amenințării cu violența sau folosirea acesteia.

La rândul ei violența este definită ca implicând recurgerea la forță, de către un individ sau un grup în vederea prejudicierii integrității unor persoane sau bunuri.

Unii specialiști consideră terorismul ca fiind forma cea mai organizată de teroare. Adversarii acestei idei subliniază însă faptul că teroarea este o stare psihică, în timp ce terorismul se referă la o activitate socială organizată. Opiniile cele mai polarizate sunt cele conform cărora teroarea poate surveni fără terorism și teroarea este cheia care declanșează terorismul.

Terorismul nu produce numai și numai teroare. Mai mult, teroarea nu reprezintă întotdeauna rezultanta principală a unui act terorist sau chiar a unei campanii teroriste. Teroarea este definită prin teamă extremă și angoasă în timp ce terorismul reprezintă un pericol real dar difuz, o ameințare gravă, greu de înțeles și definit, imprevizibilă și neașteptată, cu efecte inhibitoare, de blocare a acțiunii lucide. Terorismul afectează grav atât structura socială cât și individul luat ca atare, putând distorsiona codul de percepere și imagini de care membrii societății depind și în care au încredere. Incertitudinea legată de aberația comportamentală presupusă de terorism poate duce la dezorientarea socială și descurajare.

Actul de terorism are un scop similar descurajării generale; victima primară este mai puțin importantă în comparație cu efectul general scontat asupra unei colectivități sau grup căruia îi este adresat de fapt. Terorismul, deși produce victime individuale este o crimă la adresa unei întregi comunități sociale. Teroarea este un fenomen psihologic natural, iar terorismul reprezintă exploatarea conștientă a acesteia. Terorismul are un caracter coercitiv, menit sa influențeze prin manipulare voința victimelor sale directe și a publicului țintă. Gradul de teamă este generat de însăși natura crimei respective, de modul de comitere sau de aparenta inutilitate și absurditate a ei, de indiferența față de viața omenească, de bunurile materiale și culturale sau simbolurile societății respective. Această teamă justificată constituie sursa potenței terorismului deoarece intimitatea societății se bazează pe o asemenea continuă amenințare. Pentru a-și păstra nealterată credibilitatea, terorismul materializează sistematic amenințarea potențială în violent sângeroasă. Din acest motiv, sociologii definesc terorismul ca fiind utilizarea de către un grup a violenței sub acoperire, în scopul atingerii unor obiective politice. Deși, terorismul poate fi considerat ca o formă de strategie violentă, de constrângere, utilizată pentru a schimba libertatea de opțiune a celorlalți.

Capitolul 1. Noțiunea de terorism

1.1 Definirea conceptului de terorism

Terorismul a apărut cu mult timp în urmă și este inadmisibil de prezent în viața lumii actuale. S-a extins ca număr de atentate, s-a diversificat sub aspectul mijloacelor folosite, al profesionalizării înalte a organizatorilor, al cruzimii și numărului mare de jertfe pe altarul păgânismului modern.

Terorismul poate fi descris ca fiind atât o tactică cât și o strategie, o crimă cât și o datorie sfântă, o reacție justificată de opresiune dar și o acțiune de neiertat. Definiția este diferită, în funcție de punctul de vedere al fiecărei persoane. Terorismul a fost de multe ori o tactică eficientă pentru partea mai slabă într-un conflict. Terorismul este un mijloc, o metodă folosită pentru a atinge un obiectiv, un scop.

Terorismul mai poate fi definit ca utilizarea calculată de violență sau amenințare cu violența prin care să inducă frică, având ca destinație constrângerea sau intimidarea guvernelor sau societăților în urmărirea unor obiective politice, religioase sau ideologice.

Din alt punct de vedere, terorismul este definit ca fiind: utilizarea ilegală a forței și violenței împotriva persoanelor sau bunurilor pentru a intimida sau constrânge un guvern, populația civilă, sau orice segment al acesteia, în scopul atingerii unor obiective politice ,sociale sau religioase.

Persoanele care practică terorismul se numesc teroriști. Teroristul este definit ca fiind acea persoană care folosește violența, teroarea și intimidarea pentru a obține un rezultat.

Luând în considerare o analiză superficială, s-ar putea să se admită că și teroriștii au motivele lor pentru care recurg la violență, însă în limitele gândirii normale, scopul nu scuză mijloacele, iar recurgerea la actele de terorism este condamnată cu oroare de majoritatea oamenilor.

Deși terorismul nu a cauzat încă un numărul mare de victime în comparație cu războiul tradițional, acesta poate produce un impact psihologic negativ, semnificativ și prezintă o amenințare mai mare decât un simplu conflict. Exemple cu privire la acest lucru sunt numeroase, cum ar fi atacurile asupra Statelor Unite din 11 septembrie 2001. Pentru unii oameni, aceste atacuri au condus la nesiguranță și insecuritate.

Cu toate că terorismul nu este o problemă nouă, el a ajuns un fenomen cu o înaltă evoluție strategică, dând frâu liber țărilor și în unele cazuri, unor grupări mici să desfășoare un război ascuns, nedeclarat.

Terorismul modern a depășit stadiul unor simple asasinate, în prezent având posibilitatea de a ucide mii de oameni dintr-o dată și să destabilizeze stare politică și economică a unor țări.

Terorismul este un tip special de violență și este incriminat în legislația mai multor națiuni. În Codul Penal al României, terorismul și actele de terorism sunt prevăzute în partea specială, la titlul X, respectiv infracțiuni contra securității naționale, începând cu articolul 394, însă sub o altă denumire. De asemenea, există un act emis de Parlamentul României și publicat în Monitorul Oficial, numărul 1161 din 8 decembrie 2014, Legea 535 din 25 noiembrie 2004 care reglementează prevenirea și combaterea terorismului.

Astfel, după cum bine se știe o definiție este în esență o ecuație ce redă exact sensurile unui cuvânt. În cazul conceptului de terorism situația este puțin diferită din cauza naturii sale emoționale negative a termenului și discursului politic pe care îl presupune deoarece toate acestea contribuie la mărirea complexității surprinderii sale în totalitatea componentelor ce-l caracterizează.

Pentru ca un act să poată fi considerat terorist, rezultatul cu care se soldează trebuie să producă neapărat și teroare, aceasta constituind matricea ideală de materializare a unei rupturi afective și psihologice între populație și putere. Contractul social dintre individ și societate presupune ca statul să apere populația de teroare, de amenințări, de violențe și să ofere cetățenilor care plătesc impozite, activități sociale utile, un ambient prielnic vieții și muncii lor.

Terorismul folosește permanent violența și în idea unui potențial transfer de violență către societatea atacată. Acest proces presupune comutarea atenției publicului de la actul terorist violent la acțiunea dură, de riposte a structurilor de putere atacate.

Date fiind dificultățile semnalate, se apreciază că în locul formulării unei definiții universal și general acceptabile, o cale mai rezonabilă unei definiții universal și general acceptabile, o cale mai rezonabilă de definire conceptuală ar consta în identificarea caracteristicilor terorismului, fără să se țină cont de elementele sau combinațiile de elemente prezente în fiecare caz dat. Toate aceste caracteristici pot fi grupate în 4 categorii generale: obiective, strategii, operații și organizare.

Scopul final urmărit de terorism este de natură politică, oricare ar fi psihologia de grup sau motivele personale ale indivizilor care recurg la acte de terorism. Prezența unor țeluri politice este esențială, acestea apărând terorismul de alte acte criminale.

Motivat politic, terorismul presupune întotdeauna un adânc sens al frustrării asupra unei nedreptăți sau injustiții economice sau sociale dar terorismul blamează întotdeauna o instanță sau o autoritate politică. Terorismul consideră că existența injustiției nu poate fi înlăturată prin nici o altă metodă decât prin violență. De aceea, terorismul a fost adesea denumit tactica ultimei soluții.

Având în vedere una din notele sale caracteristice, prezența scopurilor finale de natură politică în toate cazurile de terorism, trebuie să amintim și posibilitatea transformării scopurilor politice în imperative morale folosite pentru a justifica mijloacele și procedeele necesare atingerii țelurilor politice inițiale. Multe organizații teroriste își justifică astfel acțiunea neapelând la țeluri politice, ci la “instanțe superioare”, la “adevăruri supreme” “jihad”, “revoluții cataclismice”.

Este important de notat că amprenta ideologică și comportamentală a teroriștilor relevă mult mai multe lucruri despre ei decât doctrinele la care clamează apartenența. Doctrinele de bază, de consum politic arareori mandatează violența teroristă, chiar dacă sunt privite prin prisma extremistă. Așa de exemplu, atentatele sinucigașe practicate de grupările Shiite din Liban, de integriștii palestinieni, de grupările Sicki sau tamile intră în contradicție cu prevederile Islamului care proscriu suicidul. Deși nici o religie nu justifică practica terorismului, terorismul religios reprezintă o realitate.

Dacă scopul tactic sau obiectivul imediat al unui grup terorist îl reprezintă crearea terorii, nu distrugerea, scopul strategic îl constituie folosirea panicii, a dirijării nemulțumirii publice generate de starea de teroare ce poate obliga puterea la concesii politice pe linia scopurilor propuse. Văzut din această perspectivă, terorismul poate fi înțeles și ca o tactică psihologică a cărei elemente determinante sunt frica și publicitatea.

Pentru ca teroriștii să poată instala frica, ei trebuie să-și facă publicitate pentru acțiunile lor. Este la fel de important ca ei să fie capabili să păstreze secretul absolut asupra planificării și desfășurării unui atac, pe cât de esențial este ca post-factum, după atentat să focalizeze atenția opiniei publice asupra lor. Victimele primare, alegerea locului de desfășurare, timingul actului terorist, toate acestea sunt stabilite având mereu în minte captarea atenției publice. Deoarece publicitatea este atât de importantă, dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă a influențat terorismul modern mai mult decât progresele înregistrate în domeniul tehnologiei armamentului. Apariția teroriștilor “în direct”, în fața opiniei publice le dă posibilitatea de a-și expune cererile, prin intermediul mass-mediei, în fața unei audiențe mondiale. Cele mai “de succes” organizații teroriste au fost cele care au beneficiat de publicitate, cele expert în manipularea mijloacelor de informare în masa, în obținerea unei expuneri publice cât mai importante.

Astfel, extraordinara publicitate a “Masacrului de la Munchen” a jucat un rol enorm în crearea psihozei publice referitoare la terorismul politic internațional. Dincolo de repulsia provocată, teroriștii au demonstrat opiniei publice capacitatea unui grupuscul de a ține în șah lumea întreagă. În cazul deturnării aparatului TWA, teroriștii au invitat pe reprezentanții mass-mediei internaționale să ia interviuri ostaticilor aflați pe aeroportul din Beirut, înaintea eliberării, asupra cauzei, țelurilor lor politice și asupra capacității acestora de a străpunge sistemele de securitate aeriană.

Cea mai importantă caracteristică operațională a terorismului este folosirea premeditată a amenințării cu violența. Acolo unde acest element lipsește, oricât de oribilă ar fi fapta, ea nu se încadrează în terorism. Traficul ilicit de droguri, armament sau documente false nu constituie în sine, acte de terorism dacă nu conțin elemente de violență premeditată (sau de amenințare cu violența). A lua însă un ostatic pentru recompensă în vederea finanțării unei acțiuni teroriste reprezintă un act terorist deoarece acest fapt implică folosirea violenței și a amenințării cu violența.

Prezența violenței ca o caracteristică fundamentală a terorismului face necesară distincția între actele teroriste și actele săvârșite de organizații teroriste. Nu toate acțiunile unei organizații teroriste pot fi catalogate ca teroriste, după cum nici toate actele teroriste nu sunt obligatoriu săvârșite de organizațiile teroriste.

Toate actele criminale, indiferent de miza politică, de justificările morale și de toate formele de activitate teroristă implică crime, atacuri, deturnări, răpiri, sabotaje, fapte condamnate de către societate. Tocmai acestă natură criminală desparte terorismul de gherila urbană sau rurală, de operațiile de insurgență care, chiar dacă nu sunt considerate pe deplin ca forme ale războiului convențional, sunt acceptate ca atare de către societate. Actele teroriste nu sunt justificabile. În ultimii ani, multe țări din lume au încercat să extindă sancțiunile legale contra crimelor de drept comun și asupra terorismului, considerând actele teroriste ca fiind crime de drept comun. În condițiile inexistenței unei definiții legale, internațional acceptată, terorismul “per se” (în sine) nu poate fi considerat ca delict, așa încât trebuie căutate elementele constitutive ale unui delict de drept comun în fiecare atentat terorist.

O altă caracteristică însemnată a operațiunilor teroriste o constituie clandestinătatea. Din cauza naturii violente și criminale a terorismului partizanii acestuia trebuie să acționeze acoperit pentru a evita identificarea lor de către forțele de ordine.

Așadar, rezultă că terorismul este violent, criminal și clandestin. La aceste trăsături ale naturii intime a terorismului trebuie adăugat și faptul că adepții săi sunt “necombatanți” după accepțiunea clasică a legilor războiului, caracteristică care distinge terorismul de conflictele de mică intensitate și de alte forme de ducere a războiului neconvențional care presupun existența purtătorilor de uniformă. Terorismul nu are misiuni pur militare, nu face distincție în rândul civililor. Deosebirea dintre acțiuni și activități combatante și necombatante este departe de a fi tranșantă. Noncombatanții pot deveni ținte și ale forțelor de gherilă sau ale celor în uniformă (armată, poliție). Cu toate acestea, teroriștii nu urmăresc scopuri militare față de forțele regulate și neregulate care o fac. Victimele teroriștilor sunt alese în mod arbitrar, tocmai în idea propagării panicii și terorii.

La caracteristicile acțiunilor teroriste se poate adăuga și prețul scăzut al operațiunilor. Cu toate că unele operațiuni sunt foarte elaborate, presupun folosirea unor echipamente sofisticate, totuși atentatele teroriste sunt extreme de ieftine comparativ cu prețurile impuse de instruirea și echiparea forțelor convenționale.

Astfel, un terorist “cu jumătate de normă” poate planta o bombă artizanală, atacul costând câțiva dolari. Chiar și unul dintre cele mai sofisticate atacuri așa cum a fost cazul sabotării cursei PAN AM 103 deasupra Scoției (la Lokerbyee) din 1988 nu a costat mai mult de 250000 de dolari.

Prețul scăzut al terorismului, disponibilitatea financiară îl transformă într-o opțiune pentru organizațiile sau țările cu disponibilități scăzute.

Analiștii terorismului contemporan înscriu, de asemenea, drept o caracteristică organizațională de mare semnificație a terorismului și anume faptul că, acesta se practică cel mai ades în grup. Sunt foarte rare cazurile importante de terorism realizate de indivizi singulari, neafiliați la nici un grup sau organizație. Grupurile teroriste impun constrângeri puternice membrilor lor, dar pentru mulți dintre aceștia, apartenența la grup poate deveni un element motivațional mai important decât doctrina sau scopurile politice ale grupului.

Psihologia grupurilor teroriste, scopurile și evoluția organizației respective, trecutul și experiențele membrilor grupali, mediul politic și social în care operează aceștia sunt extreme de complexe și dificil de analizat. Pentru a putea înțelege perspectivele, concepțiile și comportamentul unui terorist, este necesar să analizăm istoricul și specificitatea politică, economică, culturală, antropologică în paralel cu psihologia grupală, tacticile, strategiile și tehnologiile uzitate de terorism în general.

Cercetătorii profesioniști nu sunt nici ei lipsiți de subiectivism politic. Există și în cadrul acestei categorii de observatori ai terorismului, un anumit manierism academic diferențiat în funcție de instituția din care provin, poliție, armată. Perspectivele academice asupra fenomenului pot fi, de asemenea, influențate de stiințele conexe: antropologie culturală, religie, psiho-sociologie, istorie, stiințe politice, geografie. Cu toate acestea terorismul rămâne, în ultima nstant o problema politica. Politicienii, diplomații, comunitatea forțelor informative-operative, toți au o perspectivă predominant politică asupra fenomenului. Din acest motiv, fiecare încearcă să-și focalizeze atenția mai mult asupra organizațiilor teroriste și a statelor sponsor decât asupra teroriștilor individuali sau asupra actelor teroriste, deoarece statele și grupurile consacrate se bucură de un impact politic mult mai important asupra intereselor naționale ale unei țări date. Politicienii trebuie să țină cont de impactul produs de oricare acțiune de răspuns la un act terorist, de implicațiile asupra intereselor politice și naționale și, mai ales, dacă costurile economice, politice, sociale sau financiare justifică răspunsul preconizat.

În cazul în care scopurile politice urmărite de un anumit grup terorist coincid sau sunt relativ apropiate de cele ale țării în cauză, politicienii vor opta pentru o ripostă temperată; în cazul în care grupul respectiv se dovedește a constitui o amenințare certă a intereselor naționale, răspunsul antiterorist al respectivei țări va fi mult mai amplificat. Din acest motiv, reprezentanții clasei politice, inclusiv diplomații au tendința de a defini terorismul în mod normativ, în funcție de gradul în care respectivul fenomen amenință sau sprijină interesele naționale ale terților. În acest context, clișeul cu teroriști și luptători pentru libertate devine o oglindire a realității politice contemporane.

În ceea ce-i privește pe cei implicați în lupta contra crimei organizate, în activități anti și contra teroriste, aceștia iși concentrează atenția aasupra actului terorist în sine, și apoi asupra individului, grupului sau organizației responsabile de săvârșirea lui. Pentru aceștia, consecințele politice, econommice sau sociale ale ripostei lor sunt mai puțin importante. De asemenea, pentru un politest sau un luptător antitero are mai puțină importanță dacă suspectul este membrul unui grup terorist sau al unei organizații de luptă pentru libertate atâta timp cât fapta comisă este de natură criminală, nelegală sau imorală.

Problema căutării unei definiții “legale” a terorismului privit ca act criminal se circumscrie căutărilor în vederea descoperirii unei definiții general acceptate a fenomenului. Motiv pentru care rezultatele nu sunt pe măsura așteptărilor consacrate în faptul că, în general considerațiile de natură politică au mai multă greutate decât interpretările legale, iar problemele politice sunt adesea rezolvate prin soluții legale. Din cauza inabilității de a se ajunge la o definiție generică a terorismului, justiția tinde să-și extindă jurisdicția asupra actelor specific criminale, implicit considerate “teroriste“, decât să încerce să definească terorismul în terminologia legislației de drept comun.

Militarii văd în general în terorism o formă de conflict de intensitate scăzută, fiind la celălalt cap al spectrului unui conflict armat care se sfârșește cu un război generalizat. Așa după cum nota un analist militar, terorismul: “a devenit din ce în ce mai mult o manifestare a schimbării naturii conflictelor armate sau o nouă formă de deducere a războiului rezultată din revoluția tehnologică ce acompaniază schimbările din arena politică internațională”. În efortul de considerare a terorismului ca pe o forma de deducere a războiului, militarii își focalizează atenția asupra statelor sponsor și asupra grupurilor teroriste din perspectiva strategică, iar asupra indivizilor și actelor de terorism, din perspectiva tactică. Ideea de a privi terorismul ca pe o noua formă de purtare a războiului a apărut în urmă desfășurării ultimelor conflicte militare începand cu Vietnamul și continuând cu Afganistanul, insurgența tamilă din Sri Lanka, Războiul de gherilă din Salvador. Folosirea bombelor neconvenționale (booby- traps) contra populației civile, alegerea tintelor civile pentru a distruge voința adversarilor de a continua lupta, disparitia diferentei dintre combatant și necombatanti, toate acestea par să justifice asertiunea, parafrazându-l pe Krausewitz, potrivit căreia terorismul este o continuare politică a ducerii războiului cu alte mijloace.

Nici din această perspectivă nu există însă modalități universal acceptate de riposta la terorism. Țările nu dispun de un set de facilitati teoretice și practice, capabile să instrumenteze un răspuns adecvat la terorismul privit ca forma neconventiona de ducere a războiului din categoria “low intensity conflicts”.

Astfel, în țările de factură nondemocratică, armata este instituția mandatată cu executarea atributiilor antiteroriste din interior și exterior. În general în țările democratice, aceste atributii sunt îndeplinite de instanțele civile, de poliție, în timp ce operațiile conduse în exterior sunt întotdeauna de resortul armatei sau ale serviciilor speciale ale acesteia.

1.2 Forme de manifestare ale terorismului

Dificultățile întampinate în definirea terorismului au încurajat tendința de cuantificare a tututror formelor de manifestare a fenomenului. Astfel, George Levasseur folosind drept criterilu autorii și scopurile urmărite, distinge următorele categorii de manifestare a terorismului: a.) terorismul ordinar sau banditismul, fenomene ce acopera actele de violența ce urmăresc obținerea unor avantaje sau foloase materiale, acte comise individual sau în banda sau care nu au obiective politice; b.) terorismul politic care acopera în special gama asasinatelor “organizate și sistematică” cu finalitate politică evident; c.) terorismul de stat, forma ce presupune recurgerea din partea unui stat la acte de natura teroristă în lupta cu unele miscări sau persoane considerate subversive. În această categorie se mai înscriu exercitarea sistematică a actelor de coercitie bazate pe utilizarea pe scara larga a forței și printr-un larg evantai de mijloace violentel menținerea unor grupuri sociale, entice sau religioase , în condiții de inferioriate prin oprimarea și represiune.

Grupările teroriste se pot imparti în următoarele categorii:

Grupări entice, religioase, nationaliste;

Grupări care se autointituleaza drept revoluționare;

Grupări anarhiste care se remarcă prin absenta unor scopuri clare și precise, ideologia lor fiind confuza și eclectic;

Grupări patologice sau individuale care nu revendică scopuri de ordin politic, ideologic definite, motivatia lor constând în lipsa de acomodare într-o anumita societatem organizare socială, familie;

Grupări neofasciste de extremă dreapta (asa cum au fost cele italiene denumite “Ordine Nero”, “Rosa del Venti”) și care în unele tari actioneaza cu acordul tacit și sprijinul guvernelor (Ojo per Ojo (Ochi pentu ochi) din Guatemala, Escadroanele mortii din Brazilia);

Mercenarii ideologici, pe care ii întalnim cel mai frecvent în grupările cu camp de acțiune transnationala (ex : Rengo Segikun Din Japonia).

În literatura de specialitate exista următorele forme, tipuri de terorism:

Terorismul patopolitic

În anul 1973, în New York, doi politisti (unul alb și unul de culoare) au fost impuscati într-un mod brutal și, aparent fără motiv. Două zile mai tarziu, United Press Internațional a primit o scrisoare de explicatie care averiza asupra faptului “că lucrurile vor continua”. Scrisoarea era semnata de “Armata Neagra de Eliberare” (ANE) un grupuscul violent ce descindea din “Panterele Negre” o organizație teroristă ce lupta contra “ordinii albe”.

Recrutaîi dintre naționaliștii negri, membrii ANE militau pentru transformare orașelor americane în jungle ostile albilor și a ordinii de stat. Cu toate că adoptaseră jargonul “revoluționar” contemporan membrii grupului nu puteau fi categorisiți ca revoluționari cu un program rațional de luptă. ANE era constituită din marginalizați care urau societatea și sistemul, care considerau că nu puscăriașii ci pușcăriile sunt vinovate. Pentru acești indivizi, cel mai vizibil stâlp al susținerii societății îl constituia poliția. Astfel un politist, alb sau negru, devenea automat țintă acestor teroriști.

Terorismul psihotic (psihopatic)

Termenul de “comportament anormal” pus în legatura cu teroarea și violența, nu și-a gasit încă o definiție satisfacătoare. Este clar că persoanele care actioneaza bizar , fără motiv sau cu motivatie vadit irationala, o fac din motive de ordin intern, personal. Societatea a fost martora mai multor exemple de comportare deviantă a unor asasini psihopați. De exemplu, un număr de americani au încercat să amenințe securitatea unor figure marcante ale politicii americane, în special a președintelui SUA. Profilul acestui gen de asasini este conturat și cunoscut bine astazi. Persoana în cauza provine, în general dintr-o familie dezorganizată, are probleme de inadaptabilitate socială, neîmpliniri afective și sexual, a avut lungi perioade de somaj sau inactivitate. Aceste trăsături sunt însă prea generale, iar potențialii asasini, ar fi de ordinea sutelor de mii în cadrul oricărei natiuni , fapt descurajator pentru orice serviciu de siguranta. Cu toate acestea , cu excepția atacului organizat de membrii Partidului din Porto Rico asupra președintelui Harry S. Truman în 1950 și poate a conspiratiei împotriva lui Abraham Lincoln, toate asasinatele și tentativele de asasinat din America au fost produse de psihopati care atribuiau o coloratura politică actului lor.

Sirhan Sirhan a declarat că l-a ucis pe Robert Kennedy din dragoste fata de Palestina. În sec. XIX, președintele Andrew Jackson a fost victima unui atentat pus la cale de un zugrav complexat care pretindea a fi Richard al III – lea al Angliei.

Terorismul organizațional

Pentru statul sau instituția amenințată toți cei ce se fac vinovați de planificarea și folosirea violenței sunt catalogați ca teroriști. Membrii organizațiilor revoluționare sau a celor criminale de tip Mafia, nu accepta această definire, dar accepta ideea că toate aceste organizații sun confruntate cu problema mentinerii disciplinei interne, inhibarii oricărei tentative de infiltrare și a pedepsirii membrilor feloni. Asemenea activități sunt clasate ca terorist-organizationale. Pentru a fi efective, pedepsele sunt rapide, crude și vizibile. Asasinatele Mafiei sau a altor organizații teroriste sau criminale poarta în cazul pedepsirii unor membri feloni, semen distinctive și evidente pentru atentionare.

Terorismul pragmatic

Acesta consta în folosirea violenței în vederea crearii unui sprijin de masă. Acest “sprijin” se poate materialize extorcarea de fonduri sau obținerea de sprijin în organizarea de greve, manifestatii, boicoturi. Populația este amenințată cu razbunarea în cazul neparticiparii (stigmatizare, asasinat).

Astfel, marea majoritate a acțiunilor de obținere de sprijin și suport din partea populației, în cazul Frontului de Eliberare Nationala din Algeria, s-au bazat pe teroare și violența. La fel a fost cazul Vietcongului sau a Organizației Pentru Eliberarea Palestinei în teritoriile ocupate de Israel. Teroriștii iși justifică acțiunile prin lansarea ideii că fără coercitie nimeni, inclusive statul sau instituția amenințată, nu ar obține nimic. Fără controlul organelor statale nimeni nu ar plati impozite, nu ar executa munci voluntare sau nu ar servi în armata.

Terorismul funcțional

Această forma de terorism este folosit în cazul în care o organizație poate dobândi un avantaj strategic prin mijloace specific teroriste. Asa de exemplu, în Irlanda, în 1920, un comando a patruns într-o cladire din Dublin , ucigând 16 agenti englezi și reușind să distruga reteaua informativa britanică. Victimele fusesera alese din cauza funcției lor. Tintele terorismului de acest gen sunt în general militari, politisti, jandarmii dar și unele categorii de civili. Astfel pentru fedainii palestinieni orice călator ce zboara spre Israel devine o țintă potențial. Mitralierea unei săli de asteptare dintr-un aeroport nu mai urmăreste în acest caz eliminarea victimelor surprinse acolo, ci intimidarea generala a tuturor potențialilor vizitatori ai Israelului. De asemenea uciderea unui politist poate duce la intimidarea colegilor săi. Un politest moale “fără armura”, afirma adeptii acestui tip de terorism, este un exemplu mai folositor decât unul mort.

Terorismul manipulativ

Forma cea mai raspândita a acestui gen de terorism o constituie crearea unei situatii de negociere în care teroriștii ameninta cu distrugerea unor bunuri sau cu uciderea unor ostatici în cazul în care nu li se îndeplinesc niste cereri. Opinia publică este manipulate prin mass-media. Dacă acțiunea reuseste, teroriștii pot castiga admiratori și simpatizanti. Dacă acțiunea se soldează cu victime nevinovate, opinia publică oripilata iși va pune întrebarea “ce motiv i-a îndemnat pe acesti oameni să procedeze asa ?”, iar teroriștii reusesc să-și popularizeze cauza.

Terorismul simbolic

Se deosebeste de celelalte forme de terorism prin faptul că victima aleasă trebuie să reprezinte simbolul “dușmanului”. Atentatul, în acest caz, reprezintă mai mult decât o simpla razbunare sau eliminarea unui personaj incomod. Astfel în 1978 când ETA (Auzkadi Azkatusuna) a asasinat pe premierul spaniel Luis Carrero Blanco, țintă o reprezenta de fapt, Sistemul politic care refuza autonomia bascilor în Spania. Similar, când OAS (Organisation de l’Armee Secrete) a încercat în mod repetat să-l asasineze pe Charles de Gaulle, aceștia nu urmăreau să se razbune pe un om ci doreau să lovească Franța “nerecunoscatoare”, rezolvarea unor probleme domestice, eliminarea opozitiei sau a transfugilor prin asasinate selective, îndreptate împotriva dizidenților din strainatate.

Unul dintre cei mai reputati autori care s-au ocupat de acest domeniu, Karl A. Seger preciza în lucrarea sa “Manualul de antiterorism” că exista numai trei mari categorii de manifestare a fenomenului terorist contemporan. Citând surse militare americane, Seger susține că grupările teroriste pot fi: cele nesprijinite de stat, cele patronate de stat și cele dirijate de stat.

