Terorismul, Fenomen Complex, Plurideterminat
ARGUMENT
Mulți analiști și-au pus problema relației dintre agresivitate și terorism. Accepțiunea conform căreia terorismul este o formă de manifestare a violenței derivată din agresivitate este larg acceptată în literatura de specialitate.
Principala cauză a preocupărilor legate de detașarea termenilor “terorism” și “violență” este aceea că violența poate fi folosită și legitim, atunci când scopul urmărit vizează apărarea în fața unei amenințări (la adresa unei persoane sau ordinii constituționale ), în timp ce terorismul este asociat întotdeauna cu apelarea la violență în vederea atingerii unor obiective care sunt contrare normelor locale de conviețuire, la toate nivelele (persoană, grup de persoane, stat, etc.).
Diseminarea violenței în conștiința maselor constituie un factor de risc cu tendințe acute în exarcebarea componentei agresive latente în subconștientul ființei umane. Atunci când este în pericol, mecanismele de apărare se declanșează automat luând forma agresivității. Violența capătă semnificații particulare, în funcție de sistemul de referință considerat. Revanșa fascinează, ura provoacă senzații puternice, atacul oferă un spectacol de forță, inițiatorii acțiunilor teroriste satisfacându-și, astfel, dorința de supremație.
Agresivitatea a devenit o consecință a marginalizării, a proceselor de dezorganizare socială, a anomiei și neintegrării sociale. Orice act terorist, de la cel rudimentar până la cel informatic, are o etapă de pregătire în care se acumulează frustrările de orice tip și în care se cristalizează motivațiile de curățire morală, politică și religioasă sau etnică, în care se procesează informații cu privire la viitoarea țintă.
CAPITOLUL I—TERORISMUL, FENOMEN COMPLEX, PLURIDETERMINAT
I.1. Sfera de cuprindere a conceptului. Paradigme ale analizei fenomenului terorist
Marea dificultate în definirea terorismului nu constă în tendința de generalizare a unei tehnici de aplicare a violenței – care, în principiu, ar putea fi utilizată de oricine, în toate tipurile de relații și situații conflictuale – ci, mai degrabă, la limitarea denumirii la anumiți factori, numai la anumite tipuri de conflicte.
Unii teoreticieni consideră că aproape orice act de violență poate fi inclus în categoria terorismului, cu toate că pot apărea o serie de confuzii din cauza comportamentului aparent similar al unui individ care, din considerente politice, comite un act violent, în raport cu comportamentul unui criminal de drept comun sau al unui dezechilibrat mintal. De asemenea, din cauza implicațiilor morale, tentativele de definire a conceptului pornesc de la supoziția că unele tipuri de violență politică sunt justificabile, în timp ce altele nu.
Prin noțiunea de “teroare” – luată de sine stătător – se înțelege o stare de teamă extremă care înspăimântă, tulbură și paralizează. Această teamă colectivă poate fi indusă și prin “terorizare”, adică prin practicarea amenințării cu violența sau folosirea acesteia.
La rândul ei, violența este definită drept recurgerea la forță de către un individ sau grup, în vederea prejudicierii integrității unor persoane sau bunuri.
Cu toate că acest gen de manifestări au apărut încă din antichitate, verbul “a teroriza” a intrat în vocabularul limbii franceze abia în secolul al XVIII-lea. Legătura dintre actul “terorizării” și “terorism”, în sensul actual al termenului, a apărut mult mai târziu, dar chiar și așa nu există un consens privind relația dintre acești termeni. Opiniile cele mai polarizate sunt cele conform cărora teroarea poate surveni fără terorism și respectiv, că teroarea este cheia care declanșează terorismul.
Sufixul “–ism" care se adaugă la rădăcina cuvântului “terorism” este deseori interpretat ca denotând un caracter sistematic, fie la nivel teoretic, unde sufixul se referă la un concept politic, fie la nivel practic, unde se are în vedere un mod de acțiune sau o atitudine. Terorismul este asimilat cu o calitate doctrinară, dar și cu un mod deliberat de acțiune.
Una din definițiile uzitate de Guvernul S.U.A. (în fapt, o definiție ușor modificată a lui James Adams din 1980) considera că: “Terorismul reprezintă amenințarea cu violența sau folosirea violenței în scopuri politice de către indivizi sau grupuri, indiferent dacă acționează pro sau contra autorităților guvernamentale existente, când aceste acțiuni au intenția de a șoca, intimida sau consterna un grup țintă mai larg decât victimele imediate.Terorismul este relaționat cu indivizi sau grupuri care urmăresc răsturnarea regimurilor politice, corectarea unor deficiențe sociale percepute de grupurile respective sau erodarea ordinii publice internaționale”.
Frank C. Carlucci III, Secretar al Apărării în timpul administrației lui G. Bush, considera că “terorismul este în mod esențial o tactică, o formă de luptă politică destinată atingerii unor scopuri politice. Terorismul poate fi înscris în categoria conflictelor de mică intensitate și descris ca război purtat la limita minimă a spectrului violenței, război în care conotațiile politice, economice și sociale joacă un rol mai important decât în cazul celui clasic, purtat de puterea militară convențională”.
Aceste formulări nu sunt greșite, incluzând elemente asociate cu terorismul. Analizate cu atenție, ele relevă însă o pronunțată notă descriptivă în dauna demersului de definire propriu-zisă, precum și o tendință de generalizare care le fac aplicabile aproape oricărei forme de violență politică.
În locul formulării unei definiții universal și general acceptabile, un mod rezonabil de definire conceptuală ar consta în identificarea caracteristicilor terorismului.
O primă caracteristică ar fi scopul final urmărit de terorism, care este de natură politică, oricare ar fi psihologia de grup sau motivele personale ale indivizilor care recurg la actele de terorism. Prezența unor țeluri politice este esențială, acestea separând terorismul de alte acte criminale. Motivat politic, terorismul presupune întotdeauna un adânc sens al frustrării asupra unei nedreptăți sau injustiții sociale sau economice, dar terorismul blamează întotdeauna o instanță sau o autoritate politică. Terorismul consideră că esența injustiției nu poate fi înlăturată prin nici o altă metodă decât prin violență. De aceea, terorismul a fost adesea numit tactica ultimei soluții. Există și posibilitatea transformării scopurilor politice în imperative morale folosite pentru a justifica mijloacele și procedeele necesare atingerii scopurilor politice inițiale. Multe organizații teroriste își justifică asfel acțiunea, neapelând la țeluri politice, ci la “instanțe superioare”, la “adevăruri supreme”, “jihad”, “revoluțiile cataclismice” sau “mondiale” etc.
Este important de notat că amprenta ideologică și comportamentală a teroriștilor relevă mult mai multe lucruri despre ei decât doctrinele la care clamează apartenența. Doctrinele de bază, de consum politic arareori mandatează violența teroristă, chiar dacă sunt privite din prismă extremistă. Dacă scopul tactic sau obiectivul imediat al unui grup terorist îl reprezintă crearea terorii, nu distrigerea, scopul srategic îl constituie folosirea panicii, a dirijării mulțimii publice generate de starea de teroare ce poate obliga puterea la concesii politice pe linia scopurilor propuse. Văzut din această perspectivă, terorismul poate fi înțeles ca o tactică psihologică ale cărei elemente determinante sunt frica și publicitatea.
Cea mai importantă caracteristică operațională a terorismului este folosirea premeditată a amenințării cu violența. Acolo unde acest element lipsește, oricât de oribilă ar fi fapta, ea nu se încadrează în terorism. Traficul ilicit de droguri, armament sau documente false nu constituie – în sine – acte de terorism, dacă nu conțin acte de violență premeditată (sau de amenințare cu violența). A lua însă un ostatic pentru o recompensă, în scopul finanțării unei acțiuni teroriste, reprezintă un act terorist, întrucât acest fapt implică folosirea violenței sau a amenințării cu violența.
Prezența violenței ca o caracteristică fundamentală a terorismului face necesară distincția între actele teroriste și actele săvârșite de organizațiile teroriste. Nu toate acțiunile unei organizații teroriste pot fi catalogate ca teroriste, după cum nici toate actele teroriste nu sunt obligatoriu savârșite de o organizație teroristă.Toate actele criminale, indiferent de miza politică, justificările morale și formele de activitate teroristă, implică crime, atacuri, deturnări, răpiri, incendieri, sabotaje, fapte condamnate de către societate. Tocmai această natură criminală diferențiază terorismul de gherila urbană sau rurală, de operațiunile de insurgență care, chiar dacă nu sunt considerate pe deplin forme ale războiului convențional, sunt acceptate ca atare de către societate. Actele teroriste nu sunt justificabile.
O altă caracteristică importantă a terorismului este clandestinitatea. Din cauza naturii violente și criminale a terorismului, partizanii acestuia trebuie să acționeze acoperit pentru a evita identificarea lor de către forțele de ordine.
Analiștii terorismului contemporan înscriu, de asemenea, în rândul caracteristicilor organizaționale semnificative faptul că acesta se practică cel mai adesea în grup. Sunt foarte rare cazurile importante de terorism realizate de indivizi singulari, neafiliați la nici un grup, organizație sau confreerie. Grupurile teroriste impun constrângeri puternice membrilor lor, dar pentru mulți dintre aceștia apartenența la grup poate deveni un element motivațional mai important decât doctrina sau scopurile politice ale grupului. Grupul oferă membrilor o contracultură centrată în jurul propriilor norme și menite să contribuie la îndoctrinare. Acesta tinde să-i izoleze pe membri de societate (informațiile sunt filtrate sau contracarate), să controleze cu strictețe pe fiecare în parte asigurând coeziunea necesară, uniformizarea și deplina obediență față de centru. Grupul se întemeiază pe o anumită omogenitate din perspectiva ideilor politice și religioase împărtășite, a valorilor și obiectivelor stabilite, ceea ce îi determină pe membri să-și perceapă propriul viitor numai în cadrul acestuia, teama de a nu fi abandonați, din diferite motive, fiind una din spaimele majore.
Grupurile teroriste sunt îndeobște restrânse ca număr, ele putând deveni mici unități operative în cadrul unor organizații mai mari. Termenul de “grup” este înțeles în sensul său social-psihologic și, mai puțin, în cel strict organizațional. În această idee, se poate considera un grup terorist ca o entitate suborganizațională, întrucât cu cât un grup operațional se
mărește, cu atât va fi mai greu de menținut disciplina și mistica grupală, de evitat posibilitățile de infiltrare și demascare din interior.
Între caracteristicile organizaționale ale grupurilor teroriste se înscrie și faptul că acestea sunt, în general, constituite pe criterii subnaționale, în vederea realizării unor scopuri subnaționale, motiv pentru care loialitatea față de stat sau națiune este practic inexistentă la nivelul acesta de organizare. De regulă, teroriștii provin din rândul minorităților naționale, sociale, economice sau de altă factură, care urmăresc atingerea țelurilor prin mijloace violente, acoperite (clandestine) și criminale, acționând independent de orice națiune-stat, chiar dacă dispun de un sponsor important din această categorie.
Conform Strategiei Naționale de Prevenire și Combatere a Terorismului, conceptul de terorism este definit ca un ansamblu de acțiuni și amenințări credibile cu acțiuni ilegale care îndeplinesc, cumulativ, următoarele caracteristici:
sunt angajate premeditat de către indivizi sau structuri sociale, motivate de concepții și atitudini radical ostile față de alte entități, de percepția că în raporturile cu acestea s-au configurat situații intolerabile și de voința de a acționa împotriva lor în modalități extreme;
uzează de mijloace și metode violente și/sau distructive, acumulate;
lui, partizanii acestuia trebuie să acționeze acoperit pentru a evita identificarea lor de către forțele de ordine.
Analiștii terorismului contemporan înscriu, de asemenea, în rândul caracteristicilor organizaționale semnificative faptul că acesta se practică cel mai adesea în grup. Sunt foarte rare cazurile importante de terorism realizate de indivizi singulari, neafiliați la nici un grup, organizație sau confreerie. Grupurile teroriste impun constrângeri puternice membrilor lor, dar pentru mulți dintre aceștia apartenența la grup poate deveni un element motivațional mai important decât doctrina sau scopurile politice ale grupului. Grupul oferă membrilor o contracultură centrată în jurul propriilor norme și menite să contribuie la îndoctrinare. Acesta tinde să-i izoleze pe membri de societate (informațiile sunt filtrate sau contracarate), să controleze cu strictețe pe fiecare în parte asigurând coeziunea necesară, uniformizarea și deplina obediență față de centru. Grupul se întemeiază pe o anumită omogenitate din perspectiva ideilor politice și religioase împărtășite, a valorilor și obiectivelor stabilite, ceea ce îi determină pe membri să-și perceapă propriul viitor numai în cadrul acestuia, teama de a nu fi abandonați, din diferite motive, fiind una din spaimele majore.
Grupurile teroriste sunt îndeobște restrânse ca număr, ele putând deveni mici unități operative în cadrul unor organizații mai mari. Termenul de “grup” este înțeles în sensul său social-psihologic și, mai puțin, în cel strict organizațional. În această idee, se poate considera un grup terorist ca o entitate suborganizațională, întrucât cu cât un grup operațional se
mărește, cu atât va fi mai greu de menținut disciplina și mistica grupală, de evitat posibilitățile de infiltrare și demascare din interior.
Între caracteristicile organizaționale ale grupurilor teroriste se înscrie și faptul că acestea sunt, în general, constituite pe criterii subnaționale, în vederea realizării unor scopuri subnaționale, motiv pentru care loialitatea față de stat sau națiune este practic inexistentă la nivelul acesta de organizare. De regulă, teroriștii provin din rândul minorităților naționale, sociale, economice sau de altă factură, care urmăresc atingerea țelurilor prin mijloace violente, acoperite (clandestine) și criminale, acționând independent de orice națiune-stat, chiar dacă dispun de un sponsor important din această categorie.
Conform Strategiei Naționale de Prevenire și Combatere a Terorismului, conceptul de terorism este definit ca un ansamblu de acțiuni și amenințări credibile cu acțiuni ilegale care îndeplinesc, cumulativ, următoarele caracteristici:
sunt angajate premeditat de către indivizi sau structuri sociale, motivate de concepții și atitudini radical ostile față de alte entități, de percepția că în raporturile cu acestea s-au configurat situații intolerabile și de voința de a acționa împotriva lor în modalități extreme;
uzează de mijloace și metode violente și/sau distructive, acumulate;
au ca ținte directe indivizi sau factori materiali importanți pentru susținerea vieții sociale;
își propun în mod deliberat diseminarea pe scară largă a unor stări de anxietate, nesiguranță, teamă și panică, sens în care sunt organizate astfel încât să li se asigure un impact psihologic maximal;
au obiective explicit sau implicit politice, vizând influențarea unei entități;
sunt derulate în afara stării de război sau în afara ariei de aplicabilitate a legilor războiului, în caz de conflict armat;
Paradigme ale analizei fenomenului terorist
I.1.1. Paradigma crizei
O serie de cercetători în domeniu, sociologi și psihologi, tind să explice emergența terorismului și comportamentelor teroriste făcând apel la problematica crizei. Conform acestui raționament, terorismul este prezentat fiind efectul unei crize asupra actorilor actului terorist. Criza poate fi sistematică sau fortuită, se poate situa la paliere diferite, precum nivelul statului, al sistemului politic, culturii, economiei, scărilor valorice etc. sau drept rezultat al unui melanj al acestor aspecte. Această paradigmă a crizei sistemice a fost completată cu explicații îndreptate exclusiv spre actorul individual, delimitări de natură psihologizantă în termeni de “frustrare vindicativă” propusă a fi răspunzătoare de emergența agresivității premeditate și a terorismului. Această paradigmă a frustrării relative a fost în vogă în anii ‘60-‘70, când noțiunea de “violență” dobândise un ascendent, o mai mare importanță decât cea de terorism.. Acest lucru este explicabil, deoarece această perioadă corespunde decadei amplelor mișcări protestatare studențești. Inclusiv industria filmului lansează în cinematografia vremii mitul rebelului fără cauză, devenit simbol al frustrării vindicative, un blazon al paradigmei crizei. Partizanii acestei teorii susțin că cei, care nu au găsit astfel de căi de refulare, au găsit în terorism o soluție viabilă.
Chiar și astăzi, valoarea euristică a acestei paradigme este semnificativă, întâmplându-se foarte rar ca noțiunea de criză să nu apară din analiza conceptului de terorism, oricât de contestată ar fi ea de către adepții paradigmei instrumentale, de exemplu. Aceasta este, cu siguranță, cea care predomină astăzi în ceea ce privește demersul de definire, analiză sau explicare a terorismului. Din această perspectivă, agresivitatea teroristă este tratată ca un mijloc utilizat rațional de către actor pentru a-și atinge scopul. Aici, analiza se poate opri la calcule pe termen scurt ale actorului, poate să-i demonstreze tacticile, strategiile din interiorul unui spațiu definit ca spațiu politic. În acest caz se operează de manieră sociologizantă, mai precis avem de-a face cu o sociologie politică a terorismului. Acest lucru presupune cu necesitate reconstituirea terrokriegspiel (joc de război terorist), care poate integra și alte instrumente în afara agresivității pur premeditate, așa cum ar fi cazul relației foarte studiate cu mediile de publicitate, mass-media sau culturile de rezonanță socială: școli, stadioane, instituții de cultură etc.
I.1.2. Paradigma instrumentală
În cazul instrumentaliștilor, accentul analitic al demersului de conceptualizare poate fi pus pe exterioritatea actorului în raport cu un sistem politic în cadrul căruia ar încerca să penetreze agresivitatea prin violență premeditată – folosită sistematic – fiind în această situație un mijloc mai puțin costisitor sau una din puținele resurse de care dispune actorul. Aceasta este una din temele centrale ale concepției “mobilizării resurselor”, idee susținută de Charles Tilly și Anthony Oberschall.
Paradigma instrumentală depășește, uneori, plaja de operare strategică față de un potențial inamic, definind efortul actorului pentru utilizarea terorii în direcția potențării unei poziții sau acțiuni în favoarea unei mișcări sociale sau a unei comunități care constituie țelul, cauza lui de referință. Prin prisma paradigmei instrumentale se poate explica emergența terorismului pragmatic, vizându-se în acest caz “trezirea la militantism acțional” a unei clase prea calme pentru gustul teroristului sau a unei națiuni care nu are încă o conștiință de sine în accepția actorului respectiv.
Importanța abordării instrumentele constă în faptul că relevă unele aspecte ale terorismului care altfel nu s-ar distinge de alte tipuri de violență. De asemenea, acest tip de abordare permite încadrarea terorismului în jocurile politico-militare, acolo unde se poate exercita raționalitatea sa instrumentală. Dar această calitate se poate transforma într-o limită de abordare, deoarece, de multe ori, terorismul pare să iasă din raționalitate pentru a prezenta imaginea nebuniei sau a unei acute lipse de sens.
Deoarece paradigma instrumentală a eșuat și ea în tentativa de a deveni panaceul explicativ al terorismului, unii cercetători au optat pentru o alternativă de explicare/abordare a fenomenului din prisma culturală.
I.1.3. Paradigma culturală
Această paradigmă cunoaște două variante de dezvoltare a analizei conceptuale. Prima pune accentul pe cultură sau subcultură, în cadrul căreia ar fi favorizată trecerea la terorism.. Astfel, de exemplu, la sfârșitul anilor ‘70, când terorismul de extremă dreaptă părea să-și localizeze zonele de emergență doar în Italia, Germania de Vest și Japonia, unii cercetători au susținut teza unei culturi politice și intelectuale proprii acestor țări, care cunoscuseră fascismul și nazismul. Tot așa, s-a subliniat ideea că o cultură a violenței, precum cea pe care a cunoscut-o tineretul din Liban sau Ulster, caracteristică și tinerilor palestinieni născuți în Intifadă sau a copiilor bosniaci, somalezi, tamili sau sicki, crescuți și ei în zone de violență endemică, poate fi determinantă în trecerea acestora la forme extreme de comportament. Cea de-a doua variantă culturalistă, pornind de la determinarea mediului socio-cultural, constă în examinarea procesului de formare a personalității actorilor teroriști. Psihologizarea demersului de delimitare conceptuală și identificare cauzală a dus la apariția unei diversități de arhetipuri, profile psihologice, matrici de dezvoltare comportamentală, dar multitudinea și varietatea acestora a făcut imposibilă o etalonare sau o standardizare categorială care să poată deveni un instrument de lucru universal.
I.1.4. Paradigma ideologică
O altă cale de abordare a fenomenului face apel la referința, la sursele ideologice, având ca teren de investigare terorismul de extremă stângă și anarhismul pre-marxist-leninist, tradițiile intelectuale ale extremei drepte și, mai recent, fundamentele religioase ale islamismului radical. Această paradigmă are meritul de a fi luat în considerare o caracteristică de bază a terorismului, care se inspiră întotdeauna din reprezentări, doctrine, mituri, ideologii, din “adevăruri supreme” de tip carismatic.
I.1.5.Paradigma socială
Ultima abordare importantă în analiza terorismului are ca punct de plecare ideea unei legături de determinare între mișcările sociale sau comunitare și terorism. Conform acestei paradigme terorismul ia amploare pe fondul declinului și slăbirii unor mișcări sociale, nu pentru a exprima și scuza direct slăbiciunile cauzei de referință ci, mai mult, substituindu-se acestora în mod artificial, voluntarist și cu atât mai violent, cu cât această substituire este artificială.
I.2. Tipologia terorismului
I.2.1. Clasificarea lui George Levasseur
George Levasseur, luând în discuție actorii și scopul actului terorist, consideră că avem de-a face cu următoarele manifestări:
Terorismul ordinar sau banditismul – nu are scopuri politice, fiind canalizat pe obținerea de avantaje și foloase materiale, acte comise individual sau în bandă. Ca mod de manifestare, în funcție de scopul urmărit de individ sau de grup, nu trebuie ignorate manifestările de vandalism, profanare și satanism.
Terorismul politic – are la origine intoleranța ideologică în plan politic și a apărut pe fondul luptei dintre grupuri, reprezentând diferite ideologii pentru adjudecarea conducerii politice a unor entități teritoriale. Grupurile ce au pierdut lupta pentru obținerea puterii politice ori care au devenit conștiente că nu au șanse să câștige pe căi democratice urmează, de regulă, o evoluție spre radicalizare, în plan ideologic, ajungându-se inclusiv la situația de a apela la extremism-terorism ca o ultimă formă de atingere a obiectivelor politice pe care și le-au propus. În adoptarea unui astfel de comportament, grupurile în cauză au în permanență în vedere exploatarea nemulțumirii maselor față de modul în care forțele politice aflate la putere abordează unele probleme sensibile, inclusiv în ceea ce privește unele aspecte de factură naționalistă, erijându-se în promotori și susținători ai opțiunilor contrare atitudinilor manifesate de aceștia din urmă.
Terorismul de stat – se manifestă prin acte subversive, acte de coerciție bazate pe utilizarea pe scară largă a forței și mijloacelor violente, menținerea în condiții de inferioritate sau suprimarea și reprimarea unor grupuri (sociale, etnice sau religioase) și politica de segregare rasială și apartheid.
Terorismul internațional – ocupă două nivele diferite: forma individuală și forma statală. Vorbim de terorism individual în cazul actelor de terorism intern, la care se adaugă un element de extranietate referitor la autori, victimă sau locul de executare a actului și locul de producere a efectelor sale, iar de terorism statal, atunci când actele respective sunt îndreptate împotriva unui stat. Această clasificare, apărută cu câteva decenii în urmă, este din ce în ce mai puțin acceptabilă astăzi, deoarece aria de manifestare a terorismului s-a dovedit a fi mult mai complexă, necesitând un efort de cuantificare mult mai amănunțită.
I.2.2. Clasificarea lui Brian Crozier
Brian Crozier clasifică terorismul ca fiind diversionist și coercitiv.
Terorismul diversionist – are ca scopuri publicitatea, dobândirea unui prestigiu, discreditarea, demoralizarea autorităților, provocarea măsurilor de represiune sau crearea de nemulțumire în rândul opiniei publice.
Terorismul coercitiv – vizează demoralizarea populației civile, slăbirea încrederii în autorități și guvernanți și instaurarea unui sentiment de teamă. În accepțiunea sa, grupările teroriste pot fi cele care aparțin unor minorități (etnice, naționaliste sau religioase), grupări autointitulate revoluționare, grupări anarhiste (caracterizate prin lipsa unor scopuri clare și precise, ideologie eclectică și confuză), grupări patologice sau individuale (nu au revendicări bine definite în plan politic sau ideologic, au ca motivație lipsa de acomodare în mediul social și familial, nu recunosc organizarea socială), grupări neofasciste de extremă dreaptă și de mercenari.
I.2.3. Clasificarea Departamentului de Stat al S. U. A.
Conform acestei tipologii, terorismul se poate materializa sub următoarele forme:
Terorism organizațional – este realizat de mici grupări teroriste care, deși sunt omogene politic și foarte unite, sunt incapabile să dezvolte sprijinul popular în favoarea pozițiilor lor radicale, fiind nevoite să apeleze la terorism pentru a câștiga influență. În această categorie se înscriu grupul 17 Noiembrie (Grecia), GRAPO, IRAULTZA și ETA (Spania), Action Direct (Franța), RAF (Germania), ASALA (Armenia), Celulele Comuniste Combatante (Belgia), etc.
Unele dintre aceste grupări au devenit transnaționale, dispunând de potențialul necesar pentru a lovi oriunde în lume. Cele mai cunoscute rețele transnaționale sunt Al-Qaida, gruparea palestiniană înființată de Abu Nidal, structuri organizatorice asemănătoare având Armata Roșie Japoneză sau Armata Secretă de Eliberare a Armeniei.
Terorismul practicat în contextul insurgențelor – rebeliunile se caracterizează prin desfășurarea de acțiuni contra guvernului existent într-un anumit stat. Acțiunile insurgenților, care pot fi separatiști etnici sau rebeli politici, sunt de natură paramilitară sau de gherilă ce operează în limitele granițelor naționale.
La fel de periculoase sunt actele teroriste desfășurate de grupurile insurgente care au suferit pierderi în lupta deschisă contra forțelor guvernamentale. Situația a fost întâlnită în Salvador, Columbia și este încă întâlnită în spațiul ex-iugoslav și ex-sovietic, în condițiile războaielor izbucnite aici după căderea regimurilor comuniste.
