Terorismul International
LUCRARE DE DISERTAȚIE – INSTITUȚII ALE DREPTULUI PENAL EUROPEAN ȘI INTERNAȚIONAL
Tema: ,,TERORISMUL INTERNAȚIONAL”
CUPRINS
INRODUCERE
CAPITOLUL 1. Terorismul – flagel internațional
Originea terorizmului internațional
Organizațiile teroriste
Spectrul activităților teroriste
Evoluția situației politico-militare
CAPITOLUL 2. Combaterea internațională a terorismului
2.1.Aplicărei forței în relațiile internaționale
2.2. Modalitățile de combatere a terorismului
2.3. Republica Moldova și problema terorismului
Concluzie
Bibliografie
Anexa
INTRODUCERE
Această infracțiune este cunoscută din cele mai vechi timpuri, incriminată ca atare și reprimată de legislația internă a statelor. Varietatea deosebită a formelor și a abordărilor conceptuale face foarte dificilă adoptarea unei definiții unanim acceptate la nivel internațional. Terorismul este definit, în general, ca folosirea deliberată și sistematică a unor mijloace de natură să promoveze pe scară largă teroarea în vederea obținerii unor scopuri criminale. Încercările repetate de a defini terorismul internațional în cadrul ONU și al altor organizații internaționale au rămas fără rezultat, datorită, în principal unor puncte de vedere diferite, greu de conciliat.. Astfel, reprezentanții unor state se opun definirii drept acte teroriste a acțiunilor disperate ale unor persoane care își dau viața pentru libertate, pentru eliberare națională și socială, susținând că este greu să se facă distincție între aceste acțiuni și actele teroriste propriu-zise. Nevoia de definire a terorismului internațional a fost subliniată și de către Uniunea Europeană care, la 14 septembrie 2001, a admis că trebuie să fie statuat un "cadru juridic adecvat de combatere la nivel internațional".
Cu toate că dezbaterea acestui fenomen a fost înscrisă pe ordinea de zi a Sesiunii Adunării Generale a O.N.U. din octombrie 2001, Kofi Annan a adus la cunoștința opiniei publice că "dificultățile anterioare se mențin" fiind greu să se ajungă la un punct de vedere comun asupra definirii terorismului internațional. Caracteristica principală a terorismului este intimidarea prin violență. Mijloacele folosite pentru atingerea acestui scop sunt extrem de variate, incluzând răpirea de persoane, luarea de ostatici, asasinatul, executarea persoanelor, producerea de explozii, distrugerea unor edificii publice, sabotarea căilor ferate sau a unor instalații industriale ori a mijloacelor de telecomunicații, ruperea unor diguri, otrăvirea apei potabile, producerea de boli contagioase etc.
Terorismul internațional are drept scop să complice sau să determine ruperea ori deteriorarea relațiilor dintre state, să înlăture anumiți lideri politici, inclusiv șefi de state, să influențeze prin intimidare politica generală a unor state sau poziția pe care acestea urmează să o adopte față de unele probleme politice concrete, să impună o doctrină politică sau o anumită formă de organizare a statului, o religie sau o anumită ideologie, să creeze tensiune în relațiile internaționale, punând în pericol pacea și securitatea mondială. Terorismul poate deveni o parte componentă a politicii unui stat care utilizează sau sprijină prin organismele sale acțiuni cu caracter terorist împotriva altor state sau împotriva unor membrii ai propriei societăți (terorismul de stat). Totodată, terorismul internațional poate fi săvârșit atât în timp de pace, cât și în timp de război. În ultimul secol, terorismul internațional a luat o amploare deosebită, în special sub formă de atentate contra unor șefi de state, atacarea misiunilor diplomatice și a diplomaților, atentate împotriva personalităților politice sau a unor persoane particulare cunoscute pentru opiniile lor, atacarea unor instituții publice, a unor întreprinderi comerciale sau a unor clădiri importante, a unor nave și aeronave etc.
După atentatul de la Marsilia din anul 1934 când au fost asasinați regele Alexandru I al Iugoslaviei și Louis Barthou, ministrul de externe al Franței,Consiliul Societăților Națiunilor a convocat, la inițiativa Franței, o conferință privind reprimarea internațională a terorismului internațional, care s-a desfășurat la Geneva și s-a materializat prin încheierea a două convenții, la 16 noiembrie 1937, asupra 3 prevenirii și reprimării terorismului, precum și asupra unei Curți penale speciale care să judece persoanele acuzate de terorism. Deși cele două convenții au fost semnate de către 24 de state, acestea nu au intrat în vigoare deoarece nu au fost ratificate de numărul suficient de state. România a fost semnatara acestor convenții. Potrivit art. 1 din Convenția asupra prevenirii și reprimării terorismului, actele de terorism sunt definite ca "fapte criminale îndreptate împotriva unui stat și al căror scop sau natură este de a provoca teroarea unor persoane determinate, grupurilor de persoane sau publicului". Prin aceeași convenție, statele se angajau să se abțină de la orice fapte care ar putea favoriza activitatea teroristă, împotriva altui stat, de a lua măsuri de prevenire și reprimare a terorismului internațional, acordându-și ajutor reciproc pentru combaterea acestuia. Totodată, statele se obligau să pedepsească persoanele vinovate pentru atentatele împotriva șefilor de stat și a altor persoane cu funcții oficiale, pentru faptele care pun în pericol mai multe vieți omenești, actele diversioniste asupra bunurilor private și de stat, precum și pentru fabricarea, procurarea, deținerea sau furnizarea de arme și muniții, pașapoarte sau alte documente false în scopuri teroriste. Actele de terorism au figurat și printre crimele sancționate de tribunalele militare de la Nürnberg și Tokio. Așa cum am precizat anterior, deși au fost adoptate sub egida Națiunilor Unite, numeroase rezoluții ale Adunării Generale în acest domeniu, nu s-a putut ajunge la încheierea unei convenții internaționale cu caracter general și universal asupra terorismului. Dintre cele mai importante rezoluții, subliniem: – Rezoluția Adunării Generale a O.N.U., nr. 2625 (XXV) din anul 1970, referitoare la principiile de drept internațional privind relațiile amicale și cooperarea dintre state conform Chartei Națiunilor Unite, care instituia obligația statelor de a se abține să organizeze sau să încurajeze actele de terorism pe teritoriul altui stat, de a ajuta asemenea acte sau de a participa la ele ori de a tolera pe teritoriul lor producerea unor asemenea acte. – Rezoluția Adunării Generale a O.N.U., nr. 3034 (XXVII) din 18 decembrie 1972, “cu privire la unele măsuri pentru prevenirea terorismului internațional, care pune în pericol sau distruge vieți umane nevinovate sau care afectează libertățile fundamentale, precum și pentru studierea cauzelor care generează forme de terorism și acte de violență care își au originea în sărăcie, decepții, nemulțumire și disperare și care determină unele persoane să sacrifice vieți umane, inclusiv propria lor viață, pentru a încerca să aducă schimbări radicale”. Rezoluția pune un accent deosebit pe studierea cauzelor profunde de ordin politic, economic și social care generează ori alimentează terorismul internațional și pe măsurile pentru atenuarea sau înlăturarea acestora. În scopul promovării acestor măsuri, în cadrul organizației a fost constituit un Comitet special care a primit, totodată, sarcina de a examina propunerile formulate de state pentru prevenirea și reprimarea terorismului internațional.
După anul 1994, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat un număr mare de rezoluții conținând "măsuri pentru eliminarea terorismului internațional” (de exemplu, Rezoluțiile nr. 49/60 din anul 1994, nr. 50/53 din anul 1995, nr. 51/210 din 4
anul 1996, nr. 52/165 din anul 1997, nr. 53/108 din anul 1999, nr. 54/110 din anul 2000, nr. 55/158 din anul 2001 ș.a.) În raport de recrudescența unor forme de terorism în anumite perioade s-au încheiat unele convenții cu caracter parțial, specializat, pentru realizarea unei colaborări internaționale în combaterea acestora. Reglementările vizează diferite forme de manifestare a terorismului internațional, în variate domenii.
CAITOLUL I. Terorismul -flagel internațional
Originea terorismului internațional
Este aproape unanim recunoscut că actualmente, pentru statele europene problemele majore ale securității interne se structurează în jurul evoluțiilor alarmante ale crimei organizate, extremismul politic și terorismului cu tot cortegiul de amenințări și implicații negative care derivă din acestea.
Schimbările ce au loc la nivel global au atins fiecare domeniu al activității umane economic, financiar, tehnologic, social și cel criminal. Evenimentele ultimilor ani au adus în actualitate problema terorismului internațional.
Cuvântul terorism care simbolizează spaimă și groază, neîncredere și disperare, dar în același timp și fermitate solidare de a-i opune rezistență, a devenit cel mai des folosit pe întreaga planetă.
Se afirmă în cercurile de specialiști că, abia a sfârșit un ciclu istoric, respectiv cel al Războiului Rece, un altul începe și că din stare haotică instaurată, cel puțin la moment, în lume ia naștere o amenințare considerabilă, construită din conjugarea terorismului cu crima organizată. În mod plastic, cercetătorii de le Universitatea „George Washington”, care au lucrat la Programul de studii asupra terorismului, au scos în evidență că, așa cum nu există imunitate în cazul unei boli contagioase, tot „așa nu există imunitate împotriva terorismului pentru indivizi, colectivitate și națiuni, iar ca formă de conflict strategic și politic de mică intensitate, terorismul este pe cale să devină instituțional și global”.
Când se vorbește de terorism, se gândește, automat la „Armata Roșie” japoneză, „Weather underground” din SUA, „Brigăzile Roșii” din Italia, „Fracțiunea Armata Roșie” din Germania, organizații care începând cu anii´60 dădeau lovituri repetate și puternice, pentru ca, pe parcurs, activitățile lor criminale să scadă în intensitate, cedând o bună parte din teren unor mișcări noi, cum ar fi „Acțiunea Directă” în Franța, „Grupele revoluționare antifasciste din întâi octombrie” în Spania, „Forțele populare din 25 aprilie” în Portugalia, „Celule combatante” din Belgia. Cu toate expansiunea înregistrată, după anul 1985 aceste organizații au primit o ripostă puternică din partea organismelor și forțelor antiteroriste, dar și din partea opiniei publice, impresionată de cruzimea și inutilitatea dezastrelor produse, ceea ce i-a determinat pe mulți din componenții acestor asociații criminale sa depună armele. Dar nu a fost dat omenirii sa scape de acest flagel, terorismul îmbrăcând noi forme în ce privește organizarea compoziția și modalitățile de manifestare apropiindu-se foarte mult și chiar combinându-se cu crima organizată
Noțiunea de terorism este cunoscută omenirii de le începutul istoriei. Acest termen, însă, apare în canalele istorice după revoluția franceză din 1789.
Pe parcursul istoriei au fost date peste o suta de definiții terorismului, însă nici una dintre ele nu cuprinde întreaga paletă de culori. Numărul lor continuă să crească în conformitate cu scopurile, mijloacele și metodele folosite de către elementele și grupările teroriste.
În lipsa unei definiții constante, se poate afirma că terorismul reprezintă acea practică de rezolvare prin mijloace violente a divergenților dintre grupuri de interese, organizații criminale sau indivizi, precum și pentru impunerea unor revindecări politice, economice, religioase, etnice sau de altă natură, urmărindu-se cu preponderență înspăimânarea unei colectivități de oameni, a opiniei publice, care la rândul ei să exercite presiuni asupra autorităților și chiar a guvernului pentru satisfacerea revendicărilor pretinse de grupurile sau organizațiile teroriste. Prin urmare, actele teroriste se deosebesc de crimele de drept comun prin scopul și urmările realizate, respectiv provocarea de panică, dezordine și teroare în sânul unei colectivități organizate.
O definiție mai completă a dat-o Herman de oameni, a opiniei publice, care la rândul ei să exercite presiuni asupra autorităților și chiar a guvernului pentru satisfacerea revendicărilor pretinse de grupurile sau organizațiile teroriste. Prin urmare, actele teroriste se deosebesc de crimele de drept comun prin scopul și urmările realizate, respectiv provocarea de panică, dezordine și teroare în sânul unei colectivități organizate.
O definiție mai completă a dat-o Herman în 1981, care susținea că „Terorismul înseamnă folosirea extinsă și sistematică a violenți ofensive, a crimei și distrugerii, vizând oficialitățile guvernamentale și populația în general, ca și proprietatea publică și privată, în scopul de a determina indivizii, grupurile, comunitățile, entitățile economice și administrative sa-și schimbe comportamentul și strategiile actuale astfel încât să corespundă cererilor teroriștilor”
Definiții simple dar deosebit de clare au mai dat Schwind în 1978 și anume că „Terorismul este comportamentul unui grup care prin mijloace violente încarcă să-și impună voința în fața persoanelor sau proprietății.” Crenshaw Hutchinson care afirmă că „Terorismul există atât în contextul rezistenței violente în potriva statului, cât și atunci când aceasta se exercită în interesul statului” pentru ca Zinone în 1978 să spună pur și simplu că „Terorismul este apogeul violenței”
Din punct de vedere etimologic, noțiunea de terorism vine din latinescul „teroris” care înseamnă o stare de teamă extremă, care înspăimântă, tulbură și paralizează.
Terorismul reprezintă un pericol real, o amenințare vagă, imprevizibilă și neașteptată. În cadrul actului terorist victima primară este mai puțin importantă în comparație cu efectul general scontat asupra unei colectivități sau unui grup, care este de fapt, agresat. Deși produce victime individuale , terorismul este o crimă la adresa unei întregi comunități sociale.
Referitor la cauzele terorismului se poate afirma că acestea sunt complexe de natură economică, politică, socială, etnică, religioasă, ideologică și pot fi împărțite în patru mari categorii:
Factori determinanți ce acționează pe termen lung, așa cum sunt crizele economice, regimuri totalitare sau ne acceptate de anumite latri ale societății, revolte și conflicte armate de durată, datorate unor guvernări controversate, discriminări greva religioase sau ideologice prin lipsirea totală sau parțială de drepturi și altele;
Factori care acționează pe termen scurt, cum ar fi conflictele temporare de natură etnică, declanșate spontan, conflicte sociale datorate unor măsuri oprimatoare sau nepopulare luate de autorități, declararea stărilor de necesitate în anumite teritorii;
Factori interni, care reprezintă motivațiile economice, sociale, etnice, religioase, ideologice existente în interiorul țării și care urmăresc de regulă desfășurarea de acțiuni teroriste pe teritoriul statului, sau în exterior, dar numai în potriva reprezentațiilor sau cetățenilor statului în cauză;
Factori externi în cazurile în care motivațiile nu izvorăsc din interiorul țării respective.
Ca mod de organizare a acestor grupuri teroriste se reține că acesta are la bază, de regulă o structură piramidală și celulară, cu aplicația extrem de riguroasă a principiului compartimentării, principiul care, în scopul păstrării secretului total, interzice circulația informațiilor în mod ne controlat, prin respectarea regulii conform căreia fiecare participant la acțiune ia la cunoștință numai datele ce îi sunt necesare pentru îndeplinirea misiunii ce i-a fost încredințată. Disciplina deosebit de aspră la care sunt supuși membrii grupurilor și celulelor are menirea să asigure o supunere necondiționată față de conducători iar cei care încalcă normele deontologice stabilite și acceptate, sunt pedepsiți fără cercetare, de regulă cu moartea.
Toate aceste organizații au ca numitor comun formele de desfășurare a actelor teroriste care constau în:
Represiuni militare duse de unele state în potriva altelor, cunoscute și sub denumirea de „terorism de stat”, formă care de fapt, nu se mai utilizează în ultima perioadă, datorită intervențiilor ferme făcute de Națiunile Unite și alte organizații internaționale;
Atentatul în potriva înaltelor personalități;
Atacul direct sau indirect în potriva diferitelor obiective fixe (clădiri, construcții industriale, poduri, viaducte, tunele, etc.) sau mobile (aeronave, nave fluviale sau maritime, garnituri de tren, autovehicule, etc.)
În altă ordine de idei nu trebuie omis faptul că astăzi există organizați care preamăresc violența, nu neapărat ca modalitate de obținere a unor concese politice sau a unui teritoriu, ci doar ca răzbunare , ură rasială sau pentru a „face voia Domnului” pentru unii asasinatele colectiv fiind o chemare a lui Dumnezeu.
Pe lângă formele tradiționale de violență și terorism, cum ar fi folosirea încărcăturilor explozive, răpirea și luarea de ostatici, otrăvirea apei potabile (a râurilor, fântânilor sau rezervoarelor de apă), producerea unor boli contagioase, trebuie cordată atenție și oilor forme de potențiale amenințări la adresa securității statelor, așa cum sunt atacurile asupra organelor puterii, sistemului de comunicații și a sistemelor computerizate, atentatele contra șefilor de state, atacurile misiunilor diplomatice și a diplomaților, distrugerea unor edificii publici, dar și amenințarea cu folosirea materialelor nucleare, biologice sau chimic.
Analiza fenomenului terorist internațional în diversitatea sa relevă faptul că pe lingă cauzele care l-au generat și amplificat sunt și altele noi, specifice perioadei actuale, și anume:
Conflictele politico-miliare din diferite state și zone ale lumii dominante de interese contradictorii, dintre care un loc important îl ocupă lupta pentru putere, dusă deschis sau în secret de cercuri și forțe interne sau externe, inclusiv de către organizații de tip criminal ori terorist;
Folosirea în continuare, atât pe plan intern, cât și internațional a terorismului de stat , ori „sponsorizarea” în interese proprii de către serviciile secrete și alte cercuri interesate a unor organizații și grupări teroriste;
Conflictele sociale din diverse state ale lumii, determinate de situații interne de diferite nuanțe (religioase, politice, economice, xenofobe, rasiste, extremiste, naționaliste, etc.);
Deteriorarea situației economice a multor state ale lumii, cu efecte dintre cele mai actuale: sărăcia, inflația, scăderea nivelului de trai, teama de ziua de mâine, nesiguranța socială, șomajul, etc.;
Virulența tot mai crescută a unor fenomene infracționale (violența, crima organizată, naro-terorismul) și interferarea acestora cu activitatea teroristă;
Vidul de putere sau insuficiența de structurare a instituțiilor ce au atribuții în combaterea fenomenelor infracționale grave, situație întâlnită în special în fostele țări socialiste;
Dezintegrarea unor forțe armate aparținând, în special, fostelor state socialiste;
Expansiunea continuă și tot mai accentuată a fundamentalismului islamic și intensificarea luptei pentru înlăturarea de la putere a unor regimuri actuale și instaurarea unor conduceri de esență fundamentalist-islamică;
Încercările de împiedicare sau întrerupere a unor procese de pace, prin comiterea unor acte teroriste grave, care să producă panică și teroare, cu efecte asupra derulării firește a negocierilor și dialogului în aceste procese inițiate;
posibilitățile nelimitate de cooperare între organizațiile și grupările teroriste, chiar de nuanțe și ideologii diferite, precum și cu alte organizații criminale ce acționează pe mapamond.
Comitetul special pentru Terorismul Internațional al ONU menționează următoarele cauze ale terorismului :
politica de dominație, expansiunea și hegemonie;
discriminarea rasială, politica de apartheid;
aplicarea forței în relații internaționale și violarea independenței politice, a suveranității și integrității și integrității teritoriale a statelor;
amesticul în treburile altor state;
teroarea în masă;
încercările de a impune unor grupuri naționale părăsirea teritoriilor;
intensificarea activității organizațiilor fasciste și neofasciste;
menținerea unei ordini economie injuste;
exploatarea străină a resurselor naturale naționale;
arestările în masă;
utilizarea torturilor și represiunilor;
sărăcia, foametea, mizeria și frustrările.
Cauzele specificate atestă faptul că nu se va reuși înlăturarea acestui flagel, care este terorismul, fără eliminarea surselor de alimentare și întreținere și fără o puternică acțiune internațională concretă, deoarece terorismul este generat și favorizat și de progresul tehnic specific epocii contemporane.
Organizațiile teroriste
La data de 27 martie 2002, Departamentul de Stat al Statelor Unite a publicat lista organizațiilor teroriste străine, lista cuprinzând ultimele modificări impuse de situația internațională după evenimentele de la 11 septembrie 2001, din SUA. La data de 05 octombrie 2001, aceeași autoritate publicase o listă cuprinzând un număr mai mic de organizații teroriste.
În continuare sunt caracterizate câteva din aceste organizații teroriste:
1. BRIĂZILE ROȘII
Formate la începutul deceniului opt, conți un număr redus de membrii, dar activi și periculoși, ce își au cartierul general în Roma, Neapole, Genova și Milano, cu câmp de acțiune în Italia, dar și în afara granițelor. Din obiectivele declarate, se remarcă inițierea unei mișcări revoluționare pentru înlăturarea guvernului italian, opoziția față de prezența NATO și desfășurarea de acțiuni îndreptate împotriva așa-zisul imperialism multinațional.
ARMATA ROȘIE JAPONEZĂ
Cu un număr relativ mic de membrii, ce acționează pe teritoriul Asiei, orientului Mijlociu și Europei de Vest. Drept obiectiv declarat este sprijinirea revoluției marxist-leniniste mondiale prin comiterea de atentate teroriste, iar pe plan local, manifestarea opoziției față de imperialismul japonez și instaurarea unei republici populare în Japonia.