1.3 Organizații teroriste internaționale

Pentru o mai bună înțelegere a noțiunii de terorism, este important de văzut istoria unora dintre cele mai cunoscute și active organizații teroriste din lume:

Al Fatah – Consiliul Revoluționar

Cunoscută drept Organizația Abu Nidal, Brigăzile Revoluționare Arabe, Septembrie Negru sau Organizația Revoluționară a Musulmanilor Socialiști, Al Fatah – CR a fost fondată în 1974, ca o consecință a desprinderii lui Abu Nidal (Sabri al-Banna) din organizația Fatah. Scindarea care a dus la crearea noii organizații a fost rezultatul influenței jucate de regimul irakian care îl sprijinise pe Abu Nidal (Sabri al-Banna) să lanseze operațiuni teroriste independente pentru a servi intereselor irakiene. Încă de la înființare, organizația s-a considerat ca fiind adevărata organizație Fatah, acuzându-i pe liderii organizației de trădare. Între 1974 – 1980, cartierul general al organizației s-a aflat în Bagdad, iar activitățile sale au fost coordonate, în special, de către irakieni, care i-au acordat suport logistic substanțial lui Abu Nidal (Sabri al-Banna). Această perioadă a fost caracterizată de atacuri teroriste îndreptate cu preponderență împotriva țintelor siriene ți a celor aparținând organizației Fatah / OEP. La începutul anilor ’80, datorită, pe de o parte, dezacordului apărut între irakieni și Al Fatah – CR, referitor la independența organizației sale și, pe de altă parte, interesului manifestat de către Irak, în cursul războiului cu Iranul, în îmbunătățirea relațiilor sale cu Occidentul, Abu Nidal și susținătorii săi au fost expulzați din Irak și s-au stabilit în Siria. Ulterior, în 1985, cartierul general a fost mutat în Libia. Noul mod de operare și activitățile desfășurate în taberele din sudul Libanului au produs o gravă scindare în cadrul organizației, soldată cu plecarea, în 1989, a doi lideri : Atef Abu Baker, membru al Comitetului Central, și Abdel Rahman Issa, membru al Biroului Politic. Ei l-au acuzat pe Abu Nidal că, de teamă unor acte de subversiune interne, a ordonat uciderea a 150 de militanți. Încercarea de reconciliere cu Fatah și liderul acesteia, Yasser Arafat, soldată și ea cu eșec, a făcut ca Abu Nidal să fie mai izolat ca niciodată.

Organizația este formată dintr-o serie de comitete funcționale, inclusiv politice, militare și financiare, fiind considerată cea mai activă și mai periculoasă organizație teroristă palestiniană, cu numeroase victime la activ:

• 15 iunie 1978 – asasinarea lui Ali Yassin, reprezentantul O.E.P. în Kuweit;

• 3 august 1978 – asasinarea lui Izz al-din al-Kalak, reprezentantul O.E.P. la Paris și a unuia dintre asistenții săi;

• 27 iulie 1980 – atac împotriva unei școli pentru copiii evrei, din Antwerpen, Belgia.

Asumarea responsabilității pentru asasinarea atașatului comercial al Israelului la Bruxelles.

Desfășurând activități teroriste în 20 de țări, soldate cu moartea sau rănirea a aproximativ 900 de persoane, organizația Al Fatah – CR și-a demonstrat capacitatea de a opera în zone întinse din Orientul Mijlociu, Asia, America de Sud și Europa. Spre deosebire de alte organizații palestiniene, ea a organizat operațiuni și acte teroriste împotriva unor obiective aparținând unui număr mare de țări și împotriva militanților palestinieni acuzați de atitudine moderată. După 1980, Al Fatah- CR a atacat și ținte occidentale, dar și obiective aparținând Iordaniei și statelor din Golf, continuând în același timp să lanseze atacuri împotriva militanților și liderilor Fatah. Printre ținte se numără Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța, Israelul, organizațiile palestiniene moderate, O.E.P. și diferite țări arabe. Astfel, avem atacuri comise la:

• 1 mai 1981 – asasinarea lui Heintz Nittel, președintele Asociației de Prietenie Austria-Israel în Viena, Austria;

• 1 iunie 1981 – asasinarea lui Naim Khader, reprezentantul O.E.P. la Bruxelles, Belgia;

• 29 august 1981 – atac cu mașină-capcană împotriva sinagogii din Viena soldat cu doi morți și 17 răniți;

• 3 iunie 1982 – încercare de asasinare a lui Shlomo Argov, ambasadorul israelian în Marea Britanie. Atacul s-a soldat cu operațiuni militare desfășurate de Israel în Liban împotriva O.E.P.;

• 9 august 1982 – atac cu focuri de mitralieră asupra restaurantului evreiesc Goldberg din Paris;

• 4 decembrie 1984 – În fața Hotelului București, din capitală, a avut loc un atentat terorist săvârșit de către Organizația Al Fatah – CR (Septembrie Negru) executat de către Ahmed Muhammad Ali Al Hersh, un student iordanian de naționalitate palestiniană, aflat de mai mulți ani în România și care, până în acel moment, nu se remarcase cu activități deosebite. Victimă i-a căzut Azmi Al Mufti, funcționar al Ambasadei Iordaniei la București.

Atacurile importante au vizat aeroporturile din Roma și Viena în decembrie 1985, și sinagoga Neve Shalom, din Istanbul, unde au fost ucise 22 persoane. Deturnarea zborului Panam73, în Karachi, în septembrie 1986, a vasului grecesc de croazieră Poros, în iulie 1988, fac parte dintr-un lung șir de atacuri comise de organizația Al Fatah – CR. Între altele, membrii organizației sunt suspectați de asasinarea adjunctului liderului O.E.P., Abu Iyad, cea

mai înaltă oficialitate a acestei organizații după Yasser Arafat, și a lui Abu el-Hol, comandantul forțelor din sectorul de vest al Fatah, în Tunis, la 14 ianuarie 1991. În ianuarie 1994, Al Fatah – CR a asasinat un diplomat iordanian în Liban și a fost implicată în uciderea reprezentantului O.E.P. în Liban.

Organizația Abu Nidal este solidă din punct de vedere financiar, fiind una dintre cele mai puternice grupări teroriste. Gruparea teroristă beneficiază de ajutoare consistente din partea sponsorilor (aproximativ 13% din venituri), o treime din fonduri provin din șantaj, iar cealalta treime din activitățile economice proprii (companii de afacei, organizații economice, cotizații).

Deși se consideră că păstrează încă potențial de periculozitate, Al Fatah- CR și-a diminuat atacurile teroriste în anii ’90, datorită noilor sale relații cu Iranul. În decembrie 1998,

organizația a revenit în Irak, unde grupul își menține și astăzi prezența, desfășurând diverse operații în Liban, pe valea râului Bekaa, și în câteva tabere de refugiați palestinieni din zona de coastă a Libanului.

Hamas (Mișcarea de Rezistență Islamică)

Hamas reprezintă acronimul arab de la Mișcarea de Rezistență Islamică (Harakat al-Muqawamah al-Islamiyya). În cadrul Hamas se poate sesiza influența organizatorică și ideologică a organizației Frații Musulmani (Muslim Brotherhood – MB), înființată în 1920 în Egipt, care și-a întărit activitatea în anii ’60 – ’70 în lumea arabă – în special, în Iordania și Egipt.

Mișcarea Hamas (în arabă „curaj”) a fost înregistrată legal în Israel, în 1978, de către șeicul Ahmed Yassin, liderul spiritual al acesteia, sub forma unei asociații islamice denumite Al-Mujamma Al Islami. Organizația a câștigat o mulțime de suporteri și simpatizanți prin intermediul propagandei religioase și a muncii sociale. O mare parte a succesului înregistrat de Hamas se datorează influenței câștigate în Fâșia Gaza. Hamas este considerată de specialiștii în informații o organizație extremist islamică.

A jucat un rol important în acte subversive violente și în operațiuni teroriste extreme atât împotriva Israelului, cât și împotriva arabilor. În perioada initială a fost condusă de personae identificate ca aparținând organizației Frații Musulmani, din teritorii.

În timpul Intifadei, Hamas a exploatât momentul pentru dezvoltarea activității în Cisiordania, în scopul de a devein organizația fundamentalistă islamică dominantă. Își definește obiectivul prioritar ca fiind Jihadul pentru eliberarea Palestinei și înființarea unui stat islamic palestinian „de la Marea Mediterană până la râul Iordan”. A câștigat încrederea palestinienilor prin participarea la violențe de stradă și asasinate, întărindu-și astfel potențialul și rolul în cadrul Intifadei. Din cauza activității subversive și teroriste, Hamas a fost scos în afără legii în septembrie 1989.

După războiul din Golf, Hamas a devenit organizația cu cea mai mare activitate teroristă în teritorii și în teriorul Israelului.

În prezent, pe lângă noua grupare care și-a facut debutul, respectiv Statului Islamic, grupare Hamas este cel mai puternic grup care se opune procesului de pace în zonă. Un exemplu, îl constituie utilizarea de teroriști sinucigași, cu misiunea de a acționa asupra țintelor civile din Israel.

Numărul mare de refugiați, privațiunile socio-economice ale populației din taberele de refugiați și statutul relativ scăzut al elementelor naționaliste până aproape de zilele noastre au făcut ca Hamas să-și răspândească influența asupra refugiaților.

Vehicularea ideii că eliberarea tuturor palestinienilor este mai importantă în Gaza,

alături de factorii sociali, au consolidat influența islamică inrândul populației palestiniene. Un alt factor care a ajutat la popularitatea fenomenului islamic a fost acela că mișcarea naționalistă palestiniană și O.E.P. au mutat centrul puterii politice din Palestina, prin consolidarea unei conduceri externe, pe cheltuiala celor din interiorul teritoriilor.

În opoziție cu aceștia,campania islamică și structura sa de conducere s-au dezvoltat în

întregime în interiorul Palestinei (al-dakhil) și astfel au putut servi mai bine interesele palestinienilor.

Infrastructura islamică din teritorii a activat separat, dar in paralel cu instituțiile naționaliste construite de O.E.P. în anii 1980. Hamas a reușit să formeze un sistem social care să constituie o alternativă structurii politico-sociale oferite de O.E.P.

Prestigiul organizației se baza atât pe capacitățile ideologice, cât și pe cele practice, ca o mișcare a cărei contribuție la viața cotidiană nu a fost mai puțin importantă decât cea din cadrul mișcării de luptă împotriva Israelului și împotriva ocupației.

O schimbare importantă din cadrul organizației a fost tranziția de la pasivitatea față de

regimul israelian la activități militante și violente de amploare, în special în interiorul Fâșiei Gaza și în exteriorul acesteia. Mișcarea și-a schimbat denumirea în Mișcarea de Rezistență Islamică – Hamas și și-a dezvăluit caracterul palestinian și patriotismul. A susținut că nu este numai o forță paralelă, ci și o alternativă la controlul aproape total al O.E.P. și facțiunilor sale asupra palestinienilor din Teritorii.

În august 1988, Hamas și-a publicat Declarația Islamică, „crezul său ideologic”, care prezenta politica sa la toate nivelurile de luptă, atât împotriva Israelului, cât și împotriva mișcării naționaliste a O.E.P. Această declarație reprezenta o provocare la adresa O.E.P. și a opiniei acesteia, conform căreia este singurul reprezentant legitim al poporului palestinian.

Ideologia de bază a Hamas a fost fundamentată în principal pe curentul Fraților Musulmani. În Declarația Islamică publicată de către Hamas în august 1988, organizația se autodefinește ca fiind „ramura palestiniană a Fraților Musulmani”. Oricum, se poate aprecia că exista o anumită diferență între prioritățile Hamas față de cele ale Fraților Musulmani în Teritorii, în principal referitor la Intifada și în special în privința Jihadului. Frații Musulmani înțeleg Jihadul ca pe o datorie generală și ca pe un principiu și susține că Islamul va fi realizat în primul rând în lumea musulmană și apoi, prin violență, împotriva Israelului. Hamas a subliniat că Jihadul este singurul mijloc în rezolvarea problemei palestiniene.

Hamas definește tranziția la etapa Jihadului „pentru eliberarea Palestinei” ca pe o datorie religioasă a fiecărui musulman. În același timp, respinge orice aranjament politic care ar putea antrena renunțarea la o parte din Palestina, care semnifică predărea unei părți din Islam. Aceste poziții sunt reflectate în Declarație și în activitățile organizației.

Scopul principal al Hamas este înființarea unui stat islamic în întreaga Palestină. Mijlocul de realizare a acestui scop îl reprezintă lupta armată și, în ultimă fază, Jihadul la care să participe nu numai musulmanii din Palestina, ci întreaga lume islamică.

Structura Hamas în Gaza și în Cisiordania se bazează pe o combinație de conduceri regionale și centrale. Cadrul de organizare include:

• infrastructura (Daiwah, literallz isermonizing), care cuprinde recrutarea, distribuirea fondurilor și întrunirile;

• promovarea violenței populare în cadrul Intifadei;

• securitatea (Amn) – culegerea de informații privind suspecții de colaborare cu autoritățile. Aceste informații sunt transmise „comitetelor de șoc”, care îi interoghează pe suspecți și apoi îi asasinează;

• publicațiile (A-’Alam) – broșuri, propagandă prin mass-media, birouri de presă.

Hamas este o organizație compusă din mai multe nivele independente. Baza socio-politică este menținută, din punct de vedere material, de „comitetele de caritate”, iar ideologic, de instructaje, propagandă și acțiuni de incitare, executate în moschei și alte instituții, prin intermediul broșurilor. Această bază reprezintă sursa recrutării de membri în cadrul structurilor care se angajează în revolte și acțiuni populare violente. Aceia care se remarcă în acest tip de activități își vor găsi, mai devreme sau mai târziu, drumul către structura militară care realizează atacuri violente deopotrivă împotriva israelienilor și palestinienilor. Militanții – și dacă aceștia sunt arestați sau asasinați, familiile sau rudele – se bucură de suportul moral și economic oferit de predicatorii din moschei, directori ai Hamas afiliați instituțiilor și de comitetele de caritate. Activitatea de caritate poate servi la atragerea oamenilor la Islam și implicit la creșterea prestigiului Hamas.

Rețeaua asociațiilor de caritate reprezintă un paravan al activităților acoperite, inclusiv al legăturilor cu liderii aflați în străinătate, transferurilor de fonduri către membrii din teren și identificarea potențialilor recruți. Importanța deosebită pe care Hamas o acordă activităților deschise – caritate și bunăstare – au fost puse în evidență în momentul arestării și executării mai multor membri.

Un aspect important al asociațiilor și comitetelor de caritate îl reprezintă rolul acestora în canalizarea fondurilor în regiune. Chiar dacă o mare parte din aceste fonduri se folosește în activități de caritate, nu se poate face întotdeauna o distincție clară între o activitate nevinovată de caritate și aceea de finanțare a activităților acoperite subversive și teroriste. Asociațiile de caritate pot participa la transferarea fondurilor Hamas prin intermediul infrastructurii financiar-administrative. Metodele comune sunt schimburile de bani, cecurile emise pe numele unor membri și firme din străinătate, conturi de afaceri în străinătate cu interes economic în teritoriu și transferurile în numerar, direct din străinătate, executate de obicei prin bănci occidentale (în Marea Britanie, S.U.A. și Germania). Mișcarea islamică din Israel servește și la canalizarea transferurilor de fonduri. Alocarea fondurilor obținute de Hamas se ridică la câteva zeci de milioane de dolari pe an.

Jihadul Islamic Egiptean

La începutul anilor ’70, organizația a luat ființă prin desprinderea unor elemente tinere, de orientare radicală, din organizația Al Gama’A Al Islamyya. Localizarea geografică indică Egiptul (zona de sud). După apariția grupării, aceasta s-a divizat în două facțiuni: una condusă de Ayman AL-Zawahiri, în prezent în Afganistan, și Brigăzile Al-Fateh, mișcare condusă de Ahmad Hasayn Agiza. Șeicul Aaman Al-Zawahiri, aflat în Afganistan, până la începutul anului 2002, este principalul finanțator al Frontului Islamic Mondial al lui Osama bin Laden. La fel ca și Gama’A Al Islamyya, facțiunile Jihad s-au subordonat liderului spiritual, șeicului Umar Abd-Al Rahman, aflat în închisoare în S.U.A. Primul lider al Jihad-ului se afla în închisoare în Egipt, când s-a alăturat ideii șeicului Al Rahman de a chema la formarea unui „front pașnic”. Cei doi și-au intensificat apelurile pentru o stopare a influenței occidentale în țările islamice, concentrându-și acțiunile împotriva obiectivelor occidentale, în special a celor americane.

Obiectivul facțiunilor Jihad este de a înlocui regimul condus de Hosni Mubarak cu un regim islamic. Jihad-ul egiptean activează în celule mici, sub acoperire, recrutându-și membrii din rândul tinerilor cu vârste cuprinse între 15 – 30 de ani, aceștia fiind antrenați în tabere din Egipt, Afganistan, Pakistan, Sudan sau din alte zone ale globului. Gruparea a revendicat numeroase atacuri teroriste împotriva guvernului egiptean, oficialilor și instituțiilor, liderilor și instituțiilor creștine, obiectivelor occidentale, americane și israeliene. Adjunctul lui Ayman Al-Zawahiri, Mohamed Al Zawahiri, a fost arestat, în anul 1999, în Emiratele Arabe Unite, și predăt autorităților egiptene, fiind condamnat la moarte în contumacie pentru participarea la asasinarea președintelui egiptean Anwar Al-Sadat, în anul 1981.

Pentru a-și desfășura activitățile, Grupările Jihad din Egipt primesc fonduri din diferite țări, precum Iran, Sudan, sau de la grupările militante islamice din Afganistan, inclusiv din partea grupării lui Osama bin Laden. De asemenea, gruparea încearcă să coopereze cu notabilitățile și instituțiile locale pentru obținerea de donații și să colaboreze cu rețelele criminalității organizate din Egipt, în special împotriva comunității creștine copte. Are în vedere obținerea de fonduri prin intermediul diferitelor organizații islamice neguvernamentale. Dacă inițial Jihad-ul a avut ca obiective comunitatea creștină coptă și turiștii occidentali, în prezent este orientat și specializat în atacuri armate împotriva înalților oficiali ai Guvernului egiptean. Gruparea a revendicat încercarea de asasinare a ministrului de Interne, Hassan Al Alfi, în august 1993, și a primului-ministru, Atef Sedky, în noiembrie același an.

Forțele de securitate egiptene își concentrează atenția asupra Jihad-ului datorită gravității pericolului rezultat din acțiunile grupării împotriva regimului lui Hosni Mubarak. În perioada în care generalul Zaki Badr s-a aflat la conducerea Ministerului de Interne, aproape 8000 de activiști ai grupării au fost intemnițați. Cu toate acestea, infrastructura organizației nu a fost distrusă, fapt care a determinat ca după instalarea noului ministru de Interne, generalul Abd Al halim Moussa, membrii grupării să-și reia activitatea.

În iunie 1992, după ce activiștii Jihad-ului l-au ucis pe Fărăj Fodah, unul dintre susținătorii păcii israeliano-egiptene, aceștia au întocmit o „listă de acțiune” care releva că gruparea era pregatită pentru a întreprinde acțiuni teroriste împotriva a încă zece personalități, printre acestea aflându-se ministrul de Interne și ziaristul Anis Mansour. Din 993 gruparea nu a condus nici un atac pe teritoriul Egiptului. Cu toate acestea, a continuat să reprezinte o amenințare împotriva Statelor Unite, datorită faptului că șeicul Umar Abd Al Rahman se află încă în detenție în SUA, precum din cauza arestării unor membri ai grupării care activau în Albania, Azerbaijan și Marea Britanie.

Gama’a al-Islamyya (Gruparea Islamică)

Gama’a al-Islamiyya a apărut în anii ’70, mai mult ca un fenomen decât ca o grupare organizată, în special în închisorile egiptene, iar, mai târziu, în unele universități. Fenomenul Grupării Islamice a fost influențat în principal de ideologia militantă a lui Sayyid Qutb (executat în 1966), care a deschis drumul pentru înființarea multor ramuri islamice militante în Egipt și lumea arabă.

După 1971, urmăre a eliberării, de către președintele Sadat, din închisorile egiptene, a majorității prizonierilor islamici, mai multe grupări militante au început să se organizeze. Aceste grupări sau celule au luat nume precum Partidul Eliberării Islamice, al-Takfir wal-Hijra (Excomunicare și Emigrație), Al-Najun min al-Nar (Salvați din Infern) și Jihad (Războiul Sfânt), precum și multe altele, inclusiv al-Gama’a al-Islamiyya (Gruparea Islamică).

Fiecare celulă acționa separat și de sine stătător, fapt care permitea organizației să fie structurată, dar în același timp să aibă o organizare flexibilă. Se pare că a existat un anume tip de contact între liderii diferitelor grupări, dar nu este clar dacă a existat vreodată vreo orientare comună a tuturor grupărilor.

Pacea cu Israelul din 1979 a dat un nou sens violențelor fundamentaliste. Din dorința puternică de a susține progresul datorat politicii sale de pace, Sadat s-a apropiat tot mai mult de politica americană. Astfel, în mințile islamiștilor, el personifica eșecul pe plan intern și trădarea în plan extern. A fost perceput ca neglijându-și vecinii arabi în favoarea unor legături mai strânse cu Vestul și în special cu Israelul și Statele Unite. Asasinarea lui Sadat, în octombrie 1981, de către membri ai Jihadului, a demonstrat că militanții islamici erau capabili să dea o lovitură exact în inima puterii.

Primii ani ai lui Mubarak, ca succesor al lui Sadat, au fost marcați de o perioadă de liniște. Ulterior, militanții religioși și-au intensificat campania de violențe și au zdruncinat puternic stabilitatea țării. Această escaladare poate fi pusă, în parte, pe seama neajunsurilor sociale generate de o politică structurală de sistematizare economică și a tergiversării în procesul de democratizare. Militanții islamici au dat o nouă expresie frustrărilor socio-economice endemice. Există o rată mare a șomajului în rândul absolvenților de liceu și de universități, iar mulți dintre emirii (comandanții) Al-Gama’a al-Islamiyya proveneau din rândul acestora. Orașele mai sărace din nordul și centrul Egiptului, de exemplu Assiut, au oferit, de asemenea, un număr mare de aderenți.

Militanții islamiști sunt organizați în grupări separate care, se crede, ar număra câteva mii de membri. Alcătuiți în celule de extremiști fundamentaliști, ei sunt uniți sub credința că folosirea forței pentru a împinge societatea egipteană spre regula islamică, este o datorie religioasă a Jihadului. „Grupările islamice extremiste ale Al-Gama’a al-Islamiyya nu au legături cu organizația Frații Musulmani, care urmăresc în principal recunoașterea politică. În câteva ocazii, cum ar fi atentatul la viața ministrului de Interne egiptean, Hassan al-Alfi din august 1993, Frații Musulmani au făcut o declarație prin care condamnau folosirea bombelor, care ar fi un rău periculos.

Riposta guvernamentală la amenințarea reprezentată de Al-Gama’a al-Islamiyya și alte grupări militante violente nu a întârziat să apară. Astfel, a fost declanșat războiul de epurare a militanților.

A fost promovată o nouă legislație, în efortul de combatere a grupărilor. Au fost luate și alte măsuri care să țină pasul cu ascensiunea Islamului. În noiembrie 1992, administrația Mubarak a amenințat că nu mai puțin de 40.000 de moschei particulare, bănuite a reprezenta „pepiniere” de militanți, vor fi preluate sub controlul Guvernului. Ministrul Cultelor și Religiei a făcut o declarație prin care avertiza că statul nu va mai permite ca moscheile să devină centre pentru activitate extremistă.

La 17 noiembrie 1997, 58 de turiști și patru egipteni au fost uciși în sudul Luxor-ului, în cel mai sângeros atac de când Al-Gama’a al-Islamiyya a ridicat, în 1992, armele împotriva regimului președintelui Hosni Mubarak. Câteva săptămâni mai târziu, în numele Al-Gama’a al-Islamiyya au fost făcute două declarații – una care chema la încetarea atacurilor îndreptate asupra turiștilor străini, iar cea de-a două care nega că o astfel de hotărâre a fost luată. Ruptura a început să devină evidentă cu adevărat în iulie, după armistițiul cerut de liderii din închisoare ai Al-Gama’a al-Islamiyya. Cele două declarații contrare au aratât clar că Al-Gama’a al-Islamiyya era scindată atât în interiorul, cât și înafară Egiptului.

Declarația de încetare a focului a fost făcuta de facțiunea lui Osama Rushdi, o persoană oficială a Al-Gama’a al-Islamiyya, care a fost însărcinat cu relațiile cu presa. El locuiește în Olanda, unde editează publicația Al-Murabitoun (Luptătorii Vigilenți). Declarația radicală a fost făcută de Refaei Ahmed Taha, unul dintre liderii Al-Gama’a al-Islamiyya, despre care se crede că ar locui undeva în Afganistan.

O consecință a acestei scindări a organizației ar fi aceea că formațiunile nou-desprinse și înarmate din Egipt pot comite atacuri și mai violente, iar grupările aflate într-o permanentă mișcare în Egipt pot acționa independent. Potrivit unor surse ale securității egiptene, unitățile Al-Gama’a al-Islamiyya din sudul Egiptului acționau independent, în lipsa unei coordonări cu structura de comandă politică, într-o manieră denumită de ei „lovitură militară”.

Principala contribuție a lui Qutb a fost aceea de a da legitimitate islamică religioasă Jihadului, prin folosirea de mijloace violente îndreptate împotriva regimurilor laice arabe, percepute de el ca fiind eretice. El a dat întâietate acestui tip de Jihad, față de revoluția socială islamică religioasă a Fraților Musulmani. Membrii noilor grupări considerau organizația tradiționala Frații Musulmani și ideile fondatorului acesteia ca fiind total depășite. Sayyid Qutb a propovăduit, de asemenea, că statele musulmane trebuie să se conducă după Coran, toate celelalte forme de reguli fiind negări ale Coranului și blasfemii. Acesta mai consideră că nu pot exista compromisuri între cele două sisteme și cele două societăți.

Țintele luptei militanților pentru crearea unui stat islamist au inclus miniștri și oficiali ai Guvernului egiptean (inclusiv două atentate la viața președintelui Hosni Mubarak). Printre cei vizați se mai numărau ofițeri de poliție, intelectuali laici, creștini copți și turiști străini. Recent, militanții au început să atace și bănci, în demersul lor de a impune interzicerea cametei. Orice este considerat că aduce ofensă moralității este atacat, inclusiv concertele, filmele sau magazinele de casete video.

În ochii militanților lovirea următoarelor ținte este perfect întemeiat: ofițerii de poliție, pentru că apără statul laic și intelectualii liberali, pe motiv că scrierile lor îndeamnă la apostazie și ateism. În iunie 1992, Fărăg Foda, un scriitor cunoscut pentru vederile sale laice și un oponent declarat al grupărilor militante, a fost împușcat mortal, atacul fiind revendicat de Al-Gama’a al-Islamiyya. Șeicul Muhammad al-Ghazali, preot la Al-Azhar (un institut al învățăturilor islamice de prestigiu), a depus mărturie în cadrul procesului celor acuzați de uciderea lui Foda. El a declarat că oricine s-a împotrivit legii islamice a fost un apostat și ar putea fi ucis de către stat sau dacă nu, de către musulmanii religioși.

Creștinii copți, cea mai mare minoritate religioasă din țară, au fost, de asemenea, vizați. Mulți militanți îi consideră pe aceștia infideli și, în consecință, ținte potrivite pentru Jihad. Atacurile au fost concentrate cu precădere asupra provinciilor din centrul și nordul Egiptului, cum ar fi Minya, Assiut și Sohag, unde creștinii trăiesc în număr mare și au o mare influență în viața economică.

Militanții au atacat obiective turistice din două motive principale: în primul rând, pentru a slăbi credibilitatea Guvernului, lovindu-l acolo unde îl doare cel mai mult, în sectorul economic, iar în al doilea rând, pentru a elibera Egiptul de sub influența Occidentului. Într-un interviu acordat BBC, șeicul Omar Abdel Rahman, unul dintre liderii militanților islamiști, a declarat că turismul aduce în Egipt principii morale viciate și boli precum SIDA.

Hizballah (Jihadul islamic)

Hizballah este o organizație politică, socială și militara formata în anul 1983 care militeaza pentru instalarea în Liban a unui regim identic cu cel instalat de Ayatollahul Khomeyni în Iran. Membrii Hizballah manifesta o ura intensă împotriva tuturor celor ce nu sprijină ideologia șiită. Terorismul reprezintă pentru Hizballah o tactică de promovare a obiectivelor politice și religioase.

Mișcarea Hizballah a apărut ca urmăre a uniunii dintre Organizația islamică Amal și ramura libaneza a partidului Bekaa în 1982-1983. Trei consilii zonale (pentru Beirut, valea Bekaa și sudul Libanului) sunt responsabile pentru toate activitatile organizației. Mai multe comitete subregionale fac recomandari privind politica organizației și au rol de executie. Shura functioneaza ca un organ de guvernamant, rezolvând problemele zilnice ale organizației, principala ei menire constând în a informa Iranul de situația miscării islamice din Liban. Prin această filiera, membrii Gărzilor Revoluționare Iraniene îndoctrinează organizația, asigurând și sprijinul material și financiar. Hizballahul și Garda Revolutionara Iraniana actioneaza în stransă legatura în acțiunile teroriste. Din acest motiv, Hizbollah doar rareori a revendicat acțiuni teroriste, iar atunci când o face, folosește numele de cod Jihadul islamic.

Iranul a creat mișcarea Hizballah, unele cadre de conducere ale organizației fiind membre ale contingentului Garzilor Revoluționare iraniene din Liban. Purtatorul oficial de cuvânt al Hizballah, Ibrahim al-Amin a declarat faptul conform căruia conducerea organizației nu are influența asupra anumitor membri, care primesc ordine direct de la Garda Revoluționară din Iran.

Organizația Arabă 15 Mai

Organizația „15 mai” și-a luat numele după data formării statului Israel, respectiv 15

mai 1979. Se cunosc puține date despre această organizație în afară opoziției sale vehemente contra Israelului și a faptului că folosește materiale explozive foarte sofisticate.

Grupul „15 Mai” pare să fie o organizație desprinsă din Frontul Popular de Eliberare a Palestinei (PELP) în ultima parte a anilor 70. Aceste grupuri au organizari și structuri destul de vagi.

Frontul Popular de Eliberare a Palestinei (grupul special de operații) în 1978 s-a impartit în trei grupări: Organizația Araba „15 Mai”, PELP – Comandamentul Special și Fracțiunea Armata Revolutionara Libaneza.

Operațiunile grupării „15 Mai” sunt frecvent îndreptate asupra locurilor publice slab aparate. Liniile aeriene și aeroporturile sunt în special vizate din cauza afluxului internațional și a atenției de care se bucura în cadrul mass-mediei.

