.terorismul International. Organisme Internationale In Lupta Impotriva Terorismului

Introducere

Evenimentele din 11 septembrie au provocat nu numai o transformare profunda a mediului de securitate si o redefinire a conceptelor teoretice cu car analizam acest mediu,dar au modificat chiar si modul in care percepem pacea lumii, libertatile individuale,viata de zi cu zi a semenilor nostri.

Comunitatea internationala se lupta cu un inamic clar identificat:tero

rismul international.Prin imprevizibilitatea sa, prin sfidarea virulenta a normelor vietii civilizate si a oricarei ratiuni,acest agresor care se ascunde sub o mie de fete este un dusman deosebit de periculos.El actioneaza din umbra,dispune de vaste retele raspandite in multe state si de un imperiu financiar,Nu are o capitala,un punct central de comanda,o armata,o aviatie,o marina,sau obiective economice,militare usor de identificat.Terorismul este un inamic imposibil,pentru a carui riposta trebuie create instrumente noi si diverse,diferite de cele clasice.

Civilizatia occidentala este martora unui fenomen provocat tocmai de procesul de modernizare pe care ea l-a sustinut.Occidentul a incercat vreme de decenii sa isi exporte propriul model si sistemul de valori pe tot mapamondul, alimentand un cosmopolitism bine-intentionat,dar pentru foarte multi abstract si lipsit de consistenta.Traim intr-o lume formata dintr-o pluralitate de civilizatii care mentin o pace instabila,o convietuire competitiva si o rivalitate intensa. Reafirmarea culturilor ne0occidentale este un paradoxal democratiei,pentru ca adoptarea institutiilor democratice occidentale in anumite zone ale globului stimuleaza si face posibil accesul la putere al unor grupari si miscari politice nationaliste si anti-occidentale.

Un exemplu concret in acest sens il reprezinta islamismul,o civilizatie convinsa de superioritatea sa culturala si obsedata de inferioritatea sa in termeni de putere,ce doreste sa rastoarne relativismul si laicismul occidentului printr-o violenta Noua Reforma Puritana.

Atacurile teroriste asupra Statelor Unite au avut ca efect conștientizarea necesității unor noi forme de solidaritate internațională, care să dezvolte modalități adecvate menținerii stabilității și securității în lume. Atentatele din 11 septembrie au redat vechilor combatanți și adversari din perioada Războiului Rece un element strategic major: un adversar. Sub semnul combaterii terorismului și islamismului radical, s-a realizat o nouă resolidarizare a lumii, prin stabilirea unor forme de acțiune conjugată a tuturor națiunilor care împărtășesc interese și valori comune.

Două materii distincte, istoria și dreptul internațional, sunt îmbinate reușit pentru a oferi lămuriri asupra conceptului de terorism și a originilor fenomenului, dar și în ceea ce privește lupta de prevenire și combatere a acestuia.

Capitolul I

Aprecieri introductive privind terorismul

1.Definirea conceptului de terorism

Puține sunt cuvintele care să fi intrat pe căi atât de perfide în vocabularul nostru curent cum s-a întâmplat cu ,,terorismul". Inexactitatea poate fi pusă doar parțial pe seama mijloacelor de comunicare în masă; în dorința de a transmite mesaje adeseori complexe într-un minimum de spațiu de emisie sau de pagini, s-a ajuns să fie etichetate drept ..terorism1" o serie întreagă de acțiuni violente. Este suficient să deschidem televizorul sau să ne aruncăm privirea pe paginile unui ziar, chiar în decursul aceleiași emisiuni sau pe aceeași pagină, și vom avea surpriza să vedem că acțiuni precum atentatul cu bombă asupra unei clădiri, asasinarea unui șef de stat, masacrarea unor civili de o unitate militară, infestarea cu substanțe toxice a unor produse vândute în supermarkcturi sau contaminarea deliberată a medicamentelor vândute la farmacie sunt etichetate drept acțiuni teroriste, într-adevăr, actele de extremă violență îndreptate împotriva societății, indiferent că sunt implicați disidenți sau chiar membri ai guvernului, organizații criminale sau persoane răuvoitoare, mulțimi revoltate ori protestatari, psihopați ori șantajiști, toate sunt cel mai adesea numite „terorism".

Nici definițiile de dicționar nu ne prea ajută. O autoritate în materia limbii engleze, mult veneratul Oxford English Dicționary (OED), dezamăgește prin interpretarea prea literară și prea istorică pentru a ne mai fi de vreun folos astăzi:

„Terorism: sistem al terorii.1. Guvernare bazată pe intimidare, controlată de partidul aflat la putere în Franța în timpul revoluției din 1789-1794; sistemul „Terorii". 2. Politică menită să semene teroarea în rândurile celor împotriva cărora este adoptată; folosirea metodelor de intimidare; acțiunea de a teroriza sau situația de a fi terorizat."

Aceste definiții sunt complet nesatisfăcătoare.In loc să aflăm ce este terorismul, găsim, în cazul primei definiții și raportat la folosirea modernă a termenului, o descriere istorică și nefolositoare prin anacronismul ei. A doua definiție este ceva mai de ajutor. Ea transmite caracteristica terorismului – aceea de a induce frica – dar într-un mod atât de general încât acoperă toate acțiunile care ne înfricoșează și ne terorizează. Deși este parte integrantă a „terorismului", această definiție nu servește pe deplin si scopului definirii cu precizie a fenomenului numit azi „terorism".

O definiție ceva mai clară este cea a făptuitorului. Astfel, conform OED,termenul „terorist" însemnă:

I. Termen politic: a. aplicat Iacobinilor, agenților și partizanilor lor din timpul Revoluției Franceze, mai ales celor care au legătură cu tribunalele revoluționare din timpul „Domniei terorii"; b. oricine încearcă să își impună opinia printr-un sistem de intimidare coercitivă;se aplică membrilor uneia dintre organizațiile revoluționare extremiste din Rusia.

Această definiție este mult mai utilă, în primul rând, ea prezintă conceptul de terorism din punct de vedere politic. După cum vom vedea în cele ce urmează, această trăsătură-cheie a terorismului are o importanță covârșitoare pentru înțelegerea obiectivelor, motivațiilor și țelurilor, fiind de mare ajutor în momentul în care dorim să o distingem de alte tipuri de violență.

Ỉn sensul cel mai larg, terorismul este un concept fundamental și inerent politic. El ține inevitabil de putere: dobândirea și utilizarea puterii pentru a opera o schimbare politică. Astfel, terorismul este violență-amenințare cu violența-folosită și îndreptată către sau pusă în slujba unui obiectiv politic. O dată ce ne este clară această perspectivă, putem aprecia semnificația definiției suplimentare oferite de OED:„Oricine încearcă să își impună opinia printr-un sistem de intimidare coercitivă". Această definiție subliniază clar și cealaltă trăsătură fundamentală a terorismului, și anume că este o acțiune planificată, calculată și sistematică.

Dicționarul Explicativ al Limbii Române derivă termenul din francezul ,,terrorisme’’ si ỉl explică prin ,,totalitatea actelor de violența comise de un grup sau de un regim reacționar sau prin atitudine,manifestare teroristă’’.Actiunea teroriștilor se bazeaza pe teroare (lat.terror, terroris; fr. terreur),realitate definită prin ,,groază,spaimă,frică provocată intenționat prin amenințari sau prin alte mijloace de intimidare sau de timorare’’.Mai plastic și mai simplu,Xavier Raufer stigmatizează fenomenul terorist drept ,,arma celui slab indreptată impotriva celui puternic’’.

După această clarificare, ar rămâne totuși întrebarea de ce este atât de dificil să definim terorismul. Motivul cel mai plauzibil este acela că sensul termenului s-a modificat de nenumărate ori în ultimii 200 de ani.

2.Schimbarile de sens ale termenului ,,terorism’’

Prima utilizare a cuvântului datează din timpul Revoluției Franceze. Spre deosebire de zilele noastre, pe atunci era conotat pozitiv. Sistemul sau regimul terorii dintre 1793-1794 a fost adoptat ca metodă de stabilire a ordinii în perioada de tulburări anarhice și de revolte de după 1789, așa cum s-a întâmplat și după multe alte revoluții. Spre deosebire de accepțiunea de azi, potrivit căreia organizații nonstatale sau din sânul unei națiuni întreprind activități revoluționare sau antistatale, regimul terorii a reprezentat un instrument de guvernare al proaspătului, pe atunci, stat revoluționar. El avea ca scop consolidarea puterii noului guvern prin descurajarea contrarevoluționarilor, a elementelor subversive și a tuturor disidenților pe care noul regim îi considera „dușmani ai poporului". Comitetul Siguranței Generale și Tribunalul Revoluționar au fost investite cu puteri ample de arestare și judecare, condamnându-i la moarte prin ghilotinare pe cei învinuiți de trădare, adică de atitudine reacționară.Ỉn acest fel, se dădea o lecție clară tuturor celor care s-ar ii opus revoluției ori s-ar fi dovedit nostalgici după vechiul regim.

Ironia face ca terorismul, în accepțiunea lui inițială, să fie asociat cu idealuri de virtute și democrație. Revoluționarul Maximilien Robespierre credea cu tărie că virtutea decurgea din guvernarea populară în timp de pace, dar că, în timpul revoluției,ea trebuia împletită cu teroarea pentru ca democrația să triumfe.El făcea apel la „virtute, fără de care teroarea este un rău, și la teroare, fără de care virtutea este neputincioasă" și proclama: „Teroarea înseamnă dreptate: ea este promptă, severă și inflexibilă, prin urmare ea derivă din virtute."

In ciuda diferenței de sens care va apărea mai târziu, „terorismul" din vremea Revoluției Franceze avea cel puțin două puncte în comun cu varianta de astăzi. Primul ar fi că regimul terorii nu era nici întâmplător și nici nediscriminatoriu, așa cum este descris acum terorismul, ei era organizat, deliberat și sistematic. Al doilea ar fi că atât scopul cât și justificarea, la fel ca în cazul terorismului contemporan, erau de a înlocui un sistem politic nedemocratic și putred de corupt cu o societate „nouă și mai bună". Intr-adevăr, ideile utopice, nu foarte clare, ale Iui Robespierre, legate de scopul central al revoluției seamănă surprinzător de mult cu tonul și conținutul manifestelor bombastice si apocaliptice ale multor organizații teroriste revoluționare contemporane, cu orientare în primul rând marxistă. Un exemplu ar fi declarația lui Robespierre din 1794, al cărei limbaj și stil aveau să fie regăsite cu aproape 200 de ani mai târziu în comunicatele Facțiunii Armatei Roșii germane sau ale Brigăzilor Roșii italiene: „Dorim să existe o ordine a lucrurilor… în care artele să fie ornamentul libertății care le înfrumusețează, iar negoțul să fie sursa bogăției celor mulți, nu a opulenței monstruoase a câtorva familii… La noi în țară dorim să fie moralitate și nu egoism, onestitate și nu doar «onoare», să existe principii și nu doar obiceiuri, datorie și nu doar bunăcuviință, să domnească rațiunea și nu să tiranizeze moda, să se respingă viciul, nu să fie dispreț față de cei năpăstuiți…".

Asemenea multor altor revoluții, și Revoluția Franceză a ajuns să se autodevoreze. Pe data de 8 Thermidor, anul al doilea după calendarul revoluționar (adică pe 26 iulie 1794), Robespierre anunța Convenția Națională că era în posesia unei noi liste de trădători. Temându-se ca nu cumva pe acea listă să se afle și numele lor, extremiștii și-au unit forțele cu moderații pentru a-i înlătura atât pe Robespierre, cât și regimul terorii pe care acesta îl promova, împreuna cu adepții cei mai fideli, Robespierre a avut aceeași soartă cu cei 40.000 de oameni executați prin ghilotinare. Teroarea se afla la sfârșitul ei; de aici încolo terorismul a devenit un termen asociat cu abuzul de funcție și de putere,cu implicații „criminale" clare.La un an după înlăturarea lui Robespierre, termenul a devenii cunoscut în limba engleză datorită lui Edmund Burke;într-un celebru pamflet împotriva Revoluției Franceze,acesta îi descria pe cei „o mie de câini ai iadului numiți teroriști…care s-au năpustit asupra poporului".

Unincipii și nu doar obiceiuri, datorie și nu doar bunăcuviință, să domnească rațiunea și nu să tiranizeze moda, să se respingă viciul, nu să fie dispreț față de cei năpăstuiți…".

Asemenea multor altor revoluții, și Revoluția Franceză a ajuns să se autodevoreze. Pe data de 8 Thermidor, anul al doilea după calendarul revoluționar (adică pe 26 iulie 1794), Robespierre anunța Convenția Națională că era în posesia unei noi liste de trădători. Temându-se ca nu cumva pe acea listă să se afle și numele lor, extremiștii și-au unit forțele cu moderații pentru a-i înlătura atât pe Robespierre, cât și regimul terorii pe care acesta îl promova, împreuna cu adepții cei mai fideli, Robespierre a avut aceeași soartă cu cei 40.000 de oameni executați prin ghilotinare. Teroarea se afla la sfârșitul ei; de aici încolo terorismul a devenit un termen asociat cu abuzul de funcție și de putere,cu implicații „criminale" clare.La un an după înlăturarea lui Robespierre, termenul a devenii cunoscut în limba engleză datorită lui Edmund Burke;într-un celebru pamflet împotriva Revoluției Franceze,acesta îi descria pe cei „o mie de câini ai iadului numiți teroriști…care s-au năpustit asupra poporului".

Una dintre urmările mai durabile ale Revoluției Franceze a fost elanul pe care l-a înregistrat sentimentul antimonarhic in restul Europei.Continentul din ce în ce mai conștient din punct de vedere politic punea tot mai acut sub semnul întrebării supunerea poporului față de niște conducători care își bazau autoritatea pe „dreptul divin de a conduce", nu pe cel democratic.Apariția naționalismului si a noțiunilor de statalitate și cetățenie bazate pe identitatea comună a unui popor, nu pe apartenența la o familie regală, au dus la unificarea și crearea unor state-națiuni noi, cum ar fi Germania și Italia. Intre timp,schimbările socio-economice masive provocate de revoluția industrială au adus cu ele ideologii „universaliste" noi (cum ar fi comunismul sau marxismul), cauzate de alienarea și de condițiile de exploatare ale capitalismului secolului al XlX-lea. Acestea au fost circumstanțele în care a apărui o nouă eră a terorismului, în care conceptul a dobândit o mare parte din conotațiile revoluționare și antistatale contemporane. Părintele ideii se pare că a fost un extremist republican italian, pe nume Carlo Pisacane. Acesta a renunțat la drepturile care i se cuveneau prin naștere ca duce de San Giovanni, pentru a se sfârși în anul 1857, în timpul unei nefericite revolte împotriva Burbonilor. Susținător pasionat al federalismului și al mutualismului, Pisacane a rămas cunoscut până astăzi mai ales pentru teoria „propagandei prin fapte", pe care se spune că a lansat-o și care a exercitat o influență covârșitoare asupra rebelilor și teroriștilor. „Propaganda unei idei este doar o himeră", scria el. „Ideile rezultă din fapte, nu invers. Astfel, oamenii nu se vor elibera prin educație, ci se vor educa daca sunt liberi." In vizi-unea lui Pisacane, violența este necesară nu doar pentru a atrage atenția asupra unei cauze, ci pentru a informa, a educa și, în final, a strânge masele în jurul revoluției. Obiectivul didactic al violenței nu poate fi înlocuit în mod eficient de pamflete, afișe sau adunări populare.

Prima organizație care a aplicat ideile lui Pisacane a fost Narodnaia Volia(al cărei nume a fost tradus ca Voința populară sau Libertatea populară) un grup restrâns de constituționaliști ruși care s-au organizat în 1878 pentru a se opune țarismului. Cei din Narodnaia Volia erau de părere că apatia și alienarea maselor rusești nu puteau fi zdruncinate decât de acte curajoase și dramatice de violență, care aveau ea scop atragerea atenției asupra grupului și cauzei. Totuși, spre deosebire de multe alte organizații teroriste din secolul al XX-lea, care își asumaseră principiul „propagandei prin fapte" ca justificare a atacurilor violente împotriva populației civile ca să-și asigure publicitate prin șocul și oroarea provocate de masacre masive, Nttrodnaia Volia dădea dovadă de o atitudine aproape donchijotească față de violența pe care o promova. Pentru acest grup, „propaganda prin fapte" însemna alegerea ca țintă a anumitor persoane pe care membrii grupului le considerau întruchiparea statului autocrat și opresiv.

Prin urmare, victimele (țarul, membrii de seamă ai familiei țarului, înalți funcționari din guvern) erau alese în mod spe-ciai datorită valorii „simbolice" pe care o aveau ca reprezentanți ai dinastiei și agenți servili ai regimului corupt și tiranic. O caracteristică a ideologiei grupului era că nu trebuia „vărsată nici o picătură de sânge în plus" pentru a-și atinge scopurile, oricât de nobile sau utilitarisle ar fi fost. Chiar și după ce își alegeau țintele cu multă grijă și după îndelungi deliberări, membrii grupului regretau profund că erau „obligați" sa ia vieți omenești, faptul că urmau eu fermitate acest principiu este vizibil în ca/ul atentatului nereușit din 1905 împotriva Marelui Duce Serghei Alexandrovici, atentat plănuit de o organizație urmașă a grupului amintit. Pe măsură ce se apropia caleașca regală, teroristul care avea misiunea să-1 asasineze pe Duce a fost surprins sa vadă că acesta era însoțit de copii și a renunțat să-și ducă misiunea la bun sfârșit ea să nu facă vreun rău familiei. Ducele a fost omorât însă într-un atentat ulterior. Spre deosebire de această atitudine, explozia în aer a unei bombe teroriste amplasate în avionul cursei Pan Am 103 deasupra localității scoțiene Lockerbie din decembrie 1988 a curmat viața tuturor celor 259 persoane aflate la bord — bărbați, femei și copii nevinovați — la care se adaugă cei 11 locuitori din satul asupra căruia s-a prăbușit avionul.