AL FATAH – CONSILIUL REVOLUȚIONAR (ABU NIDAL)
Este o organizație palestiniană cunoscută mai bine sub numele de Organizația Abu Nidal (ANO), condusă de către Sabi al-Bana (Abu Nidal) și fondată în 1974, ca o consecință a desprinderii lui Abu Nidal din organizația Fatah. Fatah-CR are aproximativ 400 de membrii și câteva zeci de cadre ale milițiilor din taberele palestiniene de refugiați din Liban. Nu se cunosc organizațiile afiliate în Teritoriile Autonome.
Între 1974 – 1980 cartierul general al organizației s-a aflat în Bagdad, iar activitățile sale au fost coordonate, în special, de către irakieni, care i-au acordat suport logistic substanțial lui Abu Nidal. Această perioadă a fost caracterizată de atacuri teroriste îndreptate cu preponderență în potriva țintelor siriene și a celor aparținând organizației Fatah/OEP. Gruparea are numeroase birouri în Siria, Yemen, Iran, Sudan și Liban. Ia este considerată una dintre cele mai viabile organizații teroriste din punct e vedere economic.
GAMA´A AL-ISLAMYYA (Gruparea Islamică, GI)
Gama´a al-islamyya a apărut în anii ´70, mai mult ca un fenomen decât ca o grupare organizată, în special în închisorile egiptene, iar mai târziu, în unele universități. Militanții islamiști sunt organizați în grupuri separate, care se crede, ar număra câteva mii de membrii. Alcătuiți în celule de extremiști fundamentaliști, ei sunt uniți sub credința că folosirea forței pentru a împinge societatea egipteană spre regula islamică, este o datorie religioasă a Jihadului.
Oricât de serioase și devastatoare ar fi tacurile lor, grupurile militante egiptene rămân pragmentate și mici. Ele nu se bucură de suport popular în interiorul țării.
Grupurile islamice extremiste ale al-gama´a al-islamyya nu au legături cu organizația „Frații Musulmani”, care urmăresc în principal recunoașterea politică. În câteva ocazii, cum ar fi atentatul la viața ministrului de interne egiptean, Hassan al-Alfi din august 1993, Frații Musulmani au făcut o declarație prin care condamnau folosirea bombelor, care ar fi un rău periculos.
Țintele luptei militanților pentru creare unui stat islamist au inclus miniștri și oficiali ai guvernului (inclusiv două atentate la viața președintelui Hosni Mubarak). Printre cei vizați se mai numărau ofițeri de poliție, intelectuali laici, creștini copți și turiști străini. Recent, militanții au început ă atace și bănci, în demersul lor de a impune interzicerea cametei. Orice este considerat că aduce ofensă moralității este atacat, inclusiv recitalurile de muzică, filmele sau magazinele de casete video.
5. ASBAT AL-ANSAR
organizația este localizată în Liban și este formată din extremiști sunniți, inițial fiind constituită din palestinieni, care aveau legătură cu Ossama Ben Laden. Gruparea se conduce după principiile fundamentaliste care justifică folosirea violenței în potriva obiectivelor civile pentru atingerea scopurilor politice. Unele dintre aceste obiective includ înlăturarea de la putere a guvernului libanez și prevenirea pătrunderii în țară a influențelor anti-islamice. Gruparea a fost implicată în conflicte în nordul Libanului în decembrie 1999 și comis atacuri cu rachete și grenade în potriva Ambasadei Rusiei din Beirut, în ianuarie 2000.
Gruparea Asbat al-Ansar numără aproximativ 300 000 de luptători în Liban. Finanțarea grupării e presupune că se face prin intermediul rețelelor internaționale extremiste sunnite și prin rețelele lui Ossama Ben Laden.
SECȚIA AUM (AUM SHINRIKYO)
Organizația a fost înființată în anul 1987 de Shoko Asahara, scopul acesteia fiind de a stăpâni toată Japonia și apoi întreaga lume. La 20 martie 1995, membrii AUM în mod simultan au întreprins un atac chimic cu substanțe neuroparalizante în mai multe stații de metrou din Tokyo, ucigând 12 persoane și rănind peste 6000. Studii recente arată că numărul persoanelor care au suferit vătămării fizice, ca urmare a atacului chimic, este de aproape 1 300, restul fiind afectați de traume ale sistemului psihic. Secția AUM se estimează că are în componență între 1 500 și 2000 de membrii și este posesoare a unui site pe internet.
În timpul atacului asupra stațiilor de metrou din Tokyo, gruparea declara ce numără 9 000 de membrii în Japonia și peste 40 000 în întreaga lume. Principalii membrii ai secției AUM se găsesc doar în Japonia, Ramuri derivate din grupare, situate pe teritoriul Rusiei, având în componență un număr ne determinat de membrii.
ORGANIZAȚIA SEPARATISTĂ BASCĂ (ETA)
A fost înființată în anul 1959 cu scopul de a crea un stat independent, în Nordul Spaniei, în provinciile Vizcaya, Guipuzcoa, Alava și Navara și în Sud-vestul Franțe, în departamentele Labourd, Basse-Navarra și Soule, care să aibă la bază principiile marxiste.
Activitățile teroriste desfășurate de organizație vizează bombardarea și asasinarea oficialilor guvernului spaniol, în special a forțelor militare și de securitate, poliție și justiție. ETA își finansează activitățile prin acțiuni de răpire, furturi și estorcări. Gruparea a omorât mai mult de 800 de persoane de când aceasta și-a început atacurile ucigașe la începutul anilor´60. organizația numără mai multe sute de membrii și susținători. Inițial, arie de operare a organizației a cuprins regiunile autonome basce din Nordul Spaniei și Sud-vestul Franței, dar acțiunile teroriste au vizat și obiective ale Spaniei și Franței din alte zone ale lumii.
În diferite perioade de timp, ETA a primit ajutoare din partea Libiei, Libanului și din Nicaragua.
8. HAMAS (HARAKAT MUQAWAM ISLAMIYA) (Mișcarea de Rezistență Islamică) Detașamentele Izz al-Din al-Qassam-aripa militară a Hamas
Hamas (cuvânt cu înțelesul de curaj și bravură) este o organizație extremistă islamică care a devenit activă la începutul Intifadei, operând mai întâi în Fâșia Gaza dar și în Cisiordania.
Hamas a jucat un rol important în acte subversiva violente și operațiuni teroriste extreme atât în potriva Israelului cât și în potriva arabilor. Își definește obiectivul prioritar ca fiind Jihadul (Războiul Sfânt) pentru eliberarea Palestinei și înființarea unui stat islamic palestinian „de la marea Mediterană până la râul Iordan”. După războiul din Golf, Hamas a devenit organizația cu ce-a mai mare activitate teroristă în teritorii și în interiorul Israelului.
Mișcarea Hamas a fost înregistrată legal în Israel în 1978 de către șeicul Ahmed Yassin, liderul spiritual al acesteia, sub forma unei asociații islamice denumită Al-Mujamma Al Islami. În tradiția Fraților Musulmani, șeicul Yassin a înființat Hamas ca pe o mișcare secretă. El a încercat să separe diferitele structuri și zonele activiști și să folosească numai mesaje codate în comunicațiile interne. Aparatul militar a fost denumit Mujahidin.
La începutul anului 1991, Zaccaria Walid Akel, șeful sectorului terorist al Hamas, a înființat primele batalioane teroriste. Î n faza inițială acestea răpeau și executau oameni suspectați că ar colabora cu Israelul. Hamas a subliniat că Jihadul este singurul și unicul mijloc în rezolvarea problemei palestiniene.
Scopul principal al Hamas este înființarea unui stat islamic în întreaga palestină. Mijlocul de realizare a acestui scop îl reprezintă lupta armată și în ultima fază, Jihadul la care să participe nu numai musulmanii din Palestina ci întreaga lume islamică. Liderii Hamas care trăiesc în străinătate în țările arabe (în principal în Iordania) și în Occident (SUA, Marea Britanie și altele) și-au câștigat, în ultimul timp, recunoașterea. Liderul său șeicul Ahmed Yassin a fost ucis de către israelieni la data de 22 martie 2004.
9. HEZBOLLAH
Hezbollah este o organizație care aderă la ideologia lui Khomeini și care reprezintă o „umbrelă” pentru diferitele grupări radicale șiite. Organizația s-a înființat în 1982, în urma încheierii războiului Galileei și a instalării păcii în Liban, precum și ca urmare a creșterii prezenței ireniene și a influenței acestea în zonă. Organizația Hezbollah desfășoară o vastă campanie în scopul realizării unui front comun cu alte grupuri teroriste, printre care Hamas și Jihadul Islamic. Gruparea are în vedere amplificarea acțiunilor teroriste în potriva Israelului, dar și asupra obiectivelor acestuia din străinătate.
Ideologia organizației se bazează pe doctrinele lui Khomeini, care au ca principal obiectiv înființarea unei republici pan-islamice conduse de clerici religioși.
10. MIȘCAREA ISLAMICĂ DIN UZBEKISTAN (IMU)
Această organizație reprezintă o coaliție a militanților islamici din Uzbekistan și alte state din Asia Centrală, care se opun regimului secular al președintelui Islom Kerimov. Scopul acesteia este crearea unui stat islamic în Uzbekistan. În acțiunile de propagandă ale grupării este inclusă și o vastă companie anti-occidentală și anti-israeliană.
Dintre acțiunile întreprinse, gruparea este considerată responsabilă pentru explozia a cinci mașini capcană în Tashkent, în februarie 1999 și pentru luarea de ostatici, în mai multe rânduri, în anii 1999 și 2000. De asemenea, în august 1999 gruparea a luat ostatici patru geologi japonezi și opt soldați kirgizi, iar în august 2000, patru turiști americani.
Organizația își are bazele în Afganistan și Tadjikistan, aria de operare incluzând Uzbekistanul, Tadjikistanul, Kirgistanul și Afganistanul. Numărul membrilor este de ordinul miilor.
IMU primește suport logistic din parte altor grupări extremiste islamice din Asia Centrală și de Sud. Liderii grupării folosesc posturile de radio ireniene pentru a-și face cunoscută ideologia.
11. JIHADUL ISLMIC EGIPTEAN (JIE)
la începutul anilor´70, organizația a luat ființă prin desprinderea unor elemente tinere, de orientare radicală, din organizația „AL GAMA´A AL ISLAMIYYA”. Localizare geografică indică Egiptul (zona de sud). După apariția grupării aceasta s-a divizat în două fracțiuni: una condusa de AYMAN AL-ZAWAHIRI, în prezent în Afganistan și Brigăzile Al-Fateh condusă de AHMAD HASAYN AGIZA. Șeicul AYMAN AL-ZAWAHIRI, aflat în Afganistan, până la începutul anului 2002, este principalul finanțator al Frontului Islamic Mondial al lui Ossama Bin Laden. La fel ca și GAMA´A AL ISLAMIYYA, fracțiunile Jihad s-au subordonat liderului spiritual, șeicului UMAR ABD-AL RAHMAN, aflat în închisoare în SUA. Jihad-ul egiptean activează în celule mici, sub acoperire, recrutânduși membrii din rândul tinerilor cu vârste cuprinse între 15 – 30 de ani, aceștia fiind antrenați în tabere din Egipt, Afganistan, Pakistan, Sudan sau din alte zone ale globului. Gruparea a revendicat numeroase atacuri teroriste în potriva guvernului egiptean, oficialilor și instituțiilor, liderilor și instituțiilor creștine, obiectivelor occidentale, americane și israeliene.
Pentru a-și desfășura activitățile, Grupările Jihad din Egipt primesc fonduri din diferite țări, precum Iran, Sudan sau de la grupările militante islamice din Afganistan, inclusiv din partea grupării lui Ossama Bin Laden.
Dacă inițial Jihad-ul a avut ca obiective comunitatea creștină coaptă și turiștii occidentali, în prezent este orientat și specializat în atacuri armate în potriva înalților oficiali ai guvernului egiptean.
12. TIGRII ELIBERĂRII ESLAMULUI TAMIL (L.T.T.E.)
Fondată în 1976 L.T.T.E. a început conflictul armat cu guvernul din Șri Lanca în anul 1983, punând în aplicare o strategie de gherilă care include folosirea de tactici teroriste. Organizația este bine cunoscută pentru acțiunile sinucigașe întreprinse de membrii grupării, cunoscuți sub denumirea de The Blakc Tigers.
Asasinatele politice și bombardamentele au devenit, în modul de acțiune al organizației, ceva comun. L.T.T.E. se abține însă de la atacarea diplomaților sau reprezentanțelor comerciale aparținând altor țări. Se estimează că L.T.T.E. are între 8 000 și 10 000 de combatanți în Șri Lanca și între 3 000 și 6 000 de luptători în tabere de antrenament. De asemenea L.T.T.E. beneficiază de un important sprijin extern pentru obținerea de fonduri, procurarea de armament și activități propagandistice. L.T.T.E. urmărește folosirea oricărui spijin din exterior, inclusiv prin demersuri pe lângă guvernele din străinătate și pe lângă Națiunile Unite.
13. ARMATA DE ELIBERARE NAȚIONALĂ (ELN)
ELN este o grupare marxistă insurgentă, formată în anul 1965 de către intelectualii din mediul urban, inspirați de ideile lui Fidel Castro și Che Guevara. Activitățile teroriste au vizat răpirii, deturnării de aeronave, atacuri cu bombă, extorcări și război de gherilă. Deține capacități militare convenționale modeste. Anual desfășoară sute de răpiri în scop de recompensă, țintele fiind angajați străini din marele corporații din industria petrolieră. Efectivele grupări numără între 3 000 și 6 000 de combatanți și un număr necunoscut de susținători activi. Gruparea este răspândită în special, în zonele rurale muntoase din nord, nord-est și sud-vest, aflate în vecinătatea graniței dintre Columbia și Venezuela. Ajutoarele externe vin din Cuba, care oferă ajutor medical și consultanță politică.
14. AL-QAEDA (Baza) Maktab al-Khidamat (MAK – Biroul serviciilor) Frontul Islamic Internațional pentru Jihad împotriva Evreilor și a Cruciaților
Al-Qaeda este o grupare cu sprigin multinațional care funcționează și organizează activitățile militanților islamici din lumea întreagă. A luat naștere în cursul războiului afgan în potriva sovieticilor, iar membrii de bază ai grupării sunt veterani de război afgani din întreaga lume musulmană. Al-Qaeda a fost înființată în jurul anului 1988, de către militantul saudit Ossama Bin Laden. Având baza în Afganistan, Ossama Bin Laden folosește o rețea internațională ramificată pentru a menține contactul între extremiștii musulmani din diverse țări. Folosind mijloace tehnice avansate, cum ar fi faxurile, telefoanele prin satelit și internet-ul, el este permanent în legătură cu un număr necunoscut de adepți din întreaga lume arabă, dar și din Europa, Asia, SUA și Canada.
Obiectivul principal al organizației este răsturnarea guvernelor unor state musulmane – considerate a fi corupte și eretice – și înlocuirea lor cu guverne islamice care să respecte Sharia (legea islamică). Al-Qaeda are o atitudine profund anti-occidentală, percepând SUA ca fiind cel mai mare dușman al islamului.
Ossama Bin Laden a justificat crearea uni front anti-american și ante-israelian prin faptul că aceste țări produceau suferințe musulmanilor din întreaga lume. El a spus că musulmanii trebuie să pornească războiul sfânt în potriva adevăraților lor dușmani, nu numai prin răsturnarea regimurilor ne populare sprijinite de către SUA și Israelieni ci și prin apărarea propriei lor credință.
Al-Qaeda reprezintă o rețea formată din mai multe organizații fundamentaliste din diverse țări. Factorul comun al tuturor al acestor grupări este folosirea actelor de terorism pentru atingerea scopurilor lor politice și o agendă de lucru al cărei obiectiv prioritar îl reprezintă răsturnarea „guvernelor eretice” din țările lor și crearea unor guverne islamice care să conducă pe baza legii islamice „Sharia”.
Ce-a mai mare parte din conceptele ideologice călăuzitoare ale organizației Al-Qaeda s-a format în cursul războiului din Afganistan (1979 – 1989). Liderul grupării Ossama Bin Laden a sfârșit prin a vedea acest conflict ca fiind „o luptă între credincioșii musulmani și eretici”. În opinia sa termenul „eretici” include regimurile arabe „pragmatice” (inclusiv cel din țara sa natală, Arabia Saudită) și statele unite, considerate că ocupă pe nedrept locurile musulmane sfinte de le Mecca și Medina și acuzate pentru sprijinul acordat evreilor în cucerirea Palestinei. Toate declarațiile publice ale lui Ossama Bin Laden sunt străbătute de un obiectiv strategic fundamental predominant: alungarea americanilor, militari și civili, din Arabia Saudită și din întreaga Zonă a Golfului.
Numele lui Ossama Bin Laden a fost legat de mai multe atacuri teroriste comise în întreaga lume. Printre acestea se numără atacurile de la Riad (noiembrie 1995) și Dhahran (iunie 1996), soldate cu circa 30 de morți. Nu se știe cu precizie dacă el a avut legătură directă cu aceste două atacuri. El este, de asemenea implicat în atacul terorist comis într-un hotel yemenit (decembrie 1992), soldat cu rănirea mai multor turiști, tentativa de asasinare a președintelui egiptean Mubarak în Etiopia (iunie 1995), atentatul cu bombă asupra complexului WTC (februarie 1993), soldat cu trei morți și sute de răniți și atacul comis împotriva forțelor americane din Somalia, soldat cu sute de răniți.
Membrii rețelei lui Ossama Bin Laden au pus la cale atacul cu bombă asupra unor avioane americane din Pacific și au conspirat pentru uciderea Papei. Adepții lui Bin Laden au comis un atentat cu bombă împotriva unor exerciții militare comune americano-sudite la Raid, Arabia Saudită, în 1995. Rețeaua lui Bin Laden și-a declarat în repetate rânduri în mod public planurile sale violente antiamericane
În august 1996, Bin Laden a publicat o „declarație de război” împotriva Statelor Unite.
În februarie 1998, Bin Laden a declarat „daca cineva poate ucide un soldat american, nu trebuie să piardă timpul făcând alte lucruri”.
În februarie 1998, rețeaua lui Bin Laden, Frontul Islamic Mondial pentru Jihad împotriva Evreilor și a Cruciaților, și-a declarat intenția de a-i ataca pe americani și pe aliații acestora, inclusiv civili, peste tot în lume.
În mai 1998, Bin Laden a declarat în cadrul unei conferințe de presă din Afganistan că „rezultatele amenințărilor sale vor fi văzute în câteva săptămâni”.
Iar aceste amenințări sau soldat cu atacurile din 11 septembrie 2001 în SUA. Acum nimeni nu știe de locul aflării lui Bin Laden, este în căutare.
15. JIHADUL ISLAMIC PALESTINIAN (JIP)
Se consideră că gruparea a fost înființată între anii 1979 – 1980, în Egipt, de către foștii membri ai grupării FRAȚII MUSULMANI, proveniți din Fâșia Gaza. Localizarea geografică a organizației cuprinde Teritoriile Autonome Palestiniene, Siria, Liban și Iran. Fondatorul JIP – FATHI SHQAQI fost ucis în octombrie 1995, în Malta, de agenți israelieni. Succesorul său este dr. RAMADAN ABDALLAH SHALAH, are a locuit câțiva ani în Florida, SUA, și s-a mutat la Damasc la începutul anului 1996. După ce HAMAS și-a schimbat strategia de acțiune atentate sinucigașe, au existat câteva cooperări la nivel operațional între cele două organizații, cum ar fi atacurile armate din februarie 1995 de la Beit-Lyd, sau în coordonarea simultană a altor atacuri teroriste. Moartea lui FATHI SHQAQI a determinat o incertitudine în ceea ce privește poziția organizației în Teritorii, aceasta ne mai fiind privită ca un rival de către HAMAS.
Gruparea are birouri în Beirut, Damasc, Teheran și Khartoum, dar activitatea sa este concentrată în Liban, unde există câteva zeci de membrii ai JIP. Are influență în Fâșâia Gaza, în special la universitatea islamică, dar nu în așa măsură în cât să reprezinte un pericol asupra poziției dominante a HAMAS, în calitate de organizație islamică palestiniană conducătoare.
16. DEVĂRATA ARMATĂ REPUBLICANĂ IRLNDEZĂ (Real IRA – RIRA/True IRA)
Formată în februarie – martie 1998, ca o aripă armată clandestină a Mișcării pentru Suveranitatea celor 32 de Comitate, o „grupare politică de asuprire” având ca scop îndepărtarea forțelor britanice din Irlanda de Nord precum și unificarea irlandei. Grupul este condus de către Mickey McKevitt, fostul „responsabil logistic” al IRA; Bernandette Sands McKevitt, soția sa vicepreședinte a mișcării.
Activitățile grupării includ atacuri cu bombă asasinări, activități de contrabandă, estorcări și furturi.
