Terorismul Islamic Fundamentalist

LUCRARE DE LICENȚĂ

TERORISMUL ISLAMIC FUNDAMENTALIST

Introducere

În comunitatea mondială există opinia, că răspunsurile asupra o serie de probleme ale societății sunt insuficiente ,iar activitățile puțin eficiente. O asemenea problemă este provocarea dominantă în lumea contemporană a terorismului islamic.

Ca alte religii mistice islamul nu propăvăduiește violență. ”Islam”în limba arabă înseamnă supunere, smerenie ,îngaduință și liniște .Cuvântul Islam provine din rădăcina arabă “slm”. În același timp din aceasta rădăcina provin și cuvintele pace, liniște, siguranță, curățenie, sănătate, salut, îngaduință și bunăstare. În islam Allah este descris ca “binevoitor, milos, om care iubește oamenii din jur și persoana care are grija pentru bunăstarea omului și depozit de mândrie și atenție către creațiile sale.. Deci voința lui este voință pentru ceva bun și bunăstare, și ce lege zice el ,aceasta lege este în concordanță cu cele mai demne interese omenești.

Avînd în vedere că Islamul recunoaște natura umană așa cum Allah a creat-o și se interesează de bunăstarea materiala și sufletească a omului, el nu se uită la religie ca la o creație proprie sau ca o parte din viața comună. Din alt punct de vedere viața este fără sens dacă nu este organizata și efectuata după legea Dumnezeiască. Asta explică de ce islamul se extinde în toate domeniile vieții ,comportamentul personal și comun ,munca, industria, economia și politica, legăturile naționale și internationale etc.

Din alt punct de vedere o statistică în raport cu terorismul pe o perioada scurtă arată următorul lucru: în anul 1999 în lume după acte teroriste internaționale, au murit 233 de oameni, iar 706 au fost răniți. Indiferent de munca antiteroristă imensă, numărul actelor teroriste a crescut în ultimii cinci ani. După anul 2000 s-a impus tendinta atacurilor efectuate de sinucigași. De la mijlocul anului 2004 și pînă în prezent atentatele și atacurile au ajuns la dimensiuni constante.

În perioada iulie 2004 –iunie 2005 în lume s-au efectuat lunar între 10 și 15 atacuri și atentate sinucigașe. Nu sunt speranțe valiabile ca această tendință să scadă. De asemenea dupa evaluarea experților ca să fie susținută o evaluare atât de mare a atacurilor sinucigașe, trebuie să fie gata între 500 și 700 de experți pregătiți pentru o astfel de activitate extremistă. După acești experți numărul oamenilor ce sunt dispuși spre producerea de atentate sinucigașe, în lume depășește 350 000 oameni. Aici este necesar să subliniem faptul că aceste cifre sunt aceleași cifre ce caracterizează atacurile și atentatele ce au fost realizate în cel mai îndarjit an al celui de-al-2-lea razboi mondial .

Prin urmare putem să spunem următorul lucru: că dîntre dezvoltarea terorismului islamic pe de-o parte și religia pentru pace pe de altă parte, există o contrazicere mare. Datorită faptului că practic fiecare stat este amenințat de acte teroriste, indiferent de măsurile luate, se poate spune ca tema pentru apărarea împotriva Terorismului Islamic este foarte actuală.

Motivul principal al aceastei lucrări este existența fenomenelor teroriste islamice și a actele teroriste în viață reală, ca și importanța lor obșteneasca în sensul de amenințare publică .

Scopul acestei lucrari este să ne uităm la întrebările principale ,legate de dezvoltarea terorismului islamic și a organizațiilor ce stau la baza lui.

Scopurile care se pun în această lucrare sunt:

O analiză scurtă a esenței terorismului și a terorismului islamic, delimitat de alte fenomeme.

Exstremism

O analiză a principalelor organizații islamice

Lupta împotriva terorismul în plan mondial și European

Pentru a trece la investigarea acestei teme este necesar să subliniem faptul că este o temă cu dimensiuni mari ce se poate vorbi despre ea foarte mult. Datorită volumului mic al lucrării, nu sunt vizate structurile separate ale organizațiilor teroriste, foarte puțin se vorbește despre aspectul psihologic al acestora. Se pot considera aceste puncte, ca puncte de pornire în diferite investighații viitoare, prin faptul că pentru reacțiunea terorismului, este necesar să fie făcut un studiu de caz mai detaliat.

Metodologia tratării spre studiul include încercare pentru explicare a cîteva întrebări legate de terminologia, principiile pentru delimitarea acestor fenomene care sunt în aceași timp apropiate și deosebite ,întrbările ideetice și caracteristice și generalizarea experieneței mondiale

Despre terorism au scris foarte mulți autori. Terorismul uneori, este privit ca un act psihologic; (D.V.Olisanscii/. Terorismul ca crimă/B.Stankov/Terorismul ca religie și istorie; Y. Bodansky, etc). Ca un studiu de bază poate să fie arătata lucrarea lui Vladimir Cukov, fundamentalismul islamic.

Teza fundamentala în această lucrare este aceea că: Teororismul și actele teroriste, indiferent de motivele lor, reprezintă crime împotriva drepturilor morale.

În fața proliferării fără precedent a fenomenului terorist, istoria contemporană este neputincioasă. Confruntările politice, economice, confesionale teritoriale, degenerează în conflicte armate sângeroase și devastatoare. Tot mai mulți șefi de state, de guverne, lideri politici, personalități sociale ori militare cad victime ale terorismului.

Lupta dintre teroriști și forțele antiteroriste sau contrateroriste este una continuă, pe toate planurile – informativ, tactic, psihologic, de acțiune – pentru realizarea surprinderii sau evitarea acesteia. De cele mai multe ori însă forțele teroriste reușesc să surprindă, asigurându-și îndeplinirea scopului propus.

De câteva sute de ani, terorismul continuă să fie o realitate înfricoșătoare, în ciuda tuturor eforturilor de a combate acest fenomen sau, măcar, de a-i diminua efectele.
Însuși termenul de “terorism” este un derivat direct al celui de “teroare”, implicând
astfel, o conotație negativă. Teroarea este întotdeauna înțeleasă ca o stare de groază, spaimă, frică ce tulbură și paralizează, iar această teamă colectivă poate fi indusă prin “terorizare”, prin practicarea terorismului.

Fenomenul terorist este avantajat de existența acestei stări afective negative pe care o provoacă, oricând și oriunde. Pentru că teama celor din jur se înalță ca un zid protector în jurul fenomenului și îl apără de o analiză atentă care, detaliindu-i mecanismele, l-ar face mai ușor de înfrânt. Și tocmai de aceea, terorismul continuă să fie un fenomen încă neelucidat, un fel de cetate inexpugnabilă a lumii moderne. Cea dintâi și cea mai prețioasă armă necesară în lupta dedicată combaterii acestui flagel al zilelor noastre, la care și mass-media trebuie să fie alături de structurile antiteroriste autorizate, este cunoașterea.

Terorismul actual este unul de tip catastrofic care a depășit orice limită a raționalității. El vizează valori ale unei anumite civilizații, fiind astfel îndreptat împotriva umanității. Acordând semnificația cuvenită acestor date, putem să realizăm că acestea sunt încă un motiv în plus pentru care teroriștii trebuie privați, pe cât posibil, de oportunitățile oferite de Internet pentru a comunica și pentru a răspândi expertiza tehnică legată de terorism („The European Union Counter – Terrorism Strategy”, 1446 05 REV 4).

Astfel, una dintre prioritățile cheie pentru “Prevenire” în Strategia de Contraterorism a Uniunii Europene este să dezvolte abordări comune pentru identificarea și stoparea problemelor ce țin de comportament, în special proasta utilizare a Internetului („The European Union Counter – Terrorism Strategy”, 1446 05 REV 4).

Indiferent de denumire, răspândire sau culoare locală, terorismul este un fenomen ce
lasă loc de interpretare. Urmărind fenomenul terorist în desfășurarea sa, se poate înțelege că dificultatea definirii provine atât din complexitate, cât și dintr-o largă divergență de poziții ale
persoanelor, organizațiilor sau statelor implicate în lupta antiteroristă. O importantă transformare social-religioasă a ultimului secol care a apărut treptat este fundamentalismul promotor al întoarcerii la originile religioase pentru renașterea societății. Unul dintre cele mai controvensate fenomene ale secolului al XX-lea, fundamentalismul nu este definit exact, acest termen fiind folosit inițial de protestanții americani, la începutul anilor 1990, pentru a se diferenția de coreligionarii care promovau o doctrină liberală. De atunci, termenul a fost folosit mai degrabă pentru a se referi la mișcările de purificare apărute în toate religiile lumii, ca mecanism de apărare la o amenințare sau criză identitară.

Intoleranța religioasă apare în perioade de anomie socială, era contemporană progresistă confruntându-se, în același timp, cu o incapacitate de reformare a vechii ordini politico-sociale, cu tendința de a destructura civilizațiile a căror formule de organizare socială îngrădesc competiția directă cu hegemonismul economic și civilizația occidentală .

Întreaga umanitate a fost în ultimul timp confruntată cu o recrudescență a mișcărilor islamice și a terorismului internațional, care se vor resimți pe termen lung. Terorismul internațional de origine islamică este la fel de nociv ca și terorismul internațional de natură ideologică. Ambele tipuri de terorism sunt purtate în numele unor ideologii extremiste. Fundamentalismul musulman este un mod de a interpreta prevederile Coranului.

În nici un caz nu trebuie pus semnul egalității între fundamentalism, extremism și terorism: poți fi musulman fără a fi fundamentalist, fundamentalist fără a fi extremist, extremist fără a fi terorist și poți fi terorist fără a fi nimic din toate celelalte, poți fi de toate la un loc sau nimic din toate câte sunt.

“Avandu-se în vedere, totuși, preocuparile U.E. de a găsi un echilibru între libertațile individuale și securitatea colectivă, inclusiv de redefinire a ordinii publice, a creării noii ordini internaționale după principii de inspirație globalistă putem aprecia că statele vor putea trece mai usor peste divergențele vieții în realizarea unui set de măsuri legislative, dar mai ales acționale față de terorism.”

CAPITOLUL I

Bazele teoretice ale noțiunii de „terorism”

1.1. Esența terorismului:

Ca un fenomen specific socio-politic, terorismul are o istorie foarte lungă. Dacă nu știm aceasta istorie, va fi greu să înțelegem esența lui, să conturăm activitațile lui contemporane și tendințele în dezvoltarea sa. În aceleași timp este foarte greu de analizat, datorită faptului că s-a schimbat de-a lungul timpului. După Vladimir Cukov, pînă la revoluția islamică din Iran, din anul 1979, terorismul avea o caracteristică iminentă. Dacă sunt perioade în care teroriștii acționau pe baza unor platfoarme ideologice, teroriștii contemporani uită de idealurile înalte ale strămoșilor lor. Excepție în această privință fac organizațiile fundamentaliste teroriste.

În aceleasi timp s-au schimbat și mijloacele utilizate de teroriști, pentru atingerea scopurile lor. În data de 11 septembrie 2001, specialiști în domeniul terorismului, au rămas suprinși de faptul că teroriștii au utilizat avioane pline de oameni nevinovați. Unul dîntre primele acte teroriste din istorie a fost în anul 73-66 i.Hr. Actul terorist a fost înfăptuit de comunitatea evreiască Zeloti, care s-a luptat împotriva romanilor în regiunea autonomă Fesaloni .În secolul II d.Hr, în Iudeia, a existat secta sikariite,a cărui scop principal era să-i ucidă pe iudeii trădători și mai exact pe aceia care au colaborat cu Iosih Flavii. Toma Acvinski și părinții bisericii ortodoxe, vorbesc de uciderea evreilor trădători.

În secolele mijlocii, reprezentanții sectei musulmanice asosafini ucid halifi, prefecți și primari, care nu aparțineau de religia dreaptă, islamul. Membriii acestei secte, cred în principiile conspirației și confidențialitații. Conducătorul lor, Hasan Sibai, a constatat rapid că este foarte important ca în organizația sa să existe o disciplină de fier, spre realizarea acțiunilor de pedeapsă.

În același timp terorismul politic ajunge și în China și India. Este vestită comunitatea tainică a innabusirilor-comunitate religioasă ce crede în zeița distrugerii Kali. Membrii comunității utilizează un șnur de matase pentru uciderea victimelor.

În anul 1848 radicalul german Karl Heinten, spune că în lupta politică este acceptabilă uciderea a sute de milioane de oameni, dacă aceasta este în numele intereselor înaltei omeniri. Cercetători terorismului îl definesc pe Heintgen ca pe unul dîntre fondatorii teoriei terorismului contemporan. El considera că prin putere ,disciplină și o armă excepțională, o grupă de luptători pot să creeze un haos maximal în societate și chiar s-o dezorganizeze. Heintgen dorea să utilizeze gaz și rachete ca mijloace pentru distrugere în masă. El conturează teoria filosofiei bombelor, ce dezvoltă mai departe teoria în lui Bakunin ce consta în ideea distrugerilor maximale. Luptătorii săi revoluționari, așa cum i-a numit Bakunin, trebuiau să rămâna surzi și orbi la suferința jertfelor și nu trebuiau făcute copromisuri .

În anii 70 ai secolului al XIX-lea, anarhiștii aveau și o altă concepție – propaganda prin activități. Propaganda avea puterea prin intermediul cuvintelor, nu doar prin activitați violente, să facă masele populare să cadă in ghiarele guvernului. La sfârșitul secolului al XIX-lea un merit deosebit pentru propaganda terorismului în Europa și SUA, îl are Iohan Most, ce propăvăduiește că lupta împotriva sistemelor barbare, poate reuși dacă se conduce numai prin mijloace reciproce barbare. Așa că în a două jumatate a secolului al XIX-lea terorismul devine un factor public.

Reprezentanții săi de atunci erau nărodnicii ruși, nationaliștii radicali din Irlanda, Macedonia și Serbia, anarhiștii din Franța anilor 90 ai secolului al XIX–lea ,ca și reprezentanți ai mișcărilor analogice din Italia ,Spania și SUA. În secolul XX, aceste concepții anarhiste, vor creea bazele unor organizații teroriste.

Până la Primul Război Mondial terorismul este considerat ca o armă a organizațiilor de stînga .Dar foarte des la el se adaugă și industrii fără nicio platformă politică cât și naționaliști. Dupa sfarsitul războiului ,terorismul devine un mijloc pentru realizarea scopurilor politice de dreapta, a național-separatiștiilor și fasciștilor din Germania ,Franța, Ungaria , Gardă de fier din România și altele. Cele mai vestite acte teroriste sunt asasinările lui Karl Libkneht și Roza Luxemburg din anul 1919, asasinatul regelui iugoslav Alexander și al ministrului de externe al Franței, Bartu din anul 1934. În baza ecestor asasinări stau concepțiile anarhice, filosofia bombelor și propaganda.

În secolul XX, spectrul de motive pentru utilizarea terorismului ca mijloc de luptă politică se lărgesc. Dacă eserii ruși o privesc ca o autojertfire pentru bunăstarea societății, pentru brigadele roșii el este mijloc de autoconfirmare.Terorul roșu și terorul negru al fasciștilor și nationaliștilor se diferențiază foarte mult, (în afară de baza lor ideologica). Atât pentru unii cât și pentru alții, terorismul este o arma foarte puternică, instrument de luptă împotriva puterii dar și mijloc pentru câștigarea și susținerea ei.

La mijlocul secolului XX , terorismul începe să fie utilizat de state și guverne pentru atingerea scopurile lor, adică deja putem să vorbim despre un terorism statal. Guvernele care recurg la teroare, aplică violența pe cetațenii lor, pentru realizarea unor ambiții și obiective.

Această tendință se intensifică după sfârșitul celui de-al II-lea război mondial, prin începutul luptelor de independență a statelor coloniale. Mișcările pentru eliberarea națională se fac mai puternice în toata lumea. Israel și Aljir nu fac excepție și cât de paradoxal ar suna la prima vedere, evreii sunt primii în Orientul apropiat, ce fac primele acte politice de violență împotriva coloniștilor din Marea Britanie. Scopul lor este să fie creat un stat propriu pe Pâmăntul Sfânt. În orientul apropiat, Anglia și Franța sunt privite ca ocupatori, iar terorismul este acel mijloc prin care popoarele coloniale să se elibereze de dușmănia străina. La fel este privit și parteneriatul Anglei și Franței în al doilea război mondial, SUA.

După sfârșitul celui de al doi-lea Război Mondial se creează o atmosferă politică noua. Pe de-o parte islamul ca religie șipe de altă parte consolidarea statelor arabe datorită nașterii noului stat Israel. Statul Israel se naște în 1948 când Anglia și SUA prin ONU ajută la apariția acestuia. Din acest moment încep activități active ale islamiștilor fundamentaliști ,care sunt destinate către expulzarea evreilor din aceste pâmănturi .

Ținte se fac SUA, Anglia și Franța ce sunt priviți de arabi ca sprijinători ai Israelului și se fac vinovați pentru sărăcia din țarile lor. După zdrobirea arabilor din Israel, în Războiul de sașe zile pentru liderii arabi este clar că prin activități militare deschise nu pot să distrugă dușmanul ,care este sprijinit de SUA. Asta ajută la formarea bazei lor –numai metodele tainice ale terorismului pot să dea afară evreii din pâmăntul lor.

Idea se cristalizează și se materilizează la conferința ce a avut loc în Liban în anul 1972 unde se formează și terorismul islamic contemporan. La această conferință al cărei președinte era Dj.Habas, de atunci conducător al aripii de stânga al frontului popular pentru eliberare Palestinei. La această conferință nu au luat parte doar reprezentanții organizațiilor teroriste arabe ci și arabi din Europa și lumea a treia, cadre înalte de servicii secrete arabe și sovietice .