Terorismul sponsorizat – implică sprijinirea unor grupări teroriste sau a acțiunilor lor de către unele state suverane. Iran, Afganistan, Libia, Coreea de Nord și Irak sunt cele mai cunoscute state sponsorizante ale terorismului. Siria a fost și ea inclusă în rândul acestor state până la izbucnirea crizei din Golf în 1991,când președintele H. Assad a optat pentru o politică de apropiere față de Vest.
Sponsorizarea de către un stat a terorismului poate atinge mai multe grade de implicare:
– implicarea directă în acțiuni teroriste (exemplele cele mai relevante fiind Coreea de Nord, în cazul doborârii unui avion sud-coreean în 1987; Afganistanul, prin trimiterea de agenți în Pakistan în vederea susținerii unei campanii de atentate și Libia, în cazul doborârii în 1989 a avionului PAN-AM deasupra Scoției);
– încurajarea, asistența logistică și materială acordată grupurilor teroriste în producerea de atentate în interesul statelor care asigură sponsorizarea;
– procurarea de armament, explozibil, asistență în domeniul instrucției, asigurarea de liberă trecere și a locurilor de retragere, precum și justificarea ideologică din partea statului sponsor.
Analiștii militari consideră că aceste țări apelează la terorismul sponsorizat ca la un mijloc complementar al politicii de stat, în vederea atingerii unor obiective de politică externă, ce nu pot fi finalizate prin mijloace politice convenționale. De asemenea, unele state sponsorizează terorismul pentru a-și crea sau mări puterea și influența în cadrul unor mișcări religioase sau revoluționare.
Terorismul patopolitic – grupările teroriste erau formate, de regulă, din naționaliști negri care militau pentru transformarea orașelor americane în “jungle” ostile albilor și ordinii de stat. Asemenea rebeli fac ca distincția dintre teroriștii tradiționali și cei violenți excentrici să devină dificilă. Membrii unor astfel de grupuri nu dau dovadă de raționalitate, violența fiind singura lor formă de exprimare și unicul mod de funcționare.
Terorismul psihotic – specialiștii în domeniu consideră că termenul de “comportament anormal” pus în legătură cu teroarea și violența nu și-au găsit încă o definiție satisfăcătoare. Persoanele care acționează bizar, fără motiv sau cu motivație vădit irațională, o fac din motive de ordin personal, societatea americană, în special, fiind martora mai multor exemple de comportament deviant al unor asasini psihopați. În acest cadru pot fi scoase în evidență acțiunile desfășurate în S.U.A. de către Armata Neagră de Eliberare (1973), când un grup violent ce descindea din Panterele Negre, organizație ce lupta contra ordinii înfăptuite de rasa albă, în special polițiști. Membrii acestui grup nu au fost incluși în categoria revoluționarilor cu un program rațional de luptă, aceștia fiind persoane marginalizate care urau societatea și sistemul.
O altă organizație de acest tip a fost Armata Symbioneză de Eliberare, formată din rebeli evadați din închisori și alienați mintal.
Terorismul și violența criminală – atracția către terorismul criminal își are explicația în simplitatea sa. Sechestrările de nave, confiscările de bunuri, răpirea sau asasinarea unor persoane primesc de multe ori motivații politice, dar determinante sunt interesele pecuniare ale criminalilor care organizează astfel de acțiuni. Persoanele în cauză provin, de regulă, din familii dezorganizate, au probleme de adaptabilitate socială, neîmpliniri afective și sexuale. A ucide un președinte, a deturna un avion, vanitatea și orgoliul de a comanda, dorința de a schimba destinul unor oameni reprezintă atracții pentru mulți psihopați. Măsurile internaționale în combaterea pirateriei aeriene au limitat, parțial, posibilitățile de operare a acestui tip de teroriști.
Terorismul și violența endemică – există locuri în lume în care singura lege valabilă este cea a violenței. Anarhia, masacrele și ura interrasială, existența feudelor de putere, adesea deghizate în retorica ideologică sau purtate în numele unei autorități sau regim politic, fac ca unele state, în anumite împrejurări, să devină adevărate oaze ale terorismului, manifestat sub diverse forme.
Terorismul autorizat – acesta se referă la două aspecte: lupta armată desfășurată între două state și asasinatul comandat de guvernul unui stat. Deși există convenții care fac referire la situațiile de luptă dintre două state, aceste reglementări nu au putut însă și nu pot să prevină eventualele încălcări ale drepturilor omului. Exemple relevante în acest sens sunt: Uganda în timpul lui Idi Amin, unde nu exista certitudinea zborurilor regulate ale liniilor internaționale, străinii nu puteau conta pe protecție, convențiile diplomatice nu erau respectate și uneori nu erau recunoscute, Liberia, Abisinia, unele republici din spațiul ex-sovietic, Ruanda, Somalia – zone care demonstrează că terorismul și violența endemică nu sunt accidentale, ci sunt fenomene cu putere de perpetuare în timp, cu efecte destabilizatoare pentru întregi zone geografice.
Terorismul autorizat mutual – există situații în care un regim politic amenințat evită să se implice în desfășurarea de represalii, preferând ca “voluntarii” să acționeze fără o aprobare oficială.
Terorismul organizațional – activități desfășurate pe cont propriu de unii membrii ai organizațiilor revoluționare sau a celor criminale de tip Mafia. Se pot da exemple polițiștii din Escadroanele negre (Brazilia), care ucideau în afara serviciului, organizațiile Ojo por Ojo și Mano Bianco (Guatemela) care ucideau oponenții regimului fără existența vreunei reacții din partea autorităților statului.
Terorismul pragmatic – constă în folosirea violenței, în vederea creării unui sprijin de masă. Acest tip de sprijin se poate materializa prin extorcarea de fonduri sau obținerea de sprijin în organizarea de greve, manifestații, boicoturi etc. Unele organizații sunt confruntate cu problema menținerii disciplinei interne și a inhibării oricărei tentative de părăsire a grupului. Asemenea activități sunt clasate ca terorist-organizaționale. Pentru a fi efective, membrii grupului sunt pedepsiți rapid, crud și vizibil.
Terorismul funcțional – această formă de terorism este folosită în cazul în care o organizație poate dobândi un avantaj strategic prin mijloace specific teroriste. Astfel operează Organizația pentru Eliberarea Palestinei sau Frontul de Eliberare Națională din Algeria, uzând teroarea și violența, în vederea obținerii sprijinului populației. Teroriștii își justifică acțiunile prin lansarea ideii că fără coerciție, nimeni, inclusiv statul amenințat, nu ar obține nimic.
Terorismul manipulativ – forma cea mai răspândită a acestui gen de terorism o constituie existența unei situații de negociere, în care teroriștii amenință cu distrugera unor bunuri sau cu uciderea unor ostatici în cazul în care nu li se îndeplinesc niște cereri, opinia publică fiind manipulată prin mass-media.
Terorismul simbolic – se deosebește de alte forme de terorism prin faptul că victima aleasă trebuie să reprezinte simbolul “dușmanului”, atentatul reprezentând, în acest caz, mai mult decât o simplă răzbunare sau eliminarea unui personaj incomod. Țintele terorismului de acest gen sunt în general militarii, polițiștii, jandarmii, dar și unele categorii de civili.
I.2.4. Clasificarea lui Karl A. Seger
Unul din cei mai reputați specialiști în domeniu, K. A. Seger, preciza că există numai trei mari categorii de manifestare a fenomenului terorist contemporan. Acesta susține că grupările teroriste pot fi: cele nesprijinite de stat, cele patronate de către stat și cele dirijate de stat.
Grupurile care nu sunt sprijinite de stat sunt formațiuni mici, animate de un interes special, cum ar fi cei ce se opun avortului și care aruncă în aer clinicile cu acest profil sau ecologiștii militanți, care distrug instalațiile amplasate pe terenuri sensibile din punct de vedere al mediului înconjurător.
Potrivit Departamentului de Stat al S.U.A., grupurile din această categorie sunt răspunzătoare pentru 70% din incidentele teroriste internaționale. Ei dispun de resurse limitate și nu posedă infrastructura necesară pentru acțiuni îndelungate. Sunt adeseori prinși, pentru că nu au cunoștințele și deprinderile căpătate prin instruire de către teroriștii “profesioniști”. Cu toate acestea, un mic grup terorist nesponsorizat, dar dedicat unei cauze speciale și care a avut șansa de a-și face publicitate prin acțiuni cu caracter de atentat, poate intra în legătură cu alte grupuri mai puternice, îmbunătățindu-și astfel statutul și rezultatele.
Grupurile patronate de stat sunt instruite și înzestrate cu armament, primind sprijin logistic și administrativ din partea acestuia. Instruirea poate avea loc într-o altă țară, departe de statul care o patronează. Sprijinul pe care aceste grupări îl primesc de la țările care le patronează le asigură posibilități de transport internațional, arme și explozibili de mare putere, precum și coordonarea activității lor cu cea a altor grupări teroriste. De exemplu, “euro-terorismul” apărut sub forma unei alianțe a diferitelor grupări teroriste din Centrul și Vestul Europei, încheiată la jumătatea anilor ‘60 cu sprijinul unor țări din blocul răsăritean.
Grupurile dirijate de către stat sunt cele pe care acesta le organizează, aprovizionează și controlează. Teroriștii dirijați de stat au asasinat, cu precădere, compatrioții disidenți aflați în întreaga lume. De exemplu, Iranul a hotărât în 1984 să formeze o unitate specială, cu un efectiv de 2.500 de oameni care, pretându-se la acte teroriste, să răspândească în zona Golfului Persic și a Africii de Nord, propriul său gen de fundamentalism islamic.
K. Seger consideră că dezvoltarea terorismului patronat de stat duce la creșterea semnificativă a pericolului terorist, deoarece majoritatea acestor grupuri dirijate sunt tot mai bine înarmate, echipate și instruite și sunt capabile să găsească sprijin logistic și tactic aproape peste tot în lume.
I.3. Tehnicile terorismului clasic și modalități de combatere
I.3.1. Formele si metodele actelor teroriste
Acțiunea directă – constituie forma de bază a actelor executate de elemente teroriste si constă in atacul deschis, armat sau amenințarea cu arma asupra obiectivului vizat, în scopul ocupării acestuia si luării de ostateci, distrugerii, capturării, nimicirii, răpirii unor persoane ori creării de panică și derută, frică si groază in rândul populației.
Un alt scop urmărit prin comiterea unor asemenea acțiuni îl constituie crearea unui climat politico-social tensionat în statul în care au avut loc atentatele, cu consecințe pe plan intern si extern.
Principala metodă folosită de teroriști în cadrul acțiunilor directe este atacul în forță, executat rapid și prin surprindere asupra obiectivului vizat.
Acțiunea acoperită – cuprinde asasinarea unor persoane, distrugerea, incendierea unor obiective atât prin folosirea incărcăturilor explozive, cât si prin lovirea de la distanță a țintelor cu mijloace telecomandate ori cu mașini-capacană.
Actualmente, țările Europei Occidentale se confruntă tot mai mult cu acte de violență comise de numeroasele gupări de extremă dreapta sau stanga care desfașoară o adevarată teroare de masă. S-a constatat o amplificare a organizațiilor neofasciste, mai ales în Germania si Italia.
Acțiunile indirecte ( psihologice ) – sunt actele de intimidare, influențare si amenințare cu violența, săvârșite de elemente specializate ale organizațiilor si grupărilor teroriste prin lansarea premeditată de zvonuri, alarme false si apeluri telefonice, șantaj de natură sa creeze stări de nesiguranță, derută si panică in rândul unor personalități si grupuri politice, sau al unei mase de persoane.
I.3.2. Procedee de acțiune folosite de teroriști
Pentru realizarea scopului propus, forțele teroriste desfășoară în prealabil diferite acțiuni pentru obținerea de informații despre obiectivul vizat și executarea unor acțiuni de diversiune.
Diversiunea – reprezintă acțiunea desfășurată în scopul atragerii atenției si influențării moralului celui sau celor vizați, prin executarea de distrugeri, sabotaje, atentate, capturarea de persoane, răspândirea de zvonuri, pentru a crea panică, derută si neîncredere în rândul populației.
Ambuscada – este executată cu efective mici, înarmate, și se organizează în scopul capturării de persoane, documente, armament etc.
Atacul direct se organizează când grupul terorist beneficiază de un număr însemnat de elemente și se execută asupra locului de dispunere a obiectivului vizat.
Distrugerile sunt executate în scopul:
– paralizării producției în întreprinderi, incendierii sectoarelor vitale (centrale termice,rezervoare de combustibili, depozite, etc.);
– paralizarea circulației pe anumite căi de comunicație ;
– întreruperea legăturilor telefonice prin distrugerea unor posturi radio, de televiziune, statii radio-releuri, centre de calcul etc..
Raidul – este o formă de acțiune complexă, executată prin surprindere, ce se organizează în vederea capturării, unor personalități importante, nimicirii sau distugerii succesive a mai multor obiective, urmată de retragerea și înșelarea adversarului.
În concluzie, putem aprecia că teroarea, distrugerile, omorurile, zvonurile false, brutalitatea și alte acțiuni întreprinse de grupurile teroriste sunt mult mai periculoase decât cele ce apar în conflictele armate clasice.
I.4. Nivele de combatere a terorismului
Cu privire la combaterea terorismului, există trei nivele. Primul nivel de combatere este cel politic și diplomatic. Al doilea nivel abodează problema terorismului dintr-o perspectivă strategică și face referire la măsurile antiteroriste ce trebuie să fie adoptate pentru a face față pericolelor. Al treilea nivel este cel tactic și cuprinde acțiuni atât antiteroriste cât și contrateroriste.
Nivelul politic și diplomatic cuprinde două căi diferite de tratare a problemei terorismului. Calea politică vizează problemele existente în cadrul unei țări, adică metodele folosite de guverne pentru a face față amenințărilor terorismului intern și internațional. Calea diplomatică se referă la cooperarea între națiuni pentru soluționarea problemelor de această natură.
Nivelul unu politic poate cuprinde de la capitulare totală până la adoptarea unor măsuri extrem de dure. Măsurile dure sunt uneori sancționate deschis de către guvern, de exemplu atunci când guvernul răspunde la actele de terorism cu percheziții masive din casă în casă. Un exemplu de măsuri dure luate de guvern sub oarecare acoperire sunt echipele morții din America Latină. Acești asasini, primind girul guvernului, s-au făcut răspunzători de moartea unor lideri ai opoziției din numeroase țări din America Centrală și de Sud.
Se practică, totuși, și abordări politice mai moderate. Astfel, în unele țări, teroriștii capturați pot fi acuzați de o serie de infracțiuni care, dacă sunt dovedite, sunt pedepsite cu mulți ani de închisoare, fără a exista nici o posibilitate de scăpare. Dacă, însă, sunt acuzați într-un context diferit, ei pot primi o pedeapsă mult mai ușoară. De aceea, mulți dintre cei prinși preferă să coopereze cu autoritățile în speranța primirii unei pedepse mai ușoare.
O altă abordare moderată este aceea de a invita grupul respectiv să participe la alegerile electorale organizate în acea țară. Totuși, aceasta nu este o abordare eficientă deoarece, dacă grupul respectiv ar fi putut obține acel obiectiv la urne, nu ar mai fi apelat la terorism. În majoritatea cazurilor, infrastructura de natură teroristă nu reprezintă decât o minoritate care dorește îndeplinirea acelui deziderat..De exemplu, în Porto Rico, grupurile separatiste doresc crearea unei țări socialiste aliniată cu Cuba. Însă în toate referendumurile care au avut loc în Porto Rico începând din 1960, majoritatea populației a arătat că dorește să rămână un stat asociat sau să devină al 51-lea stat al S.U.A.(ceea ce s-a și întâmplat).
În Columbia, fostul președinte Betancourt a încercat să negocieze un armistițiu cu principalele grupări teroriste, invitându-le să participe la alegerile electorale. Răspunsul Mișcării 19 aprilie (M-19) a fost refuzul de a începe negocierile, strângerea legăturilor cu traficanții de droguri din țară și atacarea Palatului de Justiție din Bogota în noiembrie 1985. Președintele Duarte a oferit grupurilor de stânga din El Salvador posibilitatea de a-și supune dorințele votului populației. Răspunsul a constat în răpirea fiicei președintelui împreună cu o serie de oficialități salvadoriene. Ostatecii au fost shimbați de către teroriști cu 125 de membrii ai grupării lor care erau deținuți în închisorile salvadoriene.
Nivelul unu diplomatic s-a manifestat de la înțelegeri diplomatice până la atacuri militare și război civil, amintindu-ne că unul dintre evenimentele care au contribuit la începerea primului Război Mondial a fost chiar asasinarea arhiducelui austriac Franz Ferdinand de către un terorist sârb instruit special de “Mâna Neagră”.
S-au semnat o serie de acorduri internaționale cu scopul de a se ajuta la ținerea sub control a fenomenului terorist. Multe țări, de exemplu, au fost de acord să-i restituie pe pirații aerului țărilor din care a decolat avionul. Dar, în realitate Cuba încă mai are de înapoiat un astfel de pirat către Statele Unite, iar Iranul nu i-a predat nici acum pe șiiții care au deturnat la Teheran în decembrie 1984 un avion cu reacție kuweitian.
Când se descoperă că un stat patronează o acțiune teroristă, se pot adopta măsuri mai drastice. Marea Britanie a cerut sancțiuni economice împotriva Siriei atunci când s-a constat că ambasada acestei țări de la Londra a servit în mod repetat ca punct de sprijin și legătură pentru teroriștii organizației Abu Nidal care acționau în Anglia.
O altă alternativă de Nivel Unu este ruperea relațiilor diplomatice cu țările care sprijină terorismul. Statele Unite au procedat de această manieră cu Libia și Iranul iar Marea Britanie a făcut la fel după ce o polițistă englezoaică a fost împușcată din clădirea Biroului Popular al Libiei din Londra. Deși pare logică ruperea relațiilor diplomatice în astfel de situații, în realitate ea duce la o dilemă fără ieșire, deoarece în caz de conflict armat sau de neînțelegere între țări aceste canale capătă o importanță deosebită în aplanarea unor astfel de situații. O abordare alternativă ar putea fi reducerea numărului personalului diplomatic al țării aflate în culpă la un singur diplomat ajutat în acest sens de un secretariat restrâns. Aceasta permite totuși menținerea canalelor diplomatice dar pune în același timp ambasada în imposibilitate de a mai sprijini acțiunile subversive din țara gazdă.
Cea mai drastică reacție de Nivel Unu este reprezentată de acțiunea militară. Guvernul israelian, de exemplu, este renumit pentru politica sa de represalii militare împotriva organizațiilor teroriste care îl atacă. Aceste lovituri de răspuns au fost de la simple raiduri de precizie executate de comandouri specializate în acest sens până la acțiuni militare de mare amploare.
Reacțiile de Nivel Unu au avut o eficiență limitată în descurajarea sau în ținerea sub control a fenomenului terorist. Acest fapt nu este surprinzător deoarece terorismul din ziua de azi nu se reduce la o singură cauză, fiecare dintre mișcările mai mari având o motivație proprie. Cazuistica în această problemă fiind foarte complexă, se mai caută încă soluții care să fie cât mai eficiente.
Nivelul abordărilor strategice conturează ideea conform căreia majoritatea structurilor care se ocupă de combaterea terorismului sunt tentate să rezolve problema folosind un număr de măsuri strategice de natură antiteroristă. Aceste acțiuni încep cu analiza situației care cuprinde atât culegerea de informații cu privire la grupurile care acționează în aria de responsabilitate cât și stabilirea părților vulnerabile ale forțelor proprii. Odată cu identificarea pericolului și stabilirea părților vulnerabile se pot adopta și măsurile de protecție necesare. Aceste măsuri sunt considerate a fi de ordin dinamic și nu static deoarece pericolele și amenințările se schimbă mereu iar acestea trebuie sesizate rapid și tratate în consecință .
Securitatea acțiunilor este deosebit de importantă pentru un program antiterorist eficace. Atunci când elaborează un plan de atac care să le asigure un grad ridicat de șanse de succes, teroriștii au posibilitatea să prevadă acțiunile doar dacă au informații veridice și cât mai complexe posibil despre obiectivul ce urmează a fi atacat. De aceea, programul de securitate a acțiunilor trebuie să îngreuieze obținerea de către teroriști a informațiilor de care au nevoie, mărind prin aceasta într-o măsură considerabilă riscurile pe care le înfruntă celula tactică teroristă.
Securitatea personalului și securitatea fizică sunt două componente suplimentare ale programului antiterorist de la acest nivel. Securitatea personalului începe cu o conștientizare cât mai corectă a riscurilor la toate nivelurile unității. Pot fi incluse aici și măsuri de protecție a persoanelor care sunt amenințate într-o mai mare măsură. Programele de securitate fizică sunt destinate să-i țină pe teroriști departe de obiectivul protejat, prin măsuri eficiente de control al accesului.
Nivelul tactic se referă la faptul că majoritatea măsurilor de acest nivel sunt de natură contrateroristă, inițiate ca răspuns la un incident terorist. În această categorie intră echipa tactică ce acționează pentru salvarea ostatecilor, echipa de negociere cu teroriștii și echipa tactică pentru executarea represaliilor care urmează un incident. În cadrul măsurilor contrateroriste mai intră și anchetele executate uneori în urma atacurilor.
În acest sens sunt posibile de asemenea și măsuri antiteroriste care vizează bazele teroriștilor cunoscuți și taberele lor de instrucție pentru a le distruge împiedicându-le astfel să mai execute noi atacuri.
Tot în acest nivel mai sunt cuprinse și activitățile care se desfășoară la centrul de acțiuni (sau centrul de comandă ) atunci când are loc un incident.
Pentru punerea în practică a acestor măsuri este foarte important ca atunci când ele sunt elaborate să fie evaluat riguros pericolul care planează asupra forțelor proprii și să se cunoască tactica de bază folosită de teroriști și tendințele curente în aplicarea acestei tactici deoarece terorismul este o problemă dinamică, care se transformă mereu și pe măsură ce se schimbă grupurile și principalii comandanți apar mutații și în modul de acțiune al teroriștilor.
CAPITOLUL II—VALENȚE PSIHOLOGICE ALE AGRESIVITĂȚII
II.1. Definirea agresivității
De-a lungul timpului, conceptului de “agresivitate” i s-au dat o multitudine de interpretări și definiții. Înainte de a porni în studierea unui fenomen atât de complex cum este cel al agresivității, trebuie mai întâi să procedăm la o serie de delimitări conceptuale pentru a ne încadra în domeniul pe care îl avem de studiat. Cercetătorii care s-au aplecat asupra acestei problematici au făcut distincție între notele specifice, care ne duc la concluzia existenței unui comportament agresiv, și purul accident, ce poartă doar aparența unei conduite de tip agresiv. Astfel, pentru că există o multitudine de definiții ce au drept scop ilustrarea conceptului de agresivitate, ne aflăm în imposibilitatea indicării unei singure definiții valabile, unanim acceptată de către toți psihosociologii care au studiat agresivitatea. Cu toate acestea, putem adopta o serie de definiții ce prezintă certe note comune pentru a ilustra modalități de abordare a fenomenului studiat.
Agresivitatea este o noțiune care vine din limba latină – “agressio”- a ataca. Se referă deci la o stare a sistemului psihofiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite în plan conștient, inconștient și fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradării, constrângerii sau umilirii unei ființe sau lucru învestite cu semnificație, pe care agresorul le simte ca atare și reprezintă pentru el o provocare.
Robert A. Baron în 1977 definea agresivitatea ca fiind o formă de comportament desfășurat cu intenția ori scopul de a face rău unei ființe vii, care caută să evite acest rău ( Potkay și Allen, 1986). Din definiția lui Robert A. Baron reies o serie de elemente-cheie asupra cărora ar fi util să ne concentrăm: comportament, intenție și provocarea răului.
Comportament. Agresivitatea este un comportament. După cum știm, comportamentele sunt acțiuni în care sunt implicate atât musculatura corpului, inclusiv mușchii folosiți în vorbire, ca și cei folosiți în alte acțiuni, dar și gândirea și sentimentele. Pare că agresivitatea este mai degrabă un comportament decât o abilitate comună oricărui om. Cu toate acestea, vom lua drept exemplu o altă variabilă cu care agresivitatea este adeseori confundată: furia este cea care premerge declanșarea actului de agresiune, este ceea ce împinge o persoană la a comite o agresiune. Diferența între furie și agresivitate poate fi ușor sesizată dacă recunoaștem că furia este ceva ce ține de domeniul intim, de interiorul psihicului uman care, doar ocazional, poate genera agresiunea. Putem fi furioși câteodată, dar puțini dintre noi transformă furia într-o formă de agresiune.
Intenția este un alt termen important de înțelegere a fenomenului agresivității pentru a deosebi comportamentul de tip agresiv de forme similare, dar care nu pot fi considerate acte agresive. Astfel, intenția desemnează un plan conștient, o acțiune premeditată și executare (punerea în aplicare a unui anumit comportament). Dacă a răni pe cineva nu constituie neapărat un scop în sine, oricare ar fi acel comportament pe care îl adoptă o persoană, acea acțiune nu poate fi inclusă în categoria celor agresive indiferent decât de multe neplăceri ar genera un atare comportament. Dacă scăpăm din vedere noțiunea de intenționalitate, toate accidentele prin care o persoană provoacă rănirea alteia vor fi catalogate drept manifestări de agresivitate. Omițând din explicație intenția ca factor generator și determinant al agresivității, o serie de membri ai societății ar putea fi etichetați drept agresori.
Provocarea răului. Agresivitatea este o acțiune cauzatoare de neplăceri, o acțiune prejudiciabilă. Provocarea răului este considerată ca fiind o consecință a unui comportament doar dacă duce la răniri la modul fizic sau pagube ce cântăresc mai mult în desfășurarea unei acțiuni. Cineva poate comite acte care pot conduce la provocarea răului în mod nemijlocit, cum ar fi lovirea unei alte persoane. Cu toate acestea, răul poate fi provocat indirect. Astfel, distrugerea proprietății unei persoane poate fi un lucru extrem de dăunător. Acțiunile săvârșite cu intenție, lipsite însă de dorința explicită de a face rău, nu pot fi catalogate drept agresiuni.
Agresivitatea, avându-și originea în mecanismul de excitabilitate al sistemului nervos central, este o însușire a ființelor vii pe scara evoluției acestora. Definiția dată mai sus se circumscrie la agresivitatea umană, manifestată în cadrul relațiilor socio-afective, registrul ei de manifestare întinzându-se de la atitudinea de pasivitate și indiferență, refuz de ajutor, ironie, tachinare până la atitudinea de amenințare și acte de violență propriu-zise.