Începând cu anul 1983 nici un atentat terorist nu a mai fost revendicat de „15 Mai”, dar unele atentate au creat impresia că membrii organizației au fost participanti activi la acțiuni întreprinse de alte grupări.

Ca și obiective politice, „15 Mai” militeaza pentru distrugerea Israelului și intimidarea palestinienilor moderati și a celorlalți arabi care înclina spre o înțelegere negociata a problemei palestiniene.

Zona de operații ar fi Europa de Vest.

Frontul Democratic de Eliberare a Palestinei (DFLP)

DFLP s-a înfiintat în anul 1969 și este marxist-leninist și pro-sovietic, considerând că

obiectivele palestiniene nu pot fi obtinute fără o revoluție a clasei muncitoare; membrii de elita ai miscării nu trebuie să fie rupti de mase, chiar clasele de jos trebuie educate conform socialismului adevarat pentru a fi capabile de lupta.

În primavara anului 1977, cu ocazia întrunirii Consiliului Național Palestinian, DFLP a sprijinit activ programul national palestinian care prevedea crearea unui stat palestinian în oricare din teritoriile eliberate de sub ocupația Israelului.

La jumătatea anului 1979, DFLP a cunoscut o vizibilă radicalizare și o crestere a influentei sale. Cu toate că a ramas membru în Comitetul Executiv al Organizației pentru Eliberarea Palestinei (PLO), DFLP a început să coopereze activ cu extremistii palestinieni, anit-Arafat.

DFLP a criticat puternic conducerea PLO pentru faptul că nu a actionat mai dur contra președintelui egiptean Anwar Sadat după initiativa acestuia de încheiere a pacii cu Israelul.

Mai mult decât atât, DFLP a semnat la Tripoli, în 1983, declaratia de respingere a planurilor de pace initiate de Ronald Reagan, precum și eventualele contacte cu israelienii. De asemenea, DFLP nu a sprijinit pe rebelii Fatah în 1983 și 1984, considerând că acțiunea lor submineaza cauza palestiniana.

DFLP a refuzat să aprobe înțelegerea dintre Yasser Arafat și regele Hussein al Iordaniei privind o delegatie comuna palestiniano-iordaniana la convorbiri de pace cu Israelul.

DFLP a refuzat să se alature Frontului National de Salvare a Palestinei, creat de Siria, spre deosebire de Fronul Popular de Eliberare a Palestinei care a fost cooptat, motiv pentru care „Alianța Democratică” dintre DFLP și PELP a fost dizolvata.

Operațiunile DFLP au avut întotdeauna loc în interiorul Israelului sau în teritoriile ocupate. Tipice pentru această grupare sunt atentatele cu bombe usoare sau grenade, capturarile de ostatici și tentativele de negociere în vederea eliberarii prizonierilor palestinieni.

Pana la ruptura din martie 1987 cu Consiliul Național Palestinian (tinut la Alger) Siria a sprijinit cel mai consistent DFLP.

Organizația și-a antrenat membrii în fosta URSS și Cuba. DFLP se afla în contact cu Frontul Sandinist de Eliberare din Nicaragua (azi în opozitie).

Obiectivele politice ale acestei organizații sunt:

Schimbarea pe cale revolutionara a lumii arabe, vizând în special monarhiile conservatoare, considerând aceasta o etapa obligatorie în rezolvarea problemei palestiniene;

Crearea unui context internațional în care lupta de eliberare a palestinienilor să fie organic legată de „eliberarea” Africii, Asiei și Americii Latine;

Afirmarea constanta a „ostilitatii și a rezistentei sale” la politica americana din regiune, se manifesta în sprijinul nealinierii, afirmându-și solidaritatea cu toate mișcările naționale de eliberare care luptă contra imperialismului și rasismului.

Zona de operații este Liban și Israel.

Armata Secretă Armeană de Eliberare a Armeniei (ASALA)

ASALA este o grupare teroristă transnationala, creata pe baze etnice, cu o ideologie marxist-leninista, formata în anul 1975, care iși exprima solidaritatea cu toate mișcările de stanga și separatiste din întreaga lume. Obiectivul ei principal îl constituie restabilirea Armeniei istorice într-o zona care include estul Turciei, nordul Iranului și Armenia post-sovietică.

ASALA militează de asemenea pentru forțarea Turciei să recunoască genocidul practicat împotriva armenilor în imperiul Otoman și încetarea discriminărilor suferite de armeni în Turcia.

Pentru realizarea acestor obiective, ASALA a comis o serie de atentate teroriste. Terorismul practicat de ASALA este impartit în două faze. În timpul primei faze, gruparea a atacat personalul diplomatic turc pentru a atrage atenția asupra „problemei armenesti” și în vederea castigarii de aderenti printre armeni.

În faza a două, ASALA și-a extins operațiile și împotriva tintelor „imperialiste”. Primele victime imperialiste atacate în noiembrie 1979, au fost birourile KLM și Lufthansa din Paris, precum și biroul TWA din Madrid. În plus, ASALA a lansat atacuri împotriva cetățenilor și proprietatilor aparținănd statelor care tineau în închisoare membri ai organizației.

Politica de violența nediscriminatorie și disputele privind sefia au cauzat fractionarea organizației și limitarea activității teroriste. Cu toate acestea, ASALA a fost implicata într-o serie de atentate cu bombe la Paris în septembrie 1986, soldate cu circa 200 de morti și raniti. Atacurile au fost revendicate de „Comitetul de Solidaritate cu Arabii și Prizonierii din Orientul Apropiat” cerându-se eliberarea a trei teroriști dintre care și un membru ASALA, Varonjan Sarabedjian.

ASALA a continuat să amenințe interesele franceze pentru a forță eliberarea acestuia.

Celulele Comuniste Combatante (CCC)

CCC a explodat literalmente în terorismul european printr-o serie de atentate cu

bombe începând cu octombrei 1985, campania teroristă încetând în decembrie 1985 o data cu capturarea de către poliție a liderului organizației și a încă trei membri. Originile acestei organizații marxist-leniniste par să se lege de disensiunile asupra problemelor politice, economice, etnic și sociale, apărute în Belgia la începutul anilor ’80.

Convingerea că guvernul nu este capabil să rezolve aceste probleme, precum și speranta că terorismul poate mobiliza oponentii de stanga contra puterii statale, a facut ca radicalii de stanga să formeze CCC.

Înainte de Apariția CCC, Belgia nu a cunoscut amenințarea teroristă indigena, cu toate că începând cu 1970, tara devenise un loc preferăt de refugiu pentru teroriștii europeni urmăriti în țările de baștină. Presupusul lider al organizației, Pierre Carrette, cunoscut militant de extremă stanga, avea contacte cu grupul terorist francez Acțiunea Directa (AD) și cu Fracțiunea Armata Roșie din Germania (RAF), chiar înainte de emergenta CCC.

Organizația CCC s-a specializat în plantarea de bombe, această metoda teroristă fiind unica utilizată în întreaga perioada în care a actionat. Singurele victime pentru care s-a facut responsabilă Organizația au fost doi pompieri uciși în timpul unui atentat cu bombe în mai 1985. În afără contactelor cu RAF și AD, Organizația nu pare să fi avut cooperari cu alte grupări teroriste și nici vreun sponsor cunoscut.

Se banuieste că CCC au format impreuna RAF și AD „Frontul Armat Antiimperialist” în vederea purtarii de acțiuni teroriste de protest împotriva „americanizarii Europei” și în scopul impiedicării cooperării militare dintre membrii NATO. Chiar dacă acest front nu este operational, CCC are clare afinități ideologice cu RAF și AD.

După arestarea lui Carrette și a celorlalți trei militanti în decembrie 1985, CCC nu a mai continuat seria atentatelor, dar poliția nu exclude posibilitatea ca Organizația sa iasă din letargie după o perioadă de restructurare.

Tigrii Eliberării Elamului Tamil (L.T.T.E.)

Fiind cel mai vechi și mai activ grup militant tamil, LTTE este singura grupare majora tamilă care a luptat împotriva Forței de pace indiene din Sri Lanka.

LTTE a fost formata în 1972 de tineri tamili care considerau că este necesara înfiintarea unui stat de sine statâtor al tamililor. Această acțiune era reactia fata de refuzul guvernului de a rezolva problemele comuNițăre ale tamililor.

LTTE și-a început activitatea separatista în 1977 prin mai multe tentative de asasinare a unor politicieni moderati tamili. Începând cu rascoalele rurale din 1983, LTTE și-a extins aria de acțiune, trecând la atacarea forțelor de securitate srilankeze, la jefuirea bancilor și atacuri nediscriminatorii contra oficialitatilor și populației srilankeze din provinciile nordice și sudice. LTTE a luptat și cu alte grupări militante tamile, mai puțin importante, în încercarea de a-și impune influența.

LTTE a fost supusă unor presiuni serioase începând cu octombrie 1987, când forțele de mentinere a pacii indiene au atacat și cucerit bastionul LTTE din orașul Jaffna. Atacarea Jaffnei de către forțele indiene a fost facuta ca răspuns la atentele „tigrilor” contra populației civile din est și de refuzul LTTE de a depune armele și de a accepta acordul de pace. După cucerirea Jaffnei, soldatii indieni au continuat acțiunile contra luptătorilor LTTE din nord și est.

Jihadul Islamic Palestinian

Cunoscut și sub numele de Harakat Al-Jihad Al-Islami Al-Filastini, Jihadul Islamic Palestinian (J.I.P.) urmărește crearea unui stat islamic palestinian și distrugerea Israelului prin „război sfânt”. J.I.P, potrivit surselor deschise cheamă pentru înfăptuirea unei lupte armate pentru eliberarea Palestinei. Aceasta va trebui sprijinită de o luptă de gherilă condusă de brigăzi revoluționare, ce au ca sarcină atacarea obiectivelor israeliene considerate vulnerabile. Militanții grupării consideră că sunt cei care pun bazele distrugerii Israelului prin lupta ce va fi dusă ulterior de „marea armată islamică arabă”.

Gruparea a fost înființată între anii 1979 – 1980, în Egipt, de către foști membri ai grupării Frații Musulmani, proveniți din Fâșia Gaza. Localizarea geografică a organizației cuprinde Teritoriile Autonome Palestiniene, Siria, Liban, Egipt, Liban și Iran. Datorită ajutorului acordat Israelului, Statele Unite au fost declarate inamicii principali. Grupul nu a organizat însă atacuri specifice împotriva intereselor americane. Cu toate acestea, în iulie 2000, J.I.P. a amenințat în mod public că o să atace interesele americane dacă Ambasada SUA este mutată de la Tel Aviv la Ierusalim. De asemenea, s-a opus guvernării arabe moderate, pe care o consideră pătată de secularismul occidental.

La sfârșitul anului 2000, J.I.P. a comis cel puțin trei atentate asupra unor misiuni israeliene, organizând atentate sinucigașe și împotriva unor ținte israeliene din Cisiordania, Fâșia Gaza și Israel.

Acțiunile sunt desfășurate, cu predilecție, în Israel, teritoriile ocupate și alte regiuni din Orientul Mijlociu, inclusiv Iordania și Liban. La 19 mai 2003, trei oameni au fost uciși și 47, răniți într-un atentat în Centrul comercial Amakim, din Aufula, Israel. Potrivit lui Delcea (2006), mecanismul a fost compus din aproape cinci kilograme de explozibil de calitate și nu a fost combinat cu cuie sau cu alte obiecte de metal, ca în atentate similare. La 4 octombrie 2003, în restaurantul Makom Maxim, din Haifa, Israel, a avut loc un atentat cu bombă, soldat cu 21 de morți și circa 60 de răniți. În local, în momentul exploziei, se aflau și trei copii și un nou-născut (Jerusalem Post).

Organizația Al-Qaida

Înființată în cursul anului 1980, în timpul războiului afgan împotriva sovieticilor, organizația este cunoscută și sub numele Al-Qaida (Baza) Maktab al-Khidamat (MAK-Biroul serviciilor), Frontul Islamic Internațional pentru Jihad împotriva Evreilor și a Cruciaților. Membrii de bază ai grupării sunt veterani de război afgani Din întreaga lume musulmană.

Obiectivul principal al organizației este răsturnarea guvernelor unor state musulmane – considerate a fi corupte și eretice – și înlocuirea lor cu guverne islamice care să respecte Sharia. Al-Qaida are o atitudine profund anti-occidentală, percepând Statele Unite ca fiind cel mai mare dușman al Islamului.

Al-Qaida reprezintă o rețea formată din mai multe organizații fundamentaliste din diverse țări. Factorul comun al tuturor acestor grupări este folosirea actelor de terorism pentru atingerea scopurilor politice. Organizația are ca obiectiv prioritar răsturnarea „guvernelor eretice” și crearea de guverne care să conducă pe baza legii islamice.

Al-Qaida este o organizație cu sprijin multinațional care finanțează și organizează activitățile militanților islamici din lumea întreagă.

Utilizând mijloace tehnice avansate (faxuri, telefoane prin satelit, Internet), Al- Qaida se află permanent în legătură cu un număr necunoscut de adepți din întreaga lume arabă, dar și din Europa, Asia, Statele Unite și Canada (Terorismul, 2001). Folosirea intensivă a Internetului duce la crearea unui spațiu virtual, deschis pentru o comunitate fără frontiere sau naționalități, dar legitimată de ideologia radicalismului islamic. Spațiul virtual constituie un subiect aparte în curprinsul lucrării noastre, asupra căruia ne-am propus să revenim în acord cu tema “Brândul Al-Qaida, massmedia și internetul”.

Al-Qaida Albă

Potrivit lui Sredoje Novici, conducătorul Serviciilor Speciale, un departament al Agenției Naționale pentru Investigații și Protecție (S.I.P.A.), Bosnia-Herțegovina riscă să se transforme într-o „pepinieră a teroriștilor”. Într-un interviu acordat ziarului bosniac Nezavisne Novine, conducătorul serviciilor speciale se declara „mai mult decât convins că Bosnia este un focar potențial și o pepinieră a teroriștilor”. Pericolul potențial al terorismului a fost prezent în Bosnia-Herțegovina în toți anii de după încheierea acordului de la Dayton, în anul 1995.

În perioada războiului civil etnic s-au stabilit în fosta republică iugoslavă până la 10.000 de combatanți islamici din Africa de Nord și din țările Orientului Apropiat și Mijlociu (Iskenderov, 2006). Unii sunt cunoscuți drept „teroriștii cu tenul alb” sau Al-Qaida Albă. Autoritățile musulmane din Bosnia-Herțegovina le-au acordat acte de identitate și chiar cu cetățenie. Mulți dintre aceștia au fost sfătuiți de liderii bosniaci să se însoare cu localnice, ca să poată rămâne ca civili în țară (Hamad, 2006). Acesta a fost un mijloc potrivit pentru eludarea articolului din acordul de la Dayton, conform căruia toți mercenarii și voluntarii străini trebuiau să părăsească țara.

În anii următori afluxul de combatanți islamici în Bosnia-Herțegovina nu a încetat și s-a desfășurat sub paravanul fondurilor și organizațiilor islamice. Numărul membrilor Al-Qaida Albă s-a dublat din 1995 până astăzi, aproximându-se astfel peste 800 susținători bosniaci. Racolarea lor a fost întreținută și facilitată de criza economică în care se află țara (Hamad, 2006). Acest lucru vine în deplin consens cu aprecierile lui Sredoje, conducătorul Serviciilor Speciale, potrivit căruia „diversele organizații teroriste din lume pot fi foarte interesate să creeze în Bosnia baze, de unde s-ar putea recruta viitori teroriști”. Legăturile strânse dintre extremiștii albanezi etnici și combatanții islamici din Bosnia-Herțegovina sunt bine cunoscute, iar pericolul creării unui front islamic unic cu încă o bază în Kosovo este mai real decât oricând.

Urmând evoluția fenomenului terorist, se poate anticipa că terorismul va persista cu siguranță și în viitor, crescând cantitativ și calitativ, cu atât mai mult cu cât unele state apelează deja la terorism pentru a-și atinge anumite scopuri, precum:

• atingerea totală a obiectivelor politice – în ciuda opiniei generale, terorismul este o metodă eficientă de obținere a unei revendicări politice. Dacă organizația teroristă este afiliată unei mișcări politice (grup terorist), iar motivele sunt susținute de majoritatea populației civile implicate în conflict, victoria e numai o problemă de timp. Cele mai cunoscute cazuri sunt formarea statului Israel, pentru mișcările Hanagah și Irgun, eliberarea Libanului de Sud de sub ocupație israeliană, pentru Organizația șiită Hezbolah, și abolirea politicii de apartheid în Africa de Sud, pentru UmKhonto we Sizwe;

• efecte economice colaterale – efortul de luptă poate afecta temporar economia unei regiuni sau țări. În unele cazuri, efectele pot fi de lungă durătă, în special în zonele care depind economic de industria turismului, cum ar fi a două Intifadă și atentatele sinucigașe Hamas, care au afectat puternic industria turismului din Israel, sau atentatele comise de Jemaah Islamiah în Bali, insulă cu populație majoritar hindusă, din Indonezia, pentru care turimul este îndustria majoră;

• atingerea parțială a scopurilor politice – obținerea retragerii trupelor spaniole din Irak înainte de termen prin schimbarea cursului alegerilor din Spania, în urmă atentatelor de la Madrid din 11 martie 2004, revendicate de Al-Qaida, acordurile Din „Vinerea Bună” (Good Friday Accords) – I.R.A., obținerea de drepturi suplimentare pentru canadienii de origine franceză din Quebec, de către F.L.Q., sunt doar câteva dintre motivele care au stat la baza manifestărilor teroriste;

• pornirea unui război – actul terorist poate fi folosit de către puterea politică de stat ca pretext pentru pornirea unor războaie. Cele mai cunoscute exemple sunt atentatul de la Sarajevo, folosit ca pretext pentru Primul Război Mondial și atentatele din 11 septembrie 2001, care au fost folosite ca argument pentru invazia din Irak.

Toate acestea sunt posibile și ca urmăre a faptului că transportul aerian modern asigură o mobilitate fără precedent la scară planetară, radioul, televiziunea, comunicațiile digitale via satelit, magistralele informatice tip internet permit accesul aproape instantaneu la informații vitale pentru teroriști, precum și la o audiență mondială nemijlocită. (Mattodo, 2005). Sistemele de arme moderne, noile generații de explozibili, de dispozitive de ghidare, de comandă de la distanță vor deveni tot mai accesibile pe piețele clandestine de arme, societatea modernă oferind noi vulnerabilități, respectiv ținte teroriștilor.

Alfaro traiește! (AVC)

AVC a initiat primele acțiuni militare în august 1983 în aceeași maniera folosită mai înainte de grupul columbian „M-19”, adica prin imprumutarea numelui unui erou national ecuadorian , Eloy Alfaro – conducator revolutionar și președinte al Ecuadorului ucis în 1912.

Începând cu 1986, AVC a lansat o serie de atacuri cu bombe, jafuri, spargeri de banci.

Cu toate că AVC nu se considera o gruparee marxista, unii dintre membrii săi întretin relatii cu Cuba și Nicaragua (în perioada Sandinista). În momentul arestarii liderului organizației Rosa Oardenas, în septembrie 1984, aceasta avea asupra ei documente care confirmau legaturi cu Libia, precum și planuri de conlucrare cu aceasta.

Documentele confiscate la cartierul general al AVC, cu ocazia raziei Din martie 1986, au dovedit implicarea Libiei în instruirea grupării AVC.

Printre documentele capturate se gasea o lista cu pasageri ai zborului Quito-Madrid, cu o aeronava „Iberian Airlines”; 20 dintre pasageri ecuadorieni aveau rezervari ulterioaree pentru Tripoli. Unul dintre aceștia a fost arestat în timpul raidului din martie 1986.

AVC și-a trimis membrii în Columbia în vederea instruirii și participarii la operații militare initiate de gruparea M-19 în cadrul unei unităti multinaționale cunoscute sub numele de „Batalionul America”.

În iunie 1986, M-19 antrenase și instruise deja 40 de rebeli AVC. Exista date conform cărora AVC a colaborat cu „Mișcarea Revolutionara Peruana – Tupac Amaru” (MRTA), probabil contactele fiind stabilite prin „Batalionul America” în care existau și combatanti MRTA.

Multe din atentatele teroriste AVC au fost comise în ideea publicitatii, gruparea dorind să folosească mass-media în expunerea doctrinei sale.

Finantarea grupării se face prin spargerile de banci, AVC sperând în ajutor extern (libian și cubanez), existând dovezi că au primit deja unele sume de bani.

În perioada 1986-1987, AVC a suferit pierderi grele Din cauza ripostei forțelor de securitate ecuadoriene. Cu conducerea decapitata și structura organizațională dezorganizată, grupul a recurs numai la acțiuni militare, dovedind o capacitate scăzuta după 1987.

Zona de operații a acestei organzatii teroriste din America Latină este Ecuador, în special zonele urbane Quito și Guayaquil.

1.4 Terorismul și teroriștii

Existenta terorismului are ca motivatie intrinsecă interpretarea subiectiva a realității, care difera de perceptiile guvernelor și societatilor cu care se confrunta teroriștii sau care reprezintă motivul frustrării și angoasei lor. Una din caracteristicile existentiale ale terorismului și, implicit, a teroriștilor consta în obsesia acestora de a convinge opinia publică vizata, grupul social țintă, să privească lumea asa cum o privesc ei, potrivit propriului standard de legitimitate politico-socială.

La baza emergentei oricărui act terorist sta, în consecinta, sistemul de convingeri format din imagini, simboluri și mituri dominante, de perceptii și interpretari eronate care determina trecerea de la nemultumire și frustrare, la acțiuni violente și sperante de schimbare a statutului real dar neconform al societati atacate.

Sistemul de convingere ale subiectilor actului terorist poate proven din numeroase surse cum ar fi cadrul politic și social în care se formează și traiesc aceștia. O asemenea matrice cuprinde factori culturali variabili cum ar fi istoria, traditiile, cultura, religia care sunt transmiși membrilor grupali prin anumite tipare de socializare specific. În paralel cu acesti factori, ideologiile oficiale sunt imprumutate, de multe ori inconștient. Orice eroare de definire matriciala, de perceptive sau de interpretare poate da nastere la alienare, la o derapare spre violent vindicativă.

O data intrati în conflict deschis cu societatea, teroriștii accepta clandesținătâtea, marginalizarea și autoizolarea plina de tensiune și nesiguranta, fapt care potenteaza adoptarea unui set și mai rigid de convingeri neconforme cu realitatea socială data. Ripostele societății sau statului amenintat inhiba flexibilitatea și deschiderea mentala a teroriștilor fata de posibilitatea compromisului sau schimbării opiniilor.

Încă pacitatea de a susține un dialog, de a accepta argument și justificări fac ca imaginile despre lume a teroriștilor să devina stereotype, încadrându-se în categorii preconcepute și rigide care simplifică realitatea.

Cea mai mare parte a teroriștilor se considera victime și nu agresori, autopercepându-se ca fiind reprezentanti ai celor oprimati: muncitori, tarani, minoritari, în general grupuri considerate incapabile să se apere singure. Cel mai adesea teroriștii au constiinta superioritatii lor morale, considerându-se mai sensibili și mai nobili, în fapt niste idealisti pe care societatea nu ii merita.

1.5 Analiza noțiunii de terorism din punct de vedere juridic

După cum observa Douglas Kash: “deși terorismul este în preajma noastra de mult timp, avem încă dificultati în definirea și prevenirea sa și chiar în pedepsirea actelor teroriste” (Douglas Kash – What’s in the name?, ( Ce se ascunde sub un nume?), Counterterorism & Security, Fall 1994, SUA. )

Prmele tentative de definire a terorismului sub raport juridic au apărut în timpul “Conferintelor Internaționale pentru Unificarea Legii Penale” cu ajutorul lui Quintilliano Saladana care a introdus, în cadrul Academiei de la Haga, în 1925, conceptual de “crima internaționala” care includea în sfera sa de deifinitie crimele împotriva drepturilor omului și crimele comise împotriva sefilor statelor straine sau a reprezentantilor diplomatic ai acestora.

Patru conferinte internaționale au încercat să ajunga la o înțelegere privind Definirea terorismului dar toate au esuat. Acest esec a fost rezultatul inabilității statelor praticipante de a cădea de accord asupra definirii “crimei politice” sau a determinării exacte a ceea ce constituie un “act terorist”.

În urmă asasinarii în serie a regelui Alexandru I al Iugoslaviei, ministrului de externe francez Louis Barthou și cancelarului austriac Dr. Dollfuss, cea de-a sasea conferinta din această serie , ținută la Copenhaga în 1935, a definit terorismul ca pe “un act voluntar comis împotriva vietii, integrității fizice, sănatâtii sau libertatii oficialitatilor; orice act care primjeduieste o comunitate, creeaza o stare de teroare în vederea schimbării autoritatii publice sau impiedicarea acțiunilor acesteia, sau care urmăreste deranjarea relatiilor internaționale”.

Toate aceste eforturi au culminat cu organizarea în anul 1935-1936 a “Conferintei Ligii Natiunilor pentru prevenirea și pedepsirea terorismului” care a adoptat definirea actelor teroriste ca: “actele criminale îndreptate împotriva unui stat, astfel gândite și concepute să creeze teroare în mintile persoanelor particulare, a grupurilor sociale sau a opiniei publice”.

La sfarșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70 atenția opiniei publice mondiale a fost din nou focalizata asupra terorismului. În 1972 , administratia Americana a înaintat un memoriu intitulat “The United States 1972 Draft Convention for the Terorism” (“Propunerea SUA privind legiferarea conventiei pentru prevenirea și pedepsirea anumitor acte de terorism internațional – 1972”) celei de-a sasea Adunari Generale a Organizației Natiunilor Unite. Acest proiect de rezolutie nu folosea textual cuvântul “terorism” substituindu-l cu formula “ofensă internațională importantă”.

Ca urmăre a acestei initiative, ONU a stabilit un “Comitet Ad Hoc pentru terorismul internațional”. Acest comitet a fost structurat în trei subcomitete dintre care unul avea rolul de a stabili o definiție viabilă a fenomenului. Acest grup nu a putut gasi o definiție juridică, unanim acceptata dar a propus elemente ce urmau a fi introduse în acestea, precum:

Acte de violența și alte acte represive comise de regimurile colonial, rasiste sau straine împotriva popoarelor sau oamenilor care lupta pentru libertatea lor.

Tolerarea sau asistenta din partea statelor, a organizațiilor, grupurilor mercenare sau fasciste a căror activitate teroristă este direct îndreptata împotriva statelor suverane.

Actele de violența comise de indivizi sau grupuri de indivizi care ameninta sau suprima viața oamenilor nevinovati, ameninta drepturile și libertatile fundamentale ale oamenilor. Aceasta nu include dreptul inalienabil la auto-determinare și independența a popoarelor aflate sub regimuri colonial, rasiste sau alte fomre de dominatie straina și nici legitimitatea luptei acestora.

Actele de violența comise de indivizi sau grupuri de indivizi în scopuri private, a căror efecte nu sunt în legatura cu un stat.

Așadar, din punct de vedere juridic, defnitia terorismului trebuie să fie general acceptata, funcțională, aplicabilă și în același timp, maleabilă.

Documente ale cooperării internaționale privind combaterea terorismului

Pericolul reprezentat de terorismul internațional pentru relatiile de pace și cooperare dintre state face ca această problema să preocupe în mod deosebit comunitatea mondiala și implicit dreptul internațional.

Actele de terorism de stat prin implicațiile și consecințele lor constituie o violare a principiilor fundamentale ale dreptului internațional. Deși teorrismul internațional este unanim condamnat ca fenomen, diversele acte de terorism fac în prezent obiectul unei incriminari internaționale numai în masura în care aceste acte formează obiect de incriminare internaționala convenționala.

Ținănd cont de amenințarea grava exercitata de terorism asupra ordinii publice și constitutionale este preferăbilă prevenirea terorismului și nu combaterea acestuia. Trebuie evitate masurile represive cu repercusiuni substantiale asupra populației pentru a nu fi subminate libertatile traditionale. Legile împotriva terorismului trebuie să evite devierea de la starea de normalitate.

Dacă terorismul nu poate fi contracarat în limitele impuse de drepturile omului se vor aplica represiunile legale, însă în limitele democratiei constitutionale.

Chiar dacă terorismul internațional este respins ca fenomen, el a devenit tot mai frecvent, necesitând o cooperare internaționala deplina pentru a-l combate. Terorismul internațional este o activitate extralegala, ceea ce face ca aportul expertilor în probleme juridice să nu aiba decât un efect limitat. Legislatia este invocate pentru reglementarea atitudinii internaționale și pentru asigurarea unui sistem prin care terorismul să fie adus în fața justitiei. Din pacate se poate afirma că pana în prezent nu s-au înregistrat rezultate deosebite în domeniul combaterii terorismului internațional.

Unii teroriști sunt uciși sau capturati chiar în timp ce comit actele respective, dar puțini Din cei ce reusesc să scape sunt ulterior depistati și arestati, ca exemplu: Mc Veigh implicat în atacul caldirii Murrah din Oklahoma City – Carlos, Igal Amir, asasinul lui Itzak Rabin și uneori chiar linșați , cum ar fi Jehya Ayash – “Inginerul”.

Un terorist condamnat va fi, după toate probabilitatile eliberat mult mai devreme decât prevede sențintă, fiind adesea schimbat pentru ostaticii capturati într-un act terorist anterior.

Comunitatea internaționala condamna actele de terorism din motivații meschine pentru atingerea unor interese personale, în schimb, unele acte de terorism politic sunt considerate laudabile, deoarece au fost comise pentru apararea drepturilor recunoscute de Organizația Națiunior Unite. Legitimitatea violenței politice este o noțiune care și-a facut loc adânc în aplicarea dreptului internațional.

Dreptul internațional reglementeaza utilizarea forței de către o tar ape teritoriul altor tari, dacă prin aceasta se urmăreste capturarea sau atacarea teroriștilor (capturarea teroristului de talie internaționala Ilich Ramirez Sanchez, alias Carlos “Șacalul” de către autoritațile franceze pe teritoriul Sudanului) sau salvarea ostaticilor (eliberarea ostaticilor de către grupul german de intervenție antiteroristă, GSG-9 Din avionul companiei “Lufthansa” deturnat la Mogadiscio).