Efectivele grupări cuprind 150 – 200 de activiști, la care se adaugă suporteri ai adepților liniei dure a IRA nemulțumiți de armistițiul declarat de aceasta și alți simpatizanți republicani. Localizarea grupării și aria de operațiuni cuprind Irlanda de Nord, Republica Irlanda, Marea Britanie. Se bănuiește că gruparea primește fonduri din partea simpatizanților din SUA.
17. CALE LUMINOASĂ (Sendero Luminoso/Shining Path sau SL)
Fostul profesor universitar Abimael Guzman a înființat SL la sfârșitul anilor ´60 iar învățăturile ale au creat doctrina maoistă militară a SL. În anii ´80, SL a devenit una dintre cele mai brutale organizații teroriste din emisfera vestică-aproximativ 30 000 de persoane și au pierdut viața de când SL a început sa activeze. Principalul obiectiv al organizației este distrugerea instituțiilor peruane existente și înlocuirea lor cu un regim revoluționar comunist. Organizația a executat companii de atacuri cu bombă fără țintă și asasinate selective.
În anul 1990, a comis atacuri cu încărcături explozive asupra unor misiuni diplomatice străine din Peru și un atac cu mașină capcană asupra ambasadei americane, în decembrie, același an. În anul 2000 SL a continuat să se confrunte u autoritățile peruane și cu unitățile militare în zonele rurale și a organizat, periodic, razii în mai multe localități. Efectivele grupării sunt necunoscute, însă se estimează că există 100 – 200 militanți înarmați. Aria de operațiuni cuprinde teritoriul statului Peru, în special în zonele rurale, gruparea ne beneficiind de suport extern.
18. KU – KLUX – KLAN
Este cel mai vechi grup terorist din SUA, numărul de membri ai grupului este 8000 – 100 000. Scopul organizației îl constituie „asigurarea suprimației albe”, dar urmărește și alte obiective. Astfel, membri grupului terorist l-au asasinat pe liderul mișcării de emancipare a negrilor din SUA, Martin Luther King.
19. SANCHS ILICHI RAMIRES (ȘACAL CARLOS, VENEZUELA)
„Terorist revoluționar” internațional, care a realizat în anii 1970 – 1980 cele mai considerabile acțiuni militare. Ca obiecte ala atacurilor sale erau cetățenii Israelului, Europei de Vest și SUA, regimurilor Arabe. În perioade diferite el a colaborat cu H. Asad (Siria), S. Husein (Irak), F.Castro (Cuba). Carlos realiza operații teroriste în interesul Frontului Național de Eliberare a Palestinei, Armatelor Roșii, organizației columbiene M-19, Fracției Armatei Roșii, ETA. Carlos este acuzat de înfăptuire a zeci de operații teroriste, numărul victimelor sale ajungând la 80 de oameni.
Cea mai reușită operație a lui Carlos a devenit luarea ca ostatici în decembrie 1975 la Viena a 70 miniștri din industria petrolieră a țărilor OPEC. În 1981 a organizat omorul ambasadorului Franței în Liban. La moment este condamnat la una din închisorile franceze.
O atenție deosebită merită și caracterizarea vahabiștilor, care este o sectă politico-religioasă în islamul sunit.
Secta vahabiștilor a apărut în secolul XVIII-lea în baza învățăturii lui Muhammad al-Vahhaba. Vahabiștinții erau protestanții oricărei distracții și a confortului; de asemene ei insistau asupra introducerii unui sistem de echitate – socială. Ei insistă asupra faptului că „adevăratul” musulman trebuie în continuu să conducă Jihadul (lupta pentru credință) cu „necredincioșii” și cu acei musulmani, care nu împărtășesc viziunea vahabiților. În a doua jumătate a secolului XX-lea vahabismul radical a devenit baza apariției mișcării extremiste a fundamentalismului islamic, care are ca scop denaturarea regimurilor „por-occident” și „coruptive” din statele musulmane și unirea lor într-un singur stat teocratic musulman-halifat. O viziune asemănătoare o au și mișcarea fundamenalistă „Taliban” din Afganistan. Diferite organizații teroriste internaționale vahabit-fundamentaliste activează în toată lumea.
1.3. Spectrul activităților teroriste
Cele mai multe acțiuni teroriste săvârșite, în ultimii ani ai secolului XX, au fost îndreptate împotriva unor personalități marcant, cu responsabilități în stat sau cu atribuțiuni decizionale, fiind vizate cu precădere, șefi de stat și guverne, miniștri, conducători de partide politice și ai organismelor internaționale și instituții cu caracter politic, economic, militar, polițienesc, de informații, etc.
Grupările teroriste manifestă o mare preferință pentru această formă de acțiune teroristă, din cauza ecourilor deosebite ce se nasc în mass-media și opinia publică, mizând pe teama și groaza răspândite în rândurile cetățenilor.
Sunt de notorietate câteva asasinate printre care:
primul-ministru al Indiei, Indira Ghandi, asasinată la 31 octombrie 1984 de către doi membri ai gărzi sale personale;
tentativa de asasinat asupra primului ministru al Angliei, Margaret Thatcher, comisă la 12 decembrie 1984 de către teroriști ai Armatei Irlandeze de Eliberare (IRA);
primul-ministru al Suediei, Olof Palme, asasinat la 28 februarie 1986, pe o stradă din centru capitalei suedeze, Stocholm, prin focuri de arme, trase de aproape de un terorist;
președintele Libanului, Rene Muaawas, a fost asasinat prin explozia unei mari încărcături de trinitrotoluen, amplasată într-o clădire de pe traseul de deplasare al mașinii prezidențiale;
primul-ministru al Israelului, Ițac Rabin, asasinat de extremiști în 1996
Ca frecvență, a doua formă de acțiune teroristă este atacul asupra obiectivelor mobile, mijloace de transport devenind în ultimii ani o țintă tot mai constantă, fiind vizate cel mai adesea aeronavele de transport de pasageri sau mărfuri, nave maritime, garnituri de trenuri și autovehicule, îndeosebi autobuze de transport pentru calatori.
Între mijloacelor de transport urmărite cu predilecție de teroriști se detașează aeronavele aviației civile internaționale, fapt pentru care acțiunile desfășurate în acest domeniu au primit și o denumire specială, aceea de „terorism aerian”.
Între actele de deturnare și produceri de explozii la bordul aeronavelor aflate în zbor sau la sol, se remarc următoarele cazuri:
explozia produsă la bordul avionului Boening 747, al Companiei „Air India”, ce zbura pe ruta Toronto-Monreal-Sandra-Bombey, în care și-au pierdut viața 329 de pasageri și membrii echipajului, eveniment caracterizat drept unul din cele mai mari acte teroriste din istoria aviației;
catastrofa produsă la 29 noiembrie 1987 la borul unui avion Boening 727m al Companiei sud-coreene „KAL” ce zbura pe ruta Bagdad-Abu Dali –Bankhok-Seul, explozia doborând avionul deasupra Birmaniei, provocând moartea a 119 pasageri și 20 de membri i echipajului;
la 21 decembrie 1988 într-un avion aparținând Companiei „Pan American” a explodat o bombă, imediat după decolare de pe Aeroportul Heatrow din Londra, acesta prăbușindu-se de peste 10 000m altitudinea deasupra Scoției, provocând moartea celor 259 de pasageri și membri ai echipajului.
Modalitatea de acțiuni teroriste cea mai frecvent întâlnită este folosirea autovehiculelor capcană, în care sunt disimulate bombe artizanale.
Iată câteva din evenimentele de acest gen înregistrate în anul 1996:
06.01 – ISRAEL – un membru al organizației teroriste Hamas, poreclit „Inginerul” și considerat numărul unu în fabricarea explozivilor a fost omorât de explozia unei bombe amplasate în telefonul celular al cestuia. Atentatul a fort revendicat;
01.02 – COLOMBIA – în urma exploziei unei mașini capcană, 57 de persoane și-au pierdut viața, iar 1 500 au fost rănite. Tentatul a fost revendicat;
12.02 – ALGERIA – explozia unei mașini capcană în apropierea Casei Presei din Alger a provocat moartea a 18 peroane și altor 90. Clădirea a fost complet distrusă. Atentatul a fost revendicat;
19.02 – ANGLIA – un autobuz londonez a fost aruncat în aer, 8 persoane fiind rănite. Se presupune că IRA este răspunzătoare pentru atentat;
27.02 – ALBANIA – într-un supermarket din Tirana a explodat a bombă, ucigând 5 persoane și rănind altele 20. Atentatul nu a fost revendicat.
În prezent însă scopurile teroriștilor, precum și formele de realizare a intențiilor acestora, au devenit mult mai variate. Astfel, au apărut și continuă să apară organizații teroriste, baza ideologică a activității cărora o constituie extremismul religios, acăpărarea puterii și impunerei sale, protecția ecosistemelor, antiglobalizarea.
Dar nu mai puțină atenție merită de acordat și terorismului cibernetic, ce vizează pătrunderea în sistemele de telecomunicații și rețelelor de calculatoare ale operatorilor publici sau independenți, pentru introducerea unor „semnale” prin care pot declanșa catastrofe (în traficul de călători, în sistemul energetic, etc.), pot „bruia” cu mesaje proprii radioul și televiziunea, răspândind panică sau incitând la violență și nu în ultimul rând, asigurarea coordonarea intențiilor extremiste.
Toate aceste modalități de acțiuni teroriste își găsesc o mare manifestare în perioada actuală în forme și regiuni distincte, ceea ce ne demonstrează atentatele teroriste ce au avut loc în ultimii patru ani (începând cu 11 septembrie 2001 și până în prezent).
Analizând actele teroriste, scopurile, mijloacele, metodele de înfăptuire a lor, precum și participanții la înfăptuirea lor se poate deduce următoarele concluzie: majoritatea din ele au la bază scopuri politice care urmăresc schimbarea orânduirii statale, acapararea puterii, precum și acțiuni teroriste îndreptate împotriva altor state și în special, împotriva forțelor americane pentru alungarea lor din țările musulmane.
1.4. Evoluția situției politico – militare
Problema principală a politicii externe a statelor constă în pregătirea unor condiții internaționale favorabile pentru viitoarele ciocniri și conflicte armate, mai întâi de toate în înființarea propriilor coaliții și descompunerea coaliției potențialului oponent. O atare stare s-a menționat nemijlocit până la sfârșitul II Război Mondial. Dar în a doua jumătate a secolului XX situația a început să se schimbe.
Până la mijlocul secolului XX, puterea militară, în totală corespundere cu formula lui Carl Fon Clauzevits a servit ca unul din mijloacele, des fiind cel mai important și eficace, de atingere a unor scopuri economice și politice concrete. În final, anume prin calea militară, pe de o parte, se stabileau sferele de influență, se ocupau teritorii care reprezentau interes strategic sau economic, se controlau cele mai importante comunicații, dar pe de altă parte – se blocau tendințele analogice ale concurenților. Cu alte cuvinte, în urma aplicării forței armate, statele s-au ales cu ceva, din punctul lor de vedere important, sau împiedicau alte state să le micșoreze propriile interese, de regulă, legate de instaurarea controlului asupra unor teritorii sau căilor de transport.
Dar o așa dezvoltare a situației a fost prevenită de apariția armei nucleare. Puterea colosală de distrugere a noilor înarmări aducea îndoieli din partea majorității în oportunitatea utilizării forței armate în relațiile dintre doua mari puteri – Rusia și SUA și blocurile politici – militare pe care le conduceau. Pericolul că confruntarea militară directă a două mari supraputeri va duce la un război nuclear, rezultatul căreia poate să aibă un caracter catastrofal, a devenit un mijloc puternic de reținere a dezvoltării unei confruntări militare a NATO și pactul de la Varșovia.
Folosirea armelor nucleare strategice pentru atingerea unor careva scopuri politice sau militare în relațiile dintre sistemele publice în confruntare și statele ce le dirijează, și-a pierdut esența. Dar a apărut și o altă problemă nu era, dar nici nu putea să fie nici o siguranță ca o confruntare militară, într-o oarecare măsură serioasă, între puterile obișnuite (nenucleare) înarmate ale coalițiilor confruntate, nu se va transforma într-un război nuclear cu toate urmările care decurg din el. Puterea militară și-a pierdut rolul de instrument de atingere a unor scopuri politice concrete pe arena internațională. Ea a obținut o calitate nouă – a devenit o metodă de prevenire a agresiilor din partea potențialului oponent. Pentru a reține potențialul oponent de la declanșarea războiului, e necesar să fie convins că activitățile agresive vor atrage după sine, fără scăpare, un „răspuns nuclear”. Dar aceasta necesită formarea diverselor arme nucleare, destinate pentru diferite tipuri de conflicte, de asemenea pentru atingerea unor avantaje concrete dacă nu pentru fiecare atunci pentru majoritatea din ele. O astfel de abordare, la rândul său, este interpretată de oponenți ca pregătirile pentru agresia nucleară ceia ce poate provoca într-o situație critică folosirea armelor nucleare și promovarea continuă a goanei după armele nucleare.
Mulți experți presupun, că stimulare goanei înarmărilor a fost parțial bazată pe economia a mult mai slabe Uniuni Sovietice. Dacă un astfel de calcul într-adevăr a avut loc, atunci el s-a adeverit. Nivelul extrem de înalt a militarizației economiei sovietice a devenit unul in cei mai importanți factori de pierdere a războiului rece, și mai mult, a prăbușirii sistemului comunist și a statului fondat pe baza lui.
La fel, parțial, au fost și tendințele în timpul negocierilor legate de controlul asupra armelor și limitarea în primul rând a acelor armate conform cărora avantajele erau de partea partenerului, și interzicerea sau atenuarea maximală a limitărilor asupra acelor sisteme, în care statul dat simțea primordialitatea personală. Acestea dădea negocierilor un caracter complicat, astfel încât greutățile esențiale apăreau în legătură cu faptul că obiecte ale discuțiilor deveneau acele momente ce țineau de aspectul tehnic. În același timp, rezultatul negocierilor și atingerea acordului ducea la apariția într-o oarecare măsură a încrederii acestor state aflate în conflict, acumulării de experiență la rezolvarea în comun a problemelor extrem de delicate, legate de întrebările esențiale ce țin de securitate.
Liderii politici tindeau să folosească în plină măsură tendințele în domeniul controlului asupra armelor pentru întărirea autorității sale. Cu toate acestea, bine înțeles, eforturile personale în acest domeniu se desprindeau exclusiv ca rezultatul tendințelor sincere de păstrare a păcii și de stopare a guanei înarmării. În rezultat, în jurul controlului asupra armelor a apărut un sistem întreg de mituri și companii propogandistice. Scopul lor consta în convingerea opiniei publice a societății în sinceritatea intențiilor personale și în ticăloșia partenerului. Dar metodele practicate în domeniul limitării și reducerii armelor, deveneau posibile numai atunci și numai acolo, unde și când ambele părți, dintr-un motiv sau altul erau interesate într-un rezultat concret.
Statele semnatare a Acordului de ne răspândire a armelor nucleare, semnat la 1 iulie 1967, s-au obligat să nu transmită statelor nenucleare arma nucleare sau alte explozive nucleare, controlul asupra acestor arme, necontribuind în nici o măsură la procurarea acestora de către statele nucleare. Din partea sa, statele nucleare s-au obligat să nu producă și să nu procure altfel arme nucleare. Nu mai puțin important a fost încheierea în 1990 a Acordului Forțelor Armate Tradiționale din Europa (FATE). Semnarea acestui acord a avut o mare însemnătate pentru securitatea europeană, de oarece erau dispuse pentru nimicire zeci de mii de unități de arme, se egalau potențialele de luptă a armatelor coalițiilor aflate în opoziție. Dar lucrurile se desfășurau astfel încât practic imediat după semnarea Acordului FATE s-a destrămat Pactul de la Varșovia, iar după aceia s-a prăbușit și Uniunea Sovietică, ce pierduse războiul rece. Situația strategică din Europa sa schimbat radical și a apărut o problemă destul de complicată de adaptare a Acordului FATE la noile relații politico-militare. Dar rezolvarea acestor probleme s-a început abia în 1997, unul din motive fiind acordul părților privind îndeplinirea în primul rând a prevederilor lui și reducerea forțelor armate naționale, și după aceasta metoda de adoptare la noua situație. O altă pricină constă în, problema privind schimbările din Acord, problemă ce sa adeverit a fi legată în cea mai mare măsură de extinderea NATO la Vest.
Situația de după cel II Război Mondial, a arătat că rolul puteri militare în relațiile internaționale nu este ceva strict definit pentru totdeauna. El depinde atât de caracteristicile sale calitative și cantitative (de exemplu apariția armei nucleare cu puterea sa irațională de distrugere) cât și de sistemul relațiilor internaționale.
Procesele ce au loc în lumea contemporană nu ne dau până când posibilitatea de a confirma sigur că puterea politică se înlătură din politica mondială. Conflictele armate locale și regionale, majoritatea în care lupta internă se întrepătrunde cu ciocnirile interstatale, rămân o trăsătură caracteristică zonei de dezvoltare a lumii. Despre aceasta ne mărturisesc războaiele civile din Afganistan și Tadjikistan, conflictele etnice din Africa, din care majoritatea sunt însoțite de genocid.
Păstrarea conflictelor locale și regionale, atât a celor interne cât și internaționale, au dat naștere la noi forme de aplicare a puterii militare. La ele se atribuie în primul rând operațiunile pacificatoare. În ele puterele armate colective sânt folosite pentru restabiliri și menținerea păcii, întreruperea violului armat atât în interiorul statelor cât și în relațiile între ele. Specificul acestor operațiuni constă în aceia că ele se realizează în baza mandatului organizațiilor internaționale, în primul rând ONU. La acest tip de operațiuni se atribuie și așa numita impunere la pace, când forțele pacificatoare petrec operații militare spre întreruperea agresiei și restabilirea statutului quo. Drept exemplu efectiv la „impunerii la pace” a devenit operațiunea internațională petrecută în potriva Irakului și care a primit denumirea de „Furtuna în deșert”. Ca rezulta a fost stabilită independența Kuweitului ocupat de Irak în timpul războiului agresiv neprovocat, a fost limitată esențial capacitatea lui Saadam Husein de a agrava din nou situația politico-militară în zonă.
Nu toate operațiunile pacificatoare au succes. Astfel, de exemplu sa terminat cu insucces operațiunea pacificatoare în Somali, unde nu s-a reușit stoparea războiului intercolonial, care practic a dus la prăbușirea stabilității. Sau dovedit a fi ne efective câteva operațiuni în Africa, în regiunea Marilor Râuri unde s-a petrecut crude războaie etnice. Sunt și alte exemple de acest fel. Dar aceste insuccese, nu limitează tendința ce devine tot mai evidentă – puterea politică în anumite situații se întrebuințează nu în scopuri tradiționale de apărate a teritoriilor, a surselor de materie primă, ș.a. (dar nici acest caz nu este exclus), dar în scopul restabilirii ordinii de drept internațional, menținerea păcii și securității, realizarea acțiunilor umanitare necesare. Toate aceste ne mărturisesc despre necesitatea continuării dialogului cu Vestul, în primul rând cu SUA , ceea ce privește problemele de securitate, dezvoltarea cooperării în acele domenii unde aceasta corespunde intereselor securității.
Desfășurarea evenimentelor din anii ´90 confirmă tendința de formare a unei largi zone a statelor dezvoltate economic și orientate democratic, cu forma apropiate a culturii politice, care treptat se va extinde pe toate teritoriile noi le Europei, Asiei și Americii Latine. În relațiile dintre statele cestei zone, puterea politică treptat își pierde însemnătatea nu numai în vederea normelor democratice unitare și a principiilor de rezolvare a conflictelor, dar și în rezultatul unei interdependențe economice tot mai profunde. În rând cu aceasta sistemul relațiilor internaționale include în sine regiuni și mai largi, unde domină normele tradiționale și mecanisme ale relațiilor interstatale orientate spre o folosire mai largă a puterii politice.
Astfel în anii ´90 se produce o nouă transformare a rolului și funcției puterii militare în politica mondială. Pe lângă faptul că sa micșorat areale geografice de folosire tradițională a ei, se produce schimbul relațiilor în cadrul unor componente aparte ale ei (aceasta fiind legat în primul rând, cu o transformare serioasă și destul de contradictorie a rolului armelor nucleare).
În prezent majoritatea statelor nucleare privesc armele nucleare ca o oarecare garanție a securității în caz de desfășurare a unor evenimente neprevăzute, are astăzi sunt greu de prezis dacă în genere este posibil, dar care pot conține în sine o amenințare. Concomitent crește și conștientizarea faptului că nici o problemă a politicii externe, care se rezolvă tradițional – dar uneori se rezolvă și acum – cu ajutorul puterii militare, fie aceasta o acaparare teritorială sau restabilirea controlului propriu asupra lor, primordialitatea în zonele de concentrare a comunicațiilor de o importanță strategică, asigurarea influenței politice în anumite regiuni ș.a., după natura sa nu poate fi soluționată cu ajutorul armei nucleare, strategice sau tactice.