Manifestările agresivității umane sunt extrem de diverse și la diferite niveluri: pulsional, afectogen, atitudinal, comportamental. Deci, aria agresivității este mult mai extinsă decât cea a violenței. Parte integrantă a naturii umane, agresivitatea include și modalitați specific umane, spre exemplu dinamismul unei persoane angrenate în lupta pentru autoafirmare sau pentru depășirea greutăților vieții. Incluse noțiunii de agresivitate sunt atât conceptele care desemnează comportamentul agresiv, cât și implicarea și consecințele actului agresiv în viața socială.
În dicționarul Wallman se definește “agresivitatea” în următoarele accepțiuni: tendința de a arăta ostilitate prin manifestarea de acte agresive, tendința de a depăși opozițiile întâlnite, tendința de autoafirmare prin promovarea neabătută a propriilor interese; hiperenergie în atitudini și reacții; tendința permanentă de dominare în grupul social sau comunitate (C. Păunescu, 1994).
Privite din perspectiva scopului urmărit, unele conduite agresive sunt orientate în direcția producerii “unui rău” altei persoane, în timp ce altele sunt orientate în direcția demonstrării puterii agresorului (K. E. Boulding, 1989) sau a masculinității (M. H. Segall, 1988).
Alți autori, referindu-se la conceptul de agresivitate, o definesc ca o tendință specific umană marcată prin voința, dorința de a comite un act de violență asupra altuia. Astfel, Laplanche și Pontalis definesc agresivitatea ca “tendință sau ansamblu de tendințe care se actualizează în conduite reale sau fantasmatice, acestea urmărind rănirea altuia, distrugerea, constrângerea sau umilirea lui.”
N. Mitrofan (1998) consideră că este necesar să se facă anumite delimitări conceptuale, întrucât nu trebuie confundată cu comportamentul antisocial, delincvența și infracționalitatea. Conduita boxerului nu este orientată antisocial și cu cât este mai agresivă, cu atât este mai performantă. Și invers, nu orice comportament antisocial, inclusiv infracțional, poate fi caracterizat prin agresivitate. Destul de frecvent, agresivitatea este asociată și chiar confundată cu violența. Desigur, de cele mai multe ori, comportamentul agresiv este și violent, dar sunt și cazuri de conduită agresivă (este clară intenția de a vătăma, de a face rău), dar în formă nonviolentă.
Putem observa zilnic că există forme de agresiune acceptate și socialmente legitimate, în timp ce altele nu sunt. Se face, deci, distincție între agresiuni netolerate și cele care sunt acceptate și legitimate. Agresiunea ocupă astfel o poziție care depinde de judecata asupra caracterului adecvat sau nu al acestui comportament, caracter determinat, în fond, de normele sau regulile culturale. Se pot degaja astfel doi factori care, în anumite circumstanțe, sunt în măsură să confere legitimitate comportamentului agresiv: sprijinul normativ și consecințele benefice prezumate ale agresiunii.
În ceea ce privește sprijinul normativ se face trimitere la forme de agresiune care se consideră că vor avea susținerea grupului social. O cercetare efectuată de Blumenthal și colab. (1972) a permis să se pună în evidență acest fenomen. Unui eșantion de persoane li s-a prezentat cazuri de infracțiuni împotriva proprietății, dar care nu au cauzat nici o vătămare fizică personală, comise de trei categorii de grupuri: studenți albi, negri implicați într-o rebeliune în ghetou și vagabonzi. Întrebarea adresată subiecților era să se pronunțe asupra comportamentului pe care să-l adopte poliția: să nu facă nimic, să aresteze vinovații fără violență, să facă uz de bastoane dar nu și de arme, să tragă fără însă să ucidă, să tragă pentru a ucide. Rezultatele obținute au pus în evidență următoarele reacții: pentru vagabonzi și negri, două treimi din subiecții chestionați consideră că poliția trebuie să facă uz de arme, dar fără să ucidă, iar o treime consideră că poliția trebuie să facă uz de arme pentru a ucide În ceea ce privește studenții, 50% din subiecții eșantionului cred că poliția trebuie să facă uz de arme fără să ucidă și numai 20% aprobă folosirea de arme în vederea uciderii13.
Un alt studiu (Kelman & Lawrence, 1972) a relevat, de asemenea, importanța normelor culturale în ceea ce privește comportamentul agresiv: în urma desfășurării unei anchete, 51% din persoanele chestionate erau gata să se supună ordinului de a ucide toți locuitorii unui alt sat vecin (bărbați, femei, copii) suspectați de a ajuta un inamic comun14.
Cât privește consecințele benefice prezumate ale comportamentului agresiv se apreciază că într-un anumit număr de cazuri recurgerea la agresiune este legitimată prin faptul că este vorba de un mijloc de a atinge un scop, un obiectiv superior considerat ca fiind pozitiv și/sau pentru întreaga colectivitate. Astfel, războiul de apărare poate fi apreciat ca o motivație transcendentă suficient de puternică pentru a ridica interdicțiile relative la exterminarea altuia.
Cu privire la comportamentul agresiv cu răsunet antisocial, unii autori (T. V. Dragomirescu, 1990) diferențiază mai multe tipuri, cum ar fi:
agresivitatea nediferențiată, ocazională, care nu are un răsunet antisocial obligatoriu;
comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf și cronic, în care se include și comportamentul criminal;
comportamentul agresiv ca expresie integrantă, nemijlocită a unei stări patologice, fie consecutivă unei afecțiuni neuropsihice preexistente, fie dobândite.
Comportamentul agresiv este orientat nu numai în afara subiectului, ci și împotriva sinelui. Și aici trebuie făcută distincția între actele comportamentale autoagresive, forma cea mai gravă fiind sinuciderea, și actele comportamentale care pot periclita sănătatea și echilibrul organismului (fumatul, alcoolul și drogurile), elementul esențial de diferențiere constituindu-l, desigur, prezența intenției autodistructive.
Din punct de vedere psihosocial, agresivitatea este definită drept un comportament distructiv, orientat în scopul producerii răului asupra altor persoane, grupuri sau obiecte sociale. Urmărind în mod intenționat provocarea unor pierderi, suferințe psihice sau fizice, distrugerea de bunuri sau chiar provocarea morții, agresivitatea constituie, din păcate, o permanență în viața socială, marcând uneori în mod dramatic întregi epoci istorice (năvălirile barbare, seriile nesfârșite de războaie, cruzimile diferitelor forme de dictaturi, violența sistematică din marile aglomerări umane, agresiunile asupra copiiilor etc.).
În fața acestei proliferări continue a răului social, numit agresivitate, s-au făcut numeroase eforturi pentru descifrarea mecanismelor sociale, culturale, economice, educaționale sau psihosociale, prin intermediul cărora se produce și se manifestă acest fenomen social.
Principalele probleme teoretice ce derivă de aici vizează următoarele aspecte:
identificarea cauzelor fundamentale de ordin genetic și filogenetic ale agresivității umane;
relevarea factorilor psihoindividuali, psihosociali și socioculturali, care favorizează sau condiționează manifestarea agresivității în diferitele sale forme;
analiza raporturilor specifice dintre victimă și agresor;
evidențierea efectelor psihice și sociale ale agresorului atât asupra victimelor, agresorilor, cât și asupra mediului social;
stabilirea modalităților de contracarare a agresivității și a efectelor sale.
Explicatii normative și cauzale ale agresivității
Unele explicații sunt cauzale, deoarece privesc agresivitatea ca fiind determinată de anumiți factori: genetici sau fiziologici (stimularea anumitor zone ale creierului), de factori de mediu (căldura). Urmează logica: dacă X, atunci Y: Dacă temperatura crește, atunci actele agresive se vor înmulți.
Pe de altă parte, explicațiile normative privesc agresivitatea ca fiind influențată de regulile și normele unei anumite culturi. Din această perspectivă, putem înțelege mai bine agresivitatea prin referire la regulile și normele care definesc un comportament corect într-o situație dată. Când adoptăm această perspectivă, trebuie să ținem cont de următoarele:
În primul rând, într-o societate există reguli și norme diferite pentru grupuri diferite. De exemplu, în aproape toate societățile, regulile și normele ce reglementează comportamentul agresiv sunt diferite pentru bărbați și femei. Bărbații sunt socializați într-un mod în care ei utilizează mai mult o agresivitate directă, un comportament deschis explicit pentru a răni pe altcineva (Bjorkqvist, Lagerspetz și Kaukiainen, 1993; Bjorkqvist, Osterman și Lagerspetz, 1994; Hines și Fry, 1994). Într-o meta-analiză, Alice Eagly a demonstrat că diferențele pe sexe în agresivitate sunt mai mari în ceea ce privește actele fizice comparativ cu agresivitatea verbală (Eagly și Steffen, 1986). Un studiu pe aceeași linie, desfășurat în Argentina, a demonstrat că femeile utilizează mai mult o agresivitate indirectă, un comportament acoperit pentru a răni pe cineva: bârfă, zvon etc. Preferința femeilor pentru formele indirecte și verbale de agresivitate sunt explicate prin faptul că ele au mai puțină putere fizică. Puternic și agresiv sunt în mod obișnuit trăsături stereotipice specifice bărbaților. Standardele diferite care se aplică pentru femei și bărbați se observă și atunci când femeile comit o crimă. Ele au parte de o dublă stigmatizare: una pentru violarea codului formal legal și cealaltă pentru adoptarea unui comportament nepotrivit categoriei de gender (Heidensohn, 1991).
În al doilea rând, această diversitate în sistemul normativ oferă multe ocazii, cel puțin pentru unii indivizi, de a selecta din varietatea stilurilor de viață. Unii indivizi pot și aleg să se mute dintr-un sistem normativ în altul. Albert Hirschman (1970) numea această strategie opțiune de ieșire. Dar se poate alege și opțiunea de voce – implică încercarea de a schimba lucrurile și nu de a alege.
În cadrul aceluiași sistem normativ, indivizii se comportă într-o manieră autonomă, chiar dacă respectă regulile, în sensul că încearcă să schimbe modul obișnuit de a acționa. Fiecare generație face acest lucru în felul său. Ceea ce fac mama cu tata sau ceea ce gândesc ei este greșit și, astfel, apar noi stiluri de viață. Schimbările societale reflectă aceste încercări pe care le fac în legătură cu sistemul normativ.
II.2. Formele agresivității
Marea varietate de comportamente agresive poate fi redusă la câteva categorii distincte, diferențiate prin modul de manifestare, elementele de mediere, suportul motivațional și emoțional, care le este caracteristic sau raporturile dintre victimă și agresor. Astfel, se pot distinge câteva forme principale de agresivitate:
a) agresivitatea directă (ostilă), unde actul agresiv este un scop în sine, urmărind în mod explicit provocarea unui rău; agresivitatea indirectă (instrumentală), unde suferința este folosită ca mijloc pentru atingerea unui anumit scop (sancționarea prin violență a unui comportament indezirabil). Foarte mulți psihologi sociali s-au concentrat exclusiv pe studiul agresivității ostile (Moghaddam, 1998). Deși distincția între agresivitatea ostilă și cea instrumentală este foarte utilă conceptual, și găsim numeroase exemple pentru a ilustra fiecare formă, în practică cele două forme sunt adesea inseparabile. Aceasta deoarece mânia poate fi utilizată într-o manieră instrumentală. Jim Averill (1983) a argumentat acest lucru prin faptul că oamenii se autoenervează pentru a obține ceva, pentru a atinge un scop. Cum este utilizată furia într-o manieră instrumentală depinde de regulile și normele culturale. Astfel, indivizii ce utilizează furia într-o asemenea manieră știu “cât de furioși pot deveni” într-un anumit context. Jerry Parrott (1993, după Moghaddam, 1998:367) a demonstrat că indivizii își pot manipula stările afective prin aduceri în minte a unor evenimente plăcute sau neplăcute.
b) agresivitatea activă, în care răul este rezultatul intervenției nemijlocite a agresorului (spre exemplu, cazul lovirii unei persoane); agresivitatea pasivă, în care răul este provocat prin neintervenție (un “spectator” care nu intervine pentru protejarea unei victime supuse violenței, deși ar putea să o facă);
c) agresivitatea fizică, psihică, sexuală sau verbală, specii diferențiate după natura actului provocator de suferință. De cele mai multe ori, un act agresiv produce suferință în mai multe planuri. Componenta afectivă fiind întotdeauna prezentă, suferința psihică este implicată în toate celelalte forme ale agresiunii;
d) agresivitatea spontană, declanșată de un șoc emoțional conjunctural sau de un concurs de împrejurări neanticipate de către agresor; agresivitatea premeditată, pregătită “la rece” și din timp pentru a atinge un anumit scop;
e) agresivitatea provocată, în care victima a oferit un pretext agresorului, chiar dacă în mod indirect; agresivitatea neprovocată în nici un fel de către victimă;
f) agresivitatea manifestă, consumată într-un act provocator de suferință; agresivitatea latentă, în care există numai potențialul agresiv, agresorul virtual căutându-și un pretext pentru a se manifesta în act;
g) agresivitatea intenționată, declanșată în mod conștient și voit de către agresor împotriva victimei sale; agresivitatea neintenționată, provocată de factori circumstanțiali, independent de voința agresorului. Intenționalitatea circumscrie clar zona comportamentelor antisociale, în timp ce suferințe provocate neintenționat pot avea caracterul unor accidente, fără ca respectivul comportament să poată fi apreciat ca antisocial;
h) agresivitatea autoprovocată, interpersonală, familială, grupală sau publică, categorii determinate după numărul de persoane implicate, locul și contextul social în care se produc;
i) un ultim criteriu de clasificare este legat de starea de discernământ a agresorului: etiologia psihopatologică a unor acte de extremă violență ridică serioase probleme de ordin științific, moral și juridic. Obsesiile impulsive, schizofrenia, paranoia revendicativă, stările crepusculare epileptice, delirurile de persecuție, ca și alte tulburări psihice, pot îngusta considerabil câmpul de conștiință al agresorului, ceea ce ridică întrebarea referitoare la responsabilitatea sa juridică și morală.
După cum se observă, pornind de la criteriile menționate, varietatea formelor de agresivitate este foarte mare, făcând de multe ori dificilă încadrarea juridică și morală a unui comportament real. Și aceasta cu atât mai mult dacă se au în vedere și aspectele particulare în care se manifestă formele mai sus amintite.
Fiecare formă de agresivitate prezintă multiple modalități de manifestare concretă, cu conotații psihice, psihosociale, culturale, morale sau juridice dintre cele mai diferite. Violența psihică, de pildă, poate îmbrăca cele mai diverse și subtile forme, începând de la crearea unui sentiment de insecuritate sau acțiuni ce vizează devalorizarea unei persoane și terminând cu exercitarea unor șantaje sau amenințări la adresa celor apropiați.
II.3. Teorii ale agresivității
În legătură cu originea agresivității umane au fost elaborate trei mari teorii explicative, și anume:
agresivitatea are un caracter înnăscut, sub forma așa numitului “instinct de agresivitate”, model susținut de teoria etologică a lui K. Lorentz și psihanalitică a lui S. Freud;
agresivitatea reprezintă un răspuns la frustrare, punct de vedere susținut de J. Dollard și L. Berkowitz;
agresivitatea este un comportament social învățat, teoria condiționării sociale a agresivității fiind formulată de A. Bandura;
II.3.1. Agresivitatea ca instinct
Teoria instinctului nativ de agresiune a fost susținută cu argumente foarte variate, de ordin biologic, etologic și psihanalitic, printre promotorii acestei concepții situându-se McDougall, K. Lorentz, Freud, Brown și Conner.
Modelul psihanalitic susține ideea că ființa umană este dominată de două instincte fundamentale, Erosul și Thanathosul, unul orientat spre viață și plăcere, celălalt spre moarte și distrugere; societății îi revine menirea de a canaliza și orienta acest impuls malefic. În viziunea lui Freud, agresivitatea este un instinct. Oamenii se nasc cu instinctul de a agresa și de a fi violenți. Întrucât această presiune ereditară nu poate fi înlăturată, este necesar ca în procesul influențării educațional-culturale să se găsească modalitățile nedistructive de canalizare a tendințelor agresive.
Modelul psihanalitic oferă o privire de profunzime asupra structurilor de bază ale psihismului uman, o demonstrație ireductibilă alcătuirii și funcționalității ființei umane.
Formula de organizare abisală a arhitecturii psihologice a personalității umane are trei instanțe: eul, sinele și supraeul. Eul se formează prin încastrarea conflictuală a eurilor multiple. Când acest proces antrenează răspunsuri negative (frustrante) din direcția eurilor exterioare, în eul care se dezvoltă se determină direcții de reacții agresive.
Cu cât acest joc are loc mai timpuriu, în etapele dominant afectogene, cu atât eul de bază se încarcă și învață inconștient răspunsul agresiv. În stadiile de dezvoltare ulterioare, reactualizarea agresivității are loc pe baza provocării de către celelalte euri de asemănare în imaginar a eurilor agresive. Este fenomenul de fantasmă. În ceea ce privește autoagresivitatea, ea este determinată de conflictualitatea între structurile profunde ale personalității: sine, eu și supraeu. Orice stare conflictuală între sine și eu provoacă decompensări de tipul agresivității sub toate formele. Acest model are la bază existența pulsiunii de agresiune. Pulsiunea, în concepția lui Freud, este un proces dinamic, constând într-un impuls, o încărcătură energetică, care împinge organismul spre un scop. Pulsiunea își are originea într-o stare de tensiune, provocată de o excitație corporală, iar scopul manifestării ei este de a reprima starea de tensiune creată.
Freud stabilește două sisteme duale ale pulsiunilor. Primul este cel al pulsiunilor sexuale și al pulsiunilor eului (de autoconservare), acestea din urmă reprezentând marile trebuințe de care depinde supraviețuirea individului (de exemplu: foamea și funcțiile alimentare) și fiind opuse pulsiunilor sexuale. Al doilea sistem este dat de pulsiunile vieții și ale morții, ale mecanismelor fundamentale ale agresivității.
Pulsiunea agresivității se opune pulsiunii vieții și tinde spre reducerea completă a tensiunilor și întoarcerea la o stare anorganică. Agresivitatea ar rezulta din jocul dintre Eros și Thanatos și ar fi o redirecționare spre exterior a morții, pe baza mecanismului deplasării, izvorâtă din necesitatea individului de a se autoproteja. A. Adler consideră agresivitatea ca o aspirație general umană, un factor indispensabil vieții. Ea este o pulsiune care urmărește depășirea propriilor sentimente de inferioritate și exprimă dorința de putere. Alți autori, cum ar fi M. Klein, admit existența primară a iubirii și a urii, aflate în conflict încă de la începutul vieții, iar W. Reich descrie agresivitatea ca fiind un rezultat al frustrărilor sexuale. Pulsiunea de distrugere este asociată pulsiunii agresivității, reprezentând un efort manifest, exteriorizat al pulsiunilor morții, opus acțiunii subterane, interioare și permanente. Structura acestei pulsiuni este bipolară: distrucția eterogenă și autodistrucția.
Aceste pulsiuni, prin implicarea lor în stabilirea raportului de echilibru/dezechilibru, de conflict, stau la baza așa numitei agresivități latente, specifice ființei umane. Urmărind mecanismele de funcționare ale acestora putem pătrunde în fondul stării de agresivitate implicat în însăși existența noastră psihobiologică, căreia distorsiunile vieții individuale și sociale îi pun în alertă energiile agresivogene.
Totuși, trebuie menționat că agresivitatea manifestă nu constituie în mod necesar o fatalitate, pentru că cea mai valoroasă contribuție a psihanalizei constă în explicarea manifestării agresivității, a destinului pulsiuni agresive, care poate fi transformată în energie adaptativă sau poate fi generatoare de boală. Mai mulți autori, M. Hartman, F. Criss și L. Lowestein15 au stabilit patru tipuri de procese care modelează actul agresivității:
– deplasarea energiei pulsionale spre alte obiecte, deci devierea direcțiilor primare;
– restrângerea scopurilor agresive prin efectul mecanismelor de compensare;
– intricația cu libidoul;
– sublimarea agresivității.
Pe de altă parte, etologul Konrad Lorentz afirmă că toate speciile de viețuitoare sunt în mod natural agresive din motive de supraviețuire, omul nefăcând excepție. Acest model explicativ se ocupă de agresivitate din perspectivă filogenetică, deci prezintă comportamenul agresiv animal comparativ cu cel uman.
În lucrarea “On Agression” (1966), K. Lorentz concepe agresivitatea ca instinct al luptei, dezvoltat filogenetic și exprimat în comportamente agresive, care sunt însă modelate de factorii de relație și de mediu. Este deci vorba de o energie instinctuală, acumulată pe perioade mari de timp, ca și de o descărcare a acestei energii, remodelată în bună măsură de factorii de mediu și conjuncturali, care fac posibil, într-un anumit grad, controlul asupra acesteia.
Agresivitatea la speciile umane este adaptativă și spontană spre deosebire de om, unde cunoaște modificări importante în însuși procesul de producere, declanșare și motivație. Totuși, datele obținute din studiul agresivității animale au, datorită continuității genetice, aspecte comune cu agresivitatea umană, și anume:
– motivele principalelor acte agresive: frustrarea unor trebuințe fundamentale, cum ar fi nevoia de hrană, conservare, competiția sexuală, apărarea speciei, apărarea teritoriului;
– conduite elaborate, în scopul blocării sau derutării potențialului agresor: pe de o parte, atitudinea de supunere, de neajutorare, de slăbiciune, de dezarmare iar, pe de altă parte, atitudinea de seducție în scop nonsexual, acordarea de hrană sau îngrijiri corporale;
– derularea unor comportamente specifice de luptă sau amenințare, ca forme de inhibare a agresorului sau de anihilare a intențiilor acestuia.
În cursul filogenezei speciilor, agresivitatea a jucat un rol important în lupta de apărare și păstrare a teritoriului cu maximum de resurse necesare supraviețuirii sau în competiția sexuală a masculilor, care duce la o perpetuare a exemplarelor cu o zestre genetică foarte bună, realizându-se astfel selecția naturală, care la rândul ei permite optimizarea condiției biologice. Luptele dintre specii au însă și efecte negative asupra speciei, reducând drastic numărul de exemplare. De aceea, la multe animale instinctul de agresivitate este dublat de unul care inhibă distrugerea totală a adversarului. Tensiunea dintre agresivitate și oprirea ei se rezolvă prin comportament agresiv ritualizat, care presupune că, atunci când în desfășurarea luptei apare evidentă superioritatea unuia, adversarul învins îi dă semne că se recunoaște învins ca atare și părăsește scena, iar câștigătorul se oprește și el.
Însă, în timp ce alte specii și-au dezvoltat prin selecție naturală mecanisme de limitare a agresivității la nivelul luptei de supraviețuire, omul se caracterizează prin lipsa acestui instinct de blocare a violenței față de semenul său. Dimpotrivă, creativitatea și inteligența umană au fost folosite pentru dezvoltarea celor mai rafinate mijloace de distrugere în masă. Agresivitatea umană nu este condiționată de nevoia de supraviețuire, fiind mai degrabă expresia unei nebunii destructive, care poate aduce specia umană pe marginea prăpastiei.
Această concepție este dificil de acceptat, mai ales daca se observă că în lumea animală agresivitatea este specifică unor împrejurări determinate: agresiunea teritorială, a celui care pradă, agresivitatea maternă și cea determinată de frică. La om e problematică existența unui instinct univesal al agresivității, analizele transculturale indicând o foarte mare variabilitate atât ca moduri de manifestare a violenței, cât și ca frecvență și intensitate. Dacă agresivitatea reprezintă o tendință umană universală direct determinată genetic, asemenea diferențe și schimbări cu greu ar fi putut avea loc.
Psihologii sociali și sociobiologii, respingând ideea că violența este explicabilă în primul rând prin schema instinctuală înnăscută, nu neagă orice rol al factorilor biologici. Cromozomul Y supranumerar, diferențe între structurile neurologice și alți parametri de natură biologică au importanță în spectrul comportamentului prosocial și cel antisocial. S-a constatat că, de exemplu, indivizii arestați pentru crime violente au avut, în proporție semnificativ mai mare, ușoare accidente neurologice în timpul perioadei prenatale decât cei care nu au săvârșit astfel de crime.
Influențele biologice asupra agresivității ar fi următoarele:
influențe neuronale: există anumite zone ale cortexului și formațiuni talamice și hipotalamice care, în urma stimulării electrice, facilitează adoptarea de către un individ a unui comportament agresiv;
influențe hormonale: masculii sunt mult mai agresivi decât femelele datorită diferențelor de natură hormonală (testosteron);
influențe biochimice: creșterea concentrației de alcool în sânge și scăderea glicemiei poate intensifica agresivitatea;
gena “agresivă” – în general, oamenii au 46 de cromozomi, rearanjați în 23 de perechi. Pentru un individ normal, sexul este determinat de perechea cromozomială XY. Totuși, există o serie de anormalități cromozomiale. Un exemplu este combinația XYY care apare o dată la 3.000 de bărbați. Când s-a descoperit într-o închisoare că peste 3% din indivizi aveau perechea cromozomială XYY s-a formulat concluzia conform căreia cromozomul Y ce era în plus poate fi o sursă a agresivității. Au fost realizate mai multe studii în închisori unde s-a observat aceeași proporție de indivizii cu XYY. Există multe evidențe care susțin această afirmație. Însă, indivizii se pot afla la închisoare nu numai datorită unei agresiuni, unei fapte care presupune violență. De asemenea, indivizii cu XYY sunt mai corpolenți și, în acele cazuri când sunt violenți, aceasta se poate explica prin faptul că sunt mai mari decât cei din aceeași grupă de vârstă și își rezolvă conflictele în această manieră. XYY, în același timp, obțin scoruri scăzute la testele standard de inteligență, iar suprareprezentarea din închisoare se poate explica prin faptul că, fiind mai puțin inteligenți, sunt prinși mai repede în momentul când săvârșesc o infracțiune.
II.3.2.Teoria condiționării sociale a agresivității
Teoriile învățării sociale, una din cele mai importante contribuții la studiul conduitelor agresive, consideră – contrar modelului frustrare-agresiune – că un comportament agresiv, la fel ca multe alte comportamente sociale, este dobândit prin învățare socială, în măsura în care poate fi obiectul unui sprijin social sau o valorizare a imaginii de sine.