În general, un stat nu poate patrunde pe teritoriul altui stat fără consimțământul acestuia. Este interzisă utilizarea forței împotriva suveraNițătii și independentei teritoriale a unui stat, cu exceptia cazurilor de autoaparare.

Când teroriștii comit crime împotriva cetățenilor unei tari aflati în străinătate, organelle abilitate cu aplicarea legii din tara respective nu pot opera în afara granițelor internaționale fără permisiunea guvernului gazdă. Totodată, se pune problema sub ce jurisdictie legala va fi pus sub urmărire autorul crimei. Când vasul “Achille Lauro” s-a întors în Egipt, au fost implicate autoritatile judiciare a trei tari: Egiptul, unde au fost prinși teroriștii, Italia, care era propietara vasului și Statele Unite, ai căror cetățeni fusesera uciși. Cazul “Achille Lauro”, petrecut în 1985 a ridicat problema dacă teroriștii care au deturnat vasul respectiv au comis un act de piraterie potrivit dreptului internațional; teroriștii implicați în acest caz au sustinut că ei au actionat din considerente politice și prin urmăre, nu puteau fi considerati pirati conform convențiilor respective.

Dreptul internațional poate fi considerat ca un mijloc de crestere și mentinere a cooperării internaționale împotriva terorismului, operând prin intermediul convențiilor internaționale referitoare la terorism.

În masura în care reprezintă încălcări grave ale convențiilor internaționale, actele teroriste devin crime universale pe baza legislatiei acceptate de toate partile. Primul stat care a introdus masuri de combatere a terorismului a fost Belgia. În anul 1856, Belgia a prevăzut în dreptul penal “clauza atentatului”, prin care asasinatele politice au fost considerate extrădabile.

În 1927 la Varșovia a avut loc prima conferinta internaționala de unificare a dreptului penal, în cadrul căreia, fără a fi fost utilizat termenul de “terorism”, s-a încercat o definire a fenomenului. Rezoluția conferinței propunea sancționarea universală a unor crime ca: pirateria, falsificarea de monedă, comerțul cu sclavi și utilizarea internațională a unor mijloace capabile să creeze un pericol comun.

Noțiunea de “terorism” a fost folosită pentru prima data la cea de-a două conferinta de unificare a dreptului penal de la Bruxelles din 1930. Propunerea de definire a terorismului facuta cu această ocazie prevedea: “Folosirea deliberate a unor mijloace capabile să producă un pericol comun reprezintă acte de terorism, ce constau în crime impotiva vietii, libertatii și integrității fizice a unor persoane sau care sunt îndreptate contra proprietatii private sau de stat în scopul realizarii unor scopuri politice sau sociale”. În acest concept “motivul” era retinut ca factor determinant pentru stabilirea naturii teroriste a actului.

La Conferinta de la Paris din 1931 a fost adaugat și scopul ca element al definiției, mentionându-se propagarea unor doctrine sociale și politice prin utilizarea violenței, conspiratiei sau activitatile subversive. În cadrul Conferintei de la Paris, crima de terorism a fost definite astfel: “Oricine, în scopul terorizarii populației folosește împotriva persoanelor și proprietatilor bombe, mine, incendii sau mijloace explozive, arme de foc sau alt mijloace sau cine întrerupe sau încearca să întrerupa un serviciu public sau de utilitate publică va fi pedepsit”. Plenara conferintei nu a retinut însă această propunere , astfel că problema definirii terorismului a fost transferata Conferintei de la Madrid din 1934, unde s-a propus includerea în noțiunea de terorism și a altor acte ca: provocarea de catastrofe, distrugerea lucrarilor de arta, participarea la massacre și alte atrocitati colective comise împotriva unei populatii lipsite de aparare. Definiția finală adoptată de Conferința accentua aspectele sociale ale terorismului.

1.7 Formațiuni contrateroriste

Formațiunile contrateroriste au luat nastere ca urmăre a numeroaselor acte de terorism de-a lungul timpului și datorita raspândirii globale a acestora. Asadar, în Germania au luat fiinta Comandoul antiterorist “GSG-9” și SEK, în Anglia – SAS (Special Air Service) și alte Formațiuni, în Franța s-a constituit Formațiunile de intervenție ale jandarmeriei franceze (ELI), Turcia – OIKB, Irlanda – Echipa Speciala a Poliției Naționale, în Italia – GIS (Groupe Interventional Speciale), SUA – FBI HRT, JSOC (Joint Special Operations Command), Delta Force, NSA (Agentia de Securitate Nationala) și multe altele.

Germania – Comandoul antiterorist “GSG-9” și SEK

Comandoul antiterorist “GSG-9”

Înfiintarea Formațiunii de lupta antiteroristă GSG-9 (la nivel federal) a fost pusă la ordinea zilei imediat după masacrul din Satul Olimpic și de pe aeroportul Furstenfeld-Munchen din 5 septembrie 1972.

Din dispoziția fostului ministru de Interne, la 26 septembrie 1972, s-a trecut la organizarea “Grupei de apărare a frontierei 9” (GSG-9).

Paralel cu acestea au fost organizate și la nivelul landurilor Formațiuni de acest gen, respective: “Comandouri mobile de intervenție” (MEK) pentru unele landuri sau “Comandouri special de intervenție” (SEK) pentru alte landuri. Spre deosebire de Formațiunile special ala landurilor, însărcinate cu misiuni de supraveghere și urmărire (inclusive cu misiuni de atac acoperit) orientate în special împotriva unor autori izolați, GSG-9 are atributii clare de combatere a grupurilor teroriste de felul celor ce au operat în Germania. Potrivit instrucțiunilor de serviciu, “GSG-9” trebuie să între în acțiune în special atunci când este vorba despre omor și lovituri cauzatoare de moarte, rapiri, luare de ostatici și santaj în scop de extorcare.

Formațiunea amintită poate fi folosită și în situația unor acțiuni și excese din partea unor demonstranti care pericliteaza linistea și ordinea publică, precum și în scopul aparariiunor personalitati de stat ori oameni politici.

În situatii deosebite, ordinul de intervenție este transmis direct de la Ministerul federal de Interne printr-un fir special între serviciul central și comandantul formațiunii. Potrivit principiului federalist, GSG-9 intervine în zona evenimentelor dintr-un anumit land, după ce, în prealabil, și Ministerul de Interne al landului respectiv a solicitat sprijinul comandoului. De fapt, pana în prezent, GSG-9 a fost utilizat în mod efectiv și la întreaga sa capacitate numai în operatiunea din Mogadiscio. Se apreciază că acest comando special îndeplineste toate cerintele de performanță și modernitate în ceea ce privește personalul, tehnica de lupta din dotare și conceptia tactic-operativa.

Ca și structura organizatorică, în prezent, GSG-9 este alcatuit dintr-o grupa de conducere, trei unități de intervenție, mai multe grupe tehnice (printer altele: experti în material explozive, scufundatori-scafandri, transmisionisti, soferi, specialisti în întretinerea tehnicii de lupta și în documentatii) o unitate de instructie-învățământ, alta de elicoptere, precum și servicii de aprovizionare.

“Crema” comandoului o formează cele trei unități operative. Fiecare unitate este alcătuita din 30 de luptători și are în compunere o grupă de conducere și 5 grupe speciale de intervenție, fiecare alcătuită din câte cinci luptători. Posibilitățile de utilizare sau de intervenție ale acestor grupe sunt foarte diverse. De exemplu, fiecare poate fi folosită ca echipă combatant ori ca grupă de protecție de mare eficiență.

Dotarea și instruirea corespund necesitatilor de utilizare multilateral a acestor grupe. Caracteristicile de baza ale unei grupe speciale de intervenție în comparație cu o grupa convenționala o constituie mai buna asigurare a posibilitatilor de conducere, o mai mare mobilitate, o mai stransă coeziune, utilizarea mulțipla și mai ales posibilitatea reala a fiecărui luptător de a-l înlocui pe oricare dintre ceilalti.

Cea mai mică subunitate tactică a GSG-9 o formează grupa speciala de intervenție, creata pe baza teoriei brazilianului Carlos Marighella, “maestrul gherilei urbane”.

GSG-9 și-a dezvoltat propriul sau principiu organizatoric antiterorist și de contragherilă, prin rasturnarea conceptului marighellan. În general, în prima faza a organizarii Formațiunii GSG-9 s-a procedat potrivit principiului: de la inamic se pot învata multe lucruri bune, iar cine subestimeaza adversarul poate fi înfrant.

În ceea ce privește structura interna, comandoul GSG-9 n-a avut modele din care să se inspire. Conceptul actual s-a nascut printr-o muncă migaloasă bazata pe tehnica mozaicului: analize de caz, experimentari.

Astfel, grupele special de intervenție ale unității de elita pot fi constituite în orice moment într-o formatiune compacta de lupta, cu alte cuvinte, mai multe echipe pot fi aduse impreuna în stare de intervenție. Costumele de lupta ale grupelor de intervenție sunt astfel concepute încât, în cazul luptei corp la corp, inamicul nu se poate tine cu mâinile de acestea.

De asemenea, pentru a nu periclita securitatea comandantului acțiunii ori pe ofițerii care conduc operațiunile, este interzisă purtarea epoletilor, a semnelor de arma și a altor distinctii.

În ceea ce privește activitatea de instruire și de antrenare a Formațiunii GSG-9 este valabil următorul principiu: “Unitatea speciala este îndreptata este orientata exclusive spre inamic”. Asta înseamna că gândirea tactică a luptătorilor Din GSG-9 este adaptata să facă fata metodelor modern de gherilă și de teroare.

Instruirea în GSG-9 este deosebit de dură. Asadar, sunt instruite toate grupele operative. Structura programului de pregatire este următoarea: 13 săptamani pregatire generala și 9 săptamani instructie speciala. La sfarșitul pregatirii generale se decide dacă toti cei selectionati vor rămâne în continuare în cadrul GSG-9. Experienta de pana acum a demonstrate că doar 40% dintre solicitanti fac fata exigentelor programului și raman să continue instructia speciala.

De altfel, pregatirea este individualizata. Sportul, karatele, practica polițienească, dreptul, instructia tragerii, precum și psihologia constituie fondul cursului de baza. Pentru instruirea în domeniul karatelor sunt alocate sase ore pe săptamana. Fiecare luptător este pregătit individual, însă și în colectiv, pentru situații de intervenție. În antrenamentul pentru lupta corp la corp, o importanta deosebita se acorda călirii psihologice, în sensul dezvoltarii luptătorilor în propriile forte.

Pe timpul exercitiilor nu se face nici o deosebire între functii și grade, indiferent de dificultățile întalnite în programul de pregatire. Definitiv, țelul final al pregătirii îl formează dobândirea celor mai ridicate calitati morale și fizice necesare unei lupte pline de greutati, surprise și privatiuni. Pentru a realiza astfel de performante, GSG-9 face antrenamente în munti, acordând deosebit interes alpinismului, excursiilor în cele mai înalte masive muntoase. Programul este completata cu studii și discutii privind cauzele și radacinile ideologice ale terorismului, analizându-se cu atenție autorii unor acte teroriste și metodele utilizate de ei. În acest domeniu, membrii GSG-9 sunt sprijiniti de specialist din toate ramurile cercetării stiințifice a gherilei și terorismului.

Un loc important în program îl ocupa instruirea cursantilor în probleme psihologice, un accent sporit punându-se pe prezentarea și cercetarea din punct de vedere psihologic a tuturor aspectelor care privesc fenomenul terorism și pe înșiși teroriștii. Se acorda atenție speciala analizarii comportamentului specific al teroristului, precum și conduitei tactic-polițienesti, adaptata psihologi la situatie, a luptătorilor Formațiunii, în special atunci când este vorba de eliberarea unor ostatici.

Factorii decisivi în combaterea terorismului sunt armele și sistemele tehnice ale unităților speciale. Din acest punct de vedere GSG-9 dispune de o dotare exceptionala.

Din parcul auto fac parte: limuzine grele Mercedes (tip 280 SE) de constructie speciala înzestrate cu cele mai modern retele de comunicatie; motociclete grele (tip BMW), autobuze Volkswagen și autoturisme de aceeași marcă; mașini speciale blindate. Un sistem de alarma pune centrala de intervenție în situtia sa mobilizeze întreaga unitate în cel mai scurt timp.

Conducătorii auto din cadrul GSG-9 efectueaza antrenamente de conducere a automobilului în conditii de stress. Scopul acestora este ca soferul să stapanească mașina în cele mai grele situatii, cu obligatia de a nu pierde din ochi “cazul” urmărit.

Atât conducerea autovehiculului în cea mai mare viteza, cât și asa-numita instruire anti-hijacking (antideturnare) fac parte din categoriile speciale de intervenție. Tragatorii de elita au în dotare pusti speciale și sunt la zi cu cele mai recente cuceriri din domeniul industriei optice. Fiecare grupa de tragatori este dotata cu aparatura de ocire pet imp de zi și de noapte. Pentru misiunile pe timp de noapte, aparatele de ochire cu infraroșii sunt combinate cu luminatoare. Șefii de unități au la dispozitie binocluri foarte eficiente, cu vedere pe timp de noapte. Ca aparat de orientare pe întuneric, conducerea acțiunii de intervenție utilizeza asa-numiții “ochi de bufniță”, care au calitatea de a asigura chiar și prin bezna, vizibilitatea campului de acțiune, fără ca adversarul să sesizeze acest lucru.

În privinta dotarii cu armament, GSG-9 poseda: pusca mitraliera MP-5, calibrul 9mm, produsă de firma “Heckler & Koch”. Echipa de tragatori de elita mai este dotata cu arme G.3/SG.1 (Heckler & Koch) , special concepute pentru tragatori de precizie. Din dotare mai fac parte: pistolul P9 S de 9 mm (Heckler & Koch) și revolverul tip “Smith & Wesson” 38 special.

Pentru a face parte din grupa tragatorilor de elita este necesar să dispui de calitati personale deosebite. Rezistenta, tenacitatea, calmul (“sangele rece”), dar și capacitatea de a actiona rapid și mai ales tragerea cu rezultate foarte bune constituie criteriile pentru trecerea luptătorilor în categoria trăgătorilor de precizie.

Programul de pregatire trebuie să solicite tragatorilor în situatii variate, astfel încât să fie în masura să traga din toate pozitiile posibile, inclusiv în conditii de suprasolicitare și stres.

Foarte eficient pentru practica tragerilor se dovedește a fi skeet-ul (tragerea asupra talerelor), prin care reflexele tragatorului sunt puse la o testare dură.

Cu privire la Sistemul de conducere și rolul comandantului, cel care a primit sarcina, în anul 1972, de la fostul ministru de Interne, Hans-Dietrich Genscher, să înfiinteze o unitate de elita antiteroristă, a fost Ulrich Wegener. Sarcina, desigur, n-a fost usoara, dar , cu elan și multa tenacitate, s-a ajuns la o conceptie clara și la un sistem perfectionat, alcătuit din 178 luptători.

Preocuparea staruitoare a conducerii GSG-9 o constituie pregatirea continua. Cadrele de conducere au absolvit cursurile la diferite centre de pregatire din străinătate, printe care și Academia FBI Din Quantico (SUA). Ei analizeaza toate cazurile și încercările de luari de ostatici de pana acum și încercările unor forte speciale de eliberare a acestora. Au fost reproduse profilurile autorilor actelor de terorism, a fost analizat comportamentul ostaticilor și imita tehnica forțelor de intervenție straine în toate aceste cazuri. Timp de cinci ani a pregatit Wegener echipa sa pentru ziua “X”. La Mogadiscio și-a demonstrat valoarea.

SEK

Aproximativ în aceeași perioada în care lua fiinta GSG-9, marea majoritate a orașelor germane iși constituiau propriile lor “SEK” , Speziale Einsatz Kommando, cu atributii similare celor ale unei echipe americane SWAT. Membrii acestor unitați au fost antrenati ca tragatori și contratragatori de elita, pentru misiuni de intervenție în caz de rapiri, tactici de asalt, trageri de lupta, tehnici de intrare în obiective, lupta corp la corp și protectia personalitatior. În principal, aceste unități sunt folosite pentru efectuarea arestarilor periculoase., pentru paza perimetrelor la întrunirile importante la care participa diverse personalitati, pentru paza instalațiilor de interes national, pentru salvare ostaticilor în situatii “nonpolitice” și pentru a sigura protectia VIP. În mod obisnuit, aceste unități actionează în echipe formate din trei – patru oameni. Armamentul folosit de SEK include pistoale P5, P6 și P7 calibrul de 9 mm, pistoale mitraliera standard H&K , MP5, carabine cu luneta Mauser 66 și H&K SG1 , folosite în misiunile specific contratrăgătorilor de elită.

Cele mai antrenate unități SEK ale metropolelor gemane se gasesc în Berlin, Frankfurt și Stuttgart.

Anglia – SAS (Special Air Service)

SAS-ul britanic a apărut initial ca unitate militara specializata în misiuni de cercetare/diversiune și informații militare.

După cel de-al doilea război mondial, SAS a început să fie folosit ca formatiune contrateroristă, contrainsurgență și protecție demnitari, în special după 1970 când pericolul terorist a devenit o prezență cronică în Regatul Unit.

Subunitatea specializata în misiuni anti și contrateroriste este un escadron de aproximativ 80 de luptători, cunoscut sub numele de CRW Squadron (Counter Revolutionary Warfare) dar în interiorul SAS, formatiunea este numita S.P. Team (Special Projects) – „Echipa pentru Proiecte Speciale”.

Practic fiecare escadron SAS îndeplineste atributii SPT prin rotatie, pe perioade de câte 6 luni. Datorită selecției riguroase și a programului eficient de instrucție, sistemul prin rotație funcționează bine, asigurând o bază largă de personal specializat care poate contribui la instruirea forțelor contrateroriste ale natiunilor prietene Marii Britanii, acoperind în paralel toate misiunile specifice în Regatul Unit (inclusiv în Irlanda de Nord).

Structura unui escadron CRW este constituita de 4 grupuri de lupta formate dintr-un ofițer și 15 luptători. Fiecare grup de luptă este alcătuit, la rândul său, din câte 4 echipe tactice a câte 4 luptători. Pe timpul asaltului tactic, fiecare echipa se divide în perechi de luptători care actioneaza coordonat, dar relativ autonom.

În mod normal, fiecare grup de lupta cuprinde două compartimente de specializare distincte, unul de sprijin tactic, format din tragatorii lunetisti de elita și observatorii specializati în supraveghere și un compartiment de asalt sau de inundare. În mod practic marea majoritate a membrilor SAS pot îndeplini toate aceste specializări.

În sprijinul escadronului CRW se gaseste o formatiune mai mică dar extrem de eficienta și anume „Ops Research Unit” care proiecteaza și realizeaza dispozitivele specifice fiecărei misiuni contrateroriste. Cea mai cunoscută realizare a unității de Cercetări Operative a constituit-o grenadă de constenare (stun grenade). Această unitate de cercetare a mai proiectat scări de asalt speciale, pentru diferite tipuri de obiective, a modificat numeroase tipuri de arme și a imbunatâtit echipamentul militar p specificul anti și contraterorist.

Datorita unității de cercetare/proiectare, SP Team dispune în prezent de un inventar impresionant de echipamente „high-tech” care include microbuze cu scări telescopice de asalt pentru inundare rapida a etajelor superioare, diverse dispozitive de ochire pe timp de noapte, tehnica de supraveghere optică și elcetronică, endoscoape și aparate video-termice.

Multe dintre specialitatile luptei anti și contrateroriste cum ar fi parasutismul, alpinismul, coborarea în rapel, lupta apropiata și corp la corp, medicina de campanie, tragerile de precizie, transmisiunile și pirotehnica sunt deja cunoscute de candidații SAS încă dinainte de încadrarea lor într-un escadron CRW.

Una din pietrele de temelie ale eficientei operative binecunoscute a SAS o constituie intensiva pregatire a luptătorilor în domeniul tragerilor de precizie cu toate categoriile de armament din dotare. Programul de instruire și specializare în manuirea armelor de foc presupune nu numai atingerea unor standarde individuale foarte ridicate ci și formarea unor deprinderi tactice specifice.

Poligonul tactic special – „SAS CQB House (Killing House)” a fost dezvoltat initial pentru pregatirea garzilor de corp, dar ulterior a fost adaptat pe specificul asalturilor contrateroriste.

Programul de pregatire initial a tragatorilor de elita dureaza 6 săptamani fiecare candidat având o norma de 1200-1500 de cartuse. După includerea unui luptător în „SPTeam” această norma de cartuse este mult depașita pentru a păstra intacte calitatile de tragator dobândite.

Multe din succesele Formațiunilor antiteroriste din lume au fost sprijinite discret de SAS. Astfel, în 1977, o echipa SAS a ajutat puscașii marini olandezi să execute asaltul trenului 747.

În octombrie 1977, doi luptători SAS au contribuit la succesul forțelor germane GSG-9 la Mogadiscio. De asemenea, SAS-ul a oferit sprijin logistic germanilor la Dubai unde un avion Lufthansa fusese deturnat. Cu aceeași ocazie, SAS-ul a pregatit Garda Regala din Dubai pentru o eventuala reacție contrateroristă.

În 1978, membrii SAS au fost trimiși în Italia pentru a ajuta forțele antitero italiene în criza izbucnită cu ocazi rapirii lui Aldo Moro. De asemenea SAS a acordat asistenta personalului Delta Force înainte de misiunea din Iran (aprilie 1989).

În afără misiunilor contrateroriste, SAS continua să îndeplinească și misiuni de protectie a diplomatilor britanici asupra cărora exista potențiale de amenințare.

Astfel SAS a dejucat o tentativa de rapire a unui diplomat britanic aflat în America Centrala fiind prezent la locul de desfasurare a numeroaselor altor crize teroriste.

Franța – Formațiunile de intervenție ale jandarmeriei franceze (ELI)

Descendente ale celebrelor unități de comando din jandarmerie care, între altele, au dat nastere și Grupului de Intervenție al Jandarmeriei Naționale (GIGN), aceste Formațiuni poarta responsabilitatea rezolvarii starilor de conflict din interiorul Frantei.

Misiunea lor principala este mentinerea ordinii, arestarea capilor în caz de revolta și recuperarea persoanelor sechestrate. Toate acestea raman în resortul Formațiunii de intervenție numai dacă nu s-au tras focuri de arma. În caz contrar, regulamentele interne ale Jandarmeriei Naționale prevad acțiunea Grupului de Intervenție.

La aceste misiuni se mai adauga și protectia nemijlocita a personalitatilor.

Trevuie spus că acest tip de protectie are anumite particularitati deoarece jandarmii, fiind permanent în uniforma, nu se bucura de discretia garzilor de corp în civil. Spre deosebire de modul de lucru al acestora, metodele folosite de formatiunea de intervenție constau în evacuarea demnitaților, a mașinilor de transport și a celor de escorta.

Recrutarea de personal în vederea încadrării în aceste echipe se realizeaza pe baza de voluntariat. Membrii Formațiunilor beneficiază de un antrenament intensiv în specialitati precum: lupta corp la corp, tehnici de asalt, comunicatii și trageri de precizie. Este adevarat că nu toti sunt apti pentru formatiunea de intervenție. Pentru aceasta sunt necesare exercitii fizice, de forță, tracțiuni, natâtie, flotari.

Nu de puține ori testul fizic confirma ori neaga prezenta aptitudinilor fizice la cei ce candidează și care stiu că pentru a fi încadrat trebuie să fii în bună formă, un sportiv bine antrenat. Dar testul fizic nu este totul. Jandarmul voluntar trebuie să fie echilibrat și capabil de a se integra într-o echipa. Candidatul ursuz și puțin sociabil are puține șanse de a fi cooptat, chiar dacă din punct de vedere fizic el este foarte bun.

Succesul formațiunii pe timpul executării misiunilor depinde, de cele mai multe ori, de buna desfășurare, atât între membrii săi (un ofițer și 10 subofițeri) cât și dintre ofițerul comandant și seful ethnic (instructor este unul din cei 10 subofițeri cu un stagiu de pregatire la Saint Astior). Dacă cei doi oameni se înțeleg și muncesc în stransă colaborare, întreaga echipa va lucra fără probleme și va obține rezultate bune.

Ceea ce-i leaga pe membrii echipei sunt interesele comune și simpatia. Lucrul se desfasoara într-o armonie perfecta, micile neajunsuri fiind trecute cu vederea de către sef.

Cu privire la antrenament , se poate spune că “fiecare iși cunoaște problemele și nevoile sale”. Directia jandarmeriei nu a stabilit nici un raport între timpul rezervat antrenamentului și cel al misiunilor. Spre exemplu, fiecare formatiune a hotarat să-și facă timp pentru antrenamente cu elicoptere. Dar acest lucru este valabil doar theoretic. Practic, acest tip de antrenament nu poate fi executat din lipsa de mijloace.

Din fericire, majoritatea șefilor de unități sunt înțelegatori și rezerva timpul necesar antrenamentelor fizice care cuprind exercitii de forță, escaladări și coborâri în rapel și în mod practice, protecție apropiata și intrarea, ieșirea din cladiri în situatii deosebite.

Calitatea tragerilor depinde de cantitatea de munitie și timpul rezervat acestora, în principiu o jumătate de zi pe luna. Majoritatea jandarmilor din Formațiunile de intervenție fac trageri în impul orelor de odihna, la baza succesului aflându-se permanent motivatia oamenilor.

Prin specificul lor de muncă, formațiunile de intervenție ii pot tenta pe mulți dintre tinerii bine antrenați care doresc altceva decât rutină. În activitatea acestora pericolul este pretutindeni.

SUA – FBI HRT, JSOC (Joint Special Operations Command), Delta Force, NSA (Agenția de Securitate Națională)

Cu toate că SUA reprezintă o țintă a multor organizații și grupări teroriste, această tara nu și-a creat decât tarziu structuri specializate de riposta antiteroristă.

Prima încercare de formare a unui nucleu specializat a constituit-o unitatea „Blue Light” compusă din 40 de luptători proveniti din forțele speciale aeropurtate (5th Special Forces Group Airborne). Acest nucleu antiterorist a functionat pana la înfiintarea unității Delta (Special Forces Operational Detachement – delta).

Delta Force a fost constituita în noiembrie 1977, ca urmăre a eforturilor depuse de un ofițer al forțelor speciale, Charles Beckwith, care beneficiase de stagii de pregatire în cadrul SAS-ului britanic, în anii ’60 . Charles Beckwith considera ca SUA are nevoie de o unitate speciala capabilă să execute raiduri în adâncimea dispozitivului inamic, să adune și să prelucreze informații specific, să fie capabilă să elibereze prizonierii sau ostaticii americani sau să îndeplinească alte misiuni, de genul celor din competenta SAS.

În etapa de preselectie, candidații au fost supuși la o testare fizică , constând în: 37 de genoflxiuni în maximum un minut, 33 de flotari/minut, cursa de viteza, două mile în 16 minute, înotarea a 100 m în tinuta completa de instrucție.

Tot în cadrul preselecției, candidații efectuau un marș de 18 mile. După terminarea preselectiei, candidații admiși trebuiau să parcurga o zona accidental din Uwharrie National Forest, un parc natural din Carolina de Nord. Aceasa proba semana cu “Brecon Beacons” aplicat de SAS, pe parcursul ei testându-se rezistența fizică, tenacitatea și inițiativa fiecărui candidat.

După terminarea cu succes a selecției, candidații erau supuși la numeroase teste și evaluari psihologice, precum și la interviuri care includeau întrebari privitoare la cunostintele acestora în domenii variate, cum ar fi: conducerea unui tanc, desfacerea unei închizatori, pilotarea unui avion. Din cei 30 de candidate care trecusera probele de preselectie și selectie, numai 7 au fost acceptati în Delta Force.

Cu toate că majoritatea voluntarilor pentru Delta Force erau din “Serviciile Speciale”, candidații puteau proven din toate armele. La cea de-a două selectionare de cadre, majoritatea candidaților au facut parte din “10th Special Forces Group (Airborne)”. Selectionarea s-a facut la Camp Dawson în statul Virginia de Vest, deoarece zona seamana cu Brecon Beacons. Doar 5 candidați din 60 au fost acceptați.

La cea de-a treia selectie au candidat câțiva “Rangers” și militari proveniți din “Special Forces”, 14 candidați din 70 au fost admiși. Vizitele în strainătate includ schimburi de experienta și stagii de instruie cu SAS, GSG-9, GIGN.

După tragedia de la ambasada americană din Teheran din luna aprilie 1980, în SUA a luat ființă “Joint Special Operations Command” (JSOC) – Comandamentul Integrat pentru Operațiuni Speciale, care contribuie și el la lupta antiteroristă.

Delta Force a efectuat diferite misiuni în cadrul ambasadelor SUA, unde a asigurat protectia demnitarilor și paza obiectivelor, a oferit asistenta speciala, fără a mai mentiona culegerea de informații privind aceste obiective în vederea pregatirii unor eventuale operațiuni de salvare a personalului american.

Specialiștii din Delta Force au asigurat protectia VIP în America Centrala. De asemenea, se pare că luptătorii din această formatiune au acordat sprijin forțelor antitero din Venezuela, cu ocazia asaltului din iulie 1984 asupra unui avion DC-9 capturat de teroriști.

Corpul de elita al luptătorilor din Delta Force este constituit din SEAL Team 6, o formatiune specializata în lupta contrateroristă. Această formațiune a fost creată în noiembrie 1980, având un efectiv de aproximativ 100 de voluntari supercalificati în antiterorism și contraterorism. Misiunea de baza a SEAL Team 6 consta în prevenirea producerii unor atacuri teroriste asupra vaselor americane sau asupra platformelor petroliere din Golful Mexic.

Antrenamentele luptătorilor cuprind stagii de pregatire comuna cu personalul SAS și cu cel din cadrul SBS britanic. În mod obisnuit, luptătorii din SEAL Team 6 actioneaza în grupe tactice de patru luptători.