în mod ironic, cea mai spectaculoasă reali/are a grupului Narodnaia Volia a dus și la dispariția lui: asasinarea pe l martie 1881 a țarului Alexandru al Il-îca. Kșecul celor opt planuri precedente i-a făcut pe conspiratori să ia măsuri ieșite din comun care să asigure succesul atentatului. Patru voluntari au primit câte o bombă și s-au postat în calea cortegiului regal, pe cele patru drumuri pe care putea trece. Doi dintre ei se aflau pe aceeași stradă: săniile țarului și ale escortei de cazaci s-au apropiat de primul terorist, care a aruncat bomba asupra săniei, dar a ratat cu foarte puțin. Cu toții s-au oprit, soldații 1-au înșfăcat pe ghinionist iar țarul a coborât să vadă în ce stare se afla un trecător care fusese rănit de explozie. Se pare că tocmai în momentul în care țarul spunea „slavă Domnului că eu am scăpat cu bine", cel de-al doilea atentator a ieșit din mulțime și a detonat a doua bombă, sinucigându-sc și asasinându-l totodată pe țar. Statul țarist a luat imediat măsuri de găsire a membrilor grupului Niirmltuiiii Volin. IV- ha/a informațiilor obținute de la eel arestul, poliția secretă a scotocit prin ascim/ălorile și casele conspirative ale organizației, arestându-i pe majoritatea complotiștilor, care au fost rapid judecați, condamnați și spân/urați. Informațiile suplimentare legate de grup au dus la mai multe arestări, astfel încât la un an de la asasinarea țarului rămăsese liber doar un singur membru al comitetului executiv inițial al organi-/ațici. Și această femeie a fost în final prinsă în 1883, astfel luând sfârșit prima generație de teroriști ai Ntinxlmiiii Voliti, deși ulterior au apărut diverse alte organi/ații care au continuat lupta.

La aeea vreme nu puteau fi apreciate repercusiunile asasinării tarului nici de către cei condamnați, nici de tovarășii închiși prin pușcării sau exilați în Siberia., Totuși, pe lângă grăbirea începutului sfârșitului domniei țariste, grupul a avut o influență considerabilă asupra unor revoluționari și organi/ații subversive din alle părți ale lumii. „Propaganda prin fapte" era, pentru mișcarea anarhistă în curs de apariție, un model care trebuia urmat.

La patru luni de la asasinarea țarului, un grtip de radicali din Londra au convoca! „o conferință anarhistă" care aproba în mod public asasinatul și promova liranicidul ca metodă de realizare a schimbărilor revoluționare. Sperând să încurajeze și să coordoneze la nivel mondial activitățile anarhiste, participanții au căzut de acord să înființeze „Internaționala anarhistă" – sau „Internaționala neagră". Deși nici aeeastă idee, asemenea majorității planurilor lor ambițioase, nn a dat nici un rezultat, vâlva creată chiar și de o posibilă „Internațională anarhistă" a fost suficientă pentru a crea mitul unui revoluționarism mondial și, prin urmare, pentru a produce temeri și bănuieli disproporționat de mari față de impactul real ori de realizările politice. Deși violența anarhiștilor se manifesta disparat și necoordonat, accentul pus de mișcare pe importanța acțiunilor individuale sau ale unor celule mici de radicali care împărtășesc aceleași idei a făcut dificile identificarea și prevenirea lor de către poliție, cu efectul direct al amplificării groazei populare. Un exemplu în .K-cst sens a fost promulgarea de către Congresul american, în urma asasinării în 1901 a președintelui William McKinley (de ralre un tânăr refugiat ungur, l,eon Cz.olgocz. care, deși nu era membru al vreunei organizții anarhiste, era influențat de acest mod de gândire), a unei legi care interzicea intrarea în SUA a anarhiștilor cunoscuți, precum și a oricărei persoane „care nu crede în formele organizate de guvernare sau care se opune acestora".

Totuși, deși anarhiștii erau responsabili de un șir lung de asasinate ale unor șefi de stat și de răsunătoare atentate cu bombă începând cu 1878 până prin anii 1920. se ponte observa că, în afara provocării fricii, anarhismul nu a avut un impact prea mare asupra politicii interne sau internaționale în țările respective. Din punct de vedere istoric însă merită să precizăm că, deși se pretinde că „revoluția informațională" de la sfârșitul secolului al XX-lea a oferit mijloacele și metodele de confecționare a bombelor și a descris alte tipuri de activități teroriste, informația găsindu-se pe Internet, pe CD-RQM-uri sau in cărți, una dintre activitățile de acum peste o sută de ani a lost distribuirea largă a unor instrucțiuni și manuale de confecționare a unor dispozitive criminale.

In pragul primului război mondial încă se mai păstra eono-lația revoluționară a terorismului. Până la acel moment tulburările și iredentismul își aveau germenii în imperiile otoman și habsburgic aliate în decădere. Astfel, în 1880 și 1890 mișcările naționaliste armene militante din estul Turciei aplicau strategii teroriste împotriva domniei otomane: acestea seamănă foarte mult cu cele care aveau să fie adoptate de majoritatea mișcărilor ctnonaționaliste/separatiste postbelice. Scopul armenilor era, pe de o parte, să dea o lovitură regimului despotic „străin" prin atacuri repetate împotriva forțelor administrative și de securitate coloniale, pentru a câștiga susținere, pe plan intern, și atenție, simpatie și sprijin pe plan internațional. Cam în același timp, Organizația Revoluționară Macedoneană Internă(ORMI) era activă în regiunea care cuprinde astăzi Grecia, Bulgaria și Serbia. Deși macedonenii nu au suferit aceeași soartă catastrofală pe care an avnl-o armenii în timpul primului război mondial, când aproximativ un milion de oameni au murit în ceea ce se consideră că a fost primul genocid ordonai oficial în secolul al XX-lca, ORMI nu și-a atins niciodată scopul de a realiza o Macedonie independentă și prin urmare a degenerai într-o organizație criminală de ucigași plătiți.

In Bosnia, evenimentele imediat ulterioare primului război mondial sunt mai bine cunoscute datorită impactului cataclismic pe care l-ati avut asupra mersului lumii. Grupări similare de naționaliști nemulțumiți – intelectuali sârbi clin Bosnia, studenți sau chiar copii cunoscuți sub numele de Mlada Bosna sau Tinerii Bosniaci – s-au ridicat împotriva suzeranității habsbur-gicc. liste ușor să descalifici mișcarea, așa cum au făcut-o unii istorici, descriind-o drept un grup de adolescenți „frustrați, săraci, deznădăjduiți și inadaptați", tot așa cum numeroși observatori contemporani sunt de părere că teroriștii sunt doar niște descreierați obsedați și inadaptați.

Cert este că un membru al acestei mișcări, Gavrilo Princip, a fost cel despre care se crede că a pornit avalanșa evenimentelor de pe 28 iunie 1914, dala asasinării Ia Sarajevo a Arhiducelui l-ranz Ferdinand, punctul culminant fiind primul război mondial. Indiferent de aparența tânără a grupării, membrii ei erau dedicați cu pasiune realizării unei entități politice federale a slavilor de sud, care să-i unească pe sloveni, pe croați și pe sârbi, și erau deciși să folosească asasinatul drept instrument pentru realizarea acestui seop. Din acest punct de vedere, Tinerii Bosniaci aveau mai multe puncte în comun cu republicanismul radical al lui Giuseppe Mazzint, unul dintre exponenții cei mai aprigi ai unificării Italiei în secolul al XlX-lca, decât cu grupări de genul Narodnaia l'blia, în ciuda convingerii împărtășite că tiranicidul este foarte eficient.

O diferență și mai semnificativă a fost gradul de implicare și susținerea din exterior a Tinerilor Bosniaci de către diverse •Mipari secrete naționaliste sârbe. Printre acestea se remarcă •.. iclatea secretă pansârbă Narodna Ohrana (Apărarea popului;: sau Apărarea națională).

Narodna Ohrana a apărut în 1908 inițial ca să promovcvc II n\ ități culturale și naționale sârbe. Ulterior, a căpătat o orien-i.ih- mai subversivă, pe măsură ce s-a implicat în activități anfi-.iii-.lriccc, printre care se număra și terorismul, mai ales în \<vinătate, în Bosnia și Ilerțegovina. Deși țelurile exclusiviste pansiirbe ale organizației au intrat în conflict cu idealurile mai |niiin parohial sud-slaviste ale Tinerilor Bosniaci, conducerea Muniilna Ohrana era fericită că putea manipula și exploata în propriul ei interes naționalismul emoțional al Tinerilor Bosniaci •,\ /ciul lor tineresc, în acest scop, Narotlllii Ohrana a recrutai .irliv, a pregătit și a înarmat tineri bosniaci și herțegovini din mișcări asemenea Tinerilor Bosniaci, care erau aclivc împotrivii liabsburgilor. Chiar cu patru ani înaintea asasinării Arhiducelui, nu tânăr herțegovin, pregătit de un ofițer sârb care se alia în l.-".alură strânsă cu Narodna Ohrana, a încercat să-l omoare pe guvernatorul Bosniei.

Deși în rândurile Narodna Ohrana se aflau înalți funcționari din guvernul sârb, gruparea nu era controlată în mod clar de guvern și nici susținută direct de stat. Legăturile, și așa neclare, pe care le avea cu guvernul au fost și mai mult opacizate în mod deliberat când o facțiune radicală s-a desprins de Namdmi Ohrana în 1911 si a format U/ei/injenje i/i S/ar/. Uniunea mor/ii sau Moarte ori unificare – mai adesea întâlnită sub numele de ("mă Ruka sau Mâna Neagră. Această ramură mai militantă și evident clandestină era descrisă de un istoric drept o combinație „respingătoare de caracteristici ale celulelor anarhiste din anii de dinainte (responsabile de numeroase asasinate în Europa, ale căror metode propagate în scris de anarhiștii ruși aveau o influență covârșitoare asupra tinerilor sârbi) și ale Ku Klux Klan-ului american. Aveau loc ritualuri sângeroase și jurăminte de credință, membrii erau identificați prin numere și li se distribuiau anne și bombe. Traficul acesta se desfășura permanent între Bosnia și Serbia".

Grupul, compus mai ales din ofițeri activi sârbi, a continuat să întrețină relații strânse cu organizația-maină. El era condus de locotenent-colonelul Dragutin Dimitricvici (alias Apis), șeful Departamentului de Informații al Statului Major sârb. Cu acest atu suplimentar – accesul direct la armament militar, la informații și la pregătire – Mâna Neagră a preluat toate operațiile susținute de sârbi în Bosnia.

Deși existau legături evidente între armata sârbă, Mâna Neagră și Tinerii Bosniaci, ar fi greșit să considerăm această relație drept una de control direct și cu atât mai puțin de manipulare deschisă. In mod evident, guvernul sârb era conștient de obiectivele Mâinii Negre și de mijloacele violente pe care Ic folosea pcnlru a-și atinge scopul. Prințul sârb Alexandru a fost unul dintre binefăcătorii grupului. Dar acest lucru nu înseamnă că guvernul sârb era în mod necesar tot atât de dornic ele război cu Austria precum erau capii Mâinii Negre și nici că era pregătit să încurajeze planurile mai extremiste de activități teroriste anli-habsburgicc translronlaliere ale grupului. lixislă dove/i că organizația a încercai să forțeze mâna Austriei împotriva Serbiei prin sprijinirea activă a Tineri/or Bosniaci în asasinarea Arhiducelui, împingând astfel ambele țări în război.

Conform unei descrieri revizioniste a evenimentelor care au dus la crimă, se parc că până și pistolul folosit de Princip fusese furnizat de Mâna Neagră dintr-un depozit de armament sârb din Kragujevac și, deși Princip fusese pregătit în Serbia de Mâna Neagră înainte să fie trecut clandestin peste graniță pentru asasinat, Dimilrievici a cedat în al 12-lca ceas la presiunile guvernului și a încercat să oprească această crimă. Conform acestei versiuni, Princip cu tovarășii lui de intrigă nu au vrut să audă de schimbări în plan și și-au văzut de treabă cu încăpățânare. Contrar presupunerii generale, asasinarea Arhiducelui nu a fost ordonată în mod specific, ci mai degrabă a fost chiar sancționată de guvernul sârb. Totuși, legăturile neclare dintre oficialități de seamă din guvern și înalți comandanți, pe de o parte, și mișcări teroriste ostentativ independente și transnaționale, pe de alta, plasa încâlcită de intrigi, comploturi, furnizări clandestine de .iimament, pregătire, agenți de informații si adăpostire în •.iiainătate oferă o paralelă istorică pertinentă în contemporanei-lak- cu terorismul de stat, care implică susținerea activă și adc-.i'a clandestină, încurajarea și asistența oferite de un guvern '.Irăin unui grup terorist. Despre această formă de terorism vom vorbi în cele ce urmea/ă.

Până în anii '30, sensul termenului „terorism" s-a schimbat din nou. De data aceasta, el nu se mai referea la mișcări revoluționare și la violență antiguvernamentală, ci descria mai degrabă practici de reprimare în masă folosite de state totalitare și de conducătorii lor dictatoriali împotriva propriilor cetățeni. S-a revenit astfel la conotația inițială de abuz de putere din partea guvernelor, care se aplica mai ales regimurilor autoritare ajunse la putere în Italia fascistă, Germania na/istă și Rusia slalinistă. în Germania și Italia, venirea la putere a lui Hitler și, respectiv, a lui Mussolini a depins în mare măsură de „stradă", tic mobilizarea și desfășurarea de bande de Cuniâși cafenii/negre care îi hărțuiau și îi intimidau pe opozanții politici și dădeau vina pe țapi ispășitori care erau supuși furiei publice. „Terorism? Niciodată", insista Mussolini, respingând acuzațiile ce i se aduceau. Aceste intimidări nu erau „decât… igienă socială, căci ele scol din circulație anumiți indivizi tot așa cum medicul elimină un bacii".

Dimensiunea cea mai sinistră a acestei forme de teroare a fost componenta intrinsecă a guvernării fasciste și naziste, executată din ordinul și complet aservită partidului politic conducător care și-a arogat controlul absolut asupra țării și poporului. S-a creat în acest fel un sistem de guvernare bazat pe frică și coerciție; mijloacele de asigurare a supunerii totale au devenit învrăjbirea politică, încăierările de stradă, persecuția masivă a evreilor, a comuniștilor și a celorlalți „dușmani declarați ai statului", întregul control al partidului și devierea atribuțiilor guvernului s-au evidențiat poale cel mai bine într-un discurs al lui Hermann Goering, numit în 1933 ministru de interne. Bl declara:

„Concetățeni germani, măsurile mele nu vor fi descurajate de nici o gândire judicioasă. Măsurile mele nu vor fi modificate de nici o birocrație. Nu trebuie să îmi fac griji în privința justiției. Misiunea mea este doar aceea de a distruge și a extermina, nimic mai mult. Lupta pe care o voi purta va fi împotriva haosului și nu o voi duce cu ajutorul poliției. Poate că un stat burghez ar fi apelat la aceste mijloace, lui însă mă voi folosi de stat și de poliție doar în cazuri de forță majoră, dragii mei comuniști, așa că nu trageți concluzii pripite. Lupta până la moarte, până ce vă prind gâtlejurile în laț, o voi purta eu ajutorul celor de lângă mine, al Cămășilor cc/fei/ii."

„Marea teroare" pe care o pregătea Stalin în Rusia semăna, dar se și diferenția, de cea a naziștilor. Pe de o parte, inspirându-se din modul nemilos de eliminare a opozanților politici practicat de l lider, dictatorul rus a transformai, la rândul său. partidul politic pe care îl conducea într-un instrument aservii direct intereselor personale, care funcționa la comandă, iar aparatul de slat al poliției și securității în organe coercitive și de represiune. Toluși, condițiile din anii '30 din Uniunea Sovietică nu semănau deloc cu tulburările politice, sociale și economice din Germania și Italia anilor '20-'30.

Pe de o parte, spre deosebire de naziști sau de fasciști, care apăruseră din mișcări anarhiste din propriile lor țări ec aveau ca scop dobândirea puterii și apoi consolidarea ei și menținerea autorității, Partidui Comunist Rus avea deja o poziție consolidată de mai bine de un deceniu. Purificările lui Stalin, spre deosebire de cele ale Revoluției l-'rancc/.e și chiar de experiența mai recentă a Rusiei, nu erau „lansate în timp de criză, revoluție sau război… [ci] cu sângele cel mai rece posibil, într-un moment când Rusia ajunsese în sfârșit la o situație relativ calmă și chiar ușor prosperă", în acest sens, purificările lui Stalin au devenii, conform unuia dintre biografii lui. „o conspirație de acaparare a întregii puteri prin acțiune teroristă", având drept rezultat imediat moartea, exilul, întemnițarea sau trimiterea în lagăre de muncă forțată a milioane de oameni.

Sigur că forme similare de violență impusă ori condusă de stat șl de teroare îndreptată împotriva propriilor cetățeni există și astăzi. Utilizarea Brigăzilor Morții (adesea compuse din ofițeri de securitate sau de poliție care nu sunt de serviciu sau sunt îmbrăcați în civil) și intimidarea clară a opozanților politici, a militanților pentru drepturile omului sau a stridenților, sindicaliștilor, jurnaliștilor și a altora au reprezentat o trăsătură a dictaturilor de dreapta care au preluat puterea în Argentina. Chile și Grecia în anii '70 și chiar a guvernelor alese în UI Salvador, Guatemala, Columbia și Peru începând cu mijlocul anilor '80. Dar aceste acțiuni de violență politică internă încurajate sau comandate explicit de stat și îndreptate mai ales împotriva populației interne, guvernarea prin violență și intimidare de către cei care se află deja la putere sunt de obicei descrise prin „teroare", pentru a se face diferența dintre acest fenomen și „terorism", înțeles ca violență comisă de organizații nonstatalc.