În anul 1972 în Munchen unde a avut loc olimpiada de vară delegații Israelui au fost atacați de teroriști, ce omoară o mare parte din ea. Golda Meir face apel spre lumea Occidentală pentru apărarea vieții cetațenilor Israelului și condamnă actul teroriștic. Ea și consiliul de securitate, simțind că Occidentul nu va răspunde adecvat, însărcinează MOSAD să omoare acei teroriști, activiști din Septembrie negru și al frontului național de eliberare al Palestinei.

După ideea lui Habas se formează și un alt punct de vedere: –pentru formarea organizațiilor teroriste și pentru eficacitatea activitațile lor, sunt necesare trei condiții:

-Primul bani și arme;

-Al doilea, posibilitate membriilor acestor organizații să dobândescă cunoștințe în domeniul militar dar și în alte domenii legate de activitatea lor;

-Și trei : baze de nădejde pe teritoriul ”țărilor prietenești” (nu numai pentru pregătire ci și pentru asigurarea ascunderii după înfăptuirea actului terorist de pe teritoriul altor state).

La conferință din 1972 se pun bazele internaționalizării terorismului Arabic, iar în baza acestui proces, dușmanul comun al tuturor arabilor sunt evreii și interesele politice ale Puterilor mari. Sprijinirea statală a terorismului internațional, dobândește caracterisici mai precise în anul 1982 la conferință Internațională a centrului mondial împotrivă imperialismului, sionismului, rasismului și fascismului.

Atunci crește influența organizațiilor radicale șiite, după care armata israeliană reușeste aproape pe deplin să distrugă Organizația pentru eliberarea Palestinei. Așa că în fața liderilor radicali arabi apare necesitatea de a stimula din nou unirea musulmanilor din orientul apropiat. Și acel stimul este gasit: Jihadul islamic –concepție pentru Râzboiul Sfânt elaborată de teologi radicali șeiți. Această concepție clară și categorică caracterizează ideile și scopurile unei părți mari din grupările înarmate arabice, uniți sub steagul islamului și războilui sfânt .

Materializarea acestei concepții este sprijintă de Iran și Liban. După revoluția iraniană, liderul religios al șeiților libanezi, șeic FadAllah, vizitează Teheranul, unde este convins de gazdă să creeze 500 de adepți fideli ai organizației fundamentaliste teroriste, ce mai târziu primește denumirea de partidul lui Dumnezeu (Hezbollah sau HIZB ALLAH). Această organizație este sprijinită de Iran și utilizează metode de informații, face contact de la început cu serviciile secrete, nu numai ale Iranului dar și ale statelor arabe care se luptă împotrivă influenței Occditentului în lumea arabă. Alături de Hezbollah, apară și alte organizații teroriste mai mici, care sunt uniți de idea Jihadului împotriva dușmanului comun Israel și a tot ce este legat de occident.

O trăsătura caracteristică în activitatea lor este sprijinul acordat de stat, sprijin primit în același timp și de guvernele arabe ,a căror politică este destinată împotrivă influenței occidentului în frunte cu SUA .Pe de altă parte totuși, politica URSS-ului de atunci, avea aceeași orientare –să nu uităm că asta este perioada războiului rece. Deci se poate spune că probabil și URSS, prin KGB-ul de atunci ar fi sprijinit într-un fel sau altul activitatea teroristă HIZ ALLAH și alte organizații radical-teroriste.

Terorismul se definește ca un mijloc universal pentru un război neanunțat dîntre state. În acest aspect pe deplin sprijinim punctul sau de vedere, mai ales dacă sunt comparate caracteristicile principale ale unui stat împotriva altui stat, dar oricum terorismul este un purtător de violență. Purtarea unui război în condițiile contemporane este foarte scumpă. Când adversarul este mai puternic, (așa cum este Israel era sprijinit de SUA), a duce un râzboi deschis este greu și periculos. Datorită acestui fapt, întodeauna statele mai mici și mai slabe se vor apropia de violență ascunsă , utilizând terorismul ca un mijloc principal. El este un mijloc de razboi mai ieftin decât razboiul declarat, el nu are reguli pentru desfășurarea actelor teroriștice, este mai sigur pentru organizația care îl utilizează în vederea înfăptuirii scopurilor lor politice, iar distrugerile și urmările terorismului contemporat sunt imense.

Este mai ieftin ,deoarece nu are o armată imensă, este mai sigur pentru statele ce sprijină ascunderea violenței, viloență înfăptuită de teroriști.

Această tendiță la terorismul cotemporan–adică sprijinul statal pentru activitatea organizațiilor teroriste; – D. Yolkam o definește prin felul următor: La purtarea unui război ascuns, sângele ramâne întodeauna pe mâinile teroriștilor, dar nu și pe mâinele stăpânilor lor.

Așa se formează și se dezvoltă terorismul internațional contemporan – ca mijloc al celor slabi, pentru a se împotrivi celor mari, ce sunt considerați de teroriști principalii vinovați pentru dezavantajul lor de pe scena politică mondială.

Indiferent de diversitatea mare de abordări și păreri despre extremism și terorismul, la această etapă suntem în stare să sintetizăm niște teze ,ce sunt esențiale pentru investigharea problemelor noțiunilor de Extremism și Terorism.

Noțiunea extremista este privită ca un rezultat de idei și concepții ce reprezintă o neîmpacare absolută și renunțarea la tot ce se contrazice și se diferențiează. Un sistem de valori,reguli și idei ce se contrazic total cu valorile pe care le-a primit. Ca o reuniune de idei absurdice și puncte de vedere ideologice, religii ce sunt livrate în societate , care indeferent de frazeologia comuna pe care o au, nu pot sub nici o formă să fie reconoscute ca identice. Ca o patologie a societății ,o reacție anormala desinata împotriva practicii sociale și a viații.

Noțiunea de terorism este privită ca o activitate politică și criminală, motivată, ce reprezintă un râzboi total împotriva cetațenilor pașnici, obiecte infrastructurale și infomaționale împotriva instituțiilor legale. Scopul acestor actvivități este teama și paralizia socială pentru înfăptuirea rezultatelor politice și altele . Asta este o lovitură directă destinată instituțiilor ce asigură apărarea intereselor cetățenești, integritatea statală, cultul personalității și conștinței comune. Asta este o violență motivantă pentru executarea unei presiuni asupra opiniei publice.

Noțiunea de grup terorist se aplică fiecarui grup ce înfăptuiește sau este gata să înfăptuiască acte teroriste .

Noțiunea de terorism internațional este utilizată, în cazurile în care în terorism sunt angajați cetățeni sau teritorii a mai multe state.

Există mai multe încercări pentru definirea terorismului. Dacă se pleacă de la semnificația latină a cuvăntului „terror” – teamă, spaimă, atunci se poate spune, că terorismul este de fapt spaima , iar spaima poate fi privită psihologic circular trecerea prin teamă.

Care este punctul comun dintre diferitele sfere și metode teroriste? Cruzimea, extremismul și caracterul violent al lor. Terorismul din acest punct de vedere poate să fie privit ca o noțiune, ce înseamnă deja un fenomen complex, care include în sine teama și spaima ca scop al actelor și activităților teroriste ,rezultatele lor concrete și spectrul de consecințele totale .

Consiliul statal SUA de exemplu, dă următoarea definiție noțiunii de terorism: ca o violență motivată politic, exercitată împotriva adversarilor, inapți pentru lupta, destinată mai rar pentru influențarea societății. Serviciul Federal pentru Investigații definește terorismul ca o utilizare sau amenințare ilegală de utilizare a puterii sau violenței împotriva persoanelor cu intenția de a speria sau de a sili guvernul , cetățenii sau reprezentanții lor, de a sprijini anumite scopuri sociale și politice.

Așa cum există diferite definiții ale terorismului ,așa există și diferite clasificări în privința actelor teroriste. Așadar spre exemplu, după obiectivele operațiilor teroriste, acestea sunt:

A) din punctul de vedere al locului înfăptuirii:

Terorism central – împotriva activiștilor statali sau societății de dimensiune națională.

Terorism local – împotriva activiștilor statali sau societății de dimenisiune locală.

B) Dupa modul de înfăptuire :

Terorism deschis – nu se încercă să fie ascuns faptul că evenimentul petrecut este rezultatul unei activități teroriste. La el mijloacele și metodele operațiunii nu sunt ascunse . Oameni care au înfăptuit actul terorist demonstrative, primesc răspunderea activităților lor .

Terorism deghizat – actul terorist se deghizează sub forma diferitelor accidente întămplatoare: accidente de transport ,utilizarea produselor de o calitate inferioara, accidente extraordinare care au apărut ca un rezultat al activităților neintenționate împotriva omului.

Terorism ascuns – se ascunde faptul că s-a înfăptuit un act de terorism. Se creează condiții pentru a se presupune că nenorocirea este rezultat de cauze naturale (moarte,boală etc).

C) După partea subiectivă a activităților teroriste se disting următoarele diversițăti:

terorism provocator – are drept scop să motiveze un anumit stat, organizație spre săvărșirea unei acțiuni împotriva obiectivelor ei de interes.

terorism demonstrativ – ce are ca drept scop executarea unui efect de propagandă, politic și psihologic, se utilizează pentru popularizarea ideilor, scopurilor și sarcinilor organizațiilor teroriste, este îndreptățit pentru a da naștere reacției pe care a vrut-o terorismul înauntrul populației și câștigarea populației pentru cauză.

D) Terorismul de folos – se aplică atunci când este necesar sa fie îngrămădite folosuri politice pentru anumite țări, prin înfăptuirea operațiunilor teroriste și poartă profituri bune pentru teroriști.

E) Terorism improvizat – este orientat spre creearea unei impresii de organizare a rezistenței împotriva puterii, provoacă prilejuri de amestec în afacerile interne alor unor anumite state , este punct de plecare a declarării situațiilor de urgență.

G) Terorism de inițiativă – joacă rolul de trezire a unor activități pentu înfăptuirea unor anumite schimbari politice în interesul subiecților activitații teroriste.

H) Terorism falsificat – operațiunile teroriste ,ce au drept scop să ridică reitingul anumiților lideri politici, în cercurile de putere, sprijin care este foarte important pentru înfăptuirea scopurilor politice.

Dupa subiectul de înfăptuire a operațiunilor teroriste distingem:

Terorism personal – motivul înfăptuirii unei operațiuni teroriste, este o singura persoană.

Terorism, de grup – vizează un grup de persoane sau o organizație.

Terorism de clasă – are două aspecte:

Terorism pentru conducerea de clasa – reprezintă un sistem organizațional de măsuri represive pentru impunerea unei dictaturi.

Terorism opozițional – ce presupune operațiuni teroriste împotrivă puterii politice. Oameni ce execută operațiunea sunt persoane, grupuri sau organizații ce sunt împotrivă puterii.

În domeniul actului terrorist există:

Terorismul politic – ce cuprinde diferite activități teroriste, ce au ca drept scop să impună o influență asupra liderilor politici, asupra puterii sau politicii efectuată de ei. Este indreptățit spre silirea efectuării unei acțiuni politice sau a unei decizii. Rar, ca țintă a terorismului politic, sunt simbourile statale, cele mai importante fiind societatea și statul. Cât este mai dezvoltat statul din punct de vedere culturăl și material, cu este mai atrăgător pentru teroriști. Scopurile a mai multe organizații ,ce utilizează terorismul ca mijloc de luptă politica, sunt utopice sau realiste.

Terorismul informativ – poate să fie observat ca o influență directă asupra psihicului și conștiinței oamenilor, cu scopul de a forma anumite opinii ce îndreptățesc purtarea oamenilor. Este vorba despre o influență violentă de propagandă asupra mentalității, ce nu lasă posibilitatea individului de a avea o notă critică asupra informației primite. În afară de mass-media, terorismul se bazează și pe zvonuri. Sarcina zvonurilor este de a speria oamenii, intensificarea atmosferei terorismului în domeiul influenței informaționale – înmulțirea haosului și dezorientării.

Terorismul economic – acestea sunt diferitele acțiuni economico-dicriminătorii, care au drept scop exercitarea influenței asupra concurenților economici. Grupele sociale și diferitele parți ale populației, de asemenea asupra diferitelor state și liderilor acestora, cu scopul de a atinge anumite profituri economice concrete într-un aspect mai larg -spre politica efectuată de ei.

Se poate spune ca prin activitatea lor, teroriștii vor să distrugă orânduirea în țările în care ei efectuează activitatea lor violentă. Slăbirea structurilor statale și formarea problemelor în guvernarea țării sunt scopurile principale ale teroriștilor. Aceste scopuri descoperă esența terorismului ca fenomen. Mijloacele utilizate de teroriști sunt violența și amenințarea cu violența.

Legat de violență este necesitatea prin care , utilizând violența , teroriștii influentează: –reprezentanții statului sau puterea politică ,întreaga populație a statului unde se realizează activități teroriste sau o parte din această populație, cu scopul motivării lor să întreprindă vreo activitate, sau a unui anumit comportament , care este dorit de teroriști. Strâns legată cu violența și constrângerea, este amenințarea la o crimă împotriva personalității (viața și sănătatea) sau proprietății, ce poate să conducă la teamă, iar asta motivează o persoană sau grup. Țintele actelor teroriști sunt oamenii, vehicule sau clădiri ce pot cauza distrugeri sau jertfe enorme. Nu puțini cercetători consideră că scopul principal al teroriștilor este înainte de toate, să formeze frică (chiar o frică nevroitica ) între diferite categorii din populație sau între toți cetățenii săi. Se observă că din acest aspect, terorismul utilizează ca mijloc de înfăptuire a scopurilor sale, formarea fricii și nesiguranței între oameni, iar metodele sunt uciderea și distrugerile.

Aceste trăsături caracteristice terorismului contemporan sunt privite cu o mare atenție din partea țărilor antiteroriste (SUA , Rusia, Israel și altetele). Ministerul apărării Statelor Unite ale Americii, definește terorismul ca o utilizare premeditată a violenței sau amenințării cu violența, pentru impunerea fricii cu scopul de a impune guvernului statului, să ofere acțiuni rentabile pentru teroriști , sau pentru înfăptuirea unor scopuri politice.

Când se compară conținutul diferitelor definiții, se impune concluzia că terorismul este un fenomen politic , foarte complicat , ce conține elemente politice internaționale și interne, ale dreptului internațional și intern. În aceleași timp se constată că scopul principal al teroriștilor este să destabilizeze puterea politică și forma guvernământului statelor, unde ei înfăptuiesc activitatea lor criminală. Slăbirea structurilor statale și formarea problemelor în guvernamantul țării țintă sunt scopurile principale ale teroriștilor, iar asta definește esența terorismului ca fenomen.

1.2 Scurtă istorie a terorismului:

Apariția terorismului:

Deși termenul de "terorism" a apărut în dicționare relativ târziu dicționarul Robert atestă că verbul "a teroriza" a intrat în vocabularul limbii franceze abia în anul 1796 – totuși noțiunea era conștientizată de omenire încă de la începuturile istoriei. În vechea mitologie greacă, teroarea (Phobos) și frica (Deimos) erau numele date celor doi cai care trăgeau carul de luptă al lui Ares, zeul războiului, al violenței instituționalizate.

Încă din Antichitate, frica și teroarea au reprezentat instrumentele convingătoare ale forței sau voinței. Violența era calea cea mai des utilizată pentru realizarea unui scop politic. Ea putea fi îndreptată împotriva membrilor unei elite, contra unor pretendenți la putere sau împotriva populației pentru a o supune.

Această realitate, menționată de Tucidide , a reprezentat o prezență neîntreruptă în polisurile antice grecești și apoi în Imperiul Roman.

Ca armă eminamente politică, terorismul a fost folosit la început, în sec.XII și XIII de către un ordin islamic disident secret, cunoscut sub denumirea populară de "Asasini".
Termenul provine din arabă și se traduce literal prin "consumator de hașiș" sau
"toxicoman". Această grupare de musulmani sectanți fanatici, care adesea acționau sub influența drogurilor, era folosită de către conducătorii ei spirituali pentru a răspândi teroare în rândul "necredincioșilor" prin violență și crimă. Faptele lor înfricoșătoare au ajuns în folclorul european prin intermediul cruciaților și prin scrierile lui Marco Polo.

"Asasinii" ismailiți au fost prima grupare care a folosit crima planificată și sistematică pentru a induce teroarea pe termen lung, transformând atentatele în armă politică. Ei au reușit săși folosească cu succes reputația. Sub amenințarea cu moartea, au stors bani atât de la conducătorii musulmani, cât și de la cei creștini din Levantul secolului al XIII-lea.

Această grupare a prezentat similitudini certe cu mișcările și organizațiile teroriste moderne și contemporane. Astfel, "Asasinii" au făcut dovada unui manierism vădit în materie de atentate, ei folosind întotdeauna pumnalul, niciodată otrava sau săgeata, deși au existat, probabil, multe ocazii când acestea ar fi fost mai ușor și mai sigur de utilizat.

Modul de operare devenise o semnătură inconfundabilă a grupării în scopul terorizării
"țintelor" secundare, a martorilor și, deci, a opiniei publice. Atentatorii erau prinși întotdeauna, aceștia considerând că a supraviețui unei misiuni este un lucru rușinos. Loialitatea "Asasinilor" față de liderii lor a atras atenția europenilor care au făcut din numele acestora un sinonim pentru credință și sacrificiu.

Victimele grupării făceau parte din două pături sociale principale – prima fiind compusă din prinți, ofițeri și miniștrii sau din "Gadis" adică lumea clericală. Selecția victimelor reprezintă și astăzi o caracteristică a terorismului simbolic.

