Terorismul Intre Istorie Si Actualitate

CUPRINS:

CAPITOLUL I

Istoricul și definirea fenomenului

I.1 Introducere

Lucrarea de fata este o analiza a unui fenomen care, in ultimul timp, nu ne-a lasat sa-l uitam si, cu atat mai putin, sa-l ignoram si anume terorismul.

Am ales acest subiect nu din dorinta de a urma un curent sau o moda in vremurile pe care le traim si la situatia de pe arena relatiilor internationale, in care marile puteri par a suferi de un sindrom al dimininuarii fortei realtive si a unei incapacitati de-a asigura securitatea cetatenilor lor, a electoratului lor, in ultima instanta; ci datorita faptului ca forme de teroare si acte teroriste au existat din momentul in care oamenii au inceput sa-si constientizeze propriile puteri si slabiciuni. Formele sale au fost si sunt variate, dar este cel putin problematic si ridica semne de intrebare ca nici pana astazi specialistii implicati in cercetarea acestui domeniu – sociologi, psihologi, analisti politici si militari, cadre ale fortelor armate si ale serviciilor de informatii – nu au reusit sa identifice o definitie cat mai exhaustiva a terorismului si factorii motivationali ce stau la originea acestui fenomen.

Auzim tot mai frecvent de lupta pe care actorii internationali – statali si non-statali – o duc impotriva acestui flagel. Ne intrebam daca, intr-adevar, au definit in termeni clari ceea ce reprezinta aceasta lupta, sau mai bine, impotriva cui se lupta ? ne intrebam acest lucru, intru-cat in lipsa unei definiri concrete a acestui fenomen nu se poate stabili care sunt „dusmanii pacii”, adica cei care sunt arhitectii acestui fenomen, in varii momente si perioade.

Acest studiu incerca sa stabileasca o linie de demarcatie intre cei care lupta pentru atingerea unor revendicari politice si impunerea unei noi forme de organizare si conducere a statului. Acestia, de cele mai multe ori, isi ascund in spatele unei ideologii ridicate la rang de religie, interesele meschine, cat se poate de „pamantene”. Astfel, exista numeroase grupari teroriste care sub masca fundamentalismului religios activeaza in interesul statelor care le sponsorizeaza activitatile. Totodata, exista grupari care lupta pentru autodeterminare nationala, activitatile acestora situandu-se de cele mai multe ori, la limita dintre terorism si lupta pentru supravietuire. Dar, in lipsa unor criterii si scale de apreciere bine determinate, de multe ori nu se face nici o diferenta intre aceste organizatii.

Un exemplu in acest sens este organizatia basca E.T.A. – Euskadi Ta Askatasuna (Patria Basca si Libertate), din a carui denumire putem identifica usor obiectivul constituirii si activitatii sale. Studiul nostru se va opri insa asupra unor organizatii germane foarte putin cunoscute, de sorginte maoist-anahista – Gruparea Baader-Meinhof/Fractiunea Armata Rosie, Celulele Rosii si Miscarea 17 Iunie -, care aveau ca si unic scop daramarea statului „imperialist” vest-german, in sensul declansarii „revolutiei proletare mondiale” si in sprijinul „miscarilor de eliberare nationala” din Lumea a Treia.

In cadrul acestei lucrari am incercat sa prezint pe parcursul a trei capitole acest subiect delicat si extrem de putin cunoscut in tara noastra. Structura lucrarii cuprinde un capitol introductiv dedicat termenului si istoriei terorismului, unul dedicat Nasterii si evolutiei gruparilor de gherila urbana vest-germane, unul dedicat studiului ideologiei si documentelor programatice ale gruparilor, iar in final, unul care are ca si subiect colaborarea dintre organizatiile teroriste germane si cele palestiniene.

I.2 Terorismul între istorie și actualitate

In acceptiunea profana, ar putea fi socotit terorist cel care provoaca teroare sau, cu alte cuvinte, teama, frica puternica, spaima sau groaza, pe o durata de timp nedeterminata. Termenul este foarte vechi, el fiind prezent in limba latina (terror – terroris), avand o concotatie militara. Prin urmare, initial, teroarea era exercitata de legiunile romane, ca tactica indreptata impotriva unei populatii inamice, in scopul de a pacifica regiunea, de-a o supune prin asuprire, ocupatiei romane. Este transpunerea in fapte a celebrei Pax Romana. Dupa acest moment militar, urma actiunea diplomatica, avand componente etnice, religioase si economice, toate cu scopul de a omogeniza, de a adapta la conditiile imperiale sutele de populatii incluse cu forta in vastul Imperiu roman. Metodele nu sunt creatii ale administratiei romane, ci au origini mult mai vechi. De pilda, pentru omogenizarea etnice, asiro-babilonienii si egiptenii utilizau pe scara larga deportarile masive de populatii, fenomen relatat nu numaide izvoare arheologice, ci indeosebi de Vechiul Testament, unde se desciu pe larg avatarurile evreilor, dar si riposta acestora la tratamentul aplicat.

De-a lungul timpului, notiunea de terorism si-a modificat intelesul. In Evul Mediu cruciatii, porniti sa elibereze Ierusalimul si Mormantul Sfant din mainile arabilor, s-au lovit de impotrivirea bastinasilor, care-i considerau pe de o parte invadatori, iar pe de alta necredinciosi.

Cei mai inversunati s-au dovedit a fi membrii sectei musulmane arabe hashishin, care ucideau fara scrupule inamicii – crestini si arabi – , luptand pana la unul, convinsi ca murind pentru credinta lor, vor avea parte de Paradisul lui Allah. Asasin a devenit de atunci, prin intermediul cruciatilor, care ii considerau pe musulmanii respectivi teroristi, un termen ce a ramas sinonim criminalilor ce ucid cu cruzime. Insa tot de atunci, desi religia musulmana interzice sinuciderea, s-a perpetuat o credinta sectara in virtutea careia a muri pentru Allah si credinta, ar fi un gest rasplatit prin drumul direct in Paradis al celui care s-a jertfit. Asa s-a nascut Jihadul si Intifada, care stau la baza terorismului de origine araba. Intifada si Jihadul sunt denumirile pe care le dau arabii formelor de lupta terorista impotriva evreilor si sustinatorilor lor. Aparent, un asemenea comportament intolerant pare o forma a luptei de aparare a fiintei nationale arabe, imbracand conotatii patriotice. Acest mod de abordare este fals, caci a pune pe picior de egalitate lupta armata desfasurata, de exemplu, in plin razboi de catre partizani sau maquis impotriva inamicului, a ocupantului, este una si alta este terorizarea unei populatii inocente, copii, femei, batrani neinarmati, ucigand in numele lui Allah pentru a produce teroare si un eveniment. Interesante de observat sunt doua momente istorice petrecute in spatiul arab. Unul il constituie lupta de eliberare nationala a popoarelor arabe dusa impotriva otomanilor, de aceeiasi religie cu ei, im timpul Primului Razboi Mondial, sustinuti de armata britanica de religie crestina, cand intoleranta si fanatismul religios nu s-au manifestat. Pe acest fond, arabii si-au dobandit, intr-o forma nu tocmai multumitoare pentru ei, libertatea si organizarea statala. Al doilea moment este marcat de manipularea sentimentului religios al arabilor de catre nazisti, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, cu scopul de-a slabi pozitiile anglo-franceze din zona. Exact aceasta propaganda hitlerista a deturnat spiritul pasiv ala arabilor, convinsi ca totul este predestinat de Allah si ceea ce se intampla, era scris sa se intample. Astfel, nazistii au readus in actualitate mentalitati care existau si functionau latent in interiorul comunitatii arabe de dupa cruciade si chiar dupa expeditia lui Napoleon in Egipt si Orientul Mijlociu. Intaratati atat impotriva englezilor-crestini, cat mai ales a evreilor, islamistii fundamentalisti, si nu numai, au devenit de-a lungul deceniilor postbelice, principalii exponenti ai terorismului si activismului anti-occidental.

Prin mimetism, terorismul apare astazi la musulmani, dar si la alte poapre – japonezi, tamili, bengalezi, afghani – puternic ingemanat cu sinuciderea, ca o continuare a unor traditii rituale. Indiferent cum se petrece, daca actul sinucigas are ca efect asasinarea deliberata a unor oameni nevinovati, el devine un act terorist.

Asasinatul politic a existat si in Europa medievala, insa practica sa a scazut in secolele XVI – XVIII. Notiunea de terorism a aparut in timpul Revolutiei Franceze, iar teroarea sistematica, ca modalitate de conducere sau impunere a unui regim, ia amploare spre finalul secolului al XIX, sub forme si cu motivatii variate. Sunt de mentionat anarhistii rusi, grupurile ultranationaliste irlandeze, macedonene, armene, sarbe, sau gruparile anarhiste din Italia, Spania sau Franta.

La inceputul Primului Razboi Mondial, terorismul era considerat ca un fenomen specific manifestarii extremei stangi politice, iar dupa razboi a fost revendicat de extrema dreapta. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, terorismul nu a dat rezultate spectaculoase, desi sunt de consemnat o serie de tinte individuale de prim rang. In anii care au urmat insa, a provocat multa varsare de sange in Palestina, Cipru sau Aden, dar si in America Latina, pentru ca la sfarsitul deceniului sase sa se extinda la scara globala, ca un fenomen cvasi cotidian.

Tot forme de terorism sunt si actele de violenta care au ca scop si destabilizarea unor sisteme politice si impunerea unui alt sistem. Fascismul, nazismul si bolsevismul au recurs din plin la metode teroriste pentru a darama „Vechiul Regim” si a instaura o noua ordine sociala, bazata pe domnia terorii.

Ca fenomen dinamic, terorismul pare sa ia forme noi, mai periculoase, pentru a trece de procedurile de securitate si de barierele defensive puse in calea lui. Din acest punct de vedere, ne expunem unor atacuri vitoare, concentrandu-ne asupra implementarii masurilor de securitate recomandate cu mai mult de un deceniu in urma, fara a sonda, fara a intelege schimbarile fundamentale care deosebsc fiecare noua generatie de teroristi de precursorii lor. In trecut, terorismul era practicat de indivizi apatinand unor organizatii partial identificabile si monitorizabile, cu o structura de comanda si control bine definita. Adesea, liderul grupului era bine cunoscut, ca o personalitate care se individualiza. Organizatiile radicale de extrema stanga (Armata Rosie Japoneza, Fractiunea Armata Rosie in Germania, Brigazile Rosii in Italia) ca si miscarile teroriste etno-nationaliste (Armata Republicana Irlandeza, ETA) se inscriu in aceasta categorie a terorismului de „generatie” veche. Organizatiile aveau un set bine definit de obiective politice, sociale sau economice; emiteau comunicate prin care isi revendicau si justificau actiunile. Oricat de indoielnice erau motivatiile unora, cel putin exista un fundament ideologic si programatic. Existau si legaturi bine documentate intre acestea si unele guverne pentru care actionau la comanda. Este exemplul Libiei lui Ghadafi, care a cerut Armatei Rosii Japoneze sa atace obiective americane, ca raspuns la bombardamentele aviatiei americane asupra Libiei din anul 1986. Pentru a masca aceste legaturi, grupul japonez a revendicat operatiunile sponsorizate de Libia, in numele unui grup fictiv. Desi legaturile cu Libia erau documentate, stratagema a fost eficienta, impiedicand noi operatiuni americane. In plus, aceste grupuri se angajau in acte de violenta selectiva. Tintele lor – ambasade, banci, avione de pasageri – erau identificate cu dusmanul. Rapeau si asasinau persoanele pe care le considerau responsabile de exploatarea economica sau de represiunea politica, pentru a atrage atentia asupra cauzei lor, aventurandu-se insa foarte rar in afara razei lor operationale. Actionau in tara de origine sau in cele invecinate, precum si in marile centre politico-diplomatice si comerciale internationale.

Atacurile masive ale unor organizatii enigamtice, insotite de revendicari vagi – atacurile asupra ambasadelor americane din Nairobi si Dar el Salaam, asupra crucisatorului USS Cole in Yemen, dar cel mai clar, atacul de la 11 septembrie 2001 asupra World Trade Center in New York si asupra Pentagonului in Washington – se inscriu intr-un nou tip al terorismului international, care s-a dezvoltat in ulti international, care s-a dezvoltat in ultimii ani. Aceasta implica alaturarea unor indivizi care par a se fi grupat doar pentru o singura misiune specifice, distructiva. Din start, intreaga operatiune este planuita astfel incat sa ascunda atat identitatea autorilor, cat si a sponsorilor, fie ca este vorba de un guvern sau de o persoana. Aceasta tendinta reprezinta o amenintare diferita si mult mai periculoasa decat cea a metodelor traditionale. In lipsa unei autoritati centrale, teroristii nu se abtin sa dea lovituri pe arie globala, in care se produc numeroase victime. Anonimitatea acestui tip de operatiuni da autorilor posibilitatea sa fuga, iar autoritatilor le este mult mai greu sa-i prinda pe faptasi. De asemenea, comanditarii, mai ales cand este vorba de guverne, pot nega orice fel de implicare, evitand represalii militare sau sanctiuni economice si diplomatice. Non-identitatea acestui nou tip de adversar implica noi strategii si forme de masuri de securitate pe care guvernele trebuie sa le implementeze. Teroristii nu vor lasa amprentele unei organizatii cunoscute. Anchetatorilor si serviciilor de informatii le va fi mai greu atat se identifice autorii, cat si sa-si faca o imagine clara asupra motivatiilor si coordonarii acestora. Lupta impotriva viitoarelor amenintari teroriste necesita o constanta perfectionare a masurilor de securitate in punctele sale critice, in special in ceea ce estee cunoscut in limbajul de specialitate ca humint – culegerea de informatii pe cale umana, neglijata mult in ultimele decenii, in favoarea elint – culegerea de informatii pe cale electronica.

I.3. Evoluția și definirea conceptul de terorism

Cuvantul terorism a fost popularizat pentru prima data in cursul Revolutiei Franceze. In contrast cu utilizarea contemporana, la acea vreme terorismul avea o conotatie decisiv pozitiva. Sistemul sau regimul terorii din anii 1793 – 1794, cand s-a statornicit acest cuvant, a fost adoptat cu sensul restabilirii ordinii pe durata perioadei de tranzitie anarhica. Pe atunci, spre deosebire de ceea ce se intelege azi, terorismul insemna o activitate revolutionara sau anti-guvernamentala provocata de entitati non-statele sau subnationale; regimul terorii (le regim de la terreur) era un instrument al guvernarii instaurat de recent de guvernul revolutionar. Era desmnat sa consolideze noua putere, pentru a-i intimida pe cei ce erau impotriva Revolutiei, a contrarevolutionarilor si a reactiunii interne, a dizidentilor priviti de noul regim ca inamici ai poporului. Comitetul de Securitate Generala si Tribunalul Revolutionar li s-a acordat puterea deplina sa aresteze si sa judece, sa condamne la moartea prin ghilotinare toate persoanele condamnate de tradare sau alte actiuni anti-revolutionare, reactionare. In aceasta maniera, se dadea un exemplu oponentilor si sustinatorilor Vechiului Regim.

Ironic poate, terorismul in contextul sau original era atat de bine asociat ci idealurile de virtute si democratie. Liderul revolutionar Maximillien Robespierre credea cu tarie ca virtutea era sursa unui guvernamant popular pentru pace, dar ca, pe parcursul anilor, revolutia trebuia asociata cu teroarea pentru ca democratia sa triumfe. El spunea ca „teroarea nu este nimic altceva decat justa, prompta, severa si inflexibila; si deci, este o emanatie a virtutii”.

S-au pastrat doua caracteristici comune ale Revolutiei Franceze si a terorismului modern. In primul rand, regimul terorii nu era nici intamplator, nici indiscriminat, cum este terorismul caracterizat astazi, ci era organizat, deliberat si sistematic. In al doilea rand, scopul si principala justificare – ca si terorismul contemporan – era crearea unei societati noi, mai bune, in locul unui sistem politic fundamental corupt si nedemocratic. Mai tarziu, terorismul a devenit un termen asociat cu abuzul de putere si pozitie, cu implicatii „criminale”.

Forma moderna a cuvantul care desemneaza acest fenomen s-a nascut in urma cu peste doua secole, in suplimentul pentru anul 1798 al Dictionarului Academiei Franceze. Una dintre cele mai timpurii forme de manifestare ale terorismului raportate, o constituietosactiunile sectei religioase a sicarilor, care activa in Palestina primului secol dupa Christos.

Walter Laqueur, istoric, sociolog si comentator de politic externa americana, spunea intr-o carte consacrata acestui fenomen, ca intre 1936 si 1981 s-au dat peste 109 definitii terorismului, dar nici una dintre ele suficient de cuprinzatoare.

Britanicii – printre primii confrunati cu recrudescenta terorismului – il defineau astfel intr-o lege din 1974: „folosirea violentei in scopuri politice, incluzand orice recurgere la violenta in scopul de a plasa publicul sau orice sectiune a publicului intr-o stare de teama”. Evident, aceasta definire nu este suficient de cuprinzatoare, caci demonstratiile de strada care degenereaza in violente, de exemplu, nu pot fi considerate acte teroriste.

In secolul XX – in buna masura si datorita dezvoltarii mass-mediei -, terorismul a capatat o amploare deosebita. La 29 iulie 1900, Umberto I, regele Italiei, a fost asasinat la Monza de Gaetano Bresci, care se va sinucide in inchisoare un an mai tarziu. La 6 septembrie 1901, la Detroit, Lean Czolgosz il ranea mortal pe cel de-al 25-lea presedinte al SUA, William McKinley, iar la 10 iunie 1903, organizatia terorista sarba „Mana Neagra” il asasina pe regele Serbiei, Alexandru Obrenovici. Consecintele internationale ale acestor asasinate care au prefigurat un secol sangeros, au fost practic nule. Nu acelasi lucru se poate spune despre asasinarea la Sarajevo a arhiducelui Franz Ferdinand, mostenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar (la 28 iulie 1914), care va declansa Primul Razboi Mondial.

Nascut din vartejul existentei sociale si politice a unor indivizi, terorismul a ramas pana azi un act mai degraba individual sau ce tine de un grup foarte restrans. Violenta politica a determinat reactia dura a autoritatilor statului, indiferent de locul unde aparea si se manifesta. Lansat si fundamentat teoretic la periferia lumii dezvoltate a secolului XX (practic in Rusia), terorismul a avansat tot mai mult spre inima Lumii civilizate, pana cand cele mai mult incercate tari au devenit Marea Britanie, SUA, Franta, Spania, Italia, Germania.

Terorismul este o forma speciala de violenta, o tactica utilizata atat pe timp de pace, cat si pe timp de razboi. Amenintarea terorismului este tot timpul prezenta, iar un atac terorist poate fi evenimentul care marcheaza trecerea de la pace la conflict sau razboi. Astfel este definit razboiul in recenta lucrare a Colegiului de comanda si stat-major al S.U.A. din Fort Leavenworth-Kansas, care prezinta aspecte fundamentale legate de terorism si detalii despre politica americana de combatere a acestui fenomen.

In aproape toate codurile juridice nationale si internationale, terorismul este considerat un act criminal. Pentru a face o distinctie intre terorism si alte forme ale violentei, ministerul american al apararii defineste terorismul ca „utilizarea violentei sau a amenintarii cu violenta pentru a inducee o stare de frica, intimidand guvernele sau societatile, in scopul de a atinge teluri politice, religioase sau ideologice”.

Actele teroriste saunt bine calculate; cei care pun la cale aceste acte stiu foarte bine ce au de facut, cunosc efectul urmarit si aleg tintele in mod planificat, pe baze rationale. Violenta in actele teroriste nu este nici spontana, nici intamplatoare. Terorismul este un act psihologic ce poate fi motivat prin obiective politice, religioase sau ideologice. Dintr-un anumit punct de vedere, scopurile teroriste sunt intotdeauna politice, intru-cat extremistii condusi de crezuri ideologice sau religioase urmaresc, de obicei, puterea politica pentru a constrange societatea sa se supuna regulilor sau cerintelor lor. Esenta terorismului consta in a induce starea de frica altora decat victimelor atentatului, de a determina un guvern sa-si schimbe pozitia.

In Dictionarul Oxford, definitia terorismului este urmatoarea: „un sistem al terorii; guvernare prin intimidare directa si folosita de partidul aflat la putere in Franta pe durata Revolutiei Franceze din 1789-1794; o politica ce intentioneaza sa loveasca cu teroare pe aceia impotriva carora este adoptata; folosirea metodelor de intimidare; faptul de a teroriza sau conditia de a fi terorizat”. Iar termenul terorist este definit astfel: „termen politic cerut iacobinilor si agentilor si partizanilor lor in Revolutia Franceza; orice persoana care incearca sa-si atinga vederile printr-un sistem de intimidare coercitiva”. Aceasta definitie ne introduce in notiunea de terorism ca si concept politic. Este vorba despre putere; urmarirea puterii, achizitionarea puterii pentru a atinge schimbarea politica. Terorismul inseamna astfel violenta – sau, la fel de important, amenintarea cu violenta – folosita si indreptata in urmarirea sau in serviciul scopului politic. Din definitia „orice persoana care incerca sa-si atinga vederile printr-un sistem de intimidare coercitiva” rezulta si cealalta caracteristica fundamentala a terorismului, si anume ca este un act planuit, calculat si sistematic.

In Dictionarul Enciclopedic Grand Larousse, teroarea este definita ca „folosirea sistematica a violentei si intimidarea pentru a obtine puterea acceptata prin forta”, iar terorismul drept „suma activitatilor violente si a actiunilor politice care sunt indreptate spre oameni, proprietati, institutii, si bazate pe violenta”.

Juristul Sulhi Donmezer defineste teroarea ca si „folosire a violentei intr-un mod ilegal si planuit pentru a provoca clasele sociale, nationale, rasiale, religioase, in scopul de a cauza contradictii si lupte”.

Walter Laqueur: „Terorismul este crima premeditata, deliberata, sistematica si amenintarea persoanelor inocente pentru a crea frica si intimidare in scopul de a castiga un avantaj politic sau tactic, de obicei pentru a influenta o audienta”.

Brian Jenkins: „Terorismul constituie folosirea nelegitima a fortei pentru atingerea unui obiectiv politic, atunci cand tinta e reprezentata de oameni inocenti”.

James M. Poland: „Terorismul reprezinta folosirea ilegala sau amenintarea cu violenta impotriva persoanelor sau proprietatii, pentru a-si urma obiectivele politice si sociale. De obicei, intentia este de a intimida sau constrange un guvern, indivizi sau grupuri, sau de a le schimba comportarea sau politicile”.

Task Force, 1986: „Terorismul este folosirea ilegala a fortei sau violentei impotriva persoanelor sau proprietatii pentru a intimida sau constrange un guvern, populatia civila sau orice alt segment din aceasta, in urmarirea obiectivelor politice si sociale”.

Federal Bureau of Investigation: „Terorismul poate fi definit ca folosirea ilegala a fortei, violentei sau a altor activitati criminale impotriva persoanelor si proprietatii pentru a intimida sau constrange un guvern, populatia civila sau orice alt segment al acestora, in urmarirea obiectivelor politice sau sociale”. FBI imparte terorismul in doua categorii: domestic si international. Considera drept actiuni teroriste bombe; expozibili; arme de distrugere in masa; tradare; sabotaj; asasinari; rasturnarea de guvern; extorcari; sprijin pentru organizatii teroriste; atacuri cu materiale radiocative; s.a.

Terorismul domestic cuprinde grupuri sau indivizi a caror activitati teroriste sunt indreptate impotriva unor elemente ale guvernului sau populatiei, fara a avea directie externa. Poate fi terorism de stanga sau de dreapta (deci motivat ideologic), nationalist sau separatist (motivat de idealuri nationale). Scopurile lor sunt total opuse: cel dintai are ca scop intarirea statului, sub o forma sau alta, cel de-al doilea, distrugerea lui.

Terorismul international cuprinde grupuri sau indivizi ale caror activitati sunt externe, fundamentate si/sau directionate din tari tari sau de grupuri dincolo de granitele nationale sau a caror activitati se intind dincolo de granitele nationale.

In concluzie, termenul de terorism international se refera de obicei la acte violente si de teroare in scopuri politice, indreptate impotriva unor obiective care includ populatia civila si care sunt comise de grupuri din afara tarii atacate. Terorismul este una dintre cele mai eficace metode de a instiga conflicte armate intre natiuni si grupari multinationale. Teroristii internationalei capabili de actiuni de anvergura, nu pot activa fara sprijin din partea unor guverne-sponsor, care sa le asigure mijloacele de finantare, armament, baze
pentru instrucție, aprovizionare și repliere.

CAPITOLUL II

Nașterea și evoluția

II.1.Originea

Imaginea Grupării Baader-Meinhof, care se autointitula “Rote Armee Fraktion”, cunoște multe contraste. Originea acestei organizații teroriste, cea mai veche și cea mai periculoasă, se regăsește incontestatbil în mișcarea studențească a sfârșitului deceniului șapte, mai precis, în momentul decăderii și dezmembrării acesteia. Acest fapt a fost negat sau ignorat mult timp. Neo-marxismul și organizațiile de cadre ale Noii Stângi nu trebuiau să fie discreditate prin actele de violență ale tovarășilor lor ideologici. Cercurile de discuții cu orientare de stânga s-au distanțat de fapte, dar acceptau motivele. Pozițiile se diferențiau în funcție de felul cum erau denumiți teroriștii, “Bandă” sau “Grupare”. În concluziile pripite bazate pe experiențele de atunci, se afirmă astăzi că, infractorii motivați politic ai stângii autonome, cei care organizau acțiuni ilegale de ocupare a imobilelor din Berlin și contestatarii centralelor atomo-electrice, formau noile rezerve de unde teroriștii își alegeau recruții.

Mișcările de protest ale studenților din SUA, care se concentrau asupra angajării americane în Vietnam, au fost cele care au declanșat revolta și protestul tinerilor din întreaga lume occidentală. Reportajele televizate de la demonstrațiile de masă ale studenților din Statele Unite, care au atins apogeul la Berkley în 1964, au accelerat și mișcările studențești din Franța, Italia, și Republica Federală Germania. Încă înainte existau puternice relații academice între universitățiile americane de pe Coasta de Est, facultățile californiene și universitățile germane, în special cu Berlinul. Din ambele componente au intrat în RFG mișcarea Noii Stângi, cu un decalaj temporal de doi-trei ani, manifestându-se în public ca o mișcare de protest anti-autoritară. Mici grupuri formulau cererile de protest, studenții experimentau și dezvoltau formele de protest. Rezervorul demonstrațiilor era compus din domeniul facultăților care se ocupau cu politică, socilogie și psihologie, deci cele în care se învăța despre critica socială.

Marea Coaliție dintre CDU și SPD din 1966, acutiza angajamentul protestatarilor. Aceasta era văzută de către tinerete, ca un compromis trădător, alimentând afirmația că, o administrație politică incapabilă sau greoaie nu era în stare să rezolve rapid problemele politice, economice și sociale arzătoare ale timpului. Mișcarea tineretului universitar s-a grupat în campania împotriva legilor de necesitate. Acestei faze îi aparțin și “acțiunile de Paște” din 1968, îndreptate în majoritate împotriva editurii Springer. O teorie menită a explica acțiunile, făcea diferențierea între viloență împotriva lucrurilor și violență împotriva persoanelor. Prima era motivată ca un mijloc al luptei minorităților împotriva represiunii și a instituțiilor care justificau represiunea. Dar încă de acum era clară calitatea dialectică a acestor teorii explicative: nu excludea pe viitor violența împotriva persoanelor.