Practic, odată cu intrarea Indiei și Pakistanului în rândul celor dotați cu armă nucleară, este dat sartul distrugerii regimului de nerăspândire a armei nucleare. Cu toate acestea, pentru prima dată în 1967, din momentul semnării Convenției de nerăspândire a armelor nucleare, a fost distrus una din pietrele unghiulare marginale ale regimului mondial al securității, care se instaurase. Societatea mondială (în primul rând membrii permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU) n-au fost în stare să preîntâmpine apariția armei nucleare în Asia de Sud. Astfel fiind distrusă bariera psihologică care este obstacol în răspândirea armelor nucleare. Urmările acestui fapt de durată încă n-au fost analizate în detalii. Dar majoritatea experților consideră că în viitorul apropiat, în zona „lumea a treia” pot apărea noi deținători de arme nucleare, inclusiv în raioanele alăturate Asiei de Sud, cum ar fi de exemplu Iranul (care are hotare cu noile state independente ale Asiei Mijlocii).
Dar lucrul nu constă numai în aceasta. Devenirea tot mai real a răspândirii a armelor nucleare în raioanele „lumea a treia”, înființează o noua situație strategică globală, în care activitățile comune și cooperarea marilor puteri, inclusiv și Rusia, în scopul asigurări securității preîntâmpinarea și reglarea conflictelor, acumulează o importanță deosebită. Dar orice încercării ale lor a folosi procesul răspândirii în interese personale, pentru ași întări pozițiile în anumite regiuni, pot deveni destul de periculoase și în consecință neproductive pentru inițiatorii lor.
Cu toate acestea, au apărut noi forme și scopuri de aplicare a puterii militare – în viziunea unor operațiuni pacificatoare, orientate în întregime la menținerea ordinii în relațiile internaționale, „intervențiile umanitare”, ș.a., aceasta poate fi una din primele trăsături de formare a unei noi ordine internaționale cu o securitate mai mare.
Frica determină sensul vieții, iar aprecierea securități strâmtorează pe cea egalității. Aceasta duce spre întărirea unei vizibile și logice legi, cea a „totalizării de la frică”. Securitatea devine astfel, o cerință socială de o necesitate majoră.
Crizele de frică socială sau urmărit în legătură cu amenințările nucleare și mai târziu a celor ecologice, dar trebuie de recunoscut, că astăzi, odată cu apariția de noi boli, anomalii naturale, acte teroriste, ele s-au intensificat considerabil. Secolul XX în genere a fost în exclusivitate tragic și plin de pericole.
Pe balanța „politicii globale” prețul unor popoare s-a adeverit a fi nemăsurabil cu prețul vieții altor popoare. Dar totuși frica sec. XXI s-a intensificat nu din cauza numărului de victime, dar datorită apariție amenințărilor și provocărilor întregii lumi, cu globalizarea riscului și invocă sentimentul de nepreviziune a urmărilor ce pot avea orice acțiune.
Putem fi sau nu adepții ideii lui Schmit, dar nu ne putem mira de exactitatea celor prezise de el: „…lumea nu se depolitizează și nu trece în stare de mortalitate pură. Dacă un oarecare popor este înspăimântat de munca și pericolele existenței politice, atunci el va găsi un altul care va prelua această muncă, asumându-și responsabilitatea de a-l „proteja împotriva dușmanilor externi” și astfel – dominarea politică … Doar ne fiind ferm pe poziții, se poate crede, că un popor dezarmat are numai prieteni, și doar gândind neclar se poate conta pe faptul că dușmanul nu va fi afectat de lipsa de rezistență.”
Discuțiile, privind problema insecurității și a metodelor de promovare și menținere a ei într-o stare mult mai favorabilă, se duc în special în design-ul instituțiilor al noului model de securitate colectivă în Europa.
Oportunitatea de a elabora „un model de securitate comună și globală pentru Europa secolului XXI” a fost recunoscută pentru OSCE la propunerea Rusiei.
Modalitățile de exercitare prevăzute pentru acest model au fost formulate în termeni vagi și prudenți. Ele au fost incluse în Capitolul VII al Hotărârii de la Budapesta din 1994. Modelul ar putea să doteze OSCE cu o identitate de securitate, introducând o oarecare clarificare la arhitectura securității europene.
Discuțiile asupra modelului au început în martie 1995, la prima reuniune a Consiliului Superior al OSCE.
Odată deschise asupra Modelului au demonstrat o profundă divergență asupra aspectelor fundamentale ale problemelor. În majoritatea lor, Statele participante au înaintat ideea de a negocia „o nouă ordine de securitate europeană”, a căreia principii vor fi formulate într-o Carte care ar conține garanțiile securității. Ele sau pronunțat de asemenea, împotriva jurisdicției de angajare a OSCE în materie de securitate, u refuzat ideea precum că Modelul ar putea să sugereze o oarecare ierarhie între organizațiile pentru securitatea din regiune s-au de a le atribui în rol bune determinat. Acest ultim punct s-a dovedit a fi cel mai sensibil: el atingea problema opoziției ruse la lărgirea NATO precum și al dezacordurilor fronco-americame referitoare la interacțiunea NATO/UEO și la relația NATO/OSCE.
În consecința Statele participante au constatat că ar putea să convină asupra conceptului de bază al Modelului, asupra necesității de a stabili o listă prealabilă a riscurilor relativ la securitate în regiunea OSCE și în sfârșit, asupra principiului de îmbunătățiri a cooperării între OSCE și organizațiile pentru securitate existente. Ca rezultat statele participante au admis că modelul trebuie să fie bazat pe un concept al securității globale, indivizibil și cooperativ. Statele participante au tratat în formă provizorie și pe baza unui proiect prezentat de către Președintele Ungariei o listă neformală a riscurilor și parametrii securității (politico-militare, dimensiunea umană, economică, socială, al mediului) care afectează regiunea OSCE.
Statele participante au estimat că soluțiile expuse în Model, ca răspuns la riscurile în cauză, trebuie să țină cont nu numai de sursele proprii ale OSCE, dar și de actele oferite de ansamblul de organizații, structuri și aranjamente de securitate care operează pe continent (de la ONU până la Pactul de stabilitate). În această perspectivă s-au expus că întărirea cooperării între OSCE cu alte organisme a trebui să fie efectuată în baza principiilor „avantajului comparativ”, complimentarității, precum și a evoluției interne în condițiile transparenței și democrației depline.
Formarea unui Model de securitate comună și globală pentru Europa secolului XXI, căruia îi vor fi specifice și modalități de masuri preventive bine determinate, este în curs de discuții. În cadrul OSCE se creează o bază politico-juridică cu destinație preventivă și practică în acest domeniu.
Evoluția în general pozitivă, a securității globale în ultimul deceniu a confirmat că succesul acțiunilor și stabilite pot fi numai rezultatul cooperării multidimensionale a comunității internaționale – în primul rând prin punerea în valoare a dialogului în cadrul instituționalizat și prin activarea rolului decisiv pe care marile organizații internaționale îl au în definirea stării de securitate a lumii:
într-un context internațional adesea schimbător NATO deține un rol esențial în întărirea securității euroatlantice după încheierea „războiului rece”. Rolul său politic este în creștere deosebi după adoptarea la Samitul de la Washington, din 1999, a unui nou concept strategic al Alianței; pe baza unei forțe de negociere sporită substanțial în ultimul deceniu NATO a deschis și a dezvoltat parteneriatul politico-militar, cooperarea și dialogul consolidat cu alte state; de asemenea, colaborarea cu alte organizații internaționale; angajamentul exemplificat în Balcani, pentru prevenirea conflictelor și managementul crizelor, inclusiv prin operațiuni de sprijinire a păcii – toate acestea reflectă hotărârea Alianței Nord-atlantice de a modela mediul internațional de securitate și de a întări pacea și stabilitatea zonei euroatlantice.
ONU, OSCE, și UE au adus contribuții deosebite la securitatea și stabilitatea euroatlantică. Consiliul de Securitate al ONU are în continuare o răspundere recunoscută și invocată în menținerea păcii și securității internaționale, deținând și în anii următori un rol important în edificarea securității și stabilității mondiale – lucru confirmat, în mod simbolic, și în conferirea în anul 2001 a Premiului Nobel pentru Pace Organizației Națiunilor Unite și secretarului ei general.
OSCE, reprezentând cea mai cuprinzătoare instituție regională de securitate din Europa, care include tot odată Canada și SUA, joacă un rol esențial în promovarea păcii și stabilității, în întărirea securității prin cooperare și în promovarea democrației și drepturilor omului în întreaga emisferă nordică a planetei. OSCE s-a manifestat în deosebi în domeniile diplomației, prevenirii conflictelor, managementului crizelor și reabilitării postconflict. Actele OSCE mărturisesc în mod convingător despre posibilitățile mari de care dispune organizația dată în sprijinul păcii și securității. Dezvoltarea activității ei poate să ducă la diminuarea rolului și chiar la suspendare activității uniunilor politico-militare în Europa.
Uniunea Europeană a adoptat decizii importante și a dat un nou impuls eforturilor sale de întărire a securității și dimensiunii de apărare. Dezvoltarea unei politici externe și de securitate comune include definirea progresigă a unei politici comune de apărare. Asemenea politică, preconizată de Tratatul de la Amsterdam, urmează să fie compatibilă cu politica de securitate comună și de apărare instituită prin Tratatul de la Washington. În același timp Uniunea Europeană este tot mai mult preocupată de finalizarea propriilor reforme instituționale interne, precum și de eficiența dezbaterilor declanșate pe tema viitorului Europei, a construcției politice pe continent.
Unii autori consideră că una dintre cele mai importante tendințe la sfârșitul secolului XX este procesul larg de globalizarea care are loc. Ei acceptă ideea că acest proces aduce noi riscuri și pericole. Aceste riscuri sunt asociate cu așa lucruri ca: distrugerea sistemului global monetar, încălzirea globală și pericolul accidentelor nucleare.
Trebuie aplicate în continuare măsurile de securitate pentru prevenirea atacurilor nucleare, dar nu ne putem baza pe eforturile de a-i împiedica pe teroriști să detoneze dispozitivele nucleare. Eforturile trebuie îndreptate, în primul rând spre prevenirea obținerii de arme nucleare. SUA și alte țări vestice trebuie să-și intensifice rapid eforturile de ajutorare a guvernului rus pentru asigurarea securității armelor și materialelor nucleare.
Riscurile perioadei actuale se caracterizează printr-o mare diversitate și prin creșterea ponderii amenințărilor interne fără de cele externe, a riscurilor indirecte față de cele directe. Contextul Geo-strategic nou, noul cadrul economic și ideologic al securității statelor centrale și Est Europene în perioada ulterioară „războiului rece” ne-a dus în situația complexă de a ne confrunta cu riscuri decurgând din exploatarea în sens distructiv a diferențelor de natură religioasă și etnică, generatoare de conflicte, dintre care unele cu caracter militar deschis, riscuri precum terorismul internațional, traficul de droguri, riscurile specifice asociate tranziției, dar și de a fi în măsură de a conștientiza factori de risc care acționau de multă vreme, însă erau complet ignorate, precum dezastrele ecologice, catastrofele naturale și tehnologice.
Aceste riscuri de insecuritate sânt în deosebi de complexe. Caracterul interdependent și transfrontalier al acestor noi sau nou – conștientizate urse e risc reclamă armonizarea strategiilor de securitate care li se adresează statelor, deci cooperării în gestionarea lor. În contextul unei lumi integrate, consecințele instabilității dintr-o numită regiune nu sânt limitate, circumscrise doar la aceasta ci se pot vărsa în țările vecine reproducând o spirală de instabilitate are amenință pacea și securitatea internațională. Din ce în ce mai mult în condițiile unei lumi interdependente în care instabilitatea poate descrie o traiectorie contagioasă, „problema lor” devine și „problema noastră”.
Una din lecțiile importante ale războiului rece este aceia că modul tradițional de asigurare a securității, sub forma creșterii puterii militare naționale sau a aliaților pentru a-și crește capacitatea de apărare, alterează climatul de securitate și generează, adesea, insecuritate. Instabilitatea globală impune un imperativ comunității internaționale în sensul că aceasta trebuie să se implice activ în gestionarea potențialelor focare de instabilitate care amenință pacea și securitatea internațională.
În contextul strategic post 11 septembrie, când lumea se confruntă cu amenințarea statelor falimentare, a epurării etnice a terorismului internațional și mai ales a statelor care dețin dispozitive WMD, este imperativă proiectare unei arhitecturi instituționale funcționale capabile să instituie un sistem de control internațional asupra comportamentului iresponsabil al acestor actori și chiar să adopte măsuri coercitiva atunci când este pusă în pericol pacea și securitatea internațională.
Strategiile de securitate secer reconsiderate radical. Ele trebuie să decurgă dintr-o nouă clasă de obiectiva, să constituie contribuții reale la securitatea omenirii, să nu prevadă generarea de avantaje pentru unele comunități în detrimentul altora.
Este necesar să se ia în considerare că multe din situațiile care acum constituie surse de insecuritate decurg in erori de decizie ale căror consecințe dezorganizate se dezvoltă din deceniile anterioare și vor continua și în deceniile următoare. Numai dacă se acceptă noul orizont de interpretare, cel care rezultă din centrarea pe situația omenirii, existenței sociale a oamenilor, devine evident că deciziile care ignoră megaexistențele nu pot să fie pertinente și pot fi surse ale unor evoluții realmente insecurizante și pentru oameni și pentru omenire.
Societatea contemporană trebuie să determine și să stabilească niște criterii general acceptate în determinare și definirea conținutului fenomenului securitate, precum și revizuirea metodelor și mijloacelor de asigurare a acesteia, în condițiile apariției a noi riscuri.
Mijlocul principal de combatere, la nivel internațional, a terorismului îl constituie numeroasele convenții încheiate și documente adoptate în acest scop.
Prin Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului (Geneva, 1937, adoptată în urma atentatului ucigaș de la, Marsilia), statele s-au angajat să pedepsească persoanele vinovate pentru: atentatele împotriva șefilor de stat și a altor persoane care ocupă funcții în stat; faptele care pun în pericol mai multe vieți omenești; acte diversioniste asupra bunurilor private și de stat; păstrarea sau aprovizionarea cu arme și alte mijloace teroriste; falsificarea și introducerea de pașapoarte și alte documente false; pregătirea de acte teroriste s.a.
După cel de al doilea război mondial, terorismul a cunoscut o extindere și o agravare, mai ales, din cauza tentei politice care i s-a dat și a implicării unor state în asemenea acțiuni. Drept urmare, au fost adoptate un număr de convenții, dintre care unele se referă la combaterea terorismului practicat contra șefilor de stat și a altor persoane oficiale, altele pentru a asigura securitatea în domeniul navigației aeriene și a navigației maritime.
În acest sens:
-Convenția asupra prevenirii și pedepsirii crimelor împotriva persoanelor protejate pe plan internațional, inclusiv agenții diplomatici (adoptată de Adunarea generală O.N.U., în 1973). Statele-părți sunt ținute să incrimineze, în dreptul lor intern, comiterea, cu intenție, a următoarelor fapte: uciderea, răpirea sau alt act asupra persoanei sau libertății unei persoane protejate pe plan internațional; un atac violent asupra sediului oficial, locuinței private sau mijloacelor de transport ale unei persoane protejate pe plan internațional, de natura să pună în pericol persoana sau libertatea sa s.a.
-Convenția împotriva luării de ostatici (adoptata la O.N.U. in 1979) prevede că, cel care sechestrează o persoană sau o reține și o amenință să o omoare, o va răni sau continuă să o rețină pentru a constrânge un stat, o organizație internaționala, o persoană fizică sau morală, să îndeplinească un act ori sa se abțină de la acesta, ca o condiție a punerii în libertate a ostaticului, comite infracțiunea de luare de ostatici (art. 1). Statele sunt obligate sa pedepsească asemenea infracțiuni, corespunzător gravității lor. Statul, pe teritoriul căruia, se afla prezumtivul infractor, îl va retine și va lua măsuri pentru urmărirea și finalizarea procedurilor penale împotriva lui; daca nu-1 extrădează, este obligat sa-1 supună urmăririi penale și sa-1 judece, ca pentru o infracțiune cu caracter grav (art. 8).
– Convenția internațională împotriva recrutării, folosirii, finanțării și instruirii de mercenari (adoptată în cadrul O.N.U., în 1989) definește infracțiunea ca, fiind fapta de a recruta, folosi, finanța sau instrui mercenari care participă direct la ostilități sau la acte plănuite de violenta. Statele vor sancționa asemenea infracțiuni ăi vor coopera între ele, pentru prevenirea și pedepsirea lor.
– Convenția privind securitatea personalului Națiunilor Unite și a celui asociat (New York, 1994) a fost adoptată din cauza atacurilor deliberate împotriva personalului și din preocuparea statelor de a asigura securitatea personalului Națiunilor Unite și a celui asociat.
În conformitate cu prevederile acestei convenții, statele părți vor lua toate măsurile necesare, pentru a asigura securitatea personalului Națiunilor Unite și a celui asociat, vor adopta masurile necesare pentru a-l proteja, în cazul în care acesta se va afla desfășurat pe teritoriul lor, împotriva următoarelor infracțiuni, comise în mod intenționat: crima, răpire sau orice atac asupra persoanei sau libertății vreunui membru al personalului Națiunilor Unite sau al personalului asociat; atac violent asupra localurilor oficiale, reședinței personale sau mijloacelor de transport ale unui membru al acestora, de natura a-i periclita persoana, sau libertatea sa; amenințarea cu efectuarea unui astfel de atac, pentru a constrânge o persoana fizică sau juridică de a realiza, sau de a se abține de la realizarea unui act oarecare; încercarea de a comite un astfel de atac, precum și participarea în calitate de complice, organizarea sau ordonarea comiterii unui asemenea atac. Asemenea acțiune este considerată, de către fiecare stat parte, ca o infracțiune în raport cu propria sa legislație internă, fiecare stat pedepsind, în mod adecvat, aceste infracțiuni, cu luarea în considerare a gravității lor (art. 9). Sunt prevăzute și regulile, după care fiecare își determină competențele sale asupra acestor infracțiuni (art. 10), precum și măsuri pentru asigurarea urmăririi penale sau a extrădării autorilor prezumtivi (art. 13-15).
Pentru asigurarea securității în domeniul aviației civile, au fost adoptate:
– Convenția referitoare la infracțiuni și la anumite alte acte săvârșite la bordul aeronavelor (Tokio, 1963), prin care se prevede obligația statelor de a pedepsi infracțiunile, precum și alte acte care pun în pericol securitatea aeronavelor sau a persoanelor și bunurilor aflate la bord, ordinea și disciplina pe o nava, aflată în zbor sau pe suprafață marii libere sau altei zone care nu face parte din teritoriul unui stat; competent să sancționeze asemenea fapte este statul de înmatriculare a navei.
– Convenția pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor (Haga, 1970) prevede ca o persoana comite o infracțiune daca, aflându-se la bordul navei în zbor, pune stăpânire pe nava ori exercita controlul asupra ei, intr-un mod ilicit și prin violenta sau amenințarea cu violentă; constituie infracțiune, de asemenea, tentativa unor asemenea acte și complicitatea la ele. Statele s-au angajat sa pedepsească asemenea acte în mod sever.
– Convenția pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securități aviației civile (Montreal, 1971) prevede că orice persoană comite o infracțiune dacă, în mod ilicit și cu intenție, săvârșește un act de violentă împotriva unei persoane, aflate la bordul unei aeronave în zbor, distruge o aeronava în serviciu sau îi cauzează deteriorări, plasează, pe o asemenea aeronava, dispozitive sau substanțe care pot să o distrugă ori sa-i producă deteriorări, distruge sau deteriorează instalații ori servicii de navigație aeriană ori tulbură funcționalitatea lor, comunică informații false, dacă acestea ar putea să facă aeronava inapta în zbor ori să-i pună în pericol securitatea în zbor.
Statele-părți s-au angajat să sancționeze, prin pedepse severe aceste infracțiuni; fiecare stat trebuie să ia masuri, pentru a ancheta și pedepsi infractorul, care se află pe teritoriul său, în cazul în care nu face extrădarea către alt stat (statului pe teritoriul căruia s-a comis fapta, statului și care este înmatriculată aeronava, statului pe teritoriul căruia aterizează aeronava).
– In baza Convenției privind aviația civilă intenațională (Chicago, 1944), statele includ, în acordurile bilaterale pe care le încheie, „clauza de securitate, recomandată în cadrul O.A.C.L, prevăzând o serie de masuri pentru a asigura protecția navelor, a pasagerilor și a echipajelor în cazul apariției unui incident de capturare sau pericol de capturare ilicită a navelor sau altor acte ilicite împotriva siguranței navelor și călătorilor, părțile se angajează să-si acorde asistență reciprocă pentru combaterea unor asemenea fenomene.
Masuri similare sunt prevăzute și în convențiile încheiate în domeniul securității navigației maritime:
– Convenția pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranței navigației maritime și
– Protocolul pentru reprimarea actelor ilicite împotriva siguranței platformelor fixe situate pe platoul continental (adoptate la Roma, 1988).