Puterea "Asasinilor" a luat sfârșit sub dublul asalt al mongolilor și al sultanului mameluc din Egipt, Baybars care a condus o adevărată campanie de distrugere a acestei organizații.
Chiar dacă "Asasinii" s-au menținut aproape 200 de ani, constituind primul exemplu de conspirație teroristă contra reprezentanților statului, obiectivele acestei organizații nu au putut fi niciodată atinse.

Spre deosebire de "hashashini" Zeloții evrei și Sicarii au supraviețuit o perioadă mult mai scurtă, cam 60 de ani în secolul I î.e.n., însă influența lor a fost notabilă dovedind că terorismul mesianic are adânci tradiții începând din Antichitate.

Zeloții au reușit să provoace o revoltă masivă a evreilor împotriva ocupației romane. Riposta legiunilor romane a fost dură finalizându-se cu distrugerea Templului – centrul ritual al iudaismului, decimarea populației evreiești din Cipru și Egipt și producerea "Celui de-al Doilea Exil" sau "Diaspora".

Teroarea mesianică, caracteristică zeloților și sicarilor, a reprezentat forma cea mai cunoscută de manifestare a "prototerorismului".Adepții terorii mesianice preconizau o zi în care viața de pe acest pământ va trece de la starea de luptă și confruntare continuă ("statis") la una de armonie perfectă în care istoria va înceta, Dumnezeu intervenind în viețile tuturor, dar salvându-i doar pe cei care merită intervenția sa.

Decizia de a recurge la teroare era susținută de dovada pe care credincioșii o considerau necesară pentru demonstrarea credinței adevărate. Când miza devenea extrem de importantă, de exemplu salvarea sufletului sau "moștenirea împărăției cerurilor", reținerile cu caracter convențional în ceea ce privește folosirea premeditată a violenței scădea simțitor.

De asemenea, teroarea mesianică era considerată de adepții ei, premergătoarea
"Armagedonului" – sfârșitului lumii. Din acest motiv, partizanii acesteia erau înclinați să acționeze în vederea apropierii "ceasului mântuirii". Dacă drumul spre paradis trece prin iad, dacă realizarea promisiunii divine depinde de transformarea vieții într-un lucru cât mai insuportabil cu putință, violența devine atât scop, cât și mijloc de atingere a acestuia.
Asasinarea legionarilor romani și hărțuirea patrulelor acestora au reprezentat acțiuni
nesemnificative comparativ cu teroarea intragrupală practicată de zeloți în rândul propriilor
coreligionari, "incapabili" să scuture jugul ocupației. În paralel cu eforturile de radicalizare
religioasă și națională a tuturor celor ce aparțineau "poporului ales", zeloții "penalizau" orice
semn de slăbiciune manifestat, pumnalul constituind argumentul cel mai utilizat.
Teroarea mesianică a fost deseori dublată în antichitate de "terorismul funcțional",
caracteristic unor state războinice ce urmăreau să slăbească rezistența adversarilor prin
recurgerea la teroarea planificată. Astfel asiro-caldeenii erau recunoscuți pentru cruzimea cu care își tratau prizonierii , acest procedeu fiind împrumutat mai târziu și de persani. Hopliții spartani efectuau periodic raiduri de decimare a "hiloților" – populație majoritară, ce era ținută sistematic sub un regim strict de teroare. Folosirea preventivă a terorii de către spartani era justificată de menținerea unui echilibru de forțe între clasa dominantă și majoritatea aservită, acest fapt constituind unul dintre fundamentele existenței statului spartan.

Deși nu s-a ajuns încă la un consens privind relația dintre teroare și terorism, mulți
istorici reputați neacceptând ideea existenței terorismului, ca fenomen bine definit, în antichitate sau feudalism, subliniau faptul că teroarea este o stare psihică în timp ce terorismul se referă la o activitate socială organizată, nimeni nu poate nega faptul că teroarea este cheia care declanșează terorismul.

Teroarea a fost elementul constitutiv al multor acțiuni grupale semnalate încă din Antichitate. Actul de terorism a avut întotdeauna un scop similar descurajării generale; victima de moment este mai puțin importantă decât efectul general asupra unui grup anume căruia îi este, în realitate adresat actul exemplar. Simptomatica este butada celebrului gânditor militar chinez Sun-Tzî: "omoară unul – terorizează o mie".

Deci, terorismul, deși produce victime individuale este un act îndreptat împotriva unei colectivități. Teroarea este un fenomen natural iar terorismul reprezintă exploatarea conștientă a acesteia, fapt pe care am încercat să-l demonstrăm prin exemplele prezentate.

La fel ca și astăzi, prototerorismul antichității a avut un caracter coercitiv, menit să manipuleze voința victimelor sale și a publicului martor. Intimidarea se bazează pe amenințare, iar amenințările trebuie întărite din când înT când cu acte violente pentru a se menține credibile. Acest lucru a fost înțeles începând de acum patru mii de ani de generații întregi de către căpetenii tribale, șefi de clanuri războinice, satrapi, faraoni sau strategi.

1.3 Terorismul ca strategie a insurgenței:

În practică, inventarul operațional al terorismului este relativ limitat. Teroriștii pot plasa încărcături explozive în locuri publice, pot asasina pe oponenții politici, pot ataca anumite obiective, comite răpiri sau deturnări. În mai toate cazurile, forța lor operativă este limitată. Un exemplu elocvent l-a constituit Fracțiunea Armata Roșie germană, cunoscută public și sub numele de Grupul Baader-Meinhof, care deși notorie prin violență, nu a avut niciodată mai mult de 30 de activiști permanenți și poate 60 de suporteri activi. Cum puteau membrii acestui grup să creadă că vor răsturna guvernul german și institui un regim marxist în cea mai puternică democrație occidentală a Europei?

Aceeași situație este valabilă și pentru organizații mai puternice așa cum este Armata Republicană Irlandeză (IRA) care dispune de 200-400 de activiști activi de aproximativ un număr dublu de suporteri, în lupta ei contra guvernului Marii Britanii sau cazul ETA în luptă cu statul spaniol.

Examinând elementele constitutive ale terorismului ca strategie a insurgenței putem găsi explicațiile pentru care teroriștii nu văd prăpastia dintre obiectivele propuse și disponibilitățile reale ale acestora.

Esențial, terorismul reprezintă o strategie bazată pe impactul psihologic și nu pe echilibrul dintre scop și mijloace. De fapt, toate formele de ducere a războiului conțin un semnificativ "ingredient psihologic" menit să surpe moralul inamicului prin "injectarea" de teamă în tabăra adversă, dar și cu scopul de a motiva și întări autoîncrederea în rândurile proprii, dorința și ardoarea de luptă. Sir Basil Liddel 'Hart preciza în lucrarea sa "Strategy:The indirect approach" ("Strategia – o perspectivă indirectă") că "cel ce obține victoria a reușit să-și plaseze oponentul într-un dezavantaj psihologic încă dinainte de începerea luptei". Aceeași idee fusese enunțată cu 2500 de ani înainte de strategul chinez Sun Tzî.

Baza psihologică a strategiei teroriste contemporane este complet diferită. La fel ca și gherila, terorismul reprezintă strategia luptei indirecte, a finalului mereu amânat. Diferența dintre lupta de gherilă și terorism constă în locul de desfășurare a acțiunilor.

Departe de mass-media, în lipsa martorilor oculari, acțiunile de gherilă își pierd din
impactul psihologic, în rândul opiniei publice spre deosebire de terorism în care impactul
psihologic este mai important decât rezultatul acțiunilor de luptă. Acest lucru este justificabil
dacă ținem cont că grupurile teroriste sunt mici, numărând de la câțiva membri la maximum câteva sute de cadre active. Chiar și cel mai slab guvern are la dispoziție forțe umane și mijloace materiale imense în comparație cu organizațiile în cauză. În aceste circumstanțe insurgenții nici măcar nu se așteaptă să câștige conflictul cu autoritățile în mod deschis sau într-un timp rezonabil de scurt.

Unul din elementele esențiale ale psihologiei teroriste, apărut încă din secolul trecut dar care și-a păstrat viabilitatea este "propaganda prin fapte". Maxima presupune ideea că orice acțiune teroristă reprezintă dovada cea mai clară că ceva nu este în regulă în societatea respectivă, actul terorist devenind mesagerul nevoii obiective de schimbare a regimului sau de răsturnare a guvernului aflat la putere. Conform mentalității promotorilor terorismului, orice atentat reprezintă lumina călăuzitoare care indică calea de urmat pentru răsturnarea unei guvernări opresive. Teroriștii revoluționari speră ca atacurile lor să-i transforme dintr-un mic club conspirativ într-o mișcare revoluționară de masă. "Propaganda prin fapte" urmărește, de asemenea, atragerea atenției publice asupra caracterului opresiv al puterii, asupra cauzei lor și justeții acesteia.

Teroriștii contemporani renunță uneori la "exprimarea prin fapte" a cauzei lor în
schimbul producerii unui șoc psihologic masiv în rândul populației, prin intermediul unor atentate nediscriminatorii. Această schimbare reflectă adaptarea strategiei insurgenței teroriste la "era televiziunii" la realitatea acoperirii mass-media care a devenit o cutie de rezonanță a propagandei prin fapte. Teroriștii consideră că aceasta reprezintă prima fază a luptei, un mecanism de recrutare a aderenților care să permită insurgenților dezvoltarea altor moduri de ducere a luptei.

Propaganda prin fapte în sine nu urmărește căderea guvernului sau schimbarea regimului ci intimidarea, acesta fiind un al doilea element psihologic dominant al strategiei teroriste contemporane.

În trecut, funcționarii guvernamentali și reprezentanții puterii deveneau țintele unor
sistematice campanii de asasinate și răpiri. În prezent, asistăm la multiplicarea țintelor
terorismului coercitiv, în vizorul insurgenților intrând liderii de opinie, judecătorii sau ziariștii, precum și categoriile de populație bănuite de aderență sau colaborare cu autoritățile. Exemple ale aplicării acestei strategii de intimidare pe scară largă a populației întâlnim, în prezent, în Egipt, Algeria unde activiștii fundamentaliști islamici au lansat deviza "lamă contra pană" adică înjunghierea ziariștilor independenți sau proguvernamentali. De asemenea, în teritoriile ocupate de Israel s-au creat "comitete de șoc" palestiniene instrumentate de Hamas, cu rolul de a intimida populația care ar putea colabora cu ocupantul. (Peste două sute de mii de palestinieni lucrează la firme israeliene, acestea reprezentând principala sursă de locuri de muncă pentru populația din Gaza și Cisiordania).

În prezent, intimidarea este aplicată în special neutrilor pentru a-i forța să ia o atitudine față de oficialități. De altfel, această metodă a fost aplicată prima dată în perioada imediat interbelică, Frontul de Eliberare al Algeriei (F.L.N.) a asasinat, cel puțin 6 350 de musulmani și 1 035 de europeni. Asasinatele din rândul țintelor autohtone erau comise cu o brutalitate și o ferocitate deosebită, tocmai pentru a maximaliza efectul de intimidare.

Insurgenții palestinieni au obligat populația urbană să renunțe la "tarboosh" (basma albă purtată pe cap de arabi) în favoarea celei cadrilate (Kaffya) care reprezenta semnul de aderență la intifada. Cei care au ignorat ordinul au fost sever maltratați sau chiar uciși. Exemplul cel mai elocvent al strategiei teroriste a intimidării îl constituie ordinul dat de F.L.N. în 1955 tuturor algerienilor prin care se cerea ca populația să renunțe la fumat (tutunul reprezenta un monopol al francezilor). Fumătorii surprinși pe stradă de membrii FLN erau mutilați tăindu-li-se buzele cu pumnalul.

În toate aceste cazuri, teroriștii urmăresc impunerea unei atitudini forțate de rezistență a populației contra guvernului, iar din punct de vedere psihologic își demonstrează – și demonstrează și altora câtă putere reală au asupra populației, indiferent de discrepanța de forțe și mijloace dintre ei și putere.

Această amenințare difuză, care ocolește restricțiile impuse de guvern reprezintă un atu psihologic demn de luat în considerație. Un ofițer american participant la războiul din Vietnam își amintea că a condus o investigație la Saigon, capitala Vietnamului de Sud, centrul luptei anticomuniste din Indochina. Autoritățile militare americane aflaseră că o bună parte a populației orașului plătește impozite Vietcongului (Comuniștilor vietnamezi din nord. Vietcong era numele armatei comuniste de eliberare) deși aceștia își aveau liniile la sute de kilometri distanță. Întrebând cum este posibil așa ceva, un ofițer de securitate sud-vietnamez i-a explicat că taxele sunt trimise prin poștă !

Intimidarea și coerciția prin teroare erau atât de puternice încât populația plătea taxe de protecție chiar dacă beneficiarii acestora erau obligați de superioritatea militară americană să se adăpostească în junglă.

Un alt instrument al presiunii psihologice teroriste aplicate populației și, indirect, regimului politic țintă îl constituie provocarea. Acest fenomen a căpătat dimensiuni psihologice deosebite datorită lui Carlos Marighella, teoretician și practicant al terorismului în anii 60-70.

În "Minimanualul de Gherilă Urbană" – publicat prima dată în 1969, Marighella declara că în cazul unor atacuri teroriste grave: "Guvernul nu are altă alternativă în afara întăririi și intensificării represiunii. Acțiunile polițienești, percheziționarea caselor, arestarea oamenilor nevinovați și a suspecților, închiderea drumurilor fac viața citadină de nesuportat. Asasinatele politice și teroarea polițienească devin rutină. În aceste situații, oamenii refuză să colaboreze cu autoritățile având sentimentul că guvernul este nedrept, incapabil să-și rezolve problemele, apelând pur și simplu la lichidarea fizică a oponenților săi".

În epoca contemporană, fenomenul este mai evident decât oricând. Atacurile teroriste
tind să atragă reacții represive din partea tuturor regimurilor, inclusiv a celor mai liberale și
democratice. Aceste măsuri de securitate, combinate cu reacțiile punitive afectează și largi pături de populație neimplicate în acțiunile insurgente, guvernul devenind nepopular. În aceste situații, teroriștii speră să câștige sprijinul și simpatia populației, mai ales că măsurile draconice antiteroriste nu sunt nici extrem de eficiente iar sentimentul indus în populație este prevalent.

Astăzi, strategia provocării devine extrem de relevantă în condițiile în care crizele teroriste și actele de insurgență capătă dimensiuni internaționale.

În cazul în care teroriștii reprezintă o fracțiune naționalistă, o entitate politică mai importantă sau se bucură de sponsorizarea unui alt stat, actele lor de terorism sunt comise și în speranța izbucnirii unui conflict deschis între statul țintă și statul sponsor.

Cazul Iugoslaviei este concludent, iar ciocnirile de frontieră dintre India și Pakistan s-au cronicizat din același motiv. De altfel, concepția strategică inițială a organizației Al-Fatah (AlFatah sau Fateh a reprezentat gruparea centrală în jurul căreia s-a format Organizația pentru Eliberarea Palestinei condusă de Yasser Arafat), a avut ca punct central aceeași ideologie, promovată de Khaled al-Hassan.

Acesta arăta că: "Tehnicile luptei armate sunt extrem de simple. Ele sunt tehnicile de acțiune și reacțiune. Noi intenționăm să purtăm acțiuni, israelienii vor reacționa violent, iar statele arabe vor interveni – conform planurilor noastre, declanșând un război contra Israelului. Chiar dacă guvernele arabe nu vor începe războiul, populația arabă ne va sprijini, obligând guvernele să ne ajute. Noi dorim să creăm un climat războinic în sânul națiunii arabe, așa încât, la un semnal să se ridice la luptă".

Neputința guvernelor de a reacționa eficient în fața sfidării teroriste, indiferent de raportul de forțe extrem de favorabil autorităților, reprezintă în momentul de față un atu psihologic important în cadrul strategiei insurgenței teroriste contemporane. Din acest motiv în special facțiunile de extremă dreapta apelează la "strategia haosului" pentru a demonstra incapacitatea regimurilor politice atacate de a impune legea și ordinea în țara respectivă. Dispariția "dreptului la liniște" creează frustrare în rândul populației care plătește impozite tocmai pentru a beneficia de "Law & Order".

Insurgenții apelează la terorism în speranța că publicul va cere ca guvernul aflat la putere, "tarat de slăbiciune, incompetență și corupție" să se retragă făcând loc unui "regim de mână forte" capabil să rezolve situația. În aceste circumstanțe teroriștii plasează bombe în locuri publice aglomerate, tocmai pentru a accentua sentimentul de insecuritate generalizată. Acest tip de acțiune, cunoscut sub numele de "terorism" orb a debutat în anii 70 când gruparea italiană "Ordine Nero" (Ordinul Negru) de coloratură neofascistă a plasat la 5 august 1974 o bombă întrun tren aglomerat ucigând 12 pasageri și rănind alți 48.

Tot în Italia, extrema stângă a folosit aceleași metode pentru a demonstra populației dezinteresul regimului capitalist față de viața cetățenilor, punând o bombă în gara Bolognia în august 1980. "Nucleele Armate Revoluționare", organizația vinovată de atentatul de la Bolognia au ucis atunci 84 de persoane, rănind alte 200.

Strategia haosului s-a răspândit rapid în întreaga Europă devenind apanajul extremei drepte apusene. La 26 septembrie 1980 în Germania la Munchen a fost detonată o încărcătură explozivă pe timpul desfășurării "Oktoberfest beer" (Festivalului berii) care a ucis 14 persoane și rănit alte 215. Teroriștii de extremă dreapta din Belgia au împușcat și ucis la întâmplare aproape 30 de persoane în intervalul 1982-1985 cu ocazia asalturilor împotriva unor bănci. Lipsa oricărei motivații a acestor asasinate în afara terorizării populației nu reprezintă o cale directă de preluare a puterii. Teroriștii speră, ca în timp, să creeze o psihoză de masă care să-i avantajeze în lupta lor contra guvernului sau regimului politic țintă.