Hotărâtoare, și până astăzi, a rămas autoreflectarea “artistică” a studenților în exemplul grupărilor revoluționare care luptau în Lumea a Treia, cu mijloace violente, împotriva unor mici pături exploatatoare, imperialiste, militariste și fasciste. Folosirea violenței revoluționare împotriva dictaturii și a “terorii de sus” din Lumea a Treia, servea tinerilor protestatari ca exemplu și explicație pentru propria lor angajare violentă împotriva statului și societății democratice. Fără această transpunere artistică a conflictelor, nu se poate explica prima acțiune violentă motivată politic, care va ridica agita spiritele sub simbolul-motiv al războiului din Vietnam. Incendierea unui magazin în Frankfurt/Main la 2 aprilie 1970, i-a adus pe cei mai importanți membrii ai viitoarei RAF la un loc. Andreas Baader și Gudrun Ensslin făceau parte dintre făptași, avocatul Horst Mahler a fost apărătorul lui Baader, Ulrike Meinhof a motivat publicistic acțiunea, ca și editorialistă a revistei “konkret”.

În august 1968, trupele statelor membre ale Pactului de la Varșovia (mai puțin România) au invadat Cehoslovacia. În toamna anului 1968 a eșuat campania împotriva legilor de necesitate. Mișcarea s-a scindat în grupuri de bază, care s-au dedicat studiului teoriei marxiste, discuției despre analiza socială a RFG și doritei organizări revoluționare. În primăvara anului 1971, RAF a ieșit din această etapă de tranziție. Dar nu oricum, ci dotată cu conceptul luptei armate.

II.2. Începuturi

Incendiatorii magazinului din Frankfurt au fost condamnați la 3 ani închisoare, fiind însă eliberați condiționat după nouă luni de arest preventiv, deoarece sentința încă nu intrase în vigoare. După sancționarea sentinței în noiembrie 1969, nici unul din cei trei făptași nu s-a prezentat să-și ispășească condamnarea. Doi s-au predat în cursul anului 1970; Baader a fost arestat la 4 aprilie 1970, în urma unui control rutier în Berlin. Eliberarea sa la 14 mai 1970 cu colaborarea lui Horst Maler și participarea Ulrikei Meinhof, a inițiat construcția RAF – sub amenințarea armelor, folosirea acestora și rănirea gravă a unui îngrijitor. Toți participanții au intrat în ilegalitate, începând organizarea logisticii necesare unor acțiuni de mare anvergură. Masa de bani necesară, a fost procurată prin atacuri armate asupra unor bănci. Încă în faza de construcție a grupării, la 29 septembrie 1970, trei bănci din Berlin au fost atacate concomitent, fiind furată suma de 220.000 DM. La jafuri au participat cel puțin 12 persoane, care au folosit șase autovehicule, dintre care cinci aveau numere false de Berlin.

În anul 1972, RAF a depășit faza logisticii și propagandei obiectivelor luptei lor, trecând la acțiuni ofensive, chiar dacă mulți dintre membrii săi (Mahler, Grusdat, Ruhland, Jansen, Bäcker, Proll, Herzog, Pohle, Roll, Grashoff, Grundmann) fuseseră deja arestați.

Seria de atacuri cu bombe, 15 dispozitive explozive și șase obiective, a început la 11 mai 1972 cu un atentat asupra Cartierului General al Corpului V. Armată a SUA din Frankfurt. Lt.-col. Paul Bloomquist, decorat în Vietnam și tatăl a doi copii, a decedat în urma deflagației. La 15 mai 1972 au urmat atentate asupra unor obiective ale poliției germane din orașele München și Augsburg. La 19 mai 1972, 38 persoane au fost parțial grav rănite, în urma detonării a două bombe în clădirea editurii Springer din Hamburg. Pe 28 mai 1972 s-a produs un grav atentat asupra Cartierului General al armatei americane în Europa, în Heidelberg. În urma atentatului, trei soldați și-au pierdut viața.

Aceste atentate nu au fost aleatorii, ci atacuri precise, intenționate, premeditate, a căror caracter trebuia să atragă și să îndemne spre solidarizare cu RAF, alte organizații și grupări revoluționare ale Noii Stângi. Comandoul RAF responsabil de atentatul asupra editurii Springer, a insistat asupra faptului că, înainte de atac, editura a fost avertizată pentru a avea timp să evacueze clădirea. Atentatele asupra obiectivelor militare americane și polițienști germane, cărora nu le-a fost remis un avertisment, nu numai că nu luau în considerare victimele umane, ci chiar le calculau. Sperau că aceasta le va aduce sprijinul altor fracțiuni ale mișcării revoluționare. Ulrike Meinhof a dat o declarație, înregistrată pe bandă cu ocazia unui teach-in al “Ajutorului Roșu Frankfurt”, la 31 martie 1972 în Universitatea din Frankfurt, afirmând că: ”Acțiunile noastre împotriva strategilor exterminării din Vietnam, le înțelelege deja astăzi fiecare. Acțiunile noastre pentru apărarea vieții și sănătății tovarășilor închiși sau liberi din RAF, le poate înțelege fiecare.”

II.3. Bazele teoretice

RAF și-a prezentat crezul și obiectivele în trei lucrări teoretice, publicate între aprilie 1971 și noiembrie 1972. Două dintre aceste lucrări au fost redactate de către Ulrike Meinhof; redactorul principalei lucrări este Horst Mahler. Cele trei documente reprezintă baza concepției strategice a Fracțiunii.

“Conceptul gherilă urbană” a apărut într-o primă fază, în aprilie 1971. Prin acesta, numele autoales de “Rote Armee Fraktion”, a devenit pentru prima oară cunoscut public. Documentul încearcă o analiză a Republicii Federale, evaluează mișcarea studențească și se raportează la aceasta, ca la preistoria grupării. Accentuează, ca și alte organizații neo-marxiste, primatul practicii și detaliază propriul concept, forma de organizare și luptă aleasă, gherila urbană.

În iunie 1971 , a fost răspândit prin Berlin primul tiraj al principalei lucrări teoretice a RAF, “Să acoperim golurile teoriei revoluționare – să construim Armata Roșie”. În octombrie, editura berlineză Wagenbach a publicat textul cu titlul “Colecriv RAF – despre lupta armată în Europa de Vest”, redactor Horst Mahler (textul fiind scris în închisoare). Mahler cere consecvență, susținând că o revoluție nu poate fi victorioasă fără o teorie științifico-revoluționară. Consideră că faza armată a luptei de clasă nu poate fi evitată, din cauza condițiilor sociale existente. “Intelighenției revoluționare” îi atribuie rolul avangardei: “Nu organizațiile muncitorimii industriale sunt astăzi purtătoarele conștiinței contemporane, ci segmentele revoluționare ale studențimii.”

Cele mai importante fragmente ale lucrării sale, sunt cele în care Mahler se adresează “societății tinerești”. Deorece adevărata stare de fapt, nu era nici “represivă”, nici “revoluționară”, un individ nu poate fi câștigat pe veci cauzei luptei armate, decât dacă el luptă activ, în afara societății, împotriva legilor, fiind astfel obligat să-și continue acțiunile infracționale. Mahler consideră oamenii tineri pregătiți și hotărâți să-și lege destinul, de cel al revoluției proletare și să ia asupra lor riscurile luptei armate: “Odată ce au depășit frica față de aparatul de stat, bălmăjelile literaților revoluțiilor și ai vitejilor cu vorba, nu îi vor împiedica să-și continue acest drum”. El încercă să convingă tinerii să descopere mijlocul luptei armate, prin practică. Dezvățarea de ascultarea ordinii de drept a statului, este pentru el “o condiție esențială pentru revoluționarea maselor”. “Reflexul inoculat al supunerii” trebuie depășit prin încălcarea repetată și conștientă a normelor. Această lucrare a fost definitorie pentru generațiile următoare ale RAF. Nici faptul că Horst Mahler a fost exclus din grupare în perioada detenției, și că s-a alăturat KPD (Kommunistischer Partei Deutschlands – Partidul Comunist German), nu a influențat importanța celor scrise de el.

La 24 aprilie 1972, revista Spiegel a publicat fragmente din cel de-al treilea document al RAF – “Gherila urbană și lupta de clasă”. Textul a fost remis redacției prin poștă. Din particularitățile limbajului folosit, se presupune că Ulrike Meinhof a redactat documentul care are ca și motto un vechi proverb chinezesc, parafrazat de Mao: “Dacă mori pentru interesul poporului, moartea ta are mai mare greutate decât muntele Tai; dacă ești în solda fasciștilor și mori pentru spoliatorii și asupritorii poporului, moartea are mai puțină greutate decât puful lebedei.” Resemnarea domnește în cadrul textului care detaliază aprecieri asupra morții unor membrii ai grupării și asupra întrebării trădării. Referitor la aceasta, se spune:"Trădătorii trebuie eliminați din rândurile revoluției.Toleranța față de trădători, produce noi trădări…De faptul că sunt sărmani porci, nu trebuie să ne lăsăm șantajați. Capitalul, atâta timp va transforma oamenii în sărmani porci, până când vom fi răsturnat stăpânirea lui. Noi nu sunt răspunzători pentru fărădelegile capitalului.”

Cele trei documente ideologice, care au însoțit și justificat primele acțiuni violente ale RAF, nu și-au pierdut niciodată din valabilitate, rămânănd cadrul conceptual definitoriu al grupării. Orientarea acțiunilor teroriste, dată încă la începutul deceniului, a rămas aceiași pe întreaga perioadă a existenței RAF: imperialismul american, NATO, precum și, personalitățile și obiectivele “aparatului de represiune”.

II.4. Motivațiile

Activiștii primei generații a RAF se trăgeau, cu puține excepții, din familii burgheze, în care studiile academice erau un obiectiv prioritar. Și simpatizanții și susținătorii activiștilor aveau, de regulă, activități intelectuale tipice.

Conducerea unei revoluții comuniste, dorită în continuare de către RAF, trebuia să atragă de partea sa, detașamentul conștient al clasei muncitoare. În public, abia dacă se reflecta originea burgheză a membrilor RAF, încă din timpul primei generații. Singurul care a tras concluzii teoretice, încă din timp, a fost Horst Mahler. Acesta a cerut să se acopere golurile teoriei revoluționare. În textul său, “Despre lupta armată în Europa de Vest”, explica că, o teorie revoluționară în concordanță cu perioada contemporană, nu putea fi dezvoltată de aceia care “pe baza poziției obiective de clasă, au posibilitatea să integreze în meditațiile lor experiențele trecutului și adevărurile câștigate din acestea, precum și cei care dispun de capacitatea de abstractizare care să le permită să analizeze, interpreteze și generalizeze, pe baza fundalului istoric al nivelului nostru de cunoștere, experiențele adunate din lupta de clasă a prezentului.”

Aceasta nu explică încă de ce tineri ai unei societăți democratice, s-au hotărât să se alăture “luptei armate” și să urmărească, până la sfârșit, cu arma în mână, obiective iluzorii. Există o școală de gândire care reduce chiar și maniere comportamentale colective, la întâmplări și procese psihologice. La aceasta se referea, probabil, tatăl teroristei Gudrun Ensslin, în scrisoarea deschisă din februarie 1972, către: “acei părinți, care în ultimii 10 până la 15 ani au fost afectați în mod deosebit de grav, din cauza faptului că nu și-au putut înțelege copii.” Afirma că numărul adolescenților, mare la sfârșitul anilor ´60, cărora “nu le-a reușit, în trecerea de la temeriile pubertății, prin nedreptățile și minciuna societății, să se integreze social”. Aceată inadaptare, avea însă alte forme de manifestare înainte de 1967 – nevroze, depresii și psihoze la nivel individual.

Datele existente referitoare la viețile celor mai cunoscuți dintre teroriști, nu laăs se se întrevadă în perioada maturizării, o predispoziție spre anarhism revoluționar. Situații dificile în familie și eșecul studiilor, au cunoscut și alți tineri, fără ca aceștia să caute apoi refugiu în violență.

Horst Mahler a atins aceste probleme în adnotări ideologice, publicate în revista Spiegel. Referitor la problema “iertării tovarășilor”, spunea: “Acea categorie adoptă acele prejudecăți burgheze, cupă care nu există decît conducători și conduși, de parcă nu fiecare tovarăș – căruia îi iese pe gât nedreptatea burgheză, care nu mai poate continua cu ceea ce a făcut până acum – își pune întrebarea, dacă nu poate face mai multe cu viața lui, dacă nu evadează odată din ghetto și dărâmă zidurile, chiar dacă prin aceast și-ar scurta statica lui expectativă de viață.” Relatările lui Mahler indică impresie subiectivă asupra unei represiuni, care se manifestă sub multe forme, dar este totuși așa de greu perceptibilă. Această represiune, deși fictivă în cazul lor, a fost totuși foarte eficientă. Subiectul o percepe prin mediere, deci “artistic”, în situația vietnamezilor, a negrilor din SUA și Africa de Sud, mulatrii, palestinienii și alte grupuri de populații asuprite.

Fără echivalent, până în ziua de azi, este componența umană a RAF. Femeile erau active nu doar ca și ajutoare, informatoare, mesageri, ci ca și luptări activi, care purtau sub haină sau în poșetă pistoale de calibru mare, pe care le foloseau cu hotărâre pentru a evita să fie arestate sau când organizația hotăra câte o “execuție”. Multe dintre ele au acționat nu doar la nivel de egalitate cu bărbații, ci chiar în mod determinant. Ulrike Meinhof a fost cea care a descris și deschis drumul RAF, urmat până la finalul existenței organizației. Gudrun Ensslin, Brigitte Mohnhaupt și Inge Viett dominau procesele de decizie ale grupării. Ele și alte femei au participat, ca protagoniste, la multe asasinate.

II.5. Evoluții

II.5.1 RAF și Mișcarea 2 Iunie

Activiștii RAF și-au continuat lupta și după arestarea lor. În așa-numitele “circulare de celulă”, care erau transportate de la o închisoare la alta, cadrele de conducere descriau pozițiile care trebuiau adoptate, pentru acțiuniile viitoare. Trimiteau înstrucțiuni pentru lichidarea unor locuințe conspirative, viitoare atentate cu bombă și luări de ostateci. O asemenea instrucțiune, aparținând lui Gudrun Ensslin, a fost găsită în poșeta Ulrikei Meinhof, la arestarea ei pe 15 iunie 1972. Avocatul Otto Schilly a vizitat-o în închisoare pe Ensslin la 12 iunie, purtând o discuție de mai mult de două ore. După părerea autorităților, aceste instrucțiuni nu puteau să fi ieșit din închisoare, decât prin intermediul avocatului. Curtea Supremă Federală a decis excluderea lui Schilly din echipa apărării, motivând că sarcina unui apărător nu era compatibilă cu cea a unui acuzat bănuit de colaborare. Decizia a fost însă anulată de Curtea Constituțională Federală, deoarece nu exista nici o dispoziție legală sau vreo normă cutumiară privind excluderea unui apărător.

Un indiciu pentru activitatea, care o depășea pe cea de apărător, a avocaților, este o scrisoare a avocatului Ströbele din 16 iunie 1973, găsită trei zile mai târziu în Berlin. Ströbele a redactat-o evident după vizitarea mai multor deținuți. Scrisoarea vorbea despre un “nou proiect”, și anume planul de a organiza o centrală de informații, care va fi anihilată la Hamburg, pe 4 februarie 1974. Atât în Hamburg, cât și în Frankfurt au fost percheziționate patru locuințe, în care s-au descoperit pistoale automate, arme de vânătoare, pistoale și revolvere, peste 25 grenade de mână, muniție, explozibili și mine anti-personal; au fost confiscate acte de identitate false, sume de bani în DM și valută străină de peste 200.000 DM. Au fost arestate nouă persoane. În urma acestei acțiuni a forțelor de ordine, RAF a traversat o perioadă de regenerare de peste un an de zile.

În paralel cu RAF, în anul 1971 s-a înființat și “Mișcarea 2 Iunie”. La 2 februarie 1972 a efectuat un atentat cu bombă împotriva clubului britanic de yahting Berlin-Gatow, în urma căruia a fost ucis un constructor de ambarcațiuni. La 3 martie 1972 a urmat un atac asupra Landeskriminalamt Berlin. La 5 iunie 1974, un comando B2J l-a ucis pe Ulrich Schmücker, acuzat de trădare. În același an, pe 10 noiembrie, membrii ai B2J l-au cis pe Günter von Drenkmann, președintele Curții Supreme de Justiție. Gruparea a motivat executarea lui Schmücker printr-un citat mai lung din documentul RAF “Gherilă urbană și luptă de clasă”, în care dialectic, capitalul era făcut răspunzător de acțiune. Aceasta subliniază efectul marcant al ideilor și textelor generate de membrii “nucleului dur” al RAF.

La 27 februarie 1975, membrii ai B2J l-au răpit pe președintele organizației CDU din Berlin, Peter Lorenz. Conducerea federală și Senatul Berlinului au cedat șantajului, eliberând în schimbul lui Lorenz șase teroriști aflați în închisoare. După cercetări și acțiuni prelungite, forțele de securitate au reușit să aresteze în septembrie 1975, conducătorii Mișcării – Ralf Reinders, Inge Viett, Juliane Plambeck, Fritz Teufel și Gabriele Rollnik.

Răpirea reușită de B2J a lui Peter Lorenz, a declanșat o acțiune a RAF împotriva ambasadei germane din Stockholm. Șase teroriști au ocupat pe 24 aprilie 1975, clădirea ambasadei, au luat ostateci și au solicitat eliberarea din închisoare a 26 de tovarăși. Guvernul federal a refuzat să accepte cererile, teroriștii ucigând doi ostateci, ca represalii. O explozie prematură a unei încărcături, a aruncat în aer etajul superior al clădirii, ucigând un terorist și rănindu-i pe ceilalți.

După această acțiune eșuată, a urmat o nou perioadă de reconstrucție. Doar în 1977, anul cu cele mai violente acte teroriste întreprinse de RAF, s-au declanșat noi operațiuni. La 7 aprilie 1977, procurorul general federal Siegfried Buback, șoferul său, Wolfgang Gobel și funcționarul federal Georg Wurster, au fost uciși. La 30 iulie, președintele Consiliului de administrație a Dresdner Bank, Jürgen Ponto, a fost asasinat în reședința sa. Președintele Asociației Angajatorilor, Hanns-Martin Schleyer, a fost răpit din Köln pe 5 septembrie 1977. În cursul operațiunii, teroriștii au ucis polițiștii Reinhold Brändle, Helmut Ulmer, Roland Pieler și șoferul Heinz Marcisz. Hans-Martin Schleyer a fost găsit împușcat în portbagajul unei mașini pe 19 octombrie, în orașul alsacian Mulhouse (Franța). În cursul deturnării paralele a aeronavei Lufthansa „Landshut“, căpitanul Jürgen Schumann a fost împușcat. După ce guvernul federal nu a cedat cererilor teroriștilor și pasagerii avionului deturnat spre Mogadishu au fost eliberați de un comando al GSG 9 (Grenzschutzgruppe 9 – Grupul Pazei de Frontieră 9, comando specializat în operațiuni anti-tero), deținuții Andreas Baader, Gudrun Ensslin și Jan Carl Raspe s-au sinucis în închisoarea Stammheim. Irmgard Möller a supraviețuit tentativei de sinucidere.

În noiembrie 1977, membrii ai B2J l-au răpit în Viena pe industriașul austriac Palmers, obținând 4 milioane DM răscumpărare pentru eliberarea lui. În primăvara 1980, Mișcarea 2 Iunie s-a dizolvat, iar restul cadrelor, care dispuneau de 2 milioane DM din răscumpărare, au intrat în rândurile RAF.

Acțiunile organizate în anii care au urmat, au eșuat. La 25 iunie 1979, membrii ai RAF au încercat să-l arunce în aer pe comandantul suprem al NATO din Europa, Alexander Haig, pe drumul spre Cartierul General NATO din Bruxelles. Generalul a supraviețuit atentatului. La 31 august 1981, membrii RAF au lansat un atac cu bombe asupra Cartierului General al Aviației NATO de la Ramstein (Pfalz). 18 soldați americani și 2 civili germani au fost răniți. La 15 septembrie 1981, teroriști RAF au tras două rachete RPG-7 asupra mașinii generalului Frederick J. Kroesen, comandantul armatei americane din Europa. Atentatul a eșuat.

Atacul cu bombă de la Ramstein, a demonstrat discrepanța dintre pretenții și realitate, dintre fixarea obiectivului și îndeplinirea lui: Cartierul General al Aviației NATO, “bastion al imperialismului american”, trebuia ras de pe suprafața pământului; a fost distrus însă, doar un autoturism, pagube materiale relativ reduse, 20 de răniți. La fel stă situația și în cazul atentatului asupra generalului Kroesen. Perfecțiunea pregătirii și antrenarea atentă a atentatorilor, sunt evidente și apreciabile. Conform unor experți, și un foarte bun trăgător ar avea nevoie de 4 săptămâni de antrenament, pentru a lovi la 120 metri un autoturism, cu o rachetă RPG-7. Pregătirea probabil a avut loc în Orientul Mijlociu, în taberele palestiniene. Dar în ciuda acestui antrenament, atentatele au eșuat. Dar și în terorism , la final, contează doar succesele.

În aceiași perioadă, mijloacele financiare necesare pentru planificarea altor acțiuni, se diminuaseră. Jaful armat întreprins de Christian Klar, Adelheid Schulz, Inge Viett și Brigitte Mohnhaupt asupra unei bănci din Bochum (15 septembrie 1982, 126.000 DM ), a arătat limitele rezervelor financiare. Arestarea teroriștilor Brigitte Mohnhaupt, Adelheid Schulz și Christian Klar la 11 și 16 noiembrie 1982, descoperirea unui mare număr de depozite cu arme, muniție, bani și acte de identitate false, au reprezentat o lovitură foarte grea pentru RAF, care a redus drastic capacitatea operațională a organizației pe următorii doi ani. La 26 martie 1984, patru membri ai RAF au jefuit o bancă din Würzburg, fugind cu 171.000 DM.

Se pare că în afară de aceste operațiuni logistice de obținere de fonduri, RAF nu se mai afla în situația de a putea continua lupta armată. După pregătiri îndelungate, în vara anului 1984 RAF a fost din nou capabilă să treacă la acțiune. Odată cu arestarea a șase membrii de bază , în iulie 1984 în Frankfurt și Karlsruhe, pe lângă alte acte, a fost descoperită un “Document de planificare și discuție”. Conținutul fusese, fără îndoială, discutat cu membrii din închisoare, conținând și corecturile acestora. Conținea o analiză a situației din acel moment a Republicii Federale Germania, care ar fi fost considerată și de către simpatizanți ai stângii, ca străină de realitate. Pe cealaltă parte conținea planuri, care păreau să fie fost foarte bine calculate și urmau să fie îndeplinite în trei etape.

În toamna anului 1984 trebuiau să aibă loc atentate cu bombă împotriva unor obiective-cheie ale “aparatului militar al NATO” (US Army și Bundeswehr). Obiective singulare erau detaliate ca și ținte ale atacurilor. Rezultatele cercetărilor (ca de exemplu, conductele NATO din sudul Germaniei) erau anexate. Acestea se pare că proveneau din mediul RAF. În același timp, membrii RAF din închisori, trebuiau să declanșeze o grevă a foamei, cerând mutarea lor împreună într-o singură închisoare. Acesta avea vechiul obiectiv de-a forma “grupuri capabile de intercomunicare”. De remarcat este faptul că, în documentul de planificare, nu se mai vorbește despre eliberarea “tovarășilor încarcerați”. În a treia etapă urmau să fie uciși “reprezentanți ai represiunii”.

Cu o decalare de șase săptămâni, RAF a și încercat să pună în aplicare planul lor în trei etape. “Fidelitatea față de plan” este o calitate pe care RAF a căutat-o și respectat-o întotdeauna.În primele zile ale lunii decembrie, deținuții au început greva foamei. Pe 18 decmbrie, un comando RAF a încercat un atac cu bombă asupra Școlii NATO din Oberammergau. Dacă acțiunea RAF ar fi reușit, aproximativ 30 persoane ar fi trebuit să-și piardă viața. La 15 ianuarie 1985, Action Directe (AD) din Franța și RAF au emis un comunicat comun “pentru unitatea revoluționarilor din Europa de Vest”, anunțând înființarea unui “front unit pentru combaterea imperialismului NATO”. Pe 25 ianuarie 1985, membri ai AD l-au asasinat în fața locuinței sale din Paris, pe generalul francez Rene Audran. Un “Comando Elisabeth van Dyck” a revendicat atentatul. La 1 februarie 1985, doi membrii RAF l-au ucis în casa sa din München pe Ernst Zimmermann, manager și planificator în înarmare. Acțiunea a fost îndeplinită de “Comando Patsy O´Hara”. Greva foamei a membrilor RAF din închisori și operațiunile “nivelului comandourilor”, au fost însoțite de atentate și tenative venite din rândul mediului legal al RAF. Pe parcursul grevei foamei, au avut loc 15 atacuri cu explozivi și 23 cu bombe incendiare. Jumătate din acestea au fost îndreptate împotriva unor obiective militare.

După asasinarea lui Ernst Zimmermann, deținuții au întrerupt greva foamei. RAF a publicat o “Declarație referitoare la întreruperea grevei foamei”, afirmând că, organizația considera că s-a apropiat în mod semnificativ de obiectivul ei hotărâtor – și anume, instituirea unui front anti-imperialist în Republica Federală Germania și Europa de Vest. Pentru început, RAF constata în mod realist că, frontul anti-imperialist nu a manifestat încă nivelul politic, practic și organizatoric necesar pentru a “pune o limită intereselor evidente de distrugere ale statului”; dar ea considera “saltul spre unitatea gherilei vest-europene și realizarea unor structuri de atac de o nouă calitate” ca foarte posibil din acel moment.

Din 8 august 1985, RAF și-a continuat ofensiva. A comis un grav atentat cu bombă împotriva bazei aviației americane de pe aeroportul Rhein-Main din Frankfurt. Un autoturism capcană a fost detonat, ucigând doi americani și rănind 11 trecători. La 7 august, doi membri au RAF l-au ucis cu un glonț în ceafă pe soldatul american Edward Pimental, pentru a-i fura cartela de identificare. Cu ajutorul acestei și-a deschis RAF drum pe terenul înprejmuit al bazei aeriene. Într-o scrisoare de revendicare de mai târziu, RAF afirma că a fost o acțiune săvârșită în comun cu AD. Scrisoarea era semnată “Comando George Jackson”.

Odată cu “ofensiva 84/85”, în RAF s-a dezvoltat o altă structură organizatorică, decât cea cu care a operat până în noiembrie 1984. Până la acel moment existau trei niveluri de organizare/inele. De atunci, nu se vor mai distinge decât patru cercuri.

Ca și până acum, centrul organizației era format din “deținuții RAF și rezistența anti-imperialistă”. RAF aprecia la acel moment, că 32 dintre membrii ei erau deținuți. În trecut, deținuții erau cei care coordonau lupta armată a RAF, din închisoare venind chiar și instrucțiuni detaliate pentru acțiuni armate. Această preponderență a membrilor încarcerați a dispărut încă din primăvara anului 1984. Faptul acesta a fost demonstrat de “documentul de planificare și discuție” descoperti la membrii de bază arestați la Frankfurt și Karlsruhe în iulie 1984. Din acel moment, toate acțiunile și declarațiile de motivare ale RAF, au fost puse în aplicare și formulate în exclusivitate de “nivelul comandourilor”. În majoritatea cazurilor, aceasta avea loc totuși după consultări cu deținuții. În anumite cazuri singulare, deținuții au fost informați doar după reușita acțiunii.

Al doilea cerc al RAF era compus din nivelul comandourilor, care cuprindea aproximativ 20 persoane. Comandourile operau din subteran, iar combatanții trăiau ilegal, cu nume și acte de identitate false. Subordonat acestuia, este un cerc restrâns format din circa 200 persoane. Acești membri ai RAF sprijină logistic comandourile și, în cazuri izolate, îndeplinesc chiar ei acțiuni înarmate de mică anvergură. Membrii din mediul restrâns, responsabili de lupta armată, s-au auto-intitulat – conform unor scrisori de revendicare – “militanți ilegali” ai RAF. Numărul lor s-ar fi ridicat la cel mult 30 persoane.

Ultimul cerc poate fi numit mediul larg sau “brațul legal” al RAF. Acesta cuprindea în jur de 400 susținători și simpatizanți.