Punctul de plecare al acestei concepții este faptul că individul are capacitatea să-și modifice comportamentul și să se adapteze la situații specifice în funcție de experiențele achiziționate anterior.
Printre diferitele mecanisme de învățare în general, distingem: condiționarea clasică (I. P. Pavlov), învățarea instrumentală (B. F. Skinner) și învățarea prin observație și imitație (A. Bandura); ultimele două tipuri sunt cele care au reținut, în mod special, atenția cercetătorilor. Procesul de socializare înseamnă și achiziția de răspunsuri negative, fie prin învățare directă (instrumentală), fie prin observarea conduitelor și a consecințelor lor la alții (învățare observațională).
Ipoteza învățării agresivității a fost studiată dintr-o perspectivă instrumentală care consideră că achiziționarea unui comportament agresiv se realizează dacă acesta este urmat de o întărire pozitivă. În învățarea instrumentală (învățarea prin încercare și eroare) există o achiziție a unui nou mod de reacționa ca urmare a unor “încercări” spontane din care doar cele care se încheie cu un succes sunt reținute, cele care conduc la un eșec fiind abandonate. În aceste condiții, acest tip de comportament devine o strategie pentru a obține recompense sau a evita pedepse. Astfel, învățarea se realizează prin întărire, respectiv reîntărire pozitivă (succes, recompensă) sau negativă (eșec, pedepse) a comportamentului subiectului.
Consecințele pozitive ale unui comportament agresiv contribuie la înscrierea lui printre schemele de acțiune posibile în situații asemănătoare. În plus, repetarea situațiilor asemănătoare în care comportamentul agresiv va fi din nou încununat de succes va conduce la menținerea și consolidarea acestui comportament, subiectul formându-și convingerea că succesul într-o astfel de situație nu se va obține decât prin intermediul agresiunii. Această întărire pozitivă poate fi realizată atât prin succese materiale, cum ar fi reușita în urmărirea unui scop, cât și prin succese simbolice, cum sunt aprecierile favorabile, felicitările venite din partea celorlalți. Invers, dacă comportamentul agresiv este urmat de un eșec sau de o pedeapsă, are loc o inhibare a comportamentului respectiv.
Comportamentul agresiv poate, deci, să se manifeste într-o situație atunci când subiectul estimează că un astfel de comportament are șanse să fie încununat de succes, când alte comportamente sunt urmate de eșec sau când pedeapsa probabilă ce urmează devine improbabilă. Prin urmare, în cazul învățării instrumentale este necesar ca subiectul să se angajeze într-un comportament agresiv și acest comportament să fie întărit pozitiv prin consecințele sale.
Deși multe reacții agresive pot fi învățate prin intermediul întăririi directe, majoritatea cercetătorilor consideră că învățarea observațională sau modelarea socială este o metodă mai frecventă de a achiziționa comportamente agresive.
A. Bandura pleacă de la premisa că indivizii nu se nasc cu repertorii preformate ale comportamentului agresiv, ci ei trebuie să le învețe. Pentru a analiza mecanismele acestui tip de învățare, Bandura și colaboratorii săi disting, pe de o parte, achiziționarea comportamentului iar, pe de altă parte, consecințele sale și menținerea respectivului comportament.
Subiectul achiziționează noi scheme de comportament agresiv prin intermediul observării unui “model” și a consecințelor pe care le are acest comportament pentru acesta. Astfel, când “modelul” se angajează, într-o situație dată, într-un comportament agresiv și acest tip de comportament este recompensat pozitiv, este probabil ca, într-o situație asemănătoare, subiectul-observator să promoveze același tip de comportament, chiar dacă nu a experimentat el însuși consecințele acestui comportament. Experimentele lui Bandura au demonstrat rolul adultului ca model în însușirea comportamentului agresiv la copii.
Studiile sale consistă în expunerea subiecților la un model (filme violente, personaje reale etc.), după care li se oferă ocazia de a lovi sau ataca într-un mod oarecare o păpușă în mărime naturală denumită “Bobo-Doll”. Pentru a măsura agresivitatea, se înregistrează frecvența și forța atacurilor împotriva acestei păpuși. Astfel, de exemplu, Bandura, Ross și Ross (1961, 1963) au arătat unor grupe de copii filme violente în care un adult a lovit și a înjurat păpușa “Bobo-Doll”. Ulterior, copiii au fost conduși într-o cameră cu mai multe jucării printre care și cea utilizată de către model, astfel că păpușa “Bobo-Doll” este observată după aproximativ 25 de minute. În general, rezultatele acestor studii permit să se concluzioneze următoarele efecte:
1) băieții manifestă mai multă agresivitate decât fetele;
2) atât băieții, cât și fetele sunt mai influențați de un model masculin decât unul feminin.
Mai mult, s-a observat că agresivitatea a crescut atunci când modelul a fost recompensat sau a avut înainte legături intense cu copilul (prieten de familie, învățător etc.).
Toate aceste rezultate demonstrează impactul unui model care se manifestă agresiv asupra achiziționării de către copil de noi comportamente incluzând elemente agresive. Prin urmare, chiar dacă copiii nu sunt educați expres în a fi agresivi – în multe culturi se întâmplă – ei învață din experiența proprie sau imită persoanele semnificative și/sau autoritare.
Pe de altă parte, normele sociale elaborate în diferite contexte socio-culturale indică nu numai intensitatea și modalitățile conduitelor agresive, ci și circumstanțele în care ele trebuie să se desfășoare, și anume: care persoane sau grupuri merită să fie ținta agresivității, ce fel de acțiuni ale celorlalți justifică sau chiar pretind a răspunde prin violență, în ce situații agresivitatea este o modalitate adecvată sau nu.
Învățarea prin observație joacă, de asemenea, un rol important în evaluarea consecințelor unui comportament agresiv achiziționat anterior și menținerea acestuia. Astfel, în funcție de consecințele pozitive sau negative ale comportamentului modelului apare un efect inhibitor, respectiv dezinhibitor asupra unei conduite achiziționate mai înainte de către subiectul-observator. Prin intermediul observării consecințelor pe care le are un comportament agresiv pentru model, o schemă de comportament achiziționată anterior suferă o inhibiție sau dezinhibiție, subiectul-observator neexperimentând el însuși întărirea pozitivă sau negativă suportată de model. Dacă, în mod repetat, comportamentul modelului are consecințe negative, atunci acest comportament va fi inhibat; invers, dacă consecințele sunt pozitive, are loc o dezinhibare și, foarte probabil, într-o situație asemănătoare, subiectul-observator se va angaja într-un comportament agresiv similar. În plus, achiziționarea comportamentului agresiv depinde de o “generalizare” :
a) a stimulilor sau situațiilor în care comportamentul agresiv pare a fi adecvat;
b) a reacțiilor, adică a diferitelor forme de comportament agresiv: prin trecerea, de exemplu, de la o agresiune verbală la o agresiune fizică.
În același timp, are loc o “discriminare”, în sensul unei adaptări a acestor tipuri diferite de comportament agresiv la condițiile situaționale specifice: te bați cu cei mai puțin puternici, agresezi verbal sau indirect pe cei mai puternici.
Dacă la început condițiile învățării prin observație se bazau doar pe contiguitățile și contingențele dintre consecințe și observarea lor de către subiectul-observator, mai târziu Bandura a introdus unele procese cognitive superioare ce intervin în achiziția comportamentului agresiv. Astfel, memoria, prestanța modelului, circumstanțele situaționale și evaluarea consecințelor sunt condiții modulatoare ale eficacității învățării. Acești factori joacă, în mod cert, un rol regulator în achiziționarea comportamentului agresiv, dar Bandura nu explică cum interpretările cognitive ale evenimentelor externe sau interne (experiența trecută a individului, reîntăririle prezente asociate acestor acte, evaluarea situației și a posibilelor consecințe) mediază reacțiile individului. De asemenea, faptul că observarea de modele agresive favorizează imitația unor astfel de comportamente nu ne lămurește asupra motivului pentru care aceste modele sunt ele însele agresive. Dacă învățarea prin observație poate să explice achiziția de conduite agresive, ea nu poate să explice actualizarea unui astfel de comportament. De altfel, potrivit lui Bandura, nu putem concluziona asupra actualizării comportamentului agresiv după expunerea la modele violente plecând de la experiențele sale, dar cu siguranță achiziția unor comportamente agresive poate rezulta din expunerea la modele agresive.
Rezumând, perspectiva învățării sociale leagă actele agresive de o arie mai extinsă de factori, cum ar fi: experiența trecută a individului, reîntăririle prezente asociate acestor acte, prestanța modelului, evaluarea situației și a posibilelor consecințe. Ea apare, deci, mult mai complexă decât viziunea biologistă și este mai convingătoare. În plus, așa cum remarca R. Baron si D. Byrne, este și mult mai optimistă, în ceea ce privește controlul și prevenirea agresiunii: agresiunea fiind un comportament învățat, reducerea și controlul ei pot fi realizate prin intermediul unor procese similare.
II.3.3. Agresivitatea din frustrare
Ipoteza unei legături între frustrare si comportamentul agresiv nu este nouă, ea fiind prezentă și în primele scrieri ale lui Freud. În 1939, cinci cercetători de la Universitatea Yale din S.U.A. – Dollard, Doob, Miller, Mowrer și Sears – ridică această ipoteză la rangul de “teorie” publicând faimoasa carte “Frustration and Aggression”. Autorii consideră agresiunea ca un comportament reactiv, adică dependent de condițiile situaționale particulare care declanșează acest comportament. În formularea sa clasică, teoria “frustrare – agresiune” postulează o relație cauzală universală între frustrare și comportamentul agresiv: nu există nici o agresiune care să nu aibă la origine o frustrare și nu există nici o frustrare care să se rezolve altfel decât prin agresiune. Aceasta înseamnă că orice comportament agresiv este în mod necesar generat, determinat de o frustrare; aceasta din urmă poate să nu fie întotdeauna evidentă, dar nu presupune că nu este prezentă din moment ce există o agresiune. De asemenea, agresiunea poate să nu fie explicită, poate fi vorba, de pildă, de o agresiune nemanifestată în exterior, poate să fie deplasată, indirectă sau poate să fie îndreptată asupra propriei persoane. Oricum, potrivit autorilor acestei monografii, agresiunea este prezentă, într-o formă sau alta.
În consecință:
• orice agresiune este o consecință a frustrării;
• orice frustrare generează o formă de agresiune.
Prin urmare, Dollard si colaboratorii săi stabilesc o legătură necesară și suficientă între frustrare și comportamentul agresiv. Ei definesc agresiunea ca “un comportament sau secvență de comportament, al cărui scop este să rănească pe altul sau substitutul acestuia”, iar frustrarea ca “orice acțiune care împiedică individul să atingă un scop pe care și l-a propus”.
Relația dintre frustrare și agresiune este, deci, una liniară: intensitatea răspunsului agresiv este direct proporțională cu intensitatea frustrării. Intensitatea frustrării rezultă din importanța pentru subiect a activității blocate sau a scopului propus și din intensitatea, forța acestui blocaj.
Rezultatele cercetărilor asupra agresivității susțin această ipoteză, dar numai atunci când agresivitatea nu are valoare instrumentală. O serie de alte studii nu au relevat nici o creștere a agresivității ca rezultat al gradelor de frustrare înregistrate pe subiecți umani în condiții de laborator.
Mulți cercetători sunt de părere că alți factori decât frustrarea sunt necesari pentru a determina agresivitatea și, de aceea, au fost formulate o serie de revizuiri ale acestei teorii. Cea mai influentă dintre acestea este propusă de L. Berkowitz, care a evidentiat interdependența dintre cauzele mediului extern și stările emotionale interne. El sugerează că reacția la frustrare creează doar o pregătire pentru actele agresive. De asemenea, obiceiurile agresive achiziționate anterior pot duce la această pregătire.
Pentru Berkowitz, frustrarea nu este decât o condiție sau un facilitator, fiind necesari stimuli externi pentru provocarea unei reacții agresive. El neagă relația automată și liniară între frustrare și comportamentul agresiv, introducând două elemente intermediare:
1. reacția emoțională la frustrare: furia;
2. prezența unor “indici evocatori” indispensabili actualizării agresivității.
El face, astfel, distincția între: o condiție internă (reacția emoțională) și o condiție externă (indicii evocatori). Prin urmare, frustrarea nu este o condiție suficientă pentru actualizarea agresivității, ea dă naștere unei reacții emoționale – furia – care, la rândul ei, nu este, potrivit lui Berkowitz, decât “o stare de disponibilitate de a se angaja în acte agresive”. În alți termeni, un stimul trebuie să fie resimțit ca perturbator (piedici, obstacole), amenințător sau aversiv pentru a provoca furia. În plus, reacția emoțională nu este întotdeauna urmarea directă unei frustrări, ea depinde de:
a. caracterul atribut frustrării: este ea voluntară sau involuntară?
b. evaluarea generală a comportamentului celuilalt în situația specifică de interacțiune victimă-agresor.
Furia, ca excitație emoțională internă, este condiția necesară pentru ca indicii din mediul înconjurător să funcționeze ca declanșatori ai unei conduite agresive. În sfârșit, potrivit lui Berkowitz, pentru ca individul să se angajeze într-un comportament agresiv sunt necesare condiții situaționale adecvate, adică stimuli externi asociați cu elementul provocator al frustrării. Prezența acestor “indici evocatori” devine astfel o condiție de ocurență a agresiunii. Acești indici evocatori pot fi asociați în mod direct cu stimuli care dau naștere furiei sau pot fi semnale agresive mai generale cum sunt armele de toate tipurile. Indicele evocator cel mai adecvat este, firește, agentul frustrant însuși, dar indivizii sau obiectele evocându-l pot, în egală măsură, să provoace agresiunea datorită asociațiilor multiple. Acești indici evocatori pot fi filmele cu conținut agresiv, persoane recunoscute ca agresive, nume de indivizi asociate cu o agresiune etc.
Mai târziu, Berkowitz revine cu noi precizări: starea psihică de afectare negativă, indusă de evenimente, situații sau persoane adverse, însoțită și de modificări fiziologice, este un mobil puternic de a acționa violent, dar transpunerea lui în planul acțiunii concrete depinde de o serie de factori cognitivi (asocierea cu experiențe trecute, evaluarea consecințelor comportamentale etc.).
Firește, teoria frustrare – agresiune astfel modificată, acoperă un teritoriu mai extins din vasta scenă a vieții sociale. Totuși, legând evenimentele neplăcute de stările afective negative și de aici, de agresivitate, ea sugerează că, întrucât asemenea evenimente sunt prezente la tot pasul, predispoziția la violență sau chiar violența însăși este o realitate cvasipermanentă, ceea ce nu este prea încurajator și foarte probabil nici adevărat.
Oricum, modelul lui Berkowitz are meritul de a pune accentul pe rolul stimulilor situaționali în declanșarea anumitor conduite agresive; faptul că un stimul asociat înainte cu o agresiune poate funcționa ca incitator la agresiune în absența unei frustrări propriu-zise.
Teoria excitație-transfer a lui Zillmann este una din teoriile psihologiei sociale care pune accent pe factorii motivaționali, fără a implica în mod necesar frustrarea. Conform opiniei sale, expresia agresivității depinde de trei factori:
– (pre)dispozițiile sau obiceiurile învățate ale persoanei;
– o anumită sursă de energie sau tensiune;
– interpretarea persoanei respective asupra stării de energie sau tensiune.
Atât teoria frustrare-agresivitate, cât și teoria excitație-agresivitate se referă la starea de energie sau cea de iritare ca la o condiție necesară a agresivității. Există o serie de diferențe între cele două teorii, dar fiecare accentuează felul în care forțele, energiile interne sau fenomenele, evenimentele sau influențele externe se pot combina, determinând comportamentul agresiv.
O variantă a teoriei relației frustrare-agresivitate este cea a “țapului ispășitor”. Dacă energia psihică mobilizată pentru a atinge un obiectiv este inhibată, atunci se creează o stare de tensiune – “instigare la acțiune” care are ca scop suprimarea cauzei frustrării. Agresivitatea urmează frustrării și este de obicei îndreptată împotriva sursei acesteia. De cele mai multe ori însă, sursa frustrării este o țintă prea puternică sau imposibil de a fi agresată; când apar aceste evenimente, se creează ținte substitut care nu sunt capabile să riposteze – soția/soțul, copiii etc. (Mihăilescu, 2000). Dacă frustrarea este continuă, agresivitatea este îndreptată spre grupuri mai îndepărtate sau instituții: “guvernul”, “birocrații”, “țiganii”, “evreii” etc. Unele outgroup-uri sunt percepute ca diferite (au alte obiceiuri) și mai vulnerabile în raport cu ingroup-ul: sunt mai proeminente și sunt “slabe” (inferioare din punct de vedere numeric). În concepția lui J. Dollard (1939) aceste caracteristici ale grupului–victimă țin de “vizibilitate”, cu alte cuvinte, existența unor trăsături fizice și culturale prin care să poată fi identificat cu ușurință orice individ.
Teoria țapului ispășitor (Dollard, 1939) a influențat numeroase cercetări în domeniul agresivității și a conflictelor, dar rămân foarte multe întrebări la care nu dă răspuns:
– în ce condiții frustrarea nu produce agresivitate (s-a demonstrat că secvența frustrare-agresivitate nu este neapărat inevitabilă; nu toți răspund la sentimentul frustrării cu agresivitate – mulți cad în resemnare și melancolie; legătura frustrare-agresivitate nu este simplă – se prezumă și agresivitatea implicită din gândire);
– nici agresivitatea nu este întotdeauna deplasată – uneori este direcționată asupra propriei persoane sau asupra adevăratei surse a frustrării;
– această teorie nu explică modul cum pot fi produse aceste răspunsuri, altfel spus, nu identifică acele cauze care fac ca, într-o situație dată, să se atribuie rolul de “țap ispășitor”; nu explică alegerea “țapilor ispășitori” sau a “țintelor agresiunii”: de ce sunt alese anumite grupuri mai repede decât altele, de ce “țapii ispășitori” sunt întotdeauna “țapi siguri”;
– trebuie luat în considerare și faptul că deplasarea agresivității asupra țintelor substitut poate aduce în cel mai bun caz o diminuare de scurtă durată a frustrării. Dacă sursa reală nu este atacată, sentimentele frustrării vor reapărea sau chiar se vor intensifica;
– o altă problemă la care această teorie nu a răspuns se referă la identificarea etapelor prin care frustrările individuale se transformă în acțiuni colective de discriminare (Capozza și Volpatto, 1997).
Frustrarea rămâne însă un factor important în explicarea violenței și a comportamentelor sociale. El a fost integrat într-o schemă mai generală, cea a motivației ce trimite la agresivitate, motivație în centrul căreia se situează mânia și un nivel de activism neuropsihic ridicat. Starea psihică de afectare negativă indusă de evenimente, situații și persoane adverse, însoțită și de modificări fiziologice, este un mobil puternic pentru a acționa violent, dar transpunerea lui în planul acțiunii concrete depinde de o serie de factori, printre care factorii cognitivi (asocierea cu experiențe trecute, evaluarea consecințelor comportamentale) sunt foarte semnificativi.
II.4. Factori cu incidență semnificativă asupra agresivității umane. Reducerea agresivității
Violența în toate formele sale este rezultatul acțiunii conjugate a unor factori de natură psihoindividuală, psihosocială, socioculturală și conjuncturală. Dintre aceștia, unii au o pondere semnificativă, și anume:
Trăsături de personalitate puternic accentuate și cu valențe disfuncționale majore: colerism excesiv, tendințe compulsive și psihopate, lipsa capacității de autocontrol, existența unor puternice complexe afective, un prag de rezistență la frustrare foarte scăzut, iritabilitate ridicată, o istorie personală încărcată, experiențe traumatizante trăite în copilărie sau într-o perioadă anterioară producerii violenței ș.a. Aceste trăsături, luate izolat, nu constituie în mod necesar cauze imediate ale manifestării agresivității, însă într-o anumită configurație, dau naștere unui sindrom agresiv care se manifestă ca predispoziție spre manifestări violente. Pe acest fond, apariția și a unui alt factor dintre cei menționați poate determina cu ușurință producerea unei agresiuni reale.
Alcoolul și drogurile constituie factori cu valențe deosebite în ceea ce privește producerea agresiunilor. Ca o consecință a consumării acestora, scade gradul de discernământ, cenzurile impuse prin învățare socială sunt total sau parțial anulate, se produce o accentuată stare de derealizare, pe fondul diminuării capacității de autocontrol și a funcțiilor intelectual-evaluative și axiologic-normative. Consumate excesiv produc o stare de nebunie temporară propice producerii unor violențe greu de imaginat.
Frustrarea este o cauză frecventă a producerii violențelor. Această stare psihică disfuncțională, apărută ca urmare a interpunerii unui obstacol major între subiect și scopurile, trebuințele și aspirațiile sale, sau ca urmare a deprivării de ceea ce i-a aparținut sau crede că i se cuvine de drept, determină frecvent reacții compulsive, care în anumite condiții pot căpăta forma violenței. Chiar dacă nu se poate absolutiza relația agresivitate-frustrare, este cert că frustrarea generează un fond emoțional negativ și tensional, cu totul favorabil producerii unor agresiuni dacă mai intervin în ecuație și alți factori favorizanți. Au fost identificați următorii factori ce condiționează transformarea frustrării în agresivitate:
intensitatea dorinței sau dorinței blocate (cu cât dorința este mai puternică, iar realizarea acesteia este mai amenințată, cu atât probabilitatea recurgerii la violență este mai mare);
sexul persoanei care generează frustrarea (există o mai mare toleranță față de femei decât față de bărbați);
arbitrariul sursei (cu cât arbitrariul intervenției frustrante este mai mare, cu atât este mai accentuată tendința de a reacționa împotriva respectivei surse);
statutul social al sursei și posibilitățile acesteia de a sancționa manifestările agresive ale victimei;
posibilitățile de compensare de care dispune victima.
Provocarea directă, verbală sau fizică poate conduce la adoptarea unui comportamet violent, mai ales dacă persoana este impulsivă sau se află într-o stare afectivă tensionată. Analiza statistică arată că la violență se răspunde cu violență în circa 65-70% dintre cazuri, manifestarea acesteia putând fi imediată sau amânată, verbală sau fizică.
Stările emoționale paroxistice sunt cauze frecvente ale manifestărilor agresive: accesele de furie, teamă sau panică pot provoca în egală măsură reacții violente, deși cauzele sunt în mod evident diferite (dorința de a pedepsi în cazul furiei sau nevoia de a se apăra când nu există o altă cale în cazul fricii). Însă, în toate împrejurările, puternicele dezechilibre emoționale favorizează manifestarea agresivității, prin diminuarea capacității de autocontrol și alterarea funcțiilor rațional-evaluative.
Sexul este considerat un factor important în producerea multor violențe. În acest caz pot interveni sentimente foarte puternice precum gelozia, dorința de răzbunare ș.a.
Climatul de violență socială constituie un alt factor de fond care stimulează în mod deosebit manifestarea agresivității în formele ei cele mai brutale; revoluțiile, mișcările de stradă, acțiunile sistematice de reprimare a unor regimuri totalitare, slăbirea până la neputință a statului de drept, ș.a. — sunt tot atâtea cauze care conduc la instalarea unui climat al violenței sociale, în care sunt antrenate succesiv categorii largi de populație. Efectele psihosociale pot fi devastatoare, chiar pe termen mediu fiind necesare măsuri de contracarare a tuturor fenomenelor sociale care se produc în acest context.
Inechitatea socială reprezintă un alt factor de fond, cu deosebite valențe în producerea actelor agresive. Distribuția inechitabilă a bunurilor, serviciilor, drepturilor și îndatoririlor, generalizarea corupției, pierderea autorității morale de către principalele instituții civile și statale creează un puternic sentiment de frustrare în rândul categoriilor defavorizate, sentiment ce acționează pe fondul unei puternice relativizări a valorilor și normelor sociale, a scăderii coezivității și solidarității respectivei comunități umane. Acțiunea acestui factor este puternică și de durată, putând afecta grav chiar ființa unei națiuni. Inechitatea promovată ca principiu constitutiv al vieții sociale oferă celor defavorizați pretextul moral pentru acțiuni violente, prin care ar putea – iluzoriu, fără îndoială – să restabilească dreptatea în plan individual și social. În acest plan, principiile ideologice și politice au numeroase și profunde implicații psihosociale, economice, culturale și istorice, de multe ori ignorate.
Mass-media este tot mai des invocată ca având un rol determinant în escaladarea violenței în societățile moderne, superinformatizate. Fiind vorba de ansamblul mijloacelor de comunicare în masă, este evidentă capacitatea acesteia de a influența atitudinile și comportamentele unor largi categorii sociale. Or, tocmai în acest plan se constată rolul nociv al proliferării temelor legate de violență în toate mijloacele de comunicare în masă: televiziune, presa scrisă, radio, literatura de consum etc. Studiile în domeniu evidențiază că influențele nocive ale mass-media în ceea ce privește promovarea violenței se produc pe următoarele direcții:
dezinhibă unele conduite de tip agresiv, care în mod firesc sunt reprimate prin tabuurile și normele fundamentale ale fiecărei societăți, efect determinat de frecvența prezentărilor violențelor ca fapte curente și comune;
oferă modele și tehnici de agresiune dintre cele mai sofisticate, tehnici învățate cu ușurință și aproape inconștient de către subiecții bombardați sistematic cu astfel de informații;
afectează reperele axiologice, cognitive și afective ale publicului în urma prezentării ca firească a unei lumi dominate de violență, nedreptate și arbitrariu;
desensibilizează receptorii față de victime și față de caracterul de-a dreptul monstruos al unor crime și acțiuni de extremă violență;
favorizează producerea efectului de catharsis, însă într-un mod cu totul nepotrivit din punct de vedere psihologic, educativ și etic.
j) Factorii fizici și demografici au o influență indirectă asupra potențialului agresiv, prin mărirea iritabilității și afectarea capacității de autocontrol. Căldura, de pildă, influențează apariția comportamentelor agresive. La temperaturi ridicate crește animozitatea față de ceilalți (Griffitt și Veitch, 1971). Dar cercetări ulterioare au demonstrat că această legătură nu este chiar atât de simplă cum pare (Baron, 1972; Baron și Ransberger, 1978; Anderson și Anderson, 1984). Astfel, nu atât temperatura, cât prezența ionilor negativi din aer (Baron, Russel și Arms, 1984) influențează negativ. Și zgomotul, pentru a determina o creștere a agresivității, trebuie să existe o predispoziție: vizionarea unui film agresiv sau o stare de iritabilitate (Konecni, 1975; Donnerstein și Wilson, 1976).