Și în cadrul organizațiilor și conferințelor internaționale sau pe plan regional, problema combaterii și lichidării terorismului se află în atenția statelor.
a) Comisia de Drept Internațional a examinat aceasta problema, într-un proiect de cod în 1954, considerând drept crima împotriva păcii și securității, întreprinderea sau încurajarea activității teroriste de către un stat împotriva altui stat.
b) Dintre rezoluțiile Adunării generale a O.N.U., adoptate în acest domeniu, menționăm pe aceea, prin care Adunarea generală a condamnat terorismul internațional (Rezoluția nr. 3034/XXVII din 1972), atrăgând atenția asupra distincției care trebuie făcută între actele condamnabile de terorism internațional și lupta popoarelor pentru autodeterminare (lupta îndreptată împotriva unor agresori sau cotropitori, pentru independență și libertate). O altă rezoluție, în același sens, a fost aceea din 1991 (Rezoluția nr. 46/51), prin care statele au fost chemate să prevină pregătirea și organizarea, pe teritoriul lor, de acte teroriste, să asigure arestarea și judecarea sau extrădarea celor care le comit, să încheie acorduri de cooperare în acest domeniu, să devină părți la acordurile multilaterale încheiate, să se abțină de la organizarea, instigarea, asistența și participarea la acte teroriste săvârșite pe teritoriul altor state, să le încurajeze ori să accepte, pe teritoriul lor, activități care vizează comiterea de acte teroriste.
c) Majoritatea statelor lumii sunt, în favoarea unei convenții internaționale și acest subiect se află pe agenda Adunării generale O.N.U. de mai mulți ani; atingerea acestui scop este însa îngreunată, din cauza conotației politice pe care unele grupuri de state o dau noțiunii de terorism.
d) Și prin documentul, adoptat la Conferința de la Stokholm din 1984, a statelor participante la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, referitoare la măsurile de încredere, securitate și dezarmare în Europa, a fost consacrată hotărârea statelor participante de a lua masuri efective, la nivel național și prin cooperare internațională, pentru prevenirea și respingerea actelor de terorism.
Statele cooperează, la nivel regional și în cadru bilateral, pentru combaterea terorismului; printr-o serie de acorduri și aranjamente, statele au stabilit un mod de colaborare, între organele lor de specialitate, pentru a preveni (prin informațiile pe care și le pun la dispoziție) și reprimă (acordându-si concurs și conlucrând, în cazul unor asemenea acțiuni) actele de terorism.
Un asemenea exemplu îl constituie Convenția europeana pentru reprimarea terorismului (Strasbourg, 1977), ratificata și de România în 1996). Convenția are în vedere infracțiunile cuprinse în reglementările din Convenția pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor (Haga, 1970) și Convenția pentru reprimarea de acte ilicite îndreptate contra siguranței aviației ci-vile (Montreal, 1977), precum si infracțiunile grave, constând într-un atac asupra vieții, integrității corporale sau libertății persoanelor care se bucura de protecție internațională, inclusiv a agenților diplomatici, cele care au ca obiect răpirea, luarea de ostatici sau sechestrarea ilegală, cele care au ca obiect bombe, grenade, scrisori bomba și tentative la cele de mai sus.
Cu privire la aceasta categorie de infracțiuni, s-a stabilit, pentru state, obligația de a extrăda (eventualele dispoziții incompatibile din acordurile dintre state, modificându-se). Convenția prevede, de asemenea, ca statul pe al cărui teritoriu se află autorul prezumtiv al unei infracțiuni la care se refera art. 1 și care a primit o cerere de extrădare, în cazul în care nu-l extrădează, deși a primit o cerere în acest sens, va dispune, fără nici o excepție și fără întârziere nejustificată, autorităților sale competente să exercite acțiunea penală, iar acestea hotărăsc în aceleași condiții, ca și pentru orice altă infracțiune cu caracter grav, potrivit legilor acestui stat.
CAPITOLUL II. Combaterea internațională a terorismului
2.1 Aplicarea forței în relațiile internaționale
În trecut, dreptul internațional admitea recurgerea, fără nici o restricție la măsuri de constrângere aplicate individual de către state și care se împărțeau în două categorii:
-cu folosirea forței armate (represaliile armate sau blocada pașnică, și ocupația militară a unui teritoriu, ca forme speciale ale unor asemenea represalii);
-fără folosirea forței armate (retrosiunea sau diferite forme de represalii economice, cum sunt: embargo-ul și boicotul, careva politice și anume ruperea relațiilor diplomatice).
Este greu de crezut că în procesul folosirii forței, a amenințării cu forța, a presiunilor și constrângerilor de orice fel cele două părți aflate în diferend se vor apropia.
Relațiile dintre ele se desfășoară sub semnul nemulțumirii și revoltei care iau dimensiuni tot mai mari, accentuându-se și concretizându-se într-o răbufnirea conflictului care ia, în multe cazuri, forma unei confruntări deschise, deosebit de grave.
Niciodată în istorie folosirea mijloacelor violente n-a constituit și nu poate să constituie o sursă a încrederii. Dimpotrivă, în toate cazurile în care s-a recurs la violență, s-a folosit forța sau amenințarea cu forța, și-au făcut loc suspiciunea, neîncrederea de ambele părți, fiecare privind cu îndoială pe cealaltă și punând sub semnul întrebării actele și faptele săvârșite.
Într-o lume convulsionată de frământări și neliniști existenționale, dominată de semnul neîncrederii, relațiile interstatale se transformă încet într-un război de uzură și, asemenea bulgărelui de zăpadă, sfârșesc, iată, în conflictelor.
În lucrarea sa monumentală „De jure belli ac pacis” (Dreptul războiului și al păcii), Hugo Van Grott atrăgea atenția că forța n-a dus niciodată la o soluție trainică. Impunerea prin forța armelor a unei decizii „a provocat în toate cazurile dureri și suferințe”, iar oamenii, chiar dacă, de nevoie, s-au supus pentru moment, abia au așteptat prilejul „să o conteste”, respingând-o.
Sun Tzu tratează cu o deosebită grijă posibilitatea evitării războiului:
O victorie este obținută înainte ca situația să se cristalizeze, iată ce nu pot înțelege oamenii comuni. De aceea autorul agresiunii nu este acoperit de nici un fel de reputație de istețime. Înainte ca lama paloșului să fie acoperit ce sânge, statul inamic va fi deja supus.
Clausewitz definește cu o clarviziune răscolitoare războiul, ca fiind o continuare a politicii prin alte mijloace. Desigur, strategul nu a avut în vedere adoptarea războiului ca o măsură curentă de soluționare a diferedelor, ci doar realizarea unei concordanțe între scop, mijloace și forțe. El accentuează această ecuație, integrând-o neapărat într-o politică eficientă, coerentă și lucidă.
După acel jus ad bellum (dreptul de a face război, ceea ce justifică războiul), de altădată, care permitea destul de ușor deosebire între războaie legitime, urmează un jus ad bellum mai imprecis, care, în numele apărării unor valori și al protecției minorităților, poate aduce la niște acțiuni care pot fi foarte bine caracterizate prin termenul de amestec sau coerciție. Încetineala cu care s-a mișcat comunitatea internațională înainte de a întreprinde o acțiune în Kosovo ilustrează extrem de bine dificultatea unui astfel de compromis. Asemenea situații pot fi de altfel cu greu descrise prin cuvântul „război”; termeni precum sunt „acțiuni diplomatice utilizând forța” ar fi mult mai potriviți.
Din păcate, normele de drept internațional nu reglementează foarte concret mijloacele strategice ce pot decide soarta unui război. Ca atare, breșele existente în sistemele de drept impun o corecție continuă a acestora.
În dreptul pozitiv nu s-a ajuns la o definire coerentă și unitară războiului, acest rol încercându-se a fi al practicii și doctrinei. În mare parte, războiul e definit ca fenomen de drept internațional, ca o relație între state.
La Rivier, războiul este lupta între două state, mijlocul extrem de constrângere prin care voința ostilă a adversarului trebuie să fie înfrântă și supusă. Delbez îl privește ca o confruntare armată între state, rezultat al voinței cel puțin unuia dintre ele, și întreprinsă în numele unui interes național.
Teoriile tradiționaliste, însă, cereau în afară de aspectul material al războiului și prezența lui animus, a manifestării de voință din partea cel puțin a unui stat.
Importanța acestui aspect este deosebită, pentru că în practică, un act beligerant poate ieși ușor de sub incidența unei norme juridice, dacă este catalogat în mod subiectiv.
În ordinea internațională actuală, Carta ONU interzice războiul în sensul propriu al termenului. El este însă acceptat ca un drept fundamental al statelor la autoapărare și, ca o măsură de constrângere împotriva unui stat care a încălcat ordinea juridică internațională. Condiția de bază însă, pentru a se putea recurge la această măsură, aste existența unui organ care să personifice voința unanimă a societății internaționale.
În dreptul internațional contemporan, principiul nerecurgerii la forță armată precum și agresiunea sunt reglementate de către Declarația referitoare la definiția agresiunii, din 1974, a Adunării Generale a ONU, precum și de Actul final de la Helsinki, 1 august 1975:
Statele se vor abține în relațiile lor reciproce, ca și în general în relațiile lor internaționale, de a recurge la forță sau la amenințarea cu forța, fie împotriva integrității teritoriale, sau a independenței politice a oricărui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite și cu prezența declarație. Nici o considerație nu poate fi invocată drept justificare pentru a recurge la folosirea forței sau la amenințarea cu forță în contradicție cu acest principiu.
În consecință, statele se vor abține de la orice act care constituie o amenințare cu forță sau o folosire directă sau indirectă a forței împotriva altui stat participant. Totodată, ele se vor abține de la orice manifestare de forță în scopul de a face un alt stat participant să renunțe la deplina exercitare a drepturilor sale suverane. De asemenea, ele se vor abține în relațiile lor reciproce și de la orice act de represalii cu forța. Nici o asemenea folosire a forței sau amenințarea cu forța nu va fi utilizată ca mijloc pentru a rezolva diferendele între ele.
În legătură cu conținutul juridic al acestui principiu, trebuie precizat mai întâi, că noțiunea de forță nu se limitează la forța armată, ci, are un sens mai larg, incluzând atât acțiunile militare cît și presiunile economice politice sau de altă natură, îndreptate împotrivă independenței politice, ori integrității teritoriale a unui stat, precum și păcii ori securității internaționale.
Dreptul internațional permite folosirea forței în doar două situații:
-folosirea forței în baza hotărârilor Consiliului de Securitate ONU;
-exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat.
Consiliul de Securitate ONU este singurul organism care poate ordona acțiuni armate ca și sancțiune colectivă împotriva unei agresiuni.
Atunci când constată comiterea unui act de agresiune, Consiliul adoptă două categorii de măsuri de constrângere: a) cu caracter economic și diplomatic, și b) cu caracter militar.
O dată cu încetarea războiului rece și a bipolarității, ca urmare a transformărilor ce au dus la abolirea totalitarismului comunist, Consiliul de Securitate a devenit un factor important în luarea de măsuri cu caracter militar.
În 1950, Adunarea Generală a dobândit și ea competența folosirii forței armate. În contextul războiului din Coreea când, profitând de absența reprezentantului sovietic, Consiliul de Securitate a adoptat decizia de a angaja Națiunile Unite împotriva R.P.D. Coreeană care declanșase operațiuni militare contra R. Coreea, SUA au prezentat Adunării Generale un proiect de rezoluție, care a fost adoptat la 3 noiembrie 1950 sub denumirea de „uniți pentru pace”.
Pentru a permite Națiunilor Unite să ia măsuri eficiente, membrii au la dispoziție contingente naționale imediat utilizabile, pentru o acțiune combinată, de constrângere internațională.
La 6 octombrie 1973, în Israel, cu ocazia sărbătorii de Yom Kippur, zi al iertării păcatelor, în care nimeni nu lucrează, Siria și Egiptul și-au unit forțele și, echipate cu cele mai bune arme furnizate de URSS, au dezlănțuit un atac concentrat asupra dușmanului lor comun, Israelul. Ceea ce s-a întâmplat, a fost de domeniul inimaginabilului: Israel era atacat prin surprindere și, după cum decurgeau lucrurile, forțele arabe păreau a obține victoria în scurt timp. Amenințarea înfrângerii a dispărut abia după ce generalul Sharon a reușit să ajungă în spatele diviziilor egiptene, zdrobindu-le. La sfârșitul celui mai lung război dus de Israel, acesta a reușit cu greu să respingă forțele arabe și și-a recucerit integritatea teritorială.
Răspunsul militar al acestuia, considerat oarecum tardiv și ușor anemic, ilustrează cît se poate de bine dreptul unui stat de a răspunde cu o forță la un atac extern militar, îndreptat clar împotriva integrității sale.
Din păcate, însă, autoritățile petrecute în zilele noastre între Israel și lumea arabă, nu mai pot fi catalogate ca fiind autoapărare, ele înscriindu-se clar în registrul fenomenului terorist.
2.2.Modalitățile de combatere a terorismului
Lupta împotriva terorismului pe plan internațional își găsește prima sa afirmare în Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului, semnată la Geneva în 1937 de 24 de state sub auspiciile Ligii Națiunilor. Au urmat o serie de alte Convenții.
Chiar și la nivel de sas nu există o politică uniformă și generică împotriva terorismului care va fi potrivită pentru toate cazurile, dar, totuși, cu siguranță sunt lecții care trebuie învățate din experiență. De exemplu, state similare, confruntându-se ca amenințări similare, răspund în mod diferit, deoarece tacticele efective în anumite situații, pot fi neefective în alte circumstanțe.
Statele nu pot acționa efectiv fără ajutorul altor state, cu atât mai mult că numărul statelor amenințate direct de terorism a crescut odată cu dimensiunea transnațională a fenomenului. Înfăptuirea actelor teroriste pun la îndoială capacitatea acelui sau altui stat de a asigura în țară ordinea, securitatea vieții și demnitatea cetățenilor.
Despre aceasta ne vorbesc și evenimentele din 11 septembrie 2001 din SUA și de la 4 martie 2004 din Spania: necîtînd la puterea sa economică, politică și militară, SUA a devenit vulnerabilă în fața terorismului internațional. Aceste acte teroriste au obținut efectul strategic și scopul principal al teroriștilor.
Războaile din Afganistan și Irak, nimicirea liderilor palestinieni a mișcării teroriste împotriva Israilului ne arată, că forța militară nu este cea mai efectivă sursă de luptă cu terorismul (ea poate fi doar unul din acești factori). Armata este creată pentru a lupta cu un dușman concret bine cunoscut, terorismul însă este invizibil, loviturile lui fiind neașteptate, neorganizate.
Pentru a lupta eficient împotriva grupărilor teroriste, trebuie să le cunoaștem cît mai bine schema logică și/sau motivația după care acționează, pentru a anticipa potențialele operațiuni ofensive și pentru a-i „neutraliza2 mediul prielnic de apariție și dezvoltare. Prin urmare, trebuie să supunem analizei toate urmele și documente și materiale legate de aceste grupări. „Manualul Al-Qaeda” oferă oportunitatea de a cerceta ideile (manifestate sau latente), modalitățile de organizare, caracteristicile generale ale membrilor etc. dintr-o perspectivă interioară, prin intermediul teoriilor conflictului social.
Comunitatea internațională a conștientizat necesitatea întăririi inițiativelor de cooperare internațională deja existentă, precum și a găsirii unor metode noi cît mai eficiente, pentru a face față amenințărilor de tip neconvențional, cum sunt cele teroriste.
Atacurile teroriste asupra SUA au generat un proces de concentrare a eforturilor comunității internaționale pentru întreprinderea unor măsuri comune pentru combaterea terorismului, devenind evidentă conturarea unui efort consensual pe plan internațional. Răspunsul concret și cooperant la nivelul organizațiilor internaționale – grupul G8, ONU, NATO, UE, OSCE – și cel individual al statelor la solicitarea SUA, au confirmat voința și disponibilitatea acestora pentru angajarea în lupta contra terorismului.
Printre elementele reacției la nivel global se includ:
Plasarea problemei terorismului ca una prioritară în activitatea politică a tuturor statelor moderne;
Eforturi pentru prevenirea și eliminarea acțiunilor teroriste – atacurile cu bombe, terorismul aerian și luările de ostatici;
Combaterea acțiunilor teroriste din domeniul financiar, pentru procurarea și disemnarea armelor de nimicire în masă;
Urmărirea și prinderea, extradarea sau judecarea teroriștilor și detenția lor în siguranță;
Implementarea Rezoluției ONU 1373,adoptată la 28 septembrie 2001 și adaptarea legislației interne din fiecare țară la standardele internaționale privind lupta împotriva terorismului;
Implementarea Convenției ONU Impotriva Terorismului care constituie un ghid pentru întărirea capacităților naționale pentru combaterea terorismului prin dezvoltarea mecanismelor de acțiune existente, convenirea de noi mijloace pentru eficientizarea acțiunilor antiteroriste, a procedurilor și sistemelor de protecție a societății împotriva amenințpărilor teroriste;
Adoptarea Convenției Internaționale cu privire la Combaterea Actelorde Terorism Nuclear;
Descoperirea și eliminarea surselor de finanțare, a mijloacelor de comunicații ale structurilor de organizare teroriste (firme, ONG-uri, ect.);
Petrecerea în comun a unui șir de state de studii întru neutralizarea troriștilor;
Unirea eforturilor tuturor părților interesate;
Trebuuie folosită experiența acumulată de un șir de state care s-au ciocnit deja cu problema terorismului internațional, așa țări cum ar fi: Israilul, Marea Britanie, Spania, SUA,. Rusia, ș.a.
Adoptarea unor măsuri stricte de control ai circulației personelor, reducerea fenomenilor de emigrație ilegală;
Susținerea Organizației internațuionale a Aviației Civile pentru implementarea unor măsuri de sporire a securității zborurilor aeriene și a securității pe aeroporturi;
O deminsiune de abordare a luptei împotriva amenințărilor teroriste este reprezentată de cooperarrrrrea internațională, prin care procesul de monitorizare și combatere a grupurilor cu caracterterorist sau care cooperează cu acestea să fie combătute mai eficient. Este necesară coordonarea interacțiunii poliției, serviciilor secrete și guvernelor în lupta cu terorismul. Fără o colaborare reciprocă, este imposibilă anihilarea acestui flagel.
Comunitatea euro-atlantică, lărgită, consolidată și cît mai bine integrată în privința cooperării luptei împotriva terorismului reprezintă coloana vertebrală a acestei lupte globale la începutul secolului XXI. Contribuția statelor din sud-estul Europei în cadrul structurilor NATO, a noilor structuri de securitate europene, va avea consecințe benefice și în planul climatuluide investiții și al dezvoltării economice. Terorismul internațional reprezintă o amenințare la adresa tuturor statelor și societăților, la adresa sistemului valoric occidental, al instituțiilor spiritului și tradiției Trans Atlantice, indiferent de aspectele idiologice, etnice sau religioase și afectează toate sferele de activitate umană.
Eforturile, întreprinse de NATO în planul combateroii terorismului și sprijinul obținut din partea țărilor membre, s-au desfășurat pe mai multe direcții, dintre care cele mai importante privesc eficientizarea schimbului de informații, prevenirea proliferării armelor și substanțelor de distrugere în masă, crearea cadrului de cooperare între țările membre și partenere pentru o mai bună abordare a acestrui fenomen. Totuși, HATO nu se va transforma într-o organizație interesată exclusiv de combaterea terorismului. Eforturile noilor candidați de a include aceste preocupări pe agenda lor, contribuie la sporirea imediată a nivelului general de securitate.
În cadrul NATO, acțiuni împotriva fenomenului teroris s-au conturat în mai multe feluri:
Imediat după 11 septembrie 2001, NATO, pentru prima dată în istoria sa, a invocat Art.5 din tratatul de la Wash9ington pentru susținerea SUA în acțiunile sale împotriva terorismului, considerînd acest acat un atac împortiva tuturor mebrilor alianței. Gestul politic a fost întărit de o amplă suită de măsuri adoptate de NATO și statele mebre pentru creșterea capacității sale de reacție rapidă la combaterea terorismului, dintre care menționez:
întărirea schimbului de informații la nivel bilateral și în cadrul organismelor NATO privind datele care pot contribui la desoperirea indiciilor cu privire la amenințările teroriste și la acțiunele necesare contracarării acestora;
asigurarea la nivel individual sau colectiv a asistenței necesare pentru statele care opot fi sau sunt deja ținte ale amenințărilor teroriste;
adoptarea măsurilor necesare pentru asigurarea sporirii securității pentru facilitățile SUA dislocate în statele membre;
susținerea solicitărilor statelor NATO pentru susținerea operațiunilor antiteroriste;
asigurarea securității și accesibilității aeronavelor militare sle SUA sau ale altor aliați angajate în acțiuni de combatere a terorismului;
asigurarea accesului în porturi a navelor SAU și ale altor state aliate angajate în acțiuni împotriva terorismului;
măsuri practice de dislocare a unor forțe navale și a Forței Aeriene de Aterizare Timpurie în scopul sprijinirii acțiunilor împotriva terorismului.
Un pas exterm de important în lupta împotriva terorismului e reprezentat de hotărîrea guvernelor de a trata amenințările fenomenului terorist și de a consacra inițiativele instituțiilor internaționale pe plan legislativ. Acestă inițiativă s-a finalizat prin elaborarea Planului de acțiune pentru combaterea terorismului, adoptat în decembrie 2001 de Consiliul Ministtterial al OSCE.