În scrisoarea explicativă referitoare la uciderea lui Zimmermann, a fost explicată “strategia” RAF. Obiectivul atentatelor era din acel moment, “Complexul Militar-Industrial” (CMI). Fixarea acestui obiectiv, era numită de către RAF, “Strategia CMI”.

Încă uciderea generalului Audran și a lui Ernst Zimmermann s-a ciocnit de neînțelegerea stângii. Uciderea soldatului american Pimental a născut discuții aprinse și în mediul legal al RAF. Nivelul comandourilor s-a văzut nevoit să ia poziție, într-un document special. Declarația poartă numele “Către cei care luptă alături de noi”. În aceasta, RAF își face autocritica. În ciuda așa-ziselor dificultăți de a transmite acțiunile lor militanților din mediul stângii – adică a le motiva – , RAF a continuat seria asasinatelor. La 9 iulie 1986 a fost ucis Karlheinz Beckurts, membru în consiliul de administrație al firmei Siemens; la 10 octombrie 1986 l-au ucis pe Gerold von Braunmühl, director în Ministerul Afacerilor Externe. Scrisoarea de revendicare a atentatului asupra lui Karlheinz Beckurts, este semnată “Comando Mara Cargol”. Acesta este numele soției lui Renato Curcio, fondatorul Brigăzilor Roșii (Brigatte Rosse – BR) din Italia. Pe perioada cât Curcio a fost închis, Mara Cargol a preluat temporar conducerea BR. A fost ucisă la 9 iunie 1975, în urma unui schimb de focuri cu poliția. Asasinarea lui Gerold von Braunmühl a fost revendicată de “Comando Ingrid Schubert” din RAF.

II.5.2 Celulele Revoluționare (Revolutionäre Zellen – RZ)

Conceptele strategice ale RZ au fost, de la bun început concepute în așa fel, încât să-și păstreze o poziție independentă față de RAF. RZ doreau să construiască o interfață cu masele, în timp ce RAF dorea o revoluție condusă de elitele studențești. Pentru a realiza așa ceva, acțiunile revoluționare ale RZ trebuiau cuplate cu conflicte social-politice existente în realitatea de zi cu zi a Germaniei. Din această “profesiune de credință” s-a născut “strategia cuplării”. Prima deviză a acestei spunea :”acțiunile trebuiesc îndeplinite din punctul de vedere al adeziunii maselor, adică să fie localizate acolo, și săvârșite cu mijloacele care, să atragă oamenii și să-i facă să se identifice cu acestea.” Ediția din ianuarie 1978 a ziarului RZ “Mânie revoluționară” (Revolutionärer Zorn), din care a fost redat și citatul de mai sus, cuprinde o analiză detaliată a bazelor ideologice ale RZ, valabile până în ziua de azi.

După concepția teoreticienilor RZ, puterea clasei conducătoare actuale, se află în mâinile concernelor multinaționale. Industrializarea progresivă a Lumii a Treia oferă capitalului internațional șansa, de a transforma vechea dependență indirectă a acestor țării de piața mondială, într-o depemdență directă de concernele multinaționale. Hotărârile de investiții ale marilor concerne internaționale, influențează mai mult țările în curs de dezvoltare, decât politica guvernelor țărilor industrializate. Capitalul transnațional are posibilitatea de a reinvesti doar un procent redus din sumele obținute în Lumea a Treia, înapoi în aceste țări; marea parte a profiturilor sunt transferate în țările industrializate – în “metropolă”. Prin această nouă formă de exploatare, concernele multinaționale s-au transformat în chintesența imperialismului.

În anii 1983 și 1984, RZ a publicat mai multe documente care conțineau teze ideologice asemănătoare. Aceste publicații arătau însă deja primele îndoieli, în posibilitatea transpunerii în realitate a concepției revoluționare a RZ. În august 1983 a apărut un protest împotriva unui parc industrial de lângă Frankfurt. În decembrie 1983 a urmat un document mai lung despre mișcarea pentru pace. În martie 1985, RZ a publicat un text referitor la săptămâna de lucru de 35 de ore. În iunie 1984, revista feministă “emma” a publicat un interviu al sectorului feminin al RZ, “Rote Zora”.

Îndoielile legate de șansele de succes ale violenței revoluționare în situația social-politică existentă în RFG, au fost în mod special evidente, în textul RZ referitor la mișcarea pentru pace. În această lucrare, RZ trece în revistă situația geopolitică actuală, într-un mod foarte detaliat. Referitor la blocul estic, se precizează că Uniunea Sovietică nu va dispune nici pe viitor de forța economică necesară pentru a atrage prin măsuri economice, țările Lumii a Treia în susținerea necondiționată a politicii sovietice. URSS nu va mai putea pe viitor să impună dependență politică prin intermediul ajutoarelor economice. Atunci va trebui să se restrângă la “reclamarea unui idealism mondial în numele prieteniei între popoare sau la asigurarea unor sfere de influență, prin mijloace pur militare.”

Chiar mișcarea pentru pace în sine, este văzută în aceiași hârtie a RZ, ca un obstacol în calea succesului “luptei revoluționare”. RZ a observat încă din 1983 că, o campanie pentru pace nu va împiedica desfășurarea și staționarea de rachete Pershing II în Europa de Vest. De aici au tras concluzia că “stânga radicală și puncte centrale ale existenței sale (mișcarea pentru pace) vor rămâne pe drum”.

Documentul detaliază cum “creșterea influenței alternativelor ecologiste, a bisericilor, a comuniștilor și socialiștilor tradiționaliști, precum și al apostolilor integrării veniți din răndurile social-democrației” vor devia spiritul mișcării pentru pace spre un nou socialism al eliberării. În ciuda păturilor largi ale burgheziei, și dreapta radicală era pe cale să respingă tot mai mult “violența revoluționară”.

Această analiză a determinat pe RZ să renunțe tot mai mult la acțiuni violente. Din numeroase informații ale serviciilor de informații reiese că, în cadrul întâlnirilor RZ independente, nu se mai discutau planurile unor atentate, ci se căuta identificarea de noi “metode revoluționare”, care să le înlocuiască. În continuare se punea întrebarea, dacă acțiuni politico-subversive, în cadrul situației existente, nu ar fi promis mai mult succes decât “actele revoluționare”.

Până la începutul anului 1985, RZ au parcurs o perioadă de abstinență revoluționară. În anul 1982, organele de securitate apreciau numărul de membri ai RZ la aproape 200 persoane. O celulă independentă cuprindea 5 până la 8 persoane. În anul 1985 se aprecia că membrii RZ au scăzut la circa 50, maxim 80. Centrul de greutate al activitățiilor lor rămăsese zona Rhein-Main, în Renania de Nord-Westfalia (NRW) și în Berlin.

Nici în timpul “Ofensivei 84/85” a RAF, RZ nu au întreprins acțiuni teroriste. La 13 martie 1985, ziarul “taz” cu orientare de stânga, a publicat o luare de poziție a RZ față de acțiunile violente ale RAF. Această evaluare a ofensivei RAF s-a ciocnit de opoziția unora dintre membrii RZ. Din această discrepanță a rezultat faptul că, la începutul anului 1985, RZ nu găsise încă un discurs coerent prin care să se delimiteze de strategia și ideologia RAF. Doar după întreruperea grevei foamei a deținuților RAF, RZ a trecut din nou la acțiune. Ele “au pedepsit” diferite firme prin patru atentate cu bombă , firme care ar fi luptat împotriva grevei minierilor britanici, prin politica sau relațiile lor de afaceri.

La 28 aprilie 1985 au efectuat mai multe atacuri cu explozibil împotriva clădirii Asociației Angajatorilor, a unei filiale a firmei Hoechst din Köln și a unei clădirii a Deutsche Bank din Düsseldorf. La 30 mai au distrus, printr-o explozie, o conductă de petrol a NATO, din apropiere de Frankfurt. Pe 7 octombrie, RZ au atacat cu expozibil o reprezentanță a firmei Daimler-Benz din Köln. S-au produs pagube materiale de 150.000 DM. – În revendicarea scrisă a atentatului, acesta a fost numit “răzbunare pentru uciderea tovarășului Günter Sare”. Sare a murit pe 28 septembrie 1985, în cursul unei demonstrații la Frankfurt. Daimler-Benz a fost ales ca obiectiv, deorece reprezenta “chintesența capitalismului și imperialismului german”. În aceiași zi, în Institutul Botanic al Universității din Köln, a explodat o bombă, provocând pagube materiale cifrate la 30.000 DM. – RZ desemnau Institutul Universității ca un „sector strategic“, deoarece acesta s-ar fi ocupat cu tehnologie biologică și genetică. Un „Comando Wilfried Böse“ și-a asumat responsabilitatea atentatului. La 19 septembrie are loc un atac cu dipozitive incendiare împotriva halelor de producție și depozitare ale firmei Brüggemann&Brand în Wetter-Wengern (NRW). Au fost produse pagube materiale cu o valoare cuprinsă între 8 și 10 milioane DM. RZ și-a motivat atacul prin relațiile de afaceri pe care le întreținea firma cu Republica Africa de Sud. În aceiași zi, RZ au atacat și un camion al firmei constructoare de vehicule Lueg din Bochum-Watenscheid. Firma Lueg întreținea la rândul ei legături comerciale cu Republica Africa de Sud. La 11 februarie 1986, RZ au încercat să arunce în aer o clădire a South Africa Foundation (SAF) din Bonn. Și acest atentat era închinat „solidarității cu lupta de eliberare din Africa de Sud“.

RZ a efectuat în anul 1986 un total de 14 atentate, din care 10 au vizat obiective aflate în legătură cu problema azilanților. Harald Hollenberg, directorul Direcției Străinilor din Berlin, a fost rănit la 28 octombrie 1986, cu focuri de armă trase în picioare. Prin aceasta, RZ recurgea la aplicarea de exemple italienești, experimentate în practică. La 31 mai 1978, membrii ai RZ au rănit cu focuri de armă trase în picioare, un avocat din oficiu care activa în procesul împotriva atentatorilor din cazurile von Drenkmann și Lorenz. Au încercat să arunce în aer autovehicolul unui alt apărător din oficiu implicat în aceleași cazuri, dar bomba a putut fi dezamorsată la timp. La 11 mai 1981, membri ai RZ l-au ucis pe Herbert Karry, ministrul de finanțe al landului Hessen, trăgând focuri de armă pe fereastra dormitorului acestuia.

II.6. Măsuri de contracarare

Pentru început, acțiunile teroriștilor RAF s-au desfășurat într-o atmosferă care îi avantaja. Faptele erau explicate cu motivele făptașilor. Cauzele pentru terorism erau căutate în evoluțiile social-politice. În relatările mass-mediei, mai mult spațiu ocupa decsrierea unor greșeli de procedură din cursul urmăririi atentatorilor, decât amintirea victimelor.

Două săptămâni după asasinarea procurorului general federal Siegfried Buback, la 7 aprilie 1977, în ziarul studențesc „göttinger zeitung“ apărea un “Necrolog” al mortului, în care autorul anonim „nu putea ascunde fericirea lăuntrică“ provocată de moartea lui Buback. Articolul, devenit celebru în literatura de specialitate, era semnat „Mescalero“. „Necrologul“ era străbătut de un limbaj al violenței, care desființa practic orice prag psihologic al crimei. În iunie 1977 apărea o „Documentare“ referitoare la acel text, care pretindea „să se înțeleagă practic dreptul la libera exprimare a opiniei politice“ și „să declanșeze un proces de conștiință referitor la raporturile de violență din societatea noastră“. Această „Documentare“ era editată de 43 de profesori universitari, un consilier superior academic și patru avocați. Aceștia nu au arătat cu nici o ocazie, că se distanțează de conținutul „Necrologului Mescalero“.

Tot după asasinarea lui Siegfried Buback, scriitorul stabilit la Londra, Erich Fried, a scris o poezie despre moartea acestuia. În ea spunea: „Această bucată de carne – credea că face dreptate – și făcea nedreptate.“ Ca și ajutor voluntar al unei justiții care nu putea să-și definească rolul și nu putea nici să facă diferențieri între interesele de clasă, Buback ar fi fost parte a nedreptății. Întreaga poezie se concentrează spre catalogarea ca și nedreptate, a urmăririi asasinilor și dușmanilor statului de drept democratic, împotriva căruia luptă cu o imensă energie și voință criminală.

Nici până astăzi nu s-au clarificat motivele executării lui Ulrich Schmücker. Schmucker a fost ucis la 5 iunie 1974, de către un comando al B2J. Acuzațiile sunt legate de presupusele contacte dintre acesta și serviciile secrete, acestea ignorând la final protejarea sa. Dar este foarte plauzibil, ca toate acestea să nu fie decât speculații menite să arunce vina asupra autorităților.

În această atmosferă, a fost foarte greu să se explice necesitatea unor măsuri administrative și legislative de contracarare a amenințării teroriste. Între 1971 și 1978, parlamentul german a hotărât diferite reforme legislative, care urmăreau îmbunătățirea metodelor de urmărire și pedepse mai grele pentru terorism. Prin cea de-a 11 lege de modificare a Codului penal, din 1971, deturnarea de aeronave sau aracarea unor aeronave, prevedea pedepse cu privare de libertate, de peste cinci ani. Prin cea de-a 12 lege (tot din 1971), aria de aplicare a evidenței infracțiunii în cazul de răpire cu intenție de șantaj, a fost existinsă și asupra protecției adulților și s-a introdus evidența infracțiunii de luare de ostatici.

În anul 1972 a fost revăzută legea de funcționare a Direcția Federală pentru Apărarea Constituției (Bundesamt fur Verfassungsschutz – BfV, serviciul de informații interne german), Direcția fiind însărcinată cu observarea activităților teroriste. Prin cea de-a 14 modificare a Codului penal, din 1976, s-au introdus pedepse pentru sprijinirea unor infracțiuni anti-constituționale grave și pentru coordonarea de asemenea infracțiuni violente.

Drepturile apărării au fost parțial modificate. Un apărător putea fi exclus din apărarea unui inculapt, dacă era bănuit concludent de a fi participat la infracțiunile inculpatului sau de a fi abuzat de contactul cu inculpații, pentru a săvârși infracțiuni. Posibilitatea de a desfășura ședințe de judecată și în lipsa inculpaților (de ex., greva foamei), a fost extinsă (Legea de completare a primei legi a reformei codului de procedură penală, 1974).

Apartenența la o grupare teroristă era pedepsită cu severitate, fiind extinsă și obligația de a reclama infracțiunile acestei asocieri cu scop terorist. A fost facilitată supravegherea schimbului de scrisori al apărării. (Legea pentru modificarea Codului penal și al Codului de procedură penală, 1976). “Legea blocării contactului” s-a născut din concluzia, că stoparea temporară a tuturor posibilităților de contact ale deținuților, ar putea ridica considerabil șansele de eliberare ale unor ostatici (Modificarea legii introductive, 1977).

În anul 1977, s-a aprobat printr-o nouă lege de modificare a Codului de procedură penală, percheziționarea tuturor locuințelor unui imobil și instituirea de posturi de control în cursul urmăririi unor infractori teroriști. În cazul acțiunilor teroriste violente, se impunea folosirea unui perete despărțitor transparent, în cursul vizitelor avocațiilor apărării.

În paralel cu modificările legislative, forțele de securitate au fost întărite și rigidizate. Numărul secțiilor Direcției Criminalistice Federale a crescut de la 933 în 1969, la mai mult de 2500 în 1977. S-a instituționalizat schimbul de informații cu organele de securitate prietene, referitor la organizațiile și activitățile infracționale teroriste.

Acest instrumentar realizat de parlamentul și guvernul german, era teoretic suficient pentru urmărire și pedepsire, în cazul în care existau primele indicii pentru începerea cercetărilor. Instituția martorilor-cheie poate crește șansele cercetărilor. Îndoielnică a rămas însă colaborarea membrilor nucleului dur al RAF, în schimbul cooperării cu organele de cercetare și a promisiunii eliberării înainte de termen.

II.7. Perspective

II.7.1 Celulele Revoluționare – RZ

La sfîrșitul anilor 80, RZ au început să-și extindă organizația, atingând nivelul anilor ´70. Perioada de discuții, declanșată în decembrie 1983, legată de drumul corect spre revoluție, s-a încheiat în februarie 1985. RZ din Berlin se pare că au reuțit să se impună, în cadrul confruntărilor interorganizaționale, legate de asasinarea de către RAF a generalului Audran și a lui Ernst Zimmermann. Odată cu întreruperea grevei foamei deținuților RAF, RZ au revenit pe scena operațională. În 1986 au organizat 14 atentate, legate de problema azilanților. RZ s-a concentrat asupra obiectivelor simbolice pentru discuțiile politice care aveau loc în societatea germană, la acel moment. Prin acțiuni îndreptate împotriva unor asemenea ținte sperau să primească o susținere din partea unor mișcări politice și să refacă interfața cu masele. Pe viitor se prefigurau acțiuni împotriva instituțiilor de prelucrare a datelor, firme economice care colaborau sau reprezentau Africa de Sud, și împotriva obiectivelor care aveau legătură cu energia nucleară; atacurile împotriva persoanelor fizice urmau să înceteze.

II.7.2 Stânga autonomă și RAF

Pentru perioada sfârșitului deceniului nouă, o parte restrânsă a organelor de securitate și o parte din politicienii aflați în legătură cu problemele de securitate, afirmau că RAF își recruta „militanții ilegali“ și cadrele comandourilor sale, dintre activiștii stângii autonome. Dovadă pentru aceste afirmații, stătea o listare a cazurilor în care, membri ai RAF – participanți la acțiuni care presupuneau provocarea de pierderi ce vieți omenești – își începuseră activitatea militantă ca și ocupanți ilegali ai unor case din Berlin, participanți la demonstrații împotriva centralelor atomo-electrice și a instalațiilor americane de pe teritoriul RFG. În majoritatea cazurilor însă, aceștia făceau deja parte din organizații de sprijinire a RAF, ca de exemplu „Comitetele împotriva torturii prin izolare“, „Ajutorul Roșu“ sau „Ajutorul Negru“, în momentul când participau la ocuparea de case sau la demonstrații violente.

O asemenea dezvoltare a analizelor legate de terorismul german și cauzele sale, se oprea asupra unui singur fapt: marca infractorii cu motivați politic din grupările autonome, drept potențiali criminali, acoperind astfel diferența clară dintre RAF și autonomi. Iar aceasta era în avantajul teroriștilor.

Chiar dacă stânga autonomă consideră că, în final, formele de protest nu sunt productive, ei recurg la alte acțiuni: bruierea masivă a adunărilor oponenților politici, izbucniri violente în cursul demonstrațiilor, acțiuni de sabotaj împotriva unor firme care, de exemplu, lucrează la construcția de centrale atomo-electrice, precum și atentate cu explozibili și dispozitive incendiare. Deoarece toți autonomii preferă acțiunile descentralizate, atentatele sunt greu de prevăzut, cercetat sau împiedicat. Obiectivul strategic al autonomilor rămâne întotdeauna, opunerea de rezistență prin acțiuni care au ca și obiectiv statul.

Autonomii se văd ca și mișcare de bază, în care funcționează „democrația directă“, cu orientare anarhistă. Aceasta corespunde cu repulsia lor față de orice formă de organizare. În funcție de obiectivul strategic al activității lor, sunt ocupanți de case, adversari ai centralelor atomo-electrice sau „antifasciști“. Colaborează cu alți adversari ai energiei atomice sau grupări „antifasciste“, care în contrast cu grupările autonome, se limitează la domeniul lor restrâns de activitate. De multe ori există și suprapuneri cu obiectivele atacurilor unor grupări care sunt atribuite mediului RAF. Se diferențiază de acestea prin structura laxă, care garantează independență, și prin respingerea concepțiilor marxist-leniniste.

Autonomilor nu le-a reuțit niciodată să creeze structuri supraregionale. Aceasta ar fi și împotriva crezului lor. Doar cu câteva ocazii, considerate deosebit de provocatoare, s-a ajuns la demonstrații cu participare de pe întreg teritoriul Republicii Federale, ca de exemplu depunerea publică a jurământului militar la Bremen, pe 6 mai 1980, vizita lui Ronald Reagen din 11 iunie 1982 la Berlin, la vizita George Bush din 25 iunie 1983 la Krefeld și cu ocazia protestelor împotriva centralei atomo-electrice Brokdorf și a stației de îmbogățire de la Wackersdorf.

Unele metode de efectuare a atentatelor, semănă cu tactica RZ. Dar autonomii în sine, nu sunt teroriști. Lor le lipsește o concepție politică pe termen lung. Atentatele sunt așa de inconsecvente în sine, încât din ele nu s-a putut dezvolta niciodată o luptă sistematică pentru atingerea unor obiective politice.

RAF dorea atragerea autonomilor în strategia sa globală, ca parte a spectrului militant al „Frontului anti-imperialist din Europa de Vest“. A încercat atingerea acestui obiectiv, în cadrul „Conferinței asupra rezistenței anti-imperialiste din Europa“, organizat de simpatizanți ai RAF la Frankfurt, în perioada 31 ianuarie-4 februarie 1986. Manifestarea a fost minuțios pregătită, străduințele organizatorilor fiind susținute de un număr special al ziarelor ilegale „De Knipselkrant“ și „Ligne Rouge“.„De Knipselkrant“ publica regulat informații din domeniul terorismului occidental și chiar texte ale unor scrisori de revendicare aparținând organizațiilor teroriste. „Ligne Rouge“ era organul de presă al organizației teroriste belgiene „Celulele combatante comuniste“ (CCC).

În ciuda situației favorabile de la care pornea RAF, nu s-a ajuns la nici un consens între teroriști și stânga autonomă. Apartenenții grupărilor autonome au criticat uciderea de către membrii RAF a soldatului american Pimental (la 8 august 1985), cu un glonț în ceafă. Se distanțau de pretențiile elitiste ale RAF și refuzau încercările de îndoctrinare venite dinspre mediul RAF. Manifestarea, care trebuia să fie o etalare a forțelor militanților activi ai RAF, a degenerat într-un eșec pentru grupare.

Autonomii nu luau în considerare, la alegerea formelor de luptă, partenerii de acțiune. În prim-planul activităților lor, stă întotdeauna, propria persoană. Din descoperirea subiectivă a “înstrăinării”, descrisă de tânărul Marx, încercau să treacă într-o fază a “auto-împlinirii”. Refuzau orice ideologie. Colaborau uneori, punctual, cu mediul RAF, dar nu s-a putut realiza atragerea lor în lupta RAF. De aceea, ei nu au reprezentat un rezervor de recrutare pentru mediul RAF, iar cu atât mai puțin pentru “militanții ilegali” sau comandourile RAF.

II.7.3 Noul crez al RAF

Renunțarea la teorie, a fost vizibilă încă din unele din documentele primei generații a RAF. Ulrike Meinhof arăta aceasta într-o dispută cu Horst Mahler, despre care afirma că a ajuns la practică, prin clasici. Ea a parcurs drumul în sens invers, și anume: “de la practică la clasici, altfel spus: când încetezi să te mai lași tutelat, doar atunci începi să înveți de la ei. nu raf are dreptate, pentru că toate acestea se găsesc deja la lenin, ci, lenin este bun, pentru că spune același lucru ca și raf – și de aceea este el o autoritate pentru noi”. Cu aceasta, teoria nu mai reprezenta o posibilă corectură pentru practică, ci servea doar pentru legitimarea unor acțiuni deja efectuate.

Din renunțarea la teorie, au rezultat deficiențe de teorie care s-au acutizat la grupările succesorale. Baza intelectuală, care să se autoconfrunte argumentativ cu propriile obiective revoluționare, a devenit tot mai îngustă. Aceasta a dus la izolare. Sprijinul simpatizanților de stânga a dispărut. Aceasta a impus un proces invers de imunizare, care a eliberat gruparea de dependențe resimțite mai demult și a blocat dinspre exterior gruparea. Stabilitatea internă a RAF, o trăsătură caracteristică încă de la început, a crescut. Apariția unor martori-cheie din rândul organizației restrânse a RAF, era mai mult decât improbabilă.

Asasinarea soldatului Pimental a dus la discuții chiar și în mediul intern al RAF. Gruparea s-a văzut obligată să dezvolte o susținere teoretică pentru obiectivele lor strategice. Declarația redactată li emisă publicității, s-a încheiat cu auto-critică.

Dar nici aceasta nu a împiedicat RAF să efectueze noi atentate. Dorința lor, de a lupta într-un nou front european anti-imperialist, nu a dispărut. Asasinarea lui Karlheinz Beckurts și Gerold von Braunmühl doar a subliniat această pretenție în fața simpatizanților de stânga. Identificarea generală a țintelor RAF cu strategia altor unități teroriste europene – CCC din Belgia, AD din Franța, BR din Italia – i-a motivat și pe adepții RAF, considerând posibilă dezvoltarea împreună a unei mișcări europene de gherilă.

Ca și substitut la lipsa de documente ideologico-strategice, tovarășii RAF din mediul legal, au început din decembrie 1984 editarea revistei „Luptând împreună, Ziarul pentru frontul anti-imperialist din Europa de Vest“. Aceast ziar ilegal, purta pe prima pagină deviza :“multiplicați – dați mai departe!“. Majoritatea articolelor încercau ori justificarea acțiunilor RAF (sau AD), ori relatau despre evoluțiile din cadrul altor organizații teroriste europene. Încercările de justificare sau scrisorile de revendicare publicate, conțineau uneori fragmente ideologice. Din aceasta nu se putea însă întrevedea o strategie omogenă care să arate calea de urmat pe viitor. „Acțiunea“ se afla în continuare în prim-plan; „primatul practicii“ înlocuia teoria. Atentatele în sine erau strategie și făceau parte dintr-o „fază a propagandei armate“, prin care erau răpândite „ideile comuniste revoluționare“.

Toate aceste evoluții, date și cercetări, au dus la formularea unor posibile linii de evoluție a mișcării, la finele anilor ´80 și începutul anilor ´90. Se spunea că, rezonanța acțiunilor grupării în cadrul unor grupări ne-germane, va întări voința de acțiune a RAF. Pierderea reperelor strategice pe termen lung, va face acțiunile lor mai fulgerătoare, directe și greu de calaculat, decât până atunci. „Ofensiva 84/85“, care s-a încheiat cu asasinarea lui Ernst Zimmermann și întreruperea grevei foameii deținuților RAF, arătase deja că eliberarea deținuților nu mai se afla printre prioritățile Fracțiunii. Obiectivul acțiunii ar fi fost „doar“ mutarea într-un singur loc a deținuților. Din această cauză, se aprecia că nu vor mai avea loc nici luări de ostatici, țintele următoarelor atacuri fiind membri și obiective ale armatei americane, ale NATO și Bundeswehr, precum și ale „complexului militar-industrial“.

II.8. Apusul

Între 6 și 18 iunie 1990, nouă foști membri ai RAF au fost arestați în Republica Democrată Germania. Aceștia trăiau de ani de zile, unii chiar din 1980, în Berlinul de Est, Frankfurt/Oder, Magdeburg sau în alte localități, cu o identitate falsă. Unii și-au întemeiat familii, cu copii. Toți aveau o slujbă fixă, la care mergeau regulat.

Direcția Generală XXII a Ministerului Securității Statului (MSS) din RDG a preluat îngrijirea foștilor teroriști, le-a fabricat noi identități și i-a angajat. Acestea au dus la speculații, conform cărora, MSS cu cunoștința sau la indicația conducerii RDG, ar fi folosit acțiunile RAF pentru a destabiliza RFG.

Două dintre mandatele de arestare – al lui Ekhard Freiherr von Seckendorf și Sigrid Sternebeck – aveau la bază acuzația de a fi participat, în anii 1984 și 1985, la acțiuni ale RAF. Primul la jaful de pe 26 martie 1984 din Wurzburg, iar Sternebeck ar fi procurat mașina folosită la bomba capcană detonată în baza americană din Frankfurt/Main, din 8 august 1985. Și altora li se aduceau acuzații asemănătoare.

Fostul comandant al Direcției Generale XXII, a afirmat însă că foștii membri RAF au primit cetățenia DDR, în schimbul asigurării solemne de a renunța la atentate și de a întrerupe orice legături cu RAF. Riscul de a permite RAF să folosească RDG, ca și spațiu de refugiu sau chiar bază de operațiuni, era prea mare.