Strategia haosului este și ea o etapă pregătitoare în procesul de preluare a puterii chiar
dacă teroriștii nu conștientizează clar care ar putea fi forma de încleștare finală cu statul țintă.
Din aceste motive, majoritatea grupărilor teroriste sunt în favoarea unei lupte de uzură care să
vlăguiască autoritățile. Insurgenții sunt, în general, conștienți de inferioritatea lor în comparație cu forțele guvernamentale și nici nu speră să devină atât de puternici încât să riște o confruntare directă. Cu toate acestea, ei au convingerea că sunt mai hotărâți și mai îndârjiți decât guvernanții, iar perseverența lor poate da rezultate, obținând concesii care nu sunt de importanță vitală pentru putere.

Arta compromisului reprezintă un pilon important al strategiei uzurii. Dacă puterea
consideră că lupta cu teroriștii reprezintă o chestiune de viață și de moarte, atentatele "de uzură" nu vor duce la nimic, oricât ar fi de dureroase sau costisitoare. În această situație, guvernele renunță la respectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor, acționând decisiv, oricât ar fi ele de liberale.

Există încă și cazuri, în care guvernele țintă acceptă unele compromisuri cu "moderații" în urma unei analize a raportului cost-beneficii. Guvernul israelian a încurajat Hamasul pentru a mina autoritatea OEP, iar apoi a intrat în tratative oficiale cu aceasta pentru a limita puterea Hamasului radicalizat. SUA a fost atrasă în scandalul "Irangate", a făcut compromisuri inițiale cu Irakul, a iertat Siria de "păcatele trecute" pentru a se putea concentra asupra Libiei, stat care a suferit blocade și chiar intervenții aeriene limitate.

După ce colonelul Gaddafi a renunțat oficial la sponsorizarea facțiunilor teroriste, SUA și-a reînceput presiunea asupra Irakului, păstrând compromisul cu Siria care sponsorizează facțiunile libaneze în continuare, fără a mai fi observată, în timp ce regimul lui Saddam Hussein primește tot mai des sancțiuni internaționale, blocade economice perpetue,suportă chiar și atacuri ale aviației americane sau a rachetelor de croazieră Tomahawk.

Teroriștii au învățat că inflexibilitatea oricărei guvernări liberale are o limită și un plafon de costuri. Dincolo de acestea, totul sau aproape totul devine discutabil și negociabil, această convingere fiind, de fapt, motorul insurgenței perpetue cu care ne confruntăm astăzi în lume.

1.4 Tipuri de organizații teroriste. Scopuri și acțiuni:

Experiența socială ne arată că influența organizațiilor extremiste și teroriste este imensa. Exemplele cu Al-Qaeda , Hezbollah și altele asemenea sunt unele din cele mai zgomotoase exemple în această privință.

Des se accentuează necesitatea pentru căutarea în sine a anumitor puteri și căutarea unui nou sens al vieții. În procesul de căutare al sinelui , noul sens , mai ales la oamenii care n-au acest sens, apare efectul de umplare a vacumului informațional prin acceptarea punctului de vedere al conducătorului carismatic al organizației.

În organizațiile teroriste și extremiste chipul lui Dumnezeu se contopește cu cel al falsului lider. Bin Laden ,Saddam Hussein, Hassan al-Banna sunt numai o parte de exemplele care sprijină afirmația de mai sus. Apariția unui astfel de fenomen și a acestei influențe asupra maselor de oameni are mai multe caracteristici, dar una din cele mai importante este supunerea toatală în fața liderului, creearea unei convingeri pentru necesitatea de distrugere și sinucidere, ca un nou sens al vieții;

Legitimarea exceptionalității este atunci când apare renunțarea la simțul securității personale fiind influențată de speranța fanatică pentru garantarea vieții mai bune după moartea. Oameni care se află în stare de criză, în condițiile în care ei trăiesc traume psihologice, sunt ușor de păcălit de sugestiile liderilor extremiști. Acești oameni sunt obsedați de dorința de a învinge în cadrul acestor comunități extremiste și teroriste.

Sub influența acestor organizații, oamenii cu un psihic slab, care nu sunt obișnuiți să pună întrebări devin persoanele care participă în activitatea acestor organizații, tratând această activitate ca un mijloc pentru salvarea sufletului sau.

Analiza participanților activi în aceste organizații extremiste și teroriste, arată că ei descoperă în sine o realitate noua și dobândesc un simt deosebit pentru securitatea lor personala, cred despre sine că fac parte dintr-o grupă a aleșilor și se exclud din contextul comun al oamenilor ce îi înconjoară. De obicei membriii acestor organizații primesc tovarăși cu idei similare ce sunt insuflețiți de o singura idee; ei au un singur scop, în vederea atingerii lui folosesc diferite mijloace.

Prin această organizație extremistă sau teroristă, membriii acestora, se transformă într-o familie perfectă. Un exemplu în această privință este analiza psihologică a grupării teroriste ce a luat ostatici în căminul culturăl din Moscova în anul 2003.

Atracția spre o astfel de organizație este foarte ușoară, este spontană, provocată de traumele oamenilor ce au o înclinație spre o astfel de salvare. În aceste organizații se exploatează dorința de apărare colectivă, pentru participarea în manifestarea unei puteri dumnezeiești. Indiferent că aceste organizații și grupări apar des pe bazele religiei, de fapt ele sunt secte în legătură cu concepția religioasă fundamentală și în acest sens nu fac parte din spațiul ei. Pentru asta, în investigația termenului de sectă nu este utilizat sensul originii latine a cuvântului, ce înseamnă școală, învațătură , ci se asociează cu sensul verbului secare – separație.

Un fenomen deosebit în aceste organizații este fixația liderului, care pentru membriii organizației este autoritate absolută religioasă. Tendințele contemporane apariției unei astfel de organizații se datorează utilizării proceselor dinamice de grup combinate cu utilizarea propriilor tehnici de influență ce modifică conștința acestor membriii. Prin asta în oamenii ce participă în aceste organizații, ia ființă prezentări iraționale pentru lărgirea granițelor sentimentelor și activităților umane. Acest lucru devine pentru ei o noua religie.

O mare parte din acești oameni intră în astfel de organizații în situații de urgență. În aceste condiții ei se integrează în aceste grupuri mânați de ideea salvării și se umplu de speranțe sufletești. Frica interioară a omului, îl face o jertfă ideală pentru aceste organizații în care acesta condus de suferință, zdrobește gândurile ce îl deranjează. După participarea într-o astfel de organizație, procesul de întoarcerea în realitate, este greu iar uneori chiar imposibil.

Scopul general al organizațiilor teroriste este înainte de toate, schimbarea sistemului politic și a puterii publice, într-un anumit stat ,creearea dificultaților în guvernare. Spre exemplu, organizațiile teroriste de stânga ,organizații ca “Fracțiunea”, “Armată rosie” și organizația italiană “BRIGADA ROȘIE ”, ucid oameni, ce sunt acuzați de aceștia, de exploatare și violență politica. Scopul lor este să atragă opinia publică, în scopul izbugnirii unei mișcări teroriste marxisto-leniniste. Teroriștii motivați religios, ca de exemplu „Dal Khalsa”, „Hezbollah”, „Hamas”, „Jihadul islamic” , exercită operațiuni de violență cu scopul distrugerii puterii laice (guvernul ) și creerii unui stat, guvenat după canoanele credinței lor, de un conducător religios. Organizațiile teroriste, formate pe baza ideilor separatiste și etno-naționaliste, prin ruperea unor teritorii de statul mamă sau prin impunerea voită a unei altei etnii, fac posibilă schimbarea caracterului sistemului politic de guvernare și a puterii publice.

Un alt scop al acestora este schimbarea politicii interne sau externe a statului respectiv. Pe de-o parte, scopul acestor teroriști este de a face o politică internă a unui guvern mai puternică, ce dobândește dimensiuni autoritare. Uciderea reprezentanților străini poate provoaca agravarea relațiilor dîntre statul respectiv și al aceluia al cărui reprezentant a fost ucis .

Un al treilea scop este răzbunarea pentru o nedreptate. Este vorba depsre utilizarea violenței spre un anumit guvern din partea grupei minoritare ce se simt presați și vor distrugerea nedreptății manifestate asupra lor în momentul de față, sau în trecut. Organizațiile teroriste ,ce urmăresc astfel de scopuri, justifică activitatea lor ar avea cu idealuri separatiste și etno-naționaliste. Astfel organizații sunt cele ca Armata republicană irlandeză, Libertatea republicii basce și altele.

Sarcinile organizațiilor teroriste sunt următoarele:

Creearea neîncrederii în instituțiile statale, din partea populației unui anumit stat – prin săvârșirea a mai multor operațiuni teroriste violente , prin care să dovedească societății că guvernanții nu sunt în stare să se împotrivească activităților teroriste.

Obținerii unei instabilități politice, economice și sociale, într-un anumit stat. Prin executarea operațiunilor teroriste , îndreptate spre diferite instituții în stat (mai des politice), teroriștii au ca drept scop destabilizarea puterii politice și aplicarea modelului său de guvernare în statul respectiv.

Amenințare a unor anumite personae: (politicieni, functionari publici sau a unor reprezentanți ai tribunalului),o anumită parte a populației sau chiar toată populația.

Primirea acesului în mass-media, pentru propagandarea scopurilor lor spre populație. Prin asta ei aspiră spre justificarea activităților sale, să cucerească dreptul la un partener egal în negocierile oficiale cu instituțiile statului .

Înlăturarea persoanelor incomode (politicieni, reprezentanții justiției).

Aprovizionarea cu resurse financiare, prin care să susțină activitatea lor. Acest lucru este posibil prin jafuri, sau răpirea unor persoane cu scopul de a primi răscumpărare, prin cuceriri și preluarea controlului asupra sferelor rentabile, ce sunt controlate tradițional de criminalitatea organizată. (spre exemplu producerea și distribuirea drogurilor, producerea și distribuirea valutei falsificate și altele).

Cel mai important mod de finanțare a organizațiilor teroriste este prin autofinanțare. Structurile lor bine organizate și conspirative le fac concureți demni ai grupărilor criminale. Bineînteles nu puține sunt persoanele fizice și statele ce finanțează diferitele organizații teroriste , realizând prin ei scopurile lor politice. Pentru atingerea scopurilor, organizațiile teroriste creează “birouri” sau fundații în diferite state, spre dobândirea mijloacelor financiare.

Există criterii diferite pentru categorizarea organizaților teroriste –după legitimația ideologica , activitatea ,dimensiunea teritoriala activitatii.obiectul activității criminale ,mijloacele pentru înfăptuire actului terorist.

După ideologie și activitatea lor, organizațiile teroriste pot fi separate în două grupe mari:

-seculari, mânați de o influență religioasă și politico-religioasă. În grupele seculare sunt organizațiile orientate spre stânga și dreapta, ca și organizațiile teroriste etno-naționaliste.

Este necesar să subliniem, că activitatea lor este motivată exclusiv politic, ce definește și caracterul scopului urmărit.

Terorismul orientat spre stânga. Cele mai vestite organizații teroriste de stânga sunt: În Germania, RAF(fracțiunea ”Armata roșie”), ”Mișcarea 2 iunie” și „Nucleele revoluționare”, Italia (Brigadele roșii ), Franța (Acțunea directă), Grecia (“17 noiembrie” ), Peru (”Sendero Luminoso “ și “Tupac Amaro “) și altele. Activitatea lor se caracterizează înainte de toate prin destinația politică – ideea marxisto-leninistă și se inspiră de la ideea de a distruge capitalismul.

Aceste idei sunt propovăduite înainte de toate de inteligența tânără și de studenți, care sunt foarte supărați pe nedreptățile sociale din Societatea occidentală tehnocratică. Frazeologia lor zgomotoasă se utilizează pentru ascunderea scopurilor adevărate, ce reprezintă un amestec de îndemnuri, înclinații criminale și cereri politice revoluționare.

Una din particularitățile caracteristice terorismului de stânga constă în faptul că activitățile adepților săi sunt îndreptate spre elita conducătoare politică, democrațiile occidentale, structurile politice și militare din NATO, reprezentanții bisnisului, obiectele industriei militare și altele. Evident cu aceste acțiuni reușesc înfăptuirea unuia din scopuri – provocarea unui efect public puternic și îndreptarea opiniei publice către ideile teroriste.

În Balcani – în Grecia și Turcia, acționează tot organizații teroriste de stânga. În Grecia “Gruparea revoluționară pentru solidaritate, are în istoria sa un act teroriștic împotriva ambasadei germane din Atena, “1 mai “ și mai ales “Lupta populară revolutionară “, periodic exercită atentate cu bombe în orasele mai mari. În ultimii ani țintele lor au fost câteva clădiri ONU din Atena (spre exemplu Comisariatul general pentru refugiați). În Turcia reprezentanții tipici ai organizaților teroriste sunt (”Stânga revoluționară”), „Drum Revolutionar “.

Caracteristica terorismului de stânga este elita din aceste organizații, (studenții inteligenți), structurile puternic conspirative, programele pe o perioadă lungă și lozinci revoluționare zgomotoase.

Ca o tendință în ultimii ani ai secolului XX și începutul secolului XXI se creionează o scădere relativă a activității organizațiilor teroriste, care au idei extremiste de stânga. Cercetătorii terorismului internațional arată că organizațiile de stânga sunt mai active în America de Sud și acțiunile lor produc o tensiune pernamentă în țările de acolo.

Terorismul de dreapta . El este nemijlocit, este cea mai activă formă a extremismului și este îndreptat împotriva valorilor democrației, dar din poziții de dreapta. Poate să fie observat ca neo-fascism și neo-naționalism, etno-naționalism, separatist, etc. Cei mai activi reprezentanți ai acestui terorism sunt: în Franța “Federație pentru acțiune naționala și europeana”, mișcarea italiană socială „Mișcarea pentru autodeterminare,”, Grecia “Iunie 78 “,Turcia „Lupi cenușii” și altele. O trăsătura caracteristica în activitatea lor este, că scopul lor nu este să ucidă, ci să reușescă să atragă atenția publică spre idealurile lor.

Iată ce a zis savantul francez Rene Remond despre activitatea organizațiilor teroriste de dreapta: “…Astfel de acte teroroste pot treptat să atragă societatea într-o contrazicere. Aceste manifestări de violență creează situații ,în care grupele teroriste dobândesc prestigiu.”

Organizații teroriste etnocentriste. Ei percep ca legitimitate ideologică, activitățiile lor de violență și ideile etnocentriste, ce au la bază, cel mai des, aspirația spre ruperea teritoriilor de statul mamă și creearea unor autonomii, adică idei separatiste.

O astfel de activitate, înainte de toate, o au reprezentanții comunităților minoritare, care se diferențiează de comunitatea majoritară. Minoritatea etnică percepe terorismul ca un mijloc prin care legitimează aspirația lor spre înclinarea balanței etnice, care s-a impus în timp în societatea. În anumite cazuri Ethnocentrismul poate să aibă și un caracter rasist. Reprezentanții terorismului etnocentrist sunt ETA, diferite organizații irlandeze, curde și cecene, care au perceput terorismul ca un bun mijloc pentru înfăptuirea ideilor separatiste.

Organizații teroriste confensional politice: În activitatea lor, ei sunt motivați de îndemn religios. Scopul lor final este creearea unui stat, ce este condus de către “Țarul ales de Dumnezeu”, în care să traiescă numai adepți ce cred devotat în el. Despre scopurile lor radicale, politice și sociale vom vorbi mai târziu.

Sintezând tot ce am spus despre terorismul secular (terorismul da stânga și dreapta, terorismul etno-separatist) și terorismul politico-religios, putem să spunem că, pe viitor, față de diferite procese și fenomene, terorismul secular o să-și piardă importanța sa în societatea contemporană. Probabil cel mai important proces, care duce la reducerea activității organizațiilor de stânga și de dreapta, este lichidare treptată a modelului bipolar al societății contemporane.

Acțiunile teroriste se pot separa în două grupe: dupa scopul urmărit de teroriști prin realizarea actului terorist concret și dupa obiectul actului terorist.

După scopul urmărit de organizațiile teroriste prin realizarea actului terorist concret, pot să fie delimitate trei feluri de operațiuni teroriste:

Operațiunile principale al cărui scop este obținerea rezultatelor politice, uciderea sau abaterea unor anumite persoane, (politicieni sau oameni din societatea civila) prin impunerea fricii asupra populației, prin distrugerea unor clădiri și altele.

Operațiuni de ajutor, scopul în acest caz este aprovizionarea cu arme și mijloace financiare. Este posibilă prin organizarea unor furturi sau prin intrarea în domeniile ocupate de criminalitatea organizată.

Pentru eliberarea unor simpatizanți, ce se realizează printr-un atac direct al puscăriilor, sau prin influențarea persoanelor cheie, punându-se cerințe pentru eliberarea acestor tovariși de idei.

După obiectul operațiunii teroriste concrete ei pot să fie categorizați astfel:

ținta sunt oponenții politici ai teroriștilor. Aceștia sunt persoanele politice, ce vor fi uciși în viitor, ei sunt ținuți ca ostatici, iar teroriștii depun cerințe concrete (spre exemplu pentru eliberarea simpatizanților, care sunt prizonieri ai autorităților), pentru întreprinderea unor pași politici din partea guvernanților, pentru răscumparare etc. Pot fi arătate multe exemple ca uciderea persoanelor politice.

Țintele sunt instituțiile de ordine publică, de justiție și ale puterilor militare. Foarte des, țintele actelor teroriste sunt – poliția, slujbele pentru siguranță, tribunalele , procuraturile și forțele de apărare.