Un alt element operativ al JSOC (Joint Special Operations Command), care poate îndeplini misiuni antiteroriste, îl constituie cele 3 batalioane de Rangers. În cazurile în care sunt necesare effective mai numeorase, trupele Rangers pot fi trimise în sprijinul atructurilor specializate în misiuni antitero. De exemplu, în Grenada, batalioanele 1 și 2 Rangers au executat desantari aeriene în vederea eliberarii studentilor medicinisti americani.

În afără unor situatii cu totul deosebite, când Delta Force este chemata să actioneze pe teritoriul SUA , responsabilitatea rezolvarii crizelor teroriste în interiorul Statelor Unite revine FBI.

Formatiunea antiteroristă centrala a FBI-ului este FBI – Super – SWAT cunoscută și sub numele de HRT. Această formațiune (cu un efectiv de 50 de luptători) a fost create în vederea “acoperirii antiteroriste” a Olimpiadei din 1984 și a alegerilor prezidentiale din același an.

Membrii unității sunt instruiți intensive în specialitati cum ar fi: lupta apropiata, tehnici de asalt, tehnici de inundare / infiltrare, lupta corp la corp, rapel, psihologia teroristului, negociere / comunicații, folosirea tehnicii avansate de supraveghere, trageri de precizie, precum și alte discipline antiteroriste standard. O parte din personal este specializată în scafandrerie de luptă și pilotaj.

În poligonul special al FBI-ului, o replică “Killing House”, instructorii joacă rolul “ostaticilor” aflati între tinte , antrenamentul executadu-se cu munitie de război “a la SAS”, tragerile având loc în cadrul unor scenario tactice complexe.

Din cauza restrangerilor bugetare, formatiunea HRT îndeplineste și alte misiuni suplimentare, întrunindu-se la interval regulate pentru antrenamente tactice collective. În rastimpul dintre aceste stagii, luptătorii HRT actioneaza ca agenti de teren ai FBI.

Atribuțiile de baza ale FBI-ului fac aproape imposibile instrucția și antrenamentele cu toți luptătorii antiteroriști din structura centrală. Agenții FBI din birourile regionale execută misiunile antiteroriste fără a fi repartizați “full-time” la o asemenea structură. În cazul lor, reuniunea întregii echipe antiteroriste se face la anumite intervale, pentru executarea antrenamentelor colective sau pentru executarea unei misiuni.

Capitolul 2. Religia și rolul ei în comunitate. Exemple pozitive și exemple negative

2.1 Religia și rolul ei în comunitate

În istoria omenirii a existat o experienta religioasă continua, din cele mai vechi timpuri cunoscute și pana în prezent. Religia preistorică a furnizat bazele pentru credințele religioase ale popoarelor din epoca istorică primară din Orientul Apropiat și Mijlociu, căci radacinile credințelor acestor popoare merg adânc în preistorie. Studierea religiei într-o perioada mai veche decât a documentelor scrise, trebuie facuta cu o grija deosebita, deoarece poate să apara ideea de a privi lucrurile dintr-o alta perspective care să nu aiba vreo legatura cu perioada în cauza.

Popoarele lumii au avut dintotdeauna credințe și practici religioase de tot felul. De aceea, Cercetătorii în acest domeniu obisnuiesc astazi să se ocupe numai de câte o singura religie sau de un grup de religii, iar când este vorba de lucrari cu caracter general, munca se imparte , fiecare capitol fiind întocmit de un specialist.

Cuvântul “religie” a fost dedus de Cicero din verbul “relegere”, care înseamna a reciti, a studia cu luare aminte, a se raporta la ceva cu respect deosebit. Acest cuvânt, contrar lui neglegere (a neglija), se referă în înțelesul sau primitiv, la respectul fata de tot ce privea cultul zeilor, exprimând astfel conceptia romanilor despre religie. De asemenea, cuvântul “religie” este sinonim cu ebraicul “berit” care înseamna legatura, legamant, ca legatura libera a omului cu Dumnezeu.

Virgiliu și altii după el deduc cuvanul religie din “relinquere”, care înseamna a rămâne, a deosebi, a pune la o parte, a respecta sau venera(1- Irineu Mihalcescu – Teologia luptatoare, editia a –II- a, editura Episcopiei Romanilor și Hușilor, 1994). Marele scriitor bisericesc apusean, fericitul Augustin, îl deduce din cuvântul “re-eligere” care înseamna a allege din nou.

Unii dintre cei mai mulți cercetatori, considera că ideea de divinitate face parte în chip necesar din sfera noțiunii de religie, alții nu sunt de aceeași părere; unii socotesc mitologia ca parte integrantă a religiei, alții o exclud; unii fac distincție netă între religie și magie, alții le apropie până la a le confunda.

Cuvântul religie în înțelesul lui cel mai obișnuit, este un ansamblu de credințe, sentimente, reguli morale și rituri provenite din constiința indivizilor sau a colectivitatilor, că se afla în legatura cu o ființă supremă sau cu mai multe ființe superioare de care depind.

Într-o astfel de definiție intra elementele principale ale religiei și care fac obiectul istoriei religiilor:

Într-o ființă suprema (monoteism), sau în mai multe fiinte superioare (politeism) sau într-o ființă superioară adorată între alte divinități ca și când ar fi unică (henoteism). A existat și religia “dualista”, cea a vechilor iranieni (perși), în credința a doi zei, al binelui și al raului: Ormizd Ahirnazda și Ahriman sau Angonainus;

Un număr mare de învățături cu privire la ființa supremă sau la ființele superioare și la îndatoririle religioase și morale ale credincioșilor;

O forma oarecare de cult intern (teamă, iubire) și extreme (sacrificiu, rugaciuni, cântece).

Dacă la toate acestea adaugam magia și mantica (ghicirea viitorului), manifestari

para-religioase (asemanatoare, alaturate, uneori opuse religiei), avem înșirate aproape toate manifesțările religiei.

Cele trei elemente constitutive ale religiei sunt: doctrina, morala și cultul, care stau între ele în stransă legatura. Pentru a ne putea da seama și mai bine de ceea ce este religia, trebuie să facem deosebire între religia interna și religia externa.

Prin religia interna sau subiectiva se înțelege ceea ce simte omul, care se afla în legatura cu Dumnezeu, în sufletul sau, adica sentimentul religios. Prin religia externa sau obiectiva se înțelege felul cum se manifesta în afara sentimentul religios sau cu alte cuvinte, cultul și morala. Religia interna este sufletul, fondul, miezul iar cea externa este trupul, forma, coaja sau învelisul.

Religia ar putea fi definită ca un raport liber și conștient al omului cu Dumnezeu, raport care se traduce în suflet, prin sentimental religios, iar în afără prin cult și morala.

În orice religie deosebim următoarele elemente esentiale:

Un Dumnezeu spiritual, personal și mai presus de lume ca obiect al ei;

Omul conceput ca fiinta spiritual-corporala, adica înzestrata pe lângă trup și cu suflet spiritual, liber și nemuritor, ca subiect al religiei;

Un act al vointei dumnezeiesti de a se face cunoscut omului sau revelatia dumnezeiască, fără de care omul nu ar putea cunoaște pe Dumnezeu;

Sentimental religios, care este ecoul sufletesc al raportlui dintre om so Dumnezeu;

Cultul și morala ca exteriorizari, înfaptuiri concrete ale acestui raport.

Religiile mai sunt studiate și sub aspectul manifestarilor sufletesti religioase și al

raporturilor acestora cu viața socială.

Adica sunt studiate și de psihologia religiei și sociologia religiei. Acestea impreuna cu istoria religiilor și fenomenologia religiei, formează cele patru mari subdiviziuni ale asa-numitei “stiinta religiilor”, care ar putea fi definite ca o “ermineutică totala” a fenomenului religios, chemata să descifreze și să lamurească fiecare forma de întalnire a omului cu sacrul.

Fenomenul religios apare odata cu începutul istoriei în general, odata cu Apariția omului în societate.

Un fenomen cu importante înrauriri asupra vietii spiritual și sociale, cum este religia, nu putea să scape neobservat de învățații tuturor timpurilor, chiar dacă studiul sistematic al religiilor avea să înceapa abia în secolul al XIX-lea.

În Dicționarul Explicativ al Limbii Romane, religia este un sistem de credințe (dogme) și de practice (rituri) privind sentimental divinității și care ii unest în aceeași comunitate, spiritualitate și moral ape toti cei care adera la acest sistem.

Se impune o prezentare foarte sumara, atât cât este necesar pentru a înțelege fazele succesive prin care a trecut studierea religiilor.

Astfel, în Grecia antică, Herodot (484-425 i.Hr.) dadea informații asupra religiei egiptenilor, babilonienilor, perșilor și altor popoare, printer care și geto-dacii, dar abia perioada expeditiei lui Alexandru cel Mare în Orient (334-323 i.Hr.) a deschis gustul pentru studierea religiilor orientale. Mai tarziu, geograful și istoricul Strabon (c. 63 i.Hr. – c. 19 d.Hr.) și alti isorici greci, Diodor din Sicilia (c. 80 – c. 21 i.Hr.), Plutarh etc., au adunat un pretios material informative asupra propriei lor religii și asupra religiilor altor popoare.

Romanii, deși au stapanit un vast imperiu, s-au interesat în general foarte puțin de credințele religioase ale altor popoare. Abia Cezar (100-44 i.Hr.) da unele informații scurte asupra religiei celtilor și germanilor în lucrarea sa “De bello gallico”, iar Tacit (c. 55 d. Hr. – c. 120 d. Hr.) da unele informații tendentioase în lucrarea sa “Germania”.

Biblia și apoi apocrifele evreiesti (scriere religioasă nerecunoscută azi între cele canonice) și crestine ne dau de asemenea unele indicatii, asupra credințelor și practicilor religioase ale popoarelor ce care evreii au venit în contact.

În primele secole după apariia crestinesmului, îndeosebi în vremea persecuiilor îndreptate de imparaii romani imporiva creștinilor, se pot gasi multe informații asupra cultelor pagane în apologiile scriitorilor creștini.

Teologia cresțină a Evului Mediu nu s-au ocupat deloc de studiul religiilor. Din unele lucrari despre iudaism și mahomedanism, se pot scoate unele informații asupra acestor religii.

Curentul Renașterii, preconizând întoarcerea spre autenticitate, a deschis gustul pentru cunoașterea mitologiei greco-romane.

În a două jumătate a secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, au apărut importante lucrari teologice care intereseaza istoria religiilor, cum ar fi lucrarea lui D. Cantemir (1673-1723), “Sistemul religiei mahomedanice” tiparită în anul 1722 și tradusă în limba romana în anul 1977.

Sfarșitul secolului al XVIII-lea și mai ales secolul al XIX-lea au adus o serioasă imbogatire a cunostintelor despre religiile lumii, prin expeditiile arheologice care au fost întreprinse și care au avut ca rezultat descoperirea unui număr de documente, ramanând problema descifrarilor acestora.

Francezul Jean Francois Champollion (1790-1832) a descifrat scrierea hieroglifică (egipteana), cu ajutorul celebrei inscriptii descoperita le Rosetta în timpul expeditiei lui Napoleon Bonaparte în Egipt (1798-1799). O descoperire asemanatoare a înlesnit descifrarea tablitelor asiro-babiloniene gasite în Mesopotamia, cunoscută sub numele de scriere cuneiforma. Descifrarea inscripțiilor descoperite în Fenicia, Persia, Palestina și Arabia a furnizat un bogat material pentru sudiul religiilor semite, iar în nisipurile și grotele Turkestanului s-au gasit adevarate biblioteci de manuscrise.

Traducerile din cărțile rare ale perșilor și indienilor, apoi ale chinezilor și japonezilor au imbogatit cunostintele despre religiile popoarelor.

Pentru studierea religiilor de-a lungul timpului au existat mai multe metode.

Metodele studierii religiilor ar fi următoarele:

Metoda comparative, care a fost folosită înainte de Herodot care compara religia grecilor cu cea a egiptenilor; apologeții creștini au folosit această metodă comparând doctrina și cultul crestin, cu credințele și practicile religioase ale paganilor;

Metoda comparata este folosită pentru a scoate în evidenta specificul fiecărei religii;

Metoda istorică a căutat să realizeze cu maximum de precizie anumite corecturi în domeniul cercetarii religioase;

Metoda psihologică și cea sociologică, au importanta, fără a se cădea în socilogism sau în psihologism;

Metoda filologică, prin care originea și evoluția religiilor au încercat să fie explicate cu ajutorul filologiei.

Pe lângă metodele de studiere a religiilor au existat și sisteme de explicare a religiei.

Principalele sisteme de explicare a fiintei și originii religiei:

Naturalismul care susține că la baza religiei ar sta perceperea infinitului de către oamenii înapoiati sub forma boltii ceresti (Max Muller);

Animismul, constând în animarea, însuflețirea lumii înconjurătoare cu ajutorul spiritelor (antropologul și etnologul englez E. Taylor);

Totemismul , este o derivație a teoriei animiste despre originea religiei. Conform acestei teorii, originea religiei trebuie căutată în totemism, adica în acea curioasă legatură de

rudenie pe care unele populatii primitive o socotesc că exista între un grup, dintre ei și o specie de animale, pasări sau vegetale considerate ca totemi. O întreagă serie de cercetători ca Robertson, Smith, Frezer, Reinach, Von Gennop și-au îndreptat privirile spre totemism, amenințând la un moment dat cu un fel de pantotemism. S-a dovedit că toteismul nu este atât de raspândit cât s-a pretins și nici nu se gaseste numai la populatiile primitive. În ultima vreme s-a ajuns chiar să se nege existenta totemismului, în înțelesul care se dadea, mai mult, acestui cuvânt.

Se cunoaște foarte bine că în zilele noastre au aprut enciclopedii de stiinta religiei, s-au publicat importante tratâte generale de istoria religiilor și traduceri de texte, a apărut o întreaga serie de periodice de specialiate, s-au tinut numeroase conferinte internaționale de istoria religiilor în diferite orase ale lumii.

Un renumit professor de istoria religiilor, Raffaele Pettazzoni a facut următoarea afirmatie importanta: “civilizatiile omenirii nu pot fi înțelese dacă nu este înteleasă religia lor”.

Numeroși cercetători ai religiilor sunt de parere că numai cunoscând și alte religii, ne putem da mai bine seama de specificul propriei noastre religii.

Profesorul Gustav Mensching de la Universitatea din Bonn spunea: “caracterul particular și spiritual deosebit al propriei religii devin foate clare pentru cel care și-a îndreptat mai întai privirea spre alte religii.”

Dacă este să facem referire la istoria religiilor, aceasta prezintă mai întai religia din epoca pietrei, pe aceea a populatiilor primitive și vechilor mexicani și peruvieni, urmeaza religiile din Extremul Orient, cele din Orientul Apropiat antic, ale popoarelor indo-europene, sfârșind cu prezentarea iudaismului și creștinismului, religii cu caracter aparte în ansamblul religiilor lumii.

Trebuie subliniat că religiile au devenit obiectul unui studio religios, la sfarșitul secolului al XX – lea, anume ateismul. Acest fenomen, ateismul a lansat cele mai multe întrebari fără a pretinde că poate furniza tot atâtea răspunsuri, în timp și-a dovedit nu doar caducitatea, cât mai mult limitele. Foarte sugestiv sublinia Marcel Gauchet în “Le desenchetement du monde” ca notiuni diametral opuse, indiferența și pasiunea, aparența și exterioritatea, ostilitatea și adeziunea se regasesc în slujba aceleiași negări a elementului religios în istorie.

Cei mai renumiți atei, Marx, Freud, Nietzche, au fost în mare vogă în anii ’60 și ’70 pentru ca apoi să cadă în dizgrație.

Ateismul lui Marx suna în felul următor: “religia este geamătul ființei doborâte, sufletul unei lumi lipsite de inima și spiritual unei lumi lipsite de spirit”. “Ea este opiu pentru popor”.

O lucrare interesanta a lui Pierre Clastres, “La societe contre I’Etat” a dat o lovitura decisiva unui anumit materialism istoric.

O concluzie interesanta care se desprinde este aceea că pe masura ce se dezvolta cercețările etnologice și istorice, fără a mai vorbi de evolutiile actuale, elemental religios, deși nu este niciodată total independent de realitatea economică și socială, apare ca o structură mentală și practică extrem de profundă, cu o mare autonomie și mergând chiar dincolo de persistenta să joace rolul unui factor de înțelegere a dinamicii istorice.

Interesant este ateismul lui Freud, anume “ideile religioase care se pretend dogme nu sunt o ramașita a experientei sau rezultatul final al reflexiei; ele sunt iluzii, implinirea celor mai presante dorinte ale omenirii; secreul forței lor, este forță acestor dorinte”.

Despre Nietzche putem spune doar atât, că în furia sa anticresțină el este fără indoiala unul din puținii filosofi, care au acordat importanță atât religiei în general, cât și creștinismului în particular.

Cunosterea marilor religii ale omenirii și influența acestora asupra lumii de azi sunt tot atâtea motive de înțelegere, cunoaștere și chiar anticipare a evoluției sociale, politice și economice mondiale.

Marile religii ale omenirii sunt: iudaismul, creștinismul, islamismul, hinduismul și budismul, precum și protestantismul și neoprotestantismul.

Un lucru esential pe care trebuie să-l retinem este acela că iudaismul, creștinismul și islamismul sunt religii monoteiste.

Cu privire la religia și noua era în politica mondiala , nimeni nu a prevăzut sfarșitul “Războiului Rece” asa cum a fost, lucru ce i-a determinat pe teoreticieni să gasească un alt mod de analiza a evoluției relatiilor internaționale și anume lansându-se o noua provocare, aceea a ciocnirii civilizatiilor. Dacă se trec două concept prin firul ratiunii, pare-se că nu pot exista unul fără celalalt, numai că pana acum nu a existat o astfel de abordare.

Nu s-a prevăzut sfarșitul “Războiului Rece”, dar acum se poate prevedea începutul unui alt război, care ar putea fi o continuare a “Războiului Rece”.

Acum se poate face o analiza și din punct de vedere al culturii. Astfel, harta tarii noastre este analizata prin prisma interferentei între cele două culturi diferite, cea catolico-protestanta și cea ortodoxa.

Multe din previziuni nu s-au adeverit în privinta evoluției multor fenomene politice, sociale și de ce nu, religioase.

Caracterul military al Islamului în confruntarea cu Occidentul, după modelul războiului din Golf este contrazis chiar de acest conflict, în care Saddam Hussein a folosit toate mijloacele de convingere, într-un discurs parlamentar, fără a obține asteptata intervenie militara islamică. Nu trebuie omis din vedere susținerea de către chinezi a Islamului, lucru ce nu a fost cuantificat asa cum trebuie. Unitatea civilizației ortodoxe este și ea fragile, pozitia Rusiei de astazi, o mare tara ortodoxa este discutabilă. România și Bulgaria au ales o alta opțiune, iar multe state din fosta Uniune Sovietică, căuta să iasă de sub obladuirea Rusiei.

Extinderea NATO și a Uniunii Europene demonstreaza că linia sfanta care desparte ortodoxia de civilizatia occidental poate fi segmentata: cazul Slovaciei membra a simbolicului grup “Visegrad”.

Există tendințe cel puțin teoretice de înlocuire a statului cu civilizația și realizarea globalizarii.

Alianta Islamului cu civilizația Chinei este explicabilă prin tendința lor de a echilibra cu certitudine, orientarea hegemonic a civilizației occidentale.

Etapa anilor 70-80 a marcat schimbări profunde cu implicatii asupra anilor 90 și a perioadei contemporane. Un moment important al vremurilor noastre a fost acela al vizitei reporesențăntilor Sfantului Scaun, a Papei Ioan Paul al -II- lea la București, prima vizita a Papei într-o tara ortodoxa, vizita ce a avut loc în anul 1999, precum și vizita preafericitului parinte patriarch Teoctist la Vatican în anul 2001, care pot fi calificate ca evenimente epocale, deoarece asemenea întalniri n-au mai avut loc în istorie de sute de ani, de la marea schisma din anul 1054.

2.2 Iudaismul și influența acestuia asupra evoluției politice

Stramoșii evreilor sunt acei oameni care au căutat un teritoriu și o credință, potrivit făgăduinței lui Dumnezeu, făcute “patriarhului” Avraam. Această dublă mișcare, politică și religioasă care a dat nastere istoriei vechilor evrei, ducându-i din Mesopotamia în Canaan, de la politeism la monotheism. Acest lucru s-a produs încet și progresiv, între secolele al XVIII-lea și al XVIII-lea i.Hr., vechilor evrei le-a trebuit aproape jumătate de mileniu pentru a-și cuceri teritoriul și a-și dobândi identitatea.

În literatura de specialitate se folosesc sintagmele de mozaism sau iudaism.

Mozaism sa numeste credința poporului ideu după Moise, care a scos pe israeliti din robia Egiptului și le-a dat Legea de pe Muntele Sinai. Iudaism este numele credinței poporului ales, după întoarcerea lui din captivitatea babiloniana, de unde s-au întors numai urmașii triburilor lui Iuda și a lui Beniamin, pe când urmașii celorlalte 10 triburi, duși în captivitatea asiriană, nu s-au mai întors deloc.

Cu privire la rolul și locul religiei evreilor în istoria omenirii, nu trebuie omis să amintim aici bogata literatira mesopotamiana, în care se disting trei sectoare mai importante: al rugaciunilor și imnurilor penitentiale, al scrierilor sapientiale-morale, în fine cel al miturilor și poemelor epice.

Marele poem cosmologic sumero-babilonian (al carei prime redăctari urcă pana în al III – lea mileniu i.e.n.) este Enunma elis. Acest mit al creatiei care pe alocuri aminteste Cartea Facerii Din Biblie, se anunta dintru început ca un triumf al ordinei asupra haosului originar.

O adevarata capodopera literara este poemul “Coborarea zeitei Istar în Infern” poetizare a mitului mortii și reînvierii lui tammuz, zeul vegetatiei.

Istar, cea mai importanta zeita a babilonienilor, era zeita războiului și a dragostei. Pe multe elemente decorative existente în orașul Babilon se puteau vedea animalele preferăte, leii.

Zeița iubirii voluptoase se îndrăgostește de frumosul păstor. După ce acesta este ucis de colții unui mistreț, zeița coboară în întunecatul regat subpământean pentru a-l readuce la viața. Istar coboara în Infern, dar zeita infernului Ereskigal, geloasă de frumusetea zeitei Istar, o întemniteaza.

Zeilor li se face milă de oameni, poruncesc stapanei Infernului să o elibereze pe Istar care se reîntoarce pe pamant , aducându-l pe iubitul ei Tammuz. Acest poem despre Tammuz și Istar era cantat la sărbatorile primaverii ca text de spectacol dramatic sau de mister. Ideea puternicei dragoste de viața va genera și alte poeme babiloniene, ale căror protagonist de asta data nu mai apartin lumii zeilor și a eroilor, a semizeilor. Acestui ciclu ii apartin Poemul lui Adapa și Poemul lui Etana. În nici o alta literatura a Orientului Antic nu este atât de prezenta ca aici tema eroului însetat de nemurire.

Și nicăieri această idee nu capată o forma artistic comparabilă cu cea a Epopeii lui Ghilgames, primul epos al omenirii, genul epopeii nefiind practicat Încă de nici un alt popor.

Civilizatia și cultura mesopotamiana constituie un fenomen deosebit de masiv în proportii, de divers în manifestari, de fertil în creatii noi și atât de viu timp de aprope patru milenii.

Un fenomen al cărui vitalitate a rezultat din fuziunea a trei organisme, Sumer, Babilon și Asiria, fiecare Din acestea având o conformatie diferită: Sumer-inovator și uman, Babilonul-practic și exapansionist, Asiria-cuceritor, brutal, dar și excelent organizator.

Babilonul a asimilat civilizația și cultura sumeriană.

Asiria a asimilat civilizația și cultura babiloniană.

Privita în ansamblu, civilizatia și cultura mesopotamiana, apare ca o opera a unor spirite realiste, cu simt de organizare, severe (pana la cruzime, în cazul asirienilor), atasate la viața terestra, fără a-și face iluzii despre viața de Dincolo.

Puțini inclinati spre meditatie și lipsiți de sensibilitate pentru ceea ce este spontan, rafinat și delicat, n-au stiut seduce prin gratie, doar sumero-babilonienii au manifestat un interes pentru om.

Această prima mare civilizatie regionala, initiatoare în atâtea domenii, a lasat omenirii o mostenire considerabilă.

Scrierea cuneiforma a fost folosită și de popoarele din jur, timp de aproape trei milenii.

Nu este lipsit de interes să amintim faptul că și la noi în tara, în localitatea Tartaria lângă Blaj s-au descoperit câteva tablite asemanatoare cu cele din Sumer, având o vechime de aproximativ o mie de ani, mai mare decât cele sumeriene. Acest lucru vine să demonstreze vechimea moșilor și stramoșilor nostri pe aceste meleaguri, întareste afirmatia facuta de marele istoric Nicolae Iorga, care spunea că strabunii nostri au o vechime de peste patru mii de ani pe aceste meleaguri. Tot un argument în acest sens este și Enciclopedia Angliei, care facând referire la cele mai vechi popoare de pe continental European, susține că geto-dacii este cel mai vechi popor de pe batranul continent.

Legăturile comerciale stabilite de sumerieni chiar cu tari îndepartate a continuat preluate de alte poapoare din Orientul Apropiat și după apusul istoriei lor.

Asirienii au construit, primii în lume un sistem de drumuri preluat apoi de persani, sistem care prin grecii epocii eleniste s-a transmis romanilor. În arhitectura, Ziguratul a dat probabil ideea minaretului musulmanilor și a turnului bisericilor crestine.

Sumero-babilonienilor li se datoreaza începuturile cartografiei, ale chimiei, ale algebrei. Religia lor a transmis evreilor și creștinilor numeroase mituri și elemente de cult.

Codul lui Hamurabi a însemnat pentru popoarele din Orientul Apropiat ceea ce a însemnat dreptul roman pentru popoarele Europei modern; influențele lui au fost remarcate în Corpus juris al împăratului bizantin Iustinian și implicit asupra conceptiei noastre în materie de drept. În urmă captivitatii evreilor în Babilonia, civilizatia și cultura aceasta au lasat urme apreciabile în viața, arhitectura, gândirea și literatura (însuși numele Bibliei este de origine babiloniana) evreilor, în scrierile morale-sapiențiale, cosmogonice, poetice. Metodele de divinatie ale babilonienilor (astrologie, oniromantie, prin haruspicii) au trecut pana la urmă și la etrusci, la greci și la aceștia din urmă, prin romani, Europei medieval; iar prin slavi și la noi în atâtea cărți populare de acest gen (Trepnicul, Gramavnicul, Cartea viselor)

Altor culturi le-au fost transmise de către mesopotamieni multe cunostinte matematice: Sistemul fractiilor sexazecimale, diviziunea sexagesimala a orelor, gradelor și minutelor, diviziunea unei zile în ore egale; ideea unui sistem complet de numere cu o infinitate de multipli și submultipli; sistemul metric; concepția de poziie în scrierea numerelor; tabelele astronomice.

Negustorii și călătorii greci, în special au adus din Babilonia o suma imensă de cunostinte de toate domeniile, medicina, matematică, astronomie, gramatică, lexicografie, multe din care grecii le-au transmis romanilor. În scrierile atribuite lui Hipocrat pot fi gasite numeroase retete ale medicine babiloniene, precum numeroase metode de tratament din aceași sursă se regasesc și în Kabala. Prin intermediul acestora și al romanilor, multe rețete, substanțe și tehnici farmaceutice au intrat în farmacopeea europeană medievală.

2.3 Zoroastrismul și Islamul

Islamul este una din cele trei mari religii monoteiste ale omenirii, beneficiind de număr mare de adepti, a dat naștere unei civilizatii prestigioase, a cărei influența se exercita asupra omului pana în zilele noastre.

Această religiei este puțin cunoscută de marele public din Occident, greu de înțeles în ciuda unei avalanse de scrieri, de cercetari și studii. Un lucru mai aparte, care s-a putut constata, a fost acela, ca această religie cucereste masele cele mai frustrate din punct de vedere economic, ii atrage și ii fascineaza pe cei mai renumiți gânditori și filosofi, constituind obiectul celor mai profunde cugetari și celor mai profunde analize ale lor.

Islamul se bazează pe credința intima și implicarea personala, a celor care sunt adeptii acestei religii. De asemenea, islamul este obiectul unei imense dezbateri mediatice, din cauza violențelor comise în numele lui, dar în același timp fascineaza și atrage mereu noi adepti.

Religia islamică, aduce alinare unora, iar altora le produce spaima, fiind motiv de mândrie pentru primii și de indignare celor din urmă.

Zoroastrismul, respectiv zarathustrismul este o religie fondata în secolul al VI-lea i.Hr. de către profetul Zarathustra (sau Zoroastru) în Iran. Preluată de Darius I, împăratul din dinastia Ahemenizilor, credința a dăinuit în Persia Antică pana în momentul declinului dinastiei Sasanide (651 d.Hr.). Zoroastristii, considerate necredincioși după răspândirea Islamului în Orientul Mjlociu, s-au mutat în nordul Indiei unde au format comunitatea parșilor. În zilele noastre, Zoroastrismul număra 300.000 de credincioși, din care jumătate se afla în India, în Iran mai traiesc doar câteva sute din zoroastristii numiți acolo “gabars”, adica necredincioși.

Acesti preoti purtau titulatura de magi, de unde și termenul pe care îl folosim chiar și astazi.

Binele contra raului, conform lui Zarathustra, Ahura Mazda a dat nastere spiritului salvator Spenta Mainyu și celui malefic Angra Mainyu. Primul reprezenta adevarul, celalalt minciuna. Copii gemeni ai lui Ahura Mazda au luptat să atraga oamenii de partea lor. De partea lui Spnta Mainyu se aflau Amesha Spentas: buna credință, adevărul perfect, suveranitatea oportună, bunăstarea și nemurirea, cele șase atribute ale lui Ahura Mazda. Noutatea adusă de Zoroastrism nu era numai apărarea unui monotheism cu etică dualistă, ci și faptul că ii lasă omului libera alegere între bine și rău.