Întrebările nu au primit însă nici un răspuns. Oricum, mulți dintre terorișrii RAF refugiați și arestați în fosta RDG, au cerut repatrierea, pentru a profita de reglementările existente atunci în RFG, legate de instituția martorului-cheie. A fost cazul lui Susanne Albrecht, Silke Maier-Witt sau Werner Loetze. Mitul unității de nezguduit al RAF se năruia odată cu epigonii primei generații a RAF, la peste două decenii de la înființarea grupării.

RAF a dezvoltat așa-numita “strategie CMI” – conceptul atacării “complexului militar-industrial” – la începutul anilor 80. Acest termen a apărut tot mai des în declarațiile lor referitoare la asasinate sau în paginile ziarului clandestin “luptând împreună”. A atins apogeul publicistic și a ajuns să fie acceptat și de cercul mai larg de simpatizanți ai RAF, odată cu “Ofensiva 85/86” (asasinarea generalului Audran și a lui Ernst Zimmermann) și “Ofensiva 86” (asasinarea lui Beckurts și von Braunmühl). După aceste momente, descrierea luptei armate s-a restrâns. Acest lucru a fost accelerat de discuțiile unor membrii ai RAF cu funcționari ai BR referitoare la întrebarea dacă “restructurarea industrială a Europei de Vest” s-a încheiat sau nu. În cursul grevei foamei din februarie 1990, nimeni nu mai vorbea despre “complexul militar-industrial”.

La finalul anilor 80, ideologii RAF au găsit o altă scară de valori, pentru a descrie baza motivațională a grupării lor: Europa unită. Noua definiție a apărut, pentru prima oară, în presa ilegală, iar apoi în cadrul publicațiilor serviciului de informații al apropiaților deținuților RAF. În paralel cu afirmarea noii definiții, membrii RAF ajungeau la constatarea că, străduințele lor de a construi o gherilă vest-europeană unită, au eșuat.

Inventarea unei noi imagini a dușmaului – și anume “puterea mondială europeană” – trebuia să ușureze noua tentativă a RAF de a edifica un “front european de gherilă”. Impulsionată de această nouă teorie, RAF a săvârșit noi atacuri. La 20 septembrie 1988, comandoul “Khaled Aker” a tras asupra mașinii de servici a secretarului de stat în Ministerul federal de Finanțe, Hans Tietmeyer. Secretarul de stat și șoferul său au scăpat nevătămați. RAF a motivat atacul afirmând că, Tietmeyer avea o influență hotărâtoare în “formularea, coordonarea și impunerea politicii economice imperialiste”.

La 30 noiembrie 1989, un “Comando Wolfgang Beer” l-a asasinat pe purtătorul de cuvânt al consiliului de administrație al Deutsche Bank, Alfred Herrhausen. Acesta era președintele comitetului de supraveghere al Daimler-Benz, fiind implicat în mod hotărâtor în fuziunea firmei Daimler-Benz cu Messerschmitt-Bölkow-Blohm. S-a exprimat de multe ori, după unificarea Germaniei, pentru sporirea investițiilor private în fosta RDG. El întrupa pentru RAF, nu doar legătura dintre “capital” și “industria de înarmare”; el simboliza și acele puteri care, sub conducerea Republicii Federale Germania, doreau să transforme Europa Occidentală într-o putere economică mondială.

După opinia RAF, și în sectorul agricol se putea regăsi politica economică europeană, prin care țările Lumii a Treia erau exploatate și secătuite de resursele naturale. Reprezentativ pentru “crearea Molochului Europa”, în opinia nivelului operativ al RAF, era ministrul federal al agriculturii, Ignaz Kiechle. Un “Comando Juliane Plambeck” a declarat la 2 martie 1990, că “Ignaz Kiechle a fost atacat”. Era acuzat că aproba “procesele de formare vest-europene”, care trebuiau să ducă prin piața comună europeană, la o “Europă unită a capitalului”.

La 3 martie, RAF anunța printr-un comunicat că, “ținta atacului asupra lui Kiechle“ nu a fost atinsă. Acțiunea a trebuit întreruptă, pentru a nu periclita trecătorii. Între timp s-a aflat că, deținuții RAF au fost informați de obiectivul oparațiunii și au aprobat-o pe aceasta, nu ca și în cazul pregătirii asasinării lui Alfred Herrhausen. La discuții, dacă Kiechle este ținta cea mai bună a unui atac, s-a ajuns doar după eșuarea atentatului.

După reușita atentatului asupra lui Herrhausen, mulți simpatizanți și susținători ai RAF au văzut în alegerea lui Ignaz Kiechle, ca și următoare victimă, o decădere a energiei revoluționare a comandourilor RAF, o scăderea a capacităților operative și a performanțelor lor.

Comandoul a ales calea replierii în subteran. A avut nevoie de șapte săptămâni și jumătate pentru a asculta opiniile și a lua a o poziție. Doar la 26 aprilie, RAF a publicat un nou comunicat. Nega pregătirea și efectuarea unui atentat împotriva ministrulu federal al agriculturii, afirmând că comunicatele din 2 și 3 martie făceau parte dintr-o campanie de dezinformare a organelor de securitate (VS = Verfassungsschutz); “viermele agrar” Kiechle, se afirma, nu era o “țintă semnificativă”. În același timp anunțau un “text cuprinzător”, despre cum își imagina RAF “procesul revoluționar”; aceasta ar fi fost necesar “pentru a pune capăt dezorientării și haosului declanșat de declarațiile vs“.

Pe lângă aceste disonanțe clare în organizare, încă înainte se ajunseseră la dificultăți de comunicare considerabile, între nivelul comandourilor și deținuți. Greva foamei din februarie – mai 1990, a fost declanșată și efectuată fără susținerea operativilor. Deținuții – mai ale Helmut Pohl – și-au asumat un rol care nu era acceptat sau tolerat de către comandouri. Aceast lucru l-a mărturisit Pohl într-o scrisoare din 10 noiembrie 1989, afirmând că “în această perioadă, au luat inițiativa” deținuții. Acțiunea lor nu a primit nici susținere, nu a fost însoțită nici de atentate ale comandourilor RAF sau dinspre “militanții ilegali”. Deținuții au întrerupt greva fără succese vizibile și nu s-a ajuns la o declarație unitară de încetare a protestului. Ca și consecință a acestei inițiative unilaterale, deținuții nu au mai fost implicați în elaborarea planurilor asasinării lui Herrhausen.

O coordonare din celule a atentatelor, așa cum existase în anii 70, nu mai funcționa oricum de mult. Deținuții se aflau în situația în care, cu greu mai puteau să analizeze obiectiv situația din exterior.

Dezvoltarea noului concept al RAF, lupta împotriva “bestiei fasciste Europa de Vest” era fără perspectivă. Sub acest motto a avut loc și ultima tentativă de asasinat a RAF, atacul asupra secretarului de stat Hans Neusel. Neusel trebuia omorât nu pentru că făcea parte din “aparatul de represiune”; RAF vroia să-l omoare pentru că îl asimila noului lor obiectiv strategic, “puterea mondială europeană”.

Fixarea paranoidă a RAF asupra acestui grup-țintă, reiese atît din scurtle communicate lăsate la locul faptei, cât și din documentul anunțat din luna aprilie 1990, care a fost în final răspândită ca și scrisoare prelungită de revendicare a atentatului asupra lui Neusel, de pe 29 iulie 1990.

Declarațiile “Comandoului Jose Manuel Sevillano” referitoare la cauzele eșecului atentatului (calcularea incorectă a cantității de explozibil necesar), nu au fost foarte convingătoare. Încercarea de a motiva atacul asupra lui Neusel prin refuzul Ministerului de Interne și al serviciilor de securitate de a muta deținuții RAF în același loc, a afectat grav credibilitatea RAF în rândul susținătorilor ei. Aceasta, deorece BfV se pronunța pentru o concentrare a deținuților, chiar dacă una diferențiată.

Prin tratarea relativ extinsă a evoluțiilor din statele “socialismului real”, reies greutățile nivelului comandourilor RAF în a explica mediului lor că, lupta armată trebuie continuată. “dizolvarea blocului socialist și cu aceasta, și a funcției sale istorice din cadrul proceselor de eliberare din tricont“, erau menționate ca și realități; lipsea o analiză a cauzelor și efectelor asupra viitorului.

Comandoul afirma că “o forță revoluționară oponentă” nu se putea construi decât “într-o fază lungă de luptă împotriva nou constituitei puteri mondiale a germaniei mari/ europei occidentale”. Se mai menționa că “frontul anti-imperialist din europa de vest, se compune dintr-o varietate de lupte”, în sensul polarizării organizațiilor teroriste europene.

Acest înnoit apel înspre posibili parteneri de colaborare, a rămas fără răspuns: unii refuzau colaborarea, majoritatea nu mai puteau răspunde. Din aceste rânduri se poate foarte bine înțelege îngrijoarea RAF, de a nu rămâne singuri. Această evoluție spre izolare, ar fi echivalat cu pierderea luptei armate. Dar mulți dintre tovarășii care partcipaseră la acțiunile anilor ´70, erau ori morți, ori se retrăseseră din activitate. Gloria gherilei RAF apunea.

Helmut Pohl a încercat să contracareze această împresie de decădere, publicâd o declarație într-un modest ziar din Hamburg. Scrisoarea a rămas un timp nesemnificativă, până la publicarea unei variante prescurtate în ziarul “Wochenzeitung” din Zürich, la 5 octombrie 1990. Publicațiile germane au interpretat declarația ca o distanțare de “principiul fundamental terorist al RAF” și ca începutul unei dezbateri între deținuți, pe tema violenței.

Aceste aprecieri nu s-au dovedit însă a fi corecte. Scrisoarea cerea, înainte de toate, “unitatea deținuților”, necesară după experiența ultimei greve a foamei, la care nu participaseră toți cei închiși.

După aceasta, Pohl a încercat să diminueze semnificația arestărilor din fosta RDG și disponibilitatea unor foști membri RAF de a da declarații detaliate organelor de urmărire penală. Îngrijorarea RAF asupra acestor evoluții reiese și din faptul că, Pohl face aceste declarații și în numele tovarășilor Heidi Schulz, Christian Klar și Brigitte Mohnhaupt.

Din prezentarea lui Pohl se înțelege că, a fost o greșeală faptul că, foștii membri ai RAF extrădați din RDG, au intrat de la bun început în RAF. RAF ar fi idetificat de la început această greșeală, “declanșând clarificarea și soluționarea acestei probleme”. De aceea, nu este vorba de “abandon”. Programul abandonului, nu ar fi fost decât o “acțiune de propagandă și interferare a VS”.

Aceste declarații erau manifestări ale îngrijorării, provocate de ofertele de reducere a pedepselor sau eventuală absolvire de pedeapsă, făcute de VS posibililor teroriști dispuși să abandoneze lupta. Pohl susținea că membrii arestați în RDG, “primiseră de mult pedeapsa pe viață, ca de obicei, fără posibilitate de recurs”. Cu aceasta, dorea să-i sperie pe activiștii din mediul RAF, care cochetau cu gândul abandonării luptei armate.

Problema hotărâtoare pentru RAF însă, era constatarea izolării ei în cadrul spectrului extremismului de stânga. Doar așa sunt de interpretat lungile pasaje în care Pohl se ocupă de evoluția stângii și dezbaterile conceptuale de la finele anilor 70. Se plângea că “toți erau împotriva noastră, stânga a organizat campanii de desolidarizare”. Realitatea că, delimitarea oficială de RAF intra în “același film”, trebuie găsită în poziția adoptată în acel moment de “trupa de stânga a mijlocului anilor șaptezeci”, o trupă saturată, care visa în continuare “la aventurile din tinerețe, de pe locul de joacă”.

Doar la finalul declarației sale, se pronunță Pohl asupra problemei violenței. El afirmă: “în politica revoluționară, violența joacă un rol anume, acțiunea armată este îngrădită de sensul ei politic, întreaga evoluție este controlată politic”. Iar peste tot pe unde deținuți au avut discuții cu reprezentanții statului, dezbaterea a fost împins înspre “proces politic”.

Aceste rânduri nu au reprezentat o delimitare de violență. Nici o delimitare de comandouri. A fost mai mult o constatare a neputinței, a unei pedepse cu închisoarea pe viață, a căilor diferite de evaluare a situației. Chiar dacă deținuții RAF pledau pentru restrângerea și canalizarea precisă a acțiunilor teroriste, sau chiar renunțarea la acestea, cei care erau în liberatate și au decis calea de urmat în ultimii ani de existență ai Fracțiunii – membri comandourilor – păreau să nu asculte.

Acești, la nivelul anului 1990, se aflau în fața următoarelor alternative: ori să recunoscă că au pierdut lupta și să moară, ori să continue lupta – chiar dacă cu șanse reduse – , cu același risc, de a muri. Această atitudine disperată a fost cel mai bine exprimată printr-un citat al martirului Holger Meins. RAF a decis să introducă textul ultimului document ideologic al RAF, cu un citat din ultima scrisoare a lui Holger Meins: “Oamenii care refuză să încheie lupta – ori câștigă, ori mor, în loc să piardă și să moară.” În acel moment, se părea că RAF nu a renunțat la dorința de a câștiga lupta armată.

Această presupunere a fost confirmată după declanșarea Războiului din Golf în iarna anului 1991 când, prima oară după al doilea război mondial, Germania unificată a trimis un contingent aerian în Turcia, ca simbol al participării sale la coaliția anti-irakiană condusă de SUA. RAF a interpretat această acțiune spunând că, Germania se transformă într-o putere mondială (“Germania Mare”), care ajuta Turcia și Israelul în oprimarea popoarelor kurd și palestinian. Gruparea a atacat dur guvernul într-un manifest în care revendica și responsabilitatea pentru singurul atac cu bombă săvârșit în aceea perioadă – atacul asupra ambasadei SUA din Bonn, pe 13 februarie 1991. La 4 aprilie 1991, membri ai RAF l-au asasinat pe Detlev Karsten Rohwedder, președintele Treuhandanstalt, instituția responsabilă cu integrarea economiei est-germane în cea vest-germană. Rohwedder reprezenta din această poziție, dorința de extinderea a imperialismului capitalului, “cu efecte distructive” asupra unei țări care cunoscuse “socialismul real”. Aceasta a fost însă și ultima acțiune de “luptă armată” împotriva capitalului, imperialismului, “complexului militar-industrial” sau a oricărui alt obiectiv strategic atacat în ultimele trei decenii. RAF se pregătea să intre în istorie.

În aprilie 1992, Fracțiunea Armata Roșie a întreprins un pas major: anunțarea opririi unilaterale a campaniei de asasinare a unor membri-cheie ai aparatului politic și economic, ca un prim pas spre o înțelegere negociată cu statul, o înțelegere care trebuia în mod obligatoriu să cuprindă eliberarea deținuților RAF. Printre aceștia trebuia să se numere cei cu o sănătate precară, ca și Ali Jansen sau Bernd Roessner, sau “veteranii” luptei armate și detenției, cum era Irmgard Moeller, care după 21 de ani, își petrecuse aproape jumătate din viață în spatele gratiilor. Negocierile trebuiau să ia în calcul și modalitatea de a permite celor care trăiau în ilegalitate, să iasă la suprafață pentru a începe o viață obișnuită. Reacțiile provocate de această propunere, au fost furtunose în mijlocul deținuților și al mișcării autonomiste și anti-imperialiste. Dar RAF se afla la capătul puterilor.

Ultima lor acțiune a avut loc pe 30 martie 1993, când “Comando Kartharina Hammerschmidt” a atacat închisoarea de maximă siguranță de la Weiterstadt, pentru a împiedica inaugurarea acesteia. Chiar dacă acțiunea a fost primită favorabilă de către opinia publică, nu a fost imună criticilor venite din mijlocul mișcării anti-imperialiste germane.

Eliberarea deținutei Irmgard Moeller, pe 1 decembrie 1994 a fost un semnal că RAF și guvernul federal se apropiaseră de un compromis. Moeller, veterana primei generații a RAF și singura supraviețuitoare a nopții sinuciderii membrilor “Grupării Baader-Meinhof” în închisoarea de la Stammheim, părăsea închisoarea după 23 de ani de detenție. Opinia publică a primit cu păreri împărțite această acțiune: dacă unii o aprobau pe motive umanitare, mulți nu au putut uita că Irmgard Moeller se făcea vinovată de a fi condus mașina capcană care a fost detonată în cursul atacului asupra bazei aeriene americane de la Heidelberg, de pe 24 mai 1972.

În martie 1998, RAF a anunțat dizolvarea oficială. Trecuseră 28 de ani de când RAF s-a născut, în urma eliberării cu forța armelor a lui Andreas Baader, pe 14 mai 1970. “Astăzi încheiăm acest proiect. Gherila urbană în forma RAF, este de acum istorie”. Toți cei care au susținut până în ultima clipă lupta armată, trebuiau din acest moment, să se considere “foști militanți ai RAF” După această declarație, documentul trece în revistă istoria RAF, periodizând-o și punând-o sub motto-ul “RAF s-a născut din speranța eliberării”: 1975-1977, De la anii ´70 la anii ´80, Frontul anti-imperialist al anilor ´80. De la critica măsurilor naziste întreprinse de către guvernul federal în prima etapă, prin euro-terorism, RAF ajunge la finele deceniului nouă să recunoască greșelile capitale care au dus până la urmă la auto-claustrarea și lichidarea grupării: greșeala strategică de a nu fi construit o organizației social-politică, pe lângă cea ilegală, înarmată, și, în contextul prăbușirii blocului socialist al unificării RDG cu RFG, de a încercarea nerealistă de a încerca redimensionarea RAF în contextul anilor ´90. RAF face și o analiză a succesului sistemului “totalitar” imperialist, atrăgând atenția asupra fapătului că, dacă mișcarea din care s-a născut RAF ar fi avut succes mondial, alta ar fi fost starea de fapt, în sens pozitiv, starea actuală fiind asemănătoare cu cea de dinaintea izbucnirii celui de-al doilea război mondial.

Finalul documentului este dedicat celor care au sprijinit organizația în cei 28 de ani de existență, la cei căzuți: “Ne gândim la toți cei care au căzut peste tot în lume, în lupta împotriva tiraniei și pentru eliberare. (…) Moartea lor este dureroasă, dar niciodată zadarnică. Ei continuă să trăiască în luptele și eliberarea viitorului.” Nici tovarășii și tovarășele Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei, care și-au pierdut viața în toamna anului 1977, încercând, din solidaritate internațională, să forțeze eliberea conducătorilor RAF, nu au fost uitați. Ultimele rânduri ale documentului sunt dedicate memoriei “(…) celor care s-au hotărât să dea totul luptei armate, și au murit în cursul acesteia. Amintirea și întreaga noatră stimă se îndreaptă spre cei cărora nu le putem aminti numele, pentru că nu le cunoaștem și

Petra Schelm

Georg von Rauch

Thomas Weissbecker

Holger Meins

Katharina Hammerschmidt

Ulrich Wessel

Siegfried Hausner

Werner Sauber

Brigitte Kuhlmann

Wilfried Böse

Ulrike Meinhof

Jan-Carl Raspe

Gudrun Ensslin

Andreas Baader

Ingrid Schubert

Willi-Peter Stoll

Michael Knoll

Elisabeth van Dyck

Juliane Plambeck

Wolfgang Beer

Sigurd Debus

Johannes Timme

Jürgen Peemöller

Ina Siepmann

Gerd Albartus

Wolfgang Grams

Revoluția spune:

Am fost

Sunt

Voi fi

Rote Armee Fraktion

Martie 1998 “

CAPITOLUL III

Ideologia și strategia

Ce poate determina o mână de oameni tineri să lase în urma lor viața de până atunci, să renunțe la identitatea lor, să distrugă toate legăturile sociale pe care le aveau, și asumându-și riscul suprem – propria lor viață – să se ridice prin mijloace violente împotriva Statului? Care motivație este hotărâtoare în convingerea că singura posibilitate de a îndepărta nedreptățile, este de a zgudui din temelii prin atentate, bombe și crime Statul ? Sunt întrebări care rămân deschise.

Pentru a înțelege câteva din motivele care au dus la formarea Fracțiunii Armata Roșie (RAF), gruparea teroristă de extremă stângă care a funcționat în Republica Federala Germania în perioada 1967-1992, trebuie cunoscut și clarificat substratul politic. Războiul din Vietnam, dezastrul educațional, formularea legilor stării de necesitate, situația parlamentară și faptul că mulți politicieni, care încă din perioada național-socialistă dețineau funcții înalte, ocupau poziții de conducere, au condus la creșterea stării de nemulțumire, în special în râdurile tinerei generații. Această nemulțumire și-a găsit apogeul în timpul revoltei studențești din 1968, care au reprezentat piatra de temelie a terorii de stânga: RAF.

III.1. Războiul din Vietnam

După războiul din Indochina, în timpul căruia Vietnamul, sub conducerea lui Ho Shi-Minh, s-a eliberat de sub stăpânirea franceză, țara a fost împărțită temporar, în urma acordurilor stabilite la Conferința de la Geneva privind Indochina, din 1954. Așa au luat ființă Nordul comunist și Sudul necomunist. Din 1957/1958, o grupare revoluționară comunistă, susținută de Vietnamul de Nord – Vietcong – în lupta împotriva trupelor guvernamentale ale Vietnamului de Sud, si-a început activitatea subversivă pentru răsturnarea Republicii sudvietnameze și unificarea teritoriului acesteia cu Nordul comunist. În acest război ascuns, Vietnamul de Nord se bucura de susținerea și ajutorul logistic al Uniunii Sovietice și al R.P.Chineze. De partea Vietnamului de Sud au intervenit în conflict Statele Unite și cîteva state aliate – Australia, Tailanda, Coreea de Sud – , pentru a opri extinderea sferei de influență sovieto-comunistă.

La intervenția SUA – parțial cu mijloace de distrugere în masă, care nu și-au justificat utilizarea – a reacționat atît opinia publică americană, cît și cea vest-europeană, prin acțiuni de protest. În Republica Federală Germania mii de persoane, în special studenți, au participat la acțiunile de protest.

III.2. Criza educațională

În anii 60, conducerea politică a RFG a încercat în mod special să ofere și copiilor de muncitori posibilitatea unei pregătiri școlare și universitare superioare. Aceste facilități erau până în acel moment apanajul aproape exclusiv al copiilor din familii cu pregătire universitară sau ai funcționarilor superiori. De aceea s-a dezvoltat așa-numitul "model Honnefer", pentru a susține financiar studenții ai căror părinți proveneau din straturile inferioare ale societății. Oricum, potențialul învățătorilor și profesorilor nu a crescut proporțional cu numărul în creștere de elevi; tot mai mulți elevi reveneau unui număr rămas constant de profesori.

Deosebit de precară se prezenta situația în facultăți: săli de curs supraaglomerate, lipsa locurilor în cămine, laboratoare și biblioteci cu o dotare care lăsa mult de dorit. Această situație provoca rumoare și neliniște în rândurile studenților. De aceea, au început să solicite condiții mai bune de pregătire și extinderea drepturilor de co-decizie. Cel mai cunoscut slogan al acelor timpuri suna: "Sub robe se ascunde putregai de mii de ani!". Din 1965, numărul demonstrațiilor a crescut, în special la Universitatea Liberă Berlin și la Universitatea din Frankfurt am Main. Pe parcursul acestora, mișcarea s-a politizat, ajungându-se la revolta studențească din 1968. Cei care au ieșit în stradă erau "generația postbelică", care crescuți într-o societate de consum și învățând despre limitele capitalismului și ale creșterii economice, au început să caute alte idealuri și conținuturi și să se revolte împotriva ordinii sociale existente.

III.3. Revolta studențească

Studenții au început să se organizeze și să se angajeze politic. Au început să citească teoriile lui Marx, Lenin, Troțki, Mao și Che Guevara. În orice caz, nu le priveau pe aceastea ca niște simple teorii științifice, ci doreau să le preia și să le aplice societății germane. Doreau răsturnarea sistemului politic, de care se declarau extrem dezamăgiți, și să-l înlocuiască cu o republică a sfaturilor, după model bolșevic.Obiectivul lor era să transforme revolta într-o revoluție, care să corespundă definiției "revoluția este o schimbare fundamentală, vastă, a organizării politice, a structurii sociale, a controlului economic asupra proprietății și a mitului predominant despre un sistem social." Planurile lor nu au beneficiat însă de așteptatul sprijin al muncitorimii, aceasta delimitându-se tot mai categoric de acțiunile studenților.

Și în alte state europene au erupt, la sfârșitul anilor șaizeci, revolte studențești. În aproape toate democrațiile occidentale, tradițiile au fost puse sub semnul întrebării de către tânăra generație. Studenții spuneau în public un "NU" hotărât acestor constrângeri. De multe ori motivul demonstrațiilor se regăsea în intervenția SUA în Vietnam, cum se poate regăsi și în cazul Germaniei Federale. Casa de presă Axel-Springer se pronunța extrem de dur și critic la adresa acestor demonstrații, și cu aceasta împotriva întregii mișcări studențești. De aceea s-a ajuns la slogane de genul "SUA afară din Vietnam! Bombardați o dată casa Springer!". Acesta este un prim și important indiciu al deschiderii studenților spre violență armată.

III.4. Legile stării de necesitate și situația parlamentară

Situația a fost inflamată prin emiterea legilor stării de necesitate de către Parlamentul german. Studenții își vedeau drepturile fundamentale amenințate, deoarece guvernul putea suspenda pe termen scurt drepturi fundamentale, într-un caz de apărare sau în cazul iminenței acestei situații. Această interpretare revenea însă Bundestag-ului, când și în ce situație se lua în considerare un caz de apărare sau iminența acestuia. Legile stării de necesitate permiteau restrângerea dreptului la secretul corespondenței, precum și folosirea trupelor armatei în interiorul țării, împotriva mișcărilor politice. Se impunea deci pentru studenți, o acțiune împotriva acestei inacceptabile creșterii a puterii statului. În acest scop, studenții și sindicatele s-au reunit în ceea ce va fi cunoscută sub numele "Opoziția Extraparlamentară" (Außerpolitische Opposition – APO).

APO urma să coopereze împreună cu opoziția parlamentară, în prezervarea drepturilor cetățenești, pentru a încerca echilibrarea acestei în Bundestag: 49 de deputați ai opoziției din fracțiunea FDP, împotriva a 447 deputați ai Marii Coaliții CDU/CSU și SPD.

III.5. Începutul terorismului german de stânga

III.5.1 Benno Ohnesorg

Criza a fost declanșată de uciderea unui student german – Benno Ohnesorg – care demonstra pe data de 2 iunie 1967 împotriva vizitei șahului Iranului Reza Pahlavi la Berlin. În cursul unei descinderi a poliției germane urmată de intervenția susținătorilor șahului studentul a fost împușcat, mișcarea studențească gâștigându-și primul martir. Aceasta a devenit motiv pentru o serie de demonstrații studențești la nivel național, care au degenerat în adevărate bătălii împotriva forțelor de ordine. În cursul acestor acțiuni violente s-a format Fracțiunea Armata Roșie.

III.5.2 Rudi Dutschke

Al doilea element hotărâtor a fost atentatul asupra carismaticului conducător al Uniunii Studenților Socialiști Germani (SDS), Rudi Dutschke, la 11 aprilie 1968. Un militant al unei organizații de extremă dreptă / național-socialistă a fost protaganistul acestei tentative de asasinat eșuate, la finalul căreia s-a sinucis. În urma rănilor suferite, Dutschke va deceda unsprezece ani mai târziu.

În ambele cazuri, atât autoritățile statului cât și presa au fost implicate, lor revenindu-le vina instigării la descurajarea prin violență a acțiunilor APO și SDS.

III.6. Înființarea RAF

III.6.1 "Prima generație" a RAF

Demoralizați și plini de ură împotriva statului și în special împotriva poliției, mulți studenți s-au adunat în noaptea de 2/3 iunie în clădirea SDS. Urma să se hotărască o reacție oficială la moartea studentului Benno Ohnesorg. Gudrun Ensslin, membră fondatoare a RAF, a rostit ceea ce gândeau mulți în acea noapte: "Acest stat fascist este pe cale să ne omoare pe toți. Trebuie să organizăm rezistență. La violență nu se poate răspunde decât cu violență. Aceasta este o generație de la Ausschwitz – cu aceia nu se poate discuta!".