Reducerea agresivității
Pentru cercetătorii care văd agresivitatea ca fiind o trăsătură înnăscută (psihanaliștii – agresivitatea – expresie a thanatosului sau a instinctului morții), aceasta nu poate fi eliminată. Trebuie canalizată în direcții acceptabile. Competițiile sportive sau chiar alte competiții pot determina o reducere a agresivității.
Asemănător, etologii ca Lorenz (1966) nu cred că este posibil să elimini agresivitatea în întregime. Dacă elimini semnele care conduc la agresivitate, atunci este posibil să o controlezi. Învățarea instrumentală depinde de reîntărirea comportamentului. Dacă actele agresive nu sunt reîntărite, teoria sugerează că acestea nu vor mai avea loc. Brown și Elliot (1965) au demonstrat că o persoană care nu este recompensată pentru comportamente agresive nu achiziționează și păstrează comportamente agresive. Problema pedepsirii agresivității ridică anumite probleme. Baron (1977) a subliniat că pedeapsa este eficace în reducerea agresivității doar în anumite condiții:
Pedeapsa trebuie să fie predictibilă;
Trebuie să urmeze imediat actului agresiv;
Trebuie să fie legitimată de normele sociale existente;
Cei care administrează pedeapsa trebuie să fie modele neagresive.
Amenințarea cu pedeapsa este și mai puțin eficace pentru reducerea agresivității. Baron a enumerat condițiile când aceasta este eficace:
– persoana care amenință nu este furioasă;
– pedeapsa cu care se amenință este severă;
– individul care amenință nu câștigă nimic din aplicarea pedepsei.
Teoriile învățării sociale sunt mult mai optimiste. Baron (1971) a demonstrat că expunerea la modele neagresive poate neutraliza efectul modelelor agresive. Aceasta demonstrează că, chiar dacă nu este posibil să elimini toate modelele potențiale de agresivitate, furnizarea unor modele neagresive poate fi de ajutor.
CAPITOLUL III—O VIZIUNE PSIHOSOCIOLOGICĂ ASUPRA FENOMENULUI TERORIST
III. 1. Interpretarea comportamentului agresiv al teroristului
Tipul de relații interpersonale care predomină în societatea contemporană, începând cu promovarea intereselor materiale, a concurenței, cu demonstrarea superiorității gândirii politice, a fanatismului religios și sfârșind cu dominația unor clase sau națiuni au consolidat componentele negative ale universului afectiv individual, declanșând comportamente agresive în structurile de bază ale tuturor societăților.
Diseminarea violenței în conștiința maselor constituie un factor de risc cu tendințe acute în exarcebarea componentei agresive latente în subconștientul ființei umane. Atunci când este în pericol, mecanismele de apărare se declanșează automat luând forma agresivității. Violența capătă semnificații particulare, în funcție de sistemul de referință considerat. Revanșa fascinează, ura provoacă senzații puternice, atacul oferă un spectacol de forță, inițiatorii acțiunilor teroriste satisfacându-și, astfel, dorința de supremație.
Studiile antropologice au demonstrat că, în evoluția istorică a popoarelor, au existat atât comunități umane caracterizate printr-un înalt potențial agresiv, care au glorificat teroarea, cât și altele care au respins forța. În ultimile decenii ale secolului XX, terorismul a cunoscut un proces de transnaționalizare, proces care continuă și pare foarte greu de eliminat. Industrializarea, schimbările rapide în sistemele high-tech, emigrația , masivă, schimbările în geopolitica lumii sau globalizarea au generat forme noi de violență și alte forme de răspuns prin violență.
Violența a devenit o consecință a marginalizării, a proceselor de dezorganizare socială, a anomiei și neintegrării sociale. Orice act terorist, de la cel rudimentar până la cel informatic, are o etapă de pregătire în care se acumulează frustrările de orice tip și în care se cristalizează motivațiile de curățire morală, politică și religioasă sau etnică, în care se procesează informații cu privire la viitoarea țintă.
Organizațiile teroriste dau un sens patologic realității la care aspiră membrii lor. Aceste grupuri oferă și structura optimă dorită impunând constrângeri riguroase, o disciplină strictă, o ierarhie impusă și conspirativitate, în care agresivitatea devine regula supraviețuirii iar crima și suicidul sunt considerate fapte nobile.
Atitudinea violent-protestatară, de respingere a normelor juridice și morale, se înscrie în tabloul psihopatologic al teroristului. Această învață mecanisme de atac, construiește scenarii agresiv intenționale, contactul cu mediul sporindu-i apetența pentru luptă și combativitate. Teroristul păstrează capacitatea de apreciere critică a caracterului propriilor acțiuni dar pierde discernământul evaluării, în special al consecințelor acțiunilor sale, în raport cu sistemul valorilor sociale.
Existența terorismului are ca motivație intrinsecă interpretarea subiectivă a realității, care diferă de percepțiile guvernelor și societăților cu care se confruntă teroriștii sau care reprezintă motivul frustrării și angoasei lor. Una din caracteristicile existențiale ale terorismului și, implicit, a teroriștilor constă în obsesia acestora de a convinge opinia publică vizată, grupul social țintă, să privească lumea așa cum o privesc ei, potrivit propriului standard de legitimitate politico-socială.
La baza desfășurării oricărui atac terorist stă sistemul de convingeri format din imagini, simboluri și mituri dominante, de percepții și interpretări eronate care determină trecerea de la nemulțumire și frustrare, la acțiuni violente și speranțe de schimbare a statutului real, dar diferit de cel al societății atacate.
Sistemul de convingeri al subiecților actului terorist poate proveni din numeroase surse cum ar fi cadrul politic și social în care se formează și trăiesc aceștia. O asemenea matrice cuprinde factori culturali variabili – istoria, trdițiile, cultura, religia – care sunt transmiși membrilor grupați prin anumite tipare de socializare specifice. În pararel cu acești factori, ideologiile oficiale sunt împrumutate, de multe ori inconștient. Orice eroare de definire matricială, de percepție sau de interpretare poate de naștere la alienare, la o derapare spre violența vindicativă.
Conform opiniilor specialiștilor în domeniu, odată intrați în conflict deschis cu societatea, teroriștii acceptă clandestinitatea, marginalizarea și autoizolarea plină de tensiune și nesiguranță, fapt care potențează adoptarea unui set rigid de convingeri neconforme cu realitatea socială dată. Ripostele societății sau statului amenințat inhibă flexibilitatea și deschiderea mentală a teroriștilor față de posibilitatea compromisului sau schimbării opiniilor. Incapacitatea de a suține un dialog, de a accepta argumente sau justificări fac ca imaginile despre lume a teroriștilor să devină stereotipe, încadrându-se în categorii preconcepute și rigide care simplifică realitatea. De asemenea, dezumanizarea „dușmanului” devine dominanta gândirii oricărui actor în cadrul unui scenariu de emergență a terorismului. Dușmanul este, cel mai des, perceput în mod abstract și depersonalizat ca fiind „capitalismul burghez”, „pericolul comunist”, „imperialismul” sau „sionismul, „hoardele” negre, galbene sau de orice altă culoare atc., fiind deci monolitic și impersonal.
Pentru medici sau cercetători ai fenomenului sunt importante următoarele caracteristici ale autorului unui act terorist:
lipsa sentimentului de frică;
ignorarea amenințărilor privind afectarea propriei sănătăți atât înainte cât și după comiterea atacului terorist;
expunerea propriei persoane unor situații înspăimântătoare;
creșterea vulnerabilității psihologice;
capacitate mare de repetare a acțiunilor;
simbolul țintei teroriste.
III.1.1. Teoria alegerii raționale
Ca fenomen, terorismul poate fi înțeles ca expresie a unei strategii politice, ca acțiune cu resorturi logice identificabile și explicabile. În acest sens, apelul la violență poate fi analizat ca produs al unei alegeri deliberate și mai puțin ca rezultat al unei conjuncturi. Mai mult, în plan ipotetic, terorismul prezintă o raționalitate colectivă: organizația politică radicală este principalul actor al acțiunii teroriste.
Care ar fi rațiunea care justifică implicarea unei persoane raționale într-un act de violență terorist, având în vedere costurile ridicate? Am putea răspunde oferind argumentul avantajelor psihice conferite de participare, perspectivă relaționată de ideea că indivizii pot fi în mod colectiv raționali. Amploarea grupului și coeziunea sa sensibilizează individul față de implicațiile neparticipării, ajungând să perceapă cu mândrie aportul personal la înfăptuirea „binelui public”.
Cei care practică terorismul afirmă că nu au avut altă opțiune. Totodată, este evident faptul că de cele mai multe ori apelul la terorism a urmat eșecului altor metode. Spre exemplu, în Rusia sec XIX, eșecul mișcărilor nonviolente a contribuit la apariția terorismului, în Irlanda, terorismul a apărut după eșecul constituționalismului lui Parnell, iar în conflictul israeliano-palestinian, după ce eforturile arabe în războiul convențional împotriva Israelului s-au dovedit inutile.
O altă explicație se susține pe ideea de slăbiciune a organizației teroriste, bazată pe:
incompatibilitatea de preferințe cu cele ale majorității populației iar de cele mai multe ori incompatibilitatea se exercită în planul preferințelor de ordin politic;
eșecul în mobilizarea celor din jur, explicat prin resursele de multe ori limitate, dificultatea și lentoarea organizării și prin caracterul amânat al recompenselor.
Teama însăși de a nu da impresia de slăbiciune poate impulsiona organizația clandestină să acționeze tocmai pentru a-și demonstra forța. Spre exemplu, PIRA (Provisional Irish Republican Army) a utilizat terorismul pentru a crea impresia unei părți forte în negocierile cu Marea Britanie, chiar cu prețul pierderii susținerii din partea opiniei publice.
III.1.2. Teoria forțelor psihologice
Această ipoteză susține că teroristul acționează ca urmare a presiunii exercitate de forțe psihologice. Mai mult, putem vorbi despre o psihologie particulară și o logică aparte, reflectată într-o retorică proprie. Analizând diversitatea cauzelor care stau la baza actelor teroriste, uniformitatea retoricii lor nu poate decât să nu surprindă. Este o retorică polarizată și absolutistă, axată pe ideea „noi contra lor”: noi cei angajați în lupta pentru libertate și ei ca materializare a răului. O dată acceptate premisele de bază, raționamentul logic pare ireproșabil.
Studiile comparative realizate nu relevă un tip psihologic particular, însă permit identificarea unor trăsături sau tendința de personalitate particulare. Majoritatea autorilor au caracterizat teroriștii ca fiind indivizi agresivi, orientați spre acțiune, sub influența mecanismelor de „externalizare” și diviziune”, prezente mai ales în cazul indivizilor narcisiști și cu perturbații fluctuante ale personalității. Macanismul de „diviziune” este caracteristic indivizilor a căror personalitate s-a dezvoltat în jurul unui tip particular de traumă psihologică din copilărie, conducând la ceea ce Kohut numește „Eu rănit”. Indivizii de acest gen nu sunt capabili să integreze părțile bune și cele ale Eu-lui; indivizii proiectează către ceilalți ura și slăbiciunea sa interioară, căutând în afară sursa și rezolvarea problemelor proprii. Este un mecanism dominant al tipului de persoană distructivă, de genul lui Hitler, care a proiectat partea deteriorată a binelui spre exterior, blamând apoi un inamic din afara lui.
Un studiu interdisciplinar de factură sociologică, axat pe viața a 250 de teroriști din Germania (227 cu orientare stânga si 23 cu orientare dreapta) a reliefat următoarele aspecte: 25% dintre teroriștii de stânga pierduseră unul din părinți înainte de a împlini 14 ani ( în general, pierderea tatălui este corelată cu perturbări psihice mai grave); 79% dintre cei investigați avuseseră relații conflictuale cu părinții; 33% și-au descris tații în termeni ostili; una din trei persoane vizate fusese anterior condamnată de un tribunal pentru minori. Studiul a concluzionat că teroriștii sunt înclinați spre eșec, iar alegerea unei asemenea „cariere” poate fi considerată „punctul final” într-o serie de încercări de adaptare nereușite.
Ferracuti a realizat un studiu similar asupra teroriștilor din Brigăzile Roșii din Italia, utilizând un grup de control format din tineri activi politic. Rezulttele au condus la concluzia că istoria familială a teroriștilor nu diferă major de cea a grupului de control, în paralel cu absența unei psihopatologii grave.
Frederick F Hacker a propus o tipologie care are drept criteriu motivația psihologică și personalitatea teroristului: (1) bolnavi mintali, (2) criminali și (3) cruciații. Acești termeni nu au sens descriptiv, fiind utilizați pentru caracterizarea comportamentor neobișnuite, neprevăzute și dificil de înțeles. Cei cu tulburări mintale sunt motivați strict personal, adesea de obținerea unor avantaje personale. În raport cu aceștia, teroriștii cruciați, adică teroriștii tipici, sunt animați de idealuri abstracte, de prestigiu și putere axate în jurul unei clauze de ordin comun.
Nu putem vorbi despre tipul ideal al teroristului, categoriile prezentate împrumutându-și trăsături reciproc: criminalii pot avea tulburări psihice grave, încercând să exploateze diverse situații conflictuale în interes propriu; teroriști cruciați au deseori probleme afective sau un trecut criminal. O parte a lor pot deveni de o violență extremă, se pot desprinde de organizația mamă, formând grupuri mai restrânse, radicale și independente. Teroristul cruciat tipic oferă impresia de normalitate, indiferent de caracterul extrem al cauzei sale. Forța acțiunii sale derivă dintr-un ego relativ intact și din sentimentul apartenenței entuziaste la un grup în care și-a proiectat și exteriorizat conștiința.
Cercetările axate pe comportamentul teroristului executant au relevat următoarele aspecte:
vârstă medie :22-25 de ani, urcând până la 31-33 ani în cazul teroriștilor germani, japonezi și palestineni și coborând până la 12-14 ani în America Latină și în general în lumea arabă;
sex: masculin în cazul arabilor, turcilor, irlandezilor și latino-americanilor, de ambele sexe în cazul teroriștilor germani, italieni și japonezi;
studii: 67% au studii superioare ( în Amercia Latină – 75%, în Germania – 80%, în Armata Roșie – Japoneză sunt implicate în actul terorist studenți, dar și profesorii acestora; în genere, pregătirea este umanistă, cu excepția teroriștilor iranieni și turci care au pregătire tehnică;
proveniența socială: urbană, din clasa mijlocie, dar și din categorii înstrăite;
recrutarea și selecția sunt riguroase în privința motivației, a atitudinii religioase, etnice, a voinței, curajului și a stăpânirii de sine;
statură firavă;
proveniență din familii dezorganizate;
singuratici;
necăsătoriți, fără o relație stabilă;
fără o ocupație/loc de muncă stabil;
apetență pentru extremismul politic, religios, fanatism;
ușor sugestionabili;
ostili liderilor politici și, în general, ideilor de ierarhie socială și de autoritate.
III.1.3. Teoria rolului culturii de grup
Privit într-o perspectivă istorică, teroristul apare cel mai adesea ca unealtă de exercitare a extremismului (acea atitudine doctrinară de factură ideologică, ce se manifestă mai ales în plan politic sau religios, având la bază teorii, idei și opinii extreme și vizând impunerea lor prin apelarea la măsuri violente și radicale).
Cultura (în sensul cel mai larg al cuvântului) specifică unei anumite comunități etnice sau religioase (cunoscută și sub denumirea de „cultură de grup”) are un rol deosebit în formarea personalității, în general, și prin urmare, în modelarea valorilor umane care îi aparțin, punându-și o amprentă, de multe ori decisivă, asupra evoluției viitore a acestora.
Atunci când, din motive obiective sau subiective (inclusiv autoimpuse), o anumită cultură se dezvoltă un timp îndelungat izolată de alte culturi, între membrii grupului care îi aparțin și restul lumii poate să apară diferențe inimaginabile în legătură cu modul de abordare a realității, inclusiv a semenilor aparținând altor culturi.
Între altele, în societățile în care indivizii se identifică, în mod fundamental și exclusiv, prin apartenența la o anumită cultură, înclinarea lor spre sacrificiu și autosacrificiu „va avea la bază”, motivația proprie respectivei culturi.
În ceea ce privește acest ultim aspect, este de remarcat că pe măsură ce cultura respectivă evoluează mai izolat, demersurile indivizilor care îi aparțin apar ca fiind tot mai puțin credibile pentru cei aparținând altor culturi.
Apartenența la un anumit grup (familie, clan, trib) ținând de o cultură ce a evoluat izolată de alte culturi poate atrage după sine o înclinare a subiecților acestuia spre sacrificiu, care poate să apară cu totul inexplicabilă pentru indivizi din afara respectivului grup. În astfel de condiții se poate ajunge la situații speciale în care orice valoare străină grupului în cauză (inclusiv viața indivizilor care nu îi aparțin), fie că reprezintă pentru acesta, răul, fie nu reprezintă nimic, putând fi prin urmare distruse, suprimate fără remușcări.
Grupările teroriste reprezintă un altfel de caz special, subiecții lor ajungând chiar în situația de a dori să-și sacrifice viața pentru cauza și organizația lor, așa cum apar acestea înscrise în scara de valori derivând din cultura căreia îi aparțin.
Modul în care agresivitatea sau violența apar conturate în conceptele culturale fundamentale derivând din acestea constituie, de asemenea, un factor definitoriu pentru modelarea concepției, dar și a structurii psihologice a unui terorist. Unele culturi pot promova, de exemplu, o mai mare toleranță în privința violenței, atunci când aceasta se manifestă pe alte planuri decât cel politic, iar altele, dimpotrivă sunt mai permisive pentru această din urmă formă de manifestare a agresivității.
O determinare culturală majoră a terorismului reprezintă percepția ce se formează în interiorul unui grup cu privire la cei din afara lui, precum și modul sau mecanismele prin care acesta anticipează amenințările din exterior, la adresa existenței/supraviețuirii sale. Un exemplu în acest sens îl constituie grupurile etnice, în rândul cărora teama provocată de o posibilă exterminare culturală a lor conduce la o agresivitate (derivând din reflexul de autoapărare) care, pentru cei străini de grup oricare nu au mai cunoscut o astfel de experiență, apare ca una irațională. Aceasta pentru că, pe fond, orice individ este sensibil la amenințările ce planează asupra valorilor ce aparțin culturii de la care se revendică, și mai ales a celor ce gravitează în jurul unor elemente simbol precum limba, religia, arealul natal ori cel de reședință, etc. Posibilitatea de a fi deposedat, parțial sau total, de oricare dintre aceste simboluri declanșează puternice reacții de apărare, având ca rezultat chiar sentimente de ură și intoleranță față de alte persoane sau grupuri de persoane ori chiar față de popoare. Cultivate într-un mod mai mult sau mai puțin insistent la nivelul culturii de grup aceste sentimente devin, în timp, însăși fundamentul a ceea ce este cunoscut drept avesriune ancestrală față de alte etnii, popoare, religii, etc.
Înglobând valori adânc înrădăcinate în istoria evoluției unui anumit grup, religia poate fi considerată drept cea mai sensibilă componentă a culturii de la care, subiecții acestuia se revendică. O amenințare la adresa unei religii poate genera riscuri nu numai la adresa prezentului dar și a viitorului cultural al grupului care o adoptă ca fundament ideologic. Moștenirea culturală a unui astfel de grup, ca și perspectivele perpetuării respectivei culturi pot fi puse, la rândul lor, sub semnul întrebării, prin prisma intoleranței în care își are, de obicei, originea respectiva amenințare. Multe religii, între care și creștinismul și islamismul, s-au considerat ori se mai consideră încă, îndreptățite să folosească inclusiv forța pentru convertirea și atragerea, de partea lor, a maselor. În numele religiei, terorismul poate deveni foarte agresiv iar prin prisma culturii lor, teroriștii cu o astfel de motivație își privesc propriile acțiuni ca pe unele de o înaltă moralitate și reprezentând, de cele mai multe ori, o sancțiune și/sau datorie cu caracter divin (în condițiile în care, din afara respectivelor grupuri, aceleași demersuri pot să apară ca simple acte de disperare).
Există, în rândul specialiștilor, o cvasiunanimitate în a-i considera pe teroriștii motivați religios drept „adevărați credincioși”, cu referire la religia sau ideologia căreia îi aparțin și căreia i se dedică. Și în acest fel se pot explica dăruirea și înaltul spirit de sacrificiu specifice membrilor celor mai violente grupuri extremist teroriste de factură religioasă cunoscute de-a lungul istoriei. Odată ce a ajuns la un anumit stadiu de formare și îndoctrinare religioasă, pe un fond psihic favorabil, teroriștii astfel motivați nu iau în considerare punctele de vedere venite din exteriorul grupului. Ei cred și acceptă doar ceea ce tine de cauza lor și au permanent convingerea că nu pot greși niciodată.
III.2. Suicidul terorist ca act de autoagresiune
Considerat ca act autoagresiv, suicidul comportă o definiție etimologică prin care semnifică „omorul de sine”(latină: sui coedere) dar și o definiție operațional psihologică în vitutea căreia „suicidul este un act uman de încetare din viață, autoprodusă și cu intenție proprie” (E.S. Scheidman,1980).
G. Ionescu consideră că această definiție are în vedere numai suicidul „rațional”, realizat în mod deliberat și conștient și care este foarte rar întâlnit. Slaba incidență a suicidului rațional lasă loc suicidului simptomatic întrucât, în imensa majoritate a cazurilor, individul constituie expresia unei stări psihopatologice.
Sub unghi psihosociologic, suicidului i se acordă semnificații multiple ca aceea a curmării singurătății (întâlnită în cazul separării cuplului prin părăsire, divorț sau deces), a răzbunării (ilustrată de unii adolescenți, cu tulburări de comportament sau de persoanele cu structură psihică dizarmonică), a neacceptării schimbării radicale a statutului social (în urma unor sancțiuni, pierderi materiale), a suicidului ca ultimă sau unică soluție a unei situații intolerabile, sau a înlăturării dependenței. O altă semnificație a suicidului este aceea a „menținerii onoarei” (ilustrată prin procedeul harakiri în cultura orientală).
Toate aceste semnificații ale suicidului sunt supuse analizei și explicațiilor unor doctrine filozofice, în special de sorginte existențialistă, care tind să acrediteze ideea că suicidul ar fi un „act de afirmare a propriei voințe”, „un act suprem de libertate” sau de manifestare a libertății individuale.
G. Ionescu consideră că “în funcție de conținutul lor, semnificațiile suicidului pot fi înscrise pe o axă morală la ai cărei poli întâlnim suicidul altruist (ce poartă marca sacrificiului de sine, realizat în virtutea unor convingeri morale ferme, a unui ideal sau crez) și suicidul „egoist” al cărei intenție și semnificație nu corespund scopurilor grupului social ci se manifestă în detrimentul acestora și în opoziție cu ele. La această extremă se înscrie și „suicidul anomic” descris de E Durkheim (1987), denumit sociogenetic, realizat ca urmare a pierderii statutului, ori a schimbării rolului social.”
Aceste semnificații sunt analizate în mod unilateral, prin prisma suicidului reflexiv sau rațional, a suicidului privit sub unghiul normalității psihice a celui în cauză. Autorul mai sus citat consideră că acest punct de vedere asupra căruia menține serioase rezerve, a fost adoptat cu precădere de către filozofi și psihologi, fiind exprimat prin aserțiunea conform căreia „oamenii pot lua o decizie de a se sinucide, fără să-și fi ieșit din minți”.(H.L.P. Resnik, 1980). În această arie a suicidului subiecților normali, în orice caz a persoanelor non psihotice, a suicidului apreciat ca soluție logică și unică pentru situația dată, în care incidența cea mai mare este atinsă de suicidul determinat de imperative morale, se înscriu și manifestările suicidare ale teroriștilor.
Ehud Sprinzak, specialist în terorism și decan al Institului de Științe Politice din Herzliya (Israel), explica după comiterea atentatelor din 11 septembrie: „Am publicat o carte (Ehud Sprinzak, Brother Against Brother: Violence and Extremism in Israeli Politics from Altalena to the Rabin Assassination, Fall, 1998) despre atentatele sinucigașe, dar acum trebuie să o rescriem, avem de-a face cu un model complet nou. Cu sânge rece, cei 19 bărbați bine instruiți au acționat la fracțiune de secundă și milimetru în ziua de 11 septembrie. Aveau cuțite în mâini, un Paradis în cap, pe ben Laden în spate, Allah în suflet și certitudinea că vor fi eroi pentru o cauză dreaptă. Nimeni nu înțelege misterul nebuniei kamikaze.”
Strategia atentatului sinucigaș datează din secolul al XI-lea, când „secta asasinilor” a folosit-o pentru a-și promova Islamul propriu. În timpul celui de-al doilea război mondial, piloții japonezi au fost recrutați pentru operațiuni kamikaze. „Misiunea voastră este moartea – li se spunea piloților înainte de atac”. Ziua de 23 octombrie 1983 marchează, însă, era ultramodernă a terorismului. În aceeași zi, două camioane- capcană, cu șoferi- sinucigași, au explodat la Beirut, provocând moartea a 241 de marinari și a 58 de parașutiști francezi. Tigrii Tamili au răspândit teroarea în Sri Lanka, lansând „bombe umane” contra dușmanilor”. În urma unui astfel de atentat a fost ucis Rajiv Gandhi. Cultul martirului sinucigaș este exploatat la maximum. După anul 1983, membrii organizației trebuiau să poarte la gât o capsulă cu cianură și să nu se lase capturați în viață. Fanatismul înseamnă să fii capabil să omori și să mori pentru a face să triumfe ideile grupului minorilor care te conduce..16
Încercând o evaluare psihosociologică a suicidului terorist, se impune o întrebare: cum se explică acest fapt? Nebunie? Fanatism? Frustrare? Eroism? Membrii organizațiilor politice teroriste nu au un profil psihosocial unic. Dimpotrivă, se pare că mai degrabă fiecare dintre ele – fondată pe doctrine și baze sociologice și culturale specifice – caută, atrage și recrutează militanți cu profiluri particulare, adesea specifice. Fiecărei cauze și fiecărei organizații îi corespunde un profil propriu. De exemplu, diferitele studii psihologice făcute asupra Fracțiunii Armata Roșie în Germania au arătat caracteristici singulare în universul terorismului: cei mai mulți dintre aceștia aveau relații reci sau conflictuale cu părinții și în special cu tatăl, și pentru ei gruparea era singurul loc de socializare, o structură permițând apariția unui „eu colectiv” în care se adună indivizi imaturi, ce păstrează anumite caracteristici adolescentine. La rândul său, terorismul american din anii `70 și `80 a făcut obiectul unor evaluări: s-a constatat astfel că, la extrema dreaptă, membrii acestor organizații (astăzi distruse) erau cu precădere albi sau indieni, cu un nivel scăzut de școlarizare, cu o meserie destul de modestă și locuind în orașe mici sau sate – pentru a simplifica, „albi mărunți”, declarați. Dimpotrivă, terorismul de extremă stângă era mai degrabă produsul minorităților etnice (negri și portoricani), adesea cu studii și locuind în orașe mari.