Un alt obiectiv este populația. Este una din cele mai raspândite tendintâțe în mediu teroristdin lume. Numărul mare al victimelor și raniților. Ei nu sunt adversarii direcți, ci sunt numai un mijloc pentru realizarea scopurile lor . Formarea fricii, a panicii, a nesiguraței în populație și creearea greutății în guvernarea țării. Cu alte cuvinte, victimele actelor teroriste similare, nu sunt alese dupa un anumit criteriu de catre teroriști , ci pur și simplu s-au aflat la locul actului terorist. Și acesta este cel mai sinstru deznoamânt din activitatea terorismului contemporan. Mor sute, mii de cetățeni nevinovați, datorită faptul că sunt locuitori (sau trăiesc în momentul respectiv), în acea țară , lovită de acțiunile organizațiilor teroriste. Un astfel de exemplu în această privință, este sângerosul 11 septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii ,când au fost atacate turnurile gemene, cu avioane de pasageri, deturnate de teroriști. Au murit mii de nevinovați.

Ca să fim până la sfârșit corecți, este necesar să arătăm, ca nu numai organizațiile teroriste islamice, s-au apropia de tactica violenței haotice asupra cetățenilor nevinovați, ci și organizațiile teroriste evreiești au utilizat un astfel de demers.

Ținta sunt reprezentanțele străine sau funcționarii care muncesc acolo. În ultimii ani, ura a crescut, a grupărilor islamice radicale împotriva statele occidentale și Israel, ce sunt vazuți de aceștia ca vinovați pentru starea socială rea din mai multe state arabe; din asta rezultă operațiuni teroriste împotrivă reprezentanțelor diplomatice din alte state. Din nou arena de luptă este Orientul Apropiat.

Tipic pentru cazurile unde teroriștii lovesc cetățenii străini (diplomați, militari, turiști și alții), relațiile dîntre state sunt clar afectate. Acesta este unul din scopurile, urmărite de teroriști (destabilizarea în anumite regiuni ale lumii , creșterea tensiunii internaționale, formarea nesiguranței, ș.a.m.d).

CAPITOLUL II

Concepția de combatere a terorismului:

Din diverse motive, legate de însăși natura terorismului "instabil, clandestin relativ imprevizibil", democrațiile par slab dotate pentru a face față amenințării, la toate palierele acționale (poliție, forțe de securitate, justiție, putere politică, relații interstatale, diplomatie sau organizații internaționle), deoarece fenomenul terorist crează tensiuni și antagonisme în cadrul instituțiilor democratice și tendințe de schimbare a celor mai importante principii ale funcționării democrației, începând cu cel al separării puterii și terminând cu cel al prezervării libertăților fundamentale. Acțiunile teroriste s-au soldat, uneori, cu o întărire a poziției statului în dauna societății civile, așa cum s-a întâmplat în Italia, la începutul anilor 1980.
O analiză serioasă a antiterorimului trebuie să identifice decalajul posibil dintre ținta
teoretică a antiterorismului – grupările și fracțiunile teroriste și efectele sale reale, cu repercursiuni în domeniul social. Mai concert, în primul caz trebuie subliniată necesitatea stabilirii unor limite acționale legale care să nu permită nici unui stat să devină agresor sau stindardul unei cruciade antiteroriste justificate sau nejustificate.

Astfel, Irakul, țara vinovată de agresiunea contra Kuweit în 1991 și acuzată de sponsorizarea terorismului internațional, a suferit numeroase lovituri aeriene, acțiuni de represalii economice și politice pentru care SUA nu a prezentat niciodată justificări clare sau probe materiale. De asemenea, Libia a fost acuzată ani de-a rândul că sponsorizează terorismul, dar, de aici până la bombardarea capitalei, Tripoli, de către aviația americană sau interzicerea zborurilor civile libiene este o distanță apreciabilă .

În ceea ce privește efectele secundare ale măsurilor antiteroriste este absolut necesar sa "plătim prețul democrației" deoarece orice compromis sau derapare spre măsuri indiscrimatorii de limitare a drepturilor și libertăților fundamentale ale oamenilor va duce la potențarea terorismului și la realizarea scopului ultim ale acestuia și anume, lichidarea democrației parlamentare în favoarea unui regim " de mână forte".

Eforturile de ținere sub control a terorismului pot fi clasificate în conformitate cu trei definiții:

1. Antiterorismul – cuprinde toate măsurile luate pentru a preveni apariția terorismului sau a unui anumit act terorist. Aceste măsuri presupun evaluarea pericolului, întărirea obiectivelor de aparat, protecția personală și siguranța acțiunilor.

2.Contraterorismul – este răspunsul la o acțiune teroristă care a avut loc. Cuprinde riposta tactică, investigarea crimei și structura de conducere a acțiunilor de urgență care dirijează riposta la o acțiune teroristă aflată în curs de desfășurare, cum este luarea de ostatici
sau răpirea.

3.Combaterea (sau contracararea) terorismului – este un termen generic folosit
pentru a descrie totalitatea măsurilor antiteroriste și contrateroriste. Acestea sunt reprezentate
de acțiunile întreprinse de către guverne pentru a contracara pericolul, incluzând măsurile
speciale inițiate de structurile militare, de organele de ordine și de profesioniștii pe linie de
pază și protecție pentru reducerea probabilității unui atac împotriva unui anumit obiectiv.
Asemenea măsuri mai cuprind și actiunile întreprinse ca ripostă la un anumit eveniment,
mergând de la folosirea unei echipe tactice într-o situație de luare de ostatici, până la
bombardarea teritoriului unei țări care patronează o anumită acțiune sau un anumit grup.

Indivizii din infrastructura terorismului nu gândesc la fel ca majoritatea oamenilor. Teroriștii sunt atașați în mod fanatic de cauza lor și adesea, cred în mod cinstit că pentru atingerea scopurilor propuse sunt justificate orice metode și mijloace, inclusiv uciderea bătrânilor, a femeilor, a copiilor și chiar a nou născuților.

Din aceste motive cei ce organizează lupta antiteroristă trebuie să învețe să gândească așa cum gândește un terorist. Aceste persoane trebuie să înțeleagă că teroristul dorește să ucidă oameni nevinovați, că el este pe deplin devotat cauzei sale și chiar acceptă să moară pentru "măreața cauză". Organizatorul luptei trebuie să se transpună în mintea celor care amenință să cunoască tactica teroriștilor, modul cum au fost instruiți și schemele de acțiune ale acestora.

Trebuie să încercăm, așadar să fim cu un pas înainte de orice acțiune pe care adversarul ar putea să o planifice. Majoritatea programelor guvernamentale elaborate în diverse țări pentru combaterea terorismului cuprind cel puțin patru obiective: prevenirea, descurajarea, reacția și previziunea. Prevenirea se realizează prin inițiative internaționale și prin diplomație. Toate țările ar trebui să fie de acord că terorismul este un fenomen antisocial extrem de nociv și ar trebui să se unească pentru a-l combate. Acest lucru, însă, nu este posibil deoarece, ceea ce pentru unii înseamnă "terorist" pentru alții însemnă "luptător de libertate".

Descurajarea se realizează prin întărirea obiectivelor potențiale de a deveni țintă.
Deși este imposibil să se asigure o intimidare totală prin protecția obiectivelor, acest efort
trebuie continuat, mai ales atunci când este vorba de instalații cele mai expuse. Reacția la o
acțiune teroristă este un element central al politicii oricărui guvern, atât în sfera organelor
militare cât și a celor de ordine și securitate sau echipe de salvare a ostaticilor. Cele
mai multe unități contrateroriste sunt: SAS – Serviciul Aerian Special (Anglia), GSG-9 (Germania), Forțele Speciale Franceze. Previziunea sau prevenirea acțiunilor și evenimentele
teroriste se realizează prin întărirea măsurilor informative și contrainformative. Multe țări au făcut progrese importante în activitatea de informații și contrainformații antiteroriste, o parte dintre acestea elaborând un sistem de schimb de date utile pentru combaterea terorismului.

Poziția oficială a majorității statelor civilizate privind terorismul și reacția la acțiunile
teroriste sunt relativ apropiate, în teorie, după cum urmează:

– Orice guvern trebuie să se opună terorismului intern și internațional și să fie pregătit să acționeze în cooperare cu alte țări sau de unul singur atunci când este cazul, pentru a preveni sau reprima acțiunile teroriste.

– Autoritățile oricărui stat trebuie să considere că practica terorismului de către orice persoană sau grup este un potențial la adresa securității naționale și în consecință se va opune terorismului uzând pentru acesta de toate mijloacele legale disponibile.

– Statele care practică terorismul sau îl sprijină activ vor suporta consecințele. Dacă există probe că un stat organizează sau intenționează să execute o acțiune teroristă, comunitatea internațională va lua măsuri de protejare a cetățenilor, a priorităților și interesele acestora, indiferent de țara de proveniență.

– Guvernele tuturor țărilor nu vor teroriști nicio concesie. Nu se vor plăti răscumpărări, nu se vor elibera deținuți, nu se va schimba politica și nici nu va cădea de acord cu alte acțiuni care ar putea încuraja noi manifeste teroriste. În același timp, fiecare guvern va folosi toate mijloacele disponibile pentru a asigura recuperarea în siguranță a cetățenilor reținuți ca ostatici de către teroriști.

– Toate statele vor acționa într-o manieră hotărâtoare împotriva teroriștilor, fără a renunța la libertățile de bază și fără a pune în pericol principiile democratice, încurajând și alte guverne să adopte o poziție similară. Există trei nivele de combatere a terorismului:
– Primul nivel este cel politic și diplomatic.

– Al doilea nivel abordează problema dintr-o perspectivă strategică și se referă la măsurile antiteroriste luate pentru a face față pericolului.

– Al treilea nivel este cel tactic și cuprinde antiteroriste cât și contrateroriste. În toate
aceste momente este foarte important ca atunci când se elaborează măsuri strategice și tactici
de răspuns la acțiunile teroriste să fie evaluat riguros pericolul asupra forțelor proprii, să se
cunoască tactica de bază folosită de teroriști și tendințele curente în aplicarea acestei tactici.
Terorismul este o problemă dinamică ce se transformă mereu. Pe măsură ce se schimbă
grupurile și principalii combatanți apar mutații și în tactica și acțiunile de lucru ale teroriștilor.

2.1 Antiterorismul. Esență a prevenirii terorismului:

Acțiunea teroristă hotărâtă întreprinsă de un stat democratic presupune luarea de măsuri drastice și eficiente a facțiunilor teroriste, a conducătorilor acestora, a rețelelor de sprijin logistic, în paralel cu izolarea "operativilor" de masă de susținători activi sau pasivi din rândul populației. În toate cazurile sau situațiile aceste măsuri trebuie să aibă un caracter strict temporar să împiedice desfășurarea în continuare a unei vieții politice sănătoase, liberal democratice. Totodată ele nu trebuie să afecteze participarea cetățenilor la viața publică, dezbaterile libere, dreptul la opinie, posibilitatea tuturor cetățenilor de a participa activ și deschis la reformele democratice practicate la orice palier social, inclusiv în domeniul legislativ. Un astfel de demers antiterorist trebuie să-i convingă pe eventualii agresori că nu se va permite sub nici o formă ca ei sa aibă vreun beneficiu direct sau indirect, rezultat dintr-o acțiune sau activitate extremist teroristă.

Pentru a fi eficient un astfel de demers antiterorist presupune coordonarea unitară și coerentă a două paliere acționale diferite, și anume: nivelul operativ care presupune acțiuni polițienești și paramilitare de anvergură care să împiedice diseminarea violenței teroriste și să asigure destructurarea facțiunilor extremist teroriste active, iar pe de altă parte, lansarea unor mesaje politice clare, dublate de proiectarea unei campanii psihologice de anvergură, care să permită obținerea sprijinului popular în lupta contraterorismului, acesta reprezentând baza determinată a oricărui demers întreprins de un guvern democratic.

După stabilirea măsurilor necesare și naturii demersului antiterorist la nivel de instituții fundamentale ale statului urmează analiza palierului operativ nivel la care acționează instituțiile naționale cu atribuții la această linie.

Măsurile antiteroriste operative includ strângerea de informații, analizarea vulnerabilității unor potențiale ținte teroriste și acțiunile preventive. În acest scop forțele antitero trebue să țină cont de urmatoarele:

-Participarea la dezvoltarea și completarea unei bănci de date specializate la care să
aibă acces toate instituțiile interesate sau specifice prin lege.

-Elaborarea de planuri generale și particulare- pe obiective – de protejare și asigurare antitero.

-Practica de controale, supravegheri, etc. în locurile cu vulnerabilitate crescută la
atacurile teroriste. Analiza factorilor de risc, propunerea de soluții, etc.

-Cooperarea cu celelalte instituții însărcinate cu apărarea siguranței naționale, în
vederea protejării personalului, potențial amenințat de teroriști.

Măsurile de prevenire a eventualelor atacuri teroriste pot fi vizibile deoarece ele au un rol descurajant asupra teroriștilor. Aceștia își pierd certitudinea că pot realiza "secvențele atacului" – supraveghere, planificare, executare, retragere.

Măsurile de protecție vizibile și agresive, componența "la vedere" a forțelor de securitate, îi pot convinge pe eventualii agresori că ținta este bine protejată și nu au șanse de succes. Dacă teroriștii nu sunt convinși că pot reuși, ei nu se vor lansa în acțiune. Orice organizație teroristă tipică este puțin numeroasă dar structurată pe celule de acțiune independente sau semiindependente din punct de vedere operativ, preocupate obsesiv de securitatea lor. Din acest motiv teroriștii profesioniști își dezvoltă "acoperirii" sofisticate și sisteme complicate antidetecție și antiinfiltrare, fiind maeștrii în cameleonismul și în "scufundarea" lor în mediul urban sau suburban.

Capacitatea logistică tot mai puternică le permite să-și schimbe radical rapid bazele de acțiune dintr-un oraș într-altul, dintr-o regiune în alta, sau dintr-o țară în alta la cel mai neînsemnat semnal de pericol. În acest context este normal ca poliția să reprezinte o "agenție de informații" importantă în prevenirea și combaterea terorismului deoarece ea este prezentată, prin natura atribuțiilor, pe străzii, în cartierele și localurile rau famate sau în zonele rezidențiale, în apropierea școlilor, cluburilor, băncilor penetrând, practic, toate compartimentele vieții sociale.

În ceea ce privește colaborarea internațională există deja structuri specializate după cum urmează:

– INTERPOL – este organizația internațională în domeniul aplicării legislației creată în
1923, în prezent având circa 150 de state membre. Aceasta asigură transmiterea de informații
vitale solicitate de autoritățile cu competență în aplicarea (impunerea) legislației din întreaga
lume. Ulterior, eforturile Interpolului s-au concretizat în acordul statelor membre de formare a
unei unități speciale în cadrul Interpolului care să se ocupe cu informațiile privind activitatea
teroristă, să analizeze și să evalueze datele disponibile conexate grupurilor teroriste. Această
unitate antiteroristă cu localizarea la centrul de comandă al Interpolului din Franța a devenit
operațională în 1986 și este condusă de către un agent FBI desemnat de secretarul general al
Interpolului.

– GRUPUL TREVI – (Terorism, Radicalism, Extremism, Violenta Internațională) – a
fost desemnat în 1976 la Luxemburg. Din 1986 SUA activ ca observator, la sedințele

trimestriale TREVI privind măsurile specifice combaterii terorismului prin cooperare și inițiere conjugată la nivel internațional.

– GRUPUL DE LUCRU QUANTICO (QWG) – a luat ființă în 1979 din inițiativa FBI din Quantico (Statul Virginia). Tematica întâlnirilor cuprinde o problematică variată privind terorismul, coordonarea investigațiilor și schimbul de informații precum și elaborarea de documentare asupra fenomenului terorist și respectiv, asupra măsurilor antiteroriste.

– GRUPUL DE LUCRU ITALO-AMERICAN (IAWG) – în cadrul acestuia funcționează subgrupul pentru terorism ale cărui întâlniri au loc anual și alternativ între Washington și Roma, finalizându-se în înțelegerile formale și inițiative pentru anul care urmează.

– ASOCIAȚIA INTERNAȚIONALĂ A ȘEFILOR DE POLIȚIE (IAPC)

COMITETUL PENTRU PROBLEME TERORISTE – IACP are în ultimii ani, rol de conducător în lupta împotriva terorismului internațional.

2.2 Importanța combaterii terorismului și pericolul social ce îl reprezintă:

În zilele noastre, când terorismul este un pericol de necontestat care cuprinde toate
laturile vieții sociale, este imperios necesar ca forțele abilitate din toate structurile unui stat
democratic să își concentreze atenția și efortul pentru a diminua, stopa și lichida acest flagel.

Pericolul social pe care îl reprezintă acesta subminează însași ființa statului și a instituțiilor sale democratice. Toți specialiștii în materie susțin că numai prin acțiuni comune, unitare, bine organizate și coordonate poate fi stăvilit acest flagel a cărei existență destabilizează state și națiuni.

Actul terorist necesită suport logistic consistent, fapt pentru care este condiționat și se interferează cu infracționalitatea economico-financiară, ducând la pierderi de vieți omenești și pagube financiare inimaginabile.

Trăsătura fundamentală a acestui fenomen o reprezintă realizarea scopului de
impunere a forței și a violenței ilegale contra ordinii de stat de către adepții săi care, de regulă,
sunt anonimi, dar bine organizați, acționând sistematic pentru realizarea scopului propus.

În lucrarea "Epistemologia terorii" se are în vedere analiza psihogenezei
terorismului, apreciindu-se ca pentru a-l întelege pe terorist trebuie să-i studiezi
psihopatologia concomitent cu aflarea și înțelegerea genezei terorii . Acesta este elementul
cheie pe care se bazează forțele malefice teroriste, este atuul care îi face puternici pe teroriști,
este unealta și scopul lor . Niciodată membrii unei organizații teroriste nu au fost capabili să
propună un program politic coerent de perspectivă și aceasta pentru ca ideologia lor nu
depășește de regulă stadiul de intenție neancorată în principii, ci numai într-o atitudine
psihopatologică subiectivă, care stimulează trecerea de la o idee la alta printr-o atitudine
violentă.