Aceasta este considerată ora nașterii "primei generații" a RAF. Unii istorici iau în considerare acțiunile teroriste de după revolta studențească și văd întemeierea RAF la 2 aprilie 1968 (dublul incendiu provocat în Frankfurt), respectiv la 14 mai 1970 (eliberarea lui Andreas Baader și prima ocazie când se folosește violența directă împotriva oamenilor). Ca și cei mai marcanți membri ai "Grupării Baader-Meinhof", după cum spune și numele, sunt cunoscuți Andreas Baader, Ulrike Meinhof (cei doi fiind considerați conducătorii grupului), Gudrun Ensslin, Jan Carl Raspe, Peter Urbach (demascat mai târziu ca și informator al serviciilor secrete) și Holger Meins.

"Prima generație" a organizat la începutul campaniei lor teroriste incendieri de magazine universale și a casei de presă a concernului Axel-Springer din Berlinul de vest, care erau pentru ei simboluri ale odiosului "sistem fascist". Atentatul care s-a bucurat de cea mai largă publicitate a fost dubla incendiere a unor magazine universale din Frankfurt. Printre incendiatori s-au aflat Andreas Baader și Gudrun Ensslin. Ei au reușit însă să scape de urmărirea poliției, intrând în ilegalitate. Din întâmplare însă, în urma unui control de rutină, Andreas Baader a fost arestat. Pe 14 mai 1970, în timp ce i s-a permis să lucreze în afara penitenciarului, Baader va fi eliberat prin forța armelor. În urma acestei acțiuni, un angajat civil a fost grav rănit, violența RAF intrând pe drumul spre notorietate. Fracțiunea Armata Roșie începea să scrie istorie, în dorința lor de a ridica masele împotriva statului fascist, totalitar. După această acțiune, ziarul ilegal "883" primește o declarație referitoare la eliberarea lui Baader: "Să construim Armata Roșie". La sfârșitul acestei scrisori se spunea: "Să promovăm luptele de clasă Să organizăm proletariatul Să începem cu rezistența armată Să construim Armata Roșie!". Din acest document se pot distinge cele mai importante trăsături ideologice ale RAF.

III.6.2 "Să construim Armata Roșie"

Particula "fracțiunea" din denumirea grupării indică faptul că este vorba doar de o parte dintr-un întreg, deci despre o grupare din Armata Roșie. De aici se ridică întrebările: de ce există această grupare în cadrul Armatei Roșii, care sunt obiectivele și sarcinile ei, și ce este Armata Roșie, respectiv ce vrea să însemne. La prima întrebare răspunsul se găsește ușor: Ulrike Meinhof, presupusa autoare a documentului (chiar dacă unii îl indică pe avocatul Horst Mahler, bazându-se pe unele notițe confiscate în închisoare), vede RAF ca o mică parte a unei mari mișcări – Armata Roșie -, care urmează să fie organizată. Trebuie presupus că, în viziunea RAF era absolut necesară o revoluție, adică o răsturnare violentă a relațiilor sociale și de putere existente, prin acțiunea maselor. În acest caz, altfel decît în teoriile marxiste clasice, așa-numitul subiect revoluționar, proletariatul industrial, precum și partidele comuniste ortodoxe, au eșuat; la fel, ca și un eșec, puteau fi privite și acțiunile studențești. Membrii Noii Stângi erau denumiți în declarație "cârcotași" intelectuali, "căcăcioși", "atoate-știutori". Proletariatul industrial, care în sensul marxist clasic reprezenta subiectul revoluționar, nu arăta nici un fel de conștiință revoluționară, afișând o falsă conștiință în concepția RAF. După Ulrike Meinhof, aceasta decurgea din înfrângerile suferite până atunci, din cauza influențelor clasei conducătoare și în final, din participarea proletariatului industrial la exploatarea Lumii a Treia, care se exemplifica prin achiziționarea de cafea și banane ieftine sau alte produse și servicii. De aici se trăgea concluzia că proletariatul industrial, ca și subiect revoluționar, nu era absolut deloc interesat de schimbări sociale, respectiv, nu putea recunoaște absoluta necesitate a acestei acțiuni, fără ca o mică grupare – s-ar putea spune o "fracțiune" – să explice proletariatului adevărata stare de fapt, să-l organizeze și în final, să-l conducă în lupta revoluționară. Prin aceasta, RAF se vedea pe sine ca o avangardă în sens leninist, al cărei obiectiv și sarcină era să declanșeze lupta de clasă prin acțiuni singulare pe un plan cât mai larg, pentru ca apoi să organizeze potențialul revoluționar degajat în cadrul societății și să conducă nou înființata Armată Roșie în lupta împotriva clasei asupritoare. Cu aceasta se răspunde celei de-a două părți a întrebării: ca și Armată Roșie, este de înțeles aceea pătură socială largă și revoluționară, trezită de acțiunile RAF, recrutată în proporție covârșitoare din rândurile proletariatului industrial exploatat, care va deveni în final responsabil pentru răsturnarea actualului sistem. Membrii acestei organizații teroriste erau conștienți de faptul că, o grupare mică ca și RAF, nu putea răsturna raporturile sociale existente și să edifice o nouă ordine socială, și că era necesară o mișcare de masă largă pentru a îndepărta abuzurile sociale existente.

III.6.3 Negarea capitalismului

Un motiv fundamental pentru răsturnarea sistemului actual era considerat capitalismul în sine. Probabil aceiași Ulrike Meinhof, scria în documentul fundamental " Servind poporul Fracțiunea Armata Roșie: Gherila urbană și lupta de clasă": "20000 de oameni mor în fiecare an – pentru că acționarii industriei automobilelor produc numai pentru profiturile lor și nu au în vedere siguranța tehnică a mașinii și construcția drumurilor. 5000 de oameni mor în fiecare an – la locul de muncă sau în drum spre el sau pe drumul spre casă, pentru că proprietarii de mijloace de producție nu sunt interesați decât de profiturile lor (…) 12000 de oameni se sinucid anual, pentru că nu vor să moară în slujba capitalismului, (…) 1000 de copii sunt uciși anual, pentru că locuințele foarte mici există doar pentru a aduce chirii foarte marii proprietarilor de case și terenuri."

Conform acestui de-al doilea document RAF, capitalul este originea tuturor răutăților și nedreptăților sociale. Prin dominația acestuia se motivează exploatarea Lumii a Treia de către statele industrializate occidentale, pentru că acolo forța de muncă ieftină muncește din greu în mine, hale de producție, plantații de cafea sau fructe pentru un salariu de subzistență. Ulrike Meinhof înscrie în aceiași categorie și vizita cancelarului Willy Brandt la șahul Persiei: "După îngenunchierea cancelarului în Polonia, acum îngenunchierea în fața șahului criminal." Această vizită nu ar fi servit intereselor RFG, ci intereselor marilor concerne germane.

Capitalismul ar avea influență profundă asupra societății federal-republicane, afirma RAF. Acumularea de capital ar fi scopul principal al deținătorilor de mijloace de producție, prin aceasta proletariatul industrial fiind exploatat suplimentar, ar pierde mai mult din putere, în timp ce influența deținătorilor de mijloace de producție ar crește și s-ar răsfrânge asupra politicii și societății. Ce fel de întreprinzător er fi interesat de un proletariat puternic din punct de vedere politic? RAF-ul se adresa aici, într-un mod populist, subiectului revoluționar – proletariatul industrial – , pentru a mobiliza o pătură socială cât mai largă în jurul lor. Pentru că doar cei care erau conștienți că exploatarea de către burghezie se bazează pe dominația capitalului,s-ar fi ridicat împotriva unei asemenea ordini sociale. Mai mult, capitalismul era privit ca și un inhibitor al revoluționarismului, pentru că era răspunzător de dezbinarea și incapacitatea de coagulare mondială a proletariatului. Este greu de explicat unui proletar dintr-un stat industrializat occidental lupta împotriva exploatării Lumii a Treia, pentru că exploatarea însemnă un mijloc de îmbogățire personală a acestuia.

III.6.4 Teoria fascismului

Un factor semnificativ pentru constituirea APO, și prin aceasta a RAF, este teoria despre statul fascistoid. O reflexie asupra istorie foarte apropiate a Germaniei a început să se încetățenească încă de la sfârșitul anilor ´50. Tineretul interesat și angajat politic a început să fie preocupat de trecut: ce rol au jucat părinții, rudele și cunoștințele mele în timpul dictaturii național-socialiste, unde se află acum persoanele implicate în acțiunile regimului nazist ? Mai dețin aceștia funcții de decizie în stat ?

Sentimentul că trăiesc într-o țară cu orientare fascistă a fost tot mai mult alimentat de legile stării de necesitate – care răstrângeau drepturile fundamentale -, intervenția brutală a organelor statului împotriva protestelor studențești, precum și reacția opiniei publice mondiale. În strânsă legătură cu teoria fascismului se află îndemnul de revoltă împotriva războiului din Vietnam. Se făcea o legătură cu cel de-al doilea război mondial, pe care generația mai vârstnică nu a știut să-l prevină, devenind cert că istoria nu are voie să se repete și că acest război care escalada trebuia subminat prin toate mijloacele posibile. Mai mult, se întrezărea un complot fascist al statelor industrializate occidentale, conduse de Statele Unite al Americii, îndreptat împotriva Lumii a Treia. Această împrejurare a fost făcută posibilă de purtarea războiului în Vietnam.

Un alt punct de raportare ideologic și strategic mai oferea teoria fascismului: obiectivul RAF era să oblige statul la contraofensivă, pentru ca acesta să-și arate adevărata față fascistă, violentă. Provocarea reacției violente a statului, prin intermediul atentatelor punctuale, a fost unul din punctele de rezistență ale strategiei teroriștilor. Prin aceasta sperau să câștige acceptarea și susținerea populației, pentru ca apoi să ducă împreună războiul antiimperialist: "aceasta este dialectica strategiei luptei antiimperialiste: ca prin defensivă, să se facă recognoscibilă reacția sistemului, escaladarea contrarevoluției, transformarea stării de necesitate politică în stare de necesitate militară, și așa, prin propria-i teroare, să ridice masele împotriva sa, să ascută contradicțiile, să facă necesară lupta revoluționară.".

Teoria fascismului atinge apogeul după arestarea cadrelor de conducere Baader, Raspe, Ensslin și Meinhof în 1972 și detenția în penitenciarul Stuttgart-Stammheim. După aceștia, este momentul în care statul își arată adevărata față fascistă, prin așa numita tortură prin izolare și coridorul condamnaților la moarte. Cadrele de conducere ale RAF arestate au fost supuse unei detenții individuale severe, despărțiți între ei, pe de-o parte, și de ceilalți deținuți, pe de altă parte. Într-o însemnare personală, Ulrike Meinhof descrie sentimentele provocate de detenția din penitenciarul Köln-Ossendorf: "termenul politic pentru coridorul condamnaților la moarte, Köln, spun eu foarte clar, este: gazul (…) Coșmarurile mele trăite aici despre Ausschwitz, au fost realiste."

Teoria despre statul fascistoid și arestarea cadrelor de conducere au oferit RAF o nou legitimare pentru acțiunile sale violente: pe sine însuși. Niciodată nu s-a bucurat gruparea de mai multă simpatie din parte publicului decât la începutul detenției. Responsabile de aceasta erau comitetele împotriva torturii prin izolare și campaniile publice duse prin intermediul răspândirii de fluturași și demonstrații. Fondatorii acestor comitete erau chiar conducătorii RAF. Prin intermediul avocaților și a membrilor grupării rămași în libertate, urma să se constituie o organizație care să prezinte opiniei publice condițiile groaznice de detenție la care erau supuși. Comitetele s-au bucurat de mult interes la început, având un mare număr de membrii care credeau în tezele despre torturile la care erau supuși deținuții politici. În 1975 s-a creat la Paris chiar un Comitet Internațional pentru apărarea deținuților politici din Europa. Un alt factor pozitiv în funționarea comitetelor era faptul că din rândul lor se recrutau noi membrii ai RAF. Simpatia câștigată de grupare în această perioadă de început a scăzut cu timpul, pentru ca o dată cu Toamna Germană să dispară cu desăvârșire. Indiferent de aceasta, un reper ideologic pentru cea de-a doua și a treia generație de teroriști RAF a rămas eliberarea pe cale violentă a deținuților torturați de către statul fascist, precum și îmbunătățirea condițiilor de detenție.

III.6.5 Lupta antiimperialistă.

Teoria imperialismului se află în strânsă legătură cu negarea capitalismului, deoarece dominația capitalului permite exploatarea Lumii a Treia pe de-o parte, pe de alta este necesară țărilor industrializate occidentale. Doar prin forță de muncă numeroasă și ieftină, care stă la dispoziție în număr mare în Africa, Asia și America Latină, este posibilă în continuare acumularea de capital, care este și obiectivul final al capitalismului.

RAF se baza în teoria imperialismului pe lucrările lui Lenin, Marx și Mao. Se făcea distincția că toate coloniile și-au cucerit între timp independența politică, dar a intervenit neocolonialismul sub forma exploatării economice. Urmare a acestei dezvoltări sunt numeroasele dictaturi militare, multe inițiate de statele imperialiste, care distrug prin forță orice formă de protest sau reformism. De aceea, RAF se declara solidară cu mișcările de rezistență din America Latină, Asia și Africa. Din punct de vedere strategic, era construită după tacticile de gherilă ale acestora și funcționa în același sens. În documentul "Acțiunea grupării Septembrie Negru în München Despre strategia luptei antiimperialiste", se spunea: "Tovarășii din Septembrie Negru au propriul lor Septembrie Negru 1970 – când armata iordaniană a măcelărit 20000 de palestinieni, referitor la aceasta, unde a fost gândit acest masacru: Germania de Vest – mai demult Germania nazistă – acum centru al imperialismului. (…) acolo unde concernul Springer a sărbătorit războiul fulger al Israelului din iunie 1967, ca și o orgie anticomunistă (…) de acolo de unde imperialismul – dacă altcumva nu poate forța să se supună mișcările arabe de eliberare – va porni escadrilele sale de bombardiere: Germania de Vest – München – aeroportul NATO Fürstenfeldbruck (…) Vietnamul este îngrozitoarea experiență a Lumii a Treia, că imperialismul este hotărât să săvârșească genocid împotriva lor, dacă nu mai este nimic de luat de la ea – ea ca și piață, ca și bază militară, ca și furnizor de materii prime, ca și furnizor de mână ieftină de lucru (…)".

În acest document sunt indicate cele trei elemente de bază ale teoriei imperialismului, în viziunea terorismului german de stânga: Alianța statelor industrializate occidentale împotriva Lumii a Treia, cu SUA ca și conducătoare a alinaței, RFG, ca și centru strategic al imperialismului occidental în Europa, și în final necesitatea solidarizării cu mișcările de eliberare – Guerillas – din statele oprimate.

În cadrul discuției despre lupta antiimperialistă, apare de mai multe ori termenul de "terț subordonat în mod interesat". Conform ideologiei RAF, expresia

se referă pe de-o parte la Lumea a Treia, pe de alta la Noua Stângă din Republica Federală Germania. Prin solidarizarea cu luptătorii de eliberare din Lumea a Treia, împotriva agresorilor imperialiști, gruparea vedea justificate propriile ei atentate din RFG, săvârșite atât în slujba națiunilor oprimate, cât și pentru proletariatul german. Aceasta corespundea și teoriilor lui Mao și Che Guevara, care cereau ridicarea mondială a maselor proletariatului împotriva agresiunii imperialiste.

Cu SUA ca și forță mobilizatoare și avangardă a imperialismului occidental, țintele vizate de către teroriștii de stânga erau foarte clar delimitate: totalitatea instalațiilor și intereselor americane de pe teritoriul RFG. Urma luptei teroriste împotriva agresorului SUA, se detașează pe perioada întregii existențe a Fracțiunii Armata Roșie, începând cu atentatul cu bombă asupra Cartierului General al Corpului V. al Armatei SUA (Frankfurt, 11 mai 1972), prin atentatul cu mașini capcană din Cartierul General al trupelor de uscat ale SUA (Heidelberg, 24 mai 1972), până la atacul asupra bazei aeriene SUA din Frankfurt, pe 8 august 1986. Alte obiective ale atentatelor antiimperialiste au fost reprezentanți ai forțelor militare ale SUA, precum și instalații și functionari ai NATO.

Domeniul bazelor ideologice ale RAF este foarte vast si complex, din punct de vedere teoretic. În plus, principalii ideologi ai mișcării – Ulrike Meinhof și Horst Mahler – nu erau de aceiași părere în puncte considerabile ale ideologiei RAF. Această relație tensionată în ceea ce privește calea ideologică și startegică care urma să fie aleasă, a dus în final la eliminarea lui Horst Mahler din cadrul grupului. Acesta a precizat că: “ (…) baza ideologică (…) a fost teoria leninistă despre imperialism, în prelungirea ei asupra situației din anii ‘60(…)”. În continuare, aprecia că ” (…) războaiele de eliberare ale popoarelor din așa-numita Lume a Treia (…)” au fost interpretate ca și “ forma modernă sub care apare lupta de clasă dintre capital și muncă (…)” și se referea în acest context la lucrarea lui Lenin, “Stat și revoluție”.

III.7. Fundamentele strategiei RAF

Cum a fost menționat și mai sus, ganditorii ideologiei RAF nu erau de aceeași părere în ceea ce privește teoria și pragmatismul. O punct central al controversei îl constituia problema subiectului revoluționar, adică cui trebuiau să servească acțiunile mișcării avangardiste. Horst Mahler (în “Declarație la deschiderea procesului”)era de părere că proletariatul industrial occidental, ca și “terț subordonat în mod interesat”, trebuie abandonat, iar acțiunile grupului ar trebui să se concentreze mai mult spre mișcările de eliberare din Lumea a Treia. În opoziție cu acesta, Ulrike Meinhof spera și era încrezătoare în creșterea conștiinței revoluționare a maselor în țările occidentale industrializate, de orientare capitalistă. Într-adevăr, găsirea subiectului revoluționar a reprezentat întotdeauna un subiect central al istoriei RAF. Și sigur a contribuit și el la dizolvarea grupării, pentru că nu a reușit să devină demnă de el, iar pe de altă parte, pentru că acest “subiect revoluționar” nu exista. De aceea nu este de mirare că gruparea a ajuns tot mai mult să se tematizeze pe sine. Dacă la început lupta era purtată în numele poporului, cu timpul, viitoarele acțiuni ale grupării s-au concentrat asupra eliberării, prin șantajarea autorităților statului, tovarășelor și tovarășilor aflați în închisori.Dacă la început, atentatele cu bombă împotriva bazelor strategice ale armatei SUA și ale NATO reprezentau acțiunile principale ale RAF, acestea s-au deplasat cu timpul înspre răpiri și asasinarea unor personalități, atingând apogeul în 1977, Toamna Germană. Cu aceasta a devenit clară și o altă direcție: obiectivul acțiunii nu mai era aprinderea unei flăcări revoluționare susținută de masele largi ale populației, ci șantajarea statului prin răpire și crimă. Se poate chiar spune că poporul RFG – subiectul revoluționar inițial – a devenit cu timpul, tot mai mult, victima acțiunilor teroriste, chiar dacă de cele mai multe ori împotriva dorinței grupării, ca de exemplu în urma atentatului cu bombă împotriva sediului editurii Springer din Hamburg, pe 19 mai 1972. Aceste acțiunii lipsite de triumf, au culminat cu deturnarea aparatului Lufthansa “Landshut”, de pe ruta Palma de Mallorca, cu 86 de pasageri care se întorceau din concediu și 5 membrii ai echipajului, de către comandoul “Martyr Halimeh”. Această deturnare nu mai putea fi justificată în fața poporului, pentru care RAF susținea că luptă. Cel mai târziu în acest moment și-a pierdut Fracțiunea, pentru totdeauna, “subiectul revoluționar” mult dorit și căutat. În Declarația de Dizolvare a Fracțiunii Armata Roșie, din martie 1998, membrii grupării care au supraviețiut, declarau că “a fost o greșeală strategică, faptul că nu s-a construit o organizație social-politică, pe langă cea ilegală, armată”. În același document se mai spune: “Ignorarea organizării social-politice a fost o greșeală hotărâtoare a RAF. Nu este singurul motiv, dar unul important, din cauza căruia RAF nu a putut construi un proiect de eliberare mai puternic și în final i-a lipsit premiza hotărâtoare, pentru a ridica o mișcare contestatară combativă, aflată în căutarea eliberării și cu o influență mai mare asupra dezvoltării societății.”

III.7.1 Lupta armată

“Normal spunem, polițaii sunt porci, spunem, tipu´ în uniformă este un porc, ăsta nu este om, și așa trebuie să ne confruntăm noi cu el. Asta înseamnă că nu avem de vorbit cu el, și este greșit, în general, să vorbești cu astfel de oameni, și sigur că se poate trage (…) Ceea ce facem și vrem noi să arătăm în același timp, este că: confruntările armate sunt realizabile, că este posibil să facem acțiuni în care să cîștigăm noi, și nu în care câștigă cealaltă parte.”

În cadrul acțiunilor grupării, este posibil ca folosirea violenței împotriva statului și instituțiilor sale, să nu fi fost niciodată pusă la îndoială. Chiar în clipa în care a luat naștere, la 14 mai 1970, Andreas Baader a fost eliberat prin forța armelor, acțiune care a lăsat în urma sa un grav rănit. Teoriile revoluției armate li-au fost furnizate de către Lenin, Mao, Che Guevara, și în special Carlos Marighella. Teroriștii s-au referit de mai multe ori la “Războiul de partzani” al lui Lenin, din 1906. În această lucrare, autorul aprecia ca și pozitivă lupta armată a unor personaje singulare. Aceasta ar trebui să servească uciderii unor indivizi singulari, ca și funcționarii de poliție și superiorii lor, iar pe de altă parte, să înlesnească exproprierile, a se citi jefuirea băncilor și altele. Ceea ce nu a fost luat în seamă de către membrii grupei, a fost faptul că nu era vorba despre pure enunțuri teoretice, ci despre analiza revoluției ruse din anul 1905. Nici alte premize teoretice ale luptei armate nu au fost luate în considerare de către Fracțiune. Toți susținătorii luptei armate, ca și Marx, Mao, Che Guevara și Rosa Luxemburg, invocau această posibilitate de rezistență în momentul celei mai grave crize, a oprimării absolute a populației, deci ca și ultima ratio. Dar aceste condiții, pur și simplu nu existau în Republica Federală Germania a începutului anilor ´70.

Adevăratele motive ale luptei armate erau de altă natură. Gruparea vedea, pe de-o parte, ca și învățăminte ale revoltelor studențești, că nu exista o altă modalitate de a răsturna ordinea politică și socială existentă, decât prin atentate cu bombă și asasinate. Se pornea de la premiza că statul nu mai era capabil să accepte consensul și că trebuia determinat prin acțiuni armate precise să recurgă la rândul său la violență, pentru ca populația să înțelegă că monopolul statului asupra forței coercitive, nu este decât un instrument al clasei dominante. Această teorie s-a reliefat îndeosebi, în perioada procesului de la Stammheim și a detenției cadrelor de conducere ale Fracțiunii. Conform acestei teorii, la acest moment, statul și-ar fi arătat adevărata față, prin transformarea atributului coercitiv al statului, în folosirea arbitrară a violenței, la care s-a ajuns prin pretinsa încălcare permanentă a prevederilor constituționale. De aceea, gruparea considera că putea să facă uz de dreptul la rezistență, stipulat prin Constituție, folosind orice mijloace violente în acest sens. Purtarea unei armei, era privită de membrii RAF ca necesară, pentru a evita să fie arestați de către forțele de ordine, care la rândul lor purtau arme, pentru a le folosi împotriva lor. Într-un interviu televizat, Klaus Jünschke declara, că obiectivele grupării și imaginea lor umană, nu putea fi identificată în nici un fel cu lupta armată. Dar în ciuda acestei declarații, nici unul dintre jafurile armate întreprinse de către RAF asupra băncilor, nu a fost executat cu gloanțe oarbe.

III.7.2 Conceptul gherilă urbană. Carlos Marighella

După pregătirea teroristă și însușirea luptei armate în tabăra El Fatah din deșertul iordanian (în vara anului 1970), gruparea se întoarce pregătită și înarmată în RFG, pentru declanșarea luptei antiimperialiste. Aici a început pregătirea logistică pentru conceptul gherilă urbană. La organizarea logistică, RAF se baza în principal pe instrucțiunile lui Carlos Marighella, cuprinse în lucrarea “Mini-manual al gherilei urbane”. Acest manual a ajuns apoi așa-numita Biblie a grupărilor teroriste vest-europene. Deorece conceptul gherilă urbană a avut o importanță atît de mare pentru modul în care au acționat și și-au planificat strategiile, nu doar membrii RAF, considerăm necesar să detaliem acest subiect.

Ce este un luptător de gherilă urbană ?

Carlos Marighella explică în Mini-manualul său: “Luptătorul de gherilă urbană este cineva care combate dictatura militară prin arme și folosește metode neconvenționale. Ca și revoluționar politic și patriot fervent, el este un luptător pentru eliberarea tării sale, un prieten al poporului și al libertății. Luptătorul de gherilă urbană se diferențiază însă radical de răufăcător. Răufăcătorul dorește să se îmbogățescă personal prin acțiunile sale, atacă fără discernământ și nu face diferențierea între exploatat și exploatator. De aceea îi cad victimă atâția oameni simplii. Luptătorul de gherilă urbană în schimb, urmărește un scop politic și își conduce atacurile doar împotriva conducerii statului, a marilor capitaliști și a imperialiștilor străini, în special imperialiștii americani.” Calitățile personale caracteristice ale acestuia sunt curajul, hotărârea, șiretenia, mobilitatea, capacitatea de adaptare și altele.

Care sunt obiectivele luptei armate?

Marighella indică în acest sens, două obiective fundamentale ale luptei armate a gherilei urbane, în cadrul luptei de clasă:

“ a) lichidarea fizică a șefilor și ajutoarelor călăilor forțelor armate și ale poliției

b) exproprierea averilor și a mijloacelor de producție care aparțin conducerii statului, capitaliștilor monopoliști, marilor proprietari de pământuri și imperialiștilor; cu exproprieri mai mici pentru necesitățile individuale ale luptătorului de gherilă urbană și mai mari pentru nevoile revoluției.”

Lupta armată ar fi trebuit deci să ducă la eliminarea violentă a clasei conducătoare și a executivului, precum și la exproprierea acestora, pentru a procura mijloacele necesare revoluției. În aceasta se regăsește o afirmație fundamentală, la care au făcut referire membrii grupului și apărătorii lor, în timpul proceselor teroriștilor: infractorul obișnuit săvârșește un delict, de cele mai multe ori, în scopul îmbogățirii personale, în timp ce revoluționarul, nefiind deloc interesat de așa ceva, urmărește să pună la dispoziția revoluției – deci a poporului – bunurile materiale acumulate pe căi ilicite. De aceea, revoluționarul nu poate fi judecat ca și un infractor comun. Iar în realitate, judecătorii și politicienii responsabili, chiar s-au afundat în numeroase declarații contradictorii legate de această temă! Pe de-o parte, aspectul politic al actelor membrilor RAF a fost luat în calcul la încadrarea juridică a infracțiunilor, iar pe de altă parte, Fracțiunea a fost desemnată de către aceiași oameni, ca cea mai mare provocare politică a Republicii Federale Germania.

Cum arată structura logistică?