Tot astfel, la începutul anilor `70, epoca de aur a deturnărilor aeriene, s-a descoperit că pirații aerului împărtășesc anumite trăsături comune: o mamă religioasă, adesea bigotă, timiditate și pasivitate sexuală exagerate (avuseseră primele experiențe sexuale cu femei cu 2 până la 20 de ani mai vârstnice și femeii îi aparținuse inițiativa); probleme financiare și o posibilitate limitată de a câștiga bani; atitudini protectoare față de surorile mai mici17. Multe persoane au profilul descris fără să devină pirați ai aerului. Adevărata problema este ce îl determină pe cineva să facă acest pas? Politica? Cultura? Faptul de a fi fost cândva victima unei nedreptăți? Tulburările psihice? Faptul că trăiește într-o cultură aparte, cu un sistem specific de valori?18
Un studiu asupra terorismului italian concluziuna că, între 1969 și 1980, 2017 persoane au fost urmărite pentru acțiuni teroriste în Italia. 55 % dintre acești teroriști se declarau de stânga șî 45% de dreapta. Autorii studiului au crezut că pot să distingă anumite constante psihologice la teroriștii de dreapta: atitudine ambivalentă față de autoritate, inteligență scăzută sau medie, adeziune la comportamente sociale sonvenționale sau stereotipic, detașare emoțională față de consecințele acțiunilor lor, probleme de identitate sexuală, polsiuni distructive și autodistructive, credința în magie și în superstiții, nivel cultural scăzut, percepție fetișistă a armelor și adeziune la o cultură a violenței. Aceste trăsături compuneau toate portretul ideal al persoanei „autoritar-extremiste”. Concluziile finale în materie de extremă dreaptă erau așadar că indivizii sunt cel mai adesea psihopați și ideologia lor vidă: ideologia este în afara realității și teroriștii sunt în același timp mai normali și mai fanatici decât omul obișnuit.
În Franța, la mijlocul anilor `90, grupuri ale G.I.A. au încercat să se folosească preponderent de francezi de confesiune muslmană, proveniți din imigrație sau convertiți, care fuseseră cel mai adesea islamizați în închisori, cu un nivel școlar scăzut și adesea relativ nesocializați. Această tentativă, în cele din urmă eșuată, ar fi putut avea consecințe asupra acțiunilor de prozelitism ale diverselor organizații islamiste. În cazul atentatelor de la WTC un indiciu pentru realizarea unui profil ar putea fi suprareprezentarea în rândul teroriștilor a persoanelor licențiate și bine integrate social. Acesta este de asemenea, și în primul rând, am putea spune, dovada clivajelor sociale din interiorul mediilor islamice din întreaga lume. Islamiștii contemporani – cei educați – sunt plasați într-adevăr între două lumi, de altfel contradictorii: de o parte cunoștințele moderne (deprinse în universități occidentale sau universităților arabe, suprapopulate, foarte sărăcite și oferind puține perspective de ascensiune socială, de cealaltă parte cultura islamică. Or, acest aspect sfidează bunul simț occidental: „Cum se poate ca oamenii educați în universitățile noastre să se sinucidă pentru a face rău?” Răspunsul la această întrebare este simplu: el trebuie să țină cont de elementele religioase culturale (anumite societăți favorizează sau produc o înclinație spre „martiriu”) sau organizatorice (în ce fel grupurile religioase îl îndoctrinează pe militanții pe care îi sacrifică și cum își exercită controlul asupra lor).
Coranul și cuvintele transmise ale Profetului (Hadith) interzic sinuciderea (suretul 2, versetul 195), celui care o comite fiindu-i rezervată dominație eternă. Pe de altă parte, cele care își sacrifică viața pentru Islam este celebrat: căci Islamul posedă de asemenea numeroase referințe religioase și istorice despre sacrificiul permis unui erou musulman. Într-o interpretare fundamentalistă, locuitorii Grădinii lui Allah se împart în trei categorii: mustanbat (cei care își cunosc datoria religioasă, formând categoria cea mai de sus), mustakbar cei care afirmă umanitatea) și mustadafin (cei care sunt oprimați), care trebuie să fie apărați și luminați de către mustanbat. Aceștia din urmă sunt războinicii lui Allah și au datoria să intervină, atunci când îndeplinesc patru condiții: ei trebuie să fie agil(sănătoși), boligh(adulți), jayez altasarruf(autorizați să intervină) și mukhlar(autonomi). Orice mustanbat are o datorie esențială, aceea de a extermina infidelii. El are dreptul să se proclame judecător, atâta timp cât respectă preceptele credinței. El poate pronunța o sentință la moarte fără chiar să consulte un judecător (codi). Asasinatul este în consecință o tradiție care își are originea în „zorii credinței”19, trei din cei patru califi care i-au urmat lui Mahomed au fost astfel asasinați, de cei care apreciau că devenise o neghină ce trebuia smulsă.
Martiriul (shadid) părea o cale de acces spre paradis pentru teroriștii șiiți – adesea mortificați, chinuiți – ce se lansau în acest gen de operațiune disperată. Există astfel o expresie consacrată, Bassamat al-fatah, „surâsul bucuriei” ce desemnează extazul ce se citește, se spune, pe fața martirilor. Astfel, conducătorul camionului ce a devastat Ambasada americană în aprilie 1983 zâmbea unui soldat american din gardă care se găsea în apropierea traiectoriei vehiculului înainte de explozie. Înainte de a intre cu o mașină-capcană într-un convoi militar israelian în sudul Libanului, o tânără de 17 ani, Sanah Mutheida, cerea pe o casetă video mamei sale să-și dea frâu bucuriei „ca și cum ar fi fost ziua nunții sale”. O broșură de câteva pagini, editată de fundația șiită Abu Dharr, descrie astfel momentul martiriului: ”Marele ancestru al martiriului se înalță acum pentru a arăta tuturor celor care nu au despre Jihad decât o idee limitată, tuturor celor pentru care victoria semnifică triumful asupra inamicului, că sacrificiul de sine nu este o înfrângere, o pierdere, ci o alegere pe care mudjahid-ul, liber cum nu a fost niciodată, arzând de dragoste, repurtează victoria […] Chahadat-ul în cultura și religia musulmană, nu este un accident sângeros. Alte religii, alte popoare, înțeleg martiriul ca pe un deces al eroilor uciși de dușman. Este vorba despre tragedie și cel care moare primește astfel numele de martir. Este o moarte dorită, în deplină cunoștință. Acela care, dimpotrivă, alege dezonoarea pentru a-și salva viața, acela în fața istoriei nu este decât un respingător mort-trăitor”20.
Atentatele sinucigașe comise de membrii mișcării Hamas sau ai Jihadului Islamic în Palestina sunt diferite de această formă șiită de autosacrificiu. Sunismul palestinian se inspiră cu siguranță din șiism, dar are origini proprii unei lupte în care nu se recurge la această practică decât târziu: apărută aici în 1994, ea a fost utilizată de islamiștii palestinieni cu precădere ca o formă de răzbunare sau pentru a contrecara progresele procesului de pace. În Cisiordania, numeroase fotomontaje celebrează și glorifică acțiunile sacrificiale și simbolice. Explicațiile acestei practici sunt numeroase : „mijloc de a deveni un individ în moarte”, act politic, dorința de a aparține imaginarului războinic palestinian, refuz al superiorității militare israeliene? În această privință, faptul că generații precedente de palestinieni nu au recurs la martiriu poate indica o deterioare, chiar o destructurare a societății palestiniene. Este de asemenea rodul unei presiuni religioase, sociale și financiare a organizațiilor politice comanditare asupra militanților care vin adesea în fâșia Gaza.
Logica martiriului din 11 septembrie 2001 pare a fi un alt ordin. În acest caz, nu este vorba de tineri palestinieni fără perspective care sunt utilizați, formați/deformați de organizațiile teroriste islamice. Dimpotrivă, este vorba de tineri musulmani – mai degrabă educați și aparent integrați în modul de viață european și nord-american – dar care percep acest mod de viață ca pe un dușman al Islamului prin ceea ce implică sau permite ( alcool, sexualitate, transgresiunea interdicțiilor) și prin ceea ce ar face pământului Islamului – ocuparea locurilor sfinte din Arbaia Saudită de către trupele creștine (americane), pervertirea conducătorilor lumii arabe, susținerea Israelului. Ori, „adevăratul credincios” trebuie să nu rămână indiferent la destinul societății în care trăiește.
Dincolo de acest profund – și durabil – factor mobilizator, anchetele care au urmat atentatelor din septembrie 2001 au permis stabilirea faptului că teroriștii își dezvoltaseră diferite mecanisme de control mintal pentru a-și spori șansele de succes operațional. Frica, așteptarea, sentimentul de pericol iminent, îndoiala sunt într-adevăr tot atâția factori de stres care pot determina eșecul unei acțiuni violente plănuite. Unul dintre mijloacele de luptă contra acestora este de a încerca să înlocuiești frica și reacțiile mentale necontrolate printr-o gândire structurată (rugăciunea de exemplu), un efect conștient de concentrare, o atenție încordată (hiperprosexie) și care acționează selectiv în stări de anxietate.
Psihopatologic se identifică următoarele tipuri de sinucigași:
fanatizați sau kamikaze – care prezintă tulburări la nivelul dezvoltării și structuri dizarmonice ale personalității, datorită cărora au putut intra sub influența unei organizații teroriste, secte/altui instrument de fanatizare;
psihotici – aflați în criză, persoane ce prezintă o tulburare psihică gravă care le afectează în totalitate discernământul;
aflați într-o stare psihotică tranzitorie – cauzată fie de ingerarea unor substanțe halucinogene, fie de leziuni/tulburări somatice care pot provoca astfel de stări;
nevrotici – aflați în deplinătatea facultăților mintale dar care, datorită unui eveniment psihotraumatizant sau a unei situații stresante de mai lungă durată au fost determinați să abordeze o astfel de soluție disperată.
Creșterea amenințătoare a numărului actelor teroriste comise prin folosirea actelor sinucigașe subliniază că acest tip de acțiune prezintă pentru structurile care le comandă avantaje tactice față de terorismul convențional: este o acțiune simplă și ieftină, garantează producerea unui număr mare de victime, are o largă prezentare în mass-media, nu presupune riscul unui interogatoriu post-operațional. Din acest punct de vedere, structurile specializate în prevenirea și combaterea terorismului trebuie să reconsidere locul teroriștilor sinucigași în infrastructura operațională a organizațiilor teroriste.
III.3. Relația terorist-agresiune-victimă
Din punct de vedere psihologic, analiza relației agresor-victimă presupune luarea în considerare a următoarelor aspecte:
a) Cel ce agresează ține seama ,într-o anumită măsură, de reacțiile celui agresat. Dacă acesta din urmă arată îngrijorare, frică, durere, probabilitatea ca acțiunea agresivă să înceteze este mai mare. Acesta pentru că agresorul și-a văzut cumva atins scopul, provocându-i victimei suficient rău, intervenind totodată sentimentul de milă. Relația nu este liniară însă când agresiunea este răspunsul la o provocare severă, semnele că provocatorul suferă nu întrerup și nici nu atenuează agresiunea.
b) În mod obișnuit, potențialul agresor are în vedere, înaintea declanșării acțiunilor sale, capacitățile de ripostă ale agresatului. Studiile arată că există o relație invers proporțională între angajarea în acte agresive – și conduitele antisociale în general – și posibilitățile (percepute) de reacție ale celui agresat. Doar în stări de puternică mânie, ebrietate sau sub influența drogurilor ori în stare de traumă hipnotică, atunci când rațiunea este puternic obturată, subiecții devin aproape indiferenți la caracteristicile persoanelor spre care agresiunea lor se îndreaptă.
Cel ce se află într-o situație frustrantă sau a avut un incident direct cu cineva este foarte sensibil la motivele pentru care se află într-o astfel de situație și la intențiile persoanei în cauză. Dacă el atribuie cauzele împrejurării în care se află unor factori „obiectivi”, ce nu se înscriu în câmpul responsabilității persoanelor implicate, pornirea lui spre agresivitate este mai redusă. Atunci când atacul sau frustrarea provocate de o persoană sunt percepute ca intenționate, mânia și eventualele acte agresive sunt mai puternice decât în caz contrar. Natura și intensitatea însăși a răului provocat trece pe planul doi în funcție de intenție.
Studii și cercetări științifice efectuate pe teroriști reținuți de autorități și judecați în tribunale au evidențiat că aceștia au trăsături, reacții și comportamente specifice, manifestă o psihologie proprie, care îi caracterizează. Această psihologie este puțin măgulitoare pentru specia umană pentru că violența, cruzimea, brutalitatea, instictualitatea, viciul și trădarea arată tot ce este mai puțin evoluat la om, ceea ce este lipsit de echilibru, normalitate și simț moral, comportamente pe care societatea civilizată le dezavuează și reprimă cu severitate.
Toate cercetările criminologice și psihologice efectuate au evidențiat existența unei legături între comportamentul antisocial și criminalitatea și unele trăsături psihice ale personalității teroriștilor. În explicarea și înțelegerea comportamentului teroriștilor, psihologia pune accent pe structura personalității (valori, scopuri, interese, temperament, instincte), subliniind rolul activității în criminogeneză și caracterul preponderent învățat al devianței lor. Teroristul nu este un altfel de om, ci un om altfel condiționat, care se prezintă ca o personalitate deformată și care îl determină să comită acțiuni atipice cu caracter antisocial. În acest context, fundamentală este motivația teroriștilor, care le direcționează și energizează în plan psihic acțiunile distructive. În genere, motivația lor nu este consistentă și nu se bazează pe percepții corecte ale realității.
Se diferențiază mobiluri politice, rasiale, religioase, mesianice, reglări de conturi sau cauze necunoscute, proprii dezaxaților psihici. Atentatele organizațiilor teroriștilor, de regulă, fac parte dintr-un ansamblu de acțiuni strâns legate de contextul politic al momentului, urmărind destabilizarea opiniei publice, crearea unei stări de neliniște sau a unui climat de insecuritate socială, intimidarea autorităților și a populației, etc.
În unele cazuri, motivația rezidă în răzbunarea pe societatea în care nu s-au putut integra, în ieșirea din anonimat, plasarea în centrul atenției opiniei publice, obținerea de avantaje materiale, etc.
Pentru exprimarea motivației lor, teroriștii adoptă o anumită filozofie politică empirică lacunară și întrucâtva sistematizată, ce vizează crearea unei legitimității politice, tendințe de a defini acțiunile lor în termeni de legalitate, alegând anumite teme sau sloganuri cu scopul de a obține simpatie sau adeziune din partea opiniei publice. Teroriștii se văd nu ca agresori, ci ca victime de sacrificiu, ca persoane reprezentative pentru cei oprimați pe care încearcă să-i ajute, acțiunile lor fiind, de aceea, o obligație sau o datorie. Deseori ei se autoapreciază ca dispunând de mobiluri morale nobile, considerându-se ființe sensibile, altruiste și generoase care le-ar justifica adoptarea de etichete precum „luptători pentru dreptate și libertate”, „luptător al frontului de eliberare națională și socială” și care le-ar asigura o legitimitate superioară. Atacurile îndreptate împotriva unor lideri politici, a simbolurilor naționale și a instituțiilor statului de drept le consideră ca răspunsuri frești la opresiunea guvernanților. Teroristul, fie că este vorba despre un criminal izolat sau de o organizație teroristă, se erijează în justițiar suprem, investindu-se cu o putere abuzivă, exercitată în numele unor principii pe care numai el le cunoaște sau le admite. Sistemul de mobiluri sau credințe odată stabilit este rezistnt la schimbare, iar gesturile de consiliere sunt interpretate ca încercări de înșelare.
Agresivitatea și violența caracterizează cele mai multe comportamente deviante ale teroriștilor. Ele au un caracter ofensiv, se consumă în plan acțional, provocând deseori acte grave de o mare cruzime și bestialitate.Violența conduitei agresive este direct proporțională cu maturitatea sa, manifestată prin iraționalitate, dezorganizare psihică, întunecarea rațiunii.
Răpirea și luarea de ostatici, de pildă, se pot constitui în mijloace de apărare împotriva forțelor de ordine, un fel de asigurare expeditivă și violentă. În acest caz, teroriștii sunt nepregătiți și acționează sub mare presiune. Situația devine și mai neliniștitoare când se găsesc în mod brutal înconjurați de forțele de securitate, la care nu se așteptau. Inconvenientul unei astfel de situații este că terrișii sunt speriați și agresivi, iar această agresivitate, în loc să se întoarcă împotriva forțelor de securitate care îi asediază, se răsfrânge asupra ostaticilor. Putem vorbi de o serie de efecte asupra victimelor 21. Studiile efectuate pe supraviețuitori indică faptul că indivizii normali supuși unor acte teroriste au toate șansele să dezvolte stres post traumatic. Principalele simptome ale șocului post traumatic sunt:
reexperimentarea persistentă a evenimentului traumatic;
evitarea sistematică a stimulilor asociați cu trauma și paralizia reactivității generale;
persistența simptomelor de excitație crescută;
deteriorarea semnificativă clinic în domeniul social și profesional.
Această tulburare este severă și de lungă durată, dacă factorul de stres ține de premeditatea umană( ex: tortura, violul).
Examinarea diferitelor tipuri de evenimente traumatizante a arătat că indivizii care au trecut prin traume serioase au dezvoltat în proporție de 25% pâna la 50% stres post traumatic. Profunzimea acestui sentiment ar determina dimensiunea suferinței psihologice, explicând de ce la aceeași traumă, indivizi diferiți răspund în mod diferit și de ce evenimente traumatizante similare pot afecta un individ în mod diferit, în momente de timp diferite.
În afara simptomelor principale enunțate, un individ poate dezvolta, în aceleași circumstanțe, simptome suplimentare. Astfel, în situația unei traume prelungite, precum tortura, unii oameni pot dezvolta o neajutorare învățată. Aceasta este o reacție de resemnare în fața evenimentelor incontrolabile, dată de convingera că nu se mai poate face nimic. Cei recuperați după astfel de situații experimentează deseori simptome profunde de depresie.
Totodată, victime ale violenței teroriste pot fi și indivizii vulnerabili. Predispuși la depresie sau anxietate, aceștia pot dezvolta o nevroză anxioasă sau o nevroză depresivă dacă sunt expuși violenței extreme. În foarte puține cazuri, actele teroriste s-au manifestat ca evenimente declanșatoare ale unor boli psihice. De regulă, ele nu declanșează episoade psihotice, ci le accelerează, fiind o condiție a producerii lor și nu o cauză.
Vorbim pe de altă parte de sindromul Stockholm22, real numai din partea victimei, deoarece absolut nici un terorist n-a arătat empatie sau compasiune față de suferințele victimei. Conceptul a fost teoretizat în 1978, de dr. Ochberg, care îl definește astfel:
simpatie a ostaticilor față de răpitori și a agresorilor față de ostatici;
ostilitate a ostaticilor față de forțele de ordine.23
Se pare că trei condiții sunt necesare dezvoltării acestui sindrom:
teroristul trebuie să aibă un nivel intelectual care să îi permită să expună și să justifice ideologia sa;
el nu trebuie să fi avut ură față de victime ( ceea ce nu este cazul atunci când este vorba de un antagonism etnic și religios);
nu trebuie ca victima potențială să fi avut cunoștințe a priori despre acest sindrom.
Crearea atitudinii de distrugere este mai ușor de realizat la tineri deoarece ei găsesc că este mai greu să se identifice cu generația veche sau cu națiunea lor. Ei pot dobândi emoții sălbatice de agresivitate față de cei care atentează la persoanele sau grupurile umane pe care le iubesc și le stimează. Potrivit unei evaluări recente, teroriștii își pierd identitățile proprii dar încearcă să și le remodeleze cu ajutorul violenței. Acțiunile criminale le conferă o profundă satisfacție, un sens al realitării, magia violenței și a sângelui dându-le puterea de a da pedepse dureroase oamenilor sau de a-i condamna la moarte.
Agresivitatea, insecuritatea, comportamentul de căutare a riscului și asocierile cu intențiile suicidare sunt prezente, în diferite îmbinări, la teroriști.
Egocentrismul și indiferența afectivă. Egocentrismul reprezintă o deformare caracterială manifestată prin incapacitatea de a ține seama de gândurile, sentimentele și interesele altora. Teroristul nu poate înțelege punctele de vedere ale altora, fiindu-i indiferent tot ceea ce înseamnă suferință și durere. El reușește să depășească aversiunea față de actele sale odioase deoarece, afectiv, nu-i pasă de nimeni și poate asasina persoane nevinovate pe care nu le-a văzul niciodată, care nu i-au făcut absolut nimic, cu o totală lipsă a sentimentului de vinovăție. Este incapabil de a se vedea pe sine în mod realist, având tendința de a percepe realitatea într-un mod neobișnuit și deformat, în sensul de a considera că toți cei din jur îi sunt dușmani și că în viață totul se petrece comform legilor norocului sau ghinionului. Reacțiile sale trădează discontinuitate, oscilații emoționale nemotivate, abandon la impresiile momentului, imprevizibilitate comportamentală, absența raționalizării consecințelor pe care le atrage după sine actul criminal.
Unii sunt nemulțumiți de ceea ce societetea le oferă sau sunt convinși că sunt mult mai capabili decât îi consideră cei din jurul lor. Unul dintre aspectele importante ale motivației umane este nevoia de afiliere, necesitatea de relaționare, de obținere a unor aprecieri pozitive de la cei din jur. În lipsa acestora, se nasc frustrările, iar necesitatea de a găsi un vinovat, responsabil de toate neajunsurile personale, determină afilierea la un grup care identifică același “țap ispășitor”. Decizia de a utiliza violența nu este așa ușor de luat. Dar, pentru un individ care a devenit dependent din punct de vedere emoțional de un grup nu mai este atât de dificil să aleagă între a utiliza metodele pe care grupul le preconizează.
Un prim pas este eliberarea completă de ideea că oameni nevinovați pot să-și piardă viața ca urmare a acțiunilor în care teroristul este implicat.24 Cum scopul organizației este mai important, iar la îndeplinirea acestuia poate contribui și el, chiar în mod decisiv, sentimentul utilității și impresia că este o persoană a cărei autoritate trebuie respectată își fac cu ușurință loc. În plus, liderii grupului terorist dezumanizează viitoarele victime, acuzându-le de crime și alte fărădelegi, mai mult sau mai puțin imaginare, iar unele ținte sunt identificate doar ca structuri și
organizații, abstracții depopulate de ființe umane care își au propria existență.
Cea mai mare parte a teroriștilor se consideră victime și nu agresori, autopercepându-se ca fiind reprezentanți ai celor oprimați: muncitori, țărani, minoritari, etc ( în general, grupuri considerate incapabile să se apere singure). Ei sunt cei “luminați” din rândul masei de ignoranți, cei “aleși” care recunosc pericolele pe care masele nu le sesizează, lupta fiind o obligație și o datorie, nu o chestiune de opțiune voluntară. Cel mai adesea teroriștii au conștiința superiorității lor morale, considerându-se mai sensibili și mai nobili, niște idealiști pe care societatea nu îi merită. Conform propriei lor definiții, însuși termenul de “terorist” a devenit o etichetă subiectivă și improprie, aplicată de “dușman” și, în condiții specifice momentului sau locului, această etichetă ar trebui înlocuită în conștiința oamenilor cu imaginea “luptătorului pentru libertate”, a “justițiarului” social, etnic sau economic. Atentatul terorist devine astfel o etapă a luptei de eliberare, un mijloc superior de legitimizare. Mulți teroriști își definesc rolul ca fiind acela de victimă, de sacrificat pe altarul unor idealuri și cauze nobile. Indiferent dacă această idee este sau nu comformă cu realitatea, noțiunea de “a fi gata să mori pentru o cauză” este determinată în relație cu modul de autopercepere al teroristului. Toți cei implicați în lupta cu statul sau societatea văd deseori inamicul ca fiind mult mai puternic decât ei, cu multe posibilități și alternative acționale la dispoziție. Din acest motiv, teroriștii se consideră “condamnați la terorism, ca singură modalitate de înfruntare a represiunii și oprimării exercitate de stat sau guvernanți, terorismul nefiind o alegere liberă făcută de ei”25.
Simptomatică pentru persoanele implicate în desfîșurarea de activități teroriste, este tendința de respingere sau neutralizare a oricărui sentiment de vinovăție. Individul care devine terorist are totuși un sentiment de culpă față de faptele sale, motiv pentru care apare cu necesitate fenomenul de autoconvingere cu privire la vinovăția celorlalți, acțiunile sale având darul de a transcende standardele normale ale comportamentului social. Odată instituite, aceste sisteme de cinvingeri sunt greu de schimbat, deoarece acest lucru ar presupune acceptarea vinovăției. Datorită acestui fapt, teroriștii sunt foarte selectivi în perceperea de informații , în acceptarea faptelor, având tendința de a avea încredere numai în canalele de informații proprii.
III.4. Funcția agresivă a imaginii actului terorist
De ce este senzațional un eveniment? Pentru că el șochează prin noutatea și insolitul lui, excită nevoia de informație, dar deschide și calea agresiunii informației în viața psihică.
Recepționarea într-un interval mic de timp a relatărilor voit îngroșate, cu sublinierea insistentă a detaliilor de cruzime, de macabru, de groază, produce la nivelul sensibilității afective a omului un traumatism prin efectul de șoc , dar și prin exacerbarea amenințării asupra propriei existențe. In inconștientul nostru se definește o lume a agresiunii violente, o lume a groazei care există pretutindeni în societatea noastră, o teamă profundă care exacerbează nevoia de apărare, care, de asemenea, duce la o intensă manifestare a agresivității latente.