După cel de-al doilea război mondial, sensul termenului „terorism" a recăpătat conotațiile revoluționare cu care este cel mai adesea asociat în zilele noastre. In acea vreme, era lolosil mai ales în legătură cu revoltele violente derulate apoi de diverse grupări interne naționaliste/anticolonialiste care au apărut în Asia, Africa și Orientul Mijlociu la sfârșitul anilor '40 și începutul anilor '50, ca împotrivire la continua dominație europeană. Țări foarte diferite, ca Israelul, Kenya, Ciprul și Algeria, își datorează cel puțin în parte independența unor mișcări politice naționaliste care utilizau terorismul împotriva puterilor coloniale.

în această perioadă denumirea „corect politică" a acestor „luptători pentru libertate" a devenit la modă în urma acordării de legitimitate politică de către comunitatea internațională acestor lupte de eliberare națională și autodeterminare (multe dintre mișcări dovcdindu-se active în câștigarea simpatici și mai ales a susținerii comunității internaționale). Unele țări din lumea a treia și state ale blocului comunist au adoptat această expresie, susținând că orice persoană sau organizație care luptau împotriva oprimării „coloniale" si/sau a dominației occidentale nu ar trebui denumite „teroriste", ci „luptătoare pentru libertate". Această poziție a fost cel mai frecvent cilată sub forma discursului din noiembrie 1974 ținut în fața Adunării Generale a Națiunilor Unite de Yasser Arafat, președintele Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP). „Diferența dintre revoluționar și terorist constă în motivele pentru care luptă fiecare dintre ei. Nu poate fi numit terorist cel care se ridică pentru o cauză dreaptă și luptă pentru libertatea și eliberarea țării împotriva invadatorilor, colonilor și colonialiștilor…"

La sfârșitul anilor '60 și '70, terorismul a continuat să fie considerai în context revoluționar. Cu toate acestea, accepțiunea termenului s-a lărgit, incluzând și grupările etnice separatiste din afara cadrului colonial sau neoeolonial, precum și organizațiile complet motivate ideologic. Minoritățile naționaliste private de dreptul de vot sau exilate – cum ar fi OEP, Frontul de Eliberare din Quebec, grupul separatist basc ETA (Euxkadi la Axkalusima, sau Liberlalc penlnr patria basca) și chiar un grup iredentist mai puțin cunoscut din Indonezia – au adoptat terorismul ca mijloc de atragere a atenției asupra lor și a cauzelor pe care le reprezintă, adeseori cu scopul clar de a câștiga simpatia și susținerea internațională, procedeu similar celui folosit de predecesorii lor anti-coioniali.

Cam în aceeași vreme, diverși extremiști de stânga, care proveneau mai ales din organizații radicale studențești și din mișcări marxiste/leniniste/maoisțe din Europa Occidentală, din America Latină și din Statele Unite, au început să formeze grupări teroriste care se opuneau intervenției americane în Vietnam și la ceea ce ei numeau inegalități crunte, sociale și economice, din statele capitaliste moderne liberal-democratice.

Deși accepțiunea de astăzi a termenului continuă să fie impregnată de exemplele revoluționaro-etno-naționaliste/sepa-ratiste și ideologice, în ultimii ani termenul de „terorism" a fost folosit pentru a desemna fenomene mai largi și mai puțin disiniile. De exemplu, pe la începutul anilor '80, terorismul era > nnsidcrat o metodă calculată de destabilizare a Occidentului i .1 parte a unei vaste conspirații mondiale. Cărți precum The li'irnr Network (Rețeaua terorii) a lui Clairc Sterling promovau Minceptul către o administrație americană receptivă și către rmcrnc mai puțin deschise din alte părți ale lumii, susținând că h lorismul implică aparent incidente izolate comise de grupări dis-l'.nale în diverse locuri pe glob, dar că, de fapt, acestea nu erau .ilk-eva decât o uriașă conspirație orchestrată de Kremlin și pusă ni ;iplicare de statele membre ale Pactului de la Varșovia, cu scopul de a distruge lumea liberă. Totuși, spre mijlocul anilor '80, o • .1-1 ie de atentate sinucigașe cu bombă împotriva unor ținte diplomatice și militare din Orientul Mijlociu au îndreptat atenția asupra .inienințării crescânde a terorismului sprijinit de diverse state.

In consecință, acest fenomen, prin care diverse guverne •.irâine renegate, cum ar fi regimurile din Iran, Irak, Libia și Siria, au început să se implice activ în finanțarea sau comandarea unor acțiuni teroriste, a început să ia locul teoriilor conspirației comuniste. Astfel, terorismul a fost asociat cu un război mascat prin care state mai slabe puteau să înfrunte rivali mai mari și mai puternici fără să riște represalii.

La începutul anilor '90, sensul și utilizarea termenului de „terorism" au mai suferit o modificare prin apariția ailor două noțiuni care nu făceau decât să complice lucrurile: „narcotero-rismul" și „fenomenul zonei gri". Primul reînvia teoriile conspirației teroriste orchestrate Moscova, adăugânclu-i ingredientul traficului de droguri. Astfel, „narcoterorismul" a fost definit de către unul dintre primii susținători ai acestei teorii ca fiind „utilizarea traficului de droguri pentru propagarea obiectivelor anumitor guverne și organizații teroriste" – identificate ca „regimurile marxist-leninistc" ale Uniunii Sovietice, Cubei, Bulgariei și Niearaguei, printre altele.

Accentul pus pe „narcoterorism" ca ultimă manifestare a conspirației comuniste de subminare a societății occidentale a avut toluși efeclul nefericit de a distrage atenția oficialităților du la o tendință de bunâ-eredință care începea să se manifeste. Intr-o măsură mai mare decât în trecut, organizații lotal criminale (adică violente, motivate economic) stabileau acum alianțe strategice cu organizații teroriste și de gherilă ori utilizau chiar ele violența pentru a atinge scopuri politice specifice. Puterea din ce în ce mai mare a cartelurilor columbiene care trafîcau cocaină, legăturile lor strânse cu grupările teroriste de stânga din Columbia și din Peru, încercările lor repetate de a submina procesul electoral din Columbia și guvernele succesive din această tară constituie poale exemplul cel mai cunoscut în acest sens.

Cei care au atras atenția asupra „fenomenului zonei gri" erau interesați mai puțin de marile conspirații și mai mult de evidențierea naturii din ce în ce mai imprecise și schimbătoare a conflictului subnațional din perioada care a urmat războiului rece. în acest sens, în anii "90, terorismul a început să fie asociat de unii analiști cu „fenomenul zonei gri". Noțiunea din urmă a ajuns să desemne/c „amenințările împotriva stabilității statelor-națiuni ale unor factori nestatali precum și ale unor organizații nonguvernamenlalc"; ea descrie violența care afectează „largi regiuni sau /.one urbane, unde controlul a trecut de la guverne legitime la puteri noi. pe jumătate politice, pe jumătate criminale", sau grupează înlr-o singură categorie conflicte de diverse tipuri din lume, care nu se mai eonformea/ă cu noțiunea acceptată în mod tradițional de „război1' ca luptă între forțele armate a două sau mai multor state, ci implica trupe neregulate pe post de combatanți. Terorismul a încetat să fie un fenomen individual de violență la nivel subnațional, devenind o componentă a conflictului nonstatal.

(…)

Capitolul al II-lea

Terorismul-un fenomen in continua schimbare

1.Antecedente istorice ale terorismului

contemporan

Date fiind diversitatea formelor de manifestare și natura schimbătoare a terorismului, precum și percepția diferită, la nivelul diferitelor epoci, a actelor de violență îndreptate împotriva populației civile ar fi foarte dificil și, poate chiar incorect, să oferim o perspectivă istorică unificatoare a întregului fenomen. Ne propunem însă să evidențiem antecedentele terorismului actual, diferitele forme de folosire a terorii în trecutul istoric, și, pe cât posibil, să trasăm unele paralele între acestea și actele teroriste ale perioadei contemporane, în scurtul nostru excurs vom opta pentru folosirea termenului „teroare", în locul celui de „terorism", cel dintâi fiind cunoscut încă din antichitate, în vreme ce termenul de terorism, după cum vom vedea în continuare, a apărut mult mai târziu, în secolul al XVIII-lea.

1.1.Terorismul in antichitate

Incă acum 2500 de ani, Sun Tzu, geniul militar chinez, autor al Artei Războiului, a enunțat principiul esențial al terorismului: ucide unul, înspăimântă zece mii. Acest tip de intimidare prin violență a fost folosit chiar de la apariția civilizației, de către autorități pentru a-și disciplina supușii ori de către disidenți și de către grupările religioase pentru a răsturna ordinea existentă. Folosind un limbaj actualizat, am putea spune că antichitatea a cunoscut terorismul atât ca utilizare a violenței pentru atingerea unor scopuri politice, cât și terorismul de stat, adică folosirea terorii ca instrument de guvernare.

In Grecia antică, de exemplu, deși la origine termenul de ,,tiran’’ desemna orice persoană învestită cu puterea supremă, ulterior acesta a fost folosit exclusiv pentru a denumi uzurpatorii care preluau și își mențineau puterea prin forță. Cuvântul căpăta astfel o nuanță peiorativă evidentă la Platon și Ia filozofii secolului al IV-lea. Folosirea forței pentru eliminarea aristocrației potrivnice și a tuturor adversarilor era apanajul tiranilor. Elocvent în acest sens este cazul tiranului Atenei, Pisistrate, care după preluarea puterii a exilat familia Alcmenoizilor.

Tot în contextul instaurării tiraniilor în orașele-state ale Greciei antice, înregistrăm și schimbarea sensului folosirii violenței ca armă politică.Partizanii aristocrației alungate de la putere se vor ridica împotriva tiranilor, mulți din aceștia căzând sub loviturile lor. Hiparh, fiul lui Pisistrate a fost înjunghiat în 514 î. Chr., iar fratele său, Hipias a fost alungat patru ani mai târziu1.

Roma antică ne oferă exemple la fel de clare ale folosirii terorii ca armă politică și ca instrument de guvernare sau mijloc de purtare a războiului. Velleius Paterculus, vorbind despre asasinarea lui Tiberius Gracchus, tribun în 133, și a fratelui acestuia, afirma că a fost pentru „prima dată când s-a vărsat sângele cetățenilor romani, fără teamă de pedeapsă. S-a creat astfel un precedent, după care „legea a fost mai timorată de forță, mai mare respect acordându-se forței mai mari, iar conflictele dintre cetățeni care în trecut se rezolvau prin înțelegere își aflau acum dezlegarea prin spadă" .

Un asasinat mult mai vestit este cel al lui Caesar, înfăptuit la 15 martie 44 d. Chr., în urma unei conspirații a Senatorilor. Dacă am judeca asasinarea lui Caesar în termenii legali actuali sau chiar ai unor convenții internaționale mai vechi, cum ar fi Convenția pentru Prevenirea și Combaterea Terorismului a Ligii Națiunilor (1937), Brutus și complicii săi s-ar face vinovați, în mod clar,de comiterea unui act terorist. Altfel au fost percepute lucrurile însă în momentul comiterii asasinatului.

Ỉn ceea ce privește teroarea ca instrument de guvernare sau de purtare a războiului, scrierile istoricului Cornelius Tacitus ne sunt de mare folos. Astfel, descriind situația creată la Roma și revoltele ce s-au iscat în rândul legiunilor de graniță după moartea lui Augustus (14 î. Chr), Tacitus descrie masacrul ce a fost săvârșit în rândul celor ce au îndrăznit să se revolte pentru a împiedica răspândirea tulburărilor și către alte legiuni. Similar, în cartea a treia a Analelor,Tacitus prezintă modul în care au fost pedepsiți soldații unei cohorte romane care se retrăsese din fața dușmanului: prin tragere la sorti, unul din zece oșteni era ucis prin lovire cu ciomegele.

Folosirea terorii în timpul războiului era, de asemenea, o metodă întâlnită în Imperiul Roman. Despre socrul sau Agricola, guvernatorul Britaniei, Tacitus spunea că „după ce i-a terorizat îndeajuns (pe britanici), dovedind milă, el le-a prezentat avantajele păcii, în mod asemănător, din înfruntările cu germanii din timpul împăratului Tiberius (14-37 d. Chr.), istoricul roman povestește o incursiune a lui Germani-cus pe malul drept al Rinului: „Germanicus a împărțit legiunile […] în patru coloane, pentru ca prădăciunea să fie cât mai mare […] Nici sex, nici vârstă nu află vreo îndurare; cele profane la fel ca cele sfinte […] sunt făcute una cu pământu’’.

Aceste fapte inacceptabile în zilele noastre și care nu ar rămâne necondamnate, nu sunt privite critic de Tacitus, contemporan al unora dintre ele, ci mai de grabă intuim în modul său de a scrie o mândrie față de victoriile romanilor și mulțumire pentru modul în care sunt pedepsiți cei care pun în pericol realizările imperiului.

Ỉn antichitate, asasinatul a fost forma de violență cea mai apropiată de terorismul modern, teroarea fiind un instrument al politicii folosit ori de câte ori aceasta era potrivită pentru atingerea obiectivelor.

1.2.Manifestari teroriste in evul mediu

Teroarea a continuat să reprezinte și în Evul Mediu un mijloc de menținere a ordinii sociale. Totodată, a rămas și un mijloc eficient de a garanta succesul în cazul unor conflicte armate. Din această ultimă perspectivă, putem observa primele încercări de a limita folosirea ei în ciocnirile armate dintre elitele conducătoare.

Ỉn prima jumătate a Evului Mediu (secolele V-XI), regula era aceea ca învinșii să fie uciși sau vânduți ca sclavi, terenurile acestora să fie pustiite, iar casele lor dărâmate din temelie. Grăitoare în acest sens sunt numeroasele povestiri medievale în care sunt prezentate atrocitățile comise pentru intimidarea adversarilor.

Ỉncepând cu a doua jumătate a Evului Mediu (secolele Xl-XIV), se poate constata preocuparea pentru stabilirea unor noi reguli ale războiului, tendință datorată în mare parte influenței benefice a creștinismului. Acesteia i s-a adăugat desigur ierarhizarea socială mai clară, produsă în a doua parte a Evului Mediu. Marc Bloch arată că prima vârstă a feudalismului nu a cunoscut o nobilime în sensul propriu și juridic al cuvântului. Nobil era omul născut liber, prin opoziție cu omul lipsit de libertate, cu șerbul. Abia din secolul al Xll-lea clasa nobilă începe să se distingă prin genul de viață, care nu presupunea muncă personală, prin posesie de pământuri și putere de comandă. Funcția specifică a nobilimii a fost, începând de atunci, războiul. Dobândirea acestei conștiințe de clasă distinctă a dus la apariția unor reguli de conduită, inclusiv în ceea ce privește comportamentul în timpul luptelor.

Astfel, a apărut ideea că folosirea forței era admisă numai pentru aducerea dreptății și înfăptuirea justiției. Dreptatea era înțeleasă într-un sens foarte larg și adesea acoperea și noțiunea de onoare – în secolul al Xll-lea, de exemplu, un senior și-a găsit sfârșitul pentru simplul fapt că a jignit un nobil vecin, spunându-i că are înfățișarea unui fierar.

Biserica a încercat să introducă restricții în utilizarea armelor, în 1139, Conciliul de la Laterano a interzis folosirea arbaletei în luptele dintre creștini, permițând folosirea acesteia numai împotriva păgânilor, în aceeași perioadă, răscumpărarea prizonierilor începe să devină o cutumă a războiului. Aceste reguli erau însă discriminatorii. Luptătorii ce proveneau din rândul claselor sărace nu se bucurau de același tratament de care beneficiau nobilii, pentru aceștia vechea regulă a uciderii în cazul în care cădeau în mâinile dușmanului rămânând valabilă.

Ỉn această perioadă, un caz clasic de folosire a terorii în purtarea războaielor a fost cel al mongolilor. Tactica mongolilor era aceea de a ucide cât mai mulți dușmani posibil și cât mai repede, pentru a limita la maximum pierderile din rândul luptătorilor lor. Acest lucru făcea ca teroarea să se împrăștie și astfel multe orașe se predau pentru a evita asemenea masacre. Această tactică explică într-o anumită măsură și succesul campaniei mongole din Europa din perioada 1240-1241.

Ỉn zilele noastre, folosirea violenței împotriva populației civile pe timp de război este etichetată drept crimă de război, în lipsa acestei terminologii, în perioada Evului Mediu, nu putem să nu remarcăm similitudinea dintre folosirea terorii de către mongoli cu scopul atingerii unor obiective de război sau, în cele din urmă, politice și actele de terorism ale secolului XX.

întorcându-ne puțin în timp și îndreptându-ne atenția spre spațiul asiatic, mai precis către Orientul Mijlociu, descoperim aici, în jurul anului 1000, o comunitate care practica o formă de terorism foarte asemănătoare cu cea întâlnită în secolul XX. Este vorba, desigur, de secta asasinilor din Alamul. Asemănarea dintre asasini și teroriștii zilelor noastre reiese, pe de o parte, din motivația actelor lor și, pe de altă parte, din modul de acțiune și de organizare ale acestora. Dar să vedem mai întâi cine sunt de fapt acești „asasini".

Spre sfârșitul secolului al Xl-Iea, în cadrul ramurii ismailite a islamiștilor shiiți, majoritari astăzi în Iran, s-a produs o schismă. O parte a acestei ramuri a shiiților 1-a susținut în lupta pentru preluarea puterii în Iran pe Nizar, ulterior fiind cunoscuți sub numele de ismailiții nizari, cei care s-au aflat la originea sectei asasinilor. După înfrângerea lui Nizar, ismailiții nizari, conduși de Hasan al Sabbah, au cucerit cetatea Alamut, aflată la sud de Marea Caspică, punând aici bazele unei formațiuni politico-statale. Intenția lor era aceea de a răspândi islamul în zona Orientului mijlociu. Posibilitățile lor erau însă limitate de numărul redus al adepților lor, fiind astfel nevoiți să practice și să perfecționeze o nouă formă de a purta războiul, asemănătoare modului de desfășurare a conflictelor asimetrice din zilele noastre. Un singur reprezentant al lor sau un grup mic de ismailiți era trimis pentru a ucide liderul dușmanilor. De cele mai multe ori arma crimei era pumnalul, folosit intenționat, ca o modalitate de revendicare a atentatului. Motivația atacurilor lor fiind de natură religioasă, nizarii se considerau mesageri ai divinității și înfăptuitori ai unui act divin, fiind astfel justificată vărsarea de sânge.