Marighella se referă pentru început la structura logistica obișnuită, folosită de “porcii militariști”. Aceasta se poate exprima prin formula prescurtată ACEM, care înseamnă Alimente, Combustibil, Echipament și Muniție. Pentru gherila urbană, care începe de la zero și încă nu are susținere, este valabilă următoarea formulă:

M – motorizare

B – bani

A – arme

M – muniție

E – explozibil

După pregătirea din Iordania, gruparea a început organizarea unei structuri logistice, în spiritul metodei Marighella. Au fost furate sau confiscate mașini, în special modele cu motoare puternice, ceilalți membrii ai RAF au fost instruiți cu folosirea armelor aduse din Iordania, s-a experimentat cu explozibili și bombe incendiare, iar apoi au fost întreprinse o serie de atacuri asupra unor bănci. În cazul acestora, s-a aplicat o metodă originală, a “loviturii triple”: mai mulți membrii ai grupării atacau la aceiași oră, trei bănci diferite din același oraș, pentru a putea scăpa mai ușor de acțiunile de urmărire ale poliției.

Organizarea logistică a mai implicatfalsificarea de legitimații, pașapoarte, permise de conducere, taloane și numere de autoturisme. Și în acest domeniu, gruparea a dezvoltat un sistem nou, numit “autoturisme dublură”. Mașinilor furate, le arau falsificate și adăugate elementele de identificare ale unor mașini existente, de același tip și culoare, încât să nu trezească nici o suspiciune în cursul unui eventual control polițienesc.

Un alt element central al logisticii, îl constituia existența unor numeroase posibilități de refugiu, pe întreg teritoriul federal. Pentru aceasta, interpuși recrutați din mediul legal al grupării, închiriau locuințe conspirative. Aceștia aveau sarcina să semneze contractele de închiriere și să își furnizeze numele pentru alocuință și poștă. La începutul anilor ´70, mediul legal al RAF era format în majoritate din cetățeni cu orientare de stânga și liberală. În aceea perioadă încă, aceste grupuri de persoane erau dispuse să ofere chiar personal refugiu teroriștilor căutați.

Construcția structurii logistice a Fracțiunii nu a fost niciodată finalizată. Încontinuu trebuiau furate alte mașini, închiriate noi apartamente, erau necesare alte documente, arme, muniție. În cadrul celei de-a doua generații, a devenit o practică obișnuită organizarea de depozite subterane, răspândite pe întreg teritoriul țării. În aceste depozite subterane se găseau atît arme și muniție, cît și documente false, servind în special activiștilor aflați sub urmărirea organelor de ordine. Nici astăzi nu s-au descoperit și dezafectat toate aceste depozite ale RAF.

De la bun început, intreprinderea Fracțiunii Armata Roșie a fost sortită eșecului, luândîn calcul faptul că ea acționa din subteran și ilegalitate, sub presiunea permanentă a acțiunilor de căutare ale poliției și serviciilor speciale, care zădărniceau orice încercare de a rezolva pe cale legală unele dintre probleme organizației. La acestea trebuie să mai adăugăm și o presiune interioară, auto-impusă: necesitatea de a organiza și desfășura în permanență acțiuni împotriva statului.

Care sunt căile de acțiune ale gherilei urbane?

Tehnica explicată în Mini-manual, este una “agresivă, ceea ce însseamnă că are un caracter ofensiv sau de atac”. Deorece inamicul deține supremația în armament și personal, tehnicile trebuie să varieze în mod constant. După efectuarea unei acțiuni, trebuie să urmeze în mod automat retragerea, pentru a conserva propria putere de luptă și pentru a obosi, demoraliza și produce confuzie în rîndurile adversarului. În viziunea lui Marighella, avantajele hotărâtoare ale gherilei urbane, subsumate expresiei “avantaje preliminare”, suntsurprinderea adversarului, mai buna cunoaștere a terenului, mobilitate și viteză sporită, precum și serviciul de informații mai bun și hotărârea în lupta pentru libertate și revoluție. Pe aproape întreaga perioadă a acțiunilor sale, RAF a urmat aceste principii ale luptei armate. Atentatele erau pregătite minuțios, din timp, victima, respectiv obiectivul și imprejurimile, erau observate și studiate multe zile, mijloacele și căile de retragere erau întotdeauna pregătite în așteptare. Majoritatea acțiunilor erau exersate și discutate înainte până în cele mai mici detalii, pentru a acoperi orice eventualitate. După îndeplinirea acțiunii, se discutau greșelile personale, ale întregii acțiuni și îmbunătățirile ce puteau fi aduse acțiunilor viitoare.

Observații finale la conceptul gherilă urbană

Ulrike Meinhof, în documentul “Conceptul gherilă urbană”, făcea următoarele precizări despre teoria și practica acestui mod de luptă: “Conceptul gherilă urbană provine din America Latină. Este acolo, doar ceea ce și aici poate fi: metoda revoluționară de intervenție a forțelor revoluționare slabe, pe ansamblu. (…)gherila urbană este (…) răspunsul inevitabil la legile stării de necesitate și la legea grenadelor (…) gherila urbană vizează distrugerea unor puncte singulare ale aparatului de conducere al statului, oprirea lui parțială, distrugerea mitului omniprezenței sistemului și a invincibilității sale. Gherila urbană presupune organizarea unui aparat ilegal, care înseamnă locuințe, arme, muniție, mașini, documente. Ce trebuie avut în vedere în mod deosebit, a descris Marighella în al său “Mini-manual al gherilei urbane”. Ce mai trebuie avut în vedere, suntem oricând pregătiți să spunem oricui trebuie să știe, dacă vrea să o facă. Nu știm încă multe, dar deja cîte ceva.”

Punctul central al criticii conceptului de gherilă urbană este, că RAF a încercat să preia fără modificări smnificative un concept de luptă armată, dezvoltat pentru America Latină. Diferențele geografice, de infrastructură, sociale și economice dintre Brazilia și Republica Federală Germania erau mult prea mari pentru a putea fi ignorate. Brazilia, cu un teritoriu acoperit în mare parte cu junglă inaccesibilă, cu puține șosele și drumuri amenajate, iar RFG, o țară cu o mare densitate de locuitori, multe orașe mari și mici și o infrastructură foarte bună și dezvoltată. Brazilia, cu o densitate redusă și un relief care oferea nenumărate posibilități de refugiu, RFG, un teritoriu împânzit de către forțele de ordine cu un modern aparat de supraveghere și control. Brazilia, condusă de un regim militar, iar RFG de unul parlamentar, pe baza unei constituții și ordini democratice, de drept.

Un alt motiv pentru care RAF a adoptat conceptul gherilă urbană, au fost succesele înregistrate la jumătatea secolului al XX-lea de către grupările de gherilă, în special în Vietnam și Algeria. Dar din nou nu s-a luat în calcul faptul că, victoriile au fost repurtate împotriva unor armate străine, colonialiste, în Germania neexistând așa ceva. RAF îi lipsea susținerea menționată de Marighella, a unei largi pături a unei populații aservite și îngenunchiate de către stat. Nu s-a reușit nici declanșarea unei lupte revoluționare în cadrul unei clase sociale largi, condiție considerată de Marighella ca indispensabilă.

La mijlocul anilor ´70, RAF s-a îndepărtat tot mai mult de strategia luptei de gherilă, ultimul ei susținător – Horst Mahler – fiind exclus din Fracțiune în 1974. Ulrike Meinhof a făcut, prin intermediul celui de-el treilea document programatic al RAF, trecerea la strategia teroristă a sabotajului, care viza distrugerea logisticii și a căilor de aprovizionare ale sistemului imperialist. Dar asemenea lui Mahler, nici Ulrike Meinhof nu a reușit să armonizeze prin această teorie, strategia și ideologia. Nici ea nu își putea imagina cum ar reuși să entuziasmeze, iar apoi să atragă în lupta revoluționară, subiectul ei ideologic și revoluționar – proletariatul industrial-, prin intermediul distrugerii strategice a infrastructurii de aprovizionare a RFG.

III.7.3 Strategia teroristă

După excluderea susținătorului strategiei gherilei, Horst Mahler, și a contradicției dintre strategia sabotajului și ideologia subiectului revoluționar, gruparea s-a deplasat la mijlocul deceniului opt, spre strategia teroristă. Această formă a luptei armate, prezentată și mai sus, urmărea prin atentate precise orientate împotriva personalului și obiectivelor statului, să forțeze sistemul la replică, aceasta urmând să trezească indignare în rândul populației și solidarizarea acesteia cu mișcarea. Prin negarea ordinii sociale și politice existente de către populație, gruparea vedea posibilitatea trecverii la un război popular. Avantajul acestei demascări a statului consta în faptul că, strategia și ideologia aveau aceleași obiective, și anume mobilizarea unor mase largi de oameni pentru un război popular împotriva statului.

Interesant este faptul că, ideologii RAF au definit conceptul strategic al luptei antiimperialiste, doar după ce se aflau deja în închisoare. Înainte de aceasta, gruparea pornea de la așa-numitul “primat al practicii”, care spunea că doar după începerea luptei practice, poate fi întrezărită teoria. Criticii pun acest lucru pe seama dorinței RAF de-ași acoperi deficiențele teoretice. Această afirmație este susținută și prin faptul că, doar după arestarea lui Baader, Ensslin, Meinhof și a altor cadre de conducere, au fost dezvoltate teoriile ideologice și strategice ale luptei armate. Cadrele de conducere și-au comandat și lecturat în închisoare numeroase și diferite lucări teoretice și prectice referitoare la lupta armată, continuânu-și astfel pregătirea revoluționară.

Ulrike Meinhof vede însă altfel această problemă, sau pretinde cel puțin așa, în documentul “Conceptul gherilă urbană”: “În producțiile scriptice ale organizațiilor recunoaștem practica lor, ca o luptă acerbă între intelectuali, care își dispută rangul de cea mai bună interpretare a lui Marx,în fața unui juriu imaginar, care nu poate fi clasa muncitoare, pentru că vocea lor presupune eliminarea vocii celorlalți. Când este vorba de practică, li se pare mai penibil să fie surprinși cu un citat greșit din Marx, decât spunând o minciună. Numărul paginilor, pe care le dau în comentariile lor, corespund aproape întotdeauna, numărul membrilor pe care îl indică pentru organizația lor, nu corespunde aproape niciodată.” Din explicația lor s-ar putea înțelege și frustrarea și deziluzia resimțită în fața revoltei studențești care, din punctul lor de vedere, nu a reușit să transpună în practică baza teoretică și nu a întreprins pasul hotărâtor spre lupta armată.

III.7.4 Strategia generațiilor succesoare

A doua, dar în special a treia generație a RAF, a dezvoltat o nouă concepție pentru lupta strategică împotriva imperialismului mondial. Așa-numitul “front antiimperialist vest-european”, trebuia să fie compus din două planuri: primul, “frontul exterior”, se baza pe cooperarea internațională, al doilea, “frontul interior”, pe unificarea forțelor de stânga din RFG. Obiectivul cooperării cu alte grupări teroriste europene era, ca lupta împotriva sistemului imperialist să nu se poarte doar pe teritoriul german, ci să se extindă acțiunile teroriste de stânga pe întregul continent european. Un motiv pentru aceasta, ar putea fi deziluzia crescândă a grupării în legătură cu declanșarea unui război popular pe scară largă. Fracțiunea a trebuit să recunoscă, odată cu trecerea timpului, că subiectul lor revoluționar, proletariatul industrial și stânga din Germania, nu era pregătit să înfrunte statul alături de ea. Pentru a neutraliza această înfrângere ideologică și strategică, s-a încercat să se demonstreze putere, unitate și măreție, prin atentate comune întreprinse pe întinsul întregului continent. Din acest motiv, RAF a stabilit legături cu Brigate Rosse în Italia, Action Direct înn Franța și Cellules Communistes Combattantes în Belgia. Aceste încercări de a construi “frontul exterior” au eșuat însă în scurt timp, la mijlocul anilor ´80, o mare parte din activul organizațiilor Brigate Rosse și Action Directe fiind arestate de către organele de ordine.

Al doilea plan, construcția strategică a “frontului interior”, poate fi descrisă prin intermediul următoarei scheme. Conform acestei diagrame a BKA (TE 23), mediul legal de simpatizanți ai RAF era compus din circa 2000 persoane, majoritatea personaje ale scenei de stânga din marile orașe germane. Acestor așa-numiți “legali”, le revenea sarcina municii de propagandă în public, precum și atragerea de noi membri și activiști. În principal, ei activau în sfera Comitetelor împotriva torturii prin izolare și îi sprijineau pe cei închiși prin intermediul demonstrațiilor și difuzarea de manifeste. O treaptă deasupra se aflau cei circa 200 persoane din cercul militant al grupării, care erau utilizați pentru activități fiscale, ca de exemplu cumpărarea materialelor pentru fabricarea bombelor, închirierea de locuințe, ș.a. De la același nivel au fost organizate și mai multe atentate cu bombă, de anvergură redusă, împotriva unor sedii de firme și edificii publice. Cei între aproximativ 20 și 50 de militanți iliegali, erau deja specializați în lupta armată și atacau obiective de mare anvergură și cu risc mai mare de a fi descoperiți. Probabil se aflau în legătură directă cu așa-numitul nucleu dur al RAF, care la mijlocul anilor ´80 ar fi putut fi format din circa 15 până la 30 persoane. Acest cerc de persoane care formau nivelul de comandă, era aproape necunoscut organelor de urmărire penală, deorece, în comparație cu predecesorii lor, se concentra pe profesionalism și anonimat absolut. De aceea, nivelului de comandă îi erau rezervate deciziile legate de atentate împotriva oamenilor.

III.7.5 Propriul corp ca și armă

În timpul detenției cadrelor de conducere ale RAF, perioada cuprinsă între anii 1972- 1977, acețtia au încercat să grăbească acțiunea de demascare a statului, prin mai multe greve ale foamei. Aceasta era încercarea de a câștiga populația de partea teroriștilor deținuți și de a atrage atenția asupra condițiilor dezolante de detenție. În rândul opiniei publice trebuia să se nască impresia, că statul fascist se va răfui acum cu inamicul său acerb, îl va doborâ fizic și psihic, acum că acțiunile lui aveau loc departe de ochii lumii. Pentru a coordona declanșarea și desfășurarea unei greve a foamei, era necesară menținerea contactului între deținuți, dar și între deținuți și Comitetele împotriva torturii prin izolare și cercul de simpatizanți. În acest sens, cadrele de conducere s-au folosit de avocații lor, care răspândeau instrucțiunile între deținuți prin intermediul poștei apărării sau le transportau în afara închisorii. La fel se proceda și în sens invers. Astfel avea loc un schimb permanent de informații între conducere, activiștii aflați în libertate și simpatizanții RAF. Iar în urma grevelor, cercul simpatizanților a cunoscut o extindere semnificativă, cu efectul secundar pozitiv, că din mijlocul acestora s-au desprins noi luptători pentru lupta subversivă.

Principalele cereri ale greviștilor erau suspendarea detenției în izolare pentru deținuții politici și tratament egal cu ceilalți deținuți. În cursul celei de-a treia greve colective a foamei, Holger Meins a decedat la 9 noiembrie 1974, ca urmare a inaniției. RAF și simpatizanții săi au încercat să prezinte moartea lui Holger Meins ca și o crimă politică, dar cu puțin succes.

Pe același drum pe care comunicau deținuții, prin intermediul scrierilor, cu tovarășii și tovarășele din exterior, au introduse și alte obiecte. Apărătorilor le-a reușit să strecoare aparate foto, radio, și chiar arme. Ultimele au căpătat o importanță hotărâtoare în timpul escaladării relațiilor dintre stat și grupare, în cursul toamnei anului 1977. Când conducătorii Fracțiunii și-au văzut ultima șansă de a fi eliberați, odată cu răpirea lui Hanns-Martin Schleyer și deturnarea aparatului Lufthansa Landshut, au realizat, probabil, care vor fi consecințele unui posibil eșec al operațiunilor. În cadrul RAF, acțiunea era denumită “suicide-action”, lucru niciodată recunoscut însă oficial. Deținuții erau pregătiți, ca în cazul în care eliberarea lor să eșueze, în ciuda premizelor favorabile, să-și folosească viețile ca și ultimul mijloc strategic de luptă. Deținutul Raspe afirma într-o discuție cu funcționarul BKA, Alfred Klaus, cu nouă zile înaintea morții: “catastrofa politică vor fi deținuții morți, nu cei vii (…) Peste scurt timp, puterea federală nu va mai putea dispune de deținuți.”

După ce membrii RAF s-au descoperit pe ei înșiși ca și temă ideologică, deodată nu mai era doar populația subiectul lor revoluționar, ci și ei. Aceasta cerea și o nouă procedură strategică. Pe lângă atentatele cu bombă și asasinarea liderilor vieții politice și economice, după răpirea reușită a lui Lorenz de către Mișcarea 2 Iunie, și răpirile au fost văzute ca un mijloc de a forța eliberarea unor deținuți. Ceea ce a eșuat și a dus la uciderea lui Jürgen Ponto, a reușit în cazul lui Hanns-Martin Schleyer și a aparatului Lufthansa.

Dar statul s-a arătat imposibil de șantajat, de această dată. Și autoritățile au tras unele învățăminte din răpirea lui Lorenz, încât deținuții Baader, Ensslin și Raspe și-au folosit viața ca ultim mijloc de luptă împotriva puterii statale, recurgând la sinucidere colectivă, Irmgard Möller fiind singura care a supraviețuit acțiunii. Pe marginea legendei asasinării fondatorilor Fracțiunii Armata Roșie, s-a discutat foarte mult, în special în cercurile de stânga. Dar membrilor rămași în libertate nu le-a reușit să folosească moartea conducătorilor ca și instrument suprem de demascare a acțiunilor statului, populația fiind profund dezgustată de ura și lunga serie de izbucniri de brutalitate care zguduiseră RFG în cursul Toamnei Germane 1977. Dar totuși, această ultimă acțiune a vechiului grup a fost destulă moștenire lăsată generațiilor următoare, pentru ca acestea să poarte încă 20 ani sângeroasa luptă împotriva statului și societății.

CAPITOLUL IV

Colaborarea internațională

Deoarece subiectul cooperării și coalățiilor între organizațiile teroriste nu a fost niciodată studiat suficient, numeroase întrebări, ridicate încă în perioada anilor ´70, au rămas fără răspuns. Aceste întrebări necesită să fie tratate, din simplul motiv că, instabilitatea sistemului internațional demonstrează că viitorul previzibil nu va aduce dispariția terorismului internațional. În acest sens, este de ajuns să amintesc doar imensa ramificație internațională a organizației Al-Quaida sau activiștii PIRA (Provisional Irish Republican Army) arestați într-o tabără de antrenament a FARC (Fuerzas Armadas de la Resistencia Nacional) în Columbia. A ajuns cooperarea dintre organizațiile teroriste ,active pe arena internațională în deceniile șapte și opt ai secolului XX, la un asemenea nivel încât să creeze coaliții funcționale între grupări teroriste din state diferite? Este posibilă o coaliție instituționalizată între actori internaționale, nu neapărat state suverane? Care sunt factorii interni și internaționali care influențează stabilirea de coaliții între teroriști? Este factorul ideologic de o importanță hotărâtoare în stabilirea unei coaliții și activitatea ei practică, sau interesele politice și materiale sunt superioare considerațiilor ideologice?

Cadrul teoretic va încerca să explice condițiile sub care se formeză coalițiile între organizațiile teroriste de pe arena mondială și cum funcționează și se acomodează schimbărilor sistemului internațional. Analiza teoretică a fost aplicată asupra cooperării dintre organizațiile teroriste vest-germane și palestiniene între anii 1968-1990, precum și coalițiilor dintre organizațiile de extremă stângă europene, cunoscut și ca “fenomenul euro-terorismului” (1984-1988).

IV.1. Cadrul teoretic

Organizațiile teroriste europene și palestiniene pot fi incluse în grupul “actorilor transnaționali”, potrivit definiției lui Keohane și Nye: “Actori semnificativi caracterizați prin autonomie, contol asupra unor resurse substanțiale relevante pentru zona lor de activitate și participare în relații politice trans-frontaliere. Acești actori sunt definiți ca și 'transnaționali', în sensul în care ei sunt non-guvernamentali, și activitatea lor afectează mai mult de două state.”

Teoria “balanței amenințării” dezvoltată de Stephen Walt și prezentată în lucrarea sa The Origins of Alliances (Originea alianțelor) , a fost adaptată la mediul specific al organizațiilor teroriste. Walt consideră că teoria sa este o îmbunătățire a teoriei “balanței puterii”. În timp ce teoria “balanței puterii” prevede o reacție a statelor doar în fața lipsei unei balanțe a puterii, teoria “balanței amenințării” prezintă părerea că, statele se vor alia în momentul în care există o lipsă de echilibru în ceea ce privește amenințarea. De exemplu, când un stat sau o coaliție de state rivale par deosebit de periculoase pentru ele, statele vor forma o coaliție antagonistă sau își vor spori eforturile pentru a-și reduce vulnerabilitatea în fața amenințării.

Cauza principală pentru care organizațiile teroriste sunt interesate în stabilirea unei coaliții cu alte organizații este că se simt amenințate ori de condițiile sau evenimentele politice și strategice, de condițiile interne, regionale sau mondiale, ori de către alte state și actori internaționali.

Diferite variabile influențează formarea coalițiilor. Variabilele independente au fost folosite pe trei nivele de analiză: atributele sistemului internațional, variabile la nivelul organizației și variabile la nivelul factorilor de decizie din cadrul organizației.

Variabilele independente cuprind, pe de-o parte influența aspectului global al sistemului internațional – nivelul de tensiune între centrii de putere sau apariția de noi obiective revoluționare în arena mondială. Pe de altă parte, ele include aspecte regionale, cum ar fi situațiile conflictuale sau tensiuni regionale și cooperarea militară / informațională internațională împotriva organizațiilor teroriste. Premiza este că toate aceste variabile ale sistemului internațional sporesc tendința organizațiilor teroriste de a forma coaliții internaționale.

S-a avut în vedere la nivelul organizației, și influența ideologiei și caracteristicilor structurale. Anumite ideologii, cum ar fi naționalismul sau marxism-leninismul “ortodox”, nu suportă tendința spre cooperare internațională a organizațiilor teroriste. În contrast cu acestea, anarhismul stângii și dreptei radicale, precum și anarho-comunismul, întăresc tendința de a stabili coaliții internaționale. Oricum, coaliții există doar dacă este prezentă un fel de bază ideologică comună între grupări.

În ceea ce privește caracteristicile structurale, s-a pretins că dimensiunea și forța organizației nu influențează dependența mutuală dintre actori. Oricum, distanța geografică influențează compoziția și mărimea unei coaliții. Organizațiile definite ca “națiuni non-statale”, potrivit definiției lui Judy Bertelsen (acele entități care operează ca și state-națiuni, dar nu sunt recunoscute în așa fel), sunt influențate într-un grad mai mare decît altele, de considerații legate de politica lor internațională.

Cât privește nivelul factorilor de decizie, interesant ni se pare aspectul influenței prejudecăților rasiale anti-semite ale liderilor organizațiilor teroriste europene asupra deciziei lor de a stabili o colaborare cu organizații teroriste palestiniene.

Pentru a putea aprecia dacă două organizații au atins un nivel de cooperare care poate fi definit ca și o coaliție – sau pentru a măsura scopul și profunzimea cooperării dintre părți – au fost definite variabile dependente. Aceste variabile descriu manifestările practice ale unei coaliții: nivelul de cooperare ideologică, nivelul de cooperare logistică – sau mai precis, asistență materială – și nivelul de cooperare operațională.

IV.2. Definirea tipologică a organizațiilor teroriste germane

Fracțiunea Armata Roșie (Rote Armee Fraktion – RAF) Anne Steiner apreciază că ideologia RAF se înrudește cu anarhismul. Concepția despre libertate, respingerea etapelor în atingerea unui obiectiv, structura sa anti-ierarhică și respingerea “centralismului democratic”, atât de drag marxism-leninismului, sunt semne clare ale înclinației Fracțiunii spre anarhism. Steiner crede că RAF era o organizație marxistă, doar în ceea ce privește faptul că lupta pentru țelurile principale ale materialismului istoric. Joanne Wright și Raufer&Haut accentuau influența Lumii a Treia, și Wright a modelelor revoluționare reprezentate de Mao, Che Guevara și Marighella asupra ideologiei RAF.

Mișcarea 2 Iunie (Bewegung 2 Juni – B2J) a fost o organizație anarhistă, născută moartă, potrivit lui Steiner, care, spre deosebire de RAF, nu avea pretenții marxiste. De-a lungul existenței sale, nu a publicat nici un document ideologic semnificativ. Majoritatea membrilor săi veneau din cercurile anarhiste. Mai târziu, alăturându-se RAF, au contribuit la întărirea baze anarhiste a Fracțiunii.

Celulele Revoluționare (Revolutionäre Zellen – RZ) au fost descrise de către Raufer și Haut ca o federație flexibilă de celule revoluționare, dar nu marxist-leniniste. Hans Joachim Klein, unul dintre principalii activiști ai RZ, descria organizația ca și antiteza principiilor leniniste ale mișcării studențești germane, care după o meteorică ascensiune, a căzut în dogmatism și facționalism.

În concluzie, RAF poate fi caracterizată ca o organizație anarho-comunistă, cu un pronunțat caracter anarhist. Celelalte două organizații, B2J și RZ, pot fi clasificate ca și organizații anarhiste, cu tendințe de ectremă stângă.

Activitatea celor trei organizații poate fi împărțită în trei perioade:

1968-1980:

În această perioadă s-a născut RAF (1968-1971), a întreprins prima sa mare ofensivă (1972) și după un scurt hiatus (1973-1974) a lansat a doua ofensivă (1975-1977), care s-a încheiat cu o înfrângere lipsită de glorie. Din 1977 până la sfîrșitul perioadei, RAF a fost urmărită continuu de către forțele de ordine.

B2J a luat ființă în 1971. Unii dintre membrii săi erau foști membrii RAF și cîteva dintre acțiunile sale au fost coordonat cu cele ale RAF. !974 și 1975 au reprezentat apogeul activității B2J. Organizația s-a desființat în 1980 și a fuzionat cu RAF.

RZ, care s-au înființat în 1973, au rămas în umbră până în 1976, cînd au început să-și intensifice atacurile împotriva țintelor americane din RFG. RZ aveau o secțiune internațională care a fost extrem de activă între 1974-1976, și a cooperat strâns cu Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (PFLP).

1981-1984:

Aceasta a fost perioada în care activiștii celei de-a treia generații s-au preocupat, în special, de reorganizare. De-a lungul acestei perioade, cele mai multe dintre atacurile lor s-au soldat cu eșecuri. RZ au stat în umbră în această perioadă.

1985-1990:

În anii 1985-1986, RAF a evolut în euro-terorism. După un lung hiatus, două asasinate politice au fost efectuate în 1989 și 1990. Acestea au marcat efectiv sfîrșitul terorismului german de extremă stângă. RZ au fost active în 1985-1986 împotriva unor obiective germane și americane. Cu începere din 1987, au început să-și rărească acțiunile, cu toate că majoritatea militanților lor au rămas nedescoperiți de către serviciile de securitate.

IV.3. Cooperarea dintre organizațiile germane și palestiniene

IV.3.1 Stabilirea și dezvoltarea legăturilor

Se cunosc foarte puține lucruri despre cum s-au stabilit legăturile inițiale între teroriștii germani și organizațiile palestiniene. Se știe însă că un număr semnificativ de germani și-au găsit drumul spre taberele palestiniene de antrenament, încă din anii 1969-1970, unii prin canale subterane. Acest fenomen a apărut din două motive principale:

Republica Federală Germania avea în acea perioadă cea mai mare concentrare de studenți palestinieni în Europa, grație generozității guvernului în a acorda burse studenților arabi. Fatah, principala organizație teroristă palestiniană a acelei perioade, a reușit să infiltreze și domine organizația studenților palestinieni – GUPS. Prin intermediul GUPS, Fatah a reușit să stabiliască legături cu organizațiile studențelti locale și cu organizațiile radicale de stânga.

Organizațiile teroriste germane erau active în zone cu o numeroasă populație musulmană – în principal turcă – formată din imigranți. Unii dintre aceștia activau ca și mijlocitori pentru legăturile cu organizațiile teroriste din Orientul Mijlociu.