Este importantă articularea eforturilor de combatere a terorismului în afara granițelor naționale, întrucît ptin implicarea în zone instabile precul cele din Asia centrală – de exempluîn Afganiastan – sau Orientul Mijlociu, un stat poate reduce în mod considerabil riscul unui atac terorist în propia țară.
Terorismul ca fenomen reprezintă un atentat la viața societății moderne, globalizate sau la nivel local, și a cetățenilor acesteia. Strategia de combatere a terorismului trebuie să aibă drept scop principal protecția cetățenilor, a comunității, a statului național și al statului global.
Acțiunile instituțiilor statului, abilitate pentru aplicarea măsurilor de combatere a terorismului, nu pot fi izolșate de societate, ci trebuie să beneficieze de susținere civică. Cooperarea instituțiilor statului și a organizațiilor internaționale cu societatea civilă devine esențială pentru succesul măsurilor stabilite privind protecția comunităților și eliminarea amenințărilor teroriste.
În acest context merită de menționat și trataul de la Amsterdam care a inserat un articol referitor la lupta împotriva terorismului, permițînd Statelor Membre să adopte poziții comune, decizii, decizii- și convenții-cadru în vederea unei mai strînse coordonări în acest domeniu. Începînd cu 1 ianuarie 1999, sarcina coordonării luptei împotriva terorismului revine Oficiului European de Poliție (Europol) după întrate în vigoare, la 1 octombrie 1998 a Convenției Europol.
Ca urmare a evenimentelor tragice din 11 septembrie din SUA, Consiliul European extraordinar de la Bruxelles, din 21 septembrie 2001 a adoptat un plan de acțiune în cadrul politicii de combatere a terorismului.
Planul de acțiune are ca măsuri:
întărirea cooperării juducuare și a polițiilor – se întenționează întroducerea mandatului de arestare european (care dă posibilitateapredării persooanei căutate de la o autoritate judiciară la alta) și adoptarea unei difiniții comune a terorismului; Statele Membre, împreună cu Europol, vor comunica date cu privire la terorism, iar o echipă de specialiști antitero din cadrul Europol va coopera cu omologii americani;
dezvoltarea instrumentelor legale internaționale;
stoparea finanțării terorismului;
întărirea securității spațiului aerian;
coordonarea acțiunii globale a Uniunii Europene.
Consiliul European de la Laeken din decembrie 2001 a adoptat o poziție comună asupra Regulamentului Consiliului cu privire la securitatea aviatică și a invitat Consiliul și Comisia să finalizeze programul de întărire a cooperării dintre Statele membre ce se realizează în cadrul Agenției Europene pentru Protecția Civilă.
Trebuie să se acorde un plus de atenție și pericolelor induse de noile arsenale nucleare, obținute de India și Pakistan, și de posibilul pericol al unei viitoare proliferări nucleare.
Atâta timp cît există depozite de arme nucleare în lume, persistă și posibilitatea terorismului nuclear ce a devenit o nouă formă de amenințare a securității mondiale.
În ultimii ani se constată o creștere a proporțiilor de contrabandă cu materialele radioactive cu plutoniu, celsiu și uraniu care pot fi folosite de organizațiile sau grupările teroriste, care le pot procura sau fura de la țările care le posedă ori singure le produc. Se cunoaște faptul că o siplă răspândire a agenților radioactivi în locuri aglomerate, pot produce cu mult mai multe victime decât detonarea unui dispozitiv nuclear.
În cele din urmă, singurul mod de a elimina pericolul, este distrugerea armelor și stabilirea unui control internațional stric al tuturor materialelor prime care ar putea fi folosite pentru fabricarea de noi arme.
Ca mijloc efectiv în lupta cu terorismul poate fi și „mass-media”. Mass-media trebuie corect și profesional să informeze publicul despre evenimentele ce se produc, deoarece un surplus de informație despre atacul de terorism săvârșit poate să genereze mai multă frică și panică. Trebuie să creeze un puternic mediu social care să fie în stare să respingă ideile antiumane ale teroriștilor.
Pentru o mai bună siguranță antiteroristă, devine obligatorie îmbunătățirea substanțială a colaborării și eficientizării schimbului de informații dintre serviciile sectere asupra persoanelor și grupărilor suspectate de terorism, inclusiv prin-un control al rețeiel Internet, care poate fi utilizat de posesori și pentru transmiterea ce mesage cifrate.
2.3. Republica Moldova și problema terorismului.
Moldova este deja implicată în mai multe structuri internaționale care au drept scop contracararea extrimismului și terorismului. Suntem parte a Coaliției antiteroriste internaționale a Programului Parteneriat pentru pace, unde sunt elaborate și implementate mai multe proiecte de combatere a terorismului.
Nu este stat care ar fi protejat de eventualele atacuri teroriste. Terorismul este o problemă globală și Moldova trebuie să fie pregătită să intervină promt în caz de necesitate.
Un rol deosebit în ansamblul luptei antiteroriste îl au SIS și poliția care, în cooperare, trebuie să execute: identificarea și supravegherea activității rezidenților străini în Moldova, descoperirea și percheziția asupra elementelor suspecte de apartenență la grupări teroriste și arestarea lor, expulzarea persoanelor declarate indezirabile, ș.a. măsuri de acest gen.
Directorul Serviciilor de Informații și Securitate Ion Ursu a declarat, că pe teritoriul controlat de autoritățile constituționale din moldova nu au fost depistate structuri teroriste autohtone și nici observată activitatea structurilor internaționale teroriste.
În perioada 28-30 iunie 2004 în RM (Chișinău) s-au desfășurat aplicații comune ale comandamentelor serviciilor speciale din Moldova și Belorus „Occident-Antiteror-2004”. „Aceste aplicații sunt o posibiltate de interacțiune a subdiviziunilor speciale ale organelor de securitate și autorităților publice centrale din CSI care trebuie să găsească un mecanism de comunicare operativă.
Pentru a răspunde promt la amenințările care pot apărea. În același timp, ne străduim să colaborăm activ cu toate țările din regiune pentru contracararea acestui flagel și în continuare rămânem deschiși pentru cooperare cu toate structurile internaționale pentru combaterea terorismului”, a menționat dl.Ursu.
În Republica moldova pentru prima dată s-au desfășurat aplicații de acest gen. Centrul antitero al CSI a organiza asemenea cantonamente începând cu 2001 în Kirghizia, Kazahstan, Ucraina și Federația Rusă.
Aceasta a fost cea de-a doua fază a aplicațiilor comune „Vest-Antitero 2004” desfășurate în Chișinău. Operațiunea este organizată de către Centrul antitero al CSI și coordonată cu conducerea Republicii moldova.
Prima etapă a aplicațiilor s-a desfășurat în perioada 10-24 iunie 2004 pe teritoriul Moldovei, Ucrainei, Belorusiei și Federației Ruse. În cadrul ei a fost realizată activitatea operativă de investigații despre grupurile de teroriști care au tranzitat convențional teritoriul celor patru state. Faza a două de intervenție a avut loc pe 29 iunie a aceluiași an la aeroportul Chișinău și Gara Visterniceni, unde subdiviziunile cu destinație specială ale Serviciului de Informație și Securitate al RM și Comitetului Securității Statului din Belorus au participat la operațiuni de eliberare a ostaticilor.
General-colonelul Boris Mîlnikov, șeful Centrului antitero al statelor CSI, a declarat că moldovenii au fost mult mai buni decât belorușii. El a menționat, că deși este a patra oară când se organizează astfel de cantonamente, aplicațiile din Moldova s-au desfășurat la un nivel calitativ înalt. Totodată, Mîlnicov a declarat că în timpul operațiunii au fost depistate unele probleme legate de diferențele existente între legislațiile celor patru țări antrenate în aplicații.
Colaborarea între țări în combaterea terorismului este extrem de necesară, întrucât terorismul este un flagel global care nu cunoaște frontiere. Acțiunele „Vest-Antitero 2004” au avut ca scop o testare a capacității de răspuns a serviciilor speciale la amenințările terorismului.
Ignorarea pericolului pe care-l prezintă fenomenul terorismului și întârzierea aplicării măsurilor de contracarare a acestuia poate avea urmări dramatice. Șeful statului a subliniat interesul Republicii Moldova pentru participarea activă la operațiuni practice de instruire de acest ordin, subliniind că doar cu eforturi comune poate fi sporită securitatea regională și internațională. Republica Moldova este parte la toate acordurile în domeniul respectiv în cadrul CSI și al structurilor internaționale.
În calitate de obiective ale GUUAM, care a avut loc la 22 aprilie 2005, au fost anunțate contribuirea la dezvoltarea social-economică, dezvoltarea și extinderea relațiilor comercial-economice, relațiilor în domeniul culturii, științei și în sfera umanitară. Un rol aparte revine dezvoltării comunicațiilor regionale, consolidării securității regionale, interacțiunii în domeniul combaterii terorismului internațional, crimei organizate și businessului cu droguri. Președintele Vladimir Voronin a subliniat că „este important nu numai să combatem terorismul ca atare, dat li să eliminăm cauzele acestuia, inclusiv separatismul – fenomen care a afectat în cel mai direct mod Republica Moldova”.
„Ne-am convins pe propria experiență că regiunile controlate de forțe secesioniste sînt un focar permanent de instabilitate și tensiune, un mediu favorabil pentru contrabandă, trafic ilicit de arme și droguri, spălare de bani și migrațiune ilegală. Aceste concluzii nu sunt niște presupuneri, ci niște adevăruri pe care le cunoaștem, cum se spune, „pe viu”, a subliniat președintele.
El a menționat disponibilitatea Moldovei da a coopera cu toate țările în sfera combaterii terorismului. Șeful statului a menționat că Chișinăul oficial deja a adoptat hotărârea de a pune la dispoziția țărilor din coaliția antiteroristă spațiu aerian și aerodromurile, Parlamentul a adoptat legea cu privire la combaterea terorismului, au fost luate măsuri pentru întărirea graniței, pentru contracararea migrației ilegale, au fost stabilite relații cu serviciile speciale din țările antiteroriste.
Deși în limitele statului nostru n-au fost cunoscute fapte ce țin nemijlocit de infracțiunea de terorism, la momentul actual în societate problematica terorismului se discută din ce în ce mai activ. Deși nici pe plan intern, nici mondial noțiunea de terorism n-a fost dedusă definitiv, legiuitorul nostru, ținând cont de conjunctura contemporană, a modificat completamente în Codul penal al Republicii Moldova (CP al RM) art.278 –„Terorismul”.
Această modificare a legislatorului autohton a denumirii și conținutului operate în articolul cu privire la terorism este justificată de deplin. Astfel, în art.278 CP al RM (2002), numit în vechea redacție „Act de teroare”, s-a revenit la titlul „Terorismul” din precedentul Cod penal, conținutul acestuia fiind substanțial îmbogățit în comparație cu cel din CP al RM (1961). Trebuie de menționat însă, că practica judiciară autohtonă, din fericire, n-a cunoscut încă fapte ce puteau fi încadrate, fie conform vechii formulări, fie chiar celei prezente, în legea penală a Republicii moldova. Modificarea oricum a fost necesară din cauza situației create în țările vecine și problema merită șui trebuie cercetată la nivelul cuvenit din punct de vedere științific. Unii savanți din domeniu consideră că terorismul este un termen politic, însă, în sens juridico-penal terorismul, înseamnă și o componență de infracțiune concretă.
Legislația RM nu prevede într-un anume text sau articol infracțiunea de terorism. Această infracțiune, datorită și diversității formelor pe care o poate avea, este prevăzută în mai multe legi, inclusiv și în Codul Penal, care a stipulează că terorismul poate fi clasificat în două grupe:
Terorismul propriu-zis (art.278 CP al RM) și
Alte infracțiuni calificate de convențiile internaționale drept manifestări ale terorismului și care în legislația națională sunt sancționate c0onform mai multor articole: „Atacul asupra persoanelor care beneficiază de protecția internațională” (art.142 CP al RM), „Luarea de ostatici”(art.280 CP al RM), „Deturnarea sau capturarea unei garnituri de tren, a unei nave aeriene sau navale” (art.275 CP RM).
Astăzi, avîn în vedere rolul mass-media în lupta antitero, în RM a fost primit Statutul Companiei de Stata „Teleradio-Moldova”. Conform acestui statut, programele Companiei nu trebuie să conțină chemări la agresiune și război, ațâțarea vrajbei naționale, rasiale, religioase, la terorism și separatism teritorial…
În prezent, întreaga omenire este amenințată de terorismul nuclear ce a devenit o nouă formă de amenințare a securității mondiale. În ultimii ani constatăm creșterea proporțiilor de contrabandă cu materiale radioactive cu plutoniul, cesiul, uraniul care pot fi folosite de organizațiile sau grupările teroriste, care le pot procura sau fura de la țările care le posedă ori le produce sinestătător. Este cunoscut de toți, că o simplă împrăștiere a agenților radioactivi în zonele aglomerate, pot produce cu mult mai multe victime decât detonarea unui dispozitiv nuclear. Noul Cod penal al RM ar trebui să fie completat cu crimele menționate mai sus, cît și cu un articol nou: „Denunțarea calomnioasă cu bună credință despre un act de terorism”, deoarece lipsa unui pericol social și datorită faptului că datele sunt false, acest act aduce la dezordine , panică în programul de lucru și în final cheltuieli mari pentru verificare. Republica moldova trebuie să-și lărgească și să-și apofundeze cooperarea în lupta cu terorismul și celelalte infracțiuni grave menționate atât pe plan bilateral, regional cît și internațional.
În prezent, comunitatea internațională este obligată, mai ales în situațiile de încălcare gravă și masivă a drepturilor omului, situații ce pun în pericol pacea și securitatea internațională să adopte măsuri concrete ce ar depăși faza unor „declarații”. Referitor la intervenția statelor în ascopul restabilirii încălcărilor grave, masive a drepturilor omului ce se comit în diverse zone alei Terrei, care în același timp pun în pericol pacea și securitatea internațională, aderăm la poziția exprimată de profesorul Victor Duculescu, care scrie:” Fără îndoială, diferența între intervenția unilaterală a unui stat, care sub pretextul umanitar urmărește să-și perpetueze anumite interese.
Concluzie
Astfel, bine analizând cele expuse anterior, totuși, se poate afirma că, necătând la eforturile considerabile ale societății contemporane privind combaterea terorismului internațional, la toate tehnicile și metodele performante de prevenire și contracarare a lui, terorismul internațional nu va fi lichidat definitiv, ci numai înfrânt. În literatura de specialitate, consultată de autor, nu s-a găsit nici o opinie cu privire la lichidarea deplină a terorismului internațional. Fiecare cercetător, care abordează această problemă, înaintează propria sa variantă de soluționare a acestui viciu înfiorător, dar nici unul dintre ei nu și-a asumat responsabilitatea să afirme că terorismul internațional, acest flagel al contemporaneității, va fi stârpit.
Există următoarele păreri privind perspectivele dezvoltării terorismului internațional: unii cercetători, așa ca Yan Alexander, conducătorul Institutului de Cercetare a Terorismului din New-York, SUA, consideră, că "terorismul internațional va transforma toată lumea într-o arenă de luptă. Realitatea prezentă ilustrează vulnerabilitatea extremă a tuturor guvernelor și țărilor, independent de simpații și convingeri politice. Cercetătorilor, care susțin această ipoteză, terorismul internațional li se prezintă ca o sfidare extremistă la adresa sistemelor politice liberale din Occident și regimurilor proccidentale din Orient.
Cercetătorii, orientați moderat, așa ca John Bayer Bell, terolog britanic, consideră că, terorismul internațional "treptat va deveni o "strategie politică de rutină, dar neobișnuită din punct de vedere al mijloacelor utilizate".
După părerea lui, mișcările teroriste etnice și religioase, ce domină prim-planul scenei mondiale în prezent, puțin se deosebesc de cele revoluționar-ideologice și naționaliste, dominante în sec.XX, în ceea ce privește tacticele, metodele și procedeele utilizate în desfășurarea activității sale. Teroriștii nu sunt în stare să nimicească bazele civilizației contemporane. "IRA nu poate să distrugă Londra cu bombele, – consideră J.B. Bell,- așa ca o catastrofă în viitorul apropiat nu ne amenință".
Analizând minuțios ipotezele sus-menționate, autorul tezei dă prioritate primei ipoteze, cu rezerva precum că terorismul internațional va persista dacă nu vor fi luate măsuri concrete și imediate privind contracararea lui la toate nivelurile și sub toate aspectele. Complexitatea contracarării fenomenului abordat constă în faptul că terorismul internațional, să ca fenomen social flexibil, ce ușor se acomodează la realitățile momentului, mereu anticipează acțiunile statului, comunității mondiale, impunându-i condițiile și regulile sale. Statul joacă rolul "outsider"-ului, doar răspunzând la lovituri.
Terorismul internațional în următorii ani va reflecta dezvoltările tehnologice ulterioare, schimbările sociale, transformările structurale la nivel statal, regional și mondial, precum și transferul de influență tot mai evident într-o lume în schimbare determinată de "power shift" (dinamica centrelor de greutate a puterii). "Tacticele teroriste conform opiniilor specialiștilor în domeniu, la care se alătură și autorul tezei, vor ține seama și ele de aceste schimbări, în condițiile în care:
1.Transportul aerian va asigura o mobilitate la scară planetară, fără precedent;
2.Radioul, TV, comunicațiile digitale, via satelit, magistrale informatice de tip Internet, vor asigura în viitor un acces instantaneu la informații vitale teroriștilor, precum și la audiență mondială nemijlocită;
3.Sistemele de arme moderne, noile generații de explozivi, de dispozitive de ghidare, de ochire, de comandă de la distanță etc. vor deveni mai accesibile pe piețele clandestine de arme;
4.Societatea contemporană va oferi noi vulnerabilități teroriștilor cum ar fi transportul aerian, centralele atomo-electrice, instituțiile de cercetări biologice sau chimice, platforme marine de foraj, noduri de comunicații planetare, sateliții de comunicare, posturile TV și, de ce nu, spațiul cosmic.
Pe lângă formele tradiționale de terorism, cum ar fi folosirea încărcăturilor explozive, răpirea și luarea de ostatici, trebuie acordate atenție și noilor forme de potențiale amenințări la adresa securității internaționale, cum ar fi folosirea materialelor nucleare, biologice sau chimice.
În cele, ce vor urma, autorul examinează gradul posibilității de utilizare a diferitor arme de distrugere în masă:
Arma nucleară. În general, se poate spune că terorismul nuclear este un fenomen complex, ce dă naștere unor riscuri specifice, care trebuie tratate responsabil și combătute prin toate mijloace posibile. Până la sfârșitul anilor 80 se considera că pericolul principal, care pasă omenirea, este folosirea de către teroriști a armei nucleare. Însă în zilele așa fel de cercetudine nu există. Conform raportului anual al Ministerului SUA din 1999, majoritatea grupărilor teroriste nu posedă nici mijloace financiare, nici tehnologice pentru producerea armelor atomice.
Terorismul nuclear presupune nu numai amenințarea cu detonarea unui dispozitiv nuclear, ci și simpla împrăștiere a agenților radioactivi în zonele aglomerate, deoarece este știut că numărul celor uciși de exploziile de la Hiroshima și Nagasaki, a fost mai mic decât cel al persoanelor, care au murit din cauza radiațiilor și otrăvirii, la mulți ani după atacul atomic. Dacă de luat în calcul și copiii cu malformații genetice, născuți la zeci de ani după eveniment, disproporția devine înspăimântătoare.
Acum că materialul strategic este mult mai ușor accesibil, hotărârea absolută a fanaticilor religioși motivați politic în realizarea obiectivelor lor indiferent de preț și în angajarea oricăror mijloace posibile pentru aceasta, reprezintă o mai mare amenințare. Atacuri teroriste precum cele de la Oklahoma, World Trade Center și Pentagon arată ceea ce terorismul internațional poate realiza. Mai mult, și poate observa că, dacă ar fi fost folosit un material nuclear, un astfel de atac putea amenința existența întregii populații.
Arma bacteriologică. Acest gen de terorism presupune utilizarea mijloacelor bacteriologice (bacterii, virusuri, rikketsii ) împotriva populației cu scopul nimicirii a unui număr maximal de oameni. Organizațiile teroriste pot obține mijloace bacteriologice sau producându-le sau procurându-le pe piața ilegală. Însă producerea armei bacteriologice necesită laboratoare înalt tehnologizate, investigații financiare masive și timp. Sursa reală de obținere a armei bacteriologice este achiziționarea armei din țările lumii a treia. Așa fel de substanțe sunt comparativ ușor transportabile și comode în folosire.
Din punct de vedere al posibilității tehnice de realizare teroriștii vor da prioritate Armei chimice, decât armelor atomice sau biologice. Unul din cele mai cunoscute exemple în acest sens a fost dispersarea "SORIN"-ului în metroul din Tokyo și Yokohama ( Japonia).
Terorismul chimic urmărește un dublu scop:
Nimicirea unui număr maximal de oameni;
Cauzarea daunelor economice (otrăvirea apei potabile, produselor alimentare).
Arma chimică este mai mult "preferabilă", deoarece este mai accesibilă, mai simplă în producere, mai compactă în comporare cu materialele nucleare sau bacteriologice. Ca urmare, teroriștii vor avea mai multe șanse pentru efectuarea actelor teroriste.