Conform legendei, Zarathustra a avut o revelație în care I s-a aratât zeul Ahura Mazda (Domnul Alb), creatorul cerului și al pamantului, al lumii spiritual și materiale , al luminii și al întunericului. Zarathustra l-a transformat pe Ahura Mazda în cel mai puternic zeu și respins ritualurile orgiastice (bauturi halucinogene, sacrificii animale) ale preotilor din Media.

Învățăturile lui Zarathustra scrise în Ghatas au fost schimbate de casta preotilor care au reintrodus ofrandele sangeroase și haoma. De asemenea, în Mazdeism, Amesha Spentas erau întrupati ca arhangheli, iar Mithra și Indra erau zeitati sau demoni. Cu timpul, Spenta Mainyu și Angra Mainyu au disparut din credință. În cele din urmă, însuși Ahura Mazda lupta împotriva lui Ahriman, fratele sau geaman diabolic.

2.4 Apariția islamului – organizarea și răspândirea acestuia

Islamul este una din puținele religii monoteiste și universaliste și iși revendică, la fel ca iudaismul și creștinismul, paternitatea avraamică prin Islam, fiul sclaviei izgonite, Agar.

Originea islamismului este din punct de vedere geographic în Arabia, care este cea mai mare peninsula de pe Pămînt. Aceasta este situată în sud – vestul Asiei fiind cuprinsă între MArea Roșie, Oceanul Indian și golfurile Oman și Persic. Are o întindere de 3.000.000 km2 și o populație destul de mică, de aproximativ 13.000.000 locuitori, datorita deserturilor din central peninsulei.

Populația s-a îngramadit pe coastele peninsulei, mai ales în vest (Hijaz sau Hedjaz) și în sud, unde tinutul muntos și o clima mai umeda au facut posibilă viața sedentara și o civilizatie înfloritoare (Arabia Felix, Yemenul de astazi).

În vestul peninsulei, prin deserturile nesfarșite cu oaze ici-colo, populația a fost și a ramas și acum în mare parte nomada, ocupându-se cu pastoritul.

Între populația araba din sud și populația din nord au fost necontenit certuri și lupte, cei din sud fiind mândri de civilizatia lor, iar cei din nord falindu-se cu puritatea rasei lor semite. Sub raport politic, arabii aceau un regim tribal întemeiat pe confederatii de triburi și obiceiuri cu putere de lege.

Triburile erau însă în continue lupte între ele. O astfel de organizare politică nu era însă nicidecum de natura să puna poporul arab la adapost de eventualele atacuri din partea puternicilor săi vecini, Imperiul Bizantin și Persia.

Sub raport moral și social, arabii traiau corespunzatorunor vechi traditii caracteristice popoarelor nomade. În general ei erau foarte razboinici. Poligamia era admisă și practicata în stil mare de cei cu bunastare, precum și concubinajul. Femeia avea o situatie mai aparte, destul de grea, nasterea fetelor era socotita un bluestem și adesea acestea erau îngropate de vii.

Situația economică era dezastruoasă. Prabușirea Imperiului Roman de Apus rapise Arabiei principalul debuseu commercial pentru produsele sale traditionale, tamaia și parfumurile. Transporturile comerciale dinspre India și China, care foloseau caravane arabe și deci erau aducătoare de importante venituri au cunoscut o perioada de stagnare.

Politeismul arabilor din perioada mai veche a fost caracterizat ca fiind un “polidemanism”, o adorare a unor finite supranaturale, care ar fi locuit în arbori, rauri și mai ales în pietre. Divinitățile arabe au luat cu vremea o importanta deosebita, fiind adorate în mai multe triburi. Asa erau divinitățile feminine al-Lat (Zeita), al Uzza (Steaua Diminetii Venus), al Manat (“Destinul”), asemanatoare altor divinități feminine orientale și fiind legatura cu cultul astrilor, soarele, luna și mai ales planeta Venus. Aceste divinități sunt numite în Coran “fiicele lui Allah”.

La Mecca (Mekka) era adorata faimoasă “piatra neagra” (un bloc de bazalt), considerata ca fiind căzuta din ceruri, denumita și piatra sacra, numita și betyl.

Cel mai celebru dintre aceste locuri este Ka’ba de la Mecca, ce contine “Piatra Neagra”. În acest oras mai sunt de asemenea onorate trei divinități: al Manat, al-Lat (Zeita Cerului) și Allah, care ocupa primul loc începând din secolul al VII-lea. Prin cucerirea Palestinei de către roamani, foarte mulți evrei au emigrat în Arabia, formând colonii puternice în Hedjaz, îndeosebi la Uhaibar și la Yathrib (Medina). În această din urmă localitate, evreii ocupau jumătate din oras și se îndeletniceau cu comertul și mestesugurile marunte.

În sud, în Yemen, s-a creat de asemenea o colonie puternică de evrei, care ajunsesera chiar să puna mana pe conducere în câteva rânduri. Evreii au exercitat o mare înraurire asupra Arabiei, atât sub raport economic cât și sub raport moral și religios. Monoteismul lor curat și înalta conceptie despre rasplata faptelor au jucat un rol important în Apariția islamismului și în formarea doctrine acestuia.

Creștinismul se raspândise în sudul Arabiei, în Yemen, dup ace în anul 525 abisinienii au cucerit regiunea, aceștia fiind convertiti la creștinism.

În nordul Arabiei se raspândise monofizitismul și nestorianismul.

Verbul “aslama”, de unde provine cuvanul islam inseamna “a se încredința cuiva”. În revelația Profetului, se admite faptul că este vorba despre o “supunere”, de o încredințare a veșniciei.

2.5 Profetul Mohamed

Tradiția precizează că apariția islamului și a comunității musulmane (Oumma) stă sub semnul profetului Mohamed (Muhammad cel laudat), care a locuit în Arabia de Vest. Mahomed s-a nascut în anul 570 d. Hr., în tribul Quraysh, dintr-o familie care apartinea acestui trib, la Mecca, într-una din cele mai înapoiate provincii ale Orientului Mijlociu, în Hedjaf, tinut care se întinde de-a lungul Marii Roșii în vestul peninsulei Arabiei.

Tatăl său se numea Abdallah a murit cu puțin timp înainte de nașterea sa, iar mama sa, Amina s-a stins din viață când el avea doar șase ani. Mohamed a moștenit de la părinții săi cinci cămile și o roabă. De la vârsta de opt ani a fost crescut de unchiul său Abu Talib.

În această perioadă, Mohamed a trebuit să pazească turmele de oi și de capre ale rudelor sale.

Când avea 12 ani, Mohamed călătorea în Syrea, unde un preot creștin i-a prezis că el este profetul despre care se vorbește în Biblie. La 24 de ani a intrat în serviciul unei vaduve bogate numita Khadija, mai mare decât el cu 15 ani, care s-a folosit de ele în afacerile sale, iar mai tarziu s-a căsătorit cu el. Din căsătorie au avut doi baieti, care au murit la varsta frageda și patru fete, dintre care doar două au supravietuit, între care Fatima, care va deveni sotia unui var de-al sau. Mohamed, în călatoriile pe care le-a facut în Siria, pentru afacerile comerciale ale sotiei sale, a intrat în contact cu creștinismul care era bine organizat acolo. Minunea profetică a început pe la varsta de 40 de ani, către sfarșitul vietii primei sale sotii Khadija, care a devenit și prima credincioasă.

Însotitorii cărora Profetul le anunta învatâtura sa sunt: sotia, cele două fiice, Abu Bakr, negustor din Mecca, socrul său, fiul său adoptive Zaid și varul său Ali. Discipolii Profetului și un cerc de credincioși suscita ostilitatea locuitorilor din Mecca. După moartea primei sale sotii, în 619, Mohamed se va însura cu douăsprezece femei, dintre care Aicha, fiica unui dintre însotitorii săi Abu Bakr.

Mohamed se hotaraste să plece din Mecca.

Și-a facut obiceiul să se retraga în fiecare an câte o luna, în cavernele muntelui Hira din apropiere de Mecca și acolo a practicat o asceza severa.

Coranul și traditia mahomedana relatează că în această vreme a avut o serie de viziuni, care l-au umplut de groaza și l-au facut să creada că a devenit obiectivul interventiilor diavolesti.

Într-o astfel de viziune i-ar fi apărut din somn îngerul Gavril, ținănd în mâna un postav brodat în care era înfășurată o carte. Îngerul l-ar fi forțăt să repete un text, care formează în Coran primele cinci versuri dintr-un capitol, numit al “Sângelui închegat”.

Traditia mahomediana istoriseste că viziunile au încetat, dar după o perioada a avut o noua viziune și o noua revelatie, aceea a îngerului care ii poruncea acum să propovaduiască. Această propovăduire se reducea la următoarele învațături principale:

– Dumnezeu este unic;

– El s-a revelat și altor profeți, iar acum îl cheamă pe Mahomed ca să propovăduiască arabilor monoteismul;

– Dumnezeu este judecător atotputernic și apropiata lui judecată este teribilă pentru pacătoși;

– Omul trebuie să se supuna lui Dumnezeu cu toata fiinta sa, să se lase cu totul în voia lui Dumnezeu.

Cuvântul “islam” are tocmai semnificația de renunțare cu totul la sine și supunere totală față de Dumnezeu.

Propovăduirea lui Mahomed atingea însă grav interesele comerciale ale coraiașitilor, care aveau în grija lor templul Ka’ba și idolii din acest templu. Din acest motiv ei au pornit o serie de persecutii împotriva lui Mahomed și a adeptilor săi, acesta fiind obligat să nu mai predice în public, ci numai într-o casă particulara.

Unchiul sau, Abu Talib, vapetenia clanului hashemit, nu a ramas indifferent la presiunea coraiașitilor.

Într-un rastimp de aproximativ 10 ani de predici, realizate într-o atmosfera de rezistenta ostentativa, Profetul a reușit să alcătuiască o comunitate puternică în sanul cetatii Mecca. Dar în anul în care s-a realizat aceasta s-au produs două evenimente, care îl vor urmă pe Profet și ii vor adduce denumirea de “Anul tristeții”.

Profetul și-a pierdut în interval de câteva luni cele două sprijine ale sale, “sprijinul launtric”, Khadija și “sprijinul exterior”, unchiul sau Abu Talib.

Coraiașitii i-au boicotat pe hashemiti și au decretat că nimeni nu trebuie să aiba contacte cu ei privind vanzari, cumparari, căsătorii sau orice fel de alianta. De aceea, Profetul s-a hotarat să parasească Mecca și a ales să plece la Al-Taif, orașul cel mai apropiat și totodata rival al cetatii Mecca, situate la sud pe drumul spre Yemen, fiind ajutat în demersul sau de un crestin.

Aici a fost primit cu ostilitate, inclusiv de către copii. Coraiașitii au stabilit câte un tanar din fiecare clan, ajungându-se la un număr de 20.

Dumnezeu i-a poruncit atunci Profetului să parasească și Al Taif și să plece la Yathrib (Medina), o cetate înconjurata de mari orașe, situate la nord de Mecca, la douăsprezece zile de mers și locuita de două triburi. Pe lângă aceste triburi, aflate în conflict, mai exista și o importanta minoritate evreiască, precum și creștini.

La Yathrib (“Orașul Profetului”), Mahomed este șeful comunități, legislator și judecător.

Tradiția situează în 622 călătoria nocturna a Profetului la Ierusalim și de acolo la ceruri, smuls de la celebra Piatra a Stancii de către un animal fabulous. Ea marcheaza punctul de pornire a erei islamice și a calendarului musulman, este evenimentul cel mai important – Hegira.

În anul 622, impreuna cu însotitorul său Abu Bakr, s-a îndreptat spre Medina. După 10 zile este primit ca un rege, cu imnuri religioase și cântece de slava. Profetul a hotarat să construiască aici mai întai moscheea, iar mai apoi casa sa (Masjid, moschee, înseamnă loc de închinăciune).

Puterea religioasă era deținută de Profet, care primise Revelația, iar puterea executivă civilă și militară a fost exercitată după lungi consultari tot de Mahomed.

Evenimentul cel mai important după Revelatie a fost Hegira, emigrarea, începutul realizarii Islamului în societate, eveniment consemnat ca punct de plecare a calendarului Islamic.

Acesta a încheiat un pact de neagresiune cu toti cei care nu erau musulmani. Amhomed a trimis predicători la toate triburile, în toate cetatile și metropolele din vecinătatea Arabiei.

Primii care și-au manifestat teamă au fost coraiașitii, care se temeau de musulmani atât din punct de vedere economic cât și religios.

Aceștia au organizat o armata întreaga, pentru a desfiinta această religie și a-i zdrobi pe musulmanii adunați la Medina.

Musulmanii au învins datorita întelepciunii lui Mahomed, cucerind Mecca fără varsare de sange, după 8 ani de conflicte armate, prin victoria la Badr, în urmă alierii cu triburile badiene.

Mahomed a decretat amniștie generala pentru vechii săi dusmani, devenind astfel foarte popular în toata Arabia.

Victoria asupra trupelor din Mecca, la Badr, din punct de vedere strategic, este nesemnificativă dar de o mare importanta pentru noua comunitate: Allah, devenit Dumnezeu unic la oameni, iar comunitatea s-a pronuntat în favoarea Profetului. Luptele continua împotriva locuitorilor Meccăi pana în anul 628. În acel an, în timpul lunii sacre, Mahomed și însotitorii săi obtin autorizatia, pentru anul următor, de a merge în pelerinajul, încă politeist, de la Mecca, în ianuarie 630 Mahomed se hotaraste asedieze acest oras. El face din ka’ba, debarasata de idoli, locul de cult al lui Allah.

Delegații din toate regiunile veneau să-l viziteze, inclusive creștinii. Mahomed iși extinde din acel moment dominatia asupra unei mari parti a Arabiei, el supune pe creștini la Najran și le impune un tribute. El lanseaza o prima expeditie în Siria, împotriva Imperiului Bizantin. Moare la Medina în 632.

Profetul neavând fii, succesiunea este dificila.

Instituirea califatului (de la cuvântul calif – succesor), se impunea la moartea Profetului.

Sarcina de a conduce comunitatea ii revine unuia din însotitorii lui Mahomed, Abu Bakr care conducea deja rugăciunea. Înainte de a muri, în 634 iși desemneaza succesorul, pe Omar. Acesta este asasinat în 644. Succesiunea ii este propusă lui Ali, var și ginere al profetului, care reprezintă ramura mai mare în varsta, hashemitii, dar acesta se izbeste de ramura mai tanara a lui Othman provenit din aristocratia din Mecca, omeyazii și el ginere al profetului, care se va și impune. El este asasinat în 656, acest act deschizând o criza grava, care va duce la dezbinarea comunității. Între Mecca și Medina a existat o mare rivalitate.

Această situatie nu este acceptata nici de către kharidjitii (revoltatii) și nici de credincioșii lui Ali (șiitii sau partizanii). Ali a acceptat arbitrajul Coranului în favoarea lui Mu’awiya, un Omeyad, cu ocazia bataliei de la Siffina, din 657 și care pana la urmă renunta la drepturile sale, fiind apoi asasinat în 661.

Sunna, “comportamentul” Profetului, asa cum o povesteste traditia, este transpusă în scris în secolele al VIII-lea și al IX-lea; ea povesteste spusele și faptele sale.

Șiiții. Al doilea successor al lui Ali, Hussein, cel de-al doilea fiu al său, este masacrat în război impreuna cu însotitorii săi. Data acestui asasinat a devenit pentru șiiti o zi de doliu și de penitenta.

Hussein este recunoscut drept al treilea imam. La suniti, acest cuvânt desemneaza persoana care se afla în fata, amam în primul rând pentru a dirija rugăciunea. La șiitim imamul este ales, acesta alegere este divina și ii confera o misiune teologică. Imamul trebuie să explice, să determine adevarul divin.

Imamul este călauzitorul spiritual, maestrul gânditor. Interpretarea rolului imamului și modul alegerii sale va antrena scindari, ilustrate îndeosebi de cele două ramuri principale ale siismului, sepimanii și duodecimanii.

Septimanii sau ismaelienii, raman fideli celui de-al saptelea imam, Ismail. Druzii și alnitii reprezintă brate ale acestei ramuri. Majoritatea șiitilor țin de duodecimanii din Iran. Aceștia ramân fideli celui de-al doisprezecelea imam.

Suniții. Majoritatea credincioșilor se aliaza celifului provenit din arbitraj și se înclina în fata judecății făcute în favoarea lui Mu’awiya. Ei acceptă în același timp importanța sunnei, tradiția. Și în zilele noastre, sunitii sunt cei mai numeroși, reprezentând 90% din Islam.

Între secolele VII și IX sunitii se vor imprastia în ramuri diferite, provenite din scolile politico-religioase. Pe masura ce islamul se raspândeste în afără regiunilor arabe, emiri iși capata independent și adopta dreptul juridico-religios, care s-a impus în timpul lor. Astâzi sunt cunoscute patru scoli politico-religioase, prezente în marile universitati islamice.

Kharidjitii formează un curent minoritar și ultralegitimist. Descendenții lor actuali, ibaditii, se găsesc mai ales în sudul Maghrebului și în Oman unde practică un islam foarte riguros. Ei repreezinta mai puțin de 1% din musulmani. Unitatea întregului islam se bazează pe învațătura Coranului.

2.6 Coranul, legea islamică și influențele politice în țările islamice

Coranul, cartea sfântă a Islamului, este un îndreptar de viață pentru omul obișnuit. Cu un cuprins format din 114 capitole (Sure), 6.235 de versuri, 79.439 de cuvinte și 323.670 de litere, Coranul, apreciat drept Cuvântul lui Dumnezeu, promovează o etică bazată pe cumpătare și bun-simț. Disprețul bogăției, umilința, generozitatea sunt recomandate, dar, totodată, se cere să nu fie exagerate. Nu îndeamnă spre ascetism, ci doar spre moderație: „Mâncați și beți, însă nu fiți îmbuibați” (Sura 7, 29). Islamul acceptă lumea și viața omenească așa cum sunt, privindu-le ca o operă ce nu poate fi criticată și ca o manifestare a voinței inderogabile a lui Allah, deloc denaturată și coruptă de urmările unui păcat originar de neiertat.

Cuvântul Coran (din araba qur’an) înseamna “lectura” sau “recitire”.

Coranul reprezintă referinta fundamentala din care musulmanul iși extrage normele vieii sale. Mahomed nu stia nici să scrie, nici să citească, majoritatea primilor credincioși stiau pe de rost cuvintele Profetului. Aceste texte nu aveau nimic oficial, circula diferite redăctari, divergente, antrenând divizari. De aceea califul Othman se hotaraste să stabilească printr-o comisie către anul 650, un text al Coranului. Trimitând o copie a sa în toate orasele, originalul ramanând la Medina.

Cel mai vechi exemplar din acest Coran dateaza Din 776. A trebuit asteptat secolul al X-lea pentru ca această versiune să fie acceptata, nu fără ezitari, de către toti musulmanii. Scrierea araba proveNită din nabateana, a apărut cu aproximativ un secol înaintea venirii Profetului.

La acea vreme, literele nu erau bine desprinse unele de celelalte, nu exista punctuatie și nici vocale. Dificultățile de lectura și de înțelegere a textului vor antrena discutii, în timpul primelor trei secole ale acestei istorisiri, în special Din partea șiitilor.

În secolul al – IX – lea, pentru fixarea lecturilor oficiale, sunt determinate sapte posibilitati de interpretare, care sunt emanate de către autori provenind Din Marile centre: Mecca, Medina, Bassoneh, Corefa. Mai tarziu , numărul acestora este fixat la zece, apoi la paisprezece, primele sapte păstrându-și totuși prioritatea.

Așa cum se prezintă el astâzi, textul poate fi considerat drept ediția oficială, acceptat de către autoritaîile Islamului.

Prima tipărire a Coranului datează din 1923. Texul Coranului nu a fost încă supus sistematic (cu exceptia islameologilor occidentali), critici istorice fondate pe paleografie, epigrafie, filologie, arheologie, asa cum a fost Biblia începând din secolul al XIX –lea.

Coranul este un text poetic. El este impartit în 114 Capitole numite Surah, de lungime variabilă – de la 3 versete (Surah-ele 103 și 108) pana la 286 versete (Surah 2). În total el cuprinde 6536 de versete.

Clasarea Surah-elor nu raspunde logicii sau cronologiei. În secolul al X –lea, ele au fost clasate după lungimea lor, cele mai lungi aflându-se la începutul Coranului. Traditia musulmana indica doar că este vorba despre un text dictat la Mecca sau Medina. Titlurile nu fac parte Din revelatii, deseori sunt cuvinte cheie din Surah.

Textul contine repetari inutile și contradictii. Traditia pretinde ca Profetul, în timpul îndelungatei sale perioade de revelatie, a primit cuvinte diferite în legatura cu același subiect și ca în principiu, cea de-a două versiune a revelatiei trebuie să o stearga pe prima. Dar cum orice revelatie reflecta voința divina, Coranul a păstrat ansamblul acestor texte.

Este evident că Surah-ele sunt marcate de evenimentele și imprejurarile din care s-au nascut. Astfel, Mahomed cheama la convertire în mediul ostil de la Mecca, căruia ii promite pedepsele judecății de apoi și ii condamna pe concetățenii săi care-l considera nebun. Începând cu Hegira, el cheama la monoteism absolute și la lupta pentru Allah și se loveste de evrei și de opozantii din Mecca. În ultimii ani ai vietii organizeaza teocratia din Mecca.

El vrea să învete populatiile să traiască după legea lui Allah și le reaminteste că trebuie să lupte cu dusmanii lor.

Coranul este primit de către credincios ca un tot unitar, drept integralitatea revelatiei primite de către Profet.

Textul Coranului, sacru pentru credincios, este considerat drept o copie al cărui original se afla lângă Allah. El este revelat Profetului în limba araba: Aceasta este deci limba sacră. Tradus iși pierde calitatea de cuvânt divin.

Principalele teme abordate de către Coran se referă la Allah, la învatâtura sa, la judecata de apoi și la creatie.

Despre Allah, se spune că este unic: “El este Dumnezeu, nu xista alt Dumnezeu decât el” (LIX, 22). Allah este rege, sfant, pace, cel care-și dovedește propria-I veridicitate. Cel care vegheaza, atotputernicul cel foarte puternic, cel foarte mare. Allah, creatorul, cel care da un început tuturor lucrilor. El este atotputernicul, înteleptul. În acest pasaj din Surah ”adunarea”, exprima chiar sentimentul musulmanilor în privinta lui Allah și a unicitatii sale.

Primul dintre credincioșii în Allah este Abraham: “Ekl nu era nici evreu, nici crestin, ci un adevarat credincios supus lui Allah, el nu se număra din rândurile politeiștilor” (III, 67).

Coranul previne: “Nu spuneti “trei”, încetati să o mai faceti, va fi mai bine pentru voi. Allah este unic. Glorie lui. Cum ar putea el să aiba un fiu?” (IV, 71). Deci: “Cei care spun ”Dumnezeu este Mesia, fiul Mariei” sunt nelegiuiti” (V, 72). Și: Allah interzice raiul oricui atribuie asociati lui Allah. Locuinta va fi focul. Da, cei care spun Allah este de fapt cel de-al treilea din cei trei” sunt nelegiuiți. Mesia, fiul Mariei, nu este decât profet. Nelegiuiții sunt condamnati la pedeapsă vesnică. Credința credinciosului îl are ca obiect pe vesnicul Allah, omnipotent care nu înceteaza să-și arate puterea, omniscient și creatorul tuturor lucrurilor. Această credință este inima Islamului.

Credinciosul primește favoarea lui Allah dacă i se încredințează în întregime lui. El va fi rasplatit la judecata de apoi în cursul căreia Allah va veni să-I ceara socoteala. Deoarece Allah este milos fata de credincios și respectat fata de nelegiuit adica fata de necredincios.

Puterea lui Allah este absoluta, el opreste destnul fiecăruia: “Allah creeaza astfel ce vrea” (III, 47; V, 17; XXIV, 45; XXX, 54) și ii adduce către el pe cei pe care ii allege: “Allah călauzeste către lumina sa pe cine vrea el” (XXIV, 35). De asemenea: “El pedepsește pe cine vrea și miluiește pe cine vrea el” (XXIX, 21).

Omul este singur în fata lui Allah, el sufera încercările vietii și compare singur, prin rasplata faptelor sale.

Credința în Allah este deci fundamental, numele lui Allah este citat de două mii sapte sute de ori în Coran. În plus, fiecare dintre versetele sale este considerat ca spunând totul. De asemenea, pentru un musulman care nu ar înțelege limba araba, ar fi de ajuns să știe un singur verset pentru a avea acces la revelatie.

“Allah a creat totul, cerul și pamantul și tot ceea ce ele contin, în sfarșit omul, totul în sase zile: Allah care este începutul și sfarșitul, ii judecă pe oameni” (VII, 54). Credinciosul trebuie să adere la ansamblul acestei învatâturi și să respecte Coranul, deoarece el contine: “o religie imuabilă” (VI,161). În consecinta, “portile cerului nu vor fi deschise celor care vor considera semnele noastre drept minciuni, cei care s-au întors de la ele din orgoliu: ei nu vor intra în rai atât timp cât o cămilă nu va trece prin urechile acului. Astfe vom rasplati păcătoșii. Ei vor gasi, în focul ghenei, paturi cu cuverturi de foc care-i vor înfasura”.

Pe scurt, Allah este Dumnezeu unic, el a creat universal, îngerii, demonii, djinni și oamenii. Allah a vorbit oamenilor prin intermediul profetilor și i-a învatât islamul prin mahomed; la judecata de apoi, el ii va rasplati pe oameni și ii va învia pe credincioși. “Allah va judeca între voi: Allah nu va permite necredincioșilor să aiba castig de cauza asupra credincioșilor” (IV, 141).

Aparent Coranul și Biblia sunt apropiate. Islamul nu s-a dezvoltat el oare într-o regiune în care erau prezente traditiile evreiesti și crestine? Evenimente, cum ar fi creatia și numeroasele personaje biblice sunt folosite sau citate în Coran. Cu toate acestea, prezenta personajelor și interpretarea faptelor sunt radical diferite. Povestirile asa cum sunt ele prezentate în Coran, sunt influențate de scrierile apocrife care circulau în timpul primelor secole crestine, bogate în anecdote și povestiri minunate. Creștinii le-au scos din Noul Testament. Pentru ei, ca și pentru evrei, personajele din Biblie, regi, profeti, întelepti, au avut cu totii misiunea de a anunta mantuirea prin Domnul pentru toti oamenii, fără ca cineva să dețină monopolul și penbtru creștini Iisus este fiul lui Dumnezeu. Pentru Coran, doar Mahomed a venit să dezvaluie adevarul lui Allah. Coranul este plin de acuzatii împotriva evreilor și a creștinilor, acesti “oameni ai Cărții” care au fost necredincioși: “O, oameni ai Cărții! Majoritatea dintre voi sunteti perverși, ei sunt cei mai mult rataciti de la calea cea dreapta” (V, 61).

Islamul afirma că întra-adevar, credința musulmana apare în Tora și în Noul Testament: “într-adevar noi am dezvaluit Tora unde se gaseste o cale și o lumina”.

Maeștrii și doctorii făceau dreptate conform Cărții lui Allah. “Noi am dat Evanghelia unde se gaseste o cale și o lumina pentru a confirma ceea ce era înaintea sa în Tora. Noi ti-am dezvaluit Cartea Adevarului pentru a confirma ceea ce exista din Carte, înaintea sa, ferind-o de orice alterare”.

Pentru musulman , învățătura Coranului preexista Bibliei și profeții nu au primit decât o parte sau i-au alterat continutul. Ultimul profet înaintea lui Mahomed este Iisus, dar Coranul ii reneaga orice superioritate deoarece el nu este decât al saptelea dintre marii profeti. În realitate, doar Mahomed este adevaratul profet, cel care transmite întregul adevar al lui Allah, ceea ce “oamenii Cărții” nu fac. În Coran nu exista deci mantuire ca în Biblie; Iisus nu a venit să îndeplinească această mântuire revelând împărăția lui Dumnezeu, promise încă de patriarhi și prin intermediul tuturor personajelor din Vechiul Testament. Numai musulmanul, adevaratul credincios, poate obține mila lui Allah.

De aceea, nici evreii și nici creștinii nu se recunosc în prezentarea care le este facuta în Coran, credința lor este aici caracaturizata. Ei refuză să creada că sunt cu toții musulmani din oficiu și că numai islamul poate aduce mantuirea. O alta divergențăa fundamentală: în Biblie, încă de la origine, barbatul și femeia sunt considerate egali: “Iata os din oasele mele și carne din carnea mea”.

Și oamenii sunt create după chipul lui Dumnezeu: “Dumnezeu a facut pe om după chipul sau, l-a facut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și partea femeiască s-a făcut” (geneza 1.27). Ei au primit ca misiune să “stăpânească” creația (Geneza 1.28) și să fie astfel asociați creației și să o perfecționeze.

Coranul spune: “Bărbații sunt superiori femeilor datorită calității prin care Allah i-a ridicat deasupra lor și pentru că ei au sarcina de a le întreține financiar” (IV, 38).

Astfel, dacă islamul pare să fie apropiat de iudaism și de creștinism prin cultul adus celui Foarte Înalt, apropierile simpliste trebuiesc evitate. Demersul Coranului este altul, în manierele sale și în scopul sau, atât în conceptia sa despre Dumnezeu cât și în aceea despre om.

Coranul este izvorul credinței, tot el este și sursa vointei lui Allah pentru viața credinciosului. Cu toate acestea, dacă organizarea societății și ritualurile religioase emana de la el, “sunna” joacă și ea un rol important. Coranul a servit drept fundament pentru a fixa statutul musulmanilor și statutul acestora în fata celorlalte societati, “necredincioșii”.

Justitia este reglata de legea talionului: “Legea talionului va este prescrisă în caz de ucidere” (II, 178). În lume credincioșii se situeaza deasupra necredincioșilor “Cei care se tem de Allah sunt deasupra lor” (II, 212). Creștinii sunt acuzati și ei de politeism din cauza credinței lor într-un Dumnezeu trinitar.