Frica, anxietatea creează o stare de încordare nervoasă. Năpădit de violență, omul este pregătit întotdeauna să răspundă spontan tot cu violență. Informația scrisă despre violență constituie tot o formă de învățare a comportamentelor agresive, oferind chiar o motivație acesteia în lupta pentru existență.
Relatarea scrisă și vizuală este numai o mediere care estompează reacțiile emoționale imediate, dar cele de acumulare a tensiunii, a fricii, a groazei nu sunt anihilate, căci procesul de impregnare afectivă crește. Pe de altă parte relatarea sau prezentarea cu amănunte uneori picante a unor acțiuni violente, a tehnologiei morții oferă modele mintale pentru foarte mulți potențiali ucigași sau agresori prin forța de sugestie și informația metodologică.
Studiile asupra relației dintre media și violență (mai ales cea televizată) s-au dezvoltat mai ales în perioada anilor 1960, sub impactul mai multor factori:
recrudescența și proliferarea unor forme virulente de violență în țările occidentale- violența străzii, revolte împotriva sistemelor sociale, începuturile terorismului;
se declanșează o campanie puternică împotriva televiziunii, considerată a fi responsabilă de agresivitatea tinerilor, care au devenit contestatari, ca și de extinderea valului de violență în societate;
este o perioadă de controverse aprinse, adesea fără adesea fără repere precise, de exprimare a unor puncte de vedere exclusiviste asupra efectelor și funcțiilor sociale ale televiziunii.
Trei teze principale par să orienteze cercetările și concluziile acestora:
teza efectului cathartic;
teza suscitării violente;
teza efectului întăritor.26
O serie de abordări iau în considerare efectul cathartic al consumului cultural în genere. Mecanismul efectului de catharsis este decodificat în felul următor: în viața cotidiană oamenii se confruntă cu diverse situații frustrante care pot, eventual provoca alunecarea în acte de violență, de agresivitate. Catharsis-ul oferă eliberarea de aceste frustrări, prin “participarea simbolică”, imaginară la scene de violență și la acte de agresivitate.
Numeroși sunt însă partizanii tezei că prin mesajele violente, media constituie o sursă de stimulare a agresivității și a comportamentelor violente. Expunerea la stimuli agresivi mărește starea emoțională a individului, care, la rându-i va crește probabilitatea comportamentului agresiv.
Cercetările nuanțează însă posibilele consecințe agresive ale programelor violente, precizând că factorul decisiv pentru reacțiile telespectatorilor constă în modul în care este prezentată violența în programele respective. Violența prezentată ca justificată( ex:legitima apărare poate spori probabilitatea comportamentelor agresive și, de asemenea, când violența aparține unui personaj luat ca model). În general, când autorii violențelor sunt considerați modele de comportament, ei pot deveni o sursă de încurajare a agresivității, mai ales în cazul copiilor și adoloscenților aflați mereu în căutare de modele. Alte două precizări făcute de studii sunt importante: agresivitatea “stimulată” prin mediatizare nu se manifestă în lipsa ocaziilor care să-i permită individului să-și arate “performanțele” prin violență; deprinderea violenței prin media presupune anumite caracteristici și trăsături psihosociale ale receptorilor și depinde de apartenența acestora la anumite medii și grupuri sociale.
Teza efectului de întărire al media este aplicată și în analiza agresivității: personajele și mesajele violente nu fac decât să actualizeze și să întărească pulsiuni și tendințe agresive existente la indivizi, în funcție de felul în care au fost educați și socializați. Par a fi mai inclinate spre agresivitate și preluarea mesajelor violente persoanele care suferă de un deficit de stabilitate afectivă și socială, precum și cele mai puțin integrate în mediul lor.
In concluzie, se arată că mass-media nu creează agresivitate și mai ales nu determină schimbarea atitudinilor în direcția agresivității. Ele pot, în anumite cazuri, să actualizeze tendințe deja existente. Efectul de suscitare a violenței nu depinde atât de mesaj cât de alți trei factori: structura personalității subiectului, situația în care se află, grupurile de apartenență și de referință ale subiectului, toate acestea determinând utilizarea și efectele mesajului. Alte analize atrag atenția asupra faptului că violența mediatizată devine nefastă printr-un efect cumulator, și nu ca efect direct și imediat. Astfel, se poate spune că influența violenței reprezentate este mai mult un proces insidios, treptat, cumulativ, ale cărui efecte nu sunt direct vizibile și imediate.
Influența acesteia poate fi puternică și chiar catastrofală asupra celor aflați într-o stare de rezistență psihologică, morală și socială redusă. Efectele pot consta adeseori în tulburări psihice, nu în mod necesar în comportamente violente.
Terorismul, prin natura sa, este o armă de care depinde răspândirea amenințării către public la scară largă, cu un imens succes. Acesta este, în esență, motivul pentru care terorismul și mass-media dezvoltă o strânsă relație.
In afară de publicitatea largă pentru cauza lor, organizațiile teroriste au deseori cereri specifice când folosesc mass-media:
în primul rând, sunt nerăbdătoare să se asigure că un număr maxim de oameni au aflat de acțiunile pe care le-au întreprins. Acest lucru are, din punctul de vedere al teroriștilor, efectul dorit: de a creea teamă în rândul audienței- țintă;
în al doilea rând, ei doresc să mobilizeze o susținere cât mai mare a cauzei lor, prin sublinierea adevărului cauzei lor;
în al treilea rând, teroriștii doresc să submineze forțele de securitate- publicitatea făcută unui atac terorist care e soldat cu succes ajută la demonstrarea inaptitudinii forțelor de securitate;
în ultimul rând, teroriștii folosesc publicitatea pentru a-și mări numărul susținătorilor actuali și potențiali, pentru a crește numărul celor recrutați, pentru creșterea fondurilor și pentru a inspira noi inițiative teroriste.
Organizațiile teroriste se bazează mult pe stereotipurile creeate de mediatizarea acțiunilor lor. S-a ajuns la stadiul în care aceste grupări se conformează stereotipurilor în modelarea structurii lor organizatorice interne, a ierarhiei și chiar a atitudinii membrilor. Au fost în același mod influențate și alegerea obiectivelor și comiterea anumitor acte, pentru a corespunde cu imaginea creeată în legătură cu modul în care trebuie să se petreacă aceste evenimente spectaculoase.
În literatura de specialitate au fost evidențiate câteva consecințe ale efectului așa-numit cinematogenic produs de comportamentul teroristului contemporan prin prisma relației simbolice dintre mass-media și terorism. O primă consecință se materializează prin faptul că manifestările făptuitorilor încearcă să fie pe măsura așteptărilor mijloacelor de informare, conformându-se unor tipare devenite stereotipe prin prezentări reale sau fictive. Tot ca o consecință a efectului cinematogenic are loc o reacție la portretizările stereotipe care asigură anumite relații între autori, pe de o parte ți personalul care relatează evenimentul, precum ți cei care decid ce fel de relatare trebuie să se facă, pe de altă parte.
Stereotipurile fictive creeate oferă modele comportamentale pe care masele le acociază anumitor valori. Prin conformarea la acestea și, uneori, prin ușoare denaturări, teroriștii sunt în stare să-și asume roluri care atrag simpatia publică sau, în orice caz, manifestările lor mult mai tolerante.
Există considerente pentru care putem spune că relatarea de către mass-media a incidentelor teroriste dă naștere la probleme deosebite. Această relatare îi poate încuraja pe alții să procedeze la fel, excesele sau lipsurile putând intensifica climatul de intimidare. Spiritul de oprobiu al maselor este imunizat ori tocit.
O altă consecință a terorismului, anticiparea proiectată psihologic are loc atunci când simboluri sau etichete asociate cu imaginile produse de anumite evenimente sunt ulterior folosite pentru a descrie un altul. Astfel se evocă evenimentul anterior, chiar dacă nu poate fi de aceeași mărime, seriozitate sau impact. Cuvântul cheie, care produce evocarea fermă, are un rol deosebit în anticiparea proiectată a rezultatelor noului eveniment, sporindu-i efectele psihologice.
Contagiunea, ca efect al atenției acordate terorismului de către mass-media, se poate manifesta prin încurajarea proliferării acțiunilor teroriste. Cel puțin în cazul indivizilor motivați ideologic, concepția care sprijină ipoteza contagiunii are un oarecare caracter intuitiv, neputând face față pe de-a întregul unei verificări empirice. Ea se verifică însă ceva mai bine în cazurile nemotivate ideologic. Însăși prezentarea la televizor a unui individ oferă un statut și o importanță care pentru mulți reprezintă un stimulent irezistibil.
Relatarea unor evenimente teroriste poate avea și un efect opus. Astfel, prezentarea unei stări de nemulțumire socială poate reduce motivația unui potențial terorist de a se angaja în acțiuni violente. Tot astfel, eșecul unor acțiuni, prezentat publicului, poate avea un efect descurajator.
Un efect mult mai grav provocat de mediatizare este climatul de intimidare generat de o angoasă generală de victimizare, care scade nivelul de trai și poate destabiliza instituțiile sociale. Probleme mai mari sunt în cazurile în care anxietatea este disfuncțională, sporind puterea percepută a teroristului în ochii lui, în ochii semenilor din grupare, ai altor grupări asemănătoare, ai indivizilor susceptibili de emulație și ai publicului. Această percepere a puterii sporite, combinată cu nivelul ridicat de vulnerabilitate al societății duce la un sentiment de intimidare resimțit în masă.
Creșterea efectelor impactului pe măsură ce repetarea evenimentelor produce sindromul de predicție a proiecției psihologice determină la un moment dat un nivel de toleranță care produce un efect de imunizare. Mai mult decât atât, atunci când faptele respective sunt asociate cu proeminența socială, cu succesul financiar sau cu importanța politică, are loc un proces de creștere a toleranței în psihologia socială concomitent cu scăderea fermității în negarea fenomenelor.
Într-un al doilea plan, prezentarea teroriștilor ca fiind nebuni, indivizi sau organizații necontrolabile social, îndreptățește opinia care ia naștere în rândul populației, cum că fenomenul, străin de societate, este ca atare justificat.
A treia manifestare a acesteia ia naștere din prezentare abstractă și impersonală a terorismului și efectelor acesti fenomen. Înlocuindu-se înfățișarea, numele, familia, modul de viață al victimelor cu termenul de ostatic, se scade reacția maselor față de efectul vătămător propriu zis asupra indivizilor implicați, luând proporții indignarea vizând, mai degrabă, semnificația politică a actului.
Opinia publică a devenit imună la dimensiunile umane ale incidentelor, perceperea lor repetetă și sub anumite influențe centrând-o exclusiv asupra disensiunilor politice. Ca urmare a acestui fapt, două consecințe apar ca o necesitate logică: crește nivelul de violență necesar depășirii pragului de toleranță și pentru a putea obține un efect cu adevărat de teroare și ca rezultat al scăderii oprobiului public, tot mai multe persoane pot recurge la violență în general și la terorism în special.
În anul 1933, "Enciclopedia științelor sociale" publicată în SUA, sublinia faptul că ținta principală a terorismului este publicitatea făcută în jurul acestor acte: "Dacă discutăm de relația dintre imperiul mass-media și terorism, constatăm că au nevoie unul de altul, ei aflându-se într-o relație simbiotică. Fără televiziune, de exemplu, teroristul devine asemenea filozofiei care face referire la ipotetica cădere a unui copac în pădure: nimeni nu-i aude și de aceea nu există nici un motiv pentru a fi acolo. Iar televiziunea fără povestiri despre terorism cu greu poate deține primul loc al audienței pentru o perioadă îndelungată."
George Levasseur a precizat în studiile sale că terorismul este o formă de manifestare destinată să producă o panică extremă și cel mai adesea o teroare colectivă, acțiune amplificată de mass-media. "Acțiunile teroriste, spune el, urmăresc instaurarea unui sentiment cât mai profund și mai larg de teamă pentru atingerea unui scop, a cărui finalitate nu este întotdeauna clară și a cărui realizare poate fî imediată sau vizând doar viitorul. Teroarea provocată de terorism umărește concomitent atât efecte fizice cât și psihologice. "
Adeseori, terorismul este legat de anumite revendicări care, în imaginația autorilor săi, nu ar avea nici o altă șansă de realizare dacă nu sunt însoțite de amenințări, șantaj sau alte acte violente menite să arate determinarea lor și dacă nu sunt prezentate de mass-media. Efectul psihologic al acestor acte este cu atât mai mare cu cât amenințarea sau violența se exercită împotriva unor persoane luate la întâmplare, străine de cele mai multe ori de scopul urmărit.
Alți cercetători ai fenomenului au ajuns la concluzia că mass-media este vinovată de producerea de acte teroriste. Presa este considerată tot atât de responsabilă de amploarea pe care au căpătat-o aceste acte, pe cât sunt acestea în sine27. Într-un studiu elaborat de Institutul american Rand Corporation se menționează: "teroriștii urmăresc să fie priviți de cât mai multă lume, să fie ascultați; ei nu doresc moartea nimănui. Terorismul este publicitate, teatru și poate fi considerat ca urmărind dezordinea pe scară largă, demoralizarea societății și răsturnarea ordinii sociale ".
"Terorismul”, preciza Gerald Chaliand, într-un material publicat de cotidianul francez "Le Monde", reprezintă un fenomen care este în mod fundamental exagerat de către mass-media. El este un fenomen supraevaluat, dar care trebuie luat în seamă cu seriozitate de către state. Fenomenul terorismului nu trebuie să fie generator de psihoză. Trebuie subliniat că el nu poate destabiliza u n stat occidental."
Chiar dacă pozițiile exprimate de autorii citați nu fac referiri la natura și obiectivele terorismului și minimalizează proporțiile căpătate astăzi de acesta, activitatea desfășurată de mijloacele de informare în masă, prin relatările și dezbaterile lor zilnice și concluziile la care ajung, confirmă, parțial, veridicitatea acestor aprecieri.
Multiplicarea actelor de terorism, înregistrată în ultimii ani poate fi pusă pe seama următorilor factori: progresul tehnic care a înlesnit deplasările rapide intercontinentale, înarmarea care a favorizat fabricarea și procurarea de arme, existența unor ținte foarte vulnerabile (în special aeronavele), dezvoltarea urbanizării și, desigur, rolul crescând al mijloacelor de informare.28
Acțiunile teroriste dovedesc că autorii lor sunt capabili să acționeze în orice condiții, chiar cu prețul propriei vieți. Actele de intimidare comise de alienați mental sau cele comise de criminali izolați sau în bandă pot și ele să aibă un efect terorist datorită pericolului ca ele să fie repetate sau imitate. Autorii crimelor sadice care încă nu au fost capturați, pirații aerului sau cei care se dedau la răpiri de ostateci pentru a obține un folos, dovedesc virulența și caracterul contagios al violenței. Terorismul, în esența sa, este condiționat, determinat și justificat de efectele pe care le-a prevăzut și calculat dinainte. Efectul pe care îl obține în rândul opiniei publice dă semnificație acțiunii teroriste, constituie scopul acesteia; soarta victimelor alese în mod arbitrar, simbolic sau ta întâmplare, nu are vreo importanță; acestea nu sunt decât garanții destinate să obțină efectul maxim de intimidare. Teroristul are nevoie de publicitate, trăiește din aceasta și ucitie de dragul ei. Toate acțiunile teroriste sunt concepute, până în cele mai mici detalii, pentru atingerea acestui scop. Urmărind în mod voit publicitatea, cu ajutorul mass-media, teroristul obține pe lângă autenticitatea realității sale și o valoare sporită de senzațional. Actele teroriste oferă mijloacelor de informare un material de valoare, iar acestea se ocupă de ele gratuit, cu entuziasm și cu un zel profesional deosebit de eficace, confirmând faptul că nimic nu inspiră atâta senzație ca acțiunile teroriste. Evenimentele senzaționale reclamă monopolul total al atenției, toate celelalte dispărând temporar din sfera de preocupare.
CAPITOLUL IV—DE LA VIOLENȚA CLASICĂ LA NOI FORME DE MANIFESTARE A TERORISMULUI
IV.1. Un fenomen terorist în schimbare într-o lume aflată în schimbare
Ultimul deceniu a fost marcat de schimbări majore în problematica securității internaționale. Strategiile și planurile folosite în deceniile Războiului Rece au fost abandonate, locul acestora fiind luat de dezbateri cu privire la noi riscuri și amenințări. Totuși, discuțiile despre fenomenul terorist au ca punct de plecare evenimente petrecute în anii precedenți.
Recentele atentate de la Madrid, de la World Trade Center, cele asupra ambasadelor americane din Kenya și Tanzania, operațiunea de luare de ostateci de la teatrul Dubrovska din Moscova, atentatele săvârșite de F.A.R.G. în Germania sau de Tigrii Tamili în Sri Lanka precum și atacul cu gaz sarin de la metroul din Tokio de către gruparea Aum, au concentrat atenția publicului și a experților, și au amintit lumii întregi că nimeni nu este în deplină siguranță în fața amenințării teroriste. Totodată aceste atentate sugerează noile dimensiuni pe care le-a căpătat fenomenul terorist prin folosirea de aeronave drept bombe zburătoare, prin apelarea la arme de distrugere în masă de tip biologic și chimic și prin amenințarea din ce în ce mai evidentă de a folosi arme nucleare.
Vechea imagine a teroristului profesionist, motivat ideologic de dorința libertății naționale, operând în conformitate cu un program politic, înarmat cu pistoale și bombe și având în spate un stat sponsor nu a dispărut în totalitate. Mai exact, se poate spune că acestui vechi tip de terorism i s-au mai adăugat și alte forme. Noul tip de terorism este caracterizat prin prezența unei alte motivații (religioase), a unor alte personaje și a altor sponsori, a unei alte organizări și a altor forme de acțiune, acesta fiind un terorism mult mai destructiv.
Amenințările de natură teroristă s-au schimbat în mare măsură în ultimii ani datorită câtorva principali factori: destrămarea fostei U.R.S.S. , schimbarea motivației terorismului (apariția motivației de natură religioasă), dezvoltarea și proliferarea tehnologiilor de producere a armelor de distrugere în masă și posibilitatea accesului majorității populației la informații despre diferite tipuri de tehnologii, ceea ce a sporit riscul unor atentate de natură teroristă. Astfel, navigând pe Internet, populația poate accesa adrese unde este prezentat modul de fabricare a unor dispozitive explozive artizanale sau poate comanda prin e-mail anumite tipuri de viruși periculoși de la laboratoarele specializate în acest sens.
Terorismul este, și va rămâne și pe viitor, o arma folosită de unele guverne, grupuri de interese sau alte organizații. În prezent, terorismul motivat religios este un fenomen care ia o amploare din ce în ce mai mare. Fanaticii religioși, făcând parte din culte sau grupări teroriste, caută mijloace pentru a maximiza efectul atacurilor soldate cu victime omenești.
Proliferarea armelor de distrugere în masă și cooptarea de către organizații teroriste a acelor persoane instruite pentru a le construi și dezvolta reprezintă o altă amenințare majoră. Destrămarea fostei U.R.S.S. a dus la formarea unei piețe negre specializată în traficul și comercializarea materialelor de tip radioactiv precum și a așa ziselor “valize nucleare” tot de proveniență sovietică. La această amenințare se adaugă și faptul că există cercetători și oameni de știință specializați în domeniul nuclear, biologic și chimic, care sunt dispuși să-și vândă cunoștințele pentru acele organizații care oferă un preț suficient de atrăgător.
O altă amenințare majoră imediată este reprezentată de amploarea pe care o iau armele chimice și biologice improvizate, permițându-se astfel oricărei organizații de natură teroristă să-și procure și să utilizeze estfel de dispozitive.
În trecut, terorismul era practicat de indivizi aparținând unor organizații identificabile, cu un aparat de comandă și control bine definite. Adesea, liderul grupării era bine cunoscut. Organizații radicale de stânga (Armata Roșie Japoneză, Facțiunea Armatei Roșii din Germania, Brigăzile Roșii din Italia), ca și mișcările etno-naționaliste (O.E.P., Armata Republicană Irlandeză sau gruparea separatistă bască E.T.A.) intrau în acest tip al terorismului tradițional. Organizațiile aveau un set bine definit de obiective politice, sociale sau economice. Emiteau comunicate prin care își revendicau și justificau acțiunile. Chiar dacă erau controlate de guverne străine, legătura era palpabilă sau chiar dovedită. De exemplu, după lovitura aviației americane în Libia, Moammar Ghadafi a cerut Armatei Roșii Japoneze să atace obiective americane. Pentru a ascunde ințelegerea, grupul japonez a revendicat operațiunile sponsorizate de Liban în numele unei organizații fictive. Deși legăturile cu Libanul erau cunoscute, stratagema a funcționat și a impiedicat alte acțiuni ofensive ale americanilor.
Aceste grupuri teroriste se angajau în acte de violență selective. Țintele lor – ambasade, bănci, avioane de pasageri – erau ale dușmanilor. Răpeau și asasinau persoanele pe care le considerau responsabile de exploatarea economică sau de represiune politică, pentru a atrage atenția asupra cauzei lor, aventurându-se foarte rar în afara ariei lor operaționale.
Atentatele asupra celor două ambasade americane, însă, se îndepărtează de acest șablon. În primul rând, ele au avut loc într-o regiune a lumii rămasă până acum în afara razei de acțiune a terorismului internațional. Comanditarii atentatelor, probabil, au văzut în Kenya și Tanzania ținte atrăgătoare tocmai din cauza “imunității” lor anterioare. Cele două țări se aflau în afara zonei cu măsuri de securitate întărite, pentru a preveni atentatele. În al doilea rând, operațiunile nu au fost efectuate de o organizație identificabilă. Bănuielile s-au concentrat asupra unui grup egiptean obscur, asupra milionarului saudit Osama bin Laden, care finanțează Războiul sfânt, sau asupra unor organizații iraniene sau irakiene. Totuși, atât cei care au efectuat, cât și cei care au plănuit atentatele au rămas necunoscuți.
Acest tip de atacuri ale unor organizații teroriste enigmatice, insoțite de revendicări vagi, se înscriu într-un nou tip de terorism internațional, care s-a dezvoltat în ultimii ani. Acesta implică alăturarea unor indivizi care par să se fi grupat doar pentru o singură misiune. Din start, întreaga operațiune este plănuită astfel încât să ascundă atât identitatea autorilor, cât și a sponsorilor, fie că este vorba de un guvern străin sau de un singur individ. Această tendință reprezintă o amenințare diferită și mult mai periculoasă decât cea a terorismului “tradițional”. Anonimitatea acestui tip de operațiuni dă autorilor posibilitatea să fugă, iar autorităților le este mult mai greu să-i prindă pe făptași. De asemenea, comanditarii, mai ales dacă este vorba despre guverne străine, își pot nega implicarea, evitând represalii militare sau sancțiuni economice și diplomatice.
“Non-identitatea” acestui nou tip de adversar implică noi măsuri de securitate pe care guvernele trebuie să le adopte, deoarece teroriștii nu vor lăsa “amprentele” unor organizații cunoscute. Anchetatorilor și analiștilor serviciilor de informații le va fi mai greu atât să identifice autorii, cât și să-și facă o idee clară asupra intențiilor acestora, lupta împotriva viitoarelor amenințări teroriste necesitând astfel o îmbunătățire continuă a măsurilor de securitate.
IV.2. Tendințe în evoluția terorismului
Analiza asupra mecanismelor de geneză, afirmare și modelare a fenomenului terorist pe plan internațional evidențiază ca relevante îndeosebi următoarele aspecte:
a) climatul geopolitic specific procesului de reconfigurare politico-militară și economică, marcat de modificarea radicală și continuă a echilibrului de forțe, a asigurat condițiile transformării problematicii etnico-religioase într-un instrument predilect utilizat in cadrul relațiilor de putere, cu precădere al celor statuate pe baze asimetrice.
Acest proces a fost însoțit de reactivarea și exacerbarea unor tensiuni, reflectate inclusiv în dinamica fenomenului terorist;
b) s-a decelat, în același timp, o accentuare a interferenței dintre terorism și unele segmente ale crimei organizate.
Internaționalizarea unor stări conflictuale a creat condiții favorizante dezvoltării terorismului, iar dispariția unor sponsori tradiționali ai acestuia a făcut ca organizațiile teroriste să se orienteze tot mai frecvent spre activități speifice crimei organizate, ca principală sursă de finanțare.