Modul în care acționau și mai ales faptul că rareori cei care comiteau crimele încercau să scape cu viață au stat la originea legendelor despre „asasini" ajunse până în Europa prin intermediul cruciaților care au intrat în contact direct cu aceștia sau prin mijlocirea lui Marco Polo, care a vizitat cetatea Alamut la scurt timp după cucerirea acesteia de către mongoli. Conform acestor legende, nizarii acționau sub influența drogurilor, a hașișului, de unde și numele de „hașișini", aflat la originea termenului de asasin, folosit astăzi pentru a desemna un criminal. Se spune că cei aleși pentru comiterea atentatului erau conduși într-o grădină a desfătărilor, drogați puternic și mințiți că au ajuns în Grădina divină. După încredințarea misiunii li se promitea că dacă vor reuși să o ducă până la capăt vor ajunge din nou în Rai, iar dacă se va întâmpla să moară în timpul misiunii vor ajunge în Rai chiar mai repede.

O astfel de istorisire trebuie privită desigur în spirit critic. Acționând sub influența drogurilor, cei care primeau o astfel de misiune își puteau pierde o parte a agilității lor, punând astfel în pericol reușita atentatului. In plus, trebuie să ținem cont că „asasinii" acționau sub impulsul extremismului religios, care, după cum vedem și în zilele noastre, poate fi mult mai puternic decât orice substanță narcotică.

De remarcat este similitudinea dintre metodele de acțiune ale asasinilor și cele ale teroriștilor moderni: alegerea cu grijă a unei ținte simbolice (liderul dușmanului, în cazul asasinilor, figuri publice sau clădiri simbolice, în cel al teroriștilor contemporani) pentru ca efectul să fie cel scontat – maxima răspândire a terorii – recurgerea la atentate sinucigașe și revendicarea atentatelor.

Trebuie să menționăm însă că afirmația potrivit căreia „asasinii" sunt precursorii terorismului modern și contemporan este într-o oarecare măsură periculoasă și nu întru totul corectă, în primul rând, există pericolul creării unor prejudecăți de genul islamul – religie propovăduitoare a terorii sau musulman echivalent terorist – iar în al doilea rând, terorismul, după cum am văzut, s-a manifestat sub diverse forme și înaintea apariției sectei asasinilor. Mai mult, o privire aruncată asupra terorismului contemporan, mai cu seamă în perioada războiului rece, arată că motivația dominantă a terorismului în această perioadă este una ideologică, politică, și nu una religioasă. Totuși gradul înalt de organizare a fenomenului terorist, în cazul „asasinilor" face ca aceștia să se asemene cel mai mult cu organizațiile teroriste din zilele noastre.

Apologeții asasinilor au sugerat că, în fapt, folosirea terorii de către aceștia era un mijloc de a-și atinge țelurile fără vărsare inutilă de sânge. Cert este că, în contemporaneitate, secta asasinilor era privită cu oroare, înfrângerea lor de către mongoli a fost salutată, fiind considerați o amenințare la adresa stabilității lumii musulmane.

2. Terorismul – modalitate de atingere a unor obiective politice

Terorismul, înțeles ca modalitate de atingere a unor obiective politice prin folosirea fără discernământ și nediscriminatorie a violenței, a reprezentat una din problemele majore ale secolului XX. Fenomen care s-a perpetuat de-a lungul războiului rece, beneficiind de sprijinul ambelor super-puteri, Uniunea Sovietică și Statele Unite ale Americii, care s-au folosit de diferitele grupări teroriste pentru a-și promova propriile interese, terorismul a supraviețuit acestuia și a găsit chiar noi spații și noi modalități de manifestare.

Sfârșitul războiului rece, consfințit prin întâlnirea dintre președinții american și sovietic – George Bush și Mikhail Gorbaciov – din Malta (decembrie 1989) și consemnat formal la summit-ul Conferinței de Securitate și Cooperare în Europa, de la Paris (1990), era de așteptat a aduce o diminuare a fenomenului terorist, din moment ce confruntarea dintre cele două blocuri se încheiase, iar state care altă dată găseau justificări actelor de terorism și chiar le sprijineau, acum le condamnau în mod deschis. Cu toate acestea însă, terorismul reprezintă, și astăzi, o grea provocare pentru întreaga comunitate internațională. Chiar dacă nimic nu poate justifica actele de violență comise împotriva populației civile, puține reguli morale având rădăcini mai puternice decât aceea conform căreia este interzisă uciderea oamenilor inocenți în perioade de pace, există în continuare factori sociali, economici, politici, religioși sau de altă natură care predispun la manifestări teroriste și de care organizațiile teroriste profită pentru a-și recruta membrii și pentru a obține sprijin din partea unor state sau a unor formațiuni nestatale.

Colapsul Uniunii Sovietice a avut ca rezultat apariția unui vacuum de putere ce a permis loialităților bazate pe identificare etnică, valori religioase sau mișcări proto-naționale, anterioare celor bazate pe controlul direct al Moscovei, să se manifeste, în locul fostului imperiu sovietic au apărut o serie de state mai mici sau mai mari, cu interese diferite și care aveau de suferit de pe urma trasării arbitrare a frontierelor de către secretarii de partid de la Moscova. Au fost create astfel noi focare de conflict, majoritatea având un substrat etnic și religios (conflictele dintre Armenia și Azerbaidjan, Georgia și Federația Rusă sau dintre ceceni și ruși), în care Rusia a fost implicată direct sau indirect, dată fiind ambiția sa de a rămâne în continuare hegemon în această zonă. Diferențele enorme dintre capabilitățile combatanților (ale Rusiei, pe de o parte, și ale celorlalte state desprinse din Uniunea Sovietică, pe de altă parte) au dus la adoptarea de către acestea din urmă a unor metode și tactici teroriste pentru atingerea intereselor lor.

Ỉn același timp, implicarea directă a Statelor Unite în Orientul Mijlociu și în zona Golfului Persic, izbucnirea războiului din Irak (1991), staționarea trupelor americane în Arabia Saudită și după încheierea acestuia și sprijinul acordat Israelului în conflictul arabo-israelian, au accentuat resentimentele față de americani și au exacerbat extremismul islamic din unele state (Irak, Iran, Siria, Libia). Dată fiind asimetria conflictului și în acest caz, statele arabe cu o politică anti-americană au apelat la aceleași mijloace teroriste, pentru a evita înfruntarea directă cu Statele Unite.

Acestor condiții sistemice ce au dus la perpetuarea terorismului la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI li se adaugă altele, care țin de evoluțiile științei și tehnologiei și de schimbarea naturii fenomenului terorist.

Perfecționarea senzațională pe care tehnologia a cunoscut-o în secolul XX, precum și revoluția din domeniul comunicațiilor, pe lângă multitudinea de efecte benefice pe care le-au avut, au contribuit și Ia sporirea capabilităților si posibilităților de comunicare și coordonare a teroriștilor. Introducerea sateliților de televiziune a oferit teroriștilor acces aproape instantaneu la o audiență mondiala,esența terorismului – răspândirea terorii – fiind acum mai ușor de atins.

Gary I Wilson, colonel în cadrul Marinei americane și analist al conflictelor neconvenționale, arăta că terorismul, prin natura sa, este un fenomen supus schimbării. Teroriștii sunt precum micro-organismele care suferă transformări naturale pentru a dobândi rezistență la condițiile adverse în care trăiesc. Scopul urmărit de teroriști prin continua lor transformare însă este acela de a găsi noi modalități de proiectare mai eficientă a forței lor asupra civililor și, nu în ultimul rând, de a supraviețui. Această comparație este deosebit de sugestivă pentru a explica de ce terorismul continuă să existe și astăzi și chiar să se manifeste cu mai multă putere decât în trecut (a se vedea atentatele de la 11 septembrie 2001, din New York și Washington).

Principala transformare ce se poate observa la nivelul terorismului internațional este o schimbare a motivației actelor teroriste. Această schimbare stă la baza celorlalte modificări ale fenomenului terorist din ultimii ani. Este vorba aici de schimbarea structurii organizațiilor teroriste, dar și de schimbarea la nivel operațional, având consecințe grave asupra efectelor atentatelor teroriste.

Sfârșitul secolului XX a dus la reorientarea motivației terorismului, de la latura ideologică către cea etnică și religioasă. Terorismul de astăzi, domestic sau internațional, nu are o orientare politică clară, fie ea de extremă stângă sau dreaptă. Din ce în ce mai des, organizațiile teroriste comit atentate în numele religiei sau al separatismului etnic, bucurându-se astfel de un sprijin mai larg din partea maselor. De cele mai multe ori, aceste organizații nu își propun un obiectiv politic, scopul lor părând a fi acela de a ucide cât mai mulți dușmani posibil, oricine ar fi aceștia (al-Qaida). Această schimbare a determinat și o rearanjare structurală a organizațiilor teroriste. Neavând obiective politice, organizațiile teroriste par a nu mai avea nevoie de o bază națională și se constituie din ce în ce mai des pe baza afinităților religioase sau etnice, care transced granițele unui stat (al-Qaida este din nou un exemplu excelent de organizație teroristă internațională). Acest tip de organizații nu mai depind de susținerea financiară sau politică a statului din care provin. Ele au diverse surse de finanțare sau de sprijin logistic, mergând de la auto-finanțare (din operațiuni ilegale), la organizații neguvernamentale și oameni de afaceri, la state care sponsorizează terorismul (Iranul, Sudanul ș.a.).Această structură complexă face ca lupta împotriva lor să fie foarte greu de purtat și explică și succesul lor în a organiza atentate.

Ỉn sfârșit, poate fi sesizată o schimbare și la nivelul efectelor activității teroriste: o creștere a numărului de victime (morți sau răniți) ale atentatelor. Dacă în anii '70 se afirma că teroriștii vor mulți martori nu multe victime, în anii '90 este mai curând valabilă afirmația că teroriștii nu doresc un loc la masă, ci doresc să distrugă masa și pe toți cei ce se află la ea.

Această scurtă introducere și-a propus evidențierea, în mod special, a caracterului schimbător al terorismului. Colateral, au fost atinse aspecte delicate ale fenomenului legate de justețea sau injustețea actelor de terorism, influența mass mediei asupra terorismului, care ar putea ele însele constitui tema unor studii. Intenția noastră însă este aceea de a arăta că, fiind un fenomen în continuă schimbare, terorismul nu este o creație a secolului XX, ci am putea afirma că el precedă chiar istoria scrisă a omenirii, în orice caz, mărturii ale folosirii violenței și terorii împotriva populației civile avem din cele mai vechi timpuri. Ceea ce ne propunem în continuare este să realizăm o privire retrospectivă de-a lungul istoriei asupra terorismului, după care vom încerca să clarificăm anumite concepte deja aduse în discuție: terorism, organizații teroriste etc. Pentru aceasta ne vom folosi în special de definițiile „oficiale", având caracter juridic, elaborate Ia nivel național dar și internațional, precum și de încercările de a defini din punct de vedere academic terorismul.

Capitolul al III-lea

Actele teroriste

1.Noțiune si trăsături

Actele de terorism reprezintă un complex de activități infracționale, săvârșite cu violenta, având drept scop atingerea unor obiective cu caracter preponderent politic, caracterizate prin următoarele trasaturi definitorii:

a) Utilizarea violentei si amenințării cu violenta.Violenta, ca mijloc si nu ca scop, este orientata spre crearea unei stări de teroare colectiva si intimidare, printr-o succesiune de infracțiuni prevăzute de legea penala: răpiri de persoane, asasinate, distrugeri etc.

Amenințarea cu violenta vizează influențarea deciziilor politice ca efect al răspândirii terorii, in aceasta situație actele de violenta fiind potențiale.

b) Folosirea sistematica si persistenta a violentei.

Terorismul presupune acte repetate de violenta, săvârșite de grupuri organizate, cu efecte ce se răsfrâng asupra unei mase mari de oameni. Pentru executarea unui act terorist este necesara organizarea , planificarea si finanțarea acțiunii, echipamentul adecvat si indivizi special pregătiți in acest scop.Autorii concep un plan , ỉl pregătesc si ii executa intr-o maniera coerenta si pentru a menține efectul paraliziei morale,actele teroriste se produc,de regula, in serie si pe o raza cat mai extinsa,căpătând ecouri si dimensiuni largi.

c)Existenta obiectivelor preponderent politice.

Scopul actelor teroriste este acela de a influenta deciziile politice, de a determina un guvern sau un grup politic aflat la putere sa se conformeze intereselor organizațiilor teroriste.

Trebuie menționat faptul ca pentru a obține fondurile necesare susținerii logistice, numeroase organizații teroriste se implica in acțiuni infracționale de drept comun, utilizând metode si mijloace teroriste: jaful armat, răpiri de persoane, estorcări de fonduri,trafic de arme si stupefiante etc.

d)Terorismul -alternativa la războiul convențional.

Daca războiul reprezintă un conflict major de interese, care ỉși găsesc rezolvarea in mod sângeros, dar in limitele fixate de dreptul internațional umanitar, terorismul nu cunoaște aceste limitări, reprezentând o alternativa extrema a războiului convențional, o arma îndreptata împotriva unui inamic superior din punct de vedere militar.

Având in vedere caracteristicile enunțate, terorismul poate fi definit ca o strategie persistenta si sistematica de utilizare a violentei de către un stat sau grup politic, in scopul realizării unor obiective preponderent politice, prin constrângerea determinata de declanșarea unei stări de teroare si intimidare colectiva.

2.Clasificarea actelor teroriste

Datorita manifestărilor sale complexe si a multitudinii de aspecte pe care le ridica, terorismul a făcut obiectul mai multor clasificări care nu epuizează in totalitate problematica vasta a acestui fenomen.

Specialiștii in materie apreciază ca tendințele de proliferare ale fenomenului terorist au cunoscut o schimbare radicala in ultima perioada de timp. Motivațiile de esența politica sunt mult diminuate si chiar atenuate in favoarea celor de origine etnica si religioasă,scopul nefiind obținerea controlului politic sau influențarea factorilor de decizie ci distrugerea totala a inamicilor vizați. De asemenea,se constata o creștere apreciabila a rolului jucat de diverse grupuri etnice, religioase ori structuri ale crimei organizate care, pe fondul instabilității existente in unele tari, utilizează frecvent in acțiunile întreprinse o gama larga de arme sofisticate, nefiind exclusa posibilitatea folosirii unor arme de distrugere in masa (nucleare, chimice, acteriologice).

De altfel, traficul de arme si substanțe radioactive la care recurg frecvent atât organizațiile teroriste, pentru a-si asigura fondurile bănești necesare au dus la generalizarea riscului nuclear.

Pe fondul fuzionării tot mai evidente dintre terorism si crima organizata, analiștii fenomenului terorist considera ca trebuie ținut tot mai mult cont de faptul ca metoda si nu motivul generează terorism.

Astfel, deosebim un terorism drept comun, social si politic. De asemenea, se poate vorbi despre un terorism național si transnațional sau despre terorism direct,indirect si acoperit, precum si de indiferenta existenta intre aceste categorii.

Terorismul de drept comun cade sub incidența legii penale ca o infracțiune obișnuita, agravata insa de modul de execuție:violenta si stările specifice terorii, create prin practici specifice gangsterilor, bandelor de tâlhari sau alte grupuri ale crimei organizate, in vederea realizării unor interese materiale si financiare ori alte scopuri particulare.

Terorismul social urmărește impunerea unor ideologii sau doctrine social-economice ori distrugerea unei orânduiri sociale, influențare si inoculare prin metode violente a ideilor "pozitive" in rândul unor grupuri sociale, in scopul "demonstrării" neviabilitații structurilor existente.Terorismul politic este un act de violenta îndreptat împotriva statului, organelor sau reprezentanților săi ori asupra unor grupări politice considerate "indezirabile", in scopul creșterii sau amplificării confuziilor, dezordinii si slăbirii sistemului de organizare statala.

Terorismul național sau intern are consecințe limitate in interiorul granițelor unei singure tari, iar autorii sunt autohtoni.

Terorismul internațional sau transnațional se caracterizează prin faptul ca actele sunt comise pe teritoriile unui număr nelimitat de state de către autori ce aparțin uneia sau mai multor țări ori sunt apatrizi.Terorismul transnațional reprezintă un tip special de infracțiune, caracterizat printr-un element de extraneitate. Pregătirea si executarea acestei infracțiuni, subiectele ei pasive sau active, mobilul, mijloacele de realizare, locul si efectele in timp si spațiu scot in evidenta caracterul internațional.

In actul de terorism internațional trebuie distinse: naționalitatea autorului sau a complicilor.ca subiecte active; naționalitatea victimelor, ca subiecte pasive; cărui stat aparține teritoriul unde actul terorist a fost pregătit sau unde a fost săvârșit si unde si-a produs efectele; in ce tara autorul s-a refugiat după ce a comis actul terorist.

Terorismul direct vizează in mod nemijlocit scopul propus, autorii folosind atacul deschis sau amenințarea cu arma.

Terorismul indirect se caracterizează prin faptul ca acțiunea de violenta duce in mod indirect la realizarea scopului propus, prin acțiuni de intimidare, influențare si amenințare cu violenta, autorii lor lansând zvonuri si "informații" de natura sa creeze nesiguranța, deruta si panica.

Terorismul acoperit utilizează metode, procedee si mijloace care diminuează la maximum posibilitatea capturării si neutralizării autorilor.