Teroriștii germani care s-au antrenat în taberele palestiniene, au păstrat legătura cu organizațile arabe, au coordonat antrenarea altor grupuri și au ajutat teroriști germani aflați sub urmărirea poliției să găsească refugiu în Orientul Mijlociu. Un fenomen interesant, unic pentru terorismul german, au fost relațiile care s-au dezvoltat între femeile din organizațiile teroriste germane și teroriști palestinieni. Unele dintre ele chiar au ajuns să se stabiliască în Orientul Mijlociu. Este de menționat faptul că, organizațiile teroriste germane aveau un procentaj mai mare de femei în componența lor, decît organizații similare din oricare altă țară.

IV.3.2 Cronica cooperării

1968-1980

RAF este singura organizație care și-a exprimat în scris solidaritatea cu organizațiile palestiniene, cel puțin în anii 1971-1972. Chiar și-a exprimat susținerea pentru uciderea sportivilor israelieni de către organizație Septembrie Negru în timpul Olimipiadei de la München, un act care a fost primit cu sentimente diferite și chiar criticat dur de cercurile radicale de stânga din Europa și chiar din Germania de Vest. În anii 1973-1980, asemenea declarații de solidaritate au lipsit, parțial, fără îndoială, din cauza declinului general al producțiilor ideologice și de propagandă.

Celelalte două organizații au editat și mai puține texte ideologice, dar absența aproape totală din aceste texte a vreunei exprimări scrise a solidarității cu palestinieni, este flagrantă, în special în cazul RZ, ai căror membrii au participat activ la un număr acțiuni majore ale PFLP.

În ceea ce privește ajutorul logistic dintre RAF și palestinieni, au fost raportate doar cazuri izolate (procurarea de arme mici). Chiar dacă au fost mult mai multe asemenea cazuri, existența unei forme de ajutor logistic mutual pe scară largă, este puțin probabil.

Principalul tip de cooperare între RAF și RZ și organizațiile teroriste palestiniene, în special PFLP, a fost cooperarea operațională. Aceast tip de cooperare a fost eficient, în special, între anii 1970-1972, în cazul RAF, și între 1975-1976, atît în cazul RAF, cât și RZ.

Chiar dacă RAF își planificase cooperarea cu organizațiile palestiniene pe anii 1973 și 1974, a fost împiedicată de la acest lucru de arestarea liderilor aflați încă sub urmărire, eveniment care a adus gruparea la sistarea totală a oricăror acțiuni. La sfârșitul anului 1974, B2J a intrat furtunos pe scena politică, dar acțiunile sale extravagante au vizat, în principal, oficiali ai justiției implicați în procesele membrilor RAF și B2J. RAF nu s-a descurcat mai bine nici în anii 1976 și 1977:în iunie 1976, unul dintre liderii săi istorici, Ulrike Meinhof, s-a sinucis în închisoare, iar în 1977, alți trei lideri și-au pus capăt vieții, în închisoare.

În ciuda celor menționate mai sus, anii 1975-1977 au fost cei mai productivi în ceea ce privește cooperarea dintre organizațiile germane și palestiniene (în special PFLP). Exista o mare disponibilitate din parte organizațiilor palestiniene de a înscrie membri ai RAF, B2J și RZ în taberele lor de antrenament din Liban și Yemenul de Sud. Participarea teroriștilor germani la acțiuni majore ale PFLP sau acțiuni concepute de, de pe atunci deja faimosul Carlos, pentru cauza PFLP, a fost numeroasă. Aceste operațiuni include ocuparea sediului OPEC din Viena (21 decembrie 1975), tentativa de a arunca în aer un avion El Al la Paris și cea de deturnarea a unui avion EL Al la Nairobi (ianuarie 1975), precum și deturnarea unui avion Air France spre Entebbe, Uganda în iunie 1976. Cooperarea operațională dintre RAF și PFLP a atins apogeul a odată cu eșuarea acțiunii de eliberare a liderilor germani prin deturnarea dejucată a unui avion Lufthansa spre Mogadishu, Somalia, în octombrie 1977.

Asistența oferită de către palestinieni germanilor, consta în principal din antrenament în taberele arabe și din locuri de refugiu. Evident, programele de antrenament aveau două scopuri: să-i pregătească pe teroriștii germani pentru acțiuni pe cont propriu (câțiva dintre cei implicați în atacul asupra ambasadei germane la Stockholm din 1975, fuseseră antrenați în Yemenul de Sud), dar și pentru a fi pregătiți să participe la acțiunile din cadrul PFLP.

Între B2J și organizații teroriste palestiniene, nu a existat o cooperare efectivă. În puținele cazuri în care membri izolați ai organizației au colaborat cu palestinienii, este foarte greu de stabilit dacă au acționat solitar sau ca și reprezentanți ai organizației lor.

Caracteristicile cooperării din această perioadă, pot fi sintetizate astfel:

Organizațiile palestiniene le permiteau teroriștilor germani, din toate organizațiile, să se antreneze în taberele lor din Iordania (cel puțin până în 1970, când a erupt criza cu autoritățile iordaniene), Liban, și în special Yemenul de Sud, unde PFPL opera liber;

Organizațiile palestiniene nutreau un angajament profund față de tovarășii lor germani, încât au comis răpiri și deturnări de avioane, în intenția de a forța autoritățile vest-germane să elibereze teroriștii închiși;

Un număr relativ mare de teroriști germani nu au avut nici o prejudecată în a colabora cu organizațiile teroriste palestiniene, în special PFPL, și chiar au participat la operațiuni periculoase, de mare anvergură, care au cauzat (sau puteau cauza) multe victime inocente, violând principiile pe care le apărau ei când acționau pe teritoriul german. Mulți dintre acești teroriști proveneau din RZ, și doar un număr restrâns din RAF. Oricum, este greu de stabilit cu precizie, dacă ei lucrau ca și o unitate operațională distinctă, sau ca și indivizi recrutați de către organizațile palestiniene din motive personale, ideologice, sau ca și mercenari.

Cooperarea dintre germani și palestinieni, cel puțin la început, a fost întemeiată pe nevoia teroriștilor germani de îndrumare și antrenament, înaintea de-a declanșa acțiuni proprii. Potrivit lui Baumann, Tupamaros West-Berlin (precursoarea B2J) a fost înființată de un grup de anarhiști de stânga, care după antrenament în “Palestina” în anul 1969, s-a întors în Germania de Vest, nerăbdător să declanșeze lupta armată. Majoritatea atacurilor au fost îndreptate împotriva guvernului, în special asupra justiției, ca și represalii la procesele demonstranților violenți sau ai celor acuzați de folosirea de bombe incendiare și artizanale.

RAF – care la începutul carierei sale era cunoscută ca și “Gruparea Baader-Meinhof” – a parcurs un proces similar. Taberele Fatah ofereau o soluție convenabilă pentru membrii Grupării care doreau să scape de închisoare și să fugă din RFG. Gruparea Baader-Meinhof considera normal să învețe de la mișcările de eliberare națională ale Lumii a Treia, mai presus de toate de la organizațiile teroriste palestiniene, care deja se bucurau de libertate de acțiune într-un număr de state arabe. Fără îndoială, experiența lor în tabăra de antrenament palestiniană, a lansat organizația în cariera teroristă. Le-a dat tinerilor teroriști germani, la întoarcerea în RFG în toamna 1970, impulsul necesar de a intra în ilegalitate, de-a se organiza și de-a efectua o serie de jafuri armate asupra unor bănci, pentru finanțarea infrastructurii lor logistice, și de a lansa prima lor ofensivă teroristă, în mai 1972. Prima ofensivă a RAF a conținut doar o singură exprimare a solidarității cu palestinienii: atacul împotriva sediului concernului Springer a fost gândit, inter alia, “pentru a pune capăt propagandei lor împotriva luptătorilor palestinieni pentru liberate și al sprijinului lor pentru sionism și Israel.”

Reușita organizației “Septembrie Negru”, condusă de Abu Iyad – luarea ca ostateci a atleților israelieni în timpul Olimpiadei de la München – a înfierbântat imaginația liderilor RAF, și le-a reconfirmat doctrina conform căreia, națiunile Lumii a Treia deschid cu succes drumul luptei împotriva imperialismului. A resuscitat moralul Fracțiunii asediate de forțele de ordine germane, majoritatea liderilor RAF fiind arestați din iunie 1972. Dar cel mai important pentru moralul și mobilizarea lor a fost aflarea veștii că “Septembrie Negru” solicită eliberarea lor. Liderii RAF se poate să fi crezut că tovarășii lor palestinieni vor reuși să asigure eliberarea lor, prin deturnarea unui avion. Pe 29 octombrie 1972, un avion Lufthansa care zbura pe ruta Damasc – München a fost deturnat, teroriștii cerând și reușind să asigure eliberarea a trei membrii ai orgnaizației “Septembrie Negru”, care au supraviețuit masacrului de la München. O altă cere de eliberare a teroriștilor germani a fost formulată de un comando a aceleiași organizații “Septembrie Negru”, după ocuparea locuinței ambasadorului saudit din Khartoum, Sudan în martie 1973.

1981-1984

Nu există date care să indice cooperare logistică sau operațională între RAF/RZ și organizațiile palestiniene, între anii 1981-1984. Se cunosc însă cazurile unor teroriști germani care s-au refugiat în Liban, în taberele de antrenament ale PFLP. Oricum, majoritatea acestor teroriști erau femei, și nu este clar dacă activau ca și reprezentanți ai organizațiilor lor sau din motive personale. Exemple în acest sens sunt Suzanne Albrecht, care a luat parte la mai multe atacuri importante, iar în 1980 s-a refugiat în Liban, sau Frederika Krabbe, care în 1980 s-a refugiat în Bagdad, unde locuia alături de iubitul ei, membru al organizației “15 Mai”.

Organizațiile germane nu au publicat multe documente ideologice. Manifestele publicate după atacuri, erau scurte, și nu dădeau explicații asupra fundamentului ideologic sau strategic al operațiunilor lor. În mai 1982, după o lungă tăcere, RAF și-a publicat primul document strategic, numit “Gherilă, rezistență și front anti-imperialist”. În acesta, liderii RAF identifică obiectivul lor principal cu dezvoltarea unei noi etape a strategiei revoluționare, în care lupta frontului revoluționar din metropole, o va întregi pe cea a luptătorilor pentru libertate din Asia, Africa și America Latină. Conceptul “metropolă” este un concept-cheie în terminologia organizațiilor teroriste europene de extremă-stângă. Este folosit pentru a desemna atât țările imperialiste, cât și marile aglomerări urbane, câmpul de luptă al gherilei. Lupta trebuia purtată pe un front comun, dar în împrejurări diferite. În practică, evenimentele din Europa Occidentală, urmând să joace un rol major în confruntarea cu imperialismul.

În acest important document, Orientul Mijlociu este privit ca o regiune de o importanță strategică/militară și economică (ca furnizor de petrol) vitală pentru forțele imperialiste. Oricum, documentul nu se referă niciodată la lupta organizațiilor palestiniene sau la importanța acestei lupte în contextul luptei internaționale împotriva imperialismului. Aceași omisiune poate fi observată și în alte documente care au urmat. Două manifeste care au circulat după atacuri împotriva unor ținte germane și americane și o serie de scrisori trimise din închisoare de liderul RAF Christian Klar, evocă lupta poporului libanez și a maselor arabe împotriva imperialismului, dar nu amintesc deloc poporul palestinian sau lupta organizațiilor palestiniene. În ceea ce privește RZ, după ce periodicul lor Revolutionarer Zorn (Mânia revoluționară) a încetat să mai apară din ianuarie 1981, a publicat doar patru texte ideologice. În nici unul dintre acestea nu se regăsesc referiri asupra problemei palestiniene sau a luptei organizațiilor palestiniene.

1985-1990

Aceasta este perioada euro-terorismului, și totodată, a declinului organizațiilor teroriste germane. Din decembrie 1984 până la sfârșitul anului 1986, RAF s-a concentrat pe strategia euro-teroristă, încercând să înjghebeze “Frontul vest-european de gherilă”, în principal alături de Action Directe din Franța și Brigate Rosse din Italia. Această încercare a fost materializată în “Ofensiva 84/85”, alături de AD și CCC.

Încă de la începutul anului 1984, mediul RAF a început să fie interesat de operațiunile AD. Teroriștii de stânga din RFG, considerau AD ca singura organizație teroristă funcțională, de orientare marxist-leninistă, din Europa. Scrisorile de revendicare și alte publicații ale AD, erau citite cu mare interes și discutate. Din acest interes s-a născut în final cooperarea dintre RAF și AD, care a culminat cu asasinarea generalului Audran și a lui Ernst Zimmermenn, precum și atacul asupra bazei USAF din Frankfurt/Main. Și asasinarea directorului-general al uzinelor franceze Renault, Georges Besse, la 17 noiembrie 1986, trebuie înscrisă în contul “frontului anti-imperialist din Europa de Vest”. Georges Besse, ca și generalul Audran și Ernst Zimmermann, era o figură simbolică pentru "complexul militar-industrial”.

Arestarea liderilor aripii internațională a AD – Jean-Marc Rouillan, Nathalie Menigon, Joelle Aubron, Georges Cipriani – la 21 februarie 1987 într-o locuință țărănească în apropiere de Orleans, “Frontul” teroriștilor vest-europeni a fost practic distrus.

CCC au oferit doar într-un singur caz asistență RAF. În locuința țărănească în care a fost arestat Jean-Marc Rouillan și cei trei tovarăși ai săi, a fost descoperit explozibil furat de CCC cu ocazia spargerii unei cariere de piatră din Eccaussines (Belgia), în iunie 1984. Același explozibil l-a folosit RAF în atentatul eșuat, îndreptat împotriva Școlii NATO din Oberammergau, din decembrie 1984.

Încă din 1985 s-a străduit RAF să stabiliască legături operaționale și cu Brigăzile Roșii. Aceasta era dificil, pentru că din septembrie 1984, BR s-au împărțit în două așa-numite “poziții”. Prima poziție se numea “Brigăzile Roșii – pentru construcția Partidului Comunist Combatant” (BR – PCC) și avea – asemănător RAF – un mai pronunțat caracter internaționalist și anti-imperialist. A doua poziție se numea “Uniunea Comuniștilor Combatanți” (UCC), cu o orientare proletară și de luptă de clasă.

RAF a publicat în mai 1986, în ziarul subteran “luptând împreună”, declarații conceptuale ale unor membrii BR – în parte deținuți – fără comentarii. După asasinarea de către RAF a lui Beckurts și von Braunmühl, au fost înregistrate declarații de solidaritate ale unor deținuți BR. Alte poziții scrise, subliniau diferențe ideologice și conceptuale între cele două organizații.

Într-o declarație a BR-PCC, din 17 februarie 1987, se regăsește, pentru prima oară, o evaluare rezumativă a “activităților revoluționare” ale RAF și AD. Pentru început, se remarca foarte restrictiv că, “într-un sens politic obiectiv” frontul vest-european de gherilă trebuia să fie “parte a programului comuniștilor”. În continuare, se mai spunea că activitățile gherilei europene s-au specializat.

Prin aceasta, BR-PCC impunea distanță față de cooperarea nemijlocită urmărită de RAF. UCC a profitat de această ocazie, intrând deschis în cursă, chair dacă până atunci nu avusese valențe “internaționaliste”. L-a asasinat la 20 martie 1987 pe generalul Licio Giorgeri, responsabil în Ministerul Apărării cu dotarea tehnico-materială a aviației militare italiene. El deținuse o poziție comparabilă cu generalul Audran sau Ernst Zimmermann.

Forțele de securitate italiene, au arestat în cursul anului 1987 aproape 100 membri, nu în ultimul rând, datorită dispoziției de a depune mărturie a unor martori-cheie, pe baza reglementării italiene “Pentiti”. Alți membrii ai UCC au fost arestați în Franța și Spania. După această lovitură, organizația nu și-a mai putut reveni, dispărând de pe scena operativă.

Declarația BR-PCC din 17 februarie 1987, a rămas un caz singular. La un sprijin ulterior al RAF din partea BR nu s-a ajuns, nici în munca de propagandă, nici în cea operativă.

În cursul anului 1987, RAF s-a dat la fund. Doar în septembrie 1988, după 23 luni de hibernare, a lovit din nou – de data aceasta cu tentativa de asasinare a adjunctului ministrului german de finanțe, Tietmeyer. Această acțiune a marcat efectiv sfârșitul euro-terorimului. Până în decmbrie 1990, organizația a mai efectuat doar două atacuri teroriste majore: pe 30 noiembrie 1989, după o pauză de 14 luni, Alfred Herrhausen, directorul Deutsche Bank, a fost asasinat, iar pe 27 iulie 1990, s-a atentat la viața lui Hans Neusel, secretar de stat în Ministerul de Interne, responsabil cu securitatea internă. Pe parcursul acestei perioade, cooperare logistică sau operațională între organizațile teroriste germane și palestiniene, nu a existat. Prioritatea ideologică a RAF a fost solidarizarea cu organizațiile teroriste europene, în timp ce RZ s-a concentrat asupra problemelor domestice, și ocazional asupra unor ținte simbolice legate de NATO sau Africa de Sud.

RAF și-a exprimat însă sprijinul ideologic și solidaritatea cu organizațiile palestiniene. De exemplu, grupările germane care au revendicat responsabilitatea pentru cinci atacuri săvârșite în 1986, 1988 și 1989, purtau numele unor teroriști palestinieni căzuți în luptă împotriva Israelului.

Care ar putea fi motivele pentru lipsa de cooperare în perioada 1981-1990? Anul 1980 a reprezentat un punct de cotitură pentru RAF: accentul a căzut pe amenințarea americană și pe rolul major jucat de NATO și Germania Federală în răspândirea tensiunii internaționale. Pe parcursul acestei perioade a euro-terorismului, probleme ca și lupta mișcărilor se eliberare națională din Lumii a Treia, inclusiv mișcarea palestiniană, au fost marginalizate. În 1980-1981, activitățile teroriste internaționale ale principalelor organizații palestiniene – Fatah și PFLP – au scăzut în intensitate. Atacurile teroriste în exterior erau săvârșite, în principal, de grupări fracționiste, ca Fatah – Conducerea Revoluționară condusă de Abu Nidal și măruntele izbucniri ale facțiunii Wadi Haddad, și el desprins din PFPL, precum și facțiunea “15 Mai” a lui Abu Ibrahim și PFPL – Comando Special, în frunte cu Abu Muhammad.

La sfârșitul anilor ´70, forța militară a Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP), sub conducerea Fatah, s-a dezvoltat în Libanul de sud. Folosea tacticile de gherilă, și chiar artilerie convențională împotriva armatei israeliene. Dar în iunie 1982, forțele armate israeliene au pătruns în Liban pentru a distruge pozițiile militare palestiniene. Au reușit să înainteze până în Beirut, să încercuiască forțele palestiniene în capitala libaneză, iar apoi să le distrugă parțial și să le alunge. În mod ironic, chiar când palestinienii aveau cea mai mare nevoie de ajutor din partea prietenilor și aliaților lor, RAF era incapabilă să răspundă. Conducerea RAF a recunoscut mai târziu slăbiciunea sa: “În 1982, cînd israelienii au invadat Libanul pentru a suprima revoluția palestiniană de acolo, noi nu am putut ajuta, nici aici (în Germania) nici acolo, în taberele Sabra și Shattila bombardate (sic) … Chiar dacă ei au folosit baza aeriană Rhein-Main ca și bază de întreținere (pentru bombardierele lor), noi nu am fost într-o poziție să întervenim într-un mod practic.”

După ce forțele palestiniene s-au retras din Liban și s-au răspândit prin lumea arabă în 1983-1984, capacitățile operaționale ale principalelor organizații palestiniene au decăzut și mai accentuat, și a fost declarat un moratoriu pentru operațiunile teroriste internaționale. Între timp, organizațiile teroriste șiite din Liban au erupt pe scena terorismului internațional, luând locul lăsat de palestinieni.

RAF și-a arătat interesul pentru noile evoluții, pretinzând chiar că, ofensiva lansată în 1984-1985 a fost gândită inter alia, pentru a “arăta porcilor (imperialiștii) ce se va întâmpla dacă vor accelera (acțiunile militare) în Beirut și El Salvador.” Pe de altă parte, după ce Hezbollah-ul a deturnat avionul TWA (14 iunie 1985), RAF a recunoscut că nu știa multe despre mișcările șiite, în afară de faptul că lupta lor anti-imperialistă demasca planurile imperialiste de stăpânire a lumii, prin crearea de schisme în rândurile lui, și demonstrând că, imperialismul american era mai degrabă un tigru de hârtie. Chiar dacă RAF a simțit că obiectivele mișcărilor fundamentaliste islamice aveau puține în comun cu propriile lor obiective, depindea de mișcările revoluționare arabe să tragă propriile concluzii.

Interesul liderilor RAF întemnițați pentru problema palestiniană a reapărut în 1988, după izbucnirea Intifadei în teritoriile ocupate de Israel (decembrie 1987). Ei vedeau insurecția palestiniană ca un punct de cotitură în lupta mișcărilor de eliberare națională. Potrivit liderilor RAF, aceasta era parte integrantă a luptei mișcărilor radicale din metropolă. Oricum, RAF a resimțit în curând că nu mai este capabilă să continue lupta. Într-adevăr, în afară de incidente izolate în 1988 și 1989, RAF a abandonat efectiv lupta armată.

În cursul anilor 1988-1990, OEP a încercat să obțină o străpungere politică care să o pună la nivel de egalitate cu statele arabe, în cadrul negocierilor cu Israelul. O asemenea reușită a fost înregistrată la Conferința de la Madrid din octombrie 1991. Dar, până la sfârșitul decadei, atât principalele organizații palestiniene, cât și principala organizație teroristă germană – RAF -, au abandonat calea terorismului internațional, ca mijloc de împlinirea a obiectivelor lor politice.

IV.3.3 Analiza premizelor cercetării

Cel mai important document al RAF, “Conceptul gherila urbană” (1971), mișcările de gherilă urbană europene, sunt descrise ca slabe și îneficiente în fața amenințării imperialiste. SUA este descrisă ca și conducătorul taberei imperialiste, ducând o politică de agresiune împotriva Lumii a Treia, pe care încearcă să o controleze. Germania Federală este văzută ca un aliat al SUA, urmând aceiași politică agresivă ca și America. Această agresiune imperialistă va duce în mod inevitabil la un război sălbatic și la exploatare globală, doar dacă procesul nu va fi împiedicat de o resurecție a revoluției în Occident. Separat de referirile generale la internaționalismul proletar, nevoia de a combina luptele naționale și internaționale și de a construi o strategie comună pentru mișcarea comunistă internațională, prin angajarea gherilei urbane, documentul nu menționează nicăieri nevoia unei coaliții cu alte organizații.

Documentul intitulat “Operațiunea (organizației) Septembrie Negru în München, Strategia luptei anti-imperialiste” (toamna 1972) tratează mai detaliat subiectul agresiunii imperialiste împotriva națiunilor Lumii a Treia, cu referiri precise la experiențele traumatizante ale războiului din Vietnam. Documentul afirmă că, imperialismul nu a reușit să rezolve nici contradicțiile sale intinsece, dar nici acelea care există între el și națiunile în curs de dezvoltare. Pentru prima oară este menționată solidaritatea, ca și parte integrantă a relității revoluționare. Situația era optimă pentru lansarea luptei anti-imperialiste în metropole, iar misiunea RAF era să creeze “un pod între lupta pentru eliberarea națiunilor Lumii a Treia și lupta pentru libertate în metropole.” Lumea a Treia era avangarda revoluției anti-imperialiste, iar lupta din metropolă era “contribuția brigăzilor internaționale la luptele pentru libertate ale Vietcongului, Palestinei, Libanului, Angolei, Mozambicului și Turciei.”

B2J nu accepta poziția RAF referitoare la poziția centrală, ca importanță, a mișcărilor de eliberare din Lumea a Treia. Îl considera un concept anti-imperialist artificial, care nu avea nici o legătură cu realitatea socială din RFG. B2J se vedea pe sine partcipând la o ofensivă revoluționară globală, condusă de gherila urbană din metropolă. Oricum, mișcarea s-a desființat, iar unii dintre membrii ei s-au alăturat RAF în iunie 1980. Același document care anunța fuziunea cu RAF, afirma că tabăra imperialistă era nerăbdătoare să recurgă la o soluție militară după eșecurile perioadei post-Vietnam, și că exista pericolul real al declanșării, de către puterile imperialiste, unui război nuclear în Europa. În cadrul noului context al mișcărilor de eliberare națională emasculate, era de datoria mișcărilor revoluționate din Europa de vest să preia lupta împotriva imperialismului.

La începutul deceniului nouă, după o serie de eșecuri, RAF a pus din nou accentul pe natura agresivă a imperialismului, în documentul intitulat”Gherilă, rezistență și front anti-imperialist” Imperialismul, declara RAF, lucra prin concentarea puterilor sale, prin instrumentele statului, instrumentele cojugate ale statelor-sateliți ale SUA și putere militară reînnoită. În întreaga lume, aceste unelte imperialiste erau gata să cucerească puterea prin forță. Imperialismul nu se va abține să folosească nici un mijloc militar sau economic aflat la dispoziția sa, inclusiv armele nucleare. Chiar dacă existau diferențe în cadrul taberei imperialiste, mașina de război era unită.

Pentru a combate frontul imperialist, era nevoie să se creeze un front unir anti-imperialist, chiar dacă era clar că , încă de când s-a inițiat în 1979 un dialog internațional între mișcările revoluționare, aceleași constrângeri continuau să existe în cadrul și între diferitele grupări anti-imperialiste. Doar o acțiune coordonată prin bătălii paralele în diferite regiuni ale lumii, putea atinge acest obiectiv.

În concluzie, RAF, mai mult decât oricare altă organizație teroristă germană, se simțea amenințată de imperialismul american, de regimul vest-german – pe care îl descria frecvent ca și fascist – și de structurile supranaționale, ca și NATO și Comunitatea Europeană. Având în vedere sentimentul său de vulnerabilitate, a simțit nevoia să-și unească forțele cu aliați externi ai taberei revoluționare.

IV.4. Influența variabilelor la nivelul sistemului internațional

În concepția globală a RAF, cei doi poli care formau sistemul internațional bipolar, erau imperialismul, pe de-o parte, și Lumea a Treia și mișcările de eliberare ale Lumii a Treia, pe de altă parte. Relația dintre aceste două blocuri era guvernată de agresiunea susținută a imperialismului împotriva blocului revoluționar. De aceea, era imperativ pentru forțele progresiste revoluționare, să se unească. Ca și parte a luptei unitare, forțele revoluționare din metropolă trebuiau să ofere ajutor acționând în spatele liniilor inamicului comun – imperialismul mondial.

În cadrul acestui scenariu bipolar, Uniunea Sovietică și blocul comunist, abia dacă existau. Nici unul din documentele ideologice/strategice ale RAF din primii 10-12 ani de existență activă, nu au conținut vreo referire precisă la adresa lor. În “Conceptul gherilă urbană” există o referire fugitivă la adresa alianței precare dintre imperialism și Uniunea Sovietică, însă doar în contextul în care SUA avea nevoie de cale liberă pentru campania ei împotriva Lumii a Treia.

La sfârșitul anilor 70 și începutul anilor 80, ca și rezultat al scăderii accentuate a activităților mișcărilor din Lumea a Treia, aceasta a pierdut mare parte din atenția RAF. În documentul “Gherilă, rezistență, front anti-imperialist”, se poate observa însă un nou curent în atitudinea față de URSS. În acesta, Uniunea Sovietică este descrisă ca o superputere, la același nivel cu SUA. Acesta era unul dintre motivele tensiunilor dintre est și vest, nord și sud, o tensiune care amenința stabilitatea mondială. Imperialismul, conștient de faptul că orice ușoară deplasare în echilibrul delicatei balanțe de puteri putea declanșa criza sa finală, plănuia să atace pe toate fronturile, inclusiv pe frontul est-vest.