Este știut că transformările politico-economice, sociale ori militare care au avut loc pe
mapamond în urma desființării sistemului de orientare socialistă, au avut o influență puternică
atât pe plan intern cât și pe plan extern în țările est-europene în care au apărut inevitabilele perioade de tranziție de la sistemul coordonat de un "centru vital", la unul de piață, privat, specific societății capitaliste.

Aceste perioade au fost diferite, de la țară la țară, în funcție de conjunctura politicoeconomică, specificul istoric și de ce nu, amplasarea geostrategică în timp a spațiului respectiv. Formarea unei noi societății care se bazează pe libera democratizare, a creat o serie de "goluri" în multiple domenii de activitate ca rezultat direct al unui vid legislativ specific acestor perioade, de care profita din plin organizațiile teroriste, exemplu de necontestat fiind spațiul ex-sovietic.

Importanța combaterii terorismului rezidă și din aceea că fiind o tactică de luptă
neconvențională, care urmărește realizarea unor scopuri politice, evidențiază caracterul său
perturbat și violent care are drept scop realizarea unei rupturi "psihologico-afective" între
membrii unei societăți și conducerea acesteia, a unei explozii de opinii mass-media al căror
impact, pentru membrii societății este paralizant și destabilizator și nu în ultimul rând a unui
sentiment de frustrare prin nedreptăți de diferite forme, blamând autoritatea în toate formele ei
și promovând injustiția, pe care apreciază că nu o poate înlatura nimeni și nimic. Importanța
combaterii terorismului, a pericolului social pe care îl reprezintă este foarte bine materializată
în cuvântarea președintelui George W. Bush din 06.11.2001, când afirma că "SUA nu-și va
găsi liniștea până când grupările teroriste cu accesibilitate globală nu vor fi găsite, oprite și
înfrânte" .

Este o certitudine că nicio cauză nu justifică terorismul, iar lumea trebuie să înțeleagă, să reacționeze și să lupte împotriva acestui flagel care nu numai că amenință, dar și distruge libertățile fundamentale, modul de viață al întregii omeniri.

Terorismul este un inamic premeditat caracterizat de o violență motivată politic și care
se comite împotriva unor idealuri necombatante de către grupări subvenționate, ori de agenți
clandestini care încearcă să răstoarne un sistem de legi deja existente și să-l inlocuiască.

2.3 Noțiuni ale terorismului:

Profesorul Reynald Ottenhof afirma că: "Definirea terorismului este în mod evident o
necesitate legală, dar, – se întreabă – nu este aceasta o sarcină imposibilă?"

Categoric, vremurile epocii contemporane evidențiază o serie de amenințări a căror structură poate pune în pericol grav viața, sănătatea și bunurile materiale atât publice, cât și private, bineînteles, odată cu acestea, ordinea de drept a fiecărui stat și a comunității internaționale, amenințări al căror pericol social ca trasătură constitutivă este deosebit de periculos și care, generic, se numește terorism.

Acest flagel nu este un fenomen recent. El a apărut odată cu societatea organizată ca formă de protest politic extrem, revoltă ori ca iraționalitate individuală de pretutindeni, nu numai într-un loc anume și a avut drept scop asasinarea de la oameni cu putere de decizie, până la monarhi sau președinți de state, adepții acestei "forme de luptă" neacordând importanță vreunei granițe.

Nu există nicio definiție universal acceptată a terorismului, specialiștii în domeniu încercând să realizeze rezumativ și cuprinzator pe înțelesul fiecăruia chintesența acestui act criminal, al cărui cap compas vizează atât persoane ori colectivități, cât și bunuri materiale publice ori private.

În Statele Unite terorismul este definit ca fiind "folosirea ilegală a forței și violenței împotriva unor persoane sau proprietăți, pentru intimidarea sau pedepsirea unor guverne, a populației civile, sau a unui segment de populație făcută în scopul atingerii unor obiective politice sau sociale". Este o definiție intens criticată pe motivul introducerii conceptului de "act terorist pentru pedepsire", în urma atentatului terorist din Oklahoma, atentat al cărui principal motiv se pare că a fost pedepsirea FBI-ului pentru intervenția făcută împotriva Davidienilor din localitatea Waco, Texas.

Este criticată și definiția dată terorismului de "Legea Patriot" a SUA, considerată atât
de criticii liberali cât și de cei conservatori ca fiind vagă, interpretabilă și arbitrară, întrucât
face referire la "acte periculoase pentru viața umană, care se produc cu încălcarea codului
penal al Statelor Unite al Americii sau al oricărui stat din componența acestora".

Alți autori apreciază că acest flagel este denumit un complex de activități care se realizează prin "folosirea ilegală sau utilizarea amenințării, a forței ori violenței împotriva indivizilor sau a proprietății, pentru a silii, a intimida guvernele sau societatea, pentru a obține revendicări politice, religioase sau ideologice" .

În Marea Britanie, prin legea terorismului din anul 2001, definirea acestui concept
este atât de largă încât include "nu numai orice folosire a forței, a violenței și amenințării
pentru atingerea unor obiective politice, ideologice sau religioase", dar și "perturbarea sau
interferența serioasă în funcționarea unui sistem electronic". Definiția consideră actul terorist
"și acțiunile de amenințare cu folosirea armelor de foc ori a explozivilor, care nu au ca scop
influențarea guvernului sau crearea unei stării de teroare". Este o lege foarte criticată pe motiv
că permite o definire mult prea largă a termenului de terorism și creează un potențial real
pentru abuzuri din partea Guvernului Britanic. Criticii își argumentează punctele de vedere recurgând la o serie de exemple ipotetice, mergând până la afirmația comică și absurdă a unui
membru al Partidului Ecologist, care amenința că va folosi o armă de vânătoare pentru a-și
distruge propriul calculator și, conform legii în discuție, ar fi considerat un terorist.

Dreptul internațional definește terorismul ca fiind: "o folosire deliberata și sistematică
a unor mijloace de natură să provoace, pe scară largă, teroarea, în vederea atingerii unor
scopuri criminale" . Se mai apreciază că "terorismul este atașat de regulă anumitor revendicări, care, în imaginația autorilor săi, nu s-ar putea realiza altfel decât însoțite de amenințări sau alte acte de violență menite să arate determinarea lor și sunt indisolubil legate de teroare" .

Juriști de renume în drept internațional apreciază că "terorismul este atașat de regulă anumitor revendicări, care, în imaginația autorilor săi, nu s-ar putea realiza altfel decât însoțit de amenințări sau alte acte de violență menite să arate determinarea lor și sunt indisolubil legate de teroare".

Teoreticienii în domeniu definesc terorismul ca fiind "un act în stare să provoace sentimente de teamă, de un rău oarecare, act care apare ca o intimidare din toate punctele de vedere", sau că acesta "constă în a intimida oamenii prin mijlocirea actelor de violență", ori că "reprezintă o crimă, un delict politic sau social, a cărui amenințare seamănă spaima generală și care, prin natura sa, creează un pericol general" și nu în ultimul rând că "este un fenomen care poate fi mai ușor descris decât definit" .

Dicționarul Limbii Române definește conceptul de terorism ca fiind "totalitatea actelor de violență menite să infricoșeze pe cineva" .

Unii autori din România afirmă că "ceea ce caracterizează organizațiile teroriste din
întreaga lume este incapacitatea lor de a propune un program coerent de revendicări politice" .
Terorismul poate fi considerat un comportament destinat să producă panica și, cel mai
frecvent, teroare colectivă, care urmărește atât efecte fizice, cât și psihologice, actul terorist în
sine neputând fi aplicat altfel decât prin mijloace violente, cu intensitate variabilă, uneori
destinate unui simplu avertisment (cazul atentatului de la liceul Jean Monnet) alteori producând efecte concrete (cazul atentatului de la postul de radio "Europa Liberă", precum și
actele teroriste care au avut loc la New York în 11.09.2001 și la Madrid – Gara Atocha, în 11.03.2004) .

Se poate afirma că, în esența sa, terorismul se realizează prin acte a caror natură, într-
un anumit mediu, produc un sentiment de teamă, de insecuritate și un rău inevitabil. Mai grav este faptul că nu poate fi prevestit prin nimic, deși poate fi prevenit prin măsuri specifice întro oarecare măsură. Având în vedere aceste aspecte, terorismul pe lângă "statutul de faptă penală" este și un "fenomen social" subordonat unei cauze bine determinate, organizate și structurate, indiferent că se manifestă individual sau în grup.

Cert este un lucru și anume că acțiunea teroristă este ilegală, sistematică și este executată de anonimi, împotriva ordinii de drept, motivată politic, cu revendicări financiare uneori și exclude naționalismul, banditismul ori gangsterismul mafiot.

2.4 Tipologii ale terorismului:

Acest flagel păgubitor pentru societate, sub toate aspectele, se manifestă în mai multe forme și este clasificat după diferite criterii, dar cel mai important îl considerăm a fi "elementul subiectiv al infracțiunii", cu referire directă la mobilul și intenția care propulsează actul de violență în sine.

După alte criterii, putem clasifica terorismul național, internațional, politic, social, de stat, de drept comun, individual sau de grup și cel endemic sau banditismul după cum urmează:

a) Terorismul național se manifestă în perimetrul geografic al unei singure țări, cu referire directă la spectrul politic sau social, la organizarea politică și constituțională, având drept scop eliminarea – inclusiv fizică – a unor persoane.

b) Terorismul internațional este o formă pregătită de un stat în interiorul său, dar cu
consecințe post-executorii într-un alt stat, indiferent că se prelungește pe alt teritoriu ori că
aduce atingere unor interese comune, prin omoruri, răpiri, sechestrări, distrugeri, epidemii sau
explozii.

c) Terorismul politic are la bază intenția politică, vizând statul, reprezentanții săi și forma sa constituțională. Acesta se realizează prin atentate care pun în pericol siguranța statului ori a unor colectivități, acte de diversiune sau complot. Spre deosebire de alte forme de terorism, acesta nu produce teamă în mod direct, urmărind ducerea la îndeplinire a unui plan politic dinainte stabilit. Crima politică se deosebește de crima pur teroristă care nu are nicio logică, deoarece, în această situație, apare "rivalitatea" pe plan politic, finalizată prin răzbunarea unei persoane sau a unui grup de persoane pe unul sau mai multi adversari.

d) Terorismul social urmărește impunerea unei ideologii și chiar distrugerea unei orânduiri sociale, manifestându-se în interiorul unor țări, fără să afecteze ordinea internațională.

e) Terorismul de stat este practicat în interesul unui stat, de un grup minoritar, prin acte de terorism sub variate forme care să anihileze voința unui popor (arestări masive, torturi, agenți
biologici ori alte forme). Acest tip de terorism poate fi utilizat prin violență și amenințare
asupra unui guvern străin, în scopul obținerii unor avantaje politice, economice sau teritoriale.

f) Terorismul de drept comun este cel care intră sub incidența legii penale ca o infracțiune obișnuită, agravată de modalitatea de punere în aplicare. Astfel de acte nu au mobil specific terorist, dar se caracterizează prin folosirea violenței. În această categorie se încadrează așa numita "protecție" a unor patroni care, prin șantaj și practici mafiote, sunt jefuiți de sume considerabile , sau răpirile de persoane urmate de sechestrări.

g) Terorismul de grup se manifestă asupra unor indivizi care nu se încadrează în optica făptuitorilor, încercându-se timorarea sau eliminarea lor pentru obținerea unor avantaje de natură politică, profesională sau concurențială.

h) Terorismul individual este caracterizat prin comiterea de către indivizi izolați a unor fapte de terorism pe fondul unor probleme psihice majore. Caracteristica sa principală constă în
numărul redus de victime și pagube materiale, în comparație cu psihoza care apare în diferite
medii sociale. Cel mai cunoscut terorist individual este Theodore Kaczynsky, un absolvent al Universității Harvard, doctor în matematică și fost profesor la Universitatea California –
Berkley. Acesta suferea de schizofrenie și a comis un număr de douăzeci și trei de atentate în
decursul a optsprezece ani, ucigând trei persoane și rănind optsprezece, prin expedierea unor
colete care conțineau materiale explozive. Scopul său consta în obținerea publicării propriilor
manifeste, care conțineau proteste împotriva tehnologiei moderne. A fost capturat cu ajutorul
fratelui său care i-a recunoscut scrisul într-un manifest publicat în presă și a anunțat poliția.

i)Terorismul endemic sau banditismul este o formă intermediară între terorismul de drept
comun și cel psihologic, întrucât presupune realizarea de avantaje materiale ori cu titlu
personal (extorcări de fonduri, răzbunări) . În aceste două tipuri de terorism nu este exclus să
fie încadrat și "terorismul deviant", generat de comportamente anomice (fără lege), anarhice
ori patologice, manifestat prin manifestări de violență și centrat pe idei și concepții cu
implicații politice, vizând direct sau indirect factori ori structuri de autoritate. Această formă
de terorism poate fi exemplificată prin "lupta pentru independență" a poporului cecen, prin
secesiunea de URSS, în dorința de instituire a unui fundamentalism islamic de tipul celui
practicat de talibanii afgani. Criminalitatea cecena își are rădăcini adânci încă de pe timpul
Imperiului Țarist, când au aparut primele bande de traficanți. Acestea au fost catalizate după
prima invadare sovietică, urmată de redeschiderea conflictului armat cu Federația Rusă din
1994, urmarea cărui fapt nu s-au bucurat decât de un sprijin modest din partea organizațiilor
islamiste internaționale. Așa-numita "Mișcare Cecenă de Eliberare" a beneficiat de simpatia
unor celule pro-islamiste din Federația Rusă, în special din țările caucaziene, întrucât
principala lor ocupație constă în traficul de droguri, armament și răpiri la comandă, în întregul
bazin caucazian, și nicidecum pentru obținerea unei independențe în sine. Scopul lor concret
este de a crea o atmosferă de teroare criminală care să incapaciteze reacția oricărei autorități.

Actul de terorism nu este altceva decât violență sau teamă inoculate uneori "publicului nevinovat", iar efectul ei principal este teama. Astfel se explică diferența dintre tacticile teroriste și jafuri, ori celelalte fapte comise cu violență, care, la rândul lor, pot inspira teamă, fără a fi considerate acte teroriste.

Scopul faptelor teroriste este de a răspândi ideea că omorurile, răpirile, distrugerile și tâlhăria sunt forme legitime ale acțiunii politice, ale unei așa-zise "acțiuni revoluționare", justificare motivată și de o credință fanatică, greșit înțeleasă și interpretată.

Importanța combaterii terorismului, a pericolului social pe care acesta îl reprezintă, rezultă și din faptul că nu poate fi înfrânt numai prin acțiuni militare ci prin multiple
modalități alternative, cum ar fi respectarea legilor, măsuri financiare, mijloace informatice
etc.

Fenomenul nu poate fi combătut în mod individual sau național, fiind necesară corelarea acțiunilor la nivel interstatal sau internațional.

CAPITOLUL III

Terorismul în Epoca Modernă:

Terorismul reprezintă amenințarea primordială a sec. al XXI-lea și va impune
eforturi pe toate planurile, pe o perioadă nedeterminată în timp, pentru a fi eradicat, dar, așa
cum a debutat la început de secol, este greu de crezut că omenirea va scăpa definitiv de acest
flagel.

Prin prisma acestei perspective, terorismul poate fi caracterizat ca un flagel cu caracter
clasic în ceea ce privește organizarea sa, metoda de desfășurare și armele folosite, beneficiind
de elemente de noutate care, dacă nu vor fi analizate cu profesionalism, vor produce mutații
majore în orice loc de pe mapamond și în orice conjunctură vor fi aplicate.

Amenințările evidente ale grupărilor teroriste au determinat necesitatea abordării unei strategii comune de contracarare a acestora, dar, în același timp, impun punerea la punct a unei legislații interne, care să răspundă eficient acestor tendințe, fie că sunt din interior, fie din afara granițelor proprii.

Dintre metodele moderne, utilizate de teroriști, pot fi enumerate cele referitoare la luarea de ostatici, atentatele în mijloace de transport feroviare, atentatele în stațiile de metrou, atentatele cu arme chimice sau biologice și actele teroriste determinate de utilizarea aeronavelor ca proiectile.

Din categoria actelor teroriste în mijloace de transport feroviare, poate fi exemplificată
acțiunea corelată de detonarea, aproape simultană, a unor încărcături explozive în câteva
trenuri dintr-o gară situată la periferia metropolei Madrid, la data 11 martie 2004.

Luarea de ostatici poate fi exemplificată cu acțiunea rebelilor ceceni din 23.10.2002 când au fost luați ostatici spectatorii din sala teatrului Dubrovka, din Moscova. O acțiune asemănătoare s-a realizat prin luarea ca ostatici a elevilor și a părinților aflați în incinta unei scoli din Belsan, Rusia, cu prilejul festivității de deschidere a anului școlar, încălcându-se astfel cele mai elementare prevederi din "Convenția internațională contra luării de ostatici de la New York din 17 decembrie 1979".

Deturnarea aeronavelor este o altă metodă folosită de teroriști, cu toate măsurile preventive care se iau pe aeroporturi și în timpul zborului. Exemplul cel mai elocvent îl constituie atentatul din 11 septembrie 2001, când aeronavele au fost folosite ca "proiectile cu încărcătură umană" împotriva unor edificii importante din New York, și sub acest aspect au fost încălcate numeroasele convenții referitoare la deturnarea aeronavelor și la actele de violență îndreptată împotriva aviației civile.