3.Scopul actelor teroriste si obiectivele urmarite prioritar

Scopurile actelor teroriste variază de la un caz la altul, fiind foarte complexe:

-schimbarea regimurilor politice din unele tari;

-atragerea atenției opiniei publice asupra necesitații rezolvării unor situații conflictuale sau fata de o problema publica asupra necesitații rezolvării unor situații conflictuale sau fata de o problema anume;

-dedicarea unui tel politic,considerat ca o obligație fata de inaintasi si urmași;

-eliberarea unor compatrioți deținuți in închisori;

-obținerea unor sume de bani;

-atingerea unor scopuri naționale sau etnice;

-intimidarea sau influențarea poziției unor personalități,organisme sau guverne in soluționarea unor probleme sociale,politice, economice;

-răzbunarea fata de unele personalități sau guverne etc.

Subiecții vizați de acțiunea extremist-terorista determina in ultima instanța metodele si procedeele care vor fi utilizate.

Persoanele reprezintă una din principalele categorii asupra cărora se fixează elementele teroriste urmărind suprimarea fizica a unor personalități marcante ale vieții politice, economice si sociale care prin activitatea lor au lezat interesele organizațiilor si grupărilor teroriste.

Prin ỉnlăturarea acestora se produce groaza si nesiguranța in rândul populației, perturbarea activităților de stat, haos si dezordine.

Gama victimelor este foarte variata: șefi de stat, diplomați, ỉnalți demnitari si personalități politice, oameni de afaceri, magistrați, comandanți de arme si polițiști, personalități influente din comerț si industrie etc.

Asasinatul este forma cea mai odioasa a actului terorist îndreptat ỉmpotriva înaltelor personalități. In plus, pentru teroriști contează foarte mult valoarea de "exemplu" pe care o poate avea comiterea unui atentat. In acest sens,este semnificativ cazul șefului grupei antiteroriste regionale din Genova, Antonio Esposito, care a fost asasinat in autobuz, deși era mult mai simplu sa fie executat in strada, teroriștii urmărind sa arate cadavrul si sa-l expună.

Răpirea de persoane se realizează in scopul amenințării unei grupări politice, economice ori sociale, a guvernului sau a autorităților, cărora li se impun condiții de ordin politic, juridic, material, in conformitate cu interesele organizației teroriste.

Sechestrarea de persoane sau luarea de ostatici reprezintă o acțiune de atentat la integritatea fizica ori morala, desfășurata prin reținerea cu forța a așa-zișilor adversari marcanți, pentru a determina autoritățile sa accepte condițiile impuse, inclusiv prețul de răscumpărare in bani.

Prețul de răscumpărare al ostaticilor este in continua creștere; ỉnainte de 1972, nici un grup terorist nu a cerut ca preț de răscumpărare o suma de bani in valoare de 1 milion dolari. De atunci, aceasta suma a fost depășita in mai multe cazuri, printre care amintim:

-pentru răscumpărarea lui Aldo Moro, s-a cerut, printre altele, un miliard de lire;

-răscumpărarea directorului unei corporații argentiniene a fost făcuta in schimbul sumei de 61 milioane de dolari;

-pentru răscumpărarea directorului unei firme comerciale din Austria s-au cerut 22 milioane de dolari;

-pentru rascupararea ostaticilor de la Ambasada Republicii Dominicane din Bogota (Columbia) s-au cerut, printre altele,50 milioane de dolari.

In categoria obiectivelor fixe vizate de grupările si organizațiile teroriste trebuie avute in vedere următoarele:

-ambasade, domicilii ale diplomaților, agenții si birouri ale diferitelor organisme;

-obiective ce prezintă interes din punct de vedere economic. De regula, sunt preferate obiective izolate,de mare întindere, a căror paza exterioră se executa mai greu, cum ar fi: conducte de transport pentru țiței, gaz metan, rafinării, cai ferate etc.;

-obiective militare si ale politiei (cazărmi, depozite, centre de instrucție, tabere de antrenament etc.);

-obiective ale aviației si marinei civile (porturi, aeroporturi si aerogări, nave ancorate in rada portului, aeronave aflate la sol, agenții etc.);

Atacul obiectivelor mobile (deturnarea), ca metoda de acțiune a elementelor teroriste reprezintă actul premeditat de capturare a unui mijloc de transport, de sechestrare sau ucidere a echipajului si calatorilor, in scopul realizării unor teluri ale organizației sau grupării teroriste.

Deturnarea se executa asupra aeronavelor, navelor, mijloacelor de transport rutier si feroviar. Ca mijloc rapid de deplasare dar si vulnerabil la acțiunile teroriste, avionul a constituit, in ultimii ani, ținta deturnărilor si distrugerilor in aer, acțiuni desfășurate pe fondul unor revendicări de ordin politic sau material.

In diferite lucrări de specialitate,la conferințe si simpozioane internaționale, care au abordat problema terorismului aerian, s-au folosit o serie de termeni cum sunt: "capturarea ilicita de aeronave", "sabotaj aerian". Pirateria aeriana in literatura de specialitate este definita ca : acțiunea de capturare si deturnare ilicita de avioane, in cursul zborului".

In cazul deturnărilor reușite sau ratate, teroriștii exercita presiuni asupra personalului si pasagerilor, amenința cu arma comit acte de violenta, mergând pana la suprimarea fizica.

Alte obiective ale acțiunii teroriste pot fi lăcașuri de cult, cinematografe, baruri, restaurante, discoteci, locuri si medii aglomerate in care se afla concentrări de oameni cum sunt gările si autogările, magazinele alimentare, zone unde se desfășoară mitinguri si întruniri etc.

Capitolul al IV-lea

Organizațiile teroriste

1.Structura organizațiilor teroriste

Principala caracteristica a organizațiilor teroriste care le dictează infrastructura este dimensiunea relativ mica a grupului. Spre deosebire de acestea, mișcările europene din ilegalitate, atât de eficiente in activitățile lor teroriste din perioada celui de-al doilea război mondial, au inclus un număr uriaș de membri.De exemplu, Mișcarea Poloneza din Ilegalitate (Armia Krajowa) avea in 1944 peste 380 mii combatanți si cel puțin un număr egal de personae de sprijin.In rezistenta italiana, activau peste 150 mii de oameni, iar Forțele Franceze de Interne, pentru zonele de sud si de nord, numărau aproximativ 425 mii de oameni.

Dirijarea eficienta a fluxului de informații si asigurarea securității unei asemenea mase de oameni au necesitat constituirea unei structuri organizatorice si ierarhice rigide, după modele militare. Cea mai mica unitate a fost de 3 pana la 6 persoane care se cunoșteau numai după pseudonime. Pe lângă oamenii săi, șeful unui asemenea grup cunoștea numai 4-6 șefi de grupuri si pe comandantul sau de pluton. Un comandant de pluton, de obicei un subofițer sau cadet, ii cunoștea pe șefii de grupa din plutonul sau, pe ceilalți comandanți de pluton si pe comandantul companiei sale. Comandantul de companie, de regula primul sau al doilea locotenent, ii cunoștea numai pe șefii lui de pluton, pe alți comandanți de companie si pe comandatul batalionului sau si tot așa in sus pe scara ierarhica.

Limitarea contactelor si cercului prin care acționa fiecare persoana asigura securitatea maxima a celor implicați. Totuși, acest sistem a fost greoi pentru procesul de comunicații. Pentru ca un ordin de la Comandamentul central sa ajungă la o anumita grupa trebuia sa treacă de sus in jos pe toate treptele ierarhice, fapt ce impus ca infrastructura organizațiilor teroriste sa se adapteze la cerințele de operativitate si conspirativitate necesare acestui gen de activitate.

Intre teroriști exista o diviziune a muncii si este necesara o anumita structura pentru asigurarea comunicațiilor si coordonarea acțiunilor. Dimensiunea redusa a acestor grupuri impune o infrastructura cu totul diferita de cea a mișcărilor din ilegalitate in perioada celui de-al doilea război mondial. Pe baza unor studii efectuate asupra organizațiilor teroriste active, se poate afirma ca infrastructura terorista contmporana tipica este centrifugala.

Infrastructura centrifuga se aseamănă cu un system solar in care liderul se afla in centru, iar membrii gravitează in jurul sau, de regula in raza impactului direct cu el, prin urmare.numarul membrilor este relativ limitat in comparație cu numărul membrilor mișcărilor europene din ilegalitate, care au acționat in perioada celui de-al doilea război mondial.

Numărul membrilor "Brigăzilor Roșii" din Italia, după estimările făcute chiar de surse din interiorul organizației, s-ar situa intre 400 si 10000 de oameni, in funcție de cel care face numărătoarea si daca sunt incluși si simpatizanții care nu poarta arme. Organizația "Baader -Meinhof ar avea aproximativ 100 de membri, iar Armata Roșie Japoneza număra intre 30 si 40 membri.

2.Organizații teroriste si liderii lor

2.1.Asia

Al-Qaida

Descriere : înființată de Osama bin Laden la sfârșitul anilor '80 pentru a-i reuni pe arabii care luptaseră în Afganistan împotriva invaziei sovietice. A sprijinit financiar procesul de recrutare, transport și instruire a extremiștilor suniți pentru rezistența afgană. Actualul obiectiv declarat este acela de a pune bazele unui califat panislamic.

In acest scop, colaborează strâns cu grupări islamice extremiste pentru a răsturna regimurile catalogate ca neislamice și pentru a-i alunga pe occidentali și pe cei care nu aparțin cre-dinței mahomedane din țările musulmane. Sub egida „Frontului Mondial Islamic pentru Jihad împotriva Evreilor și a Cruciaților",a dat publicității o declarație în care se afirma că este de datoria oricărui musulman să ucidă cetățeni americani,civili sau militari, și aliați ai acestora oriunde s-ar afla.

Activități : A complotat pentru a duce la îndeplinire acțiuni teroriste împotriva unor turiști americani și israelieni care vizitau Iordania cu ocazia sărbătorilor mileniului. (Autoritățile iordaniene au dejucat planurile teroriștilor și au trimis în judecată 28 de suspecți.) In august 1998, a organizat atentate cu bombe împotriva ambasadelor SUA din Nairobi (Kenya) și Dar es Salaam (Tanzania). Cu această ocazie, au fost ucise cel puțin 301 persoane si rănite mai mult de 5.000. Pretinde că a doborât elicoptere americane si că a ucis soldați americani în Somalia în 1993. De asemenea, susține că s-a aflat la originea a trei atentate cu bombe îndreptate împotriva trupelor americane din Aden (Yemen), în 1992.

Este implicată în următoarele planuri neîndeplinite: asasinarea suveranului pontif,loan Paul al Il-lca, în timpul vizitei sale la Manila și în alte capitale din Asia în 1994; aten-tatele simultane cu bombe împotriva ambasadelor americane și israeliene din Manila și alte capitale asiatice, la sfarșitul anului 1994; atentatele cu bombă pregătite pentru avioane americane de pe ruta transpacifică în 1995 și încercarea de asasinare a fostului președinte Bill Clinton, în timpul vizitei acestuia în Filipine la începutul anului 1995. Continuă să instruiască, să finanțeze și să ofere sprijin logistic pentru diverse grupări teroriste care urmăresc scopuri similare cu ale sale.

Număr de membri: Poate avea câteva mii de membri. Servește și ca punct focal sau organizație-umbrelă pentru o rețea mondială care include multe grupări extremiste sunite precum:Jidahul Islamic Egiptean, Al Gama'a al-Islamiyya, Mișcarea Islamică din Uzbekistan și Harakat ul-Mujahidin,

Localizare/arie de acțiune: Are capacitatea de a acționa la scară mondială, are celule în mai multe țări și este avantajată de sprijinul pe care îl primește de la rețele extremiste sunite. Bin Laden și locotenenții săi își au cartierul general în Afganistan, unde se află și tabere de instruire pentru membrii organizației.

Ajutor extern: Bin Laden este fiul unei familii saudite multimiliardare. Se presupune că a moștenit 300 de milioane de dolari cu care își finanțează organizația. Al-Qaida include și organizații care se ocupă de strângerea de fonduri suplimentare, solicitând donații de ia susținători cu aceleași vederi ideologice, dar și sus-trăgând fonduri ilicite de la organizații caritabile islamice.

Frontul democratic pentru eliberarea Palestinei(FDEP)

Descriere: Organizație marxist-leninistă, fundată în 1969, după scindarea Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei (FPEP).Consideră că idealurile naționale palestiniene pot fi atinse doar prin revoluționarea maselor. La începutul anilor '80 a avut o poziție de mijloc între Arafat și cei care respingeau procesul de pace. In 1991, s-a despărțit în două facțiuni; Nayif Hawatmah conduce facțiunea cea mai numeroasă și mai radi-cală, care continuă să domine. FDEP s-a alăturat celorlalte grupări de opoziție și a format Alianța Forțelor Palestiniene (AFP) pentru a se opune ,,Declarației de principii’’ semnate în 1993. Datorită diferențelor ideologice, a părăsit, împreună cu FPEP, AFP.Ỉncepând cu mijlocul anilor '90 a făcut demersuri pentru a fuziona cu FPEP.

Activități: In anii '70, a revendicat numeroase atentate minore cu bombe și câteva mai spectaculoase în Israel și în te-ritoriile ocupate, vizând ținte israeliene. Din 1988, a fost implicat doar în raiduri la granițe, însă continuă să se opună acordului de pace dintre Israel și OEP.

Număr de membri: aproximativ 500 (ambele facțiuni).

Locarizare/arie de acțiune: Siria,Liban și teritoriile ocupate de Israel. Atacurile teroriste au avut loc exclusiv în Israel și in teritoriile ocupate.Ocazional, duce acțiuni de gherilă în sudul Libanului.

Ajutor extern: primește ajutor financiar și militar limitat din partea Siriei.

Hamas (Miscarea de resistență islamică)

Descriere: Formată in 1987 ca o prelungire a ramurii palestiniene a Frăției Musulmane.Diverse elemente Hamas au folosit atât mijloace violente,cât si politice pentru a-și indeplini

scopul de a instaura un stat islamic palestinian în locul Israelului. Fără o structură bine definită, cu unele elemente clandestine și altele publice, acționează prin intermediul moscheilor si al serviciilor sociale pentru a recruta noi membri, a aduna fonduri, a organiza activități și a face propagandă. Cartierul general al Hamas se află în Fâșia Gaza. Organizația s-a implicat și în activități politice pașnice, precum promovarea de candidați în alegerile pentru Camera de Comerț din Cisiordania.

Activități: Activiștii Hamas, mai ales cei din brigăzile Izz el-Din al-Qassam, au fost autorii a numeroase atentate, inclusiv atentate sinucigașe, la scară largă împotriva unor ținte militare și civile israeliene. La începutul anilor '90 au atacat palestinieni suspectați de colaborare cu inamicul și rivali ai grupării Fatah. Au revendicat mai multe atentate la sfârșitul anului 2000.

Număr de membri: numărul de membri oficiali este necunoscut, însă are zeci de mii de susținători și simpatizanți.

Localizare/arie de acțiune: In primul rând, teritoriile ocupate de Israel, în august 1999, autoritățile iordaniene au închis Biroul Politic al grupului din Amman, i-au arestat liderii și i-au interzis grupului să acționeze pe teritoriul Iordaniei.

Ajutor extern: primește fonduri de la expatriați palestinieni din Iran și de la binefăcători din Arabia Saudită și din alte state moderate arabe. O parte din activitățile de propagandă și strângere de fonduri au loc în Europa Occidentală și în America de Nord.

Hezbollah

Alte denumiri:

Jidahul Islamic,Organizația Revoluționară a Dreptății, Organizația Oprimaților, Jihadul islamic pentru Eliberarea Palestinei.

Descriere: Grup radical format în Liban, care urmărește crearea unei republici islamice după model iranian în Liban și distrungerea tuturor influențelor nonislamice din zonă. Se opune occididentului și Israelului. Deși este un aliat apropiat al Iranului,fiind de cele mai multe ori, influențat acest stat,a dus și operații care nu au avui acordul Teheranului.

Activități:Cunoscut și suspectat de a fi fost implicat în numeroase atentate antiamericane,inclusiv în atentatele sinucigașe împotriva ambasadei SUA și a sediilor Marinei SUA din Beirut în octombrie 1983, precum și în atentatele împotriva clădirilor ambasadei SUA din Beirut în septembrie 1984.Elemente ale grupării au fost responsabile de răpirea și deținerea de ostatici americani și occidentali în Liban. Grupul a atacat,în 1992,ambasada israeliană din Argentina și este suspectat de atentatul din 1994 împotriva Centrului Cultural Israelian din Buenos Aires.Ỉn toamna anului 2000 a capturat trei soldați israelieni la fermele Shabaa și a răpit un civil israelian pe care l-a atras în Liban prin mijloace ilegale.

Număr de membri:mai multe mii de susținători și câteva sute de teroriști operativi de teroriști operativi.

Localizare/arie de acțiune: Acționează pe valea râului Bekaa, în suburbiile sudice ale Beirutului și în sudul Libanului.A format celule ale grupării în Europa, Africa, America de Sud,America de Nord și în Asia.

Ajutor extern:primește ajutor substanțial sub formă de bani, echipamente, arme, explozivi, ajutor politic, diplomatic și organizațional din partea Iranului și a Siriei.

Organizația Abu Nidal (OAN)

Alte denumiri:

Consiliul Revoluționar Fatah ; Brigăzile Revoluționare Arabe , Septembrie Negru , Organizația Revoluționară a Musulmanilor Socialiști.

Descriere:Organizație teroristă internațională condusă de Sabri al-Banna. Desprinsă din OEP în 1974. Formată din diferite comitete funcționale, inclusiv politice, militare și financiare.

Activități: A desfășurat activități teroriste în 20 de țări, soldate cu moartea sau rănirea a aproximativ 900 de persoane. Printre ținte se numără Statele Unite al Americii, Marea Britanie, Franța, Israelul, organizațiile palestiniene moderate, OEP și diferite țări arabe.

Atacurile importante au vizat aeroporturile din Roma și Viena în decembrie 1985, sinagoga Neve Shalom din Istanbul, deturnarea zborului Pan Am 73 în Karachi în septembrie 1986, vasul grec de croazieră Poros în iulie 1988.