Restructurarea sistemului imperialist, ca și rezultat al evoluțiilor și presiunilor internaționale, a dus la apariția unui nou obiectiv imperialist – Europa de Vest și NATO – un obiectiv în care Germania Occidentală juca un rol major. Germania Occidentală a fost împinsă în prima linie a scenei internaționale, și a devenit acum rampa de lansare a unei noi ofensive imperialiste. Era esențial să se contracareze această agresiune imperialistă prin formarea unei forțe revoluționare potrivnice și unitare, chiar în sufletul centrului imperialist. Cu cât RAF devenea tot mai convinsă de propria viziune asupra lucrurilor, s-au deplasat în direcția euro-terorismului, prin stabilirea “Frontului vest-european de gherilă”, în principal cu Action Directe. În cadrul acestei construcții strategice, s-a schimbat și atitudinea grupării față de URSS.

La sfârșitul deceniului nouă, noi schimbări survenite în cadrul sistemului internațional, au impus o redefinire. Potrivit liderilor organizației, sau mai precis, rămășițelor conducerii întemnițate, imperialismului îi lipsea un plan general. De aceea, trebuia să găsească noi mijloace de-ași reinstaura controlul la toate nivelurile – nivelul economic, nivelul militar, în relația dintre centru și periferie, prin înființarea Uniunii Europene și în cadrul fiecărei țări – pentru a aplana conflictele interne și lupta revoluționară. Din aceasta rezultă că, fiecare luptă purtată de către revoluționari pe plan mondial, era o luptă purtată împotriva întregului sistem imperialist. În mod similar, pentru a fi victorioși și pentru a consolida baza materială obținută de țările proaspăt eliberate, întregul sistem capitalist trebuie subminat. Instabilitatea internațională îi făcea pe imperialiști și mai atenți să nu renunțe la nici o palmă din controlul lor teritorial sau politic. Singura cale de a opri mașinăria imperialistă era prin unitatea strategică a luptei globale purtate de națiunile exploatate. În expunerea RAF, revoluționarii din metropolă, aveau la fel de multe de câștigat, ca și cei ai națiunilor în curs de dezvoltare din sud.

Uniunea Sovietică și blocul comunist erau descrise de către RAF, ca victime ale agresiunii imperialiste, în special în timpul perioadei euro-terorismului. Ruptura survenită între URSS și Republica Populară Chineză, în anii ´60 și intrarea dramatică a celei din urmă pe scena internațională, a contibuit, fără îndoială, la convingerea RAF că Lumea a Treia era scena principală pe care se purta lupta împotriva imperialismului mondial. În această situație, era important să se ofere tot ajutorul posibil popoarelor și mișcărilor din Lumea a Treia, în războiul lor împotriva inamicului comun. Teoria lui Mao, conform căreia imperialismul era un tigru de hârtie, a încurajat organizația să-și continue lupta, în ciuda slăbiciunii și a eșecurilor repetate. Influența lui Mao asupra organizației, poate fi văzută și în citatele acestuia, folosite abundent și în mod repetat. B2J și RZ pe de altă parte, nu vedeau Lumea a Treia ca un actor important în lupta anti-imperialistă, chiar dacă și textele B2J certifică influența maoistă.

Dintr-un punct internațional de vedere, Republica Federală Germania, ca și arhetip și lacheu al imperialismului mondial, a fost considerată principalul inamic, de-a lungul întregii existențe și activități a Fracțiunii. La începutul anilor ´70, Germania de Vest era descrisă ca un aliat vital al SUA în războiul acesteia împotriva Vietnamului (oferind baze de decolare și întreținere pentru bombardierele americane) și împotriva popoarelor Lumii a Treia. Către sfârșitul anilor ´70, a devenit componenta principală a NATO, permițând staționarea de rachete nucleare pe teritoriul său, și era considerată ca indispensabilă în edificarea Europei Occidentale într-o forță imperialistă majoră.

Orientul Mijlociu nu era considerat de o importanță majoră în perspectiva strategică a RAF. Mai degrabă era privit ca încă o zonă în care lupta dintre forțele imperialismului și mișcările de eliberare națională era în desfășurare. RAF nu s-a identificat niciodată cu mișcările palestiniene, așa cum s-a identificat cu Vietcongul sau cu poporul vietnamez. Pentru Hans Joachim Klein, problema vietnameză a încetat să mai fie doar o problemă internațională, devenind una internă, a Germaniei. Națiunea gemană, din cauza trecutului ei nazist, trebuia să prevină genocidul îndreptat împotriva poporului vietnamez. Nu numai că a eșuat în această încercare, dar chiar a permis bazelor militare americane să opereze liber pe teritoriul vest-german. În mod normal, odată ce lupta vietnamezilor a dispărut de pe agenda internațională, locul lor a fost ocupat de palestinieni în rândul simpatiei RAF, dar niciodată de aceleași proporții. Singura dată când Orientul Mijlociu este tratat pe larg în documentele RAF, este în legătură cu atacul organizației Septembrie Negru, din timpul Olimpiadei de la München. Oricum, odată ce noi probleme, mai urgente, au început să apară, Orientul Mijlociu a fost din nou dat uitării.

Fără îndoială, unul din motivele pentru care RAF nu se interesa în mod deosebit de Orientul Mijlociu, era profilul redus pe care îl adopta chiar guvernul federal față de această zonă. În mod tradițional, dar și din sensibilitate față de Israel, RFG nu a jucat niciodată un rol activ în politica Orientului Mijlociu sau în medierile conflictului arabo-israelian, cum aveau Marea Britanie sau Franța. De aceea, organizațiile germane erau indignate mai mult de ceea ce numeau ele intervenția RFG în regiune, în special prin asigurarea de libertate de acțiune și asistență logistică, oferită forțelor americane, pe ruta spre Orientul Mijlociu.

În mod asemănător, după declanșarea Războiului din Golf în iarna anului 1991 când, prima oară după al doilea război mondial, Germania unificată a trimis un contingent aerian în Turcia, ca simbol al participării sale la coaliția anti-irakiană condusă de SUA, RAF decrepit a interpretat această acțiune spunând că, Germania se transformă într-o putere mondială (“Germania Mare”), care ajuta Turcia și Israelul în oprimarea popoarelor kurd și palestinian. RAF a atacat dur guvernul într-un manifest în care revendica și responsabilitatea pentru singurul atac săvârșit în aceea perioadă.

De aceea, războaiele și tensiunile regionale purtau o încărcătură de exprimări și acte de solidaritate deosebită. Dar evenimentul care a avut cel mai mare impact asupra organizațiilor teroriste germane, a fost războiul din Vietnam. Ei au răspuns, atacând obiective americane în Germania sau instituții germane care, potrivit lor, colaborau cu efortul de război al SUA.

Dar și evenimentele din Orientul Mijlociu – lupta palestinienilor de după asaltul iordanian din septembrie 1970, războiul civil din Liban și războiul Israelului împotriva organizațiilor palestiniene din Liban, în perioada 1982-1984 – și-au lăsat amprenta asupra organizațiilor. Însă, în mod ironic, în afară de fazele inițiale ale războiului civil din Liban (1975-1976), organizațiile teroriste germane traversau momente de criză, chiar când palestinienii aveau mai mare nevoie de ajutorul lor.

În final, tensiunea din Europa Occidentală, generată de staționarea rachetelor nucleare americane aici, a provocat o schimbare radicală a strategiei RAF și a influențat decizia acesteia de a intra într-o alianță cu alte forțe revoluționare din Europa de Vest, care se confruntau cu același inamic și aceleași provocări.

Pe parcursul anilor ´70, doar un singur document a menționat cooperarea strânsă în domeniul contra-insurgenței în tabăra imperialistă, ca factor major în cimentarea solidarității taberei revoluționare. Majoritatea celorlalte texte, se referă la aceasta ca parte a efortului taberei imperialiste (prin intermediul apartului militar/de securitate/polițienesc) de a controla popoarele Lumii a Treia și organizațiile revoluționare din metropolă. Aceasta va deveni o temă dominată în perioada euro-terorismului, și chiar după încheierea acesteia. În concluzie, putem afirma că toate variabilele independente de la nivelul internațional au afectat RAF, și într-o mai mică măsură B2J și RZ.

RAF s-a simțit într-un grad mai mare sau mai mic în cursul existenței sale, de forțele superioare ale imperialismului occidental. Cu unele ocazii, credea că era pe cale să izbucnească un război mondial între cele două tabere, iar tensiunea din cadrul sistemului bipolar, a fost motivul major al acestui sentimet de vulnerabilitate. Oricum, trebuie avut în vedere că, bipolaritatea anilor 1970-1978, diferă ce cea a anilor 1979-1988. Din punctul de vedere al RAF, principalii actori ai sistemului bipolar din prima perioadă erau, tabăra imperialistă occidentală și Lumea a Treia și forțele revoluționare occidentale. Uniunea Sovietică abia dacă era menționată. În a doua perioadă, actorii principali au fost identificați într-o manieră tradițională, ca tabăra imperialistă occidentală și tabăra revoluționară comunistă (cu un pact nescris între mișcările revoluționare apusene și blocul comunist condus de URSS).

La sfârșitul anilor ´80, odată cu inaugurarea Noii Ordini Mondiale în care SUA a rămas singura super-putere, situația a fost reanalizată, forțele revoluționare din întreaga lume fiind împinse într-o izolare crescândă, urmată de declin. În această situație, RAF a ajuns la singura concluzie logică posibilă – abandonarea luptei armate.

În contrast cu RAF, B2J și RZ și-au concentrat lupta anti-imperialistă pe frontul interior, și nu credeau în existența unei tabere revoluționare semnificative a Lumii a Treia. Orice formă de solidaritate cu aceasta, era inspirată de enormul impact psihologic al războiului din Vietnam, după cum am arătat mai sus. Membrii ai B2J, a căror perspectivă strategică s-a schimbat spre sfărșitul anilor 70, nu au încercat să schimbe strategia organizației lor. S-au alăturat însă RAF.

RZ a continuat să–și concentreze strategia asupa problemelor interne, până la finele deceniului nouă. Rezervele lor privitoare la lupta mișcării pentru pace împotriva forței în creștere a NATO (1980-1986) și staționarea de focoase nucleare în Europa de Vest, a distrus orice urmă de influență pe care o avea în rândurile cercurilor germane de extremă stângă, până când treptat a încetat să mai existe ca o organizație teroristă, cu oarecare importanță.

IV.5. Ideologia ca forță coezivă

Principala inspirație ideologică a activităților RAF din anii 70, a reprezentat-o rolul major jucat de mișcările de eliberare ale Lumii a Treia (Tricont, în jargonul revoluționar) în lupta împotriva imperialismului. Din aceasta rezulta că, funcția mișcărilor revoluționare din Apus era să ajute această luptă. Ulrike Meinhof a exprimat această idee într-o scrisoare pe care a trimis-o Partidului Muncii din Republica Populară Democrată Coreeană: “noi credem că, organizarea de operațiuni armate în marile orașe din Republica Federală (Germania), este modul corect de a susține mișcările de eliberare din Africa, Asia și America Latină, contribuția corectă a comuniștilor vest-germani și din Berlinul de Vest la strategia mișcării socialiste internaționale, (de a) dezbina puterile imperialismului prin atacarea lor din toate părțile.”

În mod asemănător, susținerea RAF pentru lupta palestinienilor și a operațiunii organizației Septembrie Negru la Olimpiada din 1972, se baza pe perceperea acestei lupte ca parte a războiului global împotriva imperialismului, colonialismului și fascismului, la care participau și ei.

Schimbarea accentului ideologic și strategic, la sfârșitul anilor ´70 și începutul anilor ´80, de la lupta Lumii a Treia, la lupta revoluționară în centrele metropolitane, a transformat unitatea și solidaritatea organizațiilor occidentale, într-o prioritate de vârf, lupta Lumii a Treia pierzând din semnificație. Chiar dacă nu a dispărut cu totul, a fost marginalizată, trăind un nou apogeu după încheierea existenței RAF, ca rezultat al unor evoluții regionale partculare (Intifada din teritoriile ocupate de Israel, luptele din Kurdistan și America Centrală).

B2J și RZ pe de altă parte, nu împărtășeau aceași susținere pentru mișcările Lumii a Treia. Ei au ales să poarte lupta anti-imperialistă acasă, sau să sprijine cauze populare sau sociale (femei și copii din clasa muncitoare, problema imigranților, problema locuințelor, ș.a.).

Oricum, făcând abstracție de cele afirmate mai sus, membri ai B2J, și mai ales ai RZ, au participat activ la lupta palestinienilor – în special a PFLP. Explicația pentru aceasta probabil poate fi găsită în caracterul anarhist al celor două organizații, reflectat în lipsa unei ideologii defintie sau solide, structura lor organizațională fluidă, lipsa unei conduceri centrale puternice și înaltul grad de mobilitate dintr-o organizație într-alta, fără dorința unei evidențe precise. Toate acestea au favorizat recrutarea de membri din cele două organizații de către grupări străine, chiar dacă reprezentau alte interese sau aveau alte obiective. Totuși, de exemplu, în timp ce RZ își cerea scuze pentru asasinarea unui minstru german, sub pretextul că doreau doar să-l rănească, membrii importanți ai RZ, ca și Wilfried Böse, au participat la operațiuni care cu ușurință puteau provoca moartea a sute de civili nevinovați (ca exemplu, atacurile asupra avioanelor El Al din Paris și Entebbe).

O altă explicație pentru această colaborare poate fi găsită în infiltrarea de motive anti-sioniste în ideologia organizațiilor teroriste germane, în special a RAF. Anti-sionismul, de cele mai multe ori, era un paravan pentru un anti-semitism adând înrădăcinat – chiar liderilor organizației, fiindu-le foarte greu să facă diferențierea între ideologie anti-sionistă și sentimentele anti-semite. Chiar dacă liderii RAF nu negau existența Holocaustului, ei acuzau Israelul și sionismul de a fi împrumutat cele mai negative trăsături ale nazismului, într-o încercare de a-I descrie nu numai ca lachei ai imperialismului, dar și ca unul dintre cele mai abjecte elemente ale luptei împotriva popoarelor Lumii a Treia, mai concret, a palestinienilor.

Expresia clară a acestei distorsionări ideologice și gândiri pervertite, poate fi găsită în documentele referitoare la operațiunea împotriva atleților israelieni din 1972. În acestea, Horst Mahler afirmă că în timp ce proletariatul (german) nu a reușit să distrugă fascismul și să prevină uciderea a șase milioane de evrei, aceiași politică fascistă este cea care a inspirat ideologia reacționară sionistă. “Oricât ar părea de macabru, sionismul a devenit urmașul fascismului german, gonind cu cruzime poporul palestinian din țara sa, unde trăia de mii de ani.” De aceea, proletariatul german trebuie să-și recunoscă responsabilitatea pentru soarta poporului palestinian și nici un sentiment de vinovăție să nu-l orbească în fața barbariilor agresiunii sioniste fasciste.

Documentul “Operațiunea (organizației) Septembrie Negru în München, Strategia luptei anti-imperialiste” descrie politica israeliană, ca o politică nazistă, având scopul de a anihila poporul palestinian. Operațiunea întreprinsă de Moshe Dayan, atunci ministru al apărării în Israel, ca răspuns la deturnarea avionului Sabena spre Tel Aviv (8 mai 1972), este descrisă ca “perfidă și criminală” la adresa teroriștilor! Chiar dacă documentul admite că anti-semitismul și războiul au discreditat nazismul și clasa conducătoare germană, continuă spunând că, operatțiunea teroristă a Septembrie Negru a fost un act anti-fascist, deorece “se avea intenția să șteargă amintirea Olimpiadei din 1936, Auschwitz-ul și Kristallnacht.” În același mod, Israelul este acuzat de moartea atleților, așa cum naziștii erau de învinuit de moartea evreilor.

O atmosferă similară domnea în B2J. Această mișcare a evoluat dintr-o altă mișcare anarhistă, mai mică, Tupamaros-West Berlin (TW). În noiembrie 1969, TW a eșuat în încercarea sa de a arunca în aer principala sinagogă din Berlinul de Vest. Acest atac, primul săvârșit de către teroriștii germani ca simbol al solidarității lor cu palestinienii, a avut loc, în mod simbolic, la aniversarea Nopții de Cristal. TW și-a asumat cu mândrie responsabilitatea atacului, într-un manifest intitulat “Pace și napalm”, accentuând faptul că atacul nu aparține extremei drepte, ci mai degrabă extremei stângi, ca “o demonstrație de solidaritate internațională”. Membrii TW au justificat alegerea datei atacului, spunând că Noaptea de Cristal din 1938, era reprodusă de către sioniști în fiecare zi, în teritoriile ocupate, în taberele de refugiați și în închisorile israeliene.

În concluzie, în ceea ce privește cooperarea ideologică, cele trei organizații germane împărtășeau aceiași bază idelogică cu organizațiile palestiniene. Această identificare ideologică era cea mai puternică din partea RAF, care vedea Lumea a Treia și poporul palestinian ca avangarda luptei anti-imperialiste globale.

Două caracteristici ideologice au fost în mod special hotărâtoare în decizia teroriștilor germani de a coopera cu sau chiar de a se alătura organizațiilor teroriste palestiniene: trăsătura lor anarhistă – sau în cazul RAF – anarho-comunistă, și infiltrarea ideologiei anti-semite în doctrina organizației.

Coaliția dintre organizațiile palestiniene și germane, a fost o coaliție între un partener slab și unul puternic. De-a lungul existenței sale, RAF a admirat organizațiile revoluționare palestiniene și rolul lor dominant în lupta anti-imperialistă. Admirație, de altfel, exprimată și în unele texte ideologice.

Organizațiile teroriste, în special PFLP, erau principalele surse de asistență ale teroriștilor germani. Asistența se concretiza în două domenii vitale: antrenarea teroriștilor germani în metodele luptei de gherilă și furnizarea de refugii în perioade de pericol. Teroriștii germani au încercat să se revanșeze, participând activ la operațiuni teroriste internaționale organizate de PFLP și prin încurajarea cercurilor de extremă stângă, din Germania Occidentală și Europa de Vest, de a sprijini cauza palestiniană.

A însemnat participarea organizațiilor germane la operațiuni PFLP care contraziceau principiile ideologice, strategice și operaționale ale lor, o dependență totală de mentorii și sponsorii lor palestinieni? Potrivit lui Klein, cel puțin “secțiunea internațională” a RZ era total dependentă financiar de PFLP.

Intrigă faptul că, puține date se referă la participarea organizațiilor teroriste germane la atacuri asupra unor obiective israeliene din RFG. Cele trei organizații teroriste germane, pe de-o parte, atacau frecvent ținte americane, iar RAF și RZ ținte turcești, chiliene și sud-africane de pe teritoriul Germaniei Federale. Mai mult, faptul ca nici RAF, nici RZ nu au emis comunicate sau manifeste în care să încerce justificarea sau explicarea unor operațiuni teroriste internaționale ale PFLP, indică faptul că nu au ajutat sau cooperat la asemenea acțiuni.

De aceea, pe baza informațiilor existente, este imposibil de determinat cu certitudine, gradul de dependență al organizațiilor germane față de pertenerii lor palestinieni, mai ales în perioada în care coaliția dintre ele a fost cel mai activă (1975-1977).

Putem presupune că, recrutarea de teroriști germani în cadrul PFLP, s-a făcut pe bază individuală. În unele cazuri, recruții se apropiau mai mult de mercenari, chiar dacă unii “ideologici”. Această recrutare a fost facilitată de tradiția legăturilor strânse dintre organizațiile germane și palestiniene și de simpatia teroriștilor germani pentru cauza palestiniană.

IV.6. Influența variabilelor la nivelul factorilor de decizie

În completare la ideologia anti-semită care inspira sloganurile anti-sioniste ale mișcărilor revoluționare de extremă stânga, și unii dintre liderii lor nutreau sentimente anti-semite, care se poate să fi inspirat în primul rând, această ideologie. Jillian Becker descrie un incident în care Ralf Reinders, un lider B2J, dorea să arunce în aer Centrul Evreiesc din Berlin, pe care naziștii încercaseră să-l distrugă deja în trecut, pentru a “scăpa de acea chestie cu asociațiile ei evreiești, care este acolo încă din timpul naziștilor.”

Hans Joachim Klein s-a hotărât să părăsească în final RZ, când a realizat că camarazii săi se comportau ca și naziștii la Auschwitz, când i-au separat pe pasagerii evrei de cei ne-evrei, cu ocazia deturnării avionului Air France la Entebbe. Klein a mai condamnat și intenția RZ de-al asasina pe liderul comunității evreiești din Germania Federală, demascând complotul, considerat de el un act fascist. Acesta a mai afirmat că cei doi teroriști germani care au participat la opetațiunea din Entebbe, au fost mai anti-semiți decât Wadi Haddad, liderul secțiunii operative a PFLP, deorece au plănuit să-l asasineze pe celebrul vânător de naziști, Simon Wiesenthal. Chiar și infamul Carlos s-a opus acestei operațiuni, deorece Wiesenthal era un anti-nazist.

De aceea, caracterul anarhist al RZ, fondul anarhist și sentimetele anti-semite adânc înrădăcinate în membrii celor trei organizații teroriste germane, explică voința lor de-a se alătura organizațiilor palestiniene, ca și voluntari sau recruți. Ei explicau aceasta atât pentru ei, cât și pentru tovarășii lor, ca o contribuție la războiul împotriva imperialismului, colonialismului și fascismului, alături de o organizație “marxist-leninistă” ca și PFLP-ul, care conducea avangarda luptei internaționale împotriva acestor forțe reacționare.

CAPITOLUL V

Concluzii

O definiție a terorismului unanim acceptată de specialiști din domeniul politologiei, sociologiei sau al celui militar, nu există încă, după cum reiese din lucrarea prezentată. Singura zonă unde aceștia se înțeleg oarecum este cea în care se acceptă tipurile general –reprezentative de terorism, respectiv distingerea clară între terorismul de stat – exercitat de agenții specializate, care dețin monopolul coerciției –și terorismul politic- exercitat de actori vremelnici, practicat la începuturile sale la nivel intern, apoi la nivel internațional și intercontinental. Acesta din urmă are ca autori indivizi sau grupuri bine pregătite și puternic motivate etnic, religios, politic.

Terorismul în sine folosește deliberat și sistematic mijloace violente ori amenințări care trebuie să aibă ca rezultat provocarea de neîncredere, teama, panica, nesiguranța, ignorănd orice norme umanitare. Scopul acestuia este de a afecta grav atât structura socială câa și individul, luat separat, prin distorsionarea cadrului de percepție a imaginii societății de care membrii acesteia depind și în care își pun toată încrederea.

Ca actul terorist să fie căt mai perturbant, el trebuie să se remarce printr-o acțiune masivă de groază, care să producă rapid o mare ruptură psihologică și afectivă între conducerea societății și membrii ei; să genereze o explozie de comentarii în mass-media cu un impact social paralizant și destabilizator.

Motivat politic, terorismul presupune totdeauna un pronunțat simț al frustrării, al unei nedreptăți sau injustiții sociale sau politice. El balamează de fiecare dată o instanță sau o autoritate politică, considerând că injustiția nu poate fi înlăturată decât printr-o metodă violentă. Din această cauză fenomenul s-a și autodefinit ca fiind tactica ultimei soluții.

Pe scurt am putea spune că terorismul este un factor perturbator al relațiilor interstatale și interetnice și un parazit al sistemului internațional. În timp, puterea acestui flagel s-a accentuat din cauza atât a alunecării lui din interiorul statului spre spații interstatale internaționale, cât și a legăturilor unor grupări teroriete naționale și naționaliste, cu terorismul pornit din Orientul Apropiat, de la bun început fără frontiere. Este firesc în acest context ca brutalitatea actului terorist și imprevizibilitatea lui să tulbure regulile jocului tradițional al politicii. De aici necesitatea, pentru orice sistem democratic de a replica în regim de urgență oricăror tentative de terorism. Astfel, logica securității internaționale își refornulează din ce în ce mai mult tiparele bipolarității, desprinzându-se treptat de formulele strategice ale sferelor de influență.

Dacă acceptăm că terorismul este o excrescență aberantă, un cancer al societății și lumii în care trăim, șansa de a limita extinderea lui spre zonele vitale este aceea de a-i depista cauzele, agenții patogeni, și de a interveni ferm și punctual acolo unde răul își are origine și se manifestă.

Niciodată terorismul nu a rezolvat probleme; a fost doar o cale de a le amplifica și de a crește nesiguranța în lume. Apoi, astfel de acte ne arată că o democrație poate fi vulnerabilă pe termen scurt, iar efectul terorismului poate genera suprimarea unor libertăți și mutilează ideea societății deschise… Dacă un război poate fi gestionat, conducându-i evoluția spre armistițiu sau pace, terorismul este incontrolabil.

Bibliografie:

Publicații:

Aust, Stefan, Der Baader-Meinhof-Komplex, Knaur Verlag, Hamburg, 1989

Baring, Arnulf, Machtwechsel.Die Ära Brandt-Scheel, Berlin 1998

Bertelsen, Judy (ed.), Nonstate Nations in International Politics.Comparative System Analysis, Praeger Publishers, New York 1977

Borovicka, V.P.,Cazuri celebre în istoria terorismului, Editura Niculescu București, 1998

Bourgereau, Jean, Das Beste-Interview mit Hans Joachim Klein, www.dasbeste.de

Butz, Peters, RAF, DVA 1991

Fletscher, Iring, Rohrmose, Günter, Ideologien und Strategien, Opladen, 1981

Galli, Giorgio, Il partito armato.Gli “anni di piombo” in Italia, Kaos Edizioni, Milano, 1993

Horchem, Karl-Josef, Abschied vom Protest oder Ruhe vor dem Sturm. Studenten und Politik in der Bildungskrise, in Aus Politik und Zeitgeschichte, nr.12, 1977

Idem, Fünfzehn Jahre Terrorismus in der Bundesrepublik Deutschland, in Aus Politik und Zeitgeschichte, nr.5, 1987

Idem, Der Verfall der Roten Armee Fraktion, in Aus Politik und Zeitgeschichte, nr. 46-47, 1990

Karmon, Ely, German and Palestinian Terrorist Organizations: Strange Bedfellows – An Examination of the Coalitions Among Terrorist Organizations, www.ict.org.il

Keohane, Robert, Nye, J.S. (ed.), Transnational Relations and World Politics, Harvard University Press, Cambridge MA 1972

Kreis, Karl M., Der internationale Terrorismus. Ein unbewältigtes Problem der Staatengemeinschaft, în Europa-Archiv, nr.11, 1977

Massari, Roberto, Il terrorismo. Storia, concetti e metodi, Massari Editore Roma, 1998

Marret, Jean-Luc, Tehnicile terorismului, Editura Corint București, 2002

Raufer, Xavier, Haut, Francois, RAF, Une organisation zero traces, în Notes et Etudes 5/1988

Sloan, Stephen, Anderson, Sean Kendall, Historical Dictionary  of Terrorism, www.talknet.de/˜alexander.engelhardt/politics

Steiner, Anne, Debray, Luc, Le Fraction Armee Rouge: Guerrille Urbaine en Europe Occidentale, Meridiens Klincksieck, Paris 1987

Walt, M.Stephen, The Origins of Alliances, Cornell University Press, Ithaca și Londra, 1987

Wasmund, Klaus, Zur politischen Sozialisation in terroristischen Gruppen, in Aus Politik und Zeitgeschichte, nr.33-34, 1980

Wassermann, Rudolf, Sicherung oder Aushöhlung des Rechtsstaates? Zum Thema: Politischer Terrorismus oder Rechtsordnung, in Aus Politik und Zeitgeschichte, nr.6, 1977

Wright, Joanne, Terrorist Propaganda.The Red Army Faction and the Provisional IRA, 1968-1986, Macmillan, Londra 1991

Yallop, David, Până la capătul lumii: În căutarea Șacalului, Editura ALL, București, 1994

Internet:

www.rafinfo.com

www.etext.org/Politics/Arm.The.Spirit/Guerilla/Europe

www.baader-meinhof.com

www.Spiegel-online.de

http://inic.utexas.edu/meclass

http://lexicorient.com/e.o/middle_east.htm

http://www.arabnet.com

http://www.danielpipes.org/articles

http://www.ict.org.il/articles

http://www.intelbrief.com/terrorism

http://www.jajz-ed.org.

http://www.memri.or