Atentatele cu arme chimice pot fi exemplificate prin acțiunile sectei "Aum Shinrikyo",
care în metroul din Tokyo, în 20.03.1995, a comis un atac cu gaz sarin, ce se găsea în stare
solidă în săculeți amplasați în diferite locuri ale stației de metrou. Aceștia erau înțepați cu
vârful umbrelei și emanau un miros toxic, acțiune ce s-a soldat cu 12 morți și câteva mii de răniți. Acțiunea nu a avut efectul scontat de teroriști, întrucât sistemul de ventilație al stațiilor de metrou era foarte bine pus la punct. A fost comisă în scopul de a distrage atenția poliției de la o anchetă cu conotații criminale asupra liderului lor.

Apariția armelor moderne, precum și folosirea neconvențională a celor clasice, evidențiază un pericol evident și diversificat, care va determina dificultăți în activitățile de prevenire antiteroristă. Nu au apărut încă astfel de efecte și nici nu este de dorit să apară, dar se analizează ce consecințe ar putea avea preluarea controlului sistemului energetic, ori al celui de apărare.

Apariția unor arme neconvenționale, care influențează schimbările geoclimatice, pot fi materializate prin executarea unor tiruri cu armament greu, asupra norilor, pulverizarea unor compuși de argint asupra norilor etc., care pot produce dezastre climatice.

De asemenea, folosirea unor muniții cu miez radioactiv sărăcit, pe lângă efectul imediat, pot produce contaminări radioactive, iar bomba cu grafit, prin norul de fibre depus pe părtile neizolate ale unor echipamente de rețea, poate duce la consecințe deosebit de grave începând de la distrugerea releelor până la cea a generatoarelor de energie.

Cercetările în domeniu au evidențiat că folosirea microundelor cu impuls electromagnetic, cu frecvențe radio, cu accelerator de particule ori subsonice produc efecte imediate asupra populației, influențând unii parametri fiziologici.

Nu în ultimul rând, trebuie amintită arma biologică, care poate avea efecte dezastruoase. Cercetările nedirijate pot avea efect contrar, care poate pune în pericol existența omenirii. Efectul direct al contaminării bacteriologice poate fi dublat de efectul psihologic și poate duce la rezultate dezastroase.

Mutațiile geopolitice de la sfârșitul secolului trecut și începutul noului veac au produs schimbări serioase și în cadrul fenomenului terorist. Este o certitudine că lumea se globalizează iar acum pericolul cel mai mare îl reprezintă organizațiile teroriste transnaționale. Față de aceste amenințări este evidentă necesitatea unei strategii comune, materializată în conceptul de război global împotriva terorismului, inițiat și condus de SUA.

3.1 Istoric al legislației internaționale:

Primul Tribunal Penal Internațional a fost constituit la mijlocul secolului al XV-lea,
respectiv, la 1464 în Breisach, Germania. A fost compus din 27 de judecatori ai Imperiului
Roman Sacru, în vederea deciderii condamnării lui Peter von Hagenbach pentru violarea
legilor lui Dumnezeu și a omului, pentru că a ordonat trupelor sale să răpească, să ucidă civili nevinovați și să le uzurpe proprietățile.

Tratatul de la Versailles (1919-1920), în art. 227, prevedea crearea unui Tribunal
Penal Internațional, constituit din reprezentanții aliaților din primul război mondial (1914-
1918), care a avut ca scop judecarea lui Wilhelm al IIlea (1859-1941), încoronat ca Rege al
Germaniei și Împărat al Prusiei (1888). Acesta a dus o politica incapabilă, care a determinat
Anglia și Franța să se unească împotriva Germaniei și Rusiei. Olanda, țara care l-a primit pe
rege după abdicarea sa și înfrângerea Germaniei, a împiedicat procesul Monarhului, fiind
judecați doar un mic număr de militari de către Tribunalul Curții Supreme de la Leipzig.
La Roma, în Italia, Conferința Organizației Națiunilor Unite a aprobat, în anul 1998, Statutul
Curții Penale Internaționale a cărei competență judiciară se întinde asupra faptelor de:

– genocid;

-crime împotriva umanității;

– crime de razboi;

– crime de agresiune.

3.2 Aspecte din legislația internațională:

Legislația internațională, în momentul de față, nu este în măsură să ofere un răspuns direct la majoritatea problemelor ridicate de fenomenul terorist, motivat prin aceea că astfel de instrumente legale nu se aplică în afara conflictelor militare, însă, cu toate acestea, sistemul legislativ existent interzice în mod necondiționat actele teroriste și prevede o serie de reglementări pentru reprimarea lor, dar nu pe întreg spectrul, ci doar pe anumite segmente de manifestare a acestui fenomen.

Principalele documente internaționale de luptă împotriva terorismului sunt următoarele:

– Convenția de la Tokyo, din 14 septembrie 1963 – se referă la infracțiuni ori alte acte
periculoase săvârșite la bordul aeronavelor și se aplică tuturor faptelor care pot periclita
securitatea aeronavei, persoanelor ori bunurilor sau pot compromite ordinea și disciplina la
bord;

– Convenția de la Haga, din 16 decembrie 1970 – a fost elaborată în scopul reprimării
actelor de capturare ilicită ori a deturnării aeronavelor, cu obligația pentru toate statele
contractante de a reprima pirateria aeriană, de a sancționa pe autorii și complicii lor cu
pedepse aspre. Este un document care a fost adoptat de România prin decretul 143/1972;

– Convenția de la Montreal din 23 septembrie 1971 – pentru reprimarea actelor ilicite
care atentează la securitatea aviației civile incluzând și persoanele aflate la bord. Este un document care a avut un efect psihologic deosebit de puternic deoarece cuprinde acordul
universal privind necesitatea reprimării actelor de terorism îndreptate atât asupra aeronavelor,
cât și asupra serviciilor de navigație aeriană și a fost ratificată prin decretul nr. 66/1975;

– Convenția Internațională pentru Prevenirea și Reprimarea Terorismului, adoptată la
16 noiembrie 1973 – este prima încercare oficială internațională în vederea stopării terorismului, elaborată la Conferința Internațională pentru Prevenirea și Reprimarea Terorismului de la Geneva din 1937. A fost semnată de 24 de guverne, inclusiv România, și își propunea luarea unor măsuri colective de reprimare a flagelului terorist, statele semnatare obligându-se:

– să reprime activitățile de terorism;

– să se asigure reciproc în astfel de situații;

– să se abțină de la orice fapt destinat a favoriza acțiuni teroriste contra altui stat și de a împiedica orice act de asemenea factură;

– să prevină orice act terorist ce ar putea avea loc pe plan internațional, organizându-se în așa fel încât să aibă permanent în atenție persoane ori asociații secrete despre care sunt informații că s-ar putea preta la astfel de acte.

Profesorul V.V. Pella este cel care a încercat să repartizeze actele de terorism astfel
încât să evidențieze fiecare element al acestui tip de faptă și incriminarea sa potrivit gravității.
Astfel, în prima categorie a prins faptele care atenteaza la viață, integritatea corporală,
sanatatea și libertatea unor personalități cu atribuțiuni importante în organizarea și
funcționarea statului (sefii de state și de guvern), apoi persoanele cu sarcini publice aflate în
îndeplinirea atribuțiunilor de serviciu. În a doua categorie s-a referit la distrugerea și
deteriorarea bunurilor publice ori destinate folosinței publice, iar în a treia categorie a inclus
faptele care pun în pericol viețile omenești prin crearea unui pericol comun.

Tot în această convenție s-a discutat aspectul extrădării, cu accent pe statele în măsură a o solicita, precizând:

– statul pe teritoriul căruia s-a desfășurat acțiunea sau își produce efectele actul terorist; – statul ai cărui conaționali sunt complici la astfel de fapte;

– statul împotriva căruia s-a comis actul terorist;

– statul pe teritoriul căruia a fost pregătită infracțiunea.

Toate acestea însă, ca de altfel și intervenția pentru crearea unei Curți Penale Internaționale, nu au fost aplicate, dar constituie o sursă de inspirație legislativă pentru viitoarele reglementări în domeniu cum ar fi:

– Convenția Internațională pentru prevenirea și reprimarea infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici, adoptată la 5 februarie 1974 la New York, evidențiază atât persoanele care se bucură de protecție internațională, cât și autorii prezumtivi ai infracțiunilor incriminate .

– Convenția Internațională împotriva luării de ostatici, adoptată potrivit Rezoluției Adunării Generale a ONU – care se evidențiază prin declararea unor instrumente de drept internațional cu ajutorul cărora să se combată eficient actul terorist, prin definirea infracțiunii de luare de ostatici și prin obligațiile statului parte la convenția pe teritoriul căruia a avut loc săvârșirea faptei, de a lua toate măsurile pe care le consideră potrivite pentru a ușura situația ostaticului, pentru a-i asigura eliberarea și facilita plecarea;

– Convenția pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranței navigației maritime, însoțită de Protocolul pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranței platformelor fixe situate pe platoul continental, adoptate la Roma, la 10 martie 1988, ratificată de România la data de 22 decembrie 1992 . Aceasta definește ce se întelege prin navă și care sunt infracțiunile specifice domeniului maritim;

– Protocolul privind reprimarea actelor ilicite de violență în aeroporturile destinate aviației civile internaționale, supliment la Convenția de la Montreal din 23 septembrie 1971, privind reprimarea actelor ilicite îndreptate împotriva securității aviației civile, tot la Montreal, dar la 24 februarie 1988. Acest protocol a fost ratificat de România la 29 iunie 1998. Obligativitatea acestui protocol este de a fi aplicat odată cu convenția de la Montreal din 23 septembrie 1971;

– Convenția Europeană pentru reprimarea terorismului, adoptată la Strassburg, la 27 ianuarie 1977, ratificată de România la data 28 februarie 1997, prin care își rezervă dreptul să refuze extrădarea, dacă apreciază vreuna din infracțiunile de la art.1 ca fiind o infracțiune politică sau determinată de scopuri politice, angajându-se în același timp să considere corespunzator în momentul calificării infracțiunii gravitatea acesteia dacă:

– a creat un pericol colectiv;

– a afectat persoane străine de motivele care au determinat-o;

– făptuitorii s-au folosit de mijloace crude sau perfide pentru săvârșirea faptelor.

3.3Cooperarea internaționala în domeniul prevenirii actelor de terorism:

Este cunoscut faptul că normele procedurale obiective în procesele penale, care includ
interesele internaționale, nu s-au aplicat încă. Dar acest lucru nu a putut impiedica crearea de
metode alternative în judecarea și pedepsirea acțiunilor criminale, cu scopul de a le preveni,
deoarece astfel de fapte afectează valorile fundamentale ale națiunilor. Aceasta, în contextul cooperării internaționale, se referă la protecția drepturilor omului, iar documentul care garantează legitimitatea oricărei cooperări valide este tratatul.

Un astfel de document trebuie să reflecte conștiința etică și adevarată, împărtășită de către state, pentru că el traduce astfel consensul internațional al parametrilor minimi de protecție raportat la drepturile omului.

În domeniul cooperării între națiuni au fost adoptate diferite metode pentru a permite unei astfel de acțiuni să devină reală. Din păcate, până de curând, multe dintre acestea nu au fost agreate sau aplicate, din cauza costurilor ridicate ori a contestării lor de către unele segmente ale societății. De exemplu, în Brazilia, importante tratate au început să fie ratificate numai în 1985, în timpul procesului de democratizare.

Totuși, au fost înființate Tribunalul Militar Internațional de la Nurenberg și Far Est. Primul a instrumentat și judecat crimele grave comise împotriva umanității și păcii de către Statul Nazist German, iar cel de-al doilea a evaluat crimele asemănătoare săvârșite de ofițerii niponi în timpul luptelor din Oceanul Pacific. Așadar, tribunalele ad-hoc precum acestea au fost create pe baza drepturilor umanitare.

Fundamentul de bază îl reprezintă capitolul VII din Carta Națiunilor Unite, ce declară:
"Consiliul de Securitate trebuie să determine existența oricărei amenințări, încălcări a păcii
sau act de agresiune (..) pentru a menține și instaura pacea și securitatea (art. 39)". Astfel
sensul justiției a fost evidențiat. Așa cum Bassiouni ar spune: "Cu alte cuvinte, dacă nu justiție
de dragul justiției, sau justiție de dragul victimelor, atunci justiție de dragul păcii ".

Sfârșitul secolului al XX-lea și începutul noului mileniu a scos în evidență o
certitudine, un fapt concret numit "violență", care, "îmbracată" într-o multitudine de forme, a
pătruns adânc în societate și, neluând în seamă niciun argument legislativ, a etalat cu
nonșalanță agresivă caracteristica sa principală, frica. Aceasta, analizată în chintesența sa,
evidențiază starea de teamă care înspăimântă și paralizează subiecții pe care-i vizează.

CAPITOLUL IV

Studiu de caz: Fundamentalismul Islamic:

Utilizarea termenului fundamentalism pentru a desemna o atît de mare varietate de mișcări cum existăîn lumea islamică nu poate duce, în opinia lui Majid Tehranian, decât la o greșită înțelegere a mentalității musulmane.

Această ambiguitate a termenului de fundamentalism, considerat a fi prea încărcat de presupoziții creștine și stereotipuri occidentale, îl determină pe John L. Esposito să prefere mai degrabă utilizarea unor termeni cum ar fi „activism islamic” sau „renaștere spirituală islamică” etc.

Decisivă în abordarea acestor mișcări este pentru Esposito înțelegerea faptului că în țările arabe mentalitatea colonială se baza pe o teorie a modernizării în care dezvoltarea era echivalată cu o progresivă occidentalizare și secularizare a societății. Religia a ajuns să fie considerată un obstacol major în dezvoltarea socială și politică a lumii musulmane. Acesta e unul dintre motivele pentru care mișcările islamice s-au dezvoltat în țările musulmane cele mai modernizate și secularizate. În același timp, Esposito arată că modernizarea nu a dus doar la o secularizare progresivă a societății musulmane, ci și la o renaștere a islamului în aceste societăți.

Activismul socio-politic și religios a fost facilitat de mijloacele de comunicare moderne ce au făcut posibilă transformarea islamului într-o mișcare națională și transnațională.

Nașterea fundamentalismului islamic este pusă de Hassan Hanafi în strînsă legătură cu eșecul ideologiilor contemporane ale modernizării. Dintre eșecurile ideologice ce au ca ultimă consecință, la nivelul conștiinței comune și mai ales a elitei, o creștere a încrederii și speranțelor legate de valorile islamice autorul amintește: 1) eșecul liberalismului occidental în țările arabe și mai ales în Egipt.

Hanafi arată că toate așteptările de democratizare reală a societății au fost înșelate deoarece, în condițiile liberalismului, conducătorul statului „a fost o putere ce a intervenit în sistemul partidelor, a dizolvat parlamentul, a abolit Constituția, l-a alungat pe primul ministru ales, în locul acestora a format partide care să-i fie loiale, a asasinat lideri politici etc. Sistemul pluripartid însuși a fost un joc între partidul majoritar aflat la putere și partidele minoritare de opoziție. Alegerile au fost falsificate de partidul aflat la putere, voturile au fost cumpărate și mașinăria statului a intervenit în acest proces”.

În aceste condiții, singura posibilitate de ieșire din criză părea să fie apelul politic la islam. 2) eșecul statului socialist care s-a datorat, printre altele, faptului că revoluția din 1952 din Egipt a schimbat sistemul economic dar a păstrat fondul culturii tradiționale.

Categoriile seculare pe care ideologia le vehicula nu găseau rezonanțe în rîndul maselor. Nici măcar doctrina „socialismului islamic” nu a avut un real ecou. Prin urmare, religia a început să fie folosită ca un mijloc de discreditare a clasei politice.

În același timp, Hanafi constată că interpretarea religioasă a unor evenimente conflictuale cu evreii contribuie în plus la creșterea speranțelor de salvare ce ar putea să vină din partea islamului. 3) eșecul marxismului tradițional (pe care autorul îl explică prin stereotipul reluat de o parte a analiștilor, cu specificitatea culturală de rigoare, în cazul eșecului tuturor societăților post-comuniste) se datorează faptului că a fost aplicat fără a fi adaptat societății musulmane. Deși a reprezentat un factor de modernizare, deși a avut o contribuție importantă în lupta împotriva colonialismului sau în obținerea independenței naționale, în opinia lui Hanafi ideologia științifică a marxismului nu avea cum să prindă rădăcini într-o societate în care mitul, simbolul, narațiunea, imaginația și gîndirea antropomorfică jucau un rol central.

O poziție mai nuanțată putem găsi în analizele lui Aziz al-Azmeh. Adept al unei lumi islamice moderne și eficiente, el consideră că proiectul pe care se baza prietenia arabo-sovietică nu a fost unul artificial, ci a fost un factor major în asigurarea securității arabilor. Colapsul socialismului arab și al relațiilor cu URSS nu se datorează faptului că ele ar fi fost contra naturii sau valorilor islamice, ci supunerii acestora unor atacuri sistematice în plan cultural, ideologic, politic, economic, militar din partea propagandei islamiste. Perioada naționalismului și socialismului e considerată de autor a fi una modernistă și reformistă. Secularismul devine o caracteristică a lumii arabe doar în a doua jumătate a secolului al XX-lea cînd modernitatea devine o realitate pentru instituțiile și modul de gîndire al arabilor. Ceea ce numim acum lupta împotriva occidentului se manifesta în acea perioada ca luptă împotriva imperialismului și capitalismului. Această luptă, însă, nu avea în vedere valorile religioase, nici opoziția între forțele credinței și cele ale necredincioșilor, și nu implica islamul cu principiile comunității religioase tradiționale.