Membrii OAN sunt suspectați de asasinarea deputatului OEP Abu lyad si a comandantului securității OEP, Abu Hul, în Tunisia în ianuarie 1991. In ianuarie 1994, OAN a asasinat un diplomat iordanian în Liban și a fost implicată în uciderea reprezentantului OEP în Liban. Nu a mai atacat ținte occidentale de la sfârșitul anilor '80.

Număr de membri: câteva sute, plus o structură limitată de sprijin din alte țări.

Localizare/arie de acțiune: în decembrie 1998, Al-Banna a revenit în Irak, unde grupul își menține prezența. Desfășoară diverse operații în Liban, pe valea râului Bekaa și în câteva tabere de refugiați palestinieni din zona de coastă a Libanului. Are o prezență limitată în Sudan și Siria, unde problemele financiare și dezordinea internă au redus posibilitățile de acțiune ale grupului.

Autoritățile au oprit acțiunile OAN din Libia și Egipt în 1999. Organizația și-a demonstrat capacitatea de a acționa pe o zonă foarte extinsă, inclusiv în Orientul Mijlociu, Asia și Europa.

Ajutor extern: A primit un ajutor considerabil, inclusiv protecție, instruire, asistență logistică și financiară din partea Irakului, Libiei și Siriei (până în 1987), în plus față de ajutorul acordat pentru acțiuni specifice.

Frontul de eliberare

a Palestinei(FEP)

Descriere: S-a desprins de FPEP-CG la mijlocul anilor `70.Mai tarziu, s-a despărțit în facțiuni pro-OEP, pro-siriene și pro-libaneze. Facțiunea pro-OEP este condusă de Muhammad Abbas(Abu Abbas), devenit membru al Comitetului Executiv al OEP in 1984, pe care i-a părăsit în 1991.

Activități: Facțiunea condusă de Abu Abbas este cunoscută pentru atentatele împotriva Israelului. Grupul lui Abbas este, de asemenea, responsabil de atacul, în 1985, împotriva vasului Achille Lauro și de uciderea cetățeanului american Leon Klinghoffer. Un mandat pentru arestarea lui Abu Abbas a fost emis in Italia.

Număr de membri: necunoscut.

Localizare/arie de acțiune: Facțiunea pro-OEP a avut baza iu Tunisia până la atacul împotriva vasului Achille Lauro; acum are baza în Irak.

Ajutor extern: primește ajutor mai ales din partea Irakului,dar in trecut a fost susținut și de Libia.

Organizația pentru

eliberarea Palestinei (OEP)

Descriere: Pe 9 septembrie 1993, în scrisorile adresate prim-ministrului israelian, Rabin, și ministrului de externe norvegian,Holst,președintele OEP, Yaser Arafat, a promis că organizația sa va inceta toate actele de violență și terorism. Pe 13 septembrie 1993,a fost semnată ,,Declarația de principii dintre israelieni și palestinieni la Washington, DC. Nu există informații potrivit cărora vreun membru al OEP să fi fost implicat în vreun act de terorism până în 1995. (Au fost două incidente în 1993 în care se pare că persoanele implicate au acționat independent.) Una din fracțiunile OEP, Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei,și-a încetat participarea la OEP ca formă de protest față de această înțelegere și continuă sporadic campania de acte violente. Guvernul american monitorizează îndeaproape hotărârea OEP de a abandona actele teroriste și de violență.

Frontul popular pentru eliberarea

Palestinei-Comandamentul special

(FPEP-CS)

Descriere: Grupare marxist-leninistă formală de Abu Salim în 1979 după despărțirea de fostul FPEP – Operații Speciale.

Activități: A revendicat mai multe atacuri teroriste din Europa Occidentală, inclusiv atentatul cu bombă împotriva unui restaurant frecventat de funcționari americani din Torrejon, Spania, în aprilie 1985. 18 civili spanioli au fost uciși în atac.

Număr de membri: 50.

Localizare/arie de acțiune: Acționează în afara sudului Libanului, în diverse zone din Orientul Mijlociu și Europa Occidentală.

Ajutor extern: primește ajutor financiar și militar din partea Siriei, Libiei si Irakului.

Frontul popular pentru eliberarea

Palestinei-Comandamentul General

(FPEP-CG)

Descriere: Despărțit de FPEP în 1968, cu pretenția că dorește să se concentreze mai mult pe luptă și mai puțin pe politică. Se opunea violent Organizației pentru Eliberarea Palestinei condusa de Arafat. Liderul său este Ahmad Jabril, fost căpitan în armata siriană. Are legături strânse atât cu Siria, cât și cu Iranul.

Activități: A desfășurat o serie de atacuri în Europa și Orientul Mijlociu între 1970 și 1980. Cunoscut pentru atacurile teroriste la frontiera cu Israelul, folosind metode neobișnuite ca, de exemplu, baloane și motoplanoare. Se concentrează mai ales acțiuni de gherilă în sudul Libanului, atacuri la scară redusă in Israel, Cisiordania și Fâșia Gaza.

Număr de membri: câteva sute.

Localizare/arie de acțiune: Cartierul general la Damasc, baze in Liban.

Ajutor extern: primește susținere logistică și militară din partea Siriei și ajutor financiar din partea Iranului.

Jidahul Islamic Palestinian (JIP)

Descriere: A fost înființat de militanții palestinieni din Fâșia Gaza în anii '70. Urmărește crearea unui stat islamic palestinian și distrugerea Israelului prin „război sfânt". Datorită ajutorului acordat Israelului, Statele Unite au fost identificate drept inamici ai JIP, dar grupul nu a organizat atacuri specifice împotriva intereselor americane.

Cu toate acestea, în iulie 2000 a amenințat în mod public să atace interesele americane dacă ambasada SUA este mutată de la Tel Aviv la Ierusalim. De asemenea, se opune guvernării arabe moderate pe care o consideră pătată de secularismul occidental.

Activități: A comis cel puțin trei atentate împotriva unor misiuni israeliene la sfârșitul anului 2000, printre care unul de comemorare a uciderii fostului lider JIP, Fathi Sbaqaqi, în Malta,pe 26 octombrie 1995. A organizai atentate sinucigașe împotriva unor ținte israeliene din Cisiordania, Fâșia Gaza și Israel.

Număr de membri: necunoscut.

Localizare/arie de acțiune: Israelul, teritoriile ocupate și alte regiuni din Orientul Mijlociu, inclusiv Iordania și Liban.

Cartierul general se află în Siria.

Ajutor extern: primește ajutor financiar din Iran și asistență limitată din Siria.

Al-Fatah

Alte denumiri:

Al-'Asifa

Descriere: Condusă de Yasser Arafat, organizația Fatah s-a alăturat OEP în 1968 și a dobândit în interiorul acesteia o poziție de conducere în 1969. Comandanții săi au fost expulzați din Iordania după confruntările violente cu forțele armate ior-daniene din perioada 1970-1971, care au debutat în 1970 cu evenimentele cunoscute sub numele de ,,Septembrie negru’’. Invazia israeliană în Liban din 1982 a dus la dispersarea grupului în unele țări din Orientul Mijlociu, printre care Tunisia, Yemen. Algeria, Irak și altele. AI-Fatah menține câteva aripi militare și de spionaj care au dus la îndeplinire atacuri teroriste. Printre acestea se numără Forța 17 și Sectorul de Vest. Doi dintre liderii săi, Abu Jihad si Abu lyad, au fost asasinați recent.

Activități: In anii '60 și "70, Fatah a organizat stagii de instruire pentru diverse grupări teroriste și insurgente din Europa, Orientul Mijlociu, Asia și Africa. Fatah a dus la îndeplinire numeroase acte de terorism internațional în Europa Occidentală și Orientul Mijlociu de la începutul și până la mijlocul anilor "70. Arafat a semnat Declarația de principii cu Israelul în 1993, prin care s-a angajat să renunțe la terorism și violență. Din acel an nu s-a mai autorizat nici o acțiune teroristă.

Număr de membri: 6.000 până la 8.000.

Localizare/arie de acțiune: sediul central în Tunisia, cu baze în Liban și în alte țari din Orientul Mijlociu.

Ajutor extern: Fatah a avut legături politice și financiare puternice cu Arabia Saudită, Kuwait și alte state moderate din zona Golfului Persic. Aceste legături au fost întrerupte în timpul crizei din Golf dintre 1990-1991. Fatah a avut, de asemenea, legături cu Iordania. A primit arme, explozivi și instruire din partea fostei URSS și a regimurilor comuniste din Europa de Est. China și Coreea se pare că au ajutat și ele Fatah cu arme.

Kach și Kahane Chai

Descriere: Scopul declarat este refacerea statului biblic israelian.Grupul Kach (fundat de rabinul radical israeliano-american Meir Kahane) și aripa sa Kahane Chtai („Kahane trăiește’’) înființată de fiul lui Meir Kahane, Binyamin, după asasinarea tatălui său în SUA, au fost declarate de guvernul israelian organizații teroriste în martie 1994, pe baza legii din 1948 privind terorismul. Hotărârea a fost luată ca urmare a afirmațiilor acestora în sprijinul atacului doctorului Baruch Goldstein din februarie 1994, împotriva moscheii al-Ibrahim (Goldstein era afiliat la Kach) și a atacurilor lor verbale împotriva guvernului israelian. Binyamin Kahane și soția sa au fost uciși pe 31 decembrie 1994, pe malul de vest al Iordanului, de palestinieni înarmați.

Activități: Organizează acțiuni de protest împotriva guvernului israelian. Hărțuiește și amenință palestinieni din Hebron și de pe malul de vest al Iordanului. Au amenințat să atace funcționari guvernamentali arabi, palestinieni și israelieni. Au jurat să răzbune moartea lui Binyamin Kahane și a soției sale.

Număr de membri: necunoscut.

Localizare/arie de acțiune: Israelul și coloniile de pe malul de vest al Iordanului, în special Qiryat Arba' din Hebron.

Ajutor extern: primește ajutor din partea simpatizanților din Statele Unite și Europa.

Tigrii Tamali (TT)

Alte denumiri:

Organizația Mondială Țamilă (OMT),Mișcarea Mondială Tamilă (MMT),Federația Canadiană a Asociațiilor Tamile, (FCAT),Forța Ellalan,Forța Sangillan.

Descriere: Fondat în 1976, este cel mai puternic grup tamil din Sri Lanka care folosește mijloace ilegale pentru a obțină fonduri și arme, făcându-și public scopul de a forma un stal tamil independent. TT au început conflictul armat cu guvernul din Sri Lanka în 1983 și se bazează pe o strategie de gherilă care include și tactici teroriste.

Activități: TT folosesc o strategie de luptă cu un program terorist care vizează nu numai funcționari din administrații publică locală din mediul rural, ci și lideri politici și militari din Colombo și din alte centre urbane. „Tigrii" sunt mai ales cunoscuți pentru regimentul lor de luptători sinucigași, „Tigrii Negri". Cele mai folosite metode sunt asasinatele politice și atacurile cu bombe. TT nu atacă însă sedii comerciale și diplomatice străine.

Număr de membri: Numărul exact de membri este necunoscut, însă se presupune că acest grup are între 8.000 și 10.000 de luptători înarmați în Sri Lanka, dintre care între 3.000 și 6.000 sunt profesioniști. TT beneficiază și de susținere internațională pentru obținerea fondurilor, a armelor și pentru activitățile de propagandă.

Localizare/arie de acțiune:TT controlează majoritatea zonelor de coastă din nordul și estul statului Sri Lanka, însă au desfășurat acțiuni pe tot întinsul insulei. Cartierul General se află în nordul țării, însă liderul TT, Velupillai Prabhakaran,a stabilit o întinsă rețea de informatori și puncte de control pentru a supraveghea orice intrus pătruns în teritoriul controlat de organizație.

Ajutor extern: Organizațiile publice ale TT îi susțin pe separatiștii tamili, făcând lobby pe lângă guvernele străine și ONU. Grupul își folosește contactele internaționale pentru a procura arme, mijloace de comunicații și alte echipamente necesare. TT exploatează marile comunități tamile din America de Nord,Europa și Asia în scopul obținerii de fonduri și provizii pentru luptătorii săi din Sri Lanka. Informații obținute la mijlocul anilor '80 atestă că unele comunități tamile din Europa sunt implicate și în trafic de droguri. Tamilii sunt cunoscuți în istorie drept curierii care aduceau droguri în Europa.

Organizația 15 Mai

Descriere: Formată în 1979 din Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei – Operații Speciale (FPEP – OS) al lui

Wadi Haddad. Condusă de Muhammad al-Umari. cunoscut în cercurile palestiniene sub numele de Abu Ibrahim sau ,„omul-bomba’’. Nu a făcut niciodată parte din OEP. Anunțată ca desființată la mijlocul anilor '80, când mai mulți membri de seamă s-au alăturat Grupului Fatah de Operații Speciale al colonelului Hawari.

Activități: A revendicat numeroase atentate cu bombe de la inceputul și mijlocul anilor '80: atacul unui hotel din Londra

(1980),al birourilor din Roma și Istanbul ale companiei aeriene

El A1 (1981), al ambasadelor israeliene de la Atena și Viena (1981). Atacurile antiamericane includ o încercare de atentat cu bomba împotriva unui avion Pan Am la Rio de Janeiro și a unui alt avion aparținând aceleiași companii aeriene care se deplasa pe ruta Tokyo-Honolulu în august 1982. (Acuzat de acest ultim atac, Mohammed Rashid așteaptă în prezent să fie judecat în SUA pentru un atac cu bombă căruia i-a căzut victimă un adolescent japonez.)

Număr de membri: 50-60 la începutul anilor '80.

Localizare/arie de acțiune: Până în 1984, Bagdad; înainte de desființare a acționat în Orientul Mijlociu,Europa și Asia de Est. Presa afirmă că Abu Ibrahim s-ar afla în prezent în Irak.

Ajutor extern: probabil că a primit ajutor logistic și financiar din partea Irakului până în 1984.

Harakat ul-Mujahidin (HUM)

Fosta denumire: Harakat ul-Ansar (HUA)

Descriere: Cunoscut în trecut sub numele de Harakat ul-Ansar, HUM este un grup militant islamic, cu baza în Pakistan, care acționează mai ales în Kashmir. Lider al grupului de mai mulți ani, Fazlur Rehman Khalil s-a retras de la conducerea HUM în februarie 2000, fiind înlocuit de Farooq Kashmiri, adjunct al său si comandant popular din Kashmir. Khalil, care a avut legături cu bin l.aden, a ordonat în februarie 1998 atacuri împotriva unor obiective americane și occidentale și a devenit, ulterior, secretar general al HUM. Continuă să acționeze în taberele de instrucție teroristă din estul Afganistanului.

Activități: A dus numeroase acțiuni împotriva trupelor indiene și a unor ținte civile din Kashmir. Se alia în legătură cu gruparea militantă Kashmiri al-Faran care, în iulie 1995, a răpit cinci turiști occidentali, dintre care unul a fost ucis în august 1995, în timp ce despre ceilalți se crede că au fost omorâți în decembrie, același an. Noul mileniu a adus schimbări semnificative pentru grupările de militanți pakistanezi, în special pentru HUM. Acestea au început cu deturnarea unui avion indian pe 24 decembrie de către un grup de militanți presupuși a avea legături cu HUM. Teroriștii au negociat eliberarea Iui Masood Azhar, un important lider al fostului Harakat ul-Ansar, arestat de indieni în 1994. Cu toate acestea, Azhar nu s-a reîntors la HUM, alegând în schimb să formeze Juish-e-Mohanimed (JEM), un grup rival de militanți cu o linie de acțiune mai radicală decât aceea a HUM.

Număr de membri: Are mai multe mii de simpatizanți înarmați localizați în Azad Kashmir, Pakistan, Kashmirul indian de sud și în regiunea Doda. Susținătorii sunt în cea mai mare parte din Pakistan si Kashmir, dar și veterani afgani și arabi ai războiului din Afganistan. Folosește mitraliere, puști de asalt, aruncătoare, explozivi și proiectile. HUM și-a pierdut o parte din membri în favoarea JEM.

Localizare/arie de acțiune: Baza se află la Muzaffarabad,in Pakistan dar membrii își desfășoară activitățile teroriste mai ales inregiunea Kashmir. HUM își pregătește oamenii in Afganistan și Pakistan.

Ajutor extern: primește donații din partea Arabiei Saudite și a altor state din Golful Persic, din Pakistan și din

Golful Persic,din Pakistan si din regiunea Kashmir.Sursa si cantitatea fondurilor militare ale HUM sunt necunoscute.

Organizația Mujahedin-Khalq (OMK)

Alte denumiri:

Armata de Eliberare Naționala din Iran (AEN,aripa militară aOMK), organizația Populară Miijuhedină din Iran (OPMI), Consiliul Național de Rezistentă (CNR), Societatea Studenților Musulmani Iranieni (organizație publică folosită pentru a obține fonduri).

Descriere: Formată în anii '60 de tineri cu educație supe-rioară provenind din familii de comercianți iranieni, OMK încearcă să contrabalanseze ceea ce ea numește a fi o influență occidentală excesivă asupra regimului iranian. Urmând o filosofie care îmbină marxismul cu islamismul, a devenit cel mai important grup disident iranian cu cele mai multe acțiuni armate. Istoria sa este presărată cu acțiuni antioccidentale și, mai recent, cu atacuri împotriva intereselor regimului clerical din Iran și de peste hotare.

Activități: Campania mondială împotriva guvernului iranian se concentrează asupra propagandei duse de acesta; ocazional, se recurge și la violența teroristă, în timpul anilor '70, OMK organizat atacuri teroriste în Iran, soldate cu uciderea a numeroși funcționari militari și civili americani angajați în proiectele de apărare de la Teheran. A susținut ocuparea ambasadei SUA la Teheran din 1979.Ỉn aprilie 1992, a organizat o serie de atacuri împotriva ambasadelor iraniene din 13 țări diferite, dovedind capacitate de a duce operații la scară largă și peste hotare, în februarie 2000, desfășurarea normală a activităților antiiraniene s-au precipitat în timpul „Operației Marele Bahman", când gruparea a declarat că a lansat o serie de atacuri împotriva Iranului, în restul anului, OMK a revendicat cu regularitate atacuri cu aruncătoare și raiduri rapide împotriva unităților militare iranieni și a instituțiilor guvernamentale de lângă granița dintre Iran și Irak, OMK a revendicat, de asemenea, șase atentate împotriva unor sedii guvernamentale militare și civile din Teheran.