În greutățile sus-menționate nu sunt de neânvins. La urma urmei, alegerea tipului de armă va depinde de specializarea teroriștilor și de accesul la unele sau altele arme de distrugere în masă.
Societatea este amenințată și de un alt gen de terorism internațional, când un singur terorist și terorismul ca tactică vor poseda forța distrugătoare colosală. Pe timpuri teroriștii puteau asasina oficiali, acapara clădiri, deturna aerobuse sau lua ostatici, dar aceste acțiuni nu garantau atingerea scopurilor, puse de teroriști. Astăzi societatea contemporană în țările dezvoltate tot mai mult depinde de păstrarea, accesul, analiza și transmiterea informației electronice. Departamentele militare, poliția, băncile, comerțul, transportul, știința și marea majoritate de tranzacții în sectorul privat și de stat al economiei naționale și mondiale funcționează în regimul "on-line". Astfel, sferele de activitate vital importante rămân absolut neprotejate în fața hacker-ilor, iar hackerii motivați politic sau ideologic, părtași ai unei organizații teroriste prin diversiunile lor electronice pot paraliza toată țara. Anume primejdia permanentă din partea lor a generat apariția "terorismului informațional", ce poartă deseori caracter internațional. "Avantajele" acestui gen de terorism sunt evidente: având la dispoziție doar un calculator modern și câțiva profesioniști în domeniul tehnologiilor înalte, se pot efectua distrugeri colosale.
În societatea contemporană, caracterizată de un grad foarte înalt de computerizare, este greu de a păstra secretele, măsurile de protecție deseori fiind neefective. Deja în prezent exista o mulțime de posibilitate de a crea haos în scopul sabotajului (funcționarii normale ai diferitor instituții de stat, bănci etc.) și cauzării daunelor economice (compromiterea procesului de producere la întreprinderi industriale sau dezorganizarea cu posibilități reale de cauzare al multiplelor victime – atacuri asupra aeroporturilor, gărilor auto și feroviare, de exemplu).
Perspectiva capturării sateliților și altor obiecte cosmice este încă îndreptată, deoarece necesită resurse imense financiare, intelectuale și materiale. Avantajele obținute de către teroriști în cazul acaparării aparatelor cosmice sunt nenumărate, începând cu asigurarea legăturii telefonice dintre grupările teroriste și terminând cu folosirea sateliților în operații teroriste. Nu se exclude faptul că terorismul cosmic va deveni în secolul XXI în condițiile informatizării globale un fapt destul de frecvent, ca și deturnarea aeronavelor în anii 70-80.
Așadar, terorismul ca fenomen și terorismul internațional ca un gen cel mai periculos al acestuia este cunoscut de pe timpurile biblice. Însă proporțiile enorme actuale ale lui, direcționarea și formele, pe care le manifestă terorismul internațional, dovedesc faptul că această molimă al contemporaneității prezintă o primejdie reală la adresa securității întregii comunități mondiale.
Ne descătușindu-se până la urmă de groazele secolului XX, cum au fost nestăpânită a înarmărilor și pericolul războiului atomic, umanitatea s-a "ciocnit" cu noile sfidări și primejdii al securității și existenței propriu-zise.
Pe calea lungă de combatere al terorismului internațional omenirea se va lovi de multiple greutăți. În primul rând, terorismul internațional, ca un fenomen complex politico-juridic și socio-psihomoral complex este extrem de trainic, lupta cu el promite după toate indicele a fi foarte dificilă și de lungă durată. Numai aplicând în practica și urmărind cu strictețe complexul de măsuri (juridico-politice, diplomatice, imagologice, financiare, sociale, militare), în opinia autorului, se poate spera la un viitor sigur.
Pericolul principal, ce pasă comunitatea internațională în timpul luptei noncompromise cu terorismul internațional, este rutina. Lupta cu terorismul internațional nu trebuie să transforme în realitate într-un conveier al "industriei antiteroriste", ce ar avea un caracter indolent.
În al doilea rând, terorismul internațional contemporan este pestriț, foarte variat. Este adevărat, că primele poziții în ierarhia terorismului internațional le ocupă extremiștii islamiști, după criteriile activitsmului, indeologizării și intransigenței. Însă, necătând la acest fapt campania antiteroristă a comunității mondiale împotriva terorismului internațional nu trebuie identificată sau confundată cu lupta împotriva Islamului. Unii analiști stimulați de celebra carte a lui Huntington afirmă că omenirea va intra într-un "război al civilizațiilor", în care Islamul se va ridica împotriva Occidentului. Aici există pericolul "amalgamării", al confundării de către Occident a Islamului cu terorismul musulman.
Dacă războiul civilizațiilor se va declanșa, nu va mai fi un singur învingător și un singur învins. Umanitatea, în întregul ei, se va scufunda, la începutul mileniului al treilea, într-un adevărat "armaghedon", mai ales dacă armele de distrugere în masă vor intra în acțiune.
În al treilea rând, este inadmisibilă "privatizarea" eforturilor antiteroriste. Astăzi la acesta pretinde SUA, care dorește să unească sub drapelul său toate statele în lupta contra terorismului internațional. Deja acum se evidențiază încercarea unor state, sub pretextul luptei cu terorismul internațional, să-și rezolve problemele sale interne și externe. Viitoarea victorie este meritul întregii comunități mondiale progresiste, și nu al unui stat.
În încheiere, autorul ilustrează viitorul neclar și nestatornic al umanității cu un exemplu din Sfânta Scriptură. În Biblie se povestește despre următorul caz: când eroul Vechiul Testament, Samson a distrus templul, înmormântând sub ruine și pe sine și pe o mulțime de filisteni, el a nimicit mai multe vieți omenești decât a făcut-o pe parcursul întregii vieți.
Făcând o aluzie, autorul preîntâmpină: din o sută de tentative de afectare ale actelor teroriste la nivel global, 99% precis vor eșua. Dar unica încercare reușită va aduce mai multă spaimă, decât toate celelalte luate împreună, ce a suferit omenirea până în prezent.
BIBLIOGRAFIE
Carte cu un autor
Gr. Geamănu, “Dreptul Internațional Public”, Ed. “Didactică și Pedagogică”, București, 1983
V. Crețu, “Dreptul Internațional Public”, Universitatea “Spiru Haret”, Ed. Fundației “România de mâine”, București, 1999
Gr. Geamănu, “Dreptul Internațional Contemporan” vol. I, II, ed. a 2-a, Ed. “Didactică și Pedagogică”, București, 1975
V. Duculescu, “Protecția juridică a drepturilor omului”, Ed. “Lumina Lex”,București, 1994.
O. Balan, „Terorismul – crimă internațională”, Chișinău, „Reclama”, 1998
E. berlinguere, “Terorismul și violența poitică”, L´Unita, 19 martie 1978
Gh. Arădăvoaice, “Terorism, Antiterorism, Contraterorism”, Istorie, actualitate, perspective, Ed. “Antet”, , 1997
I. Dragoman, Academia de Înalte Studii Militare, “TERORISMUL ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL – înainte și după 11 septembrie 2001
Gh. Gladchi, “Terorismul: studiu criminologic și juridico-penal”, Centrul de cercetări științifice, Chișinău, 2004
I. Pitulescu, “Al treilea război mondial. Crima organizată” , Ed. “Național”, 1996
I. Bodunescu, “Flagelul Terorismului Internațional”, Ed. “Militară”, București, 1998
I. Bodunescu, “Terorismul-Fenomen global”, București, Ed. “Militară”, , 1997.
Carte cu doi autori
A. Năstase, A. Bolintineanu, “Dreptul internațional contemporan”, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. “All Beck”, București, 2000
O. Balan, A. Buruian, “Dreptul Internațional Public” vol. II, Chișinău, 2003
Suceava, I. Cloșcă, Asociația de drept Umanitar, Casa de editură și presă “Șansa-SRL”, București, 1992
I. M. Anghel, I. V. Anghel, “Răspunderea în Dreptul Internațional”, “Lumina Lex”,București, 1998
Gh. Bica, M. T. Burdusel, “Suporul financiar al terorismului internațional”, Editura Eficient, București, 2001
Articole din culegeri
Miron B. Regiuni și lupta contra terorismului. //Moldova și Lumea. – 2001. – nr.6. – P. 3-4
Ministerele Publice în acțiune (Buletin). – București: Editura Științifică, 1991. – 72 p
Pungă L. Legislația națională în combaterea terorismului internațional. //Analele științifice ULIM. – vol.2. – 1997. – nr.6. – P. 57 – 63
Documente oficiale
Lege pentru ratificarea Acordului privind colaborarea satelor membre ale Comunității Statelor Independente în lupta cu terorismul.
Constituția Republici Moldova.// Monitorul Oficial al RM nr.1 august 1994, partea 1.
Codul Penal al Republicii , Chișinău 1998
Legea RM, nr. 618-XIII din 31 octombrie 1995 privind securitatea statului.
Legea aviației civile a RM, nr.1237-XIII din 9 iulie 1997
Hotărârea Parlamentului, nr. 445-XIII din 5 mai 1995 despre “Concepția Securității de Stat a RM”.
Hotărârea Guvernului RM, nr. 2 aprilie 1996 despre “Lupta împotriva corupției, protecționalizmului și crimei organizate”.
Hotărârea Guvernului RM, nr. 502 din 12 septembrie 1996 despre “Statutul Companiei de Stat “Teleradio-Moldova”.
Raportul privind dezvoltarea omenirii. – New-York: UNOPrint, 1994. – 95 p
ANEXA
Secolul XXI a adus cu sine nenumarate acte teroriste care s-au soldat cu moartea multor persoane, provocînd o mai mare ură între naționalități fără o oarecare șansă de a fi tratată pe viitor.
La 11 septembrie 2001 a avut loc cel mai amplu atac terorist înregistrat vreodată. Ținta atacului: două simboluri americane – World Trade Center (WTC) din New York și Pentagonul din Washington. După cel puțin trei luni autoritățile americane anunțau că numărul victimilor este de 3.711, numai la WTC murind 3,478 persoane.
Experiența vieții internaționale contemporane a demonstrat că, folosirea forței militare nu reprezintă o soluție eficientă pentru eradicarea terorismului. Dimpotrivă, provoacă tensiuni nedorite în relațiile dintre state și foarte multe complicații în materie de drept internațional. Ca rezultat a celor afirmate:
La 26 octombrie 2002, în Federația Rusă, în urma actului terorist de pe Dubrovca (au fost luati ostatici 900 de persoane) au murit 130 de persoane, 700 au fost rănite, iar actul terorist a fost organizat de 40 de teroriști.
La 19 februarie 2004, în plină oră de vîrf, într-un vagon al metroului din Moscova un terorist kamikaze provoacă moartea a 39 de persoane și rănirea altor 122. explazia s-a produs la 8:22 locala, în al doilea vagon, între două stații din sudul Moscovei – Paveletskaia și Avtozavodskaia, și a fost urmată de un puternic incendiu, garnitura rămanînd blocată în tunel.
Cecenii sunt primii suspecți.
În dimineața zilei 11 martie 2004, zece rucsacuti încărcate cu TNT au explodat în patru trenuri în Madrid (Spania). Exploziile au avut loc simultan, între 7:39 și 7:42 dimineața în stațiile madrilene Atocha (3 bombe). El Pozo del Tio Raimundo (2 bombe) ți Santa Eugenia (1 bombă) și o a patra în calea Tellez spre Atocha (4 bombe).
Atacul a produs cel puțin 191 de morți (dintre aceștia 181 în momentul efectiv al exploziilor) și 1467 răniți, număr cu care devine al doilea cel mai rău atac suferit de Europa în timpuri de pace, după atacul aerian (al unui avion Pan Am) din Lockerbie pe 21 decembrie 1988.
Toate țările europene care au trimis trupe în Irak se confruntă acum cu teama că ar putea deveni următoarele ținte ale atentatelor teroriste puse la cale de militanți islamiști, în condițiile în care, în ancheta privind atacurile de la Madrid, se confruntă tot mai clar ipoteza implicării unei grupări afiliate la Al-Qaeda.
La 29 martie 2004, în Uzbekistan a avut loc o explozie în magazinul „Lumea Copiilor”. În rezultat au murit 19 persoane. Atentatul a fost provocat de o teroristă kamikaze și încă 6 teroriști, dintre care 2 au murit.
La 1 aprilie 2004, în Fallujah (Irak) a exploadat un autovehicol în care earu 4 americani. După ce au fost batjocorite, cadavrele celor 4 morți au fost agățate de pod.
La 21 aprilie 2004, în Irak un nou atac terorist soldat cu moartea a 73 de persoane printre care 17 copii. Organizatori Al-Qaeda.
La 21 aprile 2004, în centrul Arabiei Saudite a avut loc un atac terorist îndreptat împotriva organelor speciale și departamentelor antiteroriste. Un terorist într-un autovehicol minat, a intrat în sediul organului de securitate. Ca rezultat 5 morți, printre care o fetiță de 11 ani și 148 de răniți.
La 9 mai 2004, în Cecenia a avut loc un atac terorist asupra președintelui Ahmad Cadîrov. Explozia a avut loc pe stadionul Dinamo din Groznîi. Scopul teroriștilor a fost atins odată cu moartea președintelui și încă a 36 de persoane. Numărul celor răniți a ajuns la 36.
La 11 mai 2004, în sectorul Gaza a fost aruncată o rachetă asupra unei mașini în care se găseau palestinieni. Au murit 6 persoane și 1 rănit. Acest eveniment a fost răspunsul Israielului la atacul care a avut loc în dimineața aceeași zi. Pe o mină masivă au explodat 6 soldați. Răspunzători pentru care sunt Hamas și Al Jihad.
La 17 mai 2004, în Bagdad (Irak) în urma exploziei unei mașini (în fața porților bazei americane din Bagdad) a cărei șofer era un terorist kamikadze, a murit președintele temporar al Sovetului Zadin Salim. Au murit incă cel puțin 10 persoane.
La 12 iunie 2004, în Irak a fost împușcat Basam Cuba – fostul ambasador în China actualul înlocțiitor al ministrului de externe. A fost rănit în mașina sa în drum spre serviciu, iar a murit – în spital.
La 30 iulie 2004, în Tașkent (Uzbekistan) a avut loc o explozie (organizată de trei teroriști kamikadze) lîngă procuratura generală și Ambasadele SUA și a Israelului, în urma căreia au murit 2 persoane și altele 9 au fost rănite. Răspunzătoare – Mișcarea Islamică din Uzbekistan.
La 24 august 2004, în Federația Rusă s-au prăbușit două avioane: unul în regiunea Tul (Volgograd) – avionul TU-134, altul în Rostov-na-Donu – TU-154, la bordul ambelor avioane se afla substanță axplozivă „hexogen”. În urma acestor acte teroriste, responsabili de care se face o grupare islamică Islam Buli – reprezentantă a Al – Qaedei, au murit 90 de persoane.
La 31 august 2004, în sudul Israelului au explodat două autobuze. Răspunzători pentru acest act terorist, în urma căruia au murit 17 persoane și au fost rănite altele 100, se fce mișcarea Hamas.
La 31 august 2004, în Moscova (Federația Rusă) a avut loc un act terorist în stația de metrou Rijskaia ce s-a soldat cu 10 morți și 51 de răniți. Își asumă responsabilitatea pentru acest act brigada Islam Buli, iar atentatul a fost înfăptuit de o teroristă kamikadze de origine Cecenă.
La 1 septembrie 2004, în Beslan (Osetia de Nord) o grupă de teroriști au luat ca ostatici elevii (profesorii, părinții) școlii nr.1 timp de cîteva zile s-a petrecut eliberarea ostaticilor, astfel la data de 05.09.2004 școala a fost eliberată, iar numărul victimilor a ajuns la 330, printre care peste 186 copii, numărul celor răniți – 705 dintre care peste 300 copii, în spital se mai aflau la data de 07.09.2004 încă 318 persoane printre care 198 copii, iar 200 au fost declarați dispăruți (în total în școală au fost 1128 de persoane). Au fost uciși și 31 teroriști (total erau 32).Acest act terorist se presupune că a fost finanțat de Al-Qaeda iar a organizat Șamili Basaev.
La 9 septembrie 2004, în Jakarta (Indonezia) a explodat un micro-bus (3 teroriști kamikadze) lîngă Ambasada Australiei. Atentatul s-a soldat cu 9 morți și 180 răniți, iar răspunzători s-au făcut organizația teroristă Gama, a al Islamiyya (filiala Al-Qaeda în Asia de Sud-Est).
La 9 octombrie 2004, în Egipt (peninsula Sinaia) lîngă hotelul Hilton a explodat un automobil în care se aflau 300 kg de exploziv. Acest atentat a fost organizat de 10 teroriști împotriva cetățenilor israelieni iar numărul victimilor ajunsese la 34 morți și 105 răniți (plus 14 persoane identitatea cărora nu a fost descoperită).
La 6 decembrie 2004, în Spania de ziua națională a Constituției, au avut loc 3 explozii în 7 orașe, au fost rănite cel puțin 3 persoane printre care și un copil. Răspunderea și-a asumat-o Organizația Separatistă Bască ETA , care și-a comunicat, prin telefon, eventualele atacuri.
La 6 decembrie 2004, în Jeddah (Arabia Saudită) a fost luat în asalt Consulatul General al SUA în Arabia Saudită. Au murit 11 lucrători (din 18) și 3 teroriști (încă 2 au fost arestați). Victimele sunt numai arabi (cetățeni americani nu sunt). Responsabilitatea și-a asumat-o organizația teroristă Al-Qaeda.
La 19 decembrie 2004, au avut loc 2 explozii în două regiuni din Irak: în Enajefa – a avut loc o explozie (o mașină în care era un terorist kamikadze) lîngă Moschee (locul sfânt al șiiților)
care s-a soldat cu 48 de morți și 90 de răniți, în Kerbila – explozia a avut loc lîngă autogară, iar victimele au fost în număr de 10 morți și 40 de răniți.
Începând cu 29 iunie și până în ajunul sărbătorii șiiților „Usher” (19 februarie 2005), în diferite regiuni ale Irakului au avut loc un șir de acte teroriste (explozii organizate de teroriști kamikadze). În urma acestor acte teroriste organizate de Al-Qaeda au murit aproximativ 150 de persoane și rănite peste 200.
La 14 februarie 2005, în Libia (Iran) a fost ucis, în urma unei explozii, fostul prim-ministru Rafic Harriri, inclusiv toată paza lui și încă 3 miniștri.
La 25 februarie 2005, în Tel-Aviv (Israel) a avut loc o explozie intr-o regiune foarte populată adiacentă unei discoteci. Au murit 5 persoane și 50 au fost rănite.
La 28 februarie 2005, în Policlinica republicană și piață, în urma unei explozii, au murit 115 persoane și altele 150 rănite.
La 19 martie 2005, în Quatar (Arabia Saudită) a explodat o mașină capcană (terorist kamikadze) în teatrul unei școli britanice (lîngă Ambasada Marei Britane). În urma atentatului de care se face responsabilă Al-Qaeda, a murit o persoana și încă 12 au fost rănite.
La 25 martie 2005, în Beirut (Libia) într-o zonă de creștini, în seara de Paști, a explodat o mașină care avea în ea 25 kg de explozibil. Au murit 3 persoane și încă 12 au fost rănite.
La 1 aprilie 2005, în Brumada (Libia) care se află la 20 km de la Beirut, în urma unei explozii lîngă Centru Comercial, au murit 5 persoane.
La 24 aprilie 2005, în Bagdad (Irak) lîngă Meceti au avut loc 2 explozii una după alta (cu diferența de cîteva secunde), în urma cărora au murit 15 persoane și 70 au fost rănite.
La 23 mai 2005, în Bagdad (Irak), intr-un restaurant din regiunea Talibia, a avut loc o explozie în urma care au murit și au fost răniți peste 50 de persoane. Responsabilă se face o filială a organizației teroriste Al-Qaeda.
La 25 mai 2005, în Madrid (Spania), a explodat o mașină în care erau 20 de kg de exploziv. Au fost rănite peste 50 de persoane. În aceeași noapte, în Baracalido au avut loc 2 explozii în regiunea Garei feroviare (a exploda automatul unde se vindeau biletele). Responsabil este ETA.
Universul violenței politice
Teoretic, există un număr enorm de clasificare a violenței motivate politic. În mod practic clasificarea de bază a acestui fenomen se face în funcție de inițiatorul violenței și de țintă, marcîndu-se distincția dintre state și cetățeni.
Fig. 1
Conform acestui sumar tabel violența proiectată poate fi delimitată conceptual, divizată în două tipuri caracteristice și anume:
violența statală împotriva altui stat sau violența statală contra propriilor cetățeni;
violența cetățenilor împotriva altor cetățeni sau contra unui stat.
Avînd în vedere cuvenita expunerii, autorul atrage atenția asupra violenței cetățenilor având ca țintă statul, care se manifestă ca un puseu impulsiv – expresie a nemulțumirilor, fără să aibă un obiectiv politic clar, o conducere organizată sau o planificare anterioară.
În forma sa organizată, violența proiectată de cetățeni contra statului intră conceptual în categoria insurgenței care are ca scop final răsturnarea guvernului. Formele principale de insurgență sunt strategii distincte de ridicare la luptă a populației contra sistemului statal, printre acestea numărându-se revoluția, lovitura de stat, gherila, terorismul și răscoalele.