Coranul cere de asemenea să se facă un testament al bunurilor lor. “În favoarea tatalui și a mamei, al celor mai apropiate rude” (II, 180). Relatiile familiale sunt detaliate cu minutiozitate în Coran. Barbatul are preeminenta asupra femeii (II,228) și dispune de autoritate (II, 34).

El iși poate repudia sotia și are posibilitatea de a se recăsători după trei luni. Sotia vaduva este și ea, auorizata să se recăsătorească, după un termen de patru luni zi zece zile. O femeia repudiate are dreptul la o pensiune. Bărbatul poate să se însoare cu “două, trei sau patru femei” cu condiția de a le putea asigura nevoile. El poate lua în schimb sclave și concubine. Coranul dă indicatii și în privinta relatiilor economice între membrii familiilor, obligatiile fata de copii, fata de orfani. “Allah va porunceste să atribuiti unui baiat o parte egala cu cea a unei fete”.

Dacă femeia moare fără a fi avut copii, o jumătate din bunurile ei merg la sot, dacă nu un sfert. Coranul defineste și gradul de rudenie.

Un credincios nu poate ucide un alt credincios (IV, 92). Invers, dreptul este valabil fata de un necredincios. “De fiecare data când sunt impinși la revolta, ei recad în masă sub acest drept. Dacă nu se retrag departe de tine, dacă nu-ti ofera pacea, dacă nu depun armele, să-i prindeti, să-I omorati acolo unde ii veti gasi. Noi va dam putere asupra lor” (IV, 91). Este o datorie să-I combati pe cei “ipocriti din calea lui Allah” (IV, 95). Dar înainte de aceasta trebuie să-i convertiți și dacă ei cer pacea trebuie să le fie acordata (IV,90). Aceste prescrieri dau nastere statutului de “necredincioși”. “oamenii Cărții”, evreii și creștinii iși pot păstra religia cu condiția de a plăti un impozit uneori foarte mare și acest lucru încă din primele secole ale Islamului.

Din Coran va fi extras dreptul penal, fixat de către juriști. Shuria se aplică tuturor membrilor comunității și pedepsele sunt grele: furtul este pedepsit prin tăierea mâinii drepte, tâlhăria cu pedeapsa cu moartea, depravarea cu o sută de lovituri de bici.

Cele cinci obligatii ritual, numite “stâlpii religiei” sunt: profesiunea de credință, rugăciunea ritual, postul ramadanului, pomana și pelerinajul de la Mecca.

Profesiunea de credință consta în a recunoaște că nu exista decât un Dumnezeu, Allah, afirmație care revine foarte des în Coran. Credinciosul trebuie să repete deseori această credință.

Rugăciunea rituală Coranul invită la ea în trei rânduri: “Sunt cu adevarat credincioși numai cei care se achita de obligatia rugaciunii” (VII, 205); II, 238; VII, 2).

Traditia a fixat la cinci numărul de rugaciuni zilnice și legea islamică a instaurat un ansamblu de gesturi și de cuvinte ce trebuie următ în mod riguros. Rugăciunea este un element esential al cultului. Ea se desfasoara în moment precise ale zilei: dimineata în zori între aurora și rasăritul soarelui, la prânz, la mijlocul după-amiezii, seara la apusul soarelui și după apusul soarelui. Chemarea la rugăciune este lansata din minaret de către muezin în felul următor: “Allah este mare (de 4 ori); marturisesc faptul că nu exista alta divinitate decât Allah (de 2 ori); marturisesc că Mohamed este trimisul lui Allah (de 2 ori); veniti la rugăciune (de 2 ori); nu există altă divinitate decât Allah”.

Pentru a se ruga, credinciosul nu trebuie să fie în stare de ebrietate, trebuie să se purifice printr-o spalare fie generala, fie partiala, să-și scoata pantofii pentru a uita murdaria pamantului pe care se deplaseaza.

Rugăciunea poate fi facăta oriunde, cu fața îndreptată către Mecca (II-44).

Vinerea, rugăciunea de la prânz trebuie facuta la moschee. Ea este atunci însotita de o predică. La început ea era tinuta de calif, pe urmă de către doctori istruiti ai legii islamice. În moschee, o nisă, mihrab, indică directia Meccăi. Credincioșii se aliniaza în rânduri stranse fără deosebire de rangul social.

Postul ramadanului. “O, voi care credeti Postul va este prescris” (II, 183, 195). Coranul a fost revelat în timpul lunii ramadanului. Acest post a fost introdus la Medina și a înlocuit o practică preislamică, postul celei de-a zecea zi. Luna ramadanului este cea a revelatiei. Ziua se tine post, noaptea se sărbatoreste. Postul nu este obligatoriu pentru bolnavi și călatori, care-l pot tine de altfel în alte moment. Începutul postului este anuntat official de către autoritati, la Apariția lunii noi. Calcululdupă lunile anului, dateaza Din secolul al X-lea. Ramadanul este o luna exceptionala, o perioada de sărbatoare pentru toti credincioșii. La sfarșitul ramadanului, sărbatoarea de oprire a postului consta într-o rugăciune solemna și daruri facute celor săraci.

Pomana legala joacă de asemenea un rol de purificare. La început organizată ca o colecta ea a devenit o pomana cu caracter de caritate, apoi un simplu impozit.

Pelerinajul. Sensul sau este întoarcerea la originea revelatiei, către Ka’ba unde se gaseste Piatra Neagra. Fiecare musulman are obligatie dacă este capabil să-l facă cel puțin o data în viața. Primul este pelerinajul rural, cu data determinate care aduna mari mase de oameni, cel de-al doilea este pelerinajul individual, care poate fi facut în orice moment al anului. Pelerinajul care imbracă două forme este complex și dureaza mai multe zile. El cuprinde două parti: Micul pelerinaj, care se poate face de-a lungul întregului an, este omra. El consta în sapte deplasări în jurul Ka’ba. Marele pelerinaj sau hajj, este colectiv și la data fixa între 7 și 10 ale lunii dho’l-hijja. Pe 7 se tine o predică la moscheea de la Ka’ba. Pe 8, la apusul soarelui, pelerinii se deplaseaza către Arafat, la 19 kilometri de Ka’ba, oprindu-se la Mina pe timpul noptii. A două zi ei stau în picioare în picioare în adoratie pe colina Arafat, “vezi Marile de pe Arafat” (II, 198). La apusul soarelui se situeaza cursa, navalirea către Mozdalifa.

Pe 10 pelernii se întorc la Mina, unde are loc lapidarea unui monument monolithic vertical cu 7 pietre adunate la Mozdalifa, apoi marele sacrificiu la care se asociaza ansamblul lumii musulmane, sărbatoarea al’Id al-Kabir. Pelerinajul se încheie prin trei zile de aruncări cu pietre simbolizând lapidarea lui Satan, întoarcerea la locurile sacre și Ka’ba. Înainte de a se întoarce acasă, pelerinul se poate opri la Medina unde se afla și mormantul profetului.

Viața socială care decurge din alipirea legii Islamului favorizeaza legăturile dintre musulmani. Coranul învata fratia și egalitatea dintre musulmani. Limba araba care s-a impus pretutindeni ca limba sacra este folosită pentru citirea Coranului și pentru rugăciune.

Cu toate acestea, începând din secolul al XIX, s-au ridicat voci pentru a cere să fie restabilita umma, această comunitate a primelor secole musulmane.

Musulmanul este constrans de prescriptii personale: rugăciunea individuală, postul pentru a-și rascumpara greselile, pomana și iertarea fratilor săi, interdictiile alimentare (ele privesc carnea de porc și vinul, în plus orice animal însăngerat); jihadul, lupta împotriva necredincioșilor Islamului sub toate formele sale.

Curente de înnoire, se dezvolta în Orientul Apropiat. Creștinii din aceste regiuni, sustinuti de sosirea creștinilor din Europa, cunosc o adevarata emancipare.

Musulmanul aspira și la reforma, cu atât mai mult cu cât sunt trimiși tineri să se formeze în Europa. O reactive se profileaza în Egipt, Tunisia, Algeria, Turcia încă de la începutul secolului XX.

Islamul cunoaște în Africa un important avant. El propune o religie simpla care auorizeaza poligamia, interzisă de către creștini, Islamul se extinde și în Asia.

În Occident, el progreseaza gratie emigrarii și creșterii demografice care-l însoțesc. Țările islamice bogate preiau în sarcina lor comunitățile islamice din Europa și finanteaza constructia de moschei și formarea imamilor.

Această lume musulmana este hărțuită și de integriști, care vor să păstreze totalitatea sistemului religios și de fundamentaliști, care vor o întoarcere la izvoarele Islamului.

În cadrul natiunilor aflate în curs de dezvoltare, islamul apasă deseori foarte greu asupra obiceiurilor.

Vrând să aplice în mod integralist legea islamică, extremistii franeaza emanciparea și progresele pe calea democratiei în țările lor și dauneaza Islamului în întregime, fapt ce suscita îngrijorarea și teamă Occidentului.

După o evoluție foarte rapida în primele etape, Islamul va cunoaște începând din secolul al XIV-lea o stagnare, apoi un recul, înaintea perioadei contemporane, care vede o reluare a expansiunii sale.

2.7 Evoluția islamismului

Perioada de expansiune

Se caracterizează prin unitatea din jurul califului. Extinderea Islamului a fost

rapida, fulgeratoare sub califul Omar. Siria este cucerita, Persia, Mesopotamia sunt atinse ca și Egiptul și Cirenaica. Mu’awiya stabileste principiul dynastic și iși instaleaza capital la Damasc. Această dinastie, Omeyazii, va fi adevarata organizatoare a noului imperiu. Regiunile cucerite sunt toate crestine și subzistă acolo un important iudaism. Noua dinastie va folosi noii săi supuși pentru a-și face traduse textile grecesti și siriene în araba. Astfel, noii stapani vor putea instala o adevarata administratie care nu exista la Medina. Prezentat ca o reforma a monoteismului, islmaul este acceptat în această Sirie deschisă de secole tuturor curentelor heterodoxe, de origine cresțină. Această osmoză ii servește Islamului deoarece ea ii permite să se transforme în religia universala și nu numai araba, gratie juristilor și teeologilor, de acum înainte rupti de practicile bizantine și evreiseti. Noile sale structuri ii permit Islamului să se extinda pana în Occident (Maghreb, Spania) și în Extremul Orient (China). Totuși, disputele dintre fracțiuni au avut ca motiv dinastia omeyadă. Abasizii le succeda. Traditia este atunci transpusă în scris. Puterea califului, instalat la Bagdad, este înstarita ca și administratia. Aceasta devine mai meticuloasă și mai constrangatoare cu evreii și cu creștinii: impozitul la care sun supuși se îngreuneaza, masurile restrictive și discriminatorii care se raspândesc sunt resimtite ca niste umilinte (purtarea de imbracăminte și de tunsori distinct, limitarea înaltimii caselor, interdictia de a poseda arme, cai, sclavi creștini, practicarea cultului lor cu discretie), Aceste practice nascute în Orient se vor raspândi pana în Spania. Evreii abandoneaza ebraica în folosul arabei sau a iudeo-arabei.

Dislocarea

Începând din secolul al VIII-lea, imperiul se dislocă: emiratul andaluz devine autonom, ca și regatele Maghrebului. Dinastia Abasizilor este înlocuita în secolul al X-lea, cu cea a Fatimizilor, șiiti, implantati în Egipt, cu practice violente. Învinsă în secolul al XI-lea de creștinii latini care vor să recupereze locurile sfinte crestine trecute sub control musulman și de către Selgiucizi, turci suniti. Selgiucizii, a căror înaintare este oprita timp de două secole de către creștinii franci, instalati în Orient, se întorc atunci către Asia Mică. Sosirea mongolilor pune capat califatului din Bagdad. Acesti mongoli erau budisti, dar aveau în rândurile lor și creștini nestorieni. Se va pune problema unei aliante între franci și mongoli. Dar ezițările de ambele parti permit mamelucilor Din Egipt să-i învinga pe primii și de a-i respinge pe cei din urmă. Pana la urmă, în secolul al XIV-lea, un turc înrudit cu Selgiucizii, Osman, iși impune puterea asupra Islamului. El cucereste întreaga Asie Mică, Constantinopolul cade în 1453, apoi Europa balcanică. Acest imperiu prea mare nu va întarzia să între în declin. După Soliman cel Magnific (1520-1566), această putere prea autoritara sufoca orice mișcare de civilizatie. În momentul în care Europa Occidentala se angajeaza pe calea moderNitătii și iși începe expansiunea în lume, Imperiul Otoman se impotmoleste și se afunda în crize care ii vor fi fatale. Califul, federatorul acestui imens imperiu, nu-l poate mentine. Pretutindeni nationalismele preiau stafeta. Spania redevine cresțină. Certuri de toate felurile învenineaza islamul; clericii influenteaza alegerea succesorilor în functia de calif. Declinul Imperiului ottoman continua în secolul al XIX-lea, și “Marele turc”, califul ottoman care-și implantase capital la Constantinopol, devenit Istanbul, pierde încetul cu încetul Balcanii și Orientul Apropiat și Mijlociu.

Reculul Imperiului Otoman

Sfarșitu Imperiului Otoman. În secolul al XIX-lea, otomanii încep să realizeze

importanta înatarzierii lor și încep primele reforme. Dar refluxul lor va duce la fărămitarea imperiului, consfintit prin tratatul de la Sevres din 1920. Atâturk preia puterea în Turcia și face din ea o republică laică, dup ace suprimase califatul, o adevarata revoluție.

Întalnirea cu Occidentul. De asemenea, Islamul sufera și socul întalnirii cu Occidentul. Începând Din secolul al XIX-lea, francezii și englezii se implanteaza în Bazinul mediteranean, unde structurile și modul de viața au ramas medieval. Educația acordată de către misiuni și administrația metropolelor atinge castele înstărite ale musulmanilor, unde începe să se formeze o elita occidentalizata. Sosirea colonistilor evrei în Palestina, la începutul secolului XX, reprezintă un nou soc. Declarația lui Balfour evocă crearea unui “Cămin național evreiesc” în această țară pe atunci în majoritatea arabă și musulmană. În lumea araba, colonizata și fărămițată, decepționată că nu a obținut un mare stat după Primul Război Mondial, se ridică voci ce revendică independent, unitatea Isamului și întoarcerea la izvoare.

Curentele înnoiri.

Curente de înnoire se dezvolta în Orientul Apropiat. Creștinii din aceste regiuni sustinuti de sosirea creștinilor din Europa, cunosc o adevarata emancipare. Musulmanii aspira și ei la o reforma, cu atât mai mult cu cât sunt trimiși tineri să se formeze în Europa. O reactive se profileaza în Egipt, Tunisia, Algeria, Turcia, încă de la începutul secolului XX. Ea cere o reorientare a culturii islamice și o transformare a mentalitatilor. Este un esec, greutatea traditiei fiind prea mare. Va trebui asteptata decolonizarea pentru a vedea Apariția unor reformatori ca Jinnah în India, Bourguiba în Tunisia, Nasser în Egipt. Cu toții doresc să-și promoveze țara, să o deschidă mai mult lumii contemporane.

Noua extindere a Islamului. Islamismul cunoaște în Africa un important avant. El propune o religie simpla, care autorizeaza poligamia, interzisă de către creștini. Islamismul se exinde și în Asia. În occident, el progreseaza gratie emigrarii și cresterii demografice care-l însotesc. Țările islamice bogate preiau în sarcina lor comunitățile islamice din Europa și finanteaza construirea de moschei și formarea imamilor.

Izvoarele de credință ale islamismului raman: Coranul, Hadith (comunicare, istorisire), format din diferitele relatari tradiionale codificate în secolul al II-lea al erei mahomedane. Se știe că, Coranul nu cuprindea norme de comportare pentru toate imprejurarile religioase, sociale, juridice.

Un alt izvor este Igma. Pentru chestiunile noi, care nu se gaseau în Coran și în Hadith, s-a recurs la consensul eruditilor musulmani. Doctrina islamică este un amestec de documente religioase diferite ca provenienta și factura.

Cele mai multe din acestea au fost luate de Mahomed din iudaism, din Biblie și Talmud, altele din creștinism, din traditia perșilor și din vechile traditii ale arabilor.

Teologia mahomedana este rezumata la două formule, dintre care una foarte scurta, shahada, este formata din inițialele cuvintelor care compun cunocuta formula: “Nu este Dumnezeu afără de Allah și Mahomed este profetul tau”.

Cealalta formula mai dezvoltata este o adevarata marturisire de credință a Islamului. Această formulă afirmă credința în Dumnezeu, îngeri, profeti, cărți sfinte și viața viitoare. Coranul se ridică împotriva vechiului politesim arab și împotriva oricărei forme de politeism.

Dogma esentiala a islamismului este aceea a unicitaii lui Dumnezeu (cel puțin 99 de atribute). Îngerii sunt creati de Dumnezeu, din lumina având rolul să laude pe Dumnezeu. Profetii sunt oameni aleși de Dumnezeu dintre cei mai buni credincioși și sunt de două feluri: profeti (nabi) și trimiși a lui Dumnezeu către oameni (rasuli).

Cei dintâi au misiunea să pastreze neatinsă adevarata credință, ceilalti au misiunea să convertească pe necredincioși și să transmita revelatia.

Credința în cărți sfinte formează o alta dogma în Islamism. Mahomed considera Biblia drept o carte sfanta, dar falsificata de evrei și de creștini.

Coranul, cartea sfanta prin excelenta, este în conceptia Islamului, necreat și vesnic. Eshatologia (viața viitoare) este vag expusă în Coran și plină de evenimente iudaice și crestine. După moarte, sufletele merg la un fel de judecata particulara în fata îngerilor Nakir și Munkar, celor buni aratându-se raiul și celor rai iadul.

Sufletele raman în mormant până la ziua judecății, în schimb sufletele profeților și martirilor trec peste această etapă.

Ziua judecatii va fi precedată de minuni și semne apocaliptice, în care și apariția unui Antihrist, monstru cu un singur ochi călare. Va veni Mahdi, cel condus de Allah, un fel de Mesia, care va converti lumea la Islamism, aducând dreptatea și ordinea pe pamant.

Exista la musulmani și un fel de intermediar, araf, un fel de purgatoriu, acest lucru datorându-se influentei perșilor.

Legea islamică, Sharia imparte faptele oamenilor în mai multe categorii și anume: obligatorii, recomandate, îngaduite, condamnabile și interzise.

Între faptele obligatorii sunt consemnate cinci obligatii rituale, pe care moralistii mahomedani le considera “stalpii credinței” musulmane și anume: marturisirea credinței, rugăciunea, milostenia rituala, postul ramadan și pelerinajul la Mecca.

La aceasta se adaugă și Războiul sfant.

Marturisirea credinței se face la intrarea în Islamism, în alte imprejurari, dar mai ales când se apropie moartea. Circumcizia se poate face de la 7 zile la 15 ani.

Rugăciunea rituala (sabat) trebuie rostita de 5 ori pe zi, la anumite ore, impreuna cu alți credincioși, cu fața la Mecca (laudă adusă lui Dumnezeu).

Ceasurile de rugăciune pentru musulmani sunt anuntate de către un cantaret care se numeste muezin. Locul unde se canta muezinul se numeste minaret, fiind de fapt turnul înalt de lângă moscheie.

Locasul de rugăciune mai mic și adesea fără minaret se numeste giamie. Direcția către Mecca este aratâta în moschei și giamii printr-o firida, care poarta numele de kibla.

Imamul este preotul care face rugaciunile de toate zilele, iar hotip se numeste preotul care slujeste vinerea, ziua sfanta a musulmanilor.

Milostenia (zokat, taxa săracilor), un fel de import legal proportional perceput asupra produselor agricole, vitelor, aurului, argintului și marfurilor. Exista milostenia obligatorie la sfarșitul postului și cea benevola.

Postul (saum) este obligatoriu de la varsta de 14 ani în sus. Acesta dureaza o luna când profetul a avut primele revelatii.

Pelerinajul la Mecca este obligatoriu cel puțin o data în viața.

Războiul sfant (djihad) nu este o obligatie individuală, ci o datorie a comunității musulmane care trebuie să lupte cu necredincioșii și să raspândească islamismul. Cei care mor într-un astfel de război merg în rai.

Necredincioșii trebuie instruiti și initiati la islamism. Dacă refuza, se va porni război împotriva lor.

Capitularea acestora duce la un tratât în virtutea căruia, învinșii iși pastreaza bunurile și religia și obiceiurile, dar platesc o anumita taxa.

Și pe vremea lui Mahomed lumea islamică a fost divizata, aflându-se într-o lupta continua.

Acest lucru îl amintim inclusiv în zilele noastre. Războiul dintre Irak și Iran (1980-1988) a fost considerat unul dintre cele mai sangeroase conflicte armate postbelice.

Acest război a început sub forma unor ciocniri la frontier dintre cele două state. Irakul revendica unele portiuni de teritoriu cedate Iranului printr-un acord încheiat în 1975 la Alger, între guvernul de la Bagdad și fostul sah al Iranului, rasturnat de la putere în anul 1979, prin ceea ce presa straina a numit revoluția islamică condusă de ayatolahul Khomeyni.

Cauzele care au generat conflictul sunt de ordin politic, religios, social, economic, tenDinte de dominatie în zona, interese ale unor grupuri financiare ori state arabe și factori externi.

În înzestrarea armatei iraniene se aflau importante cantitati de tehnică d aviatie și blindata, fostul sah achizitionând din SUA armament în valoare de peste 70 miliarde de dolari.

Și Irakul s-a remarcat prin achiziții masive din Franța, inclusiv aparate “Super Etertend” înzestrate cu rachete “Exocet”, care au trecut cu brio examenul din Malvine.

Numărul morților în cei 8 ani de război a depășit 400 de mii de oameni, iar al răniților de 800 de mii. Numărul refugiaților din zona operațiilor militare, s-au cifrat la 4-5 milioane de persoane ale căror cămine au fost distruse.

Nu trebuie omis faptul că populația Iranului atingea în acea vreme 40 milioane locuitori, fata de numai 14 milioane cât avea Irakul.

În timpul războiului cu Iranul, Irakul a fost proslavit ca un bastion al luptei împotriva fundamentalismului Islamic a lui Khomeyni. Abia în primele zile a invaziei din Kuweit, Analiștii politici și militari din SUA și-au manifestat surprinderea, recunoscându-și greseala în ceea ce privește aprecierea conducatorului irakian.

Interesele marilor puteri, în special SUA, respective URSS (Rusia de astazi) din pacate s-au întalnit și în timpul acestui conflict. În acea perioada Kuweitul, Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudita au sprijinit Irakul.

În această zona geografică au apărut Marile civilizatii, Marile imperii, Marile religii ale umaNitătii, marii profeti, precum și Marile ambitii. Aici a fost descoperit fierul , mai tarziu petrolul. Zona Golfului Persic a fost impartita și raimpartita de 100 de ori cu multa varsare de sange.

Un alt conflict din zona golfului tot între tari musulmane, care aveau aceași religie a dus la aparitita unui conflict care nici pe departe nu este finalizat. La 2 august 1990 lumea a fost consternata de stirea privind agresiunea Irakului asupra Kuweitului.

Orașele capital implicate în Războiul din 1991, Kuweit City (kut în limba araba înseamna forțăreata) și Bagdad (orașul rotund), au o rezonanta deosebita în istoria zonei.

Atât Irakul cât și Kuweitul sunt în aceeași masura produsul fixarii frontierelor unor colonii. Statul irakian se impune dintr-un conglomerat etnico-religios. El a fost constituit în anul 1921 de către Marea Britanie, prin unirea arbitrara, respective: Bagdad, Mossul și Basra.

Istoria Kuweitului începe abia în secolul XVIII, când câteva triburi arabe au renuntat la viața nomada și s-au asezat pe litoralul Golfului Persic.

În mod formal, teritoriul de azi al Kuweitului a constituit o provincie a imperiului otoman. Frontierele noului stat irakian stabilite în 1922, nu auf ost recunoscute pe deplin niciodata de către Irak, chiar dacă au avut schimbul de note diplomatice.

Întotdeauna Irakul a considerat că Kuweitul face parte din granițele sale. Liderul Saddam Hussein miza pe ideea crearii unei solidaritati a arabilor împotriva Israelului și SUA.

Amenințarea Kuweitului cu folosirea forței de către Irak a fost motivate și prin încercarea de a constrânge Kuweitul și Emiratele Arabe Unite să-i anuleze datoriile de război. Scopurile politice urmărite de Irak în timpul crizei din iulie 1990, nu pot fi înțelese dara să se țină seama de scopurile geostrategice de perspective. Irakul fără ieșire la mare, deși dispune de o ieșire la Golf cu latime de 50 mile.

În anul 1982, disensiunile dintre Irak și Siria au dus la închiderea conductelor de petrol irakiene amplasate pe teritoriul șirian, care asigura transportul pe teritoriul sirian.

Cea mai mare parte a petrolului irakian a trebuit transportat numai în urmă devierii conductelor prin Turcia, înspre Marea Mediterana.

În această situație a fost dezvoltata și reteaua de conducte de pe teritoriul Arabiei Saudite, prin intermediul căreia se transporta petrolul spre Marea Roșie.

Mai trebuie luata în consideratie și dorinta lui Saddam Hussein “de a fi conducătorul arab al anilor ‘90”.

La înarmarea Irakului au contribuit 21 de state, dintre care cele mai importante au fost: Franța, China, Rusia, Italia, Elveția, Belgia, Anglia și Germania, precum și aproximativ 40 de firme americane.

Arabia Saudită și Kuweitul au sprijinit financiar cu mai multe miliarde de dolari. Fără ajutorul tarilor occidentale Saddam Hussein nu ar fi putut să-și puna la punct această mașină de război.

Irakul a investit peste 50 de miliarde de dolari în arme convenționale, 15 miliarde în arme chimice și biologice. Irakul a dispus de un cont în Elveția în care a varsat 5% din redeventele petroliere , cont din care a efectuat platile pentru echipamente militare.

Indiferent de orientarea ideologică, țările producătoare de armament au colaborat la înarmarea Irakului.

De exemplu rachetele “Scud” livrate de sovietici au fost modernizate cu sisteme de ghidare franceze, propulsia rachetelor a fost imbunatâtita de Germania și Italia, unele parti component ale rachetelor provenind din Brazilia.

Buncărele existente pentru aviatie au fost proiectate de Belgia; Elvetia le-a dotat cu filter de aer; Italia a furnizat porti blindate rezistente la explozii; Anglia și Germania contribuind cu generatoare electrice.

O data cu declansarea conflictului din Golf, multe state s-au considerat vizate de întrebarea: “cine a înarmat Irakul?”. Directorul Institutului de Orientare din Moscova Vitali Naumkin, declara că responsabilitatea sovietică este foarte mică, cu toate că URSS a livrat 53% Din sistemele majore de armament Irakului în perioada 1980-1989.

În aceeași perioada, alte două state member în Consiliul de Securitate al ONU au livrat 30% din potențialul militar irakian (Franța și China). Sovieticii au livrat avioane de vanatoare MIG, vanatoare-bombardament, SU-25, nave purtatoare de rachete, rachete terestre, tancuri T-72, artilerie grea.

Tot ei au trimis 193 experti militari pentru pregatirea personalului irakian și pentru întretinerea tehnicii de lupta.

Franța a livrat 1/5 din sistemele militare importate de Irak, incluzând avioane Mirage F-1, elicoptere Puma, rachete Exocet, rachete AA și AT. Materialul de camuflare (inclusive machete gonflabile de tancuri, transportoare blindate, avioane, elicoptere) provine din Franța și Italia. De asemenea, Franța a livrat Irakului reactorul nuclear de la Osirak, bombardat de aviatia israeliana în 1981.

După bombardarea reactorului, companiile franceze au continuat să vânda Irakului echipamentele nucleare de 12 miliarde de dolari, adica 40% din totalul vanzarilor lor.

Germania a fost și ea implicată în programele de dezvoltare nucleară. Experții germani de la “MAN Tehnologie” au lucrat la programul nuclear irakian pana în noiembrei 1990. Tot Germania a livrat circa 90% din potențialul chimic al armatei irakiene. Cel puțin 25 de companii germane sunt implicate în livrarea de echipament chimic în Irak.

O mare parte din credițele americane destinate agriculturii irakiene s-au metamorfozat în arme pentru armata irakiana. În momentul invadarii Kuweitului, SUA erau pe cale de a credita suplimentar Irakul cu 500 milioane de dolari.

La sfarșitul lunii iulie 1990, Irakul a acuzat official Kuweitul că încă din 1980 iși însușește rezerve petroliere din zona Rumalia, prin tehnica “forajelor oblice”, Trik Aziz, ministrul irakian de externe, caracterizând această acțiune drept o “adevarata agresiune militara”.

Tonul diplomatiei irakiene a devenit mult mai dur la adresa Kuweitului, acuzat în parallel de sabotarea economiei irakiene prin politica “petrolului ieftin”.

În cursul aceleași luni, Irakul a facut cunoscut Kuweitul pretentiile privind unele corectari de frontier (în zona petroliera Rumalia), în paralel concentrând aproximativ 30 de mii de soldati cu Kuweitul.

Liga Araba și președintele egiptean Mubarak au încercat o mediere. Reprezentanții arabi s-au deplasat la Bagdad la 24 iulie 1990, obținănd promisiunea solemna a lui Saddam Hussein că Irakul nu va recurge la mijloace militare în rezolvarea diferendului.

Concomitent Irakul a purtat negocieri directe cu seicul Al-Sabbah, diplomația irakiană, cerând în plus cedarea de către Kuweit a insulelor Warba și Babiyan.

La 31 iulie 1990, Kuweitul a respins oficial pretentiile irakiene. La 2 august 1990, trupele au invadat întregul teritoriu al Kuweitului, anuntând instalarea unui guvern marioneta, condus de ginerele lui Saddam Hussein.

Emirul Kuweitului, printul mostenitor și membrii guvernului legal au reușit să se refugieze în Arabia Saudita.

După câteva zile de lupte , la 8 august 1990 Irakul declara Kuweitului ca cea de-a 19 provincie a teritoriului irakian, cu exceptia unei fâșii din litoralul Kuweitului.