Număr de membri: câteva mii de luptători cu baza în Irak și o extinsă rețea de ajutor peste hotare. Majoritatea luptătorilor sunt pregătiți în cadrul Armatei de Eliberare Națională a OMK (AEN).

Localizare/arie de acțiune: în anii '80, liderii OMK au fost forțați de Forțele de Securitate Iraniene să plece în Franța. Mulți au revenit și s-au stabilit în Irak în 1987. La mijlocul anilor '80 activitățile teroriste din Iran nu s-au mai ridicat la nivelul celor din anii '70. Cu toate acestea, OMK și-a asumat responsabilitatea pentru un număr crescând de operații în Iran.

Ajutor extern: în afara ajutorului din partea Irakului, OMK folosește organizații publice pentru a solicita contribuții din partea comunităților de iranieni expatriați.

Jamaat ul-Fuqra

Descriere: Sectă islamică care încearcă să purifice Islamul prin violență. Condusă de un cleric pakistanez, șeicul Mubarik Ali Gilani, care a format organizația la începutul anilor '8O.Acum Gilani locuiește în Pakistan, însă cele mai multe celule ale organizației se află în America de Nord și în Caraibe. Membrii s-au organizat în comunități rurale izolate pentru a locui împreună, a-și practica credința și a se izola de influențele culturii occidentale.

Activități: Membrii sectei Fuqra au atacat diverse obiective și persoane considerate dușmani ai Islamului, inclusiv eretici musulmani si hinduși. Atacurile din anii '80 au inclus asasinate și atentate cu bombă pe teritoriul Statelor Unite. Membrii Fuqra din Statele Unite au fost acuzați de mai multe ilegalități,inclusiv de asasinate și fraudă.

Număr de membri: necunoscut

Localizare/arie de acțiune: America de Nord și Pakistan.

Partidul Muncitoresc din

Kurdistan (PKK)

Descriere: Fundat în 1974 ca o grupare insurgență marxist-leninistă compusă în primul rând din kurzi rezidenți în Turcia. Scopul PKK a fost de a pune bazele unui stat kurd independent in sud-estul Turciei, unde populația este predominant kurdă. Lainceputul anilor '90 PKK a depășit acțiunile cu rază rurală și a recurs la terorismul urban. Autoritățile turcești l-au capturat pe președintele PKK, Abdullah Ocalan, în Kenya la începutul anului 1999. Tribunalul de Securitate al statului turc 1-a condamnat in cele din urmă la moarte. In august 1999, Ocalan a anunțat „o inițiativă de pace", a ordonat membrilor PKK să se abțină de la violență și să se retragă din Turcia și a cerut inițierea unui dialog cu Ankara pe marginea problemelor cu care se confruntă poporul kurd. La congresul PKK din ianuarie 2000, membrii au susținut inițiativa lui Ocalan și au declarat că par-tidul va folosi de acum înainte numai mijloace politice pentru a-și atinge noul scop, și anume îmbunătățirea situației kurzilor din Turcia.

Activități: Țintele predilecte au fost forțele de securitate ale guvernului turc. PKK a organizat atacuri împotriva sediilor diplomatice și comerciale turcești din mai multe orașe ale Europei de Vest în 1993 și, din nou, în primăvara anului 1995. De la începutul și până la mijlocul anilor '90, într-o încercare de a destabiliza industria turismului din Turcia, PKK a organizat atentate cu bombe în locuri turistice și hoteluri și a răpit turiști străini.

Număr de membri: aproximativ 4.000 – 5.000, dintre care majoritatea se află acum în nordul Irakului. Are mii de simpatizanți în Turcia și Europa.

Localizare/arie de acțiune: acționează în Turcia, Europa și Orientul Mijlociu.

Ajutor extern: A primit protecție și un ajutor modest din Siria, Irak și Iran. In I998 guvernul sirian 1a extrădat pe liderul PKK, Ocalan, împreună cu alți membri cunoscuți ai grupării.

Armata Roșie Japoneză(ARJ)

Alte denumiri: Brigada Internațională Antiimperialistă

Descriere: Grupare internațională teroristă formată în jurul anilor`70, după despărțirea de Liga Comunistă Japoneză -Facțiunea Armata Roșie. ARJ a fost condusă de Fusako Shigenobu până la arestarea ei în Japonia, în noiembrie 2000. Țelul istoric al ARJ a fost de a răsturna guvernul japonez și monarhia, precum și de a favoriza revoluția mondială. După arestare, Shigenobu a anunțat că intenționează să-si urmărească idealurile folosind un partid politic legal și nu violența revoluționară. Se presupune că are controlul sau cel puțin legături cu Brigada Internațională Antiimperialistă, poate, de asemenea avea legături cu Frontul Democratic împotriva Războiului, o organizație politică de stânga din Japonia. Informații dezvăluite după arestarea lui Shigenobu arată că ARJ organiza celule teroriste în orașe asiatice ca Manila sau Singapore. Are o legătură apropiată cu grupările teroriste palestiniene (care se află și acționează în afara Japoniei) încă de la începuturi, mai ales prin Shigenobu. Stadiul actual al acestor relații este necunoscut.

Activități: In timpul anilor '70, ARJ a organizat o serie de atentate în toată lumea, inclusiv masacrul din 1972 de la aeroportul Lod din Israel, deturnarea a două avioane japoneze și o încercare de a ocupa ambasada SUA din Kuala Lumpur. În aprilie 1988 agentul operativ ARJ Yu Kikumura a fost arestat, pentru posesie de exploziv, în New Jersey, presupunându-se că plănuia un atac care să coincidă cu atacul cu bombă împotriva clubului USO din Neapole, acțiune a ARJ soldată cu uciderea a cinci persoane, printre care și o funcționară americană. Tsutomu Shirosaki,capturat în 1996,se afla, de asemenea, în închisoare in Statele Unite. Ỉn 2000, Libanul a deportat în Japonia patru membri arestați în 1997, dar a acordat azil politic unui al cincilea agent, Kozo Okamoto. Lidera Shigenobu a fost arestată în noiembrie 2000 și acuzată de acțiuni teroriste și de fraudă cu pașapoarte.

Număr de membri: aproximativ 600 de membri oficiali, dar un număr necunoscut de simpatizanți.

Localizare/arie de acțiune: necunoscută, suspectată de tranzit în Asia și în regiunile libaneze controlate de Siria.

Ajutor extern: necunoscut.

Noua Armată Populară (NAP)

Descriere: Aripă militară a Partidului Comunist din Filipine, NPA este un grup maoist format în decembrie 1969 cu scopul de a răsturna guvernul prin acțiuni de gherilă. Deși este în primul rând o formațiune rurală de gherilă, NPA are o infrastructură urbană activă pentru acțiuni teroriste și folosește echipe de asasini. Obține majoritalea fondurilor din contribuțiile susținătorilor și din așa-numitele taxe revoluțio- nare colectate de la oamenii de afaceri locali.

Activități: NPA vizează în primul rând forțele securității filipineze, politicienii corupți și traficanții de droguri. Se opune oricărei prezențe militare americane în Filipine, atacând misiunile militare americane înainte de închiderea bazelor SUA în 1992. Comunicatele de presă din 1999 au indicat că NPA viza trupele americane participante la exerciții militare comune și personalul ambasadei americane.

Număr de membri: estimat între 6.000 și 8.000.

Localizare/arie de acțiune: Acționează în regiunile rurale Luzon și Visayas, precum și în zone din Mindanao. Are celule în Manila și în alte centre urbane importante.

Ajutor extern: necunoscut.

Grpul Abu Sayyaf (GAS)

Descriere: GAS este cel mai mic și mai radical grup separatist islamic care acționează în sudul statului Filipine. Unii membri GAS au studiat sau au lucrat în Orientul Mijlociu. Ei și-au creat, de asemenea, legături cu luptătorii mujahedini din Afganistan, pe când luptau și se instruiau în această țară. Grupul s-a desprins în anul 1991 din Frontul de Eliberare Națională Moro, aflat atunci sub conducerea lui Abdurajik Abubakar Janjalani, care a fost ucis pe 18 decembrie 1998 într-o confruntare cu poliția filipineză. Presa relatează că fratele acestuia, Khadafi Janjalani, a devenit liderul grupului compus din câteva facțiuni.

Activități: GAS s-a angajat în atentate cu bombe, asasinate, răpiri și șantaje menite să ducă la înființarea unui stat islamic independent în vestul insulelor Mindanao și Sulu, zone din sudul Filipinelor puternic populate de musulmani. Un raid asupra orașului Ipil din Mindanao, în aprilie 1995, și răpirea a mai mult de 30 de străini, incluzând un cetățean american, reprezintă două dintre acțiunile majore ale grupului.

Număr de membri: estimat la aproximativ 200 de luptători; totuși, mai mult de 2.000 de persoane interesate de implicarea în acțiuni de răpire și răscumpărare de cetățeni străini se pare că s-au alăturat grupului.

Localizare/arie de acțiune: GAS acționează în principal în sudul statului Filipine dar, în anul 2000, grupul și-a extins aria de activitate și în Malaiezia, unde a răpit cetățeni străini aflați în două stațiuni turistice.

Ajutor extern: sprijin probabil de la grupuri islamice extremiste din Orientul Mijlociu și Asia de Sud.

Africa

Terorismul Algerian

Descriere: în Algeria, actele teroriste sunt desfășurate de un număr de grupări locale islamice, care urmăresc să răstoarne actualul regim laic și să pună bazele unui stat islamic. Violența algeriană a început după plecarea de la putere a președintelui Bendjedid în 1992 si după eșecul la guvernare al Frontului Islamic de Salvare (FIS), care câștigase alegerile parlamentare din decembrie 1991. După ce prăbușirea guvernului s-a soldat cu exilarea sau întemnițarea multora dintre liderii FIS, mișcarea islamică din Algeria s-a divizat în numeroase grupuri militante, nu toate rămânând afiliate FIS. Grupările responsabile de atacuri teroriste sunt: Grupul Armat Islamic (GAI), Mișcarea pentru un Stat Islamic (MSI), Anuala Profetului Mahomed (APM), Grupul Unit al Jihadului (GUJ) și Mișcarea Armată Islamică (MAI).

Activități: Se organizează frecvente atacuri (cu bombe) sau asasinate asupra unor ținte guvernamentale, în special împotriva poliției, securității și funcționarilor guvernamentali.

Teroriștii algerieni recurg din ce în ce mai mult la violență împotriva civililor. Din iunie 1993, au fost uciși șapte jurnaliști algerieni, în septembrie 1993, teroriștii au început să își concentreze atacurile împotriva unor cetățeni străini aflați în Algeria, ucigând doi francezi, în octombrie, au fost uciși cinci cetățeni străini și răpiți alți câțiva, printre care și trei angajați ai consulatului francez. Au existat, totodată, amenințări cu atacuri împotriva rezidenților străini, începând din luna decembrie. Din 1992, cel puțin 1.500 de persoane au murit ca rezultat al violenței din Algeria.

Număr de membri: necunoscut.

Localizare/arie de acțiune: Algeria.

Ajutor extern: Se pare că expatriații algerieni, care locuiesc în marea lor majoritate în Europa Occidentală, oferă un anumit sprijin financiar organizațiilor teroriste algeriene. In plus regimul de la Alger acuză Iranul și Sudanul că i-ar ajuta pe extremiștii algerieni. Ca urmare, relațiile diplomatice cu Iranul au fost afectate în martie 1993.

Gruparea Armată Islamică (GAI)

Descriere: Grupare islamică extremistă, GAI urmărește să răstoarne regimul laic din Algeria și să îl înlocuiască cu un stat islamic.

Activități: Atacuri frecvente împotriva civililor, jurnaliș- tilor și rezidenților străini, în ultimii ani, GAI a dus o campanie teroristă de masacrare a civililor, distrugând, câteodată, sate întregi care se aflau în sfera sa de acțiune și omorând sute de civili. Din septembrie 1993, de când a anunțat campania teroristă împotriva străinilor ce locuiau în Algeria, GAI a ucis peste 100 de ex-patriati, femei și bărbați, majoritatea europeni. Se folosește de asasinate și atentate, inclusiv de mașini-capcană, și este cunoscută pentru răpirea și uciderea victimelor.

GAI a deturnat un zbor Air France spre Alger în decembrie 1994. La sfârșitul anului 1999, un tribunal francez a condamnat mai mulți membri ai GAI pentru o scrie de atentate comise in Franța în 1995. Grupul Salafi de Intervenție și Luptă (GSIL, formațiune desprinsă din GAI) pare să fi eclipsat organizația-mamă.Ỉncepând cu 1998 și este în prezent considerat cel mai eficient grup armat rămas în Algeria. Atât liderii GAI, cât și cei ai GSIL, continuă să refuze armistițiul propus de președintele Bouteflika; însă, spre deosebire de GAI, GSIL a declarat că va înceta atentatele împotriva civililor.

Atacul GSIL din ianuarie 2000 împotriva raliului Paris-Dakar demonstrează că organizația nu a renunțat în tolalitate la atentatele contra țintelor civile importante.

Număr de membri: necunoscut, probabil că între câteva sute și câteva mii.

Localizare/arie de acțiune: Algeria.

Ajutor extern: Expatriații algerieni și membrii GSIL de peste hotare,dintre care mulți se află în Europa Occidentală, acordă sprijin financiar și logistic. In plus, guvernul algerian a acuzat Iranul și Sudanul de ajutor acordat extremiștilor algerieni.

Al Gama`a al Islamyya

Alte denumiri:Grupul Islamic (GI)

Descriere: Cel mai important grup militant din Egipt, activ de la sfârșitul anilor '70, pare a fi lipsit de o organizare foarte strictă. Are o aripă externă cu prezență mondială. Grupul a proclamat o încetare a focului în martie 1999, dar conducătorul său spiritual, șeicul Umar Abd al-Rahman, aflat în închisoare în Statele Unite, și-a retras sprijinul pentru încetarea focului în iunie 2000.Gama`a nu a mai organizat un atac terorist în Egipt din august 1998. Rifa'i Taha Musa-a, un fost membru de seamă al grupului, a semnat în februarie 1998 apelul lui Osama bin Laden la atacuri împotriva civililor americani. De atunci, grupul a anunțat public că nu îl susține pe bin Laden, iar delarația diferă de cele ale lui Taha Musa. Taha Musa a încercat, in ultimul an, să reorienteze grupul spre acțiuni armate, însă gruparea condusă de Mustafa Hamza încă nu a încălcat acordul unilateral de încetare a focului. La sfârșitul anului 2000, Taha Musa a apărut alături de bin Laden și de Ayman al-Zawahiri intr-o inregistrare video nedatată, în care amenința să reia ofensiva împotriva Statelor Unite pentru că Abd al-Rahman conținuă să fie arestat.

Scopul principal al GI este de a răsturna guvernul egiptean și de a-l înlocui cu un stat islamic, însă Taha Musa urmărește și atacarea unor obiective americane și israeliene.

Activități: Grupul s-a specializat în atacuri armate împotriva securității egiptene și a altor funcționari guvernamentali, a creștinilor și a egiptenilor care, înainte de încetarea focului, se opuneau extremiștilor islamici. Din 1993 și până la încetarea focului, al-Gama'a a lansat atacuri asupra turiștilor din Egipt, cel mai important fiind cel din noiembrie 1997 de la Luxor, soldat cu moartea a 58 de turiști străini. Și-a asumat responsabilitatea pentru atentatul din iunie 1995 împotriva președintelui egiptean Hosni Mubarak de la Addis Abeba, în Etiopia. Gama`a nu a atacat niciodată, în mod special, cetățeni americani, însă a amenințat interesele Statelor Unite.

Număr de membri: necunoscut.

Localizare/arie de acțiune: Acționează mai ales în provinciile Al-Minya, Asyu't, Qina și Sohaj din sudul Egiptului. De asemenea, pare să beneficieze de sprijin de la Cairo, Alexandria și alte localități urbane, în special de la absolvenții șomeri și de la studenți. S-a extins în toată lumea, inclusiv în Sudan, Marea Britanie, Afganistan, Austria .și Yemen.

Ajutor extern: Necunoscut. Guvernul egiptean consideră că Iranul, bin Laden și grupările militante afgane susțin organizația. Fonduri se obțin și de la diverse organizații islamice non-guvernamentale.

Al-Jihad

Alte denumiri:

Jihadul Islamic Egiptean, Jihadul Islamic,Grupul Jihad.

Descriere: Acest grup islamic egiptean este activ încă de la sfârșitul anilor '70. Colaborează strâns cu organizația lui bin Laden. A suferit pierderi din cauza arestării unor agenți operativi din întreaga lume, cel mai recent în Liban si Yemen. Scopurile principale sunt răsturnarea guvernului egiptean și înlocuirea lui cu un stat islamic, precum și atentate împotriva intereselor americane și israeliene din Egipt și de peste hotare.

Activități: S-a specializat în atacuri armate împotriva oficialităților de rang înalt din guvernul egiptean, inclusiv împotriva miniștrilor, și în atentate cu mașini-capcană împotriva unor misiuni oficiale americane și egiptene. Jihadul este responsabil de asasinarea, în 1981, a președintelui egiptean Anwar el-Sadat. A revendicat atentatele împotriva ministrului de interne, Hassan al-Alfi, din august 1993, și a prim-ministrului, Atef Sedky, din noiembrie 1993. Nu a mai executat atacuri teroriste în Egipt din 1193 și nu a atacat nici turiștii străini de aici. Este responsabil de atacul cu bombă al ambasadei Egiptului din Islamabad, în 1995; ỉn 1998 i-a fost zădărnicit planul de a ataca ambasada SUA din Albania.

Număr de membri: necunoscut, însă se presupune că are câteva mii de membri oficiali.