Aziz al-Azmeh consideră că fundamentalismul islamic nu are consistența și coerența rațională a ideologiilor care, de altfel, sînt o realitate larg răspîndită în țările arabe și reprezintă factori de modernizare a acestora. Spre deosebire de ideologiile moderne, discursul fundamentalismului islamic contemporan este pur și simplu simbolic și imaginar. El intră în contradicție cu construcția modernă a lumii arabe. Or, autorul are convingerea că identitatea islamică nu mai poate fi definită prin injectarea unor structuri imaginare în perceperea realității, prin rescrierea istoriei recente în lumina unui trecut imaginar, prin apelul la perspectiva religioasă și magică în sistemul de sănătate sau în cel educațional, nici printr-o întoarcere la islamul normativ cuprins în legea islamică (sharia). Aziz al-Azmeh consideră că identitatea individului ca și cea a comunității este complexă și dinamică. Încercarea de a creiona o identitate unică fixată undeva în trecut nu reprezintă decît o manipulare politică în vederea ținerii sub control a societății și a menținerii unui anumit regim de dominație.

Fundamentalismul islamic încearcă să construiască o ordine politică bazată pe implementarea unei utopii legaliste a cărei elemente arbitrare sînt cuprinse sub emblema sacră a islamului. Dinspre această entitate simbolică se produce un transfer înspre toate elementele ce fac parte din sistem și care fac obiectul unei selecții de natură politică. Ele sînt integrate într-o ideologie politică ce dă o versiune islamică particulară asupra istoriei, societății și acțiunii politice. Toate acestea sînt problematice în opinia lui al-Azmeh, deoarece au la bază o viziune metafizică asupra identității.

Aziz al-Azmeh constată că politizarea sacrului și sacralizarea politicii, și în aceeași măsură transformarea simbolurilor islamicității în instituții ale devoțiunii sociale, încearcă să conducă spre o politică privind realizarea unui ego autentic, o politică a identității și în cele din urmă chiar determină o inventare a acestei identități. Politicile privind necesitatea realizării statului islamic se bazează pe principiul reactualizării unei identități preexistente a cărei construcții este în mod clar vizibilă doar ca urmare a realizării utopiei politice islamice. Punînd în evidență potențialul ideologic al religiilor, Waardenburg constată că actualizarea acesteia are la bază faptul că în orice religie există cîteva lucruri care au o legitimitate absolută ce nu poate fi pusă în discuție. În plus intervine marea varietate de interese economice și sociale care interferează religia și o determină să aibă o anumită atitudine față de puterea politică și sistemul de autoritate existent.

La baza procesului de ideologizare a unei tradiții religioase autorul așază fenomene cum ar fi: refuzul oricărei interpretări alternative în privința ritualurilor, textelor sau principiilor; reducerea la forme repetitive și rigide a legilor ce guvernează comportamentul, gîndirea, exprimarea; dogmatizarea elanului spiritual; raționalizarea dimensiunii spirituale în numele unui adevăr particular care nu ține cont de coordonatele generale ale sistemului.

Putem înțelege diferența dintre o tradiție religioasă și ideologia care se manifestă în numele unei religii avînd în vedere că „ideologizarea unei religii, adică transformarea unui sistem de idei în scopuri practice, este o activitate umană ce are loc într-o situație particulară. Țelurile și scopurile nu sînt întotdeauna deplin clare pentru cei interesați. O astfel de lectură ideologică într-o situație dată poate oferi o soluție la problemele existente. Dar în noi situații și confruntîndu-se cu alte probleme, oamenii pot să-și interpreteze religia într-un nou mod și chiar să producă o nouă versiune ideologică a acesteia”.

Cel mai reprezentativ exemplu pentru ideologizarea legii islamice este cel al Revoluției iraniene, care a condus la instaurarea de către talibani a statului islamic modern. Ea a schimbat întreaga structură de relații în interiorul statului iranian, dar în același timp a produs o profundă schimbare de mentalitate în întreaga lume musulmană.

Modul de raportare a ideologiei islamice iraniene la lumea occidentală, și mai ales la America, mitologizată ca Marele Satan, a creat în relațiile internaționale posibilitatea nașterii unor noi tipuri de conflicte, diminuate în importanță pentru multă vreme datorită conflictelor ideologice susținute de influența URSS și a SUA, într-o parte semnificativă a lumii musulmane. Însă, prin impactul global pe care îl are astăzi, cea mai importantă mișcare fundamentalistă islamică se dovedește a fi Al-Qaeda, însoțită de imaginea ascetic-vizionară a lui Osama bin Laden. După o campanie teroristă coordonată în timp împotriva unor ambasade americane sau ale unor țări asociate cu americanismul, se pare că “limita suportabilă a terorismului a fost definitiv depășită în septembrie 2001”.

După bin Laden, mobilizarea jihadistă trebuie să aibă în vedere mai întîi alungarea americanilor din teritoriile sfinte ale islamului și apoi urmărirea victoriei asupra tuturor zonelor în care domnește americanismul, adică modelul de viață și de gîndire occidental. Sugestive sunt în acest sens cuvintele lui bin Laden: “Apoi Atotputernicul a vrut să ne pună la încercare și să ne probeze credința. Timp de 1400 de ani nu a existat nici un trădător, pe cînd, în zilele noastre, s-a găsit un trădător precum cel din secolul al VI-lea (regele saudit Fahd, n. e.). Cel lipsit de rușine a petrecut cu fiicele iudeilor și ale creștinilor în țara Profetului nostru, unde Arhanghelul Gabriel i-a adus revelația Domnului. De la ocuparea Peninsulei Arabice de către soldații americani au trecut 10 ani. Însă Profetul a spus pe patul de moarte, ca o parte a moștenirii sale: Alungați-i pe idolatri din Peninsula Arabică! Cum vom sta în fața Lui în Ziua Judecății, cînd vom fi întrebați dacă neam făcut datoria? Pămîntul lui Dumnezeu este mare, iar interesele dușmanului sînt răspîndite peste tot. Dar noi trebuie să încercăm să lovim direct în America și în Israel. Faceți ce vă stă în putință și loviți-i tare, ca să biruie Cuvîntul lui Dumnezeu”.

Analiștii fenomenului fundamentalist au pus în evidență faptul că ideologia lui Osama bin Laden se bazează pe globalizarea “terorii sfinte”, avînd ca obiectiv mai întîi biruința asupra obiectivelor simbolice ale occidentului, iar apoi o modelare islamică a întregii lumi. Nu este deloc întîmplător faptul că atacul de la 11 septembrie 2001 a avut în vedere obiective simbolice ale dominației militare și economice americane cum sînt Pentagonul și World Trade Center300. Deși acestea reprezintă simboluri ale modului de viață american, ele sînt deopotrivă simboluri ale ceea ce poate fi reprezentare a lumii occidentale în contextul globalizării. Violența simbolică practicată de Osama bin Laden și mujahedini are la bază elemente mitice și teologice care alimentează o ideologie fundamentalistă, ce trebuie judecată dincolo de conflictul dintre un presupus bloc al unei “civilizații islamice” omogene și civilizația occidentală.

Ca și în cazul celorlalte fundamentalisme, ideologia islamică promovată de bin Laden propune un model general asupra existenței și a modului de a trăi în conformitate cu acesta, care e promovat ca ideal global de viață. Însă, și de această dată, ca în cazul celorlalte fundamentalisme, miza efectivă a luptei și terorii fundamentaliste este legată de probleme locale ce pot căpăta o semnificație mult mai largă prin implicațiile induse în contextul relațiilor globale.

Nu există îndoială că în fața terorii și a violenței nu se poate răspunde cu mijloacele dialogului intercultural.

Însă, cred că e bine să ne întrebăm – și chiar să răspundem în măsura în care este posibil – împreună cu Hans Kung: ce este de făcut în fața fundamentalismului prezent în toate religiile? „Fundamentalismul poate fi învins numai cu înțelegere și empatie”, răspunde teologul catolic. În acest sens, fundamentaliștii trebuie aduși în situația în care să conștientizeze dimensiunea libertății, pluralismul și deschiderea spre ceilalți specifice propriei lor tradiții religioase. În același timp, dinafara curentului trebuie cultivată o atitudine de dialog și colaborare cu fundamentaliștii în probleme sociale, politice, religioase sau teologice, chiar dacă pentru aceasta trebuie depășite multe și imprevizibile dificultăți.

CONCLUZII:

Terorismul internațional a devenit plaga cea mai dureroasă a lumii contemporane.
Întâlnit sub multiple forme, acesta provoacă destabilizare și teamă. Teroriștii sunt persoane care
își îndreaptă ura împotriva celor nevinovați, motivația care precede actul terorist corelându-se cu
idealuri abstracte și valori absolute. Sentimentul vinovăției față de victimă este înlocuit cu cel al
împlinirii unei „datorii de credință". Teroristul se consideră un instrument al justiției și, în
numele acesteia, ucide. Terorismul nu are chip. El este pretutindeni și nicăieri. Oricine poate fi
victima unui atac terorist. De aceea, lupta împotriva terorismului este, de fapt, o responsabilitate
a tuturor.

Pentru a combate terorismul este necesar în primul rând să înțelegem care sunt rădăcinile răului. O diagnosticare corectă asigură o mai bună vindecare. În cazul unei erori de judecată, boala se agravează. Mai trebuie găsit tratamentul cel mai adecvat care să asigure o vindecare completă. Numeroasele atentate care au urmat după 11 septembrie 2001 demonstrează faptul că represiunea nu este de ajuns. Așadar, neutralizarea metastazelor nu este suficientă pentru a învinge definitiv cancerul terorismului.

Prin urmare, securitatea antiterorista nu poate fi privită prin numărul de tancuri, avioane, nave militare sau rachete. Atacurile teroriste vizează în special securitatea populației, ca mijloc de presiune asupra statelor. În configurarea atacurilor nu este nevoie de un PIB fabulos sau de înalte performanțe în tehnologiile militare și spațiale. Principalii factori care contează sunt factorul uman și efectele psihologice. Activitățile teroriste pot fi puse în aplicare de orice persoană, fără a avea cunoștințe speciale aprofundate.

O bombă poate fi confecționată din materiale care pot fi procurate cu ușurință. Aceste
acțiuni sunt posibile oriunde. De cele mai multe ori, acțiunile teroriste nu lovesc în forța militară
a unui stat, ci în societatea civilă. Scopul lor este implicarea emoțională a populației. Aceasta
face ca presiunea psihologică asupra statului să fie mult mai puternică decât în cazul unui conflict militar clasic. Principalul obiectiv al acțiunilor de acest gen este răspândirea fricii. Cu cât frica este mai mare, cu atât mai mare este și presiunea asupra statului. Reacția emoțională a populației față de consecințele atacurilor teroriste este firească. Teama că data viitoare s-ar putea să fii o victimă este pe cât se poate de reală. Un război dus în afara hotarelor propriei țări, chiar dacă se soldează cu pierderi mari, nu poate avea același efect pe care îl produce terorismul, din simplul motiv că aceste războaie sunt străine pentru marea majoritatea a oamenilor care nu trăiesc direct experiența câmpului de luptă.

Terorismul este fața întunecată a globalizării noastre. O lume globală, caracterizată prin revenirea ciocnirilor între marile puteri, care se vor confrunta, înainte de toate, în domeniul economic. Puterea economică a Chinei ne afectează mult mai mult viața cotidiană decât atentatele Al-Qaeda. Creșterea economică, locuri de muncă, șomaj, excludere socială, toate acestea ne influențează viața și societatea mult mai profund decât teama de terorismul internațional. Economia globalizată, pe care unii o consideră o mare șansă, este percepută de alții ca fiind un adevărat flagel, ceea ce dă naștere la un sentiment de frustrare și nedreptate. Când dorințele nu pot fi nesatisfăcute, se declanșează violența. Ea este modul de exprimare al celor ce nu pot obține ceea ce au alții.

Toată problema constă în a ști dacă Occidentul, motorul și pilotul globalizării dorește cu
adevărat ca și celelalte popoare să beneficieze de același nivel de viață. La urma urmei, acest dezechilibru în ceea ce privește nivelul de dezvoltare îi convine de minune celui mai puternic, ce ar avea mai degrabă de pierdut decât de câștigat dintr-o mai corectă repartizare a bogăției.
În ceea ce privește religia, nu-i putem nega rolul în această supărare transformată în
furie dezlănțuită. Există un „naționalism islamic”, ce își găsește un evident ecou în rândul populației arabo-musulmane, care vrea să fie recunoscută. Dar trebuie separat de salafismul jihadesc, care reprezintă o minoritate de credincioși și care are la bază o viziune asupra lumii totalmente sterilă pentru viitorul celor pe care pretind că-i apără.

Prin urmare, teroristul se autodefinește ca victimă, ca sacrificat în numele unor cauze sau idealuri nobile, ca luptător pentru libertate și justițiar social, etnic sau economic.

BIBLIOGRAFIE

A. Andreescu și colectivul – Terorismul internațional, flagel al lumii, contemporane, Ed. M.A.I , București 2003;

Aziz al-Azmeh, Islams and Modernities, Verso, London, New York, 1996;

Benjamin Netanyahu, Fighting Terroris:How Democracies can Defeat the International Terroris Network, Ed.Farrar, Straus and Giroux, New York, 2001;

D. Olshansky, Psihologia terorismului, SP 2002;

Dumitru I. Hancu, „Noi" și germanii „noștri". 1800-1904, Ed. Moldova , București, 1998;

Hassan Hanafi, The Origin of Modern Conservatism and Islamic Fundamentalism, în
Ernest Gellner (ed.), Islamic Dilemmas: Reformers, Nationalists and Industrialization.
The Southern Shore of the Mediterranean, Mouton Publishers, Berlin, 1985;

Jacques Waardenburg, Islam. Historical, Social, and Political Perspectives, Walter de Gruyter, Berlin, 2002;

John L. Esposito, The Islamic Threat. Myth or Reality?, Oxford University Press, New York, Oxford, 1992;

Majid Tehranian, Islamic Fundamentalism in Iran and the Discourse of Development, în Marty E. Martin, R. Scott Appleby (eds.), Fundamentalism Observed;

Mark A. Gabriel, Islam and Terrorism, Ph.D., 2002;

Michael Pohly, Khalid Duran, Osama bin Laden și terorismul internațional, Ed. Axel Springer, București, 2002;

Mihailov, D. Early Islam, Sofia, 1999

Raluca Rus, Între mit și realitate.Lupta pentru Țara Sfantă,Ed.Lumen, Iași, 2009;

Reynald Ottenhof, articolul „A criminological and victimological approach to terrorism” în „SOS, Terrorism -Terrorism, victims, and iternational criminal responsability”;

Roussev, R. Ideological aspects of terrorism. Sofia., 1997;

Roussev, R., Anatomy of extremism. Sofia., 2001;

Stoyanov, G. Terrorism – History and genesis Print "Military Press" Ltd., 2003;

Vladimir Chukov ,Islamic Fundamentalism. From Theoretical Framework to Regional Dimensions, East-West Pub. House, 2004;

W. Busch , Discurs privind Strategia Națională pentru combaterea terorismului, Washignton D.C., 06.11.2001;

Youssef M. Choueiri, Islamic Fundamentalism, Continuum International Publishing Group, Limited, 1997;

Yury Valentinovich Trifonov,The Disappearance, Northwestern University Press, 1997;

www.varna.vmro.bg/modules.php?name=News&file=article&sid=40

BIBLIOGRAFIE

A. Andreescu și colectivul – Terorismul internațional, flagel al lumii, contemporane, Ed. M.A.I , București 2003;

Aziz al-Azmeh, Islams and Modernities, Verso, London, New York, 1996;

Benjamin Netanyahu, Fighting Terroris:How Democracies can Defeat the International Terroris Network, Ed.Farrar, Straus and Giroux, New York, 2001;

D. Olshansky, Psihologia terorismului, SP 2002;

Dumitru I. Hancu, „Noi" și germanii „noștri". 1800-1904, Ed. Moldova , București, 1998;

Hassan Hanafi, The Origin of Modern Conservatism and Islamic Fundamentalism, în
Ernest Gellner (ed.), Islamic Dilemmas: Reformers, Nationalists and Industrialization.
The Southern Shore of the Mediterranean, Mouton Publishers, Berlin, 1985;

Jacques Waardenburg, Islam. Historical, Social, and Political Perspectives, Walter de Gruyter, Berlin, 2002;

John L. Esposito, The Islamic Threat. Myth or Reality?, Oxford University Press, New York, Oxford, 1992;

Majid Tehranian, Islamic Fundamentalism in Iran and the Discourse of Development, în Marty E. Martin, R. Scott Appleby (eds.), Fundamentalism Observed;

Mark A. Gabriel, Islam and Terrorism, Ph.D., 2002;

Michael Pohly, Khalid Duran, Osama bin Laden și terorismul internațional, Ed. Axel Springer, București, 2002;

Mihailov, D. Early Islam, Sofia, 1999

Raluca Rus, Între mit și realitate.Lupta pentru Țara Sfantă,Ed.Lumen, Iași, 2009;

Reynald Ottenhof, articolul „A criminological and victimological approach to terrorism” în „SOS, Terrorism -Terrorism, victims, and iternational criminal responsability”;

Roussev, R. Ideological aspects of terrorism. Sofia., 1997;

Roussev, R., Anatomy of extremism. Sofia., 2001;

Stoyanov, G. Terrorism – History and genesis Print "Military Press" Ltd., 2003;

Vladimir Chukov ,Islamic Fundamentalism. From Theoretical Framework to Regional Dimensions, East-West Pub. House, 2004;

W. Busch , Discurs privind Strategia Națională pentru combaterea terorismului, Washignton D.C., 06.11.2001;

Youssef M. Choueiri, Islamic Fundamentalism, Continuum International Publishing Group, Limited, 1997;

Yury Valentinovich Trifonov,The Disappearance, Northwestern University Press, 1997;

www.varna.vmro.bg/modules.php?name=News&file=article&sid=40