Opinia publică internatioana a început să reactioneze. Senatul American a adoptat măsuri economice împotriva Irakului, precum și Anglia, Franța și Italia. URSS a anuntat sistarea livrarilor de armament și tehnică militara către Bagdad.

Majoritate tarilor lumii, inclusive multe tari arabe au condamnat acțiunea irakiana, cerând retragerea imediata a Irakului din Kuweit.

Pentru a-și asigura libertatea de manevra, diplomatia irakiana a acceptat unilateral toate condițiile de pace solicitate de Iran, punând capat și ultimelor motive de conflict.

Secretarul general de atunci al ONU, Javier Perez de Cuellar a întreprins un turneu în Orientul Mijlociu. Dar nu a reușit să contribuie la dezamorsarea crizei. De asemenea, statele arabe nu au reușit să adopte o pozitie comuna, subliniind încă o dată criza din cadrul Ligii Arabe.

Întâlnirea Bush-Gorbaciov din 9 septembrie 1990 de la Helsinki a pus în lumina cooperarea americano-sovietica în problema Golfului.

Cea mai importanta rezolutie a Consiliului de Securitate al ONU, de la începutul lui decembrie 1990 a acordat Irakului o “perioada de gratie” pana la 15 ianuarie 1991, pentru a pune capat ocuparii Kuweitului.

Ca răspuns, diplomatia irakiana a anuntat eliberarea esalonata a ostaticilor, în tentative de-a prelungi perioada ultimativa.

Irakul a venit cu o stratagem foarte ciudata, de a vinde petrol la prețul de 21 de dolari barilul, în momentul în care prețul real era în jur de 40 de dolari.

Mașina de război al forței mulținătionale se pune în mișcare în vederea începerii operațiunii militare. Ministrii deexterne ai Pakistanului, Iranului și Turciei cer convocarea de urgent a celor 44 de state member ai organizației conferintei islamice în încercarea de a convinge Irakul să se retraga din Kuweit.

China, pana acum rezervat, cere și ea Irakului să se retraga din Kuweit, dar Bagdadul raspunde cu amenințări privind folosirea armelor chimice impotiva statelor Din Golf și Israelului, precum și cu acțiuni teroriste contra tarilor europene și SUA.

Termenul ultimativ fiind depașit, diplomatia mondiala a fost nevoita să cedeze locul armelor. Avioanele britanice, saudite, kuweitiene și americane au decolat la interval de 16 secunde, îndreptându-se spre Irak și Kuweit. La două ore după declansarea operațiunii “Furtuna în Deșert”, președintele Bush a anuntat: “eliberarea Kuweitului a început”.

Reactiile oficiale pe plan mondial pot fi grupate în trei categorii: tari care au aprobat deschiderea ostilitatilor, ca ultima solutie a crizei din Golf; tari care ar fi preferăt o noua prelungire a tentativelor de rezolvare diplomatic și tari care au dezaprobat ferm atitudinea SUA și a aliatilor fata de Irak.

Ofensiva aeriana masivă a aliaților au îndemnat conducerea irakiană să declare totuși că este gata pentru negocieri cu condiția ca SUA să opreasca agresiunea și să nu intervină în aceste negocieri.

Papa Ioan Paul al II-lea a declarat că doreste o “pace bazata pe justitie”, Javier Perez de Cuellar a fost de parere că “declaratia Irakului de a se retrage din Kuweit trebuie studiată cu atenție”.

Faptul că Irakul nu s-a retras din Kuweit, la 17 ianuarie 1991 la orele 02:00 (ora României) s-a declansat o mare operatie aeriana ofensiva, caracterizata prin executarea de lovituri succesive cu aviatia asupra unor obiective vitale, concomitant cu lansarea de rachete de pe navele forțelor aliate din Golful Persic și Marea Roșie.

Obiectivele operatiei au constat în neutralizarea Sistemului de conducere și comanda al apararii antiaeriene a teritoriului și trupelor, nimicirea conducerii militare superioare, distrugerea capacitatii de cercetare și producție a armelor chimice, biologice și nucleare irakiene, cucerirea suprematiei aeriene, având ca scop crearea conditiilor optime declansarii operatiei terestre.

La raidurile aviatiei au participat aparate ale forțelor aeriene din SUA, Marea Britanie, Franța, Italia, Arabia Saudita și Kuweit.

Potrivit unor comunicate de presă, în perioada 18.01 – 23.02.1991, forțele mulținătionale au reușit, ca urmăre a masivelor bombardamente cu aviatia și tragerilor de artilerie să distruga 20-35% din tehnica de lupta a forțelor armate irakiene, respectiv 1300 tancuri (31%), 1100 piese de artilerie (34%) și 2800 de transportoare blindate (20%).

Potrivit unui comunicat al serviciului american de informații, se precizeaza că și-au pierdut viața 81750 militari irakieni, ceea ce reprezintă 15% Din efectivele dislocate în Kuweit, estimate la 540000 militari.

La 23.02.1991, o data cu expirarea teermenului limita fixat pentru retragerea trupelor irakiene și respingerea de către Irak a conditiilor puse de SUA, președintele George Bush a acordat puteri depline comandantului trupelor americane din Arabia Saudita, generalului N. Schwartzkopf, pentru declansarea ofensivei.

Ca urmăre al pierderilor suferite de forțele armate irakiene în primele trei zile ale operatiei terestre (2100 de tancuri, 1/3 din transportoarele blindate și 1600 piese de artilerie) a scăzut moralul trupelor și a crescut numărul de dezertari, mii de militari irakieni refugiindu-se în Turcia.

La 28.02.1991 ora 05:00 GMT (07:00 ora României) s-a hotarat orpirea temporara a tuturor operațiunilor militare anti-irakiene, deoarece Irakul nu mai reprezenta o forță militară importantă în Orientul Mijlociu.

Cu toate acestea nu s-a reușit să se instaureze pacea și securitatea în zona, din contra, fenomenul terorist a început să se accentueze în acest loc din lume.

În Orientul Mijlociu au apărut o serie de numeroase necunoscute, cum ar fi: “necunoscută palestiniana”, “necunoscută israeliana”, “necunoscută fundamentalist – islamică”, “necunoscută kurda” și poate chiar “necunoscută necunoscutelor, cea irakiana”, apăruta în perioada postbelică.

În acest conflict, ONU a fost organismul care a autorizat folosirea forței în vederea restabilirii independentei și suveraNitătii Kuweitului.

Indirect marile puteri au avut o vină în declanșarea acestui conflict, cu urmări nefaste în toate domeniile, inclusiv în cel religios.

Capitolul 3. Evoluția terorismului religios

3.1 Influența religiei islamice în comiterea actelor teroriste

Într-un înterviu dat de către Osama bin Laden revistei Time Magazine în anul 1998, acesta mentiona faptul că: “Dobândirea de arme de apărare a musulmanilor este o datorie religioasă. Dacă eu am reușit să achizitionez aceste arme, atunci îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a permis acest lucru. Și dacă caut să achizitionez aceste arme, înseamna că am o datorie pe care trebuie să o achit. Ar fi un pacat pentru musulmani să nu încerce să dețină arme care să-i apere de necredincioși.” Prin acest comunicat Osama bin Laden denota faptul că majoritate actelor teroriste sunt comise din motive religioase.

Religia are o putere excepțională de motivare, funcționând, uneori, în cadrul unor scenarii sumbre. Prin religie, nu o singură dată, liderii unor organizații precum Jihadul Islamic Palestinian, Hezbollah, Tigrii Tamili pentru Eliberarea Elamului (L.T.T.E.) sau AL-Qaida și-au justificat atacurile, punându-le mai cu seamă pe seama „voinței Domnului”. În Sura a IX-a avem și o indicație cu privire la modul de combatere a necredincioșilor (fanatici): „Când vor trece lunile sacre, ucideți-i pe fanatici oriunde îi găsiți, prindeți-i, înconjurați-i, loviți-i oriunde în ambuscade. Dacă apoi se convertesc și îndeplinesc rugăciunea și plătesc zeciuiala, lăsați-i să plece, deoarece Allah este tolerant și iertător”. (Sura 9, 5).

La o primă vedere se poate înțelege că războiul nu a fost pentru multă vreme unul de apărare, ci un Jihad agresiv împotriva tuturor necredincioșilor, unica lor cale de salvare fiind convertirea la islam. Cu toate acestea, argumentele nu sunt suficiente. Faptul că, în mod tradițional, islamismul a fost o religie extrem de tolerantă de-a lungul istoriei a fost trecut cu vederea, înclinăm să credem că este vorba mai mult de o preconcepție greșită potrivit căreia Islamismul este o religie înclinată să producă extremiști sinucigași! Islamul este religia libertății, păcii, binelui și îndurării respingând toate actele de terorism în parte. Mai mult decât atât, orice act reprobabil constituie o încălcare atât a Sharia, cât și a logicii umane.

Analizând metodele teroriste (atentate, asasinate, propaganda prin fapte), specifice E.T.A., I.R.A., Al-Fatah, dar și Hezbollah „partidul lui Dumnezeu”, se poate observa că terorismul este determinat de diverse mobiluri, de la cele naționaliste sau iredentiste, până la cele religioase. A judeca însă Islamul ca pe o religie violentă este mai mult decât o greșeală. Acesta rămâne pentru musulmani o religie a păcii care nu permite uciderea unor oameni nevinovați. „Nu ucideți omul căci Dumnezeu v-a oprit aceasta, ci doar întru dreptate” (Sura 17, 33).

Atacurile teroriste de la World Trade Center, de la 11 septembrie 2001, au creat o legătură puternică între Islam și terorism, „jihadul” căpătând conotații uneori nejustificate. Toți cei 19 teroriști care au deturnat avioanele în atacurile Din 11 septembrie erau musulmani. În acest context, construcția unei imagini potrivit căreia Islamul dă naștere terorismului este ușor de înțeles. Am fi tentați să credem în această teorie, cu atât mai mult cu cât cele patru tipuri de pedepse (tăierea capului, crucificarea, mutilarea sau exilul) aplicate celor care se opun islamului potrivit circumstanțelor, alături de plata tributului, arată metodele folosite de musulmani pentru a-și impune religia.

3.2 Terorismului fundamentalist islamic

Coalitia internațională care lupta împotriva terorismului, sub conducerea Statelor Unite, are ca principal obiectiv distrugerea ultimelor ramașițe ale luptătorilor talibani și Al-Qaeda pentru a evita ca pe viitor, aceștia să revina și să gasească în Afganistan un taram prielnic de dezvoltarea a organizațiilor fundamentalist. Operațiunea “Enduring Freedom” se desfăsoară nu numai în Afganistan ci și în apele internaționale ale Pakistanului și pe mări, pana în Mediterana, unde navele militare ale Coalitiei Internaționale controleaza vasele suspecte care ar putea să aiba la bord membri ai retelei Al-Qaeda. Nu în ultimul rând sunt vizate toate celulele acestei organizații teroriste care sunt raspândite în zeci de tari pe toate continentele.

Atacurile teroriste asupra Statelor Unite reprezintă nu numai un asalt asupra unei superputeri ci o lovitura data civilizației, principiilor contemporane ale democratiei, fiind vizate obiective strategice represențătive pentru întreaga lume ceea ce a constituit și un atac la valorile comune aparținănd mai multor state. Pe lângă Simbolistica atacurilor s-a doit și atingerea unor obiective strategice, prin lovirea unui centru commercial mondial în scopul destabilizarii unui întreg sistem economic. Simbolurile lovite au provocat un atac global indirect, ținănd cont și de faptul că au fost uciși cetățeni din 80 de state.

Laicizarea islamului reprezintă principalul fapt care a dus la dezvoltarea radicalismului religios musulman, deoarece nu au fost atinse tinte simbol pentru creștinism sau mozaism cum ar fi fost de exemplu Vaticanul, Teheranul sau Ierusalimul ci a fost lovit un simbol care reprezintă valori ale culturii și civilizației occidentale. Asa-zisul război sfant, promovat încă din vremea profetului Mahomed, s-a transformat într-un război al fundamentaliștilor islamici cu restul lumii care nu se “supune legilor lui Allah”. Războiul sfant la care a chemat Mahomed pentru a ajunge pentru a ajunge de la Medina la Mecca este interpretat de radicalii musulmani și speculat cu ajutorul resentimentelor generate de globalizare și neadaptarea unor societati conduse după saria la moderNitate și tolerant.

Pana la 11 septembrie 2001 atacurile teroriste au urmărit în general un impact public mare cu victime puține. Potrivit istoriei terorismului, asasinatele politice aveau una sau câteva tinte și se ajungea chiar pana la atacare unor cladiri represențătive pentru un singur stat, începând cu asasinarea tarului Rusiei și pana la atentatele împotriva ambasadelor SUA, bombele amplasate de ETA sau IRA sau chiar atacul cu gaz sarin al sectei Aum din Japonia. O speta a atacurilor recente este că au fost finalizate de fanatici religioși, care nu accepta valorile, regulile și sistemele democratice contemporane. În acest context strategia de contracarare a terorismului trebuie reanalizata atât pe plan global cât și pe teritoriul României.

Terorismul islamic sau jihadul reprezintă de fapt inabilitatea unor societăți musulmane de a acumula modernizarile puse la dispozitie de civilizatia și cultura occidentala. Această evoluție a fost încurajata de anumite regimuri care nu au putut adpata perceptele islamului, din punct de vedere politic și cultural, la ideile importante din occident. Acest context a dus la dezvoltarea doctrinei jihadului, ca solutie la ciocnirea civilizatiilor. Un mare success al grupărilor islamiste a fost abilitatea lor de a prezenta ideologia acestei inexorabile ciocniri și adevarul islamului și de aici a rezultat atragerea unui public musulman relativ numerous.

Următoarea etapa a fost polarizarea opiniei publice musulmane în jurul ideii că musulmanii se afla într-un război permanent care face parte din lupta globala dintre islma și lunga lista de inamici din întreaga istorie . Secolul XX a oferit musulmanilor extremist ideea de “retragere permanenta” în care ei ar fi asediati de amenințarea reprezentata de cultura și modernizarea occidental. Urmărea a fost secularizarea preceptelor religioase cu degradarea culturii politice și sociale islamice.

3.3 Elementele importante ale “ecuației” teroriste

Analiștii occidental anticipeaza că succesul atacurilor aupra Statelor Unite va înconjura tot mai multe organizații teroriste să aplice metode similar caracterizate de neconvenționalism și asimetrie, respective atentate multiple, ca autori kamikaze, necunoscuti, vizând tinte simbolice și producerea unui număr cât mai mare de victime. Mai mult decât atât, aceste atacuri nu vor fi revendicate, ceea ce va face și mai dificila confruntarea cu atacatorul pentru că acesta nu poate fi identificat. Se apreciază că, datorita tehnologiilor avansate, atacurile teroriste vor fi mai distructive. Este posibil ca masurile luate de coalitia internaționala împotriva organizațiilor teroriste să nu oprească acest fenomen ci să aiba ca rezultat alte atacuri. Amenințarea teroristă cea mai periculoasă o reprezintă un atac cu arme de distrugere în masă. Este foarte puțin probabil ca atacurile să aplice în viitor un scenariu identic cu cel din Statele Unite. Probabil că și locul atentatelor se va schimba, iar mijloacele utilizate să fie armele chimice, biologice, radiologice sau nucleare. Se poate ca în viitor organizațiile teroriste să folosească infrastructura statului-țintă, cu efecte distructive de proportii. Atacurile asupra unor platform maritime de foraj ar putea duce la dezastre ecologice, iar aruncarea în aer a marilor baraje ar provoca victime și pagube imense. Este posibil chiar ca viitoarele atacuri teroriste să tintească una dintre cele 400 de centrale nucleare din lume.

Acțiunile teroriste implică deseori fonduri puține, folosirea unor agenti bine pregatiti raspânditi în regiuni sau orase ale căror breșe în sistemul de aparare au fost determinate înaintea atacurilor. Se urmăreste impactul national sau chiar o reacție internaționala. Pornind de la acest lucru putem spune că în viitorul apropiat România nu se număra printre tintele principale.

Potențialii teroriști fac parte din categoria cetățenilor straini sau a grupurilor etnico-religioase defavorizate. Un exemplu semnificativ este faptul că în prezent, atât în Marea Britanie, Statele Unite, cât și Canada se afla teroriști internaționali din numeroase organizații, situatie confirmata se de FBI și CIA. Acțiunea acestor teroriști cartita este stimulata de rivalitati între state, imbolduri financiare sau de alti factori internaționali. Nu trebuie uitat aspectul economic, ceea ce implică sponsorizari din partea unor corporatii, holdinguri sau carteluri ale crimei .

3.4 Caracteristicile principale ale terorismului fundamentalist islamic

John More, în opera sa , intitulata “Evoluția terorismului islamic”, prezinta o scurta cronologie a atacurilor teroriste:

Anii 1970, grupările teroriste realizeaza atacuri limitate cu scopul de a ucide

anumiți indivizi în paralel cu cresterea incidentelor urbane, folosindu-se principiul războiului de gherilă.

Anii 1980, o mișcare distinct spre atacuri urbane cu un număr de victime

colaterale din ce în ce mai mare ca și o schimbare a metodologiei de alegere a tintei care este aleasă cu preponderenta din rândul civililor. Conflictul dintre URSS și Afganistan este perioada incipient de proliferare a armelor și de dezvoltare a armelor fundamentalismului Islamic, militant.

Anii 1990, continua atacurile asupra civililor și sunt atrași actori din diferite

organizații pe fondul neînțelegerilor etno-religioase, religioase și religio-nationaliste, personaje atrase în mare parte din rândul miscărilor de stanga. Sfarșitul războiului rece și crearea de noi state, parasirea altor state în conditii instabile și anarhice, au creat condițiile dezvolatarii unui nou tip de extremism a cărui ideologie permite sau chiar cheamă la uciderea celor incriminați.

Cercetatorul Bruce Hoffman, de la Corporația Rand, a subliniat că, dacă în 1980 două din 64 de organizații teroriste erau recunoscute în primul rnad pentru o mare motivatie religioasă, în 1995 aproape jumătate dintre grupările identificate, 26 din 56, au fost clasificate ca fiind extremist religioase; majoritatea au islamul ca forță de acțiune.

La sfarșitul anilor ’60 mișcările secular palestinene, cum ar fi Al Fatah și Frontul Popular de Eliberare a Palestinei au început atacuri asupra civililor din exteriorul sau din imediata apropiere a zonelor de conflict. După înfrangerea de către Israel a forțelor arabe, în 1967, liderii palestinieni au realizat că lumea araba era incapabilă să se confrunte militar cu Israelul. Se produce deplasarea de la Războiul clasic, de gherilă, spre terorismul urban. Palestinienii radicali s-au folosit de sistemele moderne de comunicatii și transport pentru a-și internaționalize lupta. Au lansat o serie de deturnari de avioane, rapiri, atacuri cu bombe și cu gloante, culminând cu rapirea atletilor israelieni în timpul Jocurilor Olimpice de la Munchen din 1972.

Acel grup de palestinieni a devenit un model pentru numeroși militant și a oferit o lectie pentru diferite miscări entice și religioase. Palestinienii au creat o retea extinsă transnational ce cuprindea diferite state-sponsor, cum ar fi Uniunea Sovietică, un număr de state arabe ca și organizații criminale traditionale. La sfarșitul anilor ’70 retelele seculare palestiniene reprezentau principalul canal de raspândire a tehnicilor teroriste în întreaga lume.

Un studiu mai atent asupra regimurilor din statele musulmane arată că majoritatea sunt de sorginte laică, sau de natura moderat sau pragmatic-islamică care, departe de a se afla în conflict cu lumea occidentala, au sărit direct la modernitate și au adoptata tehnologiile, valorile și stilul de viața moderne. Multe dintre ele s-au aliat chiar militar, politic și economic cu Occidentul.

3.5 Legăturile dintre mișcările fundamentalist islamice

Unul dintre aspectele îngrijoratoare ale terorismului de sorginte radical islamică este tendința de unificare a eforturilor principalelor organizații fundamentalist. Deși uneori ele au interese sau urmăresc chiar precept religioase diferite gasesc numitori comuni pentru a-și uni eforturile împotriva lumii civilizate și a principalelor tari sau organizații internațional care sprijină valorile occidentale și idea de progress. Un alt factor care contribuie la această apropiere dintre mișcările islamice fundamentalist este slabiciunea din ce în ce mai mare a lor și polarizarea lumii civilizate în fata pericolului reprezentata de terorism, eforturi la care s-a alaturat inclusiv Federația Rusă. În această situație, Hamasul, Hezbollahul sau Al-Qaeda, nu mai pot conduce acțiuni singure și sigure de success. Mai mult, aceste grupări teroriste pornesc toate atacurile de la ipoteza că lupta împotriva unui dusman mult mai puternic, ceea ce reprezintă un argument pentru folosirea oricăror metode de lupta. Așa-numitul dusman fiind după 11 septembrie mult mai mare, cu mult mai multe tari atasate, acest argument devine mai puternic pentru teroriștii islamici.

Unificarea acestor “unități ale morții” are ca rezultat inclusiv transferul de informații și tehnici teroriste, inclusiv folosirea reciprocă a bazelor de antrenament sau chiar de spionaj sau atac. Globalizarea nu este caracteristică numai pentru lumea civilizata ci este un fenomen ce poate fi întalnit și în rândul organizațiilor teroriste care contracareaza această evoluție colaborând între ele, fie că sunt islamice, japoneze, nationalist-extremiste sau irlandeze și care iși întaresc Legăturile și cu cartelurile crimei organizate.

Majoritatea cetățenilor occidental cred că Islamul este o religie în sensul traditional al cuvântului. De fapt este mai mult decât o religie. Chiar musulmanii iși descriu credința afirmând că “Islamul este un mod complet de viața”. Aceasta este în mod sigur o descrie mult mai apropiata de adevara pentru că Islamul fundamentalist, care din fericire nu este apropiat în toate țările musulmane, este un mod de viața distinct cu toate componentele necesare: religios, social, economic, educational, politic și filozofic. De fapt Islamul este o ideologie utopică în care religia se afla în spatele institutiilor politice, economice sau de orice alt fel. Occidentalii pot fi diferiti din punct de vedere al credinței religioase, dar pot lucra impreuna în interiorul unui stat, în societatea sau în firme. Această destindere occidentală se datoreaza faptul că religiile respective nu pot revendica autoritatea divina asupra institutiilor de guvernare sau economice. Spre deosebire, Islamul nu se limiteaza la aspectele spiritual ale vietii, ci cuprinde toate etapele vietii, din leagan și pana în mormant. Islamul revendică faptl că are un mandat divin asupra tuturor, inclusive peste non-musulmani. Aceștia din urmă trebuie să recunoască suprematia Islamului asupra lor. Ca ideologie, Islamul promite o lume utopică, ce se spune în cele din urmă lui Allah și legii (religioase) saria.

Cuvântul “islam” din limba araba înseamna supunere totala…Supunere totala fata de Coran, fata de cele propavaduite de Mohamed și chiar de ;aria…Nu în ultimul rând, arhanghelul Gavril sau Gabriel din religia cresțină este principalul reprezentant al Islamului după Mohamed. “Cel care-l ucide pe balaur”, îngerul luptător Gavril, pentru creștini este simbolul islamului.

O analiza ideologică facuta de fundamentalist ofera trei motive pentru declinul islamului: 1) societatea islamică s-a îndepartat de precticarea valorilor religiei musulmane; 2) această decădere a permis intruziunea culturii occidentale; 3) solutia este revitalizarea și reîntoarcerea la islam prin reintroducerea sariei, legea islamică și respingerea culurii occidentale cu repolitizarea islamului conform liniilor statuate de Mahomed.

Din perspectiva legala pentru musulmanii radicali nu exită un alt rege înafara lui Allah și El este conducatorul supreme al lumii și numai El poate emite legi. Musulmanii cred că Sunna și Coranul și ultimele legi ale lumii. Din această perspectivă, șaria este singura lege cu aprobare divina și autoritate pentru natiunile lumii. În Europa și în Occident nu se realizează încă faptul că ideologia Islamului se afla în conflict direct cu Sistemul vestic de gândire.

Un occidental înțelege foarte greu modul de gândire al teroriștilor Islamici pentru că, în primul rând, nu poate accepta ca o persoană să se sinucidă într-un mod violent. Este împrotriva oricărui sentiment uman acceptat de noi. În ciuda acestui lucru sunt sute de fundamentalist islamici care vor să ucida sau să fie uciși pentru Allah. Profetul Mahomed a spus că portile Paradisului se afla sub umbrele săbiilor, ceea ce le sugereaza teroriștilor islamici că moartea violent în numele lui Allah le asigura întrarea în Paradis. Ei cred în spusele Profetului și sunt motivate de această promisiune pentru viața eternal în Paradis. Din punct de vedere personal, spiritual, politic sau emotional, modul de gândire al fundamentalistului este deosebit. Personal, se întreaba mereu dacă îl iubeste pe Allah mai mult decât pe sine. Spiritual se gândeste că trebuie să se sacrifice pentru cauza lui Allah împotriva puterii Satanei și a forțelor militare infidel. Din punct de vedere politic el împarte natiunile și lumea în două tabere aflate într-o lupta permanenta. Statele islamice reprezintă “tari ale pacii” (dar al-Islam) în timp ce celelalte state sunt denumite “țări ale războiului” (dar al-Harb). El se întreaba în permanență dacă poate să participe în aducerea domniei lui Allah peste toți infidelii. Emoțional, el se confruntă cu frica de moarte pe care atunci când o învinge se va sacrifice bucuros și va lua sabia pentru a ucide sau a fi ucis pentru cauza lui Allah, anticipând întrarea sa pe portile Paradisului. Pentru el martiriul este sinurul drum spre Paradis. În opinia fundamentalistului islamic, o persoana poate face multe lucruri în numele lui Allah , dar nimic nu-i poate asigura mai repede locul în Paradis, martiriul, cel mai mare sacrificiu în numele Islamului.

Aiatolahul Iranului Khomeini s-a exprimat foarte clar atunci când a afirmat că: “În Islam cea mai mare bucurie este să ucizi sau să fii ucis pentru Allah”.

Concluzie

În fata amenințării teroriste nimeni nu este în siguranță, iar pentru anticiparea atacurilor teroriste trebuie făcută inclusiv reducerea la absurd din toate punctele de vedere. Nu fără motiv Pentagonul, după atacurile de la 11 septembrie a chemat pentru consultare cei mai buni scenariști de filme de acțiune. Terorismul nu are reguli sau granițe și acționează peste tot și întotdeauna într-un război asimetric, complex dus cu mijloace neașteptate de tot felul de luptători.

Terorismul poate realiza operații îndelungate, cu efect extins, fragmentate, perverse sau insidioase, prin acțiuni centralizate sau disperate. Teroriștii din linia întâi acționează fanatic ca pioni de sacrificiu și sunt foarte bine pregătiți militar și psihologic și au motivații ce nu pot fi înțelese de oamenii obișnuiți. În comparație cu aceștia, liderii teroriști sunt foarte inteligenți și consideră că au o misiune istorică, religioasă și justițiară, sau după cum spunea colonelul american, Andrew Nicols Pratt, de la Centrul European de Studii George C. Marshall: “în Orientul Mijlociu toți cred că au dreptate pentru că ei consideră că îl au pe Dumnezeu de parte lor”.

În 1994, Pentagonul a finalizat un studiu academic, intitulat “Terorism 2000”, care facea predicții privind eventualele atacuri teroriste ce vor avea loc după anul 2000. Printre predicțiile cuprinse în document se numără combinația între crima organizată și terorism și dezvoltarea terorismului etno-religios.

BIBLIOGRAFIE

Codul Penal al României;

Conf. Univ. Dr. Vasile Creț, Studii politice, fenomenul religios, Ed. Universitatea Agora, Oradea 2009;

Nicolae Radu, Anghel Andreescu, Organizațiile teroriste. Conceptualizarea terorii vs. securitatea europeană, București 2008;

Legea 535 din 25 noiembrie 2004 privind prevenirea și combaterea terorismului;

Daniel David, Prelucrări inconștiente de informații, ediția a III-a Ed. Tritonic, 2014;

Luca Marafioti e Giovanni Paolozzi, Incontri ravvicinati con la prova penale, Torino, 2014;

Octavian Blejnar, Activitatea criminologică, practică în organele anticrimă din Canada, Chișinău, 2013;

Alexandru Kiș, NATO și Securitatea umană, Ed. Universității din Oradea, 2012;

Florin Ionescu, Criminalistică, Ed. Universitaria, București, 2008;

Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediția a IV-a revăzută și adăugită, Ed. Universul juridic, 2007;

Tudorel Butoi, Ioana Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, Ed. Phobos, București, 2003;

Acorduri privind combaterea crimei organizate și a terorismului, Institutul Român de Studii Internaționale „Nicolae Titulescu”, București, 2003;

Radu-Costin Dobrițoiu, Afganistan un tărâm uitat de timp –corespondențe de război , Editura Enciclopedică, București, 2002 ;

General de divizie (r) dr. Gheorghe Arădăvoaice, General de divizie (r) Dumitru Iliescu, Maior Laurențiu Dan Niță, Terorism, antiterorism, contraterorism , Editura ANTET;

Mic dicționar enciclopedic, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986;

H. Pinard, De la Boullaye, L’etude compare des religions, G. Beauchesue, Paris, 1929;

Dimitrie Cantemir, Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane, traducere, studiu introductiv și note de Virgil Candea, Editura Minerva, București, 1977;

Raoul Alier, Magie et religion, Roger Devrault, Paris, 1935;

Karl Marx, Critique de la philosophie du droit de Hegel, Aubien;

Samuel P. Huntington , Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1997;

Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985;

Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. I și II, traducere de Cezar Balzac, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986;

D. John F. Haugt, Stiință și religie, Editura Eonul Dogmatic, București, 2002;

Nae Ionescu , Filosofia religiei, Editura Eminescu, București, 2000;

Emilian Vasilescu , Istoria religiilor, Editura Institutului biblic și de mișiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 1982;

Jeanine Siat , Marile Religii monoteiste, Institutul European, 2000;

S.O. Isopescu ,Coranul, Cernăuți, 1912;

Philippe Gaudin ,Marile religii, Editura Orizonturi, București, 2000.