Localizare/arie de acțiune: Acționează mai ales în zona Cairo. Deține o rețea în afara Egiptului, inclusiv în Yemen, Afganistan, Pakistan, Sudan, Liban și Marea Britanic.

Ajutor extern: necunoscut; guvernul egiptean pretinde că atât Iranul, cât și bin Laden susțin Jihadul. Mai obține fonduri de la diferite organizații islamice non-guvernamentale, sub acoperirea unor afaceri, precum și din acte criminale.

America latină

Armata de Gherilă

Tupac Katari (AGTK)

Descriere: Organizație boliviana subversivă, anti- occidentală.

Activități: Atacuri frecvente de mici proporții împotriva unor ținte neprotejate: stâlpi de înaltă tensiune, conducte de petrol sau sedii guvernamentale. A atacat cu bombe sediile unor biserici mormone, precum și sediul USAID în 1993.

Număr de membri: sub 100.

Localizare/arie de acțiune: Bolivia, mai ales regiunea Chapare, lângă granița cu Peru, și Altiplano.

Ajutor extern: necunoscut.

Mișcarea de Tineret Lautaro

Alte denumiri:

Facțiunea Lautaro a Mișcării de Acțiune Populara Unită (MAPU/L), Forțele Rebele Populare Lautaro (FRPL).

Descriere: Grup extremist antiamerican care s-a angajat să răstoarne guvernul chilian. Conducere asigurată mai ales de elemente de stânga, dar include și tineri delincvenți și defavorizați. A devenit activă la sfârșitul anilor '80 dar, în ultimii ani, a fost slăbită de eforturile guvernului de combatere a terorismului.

Activități: Uciderea unor polițiști, jafuri bancare și atacuri împotriva unor biserici mormone.

Număr de membri: necunoscut.

Localizare/arie de acțiune: Chile, mai ales Santiago.

Ajutor extern: nici unul.

Frontul Patriotic

,,Manuel Rodriguez’’(FPMR)

Descriere: Fundată în 1993 ca aripă armată a Partidului Comunist Chilian, organizația a primit numele eroului războiului de independență al Chile împotriva Spaniei. La sfârșitul anilor '80 s-a despărțit în două facțiuni, dintre care una a devenit partid politic în 1991. Aripa disidentă FPMR/D a rămas ultima organizație teroristă activă din Chile.

Activități: FPMR atacă civili și obiective internaționale, inclusiv sedii de afaceri americane și biserici mormone, în 1993, FPMR a atacat cu bombe două restaurante McDonald's și a încercat sa distrugă și un restaurant KFC. Activitățile guvernamentale de combatere a terorismului, încununate de succes, au slăbit semnificativ organizația. Patru membri ai FPMR au evadat din închisoare, folosind un elicopter, în decembrie 1996. Unul dintre ei, Patricio Ortiz Montenegro, a ajuns în Elveția, unde a cerut azil politic. S-a cerut extrădarea lui Ortiz, dar guvernul elvețian, temându-se că Chile nu va asigura condiții pentru menținerea sănătății fizice și psihice a lui Ortiz, a refuzat cererea. Autoritățile chiliene au continuat sa-i urmărească pe ceilalți trei evadați.

Număr de membri: se presupune că mai are între 50 și 100 de membri.

Localizare/arie ele acțiune: Chile.

Ajutor extern: inexistent.

Frontul Patriotic Morazanist (FPM)

Descriere: Grup radical terorist de stânga, înființat la sfârșitul anilor '80. Atacuri de protest împotriva intervenției americane în probleme politice și economice din Honduras.

Activități: Atacuri împotriva personalului militar american din Honduras. Ỉn martie 1990 și-a asumat responsabilitatea pentru atentatul asupra unui autobuz, soldat cu rănirea a șapte funcționari americani. A revendicat atentatul cu bombă de la Biroul Corpului Păcii din decembrie 1988, atentatul asupra unui autobuz, soldat cu rănirea a trei funcționari americani în februarie 1998, atacul unui convoi american în aprilie 1989 și atacul grenade, soldat cu rănirea a șapte soldați americani, din iulie 1989 în La Ceiba.

Număr de membri: necunoscut.

Localizare/arie de acțiune: Honduras.

Ajutor extern: legături cu fostul guvern din Nicaragua și posibil Cuba.

Armata de Eliberare Națională (AEN)

Include Comisia Nestor Paz Zamora (CNPZ)

Descriere: Pretinde că este parte a grupului ỉnființat ỉn 1960 de către Che Guevara. Include numeroase grupuri indigene subversive mai mici, inclusiv CNPZ, inactivă în cea mai mare parte a timpului.

Activități: AEN și CNPZ au atacat misiunile americane în ultimii ani, dar, mai recent, s-au concentrat exclusiv asupra unor ținte interne boliviene.

Număr de membri: necunoscut, mai puțin de 100.

Localizare/aria de acțiune: Bolivia.

Ajutor extern: inexistent.

Europa

Armata Secretă Armenă

pentru Eliberarea Armeniei (ASAEA)

Alte denumiri:

Grupul Orly, Organizația 3 Octombrie.

Descriere: Grup terorist armean de orientare marxist-leninistă, format în 1975 cu intenția declarată de a determina guvernul turc să-si asume public responsabilitatea pentru moartea a 1,5 milioane de armeni în 1915, să plătească despăgubiri și să cedeze teritoriu statului armean. Condus de Hagop Hagopian până la asasinarea acestuia la Atena în aprilie 1998.

Activități: Asasinate și atacuri cu bombe împotriva unor ținte turcești. Mai târziu, atacuri împotriva unor ținte franceze și elvețiene pentru a forța eliberarea unor camarazi. Atacuri minore asupra birourilor companiilor aeriene americane în Europa Occidentală la începutul anilor '80. Atentat asupra biroului companiei aeriene turce de pe aeroportul Orly din Paris, în 1983, soldat cu opt morți și 55 de răniți, acțiune ce a dus la desființarea grupului datorită numărului de victime. Suferind de probleme interne, grupul a rămas relativ lipsit de activitate în ultimii patru ani, deși recent a revendicat un atentat eșuat împotriva ambasadorului turc din Ungaria.

Număr de membri: câteva sute de membri și simpatizanți.

Localizare/arie de acțiune: Liban, Europa Occidentală, Armenia, SUA și Orientul Mijlociu.

Ajutor extern: A primit ajutor, inclusiv pregătire și proiecție, de la statul sirian. Alt ajutor a primit din Libia. Are strânse legături cu grupuri radicale palestiniene, inclusiv cu FPEP și FPEP-CG.

Fracțiunea Armatei Roșii (FAR)

Descriere: Mica și disciplinata grupare FAR este succesoarea grupului „Baader-Meinhof", pornit dintr-o mișcare studențească de protest în 1960. Ideologia sa este un amestec obscur de marxism și maoism, dedicată luptei armate. Organizată în grupuri dure care desfășoară atacuri teroriste și sprijinită de o rețea de susținători care asigură ajutor logistic și propagandă. A supraviețuit de-a lungul anilor în ciuda numeroaselor arestări ale liderilor cei mai importanți.

Activități: Atentate cu bombe, asasinate, răpiri și jafuri. O dată cu declinul lumii comuniste a găsit cu mai mare greutate membri care să-i înlocuiască pe cei arestați. Acum se concentrează pe ținte interne, în special oficialități implicate în unificarea germană și europeană și reprezentanți ai securității și justiției germane, în 1993 a dus o operație de distrugere a unei noi închisori prin folosirea unei importante cantități de exploziv. Raidurile poliției s-au soldat cu moartea unui ofițer și a unui membru al grupului, Wolfgang Grams. FAR a țintit în trecut misiunile SUA și NATO. Ỉn timpul războiului din Golf, FAR a atacat ambasada SUA din Bonn. Atacul nu s-a soldat cu răniți.

Număr de membri: între 10 și 20, plus câteva sute de susținători.

Localizare/arie de acțiune: Germania.

Ajutor extern: Se susține singură, dar, în timpul perioadei „Baader-Meinhof, a primit ajutor de Ia teroriști din Dricului Mijlociu. Germania de Est a oferit ajutor logistic, protecție si pregătire în timpul anilor "80.

Brigăzile Roșii (BR)

Descriere: Formate în 1969, Brigăzile Roșii marxist-leni-niste urmăresc să creeze un stat revoluționar prin luptă armată și să separe Italia de aliații săi occidentali, în 1984, BR s-au scindai în două facțiuni: Partidul Comunist Combatant (BR-PCC ) și Uniunea Combatanților Comuniști (BR-UCC).

Activități: Gruparea inițială s-a concentrat pe asasinate și răpiri de funcționari guvernamentali italieni și pe ținte din sectorul privat. L-a asasinai pe fostul prim-ministru Aldo Moro în 1978. (Simpatizanții extremei stângi au comis mai multe atacuri teroriste la scară mică pentru a protesta împotriva prezenței si a reglementărilor internaționale din partea Statelor Unite și NATO.)

L-au răpit pe generalul de brigadă James Dozier din trupele de uscat americane în 1981 și au revendicat asasinarea lui Leamon Hunt, comandantul american al Forței Internaționale și al Grupului de Observatori din Sinai, în 1984. Gruparea a rămas în mare parte inactivă de când autoritățile italiene și franceze i-au arestat pe mulți dintre membrii săi în 1989. (Cu resurse limitate și puțini susținători care să comită atacurile teroriste, grupul s-a retras în mare parte din activitate.)

Număr de membri: probabil mai puțin de 50, plus un număr necunoscut de susținători.

Localizare/arie de acțiune: baze și operații în Italia; o parte dintre membri locuiesc ilegal în alte țări europene.

Ajutor extern: în prezent necunoscut; grupul inițial se susținea singur, deși primea probabil arme de la alte grupări teroriste occidentale, precum și de la OEP.

Euskadi Ta Askatasuna (ETA)

Alte denumiri: Libertatea și patria bască.

Include: ETA – aripa politico-militară, ETA – aripa militară, Celula de la Barcelona, Comando Donasti, Commando Madrid, Command San Sebastian, Command Vascaya.

Așezată în partea de nord-vest a Spaniei, populația bască a trăit timp de secole într-un sistem semiautonom. Totuși, în timpul regimului lui Franco această autonomie a fost drastic restricționată. Ca urmare, naționaliștii basci, împreună cu nou-formata (în 1959) ETA, au început să organizeze atacuri violente împotriva unor ținte foarte diverse. Pe măsură ce mișcarea bască s-a dezvoltat, același lucru s-a întâmplat și cu ETA. Ỉn această perioadă, ETA a luat decizia de a se despărți în două entități, o ramură politico-militară și una strict militară.

Aripa politică, Harri Batasuna. aproape că a încetat să mai existe după ce o formă de autonomie limitată a fost asigurată în anul 1982, dar a ieșit din nou la suprafață în anul 1994. Ỉn acest interval de timp, s-a auzit mai puțin de ETA la nivel politic și lucrurile au rămas neschimbate până ce an apărut relatări în presă că Harri Batasuna ar fi trimis o delegație de trei persoane în Irlanda de Nord, care s-au întâlnit eu liderii IRA. Această dezvăluire a dus la concluzia că ETA poate lua în considerare un acord de încetare a focului similar cu cel dintre IRA și autoritățile britanice.

Aripa militară condusă de Jose Ternera a rămas puternică și continuă activitățile teroriste până în ziua de azi. De fapt, unii analiști consideră că grupul este chiar mai puternic în prezent decât în oricare alt moment din istoria sa. O rememorare rapidă a evenimentelor teroriste majore produse în Spania în anul 1995 pare să sprijine această concluzie. Ỉn ianuarie 1995 a fost asasinat Gregorio Ordonez, purtător de cuvânt al Partidului Popular Conservator și candidat la funcția de primar al orașului San Sebastian. O bombă detonată într-un automobil în aprilie 1995 a rănit trei persoane, între care și președintele Partidului Popular, Jose Măria Aznar, actualul prim-ministru al Spaniei. Un studiu făcut ulterior a arătat că Aznar a fost salvat doar pentru că mașina în care se afla era blindată. O bombă mai mică a explodat doar o oră mai târziu într-un depou al gării din Madrid. Această explozie nu s-a soldat cu răniți și se presupune că n provenit de la atacatorii care au încercat să arunce în aer automobilul folosit pentru a fugi de la locul atentatului. Partidul Popular (PP) se afla în acel moment în vizorul ETA, presupunându-se că, în eventualitatea câștigării alegerilor naționale din 28 mai, avea să ia măsuri mai aspre împotriva mișcărilor separatiste basce. Se presupune că acțiunile îndreptate împotriva PP au fost puse la punct de KAS (Koordinadora Abertzale Sozialista).

KAS pare a fi un grup-umbrelă care conduce operațiile ETA sau, cel puțin, are o influență asupra acesteia, deși este greu să se clarifice acest aspect. Existența acestuia a ajuns să fie cunoscută recent, când unul dintre documentele lui interne a fost publicat într-un cotidian basc. Se știe că grupul se alimentează cu fonduri din acțiunile de șantaj îndreptate împotriva firmelor spaniole și din jafuri bancare. Se pare că firmele și băncile asupra cărora se îndreaptă atacurile nu sunt alese la întâmplare. In scrisorile trimise acestora, ETA acuză faptul că victimele atacurilor lor sprijină acțiunile guvernamentale de oprimare a populației basce.

Răpirile în scopul de a obține importante răscumpărări sunt o altă sursă preferată de strângere a fondurilor. Grupul are o rețea de sprijin similară IRA nu doar în regiunea bască, ci și în restul țării. In marile orașe există grupurile „Y", care par să acționeze independent, dar în sprijinul ETA. Doi adolescenți membri ai grupului „Y" au fost arestați în 1995, după ce s-a descoperit că păzeau de câteva zile un depozit de arme. Poliția a început să se concentreze asupra acestor grupuri și, într-o săptămână din februarie 1995, a făcut nu mai puțin de 33 de arestări. Un aspect interesant este că Rafael Vera, fost secretar de stat pe probleme de securitate, a fost arestat în februarie 1995 sub acuzația că fusese implicat în Grupul Antiterorist de Eliberare (GAL), până atunci necunoscut. S-a descoperit că GAL dusese o vreme un ,,război murdar’’ ilegal împotriva separatiștilor basci, în special ỉmpotriva ETA. Deși guvernul spaniol a negat că ar fi avut cunoștință de acest grup, o anchetă a scos la iveală că fondurile pe baza cărora acționa proveneau din conturi guvernamentale.

Crearea unei poliții autonome basce, cunoscută și sub numele de ,,Ertzaintza’’, s-a adăugat necazurilor provocate ETA și continuă să încurce multe dintre planurile acesteia. Cel mai mare succes repurtat a fost atacul împotriva celulei de la Vascaya, care a fost distrusă aproape în întregime. Autoritățile spaniole au fost, totodată, ajutate în lupta împotriva ETA de guvernul francez, care a organizat raiduri regulate asupra depozitelor de arme și ascunzătorilor folosite de teroriști.

Francezii stau la originea celei mai semnificative arestări din istoria ETA. Pe 25 august 1994, ei l-au capturat pe Măria Lopez Raino în Aix-en-Provence. Cunoscut si sub numele de ,,Tigrul’’, Raino este responsabil de moartea a cinci membri ai Gărzilor Civile și a unor soldați și civili între anii 1980 și 1986. Raino a fost membru al celulei ETA „Commando Madrid'', în ciuda tuturor acestor eforturi, grupul rămâne o amenințare potențială și își continuă acțiunile antiguvernamentale, între 700 și 800 de persoane au murit ca urmare a atacurilor organi-zate de ETA.

Armata Republicană Irlandeză (IRA)

Alte denumiri: Provos; Armata Republicană Irlandeză Provizorie (ARIP).

Descriere: Grupare teroristă radicală fundată în 1969 ca aripă clandestină a Sinn Fein, o mișcare politică legală care urmărea să alunge forțele armate britanice clin Irlanda de Nord și să determine unificarea Irlandei. Are orientare marxistă. Este organizată în celule reduse ca dimensiuni, dar strâns unite sub conducerea Consiliului Armatei.

Activități: Atacuri cu bomba, asasinate, răpiri, pedepse corporale, șantaje și jafuri. Țintele sale au inclus oficialități de vârf ale guvernului britanic, reprezentanți ai forțelor armate și ai poliției din Irlanda de Nord, dar și membri ai grupurilor para-militare loialiste nord-irlandeze. Campaniile de atentate cu bombe au fost îndreptate împotriva gărilor, a stațiilor de metrou și a zonelor comerciale de pe teritoriul britanic, dar și împotriva poliției din Ulster și a bazelor militare britanice din Europa. IRA s-a supus încetării focului începând cu anul 1997 , după ce făcuse acest lucru , temporar, și de la 1 septembrie 1994 până ỉn februarie 1996.

Număr de membri: în mare parte, neschimbat-câteva sute de membri, la care se adaugă câteva mii de simpatizanți; puterea organizației poate fi afectată de liderii operativi care au părăsit-o pentru a se alătura unor grupuri mai radicale desprinse din aceasta.

Localizare/arie de acțiune: Irlanda de Nord, Republica Irlanda, Marea Britanie și Europa.

Ajutor extern: A primit ajutor de la diverse grupări și state; Libia (și OEP, o singură dată) a ajutat IRA cu stagii de instruire și armament. Este suspectată de a fi primit fonduri și arme de la simpatizanți din Statele Unite. Similitudinea modurilor de acțiune sugerează că ar fi avut anumite legături cu ETA.

Capitolul al V-lea

Organisme internaționale in lupta

ỉmpotriva terorismului

1.Liga Națiunilor

Ororile primului război mondial au arătat necesitatea construirii unei noi ordini internaționale care să excludă, in viitor, războiul ca mijloc de rezolvare a diferendelor ỉntre state. Exista convingerea că pacea nu trebuia să pună doar capăt războiului, ci sa produca o transformare de mentalitate si de atitudine care sa determine o schimbare profunda a mediului international.

Totodata, incep sa fie tot mai vehiculate idei precum cea de faliment al dreptului international prin public.