Sintezînd manifestarea violenței de tip insurgent, autorul ajunge la o cuantificare tipologică:
Fig.2
Lovitura de stat este o lovitură puternică și neașteptată aplicată cu scopul de a înlătura guvernul aflat la putere. „Coup d’etat” reprezintă deci luarea puterii de către un individ sau de către un număr mic de persoane, care controlează pîrghiile importante în sistemul de conducere.
De obicei, dar nu întotdeauna, lovitura de stat germinează din rîndul militarilor. Loviturile de stat sunt planificate pentru a se desfășura rapid, indiferent de rezultatul încercării.
Revoluțiile presupun schimbări sociale radicale, politice sau economice. Spre deosebire de loviturile de stat, revoluțiile reprezintă o tentativă de schimbare de sistem și mai puțin o strategie de insurgență.
În general, strategia revoluționară presupune un moment de intensitate maximă, de scurtă durată. Preluarea puterii este concepută ca un moment de declanșare a violenței politice, care implică confruntări sîngeroase și relativ generalizate. Înaintea confruntării finale decisive, insurgența revoluționară necesită o lungă perioadă de pregătire clandestină.
Gherila semnifică o formă difuză de război purtat de formațiuni paramilitare sau militare relativ mici împotriva unui inamic mai puternic. În numeroase cazuri, gherila a servit ca formă auxiliară de luptă, în special în spatele liniilor inamice, în timp ce efortul militar principal este proiectat în războiul convențional.
Gherila încearcă să compenseze inferioritatea numerică, în echipament și armament printr-un stil flexibil de luptă, bazat pe operațiuni de tipul „lovește și fugi”.
Răscoala reprezintă materializarea violenței proiectate de mulțime. Ele sunt cel mai des, neorganizate în sensul că răsculații nu sunt controlați direct și nemijlocit de un lider, nu dispun de structuri de comandă sau de eșaloane ierarhice. Spre deosebire de gherila, răscoalele sunt scurte, neplanificate și poartă un caracter endemic.
Terorismul în contextul analizei violenței politice contemporane, ocupă un loc aparte. Acțiunile teroriste reprezintă și ele o formă de violență politică dar aceasta este diferită de gherilă, război convențional, răscoale sau agresiune statală brutală și ilegală. Acțiunile teroriste, purtate sistematic, constituie o strategie distinctă a insurgenței motivate politic.
Violența inițială de individ contra altui individ, individ contra stat, stat contra individ sau stat contra stat reprezintă cadrul de manifestare a terorismului, în condițiile în care principiile de conviețuire pașnică, respectul față de viața semenilor, față de lege, devin tot mai des, deziderate teoretice bune de predicat altora dar aplicate insuficient și neconvingător, începînd de la individ, continuînd cu statele și culminînd cu majoritatea instituțiilor suprastatale sau organizațiilor mondiale.
BIBLIOGRAFIE
Carte cu un autor
Gr. Geamănu, “Dreptul Internațional Public”, Ed. “Didactică și Pedagogică”, București, 1983
V. Crețu, “Dreptul Internațional Public”, Universitatea “Spiru Haret”, Ed. Fundației “România de mâine”, București, 1999
Gr. Geamănu, “Dreptul Internațional Contemporan” vol. I, II, ed. a 2-a, Ed. “Didactică și Pedagogică”, București, 1975
V. Duculescu, “Protecția juridică a drepturilor omului”, Ed. “Lumina Lex”,București, 1994.
O. Balan, „Terorismul – crimă internațională”, Chișinău, „Reclama”, 1998
E. berlinguere, “Terorismul și violența poitică”, L´Unita, 19 martie 1978
Gh. Arădăvoaice, “Terorism, Antiterorism, Contraterorism”, Istorie, actualitate, perspective, Ed. “Antet”, , 1997
I. Dragoman, Academia de Înalte Studii Militare, “TERORISMUL ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL – înainte și după 11 septembrie 2001
Gh. Gladchi, “Terorismul: studiu criminologic și juridico-penal”, Centrul de cercetări științifice, Chișinău, 2004
I. Pitulescu, “Al treilea război mondial. Crima organizată” , Ed. “Național”, 1996
I. Bodunescu, “Flagelul Terorismului Internațional”, Ed. “Militară”, București, 1998
I. Bodunescu, “Terorismul-Fenomen global”, București, Ed. “Militară”, , 1997.
Carte cu doi autori
A. Năstase, A. Bolintineanu, “Dreptul internațional contemporan”, ed. a 2-a, revizuită și adăugită, Ed. “All Beck”, București, 2000
O. Balan, A. Buruian, “Dreptul Internațional Public” vol. II, Chișinău, 2003
Suceava, I. Cloșcă, Asociația de drept Umanitar, Casa de editură și presă “Șansa-SRL”, București, 1992
I. M. Anghel, I. V. Anghel, “Răspunderea în Dreptul Internațional”, “Lumina Lex”,București, 1998
Gh. Bica, M. T. Burdusel, “Suporul financiar al terorismului internațional”, Editura Eficient, București, 2001
Articole din culegeri
Miron B. Regiuni și lupta contra terorismului. //Moldova și Lumea. – 2001. – nr.6. – P. 3-4
Ministerele Publice în acțiune (Buletin). – București: Editura Științifică, 1991. – 72 p
Pungă L. Legislația națională în combaterea terorismului internațional. //Analele științifice ULIM. – vol.2. – 1997. – nr.6. – P. 57 – 63
Documente oficiale
Lege pentru ratificarea Acordului privind colaborarea satelor membre ale Comunității Statelor Independente în lupta cu terorismul.
Constituția Republici Moldova.// Monitorul Oficial al RM nr.1 august 1994, partea 1.
Codul Penal al Republicii , Chișinău 1998
Legea RM, nr. 618-XIII din 31 octombrie 1995 privind securitatea statului.
Legea aviației civile a RM, nr.1237-XIII din 9 iulie 1997
Hotărârea Parlamentului, nr. 445-XIII din 5 mai 1995 despre “Concepția Securității de Stat a RM”.
Hotărârea Guvernului RM, nr. 2 aprilie 1996 despre “Lupta împotriva corupției, protecționalizmului și crimei organizate”.
Hotărârea Guvernului RM, nr. 502 din 12 septembrie 1996 despre “Statutul Companiei de Stat “Teleradio-Moldova”.
Raportul privind dezvoltarea omenirii. – New-York: UNOPrint, 1994. – 95 p
ANEXA
Secolul XXI a adus cu sine nenumarate acte teroriste care s-au soldat cu moartea multor persoane, provocînd o mai mare ură între naționalități fără o oarecare șansă de a fi tratată pe viitor.
La 11 septembrie 2001 a avut loc cel mai amplu atac terorist înregistrat vreodată. Ținta atacului: două simboluri americane – World Trade Center (WTC) din New York și Pentagonul din Washington. După cel puțin trei luni autoritățile americane anunțau că numărul victimilor este de 3.711, numai la WTC murind 3,478 persoane.
Experiența vieții internaționale contemporane a demonstrat că, folosirea forței militare nu reprezintă o soluție eficientă pentru eradicarea terorismului. Dimpotrivă, provoacă tensiuni nedorite în relațiile dintre state și foarte multe complicații în materie de drept internațional. Ca rezultat a celor afirmate:
La 26 octombrie 2002, în Federația Rusă, în urma actului terorist de pe Dubrovca (au fost luati ostatici 900 de persoane) au murit 130 de persoane, 700 au fost rănite, iar actul terorist a fost organizat de 40 de teroriști.
La 19 februarie 2004, în plină oră de vîrf, într-un vagon al metroului din Moscova un terorist kamikaze provoacă moartea a 39 de persoane și rănirea altor 122. explazia s-a produs la 8:22 locala, în al doilea vagon, între două stații din sudul Moscovei – Paveletskaia și Avtozavodskaia, și a fost urmată de un puternic incendiu, garnitura rămanînd blocată în tunel.
Cecenii sunt primii suspecți.
În dimineața zilei 11 martie 2004, zece rucsacuti încărcate cu TNT au explodat în patru trenuri în Madrid (Spania). Exploziile au avut loc simultan, între 7:39 și 7:42 dimineața în stațiile madrilene Atocha (3 bombe). El Pozo del Tio Raimundo (2 bombe) ți Santa Eugenia (1 bombă) și o a patra în calea Tellez spre Atocha (4 bombe).
Atacul a produs cel puțin 191 de morți (dintre aceștia 181 în momentul efectiv al exploziilor) și 1467 răniți, număr cu care devine al doilea cel mai rău atac suferit de Europa în timpuri de pace, după atacul aerian (al unui avion Pan Am) din Lockerbie pe 21 decembrie 1988.
Toate țările europene care au trimis trupe în Irak se confruntă acum cu teama că ar putea deveni următoarele ținte ale atentatelor teroriste puse la cale de militanți islamiști, în condițiile în care, în ancheta privind atacurile de la Madrid, se confruntă tot mai clar ipoteza implicării unei grupări afiliate la Al-Qaeda.
La 29 martie 2004, în Uzbekistan a avut loc o explozie în magazinul „Lumea Copiilor”. În rezultat au murit 19 persoane. Atentatul a fost provocat de o teroristă kamikaze și încă 6 teroriști, dintre care 2 au murit.
La 1 aprilie 2004, în Fallujah (Irak) a exploadat un autovehicol în care earu 4 americani. După ce au fost batjocorite, cadavrele celor 4 morți au fost agățate de pod.
La 21 aprilie 2004, în Irak un nou atac terorist soldat cu moartea a 73 de persoane printre care 17 copii. Organizatori Al-Qaeda.
La 21 aprile 2004, în centrul Arabiei Saudite a avut loc un atac terorist îndreptat împotriva organelor speciale și departamentelor antiteroriste. Un terorist într-un autovehicol minat, a intrat în sediul organului de securitate. Ca rezultat 5 morți, printre care o fetiță de 11 ani și 148 de răniți.
La 9 mai 2004, în Cecenia a avut loc un atac terorist asupra președintelui Ahmad Cadîrov. Explozia a avut loc pe stadionul Dinamo din Groznîi. Scopul teroriștilor a fost atins odată cu moartea președintelui și încă a 36 de persoane. Numărul celor răniți a ajuns la 36.
La 11 mai 2004, în sectorul Gaza a fost aruncată o rachetă asupra unei mașini în care se găseau palestinieni. Au murit 6 persoane și 1 rănit. Acest eveniment a fost răspunsul Israielului la atacul care a avut loc în dimineața aceeași zi. Pe o mină masivă au explodat 6 soldați. Răspunzători pentru care sunt Hamas și Al Jihad.
La 17 mai 2004, în Bagdad (Irak) în urma exploziei unei mașini (în fața porților bazei americane din Bagdad) a cărei șofer era un terorist kamikadze, a murit președintele temporar al Sovetului Zadin Salim. Au murit incă cel puțin 10 persoane.
La 12 iunie 2004, în Irak a fost împușcat Basam Cuba – fostul ambasador în China actualul înlocțiitor al ministrului de externe. A fost rănit în mașina sa în drum spre serviciu, iar a murit – în spital.
La 30 iulie 2004, în Tașkent (Uzbekistan) a avut loc o explozie (organizată de trei teroriști kamikadze) lîngă procuratura generală și Ambasadele SUA și a Israelului, în urma căreia au murit 2 persoane și altele 9 au fost rănite. Răspunzătoare – Mișcarea Islamică din Uzbekistan.
La 24 august 2004, în Federația Rusă s-au prăbușit două avioane: unul în regiunea Tul (Volgograd) – avionul TU-134, altul în Rostov-na-Donu – TU-154, la bordul ambelor avioane se afla substanță axplozivă „hexogen”. În urma acestor acte teroriste, responsabili de care se face o grupare islamică Islam Buli – reprezentantă a Al – Qaedei, au murit 90 de persoane.
La 31 august 2004, în sudul Israelului au explodat două autobuze. Răspunzători pentru acest act terorist, în urma căruia au murit 17 persoane și au fost rănite altele 100, se fce mișcarea Hamas.
La 31 august 2004, în Moscova (Federația Rusă) a avut loc un act terorist în stația de metrou Rijskaia ce s-a soldat cu 10 morți și 51 de răniți. Își asumă responsabilitatea pentru acest act brigada Islam Buli, iar atentatul a fost înfăptuit de o teroristă kamikadze de origine Cecenă.
La 1 septembrie 2004, în Beslan (Osetia de Nord) o grupă de teroriști au luat ca ostatici elevii (profesorii, părinții) școlii nr.1 timp de cîteva zile s-a petrecut eliberarea ostaticilor, astfel la data de 05.09.2004 școala a fost eliberată, iar numărul victimilor a ajuns la 330, printre care peste 186 copii, numărul celor răniți – 705 dintre care peste 300 copii, în spital se mai aflau la data de 07.09.2004 încă 318 persoane printre care 198 copii, iar 200 au fost declarați dispăruți (în total în școală au fost 1128 de persoane). Au fost uciși și 31 teroriști (total erau 32).Acest act terorist se presupune că a fost finanțat de Al-Qaeda iar a organizat Șamili Basaev.
La 9 septembrie 2004, în Jakarta (Indonezia) a explodat un micro-bus (3 teroriști kamikadze) lîngă Ambasada Australiei. Atentatul s-a soldat cu 9 morți și 180 răniți, iar răspunzători s-au făcut organizația teroristă Gama, a al Islamiyya (filiala Al-Qaeda în Asia de Sud-Est).
La 9 octombrie 2004, în Egipt (peninsula Sinaia) lîngă hotelul Hilton a explodat un automobil în care se aflau 300 kg de exploziv. Acest atentat a fost organizat de 10 teroriști împotriva cetățenilor israelieni iar numărul victimilor ajunsese la 34 morți și 105 răniți (plus 14 persoane identitatea cărora nu a fost descoperită).
La 6 decembrie 2004, în Spania de ziua națională a Constituției, au avut loc 3 explozii în 7 orașe, au fost rănite cel puțin 3 persoane printre care și un copil. Răspunderea și-a asumat-o Organizația Separatistă Bască ETA , care și-a comunicat, prin telefon, eventualele atacuri.
La 6 decembrie 2004, în Jeddah (Arabia Saudită) a fost luat în asalt Consulatul General al SUA în Arabia Saudită. Au murit 11 lucrători (din 18) și 3 teroriști (încă 2 au fost arestați). Victimele sunt numai arabi (cetățeni americani nu sunt). Responsabilitatea și-a asumat-o organizația teroristă Al-Qaeda.
La 19 decembrie 2004, au avut loc 2 explozii în două regiuni din Irak: în Enajefa – a avut loc o explozie (o mașină în care era un terorist kamikadze) lîngă Moschee (locul sfânt al șiiților)
care s-a soldat cu 48 de morți și 90 de răniți, în Kerbila – explozia a avut loc lîngă autogară, iar victimele au fost în număr de 10 morți și 40 de răniți.
Începând cu 29 iunie și până în ajunul sărbătorii șiiților „Usher” (19 februarie 2005), în diferite regiuni ale Irakului au avut loc un șir de acte teroriste (explozii organizate de teroriști kamikadze). În urma acestor acte teroriste organizate de Al-Qaeda au murit aproximativ 150 de persoane și rănite peste 200.
La 14 februarie 2005, în Libia (Iran) a fost ucis, în urma unei explozii, fostul prim-ministru Rafic Harriri, inclusiv toată paza lui și încă 3 miniștri.
La 25 februarie 2005, în Tel-Aviv (Israel) a avut loc o explozie intr-o regiune foarte populată adiacentă unei discoteci. Au murit 5 persoane și 50 au fost rănite.
La 28 februarie 2005, în Policlinica republicană și piață, în urma unei explozii, au murit 115 persoane și altele 150 rănite.
La 19 martie 2005, în Quatar (Arabia Saudită) a explodat o mașină capcană (terorist kamikadze) în teatrul unei școli britanice (lîngă Ambasada Marei Britane). În urma atentatului de care se face responsabilă Al-Qaeda, a murit o persoana și încă 12 au fost rănite.
La 25 martie 2005, în Beirut (Libia) într-o zonă de creștini, în seara de Paști, a explodat o mașină care avea în ea 25 kg de explozibil. Au murit 3 persoane și încă 12 au fost rănite.
La 1 aprilie 2005, în Brumada (Libia) care se află la 20 km de la Beirut, în urma unei explozii lîngă Centru Comercial, au murit 5 persoane.
La 24 aprilie 2005, în Bagdad (Irak) lîngă Meceti au avut loc 2 explozii una după alta (cu diferența de cîteva secunde), în urma cărora au murit 15 persoane și 70 au fost rănite.
La 23 mai 2005, în Bagdad (Irak), intr-un restaurant din regiunea Talibia, a avut loc o explozie în urma care au murit și au fost răniți peste 50 de persoane. Responsabilă se face o filială a organizației teroriste Al-Qaeda.
La 25 mai 2005, în Madrid (Spania), a explodat o mașină în care erau 20 de kg de exploziv. Au fost rănite peste 50 de persoane. În aceeași noapte, în Baracalido au avut loc 2 explozii în regiunea Garei feroviare (a exploda automatul unde se vindeau biletele). Responsabil este ETA.
Universul violenței politice
Teoretic, există un număr enorm de clasificare a violenței motivate politic. În mod practic clasificarea de bază a acestui fenomen se face în funcție de inițiatorul violenței și de țintă, marcîndu-se distincția dintre state și cetățeni.
Fig. 1
Conform acestui sumar tabel violența proiectată poate fi delimitată conceptual, divizată în două tipuri caracteristice și anume:
violența statală împotriva altui stat sau violența statală contra propriilor cetățeni;
violența cetățenilor împotriva altor cetățeni sau contra unui stat.
Avînd în vedere cuvenita expunerii, autorul atrage atenția asupra violenței cetățenilor având ca țintă statul, care se manifestă ca un puseu impulsiv – expresie a nemulțumirilor, fără să aibă un obiectiv politic clar, o conducere organizată sau o planificare anterioară.
În forma sa organizată, violența proiectată de cetățeni contra statului intră conceptual în categoria insurgenței care are ca scop final răsturnarea guvernului. Formele principale de insurgență sunt strategii distincte de ridicare la luptă a populației contra sistemului statal, printre acestea numărându-se revoluția, lovitura de stat, gherila, terorismul și răscoalele.
Sintezînd manifestarea violenței de tip insurgent, autorul ajunge la o cuantificare tipologică:
Fig.2
Lovitura de stat este o lovitură puternică și neașteptată aplicată cu scopul de a înlătura guvernul aflat la putere. „Coup d’etat” reprezintă deci luarea puterii de către un individ sau de către un număr mic de persoane, care controlează pîrghiile importante în sistemul de conducere.
De obicei, dar nu întotdeauna, lovitura de stat germinează din rîndul militarilor. Loviturile de stat sunt planificate pentru a se desfășura rapid, indiferent de rezultatul încercării.
Revoluțiile presupun schimbări sociale radicale, politice sau economice. Spre deosebire de loviturile de stat, revoluțiile reprezintă o tentativă de schimbare de sistem și mai puțin o strategie de insurgență.
În general, strategia revoluționară presupune un moment de intensitate maximă, de scurtă durată. Preluarea puterii este concepută ca un moment de declanșare a violenței politice, care implică confruntări sîngeroase și relativ generalizate. Înaintea confruntării finale decisive, insurgența revoluționară necesită o lungă perioadă de pregătire clandestină.
Gherila semnifică o formă difuză de război purtat de formațiuni paramilitare sau militare relativ mici împotriva unui inamic mai puternic. În numeroase cazuri, gherila a servit ca formă auxiliară de luptă, în special în spatele liniilor inamice, în timp ce efortul militar principal este proiectat în războiul convențional.
Gherila încearcă să compenseze inferioritatea numerică, în echipament și armament printr-un stil flexibil de luptă, bazat pe operațiuni de tipul „lovește și fugi”.
Răscoala reprezintă materializarea violenței proiectate de mulțime. Ele sunt cel mai des, neorganizate în sensul că răsculații nu sunt controlați direct și nemijlocit de un lider, nu dispun de structuri de comandă sau de eșaloane ierarhice. Spre deosebire de gherila, răscoalele sunt scurte, neplanificate și poartă un caracter endemic.
Terorismul în contextul analizei violenței politice contemporane, ocupă un loc aparte. Acțiunile teroriste reprezintă și ele o formă de violență politică dar aceasta este diferită de gherilă, război convențional, răscoale sau agresiune statală brutală și ilegală. Acțiunile teroriste, purtate sistematic, constituie o strategie distinctă a insurgenței motivate politic.
Violența inițială de individ contra altui individ, individ contra stat, stat contra individ sau stat contra stat reprezintă cadrul de manifestare a terorismului, în condițiile în care principiile de conviețuire pașnică, respectul față de viața semenilor, față de lege, devin tot mai des, deziderate teoretice bune de predicat altora dar aplicate insuficient și neconvingător, începînd de la individ, continuînd cu statele și culminînd cu majoritatea instituțiilor suprastatale sau organizațiilor mondiale.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Terorismul International (ID: 130062)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.