Convergența dintre terorism și crima organizată se realizează fie prin angrenarea nemijlocită a rețelelor teroriste în acțiuni conexe crimei organizate (cum ar fi traficul de droguri, contrabandă cu arme, muniții, explozivi, substanțe toxice sau radioactive, toate tipurile de activități specifice economiei subterane, migrația ilegală, etc.), în scopul susținerii financiare a activităților proprii, fie prin executarea de acțiuni complexe, comune, de către structuri ale organizațiilor teroriste și ale celor din lumea interlopă, determinate de interese conjuncturale, de moment sau de perspectivă, menite a facilita atingerea scopurilor propuse de fiecare dintre acestea;
c) amenințarea teroristă asupra stabilității sistemului internațional a crescut substanțial, ca urmare a accesului mai facil la substanțele, dispozitivele și tehnologiile nucleare, biologice sau chimice, precum și a expertizei în creștere în domenii ca electronica și informatica;
d) în prezent, pe fondul fenomenului de globalizare, organizațiile teroriste identifică o multitudine de "oportunități" specifice, derivate in special din:
1. procesele de tranziție geopolitică spre configurarea unui alt tip de ordine mondială;
2. globalizarea economiei, cu efectele sale pozitive și negative, acestea din urmă repercutate, îndeosebi, în creșterea decalajelor între nivelurile regionale de dezvoltare economico-socială, ceea ce stimulează resentimentele și migrația celor defavorizați, precum și criminalitatea organizată transfrontalieră;
3. accelerarea progreselor tehnologice;
4. mondializarea comunicațiilor și rețelelor de transport etc. Luând în calcul aspectele de mai sus, globalizarea angrenează, ca un efect secundar negativ, intensificarea fenomenului terorist în anumite regiuni, precum și dinamizarea "internaționalizării" acestuia, prin extinderea pe diverse spații, fapt care afectează, în diferite moduri, nu doar ordinea de drept internă și internațională, ci chiar securitatea și stabilitatea sistemului global;
e) tipurilor tradiționale de grupuri etnice, religioase și ideologice care utilizau instrumentul terorist li s-au alăturat o serie de noi organizații cu motivații mai puțin inteligibile, entităti care acționează mai puțin "rațional" și sunt structurate după principii extrem de difuze;
f) terorismul laic tinde să coboare pe un plan secundar față de terorismul religios, mult mai predispus la "exportarea" campaniilor de violență și mult mai destructiv și neselectiv în acțiune, din cauza sistemelor de valori radical diferite ce stau la baza mecanismelor de legitimizare și justificare a acțiunilor;
g) chiar dacă terorismul ideologic a înregistrat un recul, el nu a dispărut în totalitate. Terorismul de extremă stânga este încă activ în unele țări și, alături de cel derivat din extremismul de dreapta, va continua să fie favorizat de crize economice și, din perspective diferite, de dinamica ascendentă a fluxurilor migraționiste;
h) indiferent de "motivații", există semnale certe de strângere a relațiilor dintre diverse grupări și rețele teroriste, fiind evidentă tendința de intensificare a cooperării între organizații, acestea putând planifica și pune în practică acțiuni teroriste aparent dispersate, desfășurate, însă, simultan ori consecutiv, și în care să se recurgă la arme perfecționate;
i) atât noile tipuri de grupări, cât și cele "clasice" tind să utilizeze, pentru punerea în practică a actelor teroriste, structuri celulare, reduse din punct de vedere numeric, uneori constituite ad-hoc, cvasi-independente și care se autosusțin din punct de vedere logistic, cu un foarte ridicat grad de coeziune internă și extrem de versatile (prin diversitatea regulilor de organizare și relaționare, modificarea obiectivelor de la o etapă la alta, schimbarea "comanditarilor" etc.);
j) este de remarcat, totodată, creșterea potențialului și agresivității acțiunilor ce vizează infrastructurile informatice, în care, alături de alte tipuri de activități subsumate criminalității informatice, ciber-terorismul pare a ocupa un rol din ce în ce mai important, atat în ceea ce privește atacarea/ distrugerea rețelelor, cât și utilizarea vulnerabilităților acestora pentru lovirea unor sisteme dependente de tehnologia informației (centrale atomo-electrice, transporturile aeriene, retele utilitare tip distribuție etc.).
Atacurile cibernetice oferă teroriștilor o mai mare flexibilitate operațională, ei putând lansa astfel de operațiuni de oriunde în lume, fără a se expune în mod direct și fără a suporta contramăsuri politico-militare. INTERNET-ul este deja utilizat pentru comunicare, strângere de fonduri, prozelitism și propagandă;
k) dezvoltarea exponențială a rețelelor și resurselor mass media, care acoperă intreaga planetă, a determinat mărirea oportunităților și "apetitului" teroriștilor pentru publicitate, ceea ce a sporit impactul psihologic asupra indivizilor aparținând entitătilor vizate și, în general, asupra opiniei publice internaționale;
Atentatele teroriste recente, precum și evoluțiile subsumate/asociate campaniei antiteroriste internaționale au determinat:
reevaluarea periculozității fenomenului terorist in planul securității și stabilității internaționale;
reconfigurarea raporturilor între principalii actori ai scenei internaționale (state și organizații);
reconsiderarea priorităților și a mecanismelor de securitate ale statelor, precum și a dinamicii organizațiilor politico-militare și politico-economice internaționale;
izolarea, pe scena mondială, și sancționarea mult mai drastică a statelor care sprijină/favorizează terorismul, respectiv marginalizarea celor care nu contribuie la eforturile comunității internaționale de prevenire și combatere a fenomenului.
În ceea ce privește contextul intern de securitate, analiza impune următoarele concluzii:
a) România nu se confruntă, în perioada actuală, cu manifestări teroriste de sorginte autohtonă, dar această eventualitate nu poate fi ignorată pe viitor.
În acest sens, trebuie luate în calcul:
1. apariția și perpetuarea unor stări conflictuale, inclusiv a unor confruntări armate, și, respectiv, a tensiunilor de sorginte etnică, religioasă sau ideologică din diverse zone ale lumii – unele situate chiar în proximitatea României – au accentuat tendințele de extindere în plan global (și, implicit, în țara noastră) atât a unor structuri ale organizațiilor extremiste ori teroriste, cât și a modelului terorist de afirmare politică, al cărui potențial de contagiune nu poate fi subestimat;
2. eventualitatea ca, în condițiile unor evoluții geopolitice nefavorabile poziției internaționale și intereselor fundamentale ale țării noastre, entități externe să-și proiecteze interesele asupra României inclusiv prin angajarea instrumentului terorist;
3. dezvoltarea criminalității organizate, autohtone și transfrontaliere, ar putea conduce nu doar la favorizarea, prin mecanismele sus-menționate, a nucleelor teroriste "clasice", ci și la generarea terorismului de tip mafiot cu exprimare specifică pe teritoriul nostru național;
4. efectele unor factori cu geneză obiectivă și subiectivă, care pot favoriza apariția, dezvoltarea și manifestarea diverselor altor forme de terorism (ideologic, autonomist-separatist, rasist/ șovin/ xenofob/ intolerant religios, protestatar, deviant);
b) Riscurile actuale la adresa siguranței naționale decurg din prezența, pe teritoriul țării noastre, a nucleelor unor organizații străine, care, datorită folosirii, în prezent sau în trecut, a violenței și terorismului ca mijloace și metode de acțiune, sunt/continuă să fie catalogate pe plan internațional ori pe spațiile de origine drept mișcări extremiste sau teroriste.
Respectivele nuclee, relativ reduse din punct de vedere numeric, sunt constituite din rezidenți aflați în România în calitate de studenți, comercianți, oameni de afaceri, emisari cultici etc.
De-a lungul timpului, activitatea acestor structuri nu s-a materializat decât extrem de rar în desfășurarea de acțiuni teroriste pe teritoriul țării noastre.
În schimb, unele nuclee de această factură s-au implicat în activități, inclusiv ilegale, mai ales pe următoarele dimensiuni:
1. strângerea de fonduri în beneficiul grupărilor de apartenență, sens în care s-au înregistrat nu doar estorcări, ci și alte activități – derulate independent sau în legătură cu medii infracționale autohtone sau străine -ținând de criminalitatea organizată transfrontalieră, cu toate formele sale de manifestare;
2. prozelitism, îndoctrinări și recrutări în rândul congenerilor aflați în România, al altor categorii de străini, precum și – într-o măsura mai redusă- al autohtonilor compatibili;
3. propagandă, în conformitate cu obiectivele organizațiilor-mamă, adresată mediilor românești și străine din țara noastră.
c) ținând cont de caracteristicile anterior prezentate ale contextului operativ extern și intern, surse suplimentare de risc la adresa securității naționale sunt reprezentate de:
1. evoluții externe, stimulate de actuala campanie antiteroristă internațională, ce pot influența dinamica organizațiilor teroriste străine reprezentate în România de nuclee care, deși nu iau în calcul, în actuala etapă, inițierea de acțiuni teroriste asupra unor obiective – românești sau străine – de pe teritoriul național, pot să-și modifice, în viitor, această atitudine;
2. perspectiva intensificării activităților adiacente terorismului, sub impactul necesității susținerii financiare a activității organizațiilor ce constituie ținta campaniei antiteroriste internaționale;
3. probabilele deplasări masive de populații din unele teritorii, unde au loc sau pot surveni conflicte pe scară largă, în contextul actualei campanii;
4. posibilitatea sosirii in România, sub diverse acoperiri și pe diferite filiere, a unor elemente teroriste vizate de acțiunile militare sau de aplicare a legii subsumate campaniei.
Materializate, oricare dintre aceste virtualități ar fi de natură să inducă serioase disfuncții în relaționarea externă a României.
În evaluarea caracteristicilor actuale și tendințelor de perspectivă ale contextului de securitate extern și intern, pe coordonata manifestărilor teroriste – și, implicit, a riscurilor și amenințărilor de această natură la adresa securității naționale a României, nu se poate face abstracție de faptul că procesul de reformă pluridimensională internă a indus vulnerabilități nu doar corpului social, ci, într-o oarecare măsură, și în plan instituțional.
Pe acest fond și luând în calcul aspectele sus-menționate privind dinamica ascendentă a fenomenului terorist internațional, preocupările comunității mondiale în direcția prevenirii și combaterii acestuia prin cooperare multilaterală, precum și riscurile actuale și potențiale de această natură pe plan intern, se impune o mai bună articulare între instituțiile și organismele românești, în cadrul sistemului național de prevenire și combatere a terorismului, cu toate formelc sale de manifestare curentă ori virtuală.
IV.3. Adaptări tactice ale terorismului sub spectrul noilor tehnologii și implicațiile lor. Bioterorism, cyber-terorism, terorism nuclear
O altă tendință desprinsă din evoluția fenomenului terorist se referă la convergența dintre terorism și tehnologiile de vârf. Deocamdată, în actualul stadiu de început de ,,ciclu" în activitatea teroristă, problema se pune mai ales atunci când este vorba de combaterea terorismului în diferite state, îndeosebi în SUA și Israel, a căror doctrină antiteroristă stipulează că la actele de terorism de stat trebuie să riposteze statul cu întregul său mecanism de forță. Este cazul raidului aviației israeliene în Tunisia, care a implicat folosirea tehnologiilor de vârf cel puțin sub trei aspecte:
utilizarea datelor de cercetare prin satelit privind dislocarea obiectivelor vizate;
alimentarea în zbor;
bruiajul pe frecvențele de lucru ale stațiilor de radiolocație de pe litoralul nord-african.
Actele piraterești din Marea Mediterană au avut drept efect punerea în stare de alertă a forțelor din zonă (îndeosebi a celor americane), cu realizarea unor puternice concentrări de nave în apropierea locului unde se duceau negocieri cu teroriștii. Semnificativ este deznodământul în ,,episodul Achille Lauro": avionul egiptean ce îi transporta la Tunis pe autorii deturnării și doi negociatori palestinieni a fost interceptat de către avioane de tip ,,F-14" de pe portavionul ,,Saratoga", din Flota a 6-a, și obligat să aterizeze la baza aeriană NATO de la Sigonella, unde cei patru teroriști au fost arestați de către autoritățile italiene. Interceptarea s-a executat după un plan special întocmit, având la bază informații certe despre teroriști.
O serie de analiști consideră însă că în viitor este foarte posibil ca și teroriștii să ajungă în posesia unor tehnologii de vârf; nu se exclude chiar posibilitatea coordonării prin satelit a activităților teroriste. Evenimentele au evidențiat deja această tendință: bombele artizanale sunt din ce în ce mai atent ,,dozate", dispozitivele de declanșare sunt tot mai ,,sofisticate" (inclusiv pe bază de cristale de cuartz), iar armamentul din dotarea teroriștilor este din ce în ce mai modern.
Deși conceptul de terorism nu este nou, după evenimentele recente, acest concept a devenit și mai actual. Astfel, au apărut concepte cum ar fi: terorismul mesianic, terorismul instrumental, terorismul clasic premodernist, terorismul clasic contemporan, terorismul de stat, terorismul internațional sau transnațional, terorismul politic, neoterorismul (superterorism, terorism cibernetic, terorismul stradal), pseudoterorismul (pirateria modernă, ecoterorismul, terorismul unimotivat ), neoterorismul rezidual ( fundamentalismul creștin, fundamentalismul islamic, banditismul sau terorismul endemic ), terorismul nuclear.
Printre atâtea concepte, iată că iși face apariția unul nou: BIOTERORISMUL.
Puțini teroriști au demonstrat un interes real față de posibilitățile bioterorismului și chiar și mai puțini au incercat sa dobândească agenți biologici. Intr-adevăr, este posibil să identificăm în jur de o duzină de cazuri în care un grup terorist a posedat, a încercat să dobândească sau a amenințat cu utilizarea unui agent biologic. Sunt cunoscute numai șase cazuri de achiziții reale sau presupuse. În unele cazuri, este imposibil de determinat seriozitatea interesului pentru agenții biologici.
Motivațiile celor interesați de agenții biologici variază. Sectele Aum Shinrikyo din Japonia și RISE din Chicago doreau să ucidă un număr mare de oameni. În schimb, Rajneeshee din Oregon a ales în mod conștient numai agenți care afectau, fără să ucidă, un număr mare de oameni.
FBI raportează că în Statele Unite există doar un singur caz in care un grup terorist a utilizat efectiv agenți biologici. O trecere în revistă a tuturor surselor publice identifică numai trei cazuri in care agenții biologici au fost folosiți în scopuri teroriste în întreaga lume, deși probabil există mult mai multe care nu au fost identificate.
Pentru a-i imbolnăvi pe locuitorii din Wasco County, membrii cultului au provocat o boală diareică cu bacteria Salmonella typhinniriiim, dintr-o cultură pe care au cumpărat-o de la un depozit de produse medicamentoase (gruparea Rajneeshee deținea un laborator medical aprobat de stat în comunitatea lor). Pentru a testa noua armă, membrii cultului au încercat sa răspândească boala in august 1984 in reședința ținutului, orășelul The Dalles. Aceste atacuri inițiate au fost în mare parte ineficiente. In data de 29 august ei au oferit apă contaminată cu bacteria Salmonella typhimurium la doi comisari din ținut pe care membrii cultului îi considerau dușmani. Ambii s-au îmbolnăvit, unul necesitând spitalizare. Deși membrii grupării Rajneeshee au fost suspectați de infectarea intenționată a celor doi comisari, nu a existat nici o dovadă pentru a sprijini o astfel de afirmație și nu a avut loc nici o investigație. În septembrie 1984, membrii cultului Rajneeshee și-au dublat eforturile prin contaminarea salatelor in zece restaurante din The Dalles. Ei au răspândit boala turnând sticluțe cu medii care conțineau organismul peste mâncare. Rezultatul a fost că s-au produs 751 de cazuri de îmbolnăvire. Numărul real ar fi putut fi mai mare, datorită faptului că această comunitate se află pe o rută interstatală și mulți dintre călătorii infectați nu și-au raportat boala in acel ținut. În ciuda reușitei acestui efort, nici un alt atac nu s-a mai produs. Rajneeshee și-a abandonat eforturile de cucerire a ținutului Wasco la începutul lui octombrie, când publicitatea și presiunea legală le-au demonstrat ca ar eșua. Doi dintre membrii cultului au fost în cele din urmă condamnați pentru implicarea in acest complot.
Un alt incident a implicat grupul care a fost responsabil pentru imprăștierea în 1998 de gaz sarin, un agent chimic, în sistemul metroului din Tokyo. Aum Shinrikyo, un cult religios din Japonia, a produs agenți biologici și a incercat să îi utilizeze.
Conform rapoartelor din presa japoneză, reluate in lucrarea The Cult at the End of the World, scrisă de David E. Kaplan și Andrew Marshall, poliția japoneză a descoperit că Aum a inclus printre membrii săi oameni de știință talentați și tehnicieni, chiar și unii cu pregătire în microbiologie, care au încercat să producă arme ce provocau antraxul, botulismul, febra și chiar ebola. Rapoartele sugerează, de asemenea, că au existat patru încercări distincte de a utiliza agenți biologici, antrax o dată și toxina botulismului de trei ori.
În aprilie 1990, secta Aum Shinrikyo a modifical un automobil pentru a răspândi toxina bacilului botulinic prin țeava de eșapament. Mașina a fost condusă in jurul clădirii Parlamentului japonez. La începutul lui iunie 1993, secta a încercat sa întrerupă căsătoria prințului Narihito, prințul moștenitor japonez, răspândind toxina botulinum în centrul orașului Tokyo cu un automobil special echipat. La finele lui iunie 1993, Aum a încercat să răspândească bacterii de antrax in Tokyo, utilizând un sistem de tip spray de pe acoperișul unei clădiri proprii din zona de est a orașului. Bacteriile au fost imprăștiate timp de patru zile.
La 15 martie 1995, secta Aum a instalat în metroul din Tokyo trei valijoare care urmau să împrăștie toxina bacilului botulinic. Se pare că individul responsabil cu umplerea containerelor cu toxina a avut mustrări de conștiință în legătură cu atacul plănuit și a substituit agentul biologic cu o substanță netoxica. Eșecul acestui atac a determinat secta să utilizeze sarinul în atacul din metrou din 10 martie 1995. Din fericire, oamenii de știintă ai sectei Aum au făcut unele greșeli fie in modul în care au produs, fie în modul în care au răspândit agentul și, din câte se știe până în prezent, nimeni nu a murit sau nu s-a îmbolnăvit in urma atacurilor.
În afara sectelor Rqjneeshee și Aum Shinrikyo, singura încercare confirmată a unui grup terorist de a utiliza agenți biologici a implicat gruparea Man Mau, care a întrebuințat o toxină vegetală pentru a otrăvi vitele.
In anii ’80, guvernul sud-african se străduia să obțină o așa numită armă etnică, mai precis o armă care putea detecta pe baze genetice apartenența rasială a indivizilor infestați, atacând doar rasa pentru care fusese programată – rasa de culoare.
În zilele noastre, datorită descifrării hărții genomului uman, practic în câțiva ani va fi posibilă realizarea unei noi generații de armament biologic inteligent, capabil să-și discearnă victimele pe baza unei programări prealabile. Până acum reticența față de armele biologice este generată tocmai de acțiunea lor asupra tuturor părților implicate, deci și asupra atacatorilor.
S-au stabilit “markeri genetici” (prelevați din ADN) pentru populațiile de origine hispanică, caucaziană, indiană si afro-americană. Se știe de pildă că din cauza unei lipse de enzime din sistemul digestiv al anumitor populații sud-asiatice, membrii acesteia suferă de o puternică intoleranță la lactoză. În acest caz selecția se va axa pe această caracteristică. Depistarea “punctelor slabe” ale celorlalte rase este doar o chestiune de timp, ca de altfel și fabricarea de arme impotriva lor.
Realizarea unei “arme genetice” ar putea costa cam 50 de milioane de dolari, o sumă accesibilă multor grupuri de fanatici.
După părerea unor experți americani în domeniu, in funcție de substanța de bază care le compun, armele biologice se pot imparți in trei grupe principale:
Microorganismele: bacteriile si virușii patogeni;
Substanțele obținute prin lucrări de laborator: toxine biologice, hormoni și neuropeptide;
Substanțe prelucrate sintetic care declanșează procese biologice: gazele neuroparalitice, respectiv virușii obtinuți pe căi sintetice.
Principalii agenți patogeni sunt:
Antraxul – bacteria este răspândită în natură sub formă de spori și se găsește in stare naturală in organismul animalelor.
Acționează asupra organismului prin trei căi: cutanat ( tăieturi sau zgârieturi; 95% din totalul contaminărilor, iar mortalitatea este de 20% ); digestiv, prin consumul de carne contaminată ( mortalitate de 25 – 60% ); prin inhalare ( extrem de rar, mortalitate de 99% ).
Boala nu este contagioasă, dar sporii sunt foarte rezistenți la condițiile de mediu. Un gram de spori echivalează cu un miliard de doze letale de antrax, iar un kilogram ar putea ucide câteva zeci de mii de oameni.
S-a calculat că răspândirea in atmosferă a 100 kg de antrax deasupra unui oraș mare ar putea provoca moartea a trei milioane de persoane. Un avion militar obișnuit ar putea pulveriza o cantitate dublă de antrax.
Ciuma– este utilizată ca armă biologică din două motive principale: are o mare capacitate de contaminare si, de cele mai multe ori, este letală.
Prima epidemie de ciumă, 523-595, a inceput in Egipt, cuprinzând apoi Europa; a făcut aproximativ o suta de milioane de victime. Cea de-a doua (“Moarte Neagra”) –1320- a provocat aproximativ douăzeci de milioane de victime. Cea de-a treia epidemie de anvergură a inceput in China in 1855 si s-a extins in toată Asia, Africa, Polinezia si America.
Toxina botulinică– un gram de toxină cristalizată poate cauza moartea unui milion de oameni. În ciuda faptului că botulismul provocat de toxina in cauză are efecte ingrozitoare asupra bolnavilor, combaterea ei este mult mai ușoară decât cea a antraxului – S.U.A. dispune de antidoturi eficiente.
Variola– a făcut in Evul Mediu mai multe victime decât toate celelalte molime la un loc. Chiar și în secolul XX au murit de variolă aproximativ 300 de milioane de oameni. Variola se raspandeste pe calea aerului. Boala se poate contacta chiar si prin inhalarea unui singur virus.
Virusul Ebola– provoacă febra hemoragică, cu o rată mare a mortalității(90% ).Majoritatea vaccinurilor sunt în stadiul experimental, netestate suficient pe oameni. O variantă a acestui virus este virusul Marburg (față de care protecția este imposibilă).
În 1993, când a izbucnit epidemia Ebola în Zair, secta Aum și-a trimis câțiva membri în această țara pentru a obține virusul. Tentativa a eșuat, dar evenimentul nu a făcut decât să evidențieze încă o dată că virusul febrei hemoragice poate deveni un pericol extrem de mare în mâna unor grupări teroriste.
Supervirușii– se leagă de revoluția care a avut loc în secolul XX în domeniul biologiei moleculare și genetice, de posibilitățile fantastice create pentru descoperirea ADN-ului.
Sovieticii au creat un virus al variolei asupra căruia vaccinul existent nu mai avea efect. Cercetătorii australieni au produs un super virus, asemănător variolei, dar cu o incidență de mortalitate de 100% ( cercetările au fost întrerupte ).
În perioada 1990-1991, în cadrul laboratoarelor VECTOR, sovieticii au realizat un virus de tip Hymura, prin înlănțuirea virusului variolei cu un virus VEE ( al bolii Venezuelean Equine Encephalitis care dă migrena, bolnavul intrând in comă, dar boala nu este letală ).
Tot la institutul VECTOR a fost creat un virus Hymura mult mai periculos, format prin combinarea variolei si a Ebolei. Varianta variolica a Ebolei nu are antidot eficient, fiind aproape imposibil de combătut.
Un alt concept este acela de CYBER-TERORISM (Terorism cibernetic).
Terorismul cibernetic poate fi definit prin utilizarea resurselor computerului pentru a intimida sau forța pe cineva. Un exemplu de terorism cibernetic poate fi și pătrunderea ilegala, în vederea răzbunarii, în sistemul de calculatoare al unui spital și schimbarea rețetei medicale a unui pacient astfel incât dozajul medicamentelor să fie letal.
În zilele noastre nu există mijloace sau metode perfecte pentru a proteja un sistem de calculatoare. Un sistem complet sigur nu trebuie să poată fi accesat decât de persoanele autorizate în acest sens. Foarte multe dintre informațiile clasificate, pentru a se păstra în deplină siguranță față de amenințarea terorismului cibernetic, sunt implementate în computere care nu au conexiuni exterioare.
Folosind un computer, se poate săvârși aproape orice fel de delict. Cel mai răspândit delict in acest sens este furtul cibernetic din conturile bancare, băncile refuzând să admită că au o rețea informatică vulnerabilă pentru a nu-și pierde din clientelă.
TERORISMUL NUCLEAR
Aproape pe intreaga perioadă postbelică, dominată de ,,Războiul Rece", țările care dețineau armament atomic erau membre ale unui extrem de exclusivist ,,club nuclear" încercând prin diverse mijloace să-și păstreze monopolul distrugerii ,,reciproc asigurate" pe care îl câstigaseră in calitate de membri fondatori (SUA si URSS) sau cofondatori asa cum a fost cazul Marii Britanii, Franței, Chinei si ulterior Indiei.
Țările în curs de dezvoltare s-au grăbit să fabrice, să cumpere, să ia cu împrumut sau prin sustrageri toată gama de agenți de nimicire în masă (chimici, biologici și atomici) pentru a putea trata ,,pe picior de egalitate" cu marile puteri sau măcar pentru a demonstra faptul că și un mic scorpion poate ucide – la nevoie – un elefant.
După dezagregarea Uniunii Sovietice, proaspetele țări urmașe ale URSS (Kazahstan, Belarus si Ucraina) au primit moștenire aproximativ 2400 de focoase nucleare si 360 de rachete balistice. Conform ziarului “Jzvestia” instalațiile și intreținerea acestora sunt dezastruoase, la fel și sistemele lor de securitate, nimeni neputând garanta că cineva nu le-ar fi spart codurile de control cu intenția de a le declanșa din proprie inițiativă.
În ceea ce privește armamentul nuclear tactic risipit de Armata Roșie pe 1/6 din suprafața terestră, situația este și mai dramatică. În prezent există în arealul ex-sovietic cel puțin 25-35000 de mine și proiectile de artilerie din care actuala Federație Rusă nu pare să fi recuperat mai mult de 15-25000 de bucăți.
Nici în cazul gestiunii nucleare din Rusia lucrurile nu stau mai bine. Fostul cosmonaut sovietic Vitali Sebastianov, membru al Dumei, afirma că: “depozitele existente sunt ticsite de focoase, iar unele sunt înmagazinate până si în vagoane de tren”.
Guvernele țărilor cu aspirații nucleare, organizațiile criminale și grupările teroriste din întreaga lume ard de nerăbdare de a se înfrupta din festinul atomic ex-sovietic, în condițiile in care este știut că armata rusă, presupusă a gestiona acest arsenal, este prost plătită, macinată de corupție, plină de resentimente si frustrări, deci dispusă la negocieri cu traficanții nucleari. Deja, conform Mujahedinilor Poporului, o grupare iraniană de opoziție, a reușit efectiv să cumpere patru focoase nucleare din Kazahstan.
Ministrul de Interne al Azerbaidjanului, vorbind la Baku într-unul din momentele de vârf ale războiului cu Armenia, se lăuda că dobândise deja șase focare atomice, iar unul dintre secesioniștii georgieni a amenințat forțele de securitate gruzine cu folosirea armelor nucleare sovietice.
Chiar dacă exemplele de mai sus pot fi catalogate de unii ca propagandă sau cacialmale politice, faptul că până în prezent au fost depistate peste 150 de cazuri de circulație ilegală a materialelor radioactive (100 de cazuri numai în Austria, Germania si Belarus) confirmă avertismentul din 1975 al experților nucleari.
În ceea ce privește componenta nucleară a terorismului facțional, aceasta nu mai reprezintă o amenințare potențiala ci un fapt cotidian. Conform unui material din ,,The Economist”, ,,s-au inregistrat deja peste cincizeci de tentative de a extorca banii Statelor Unite prin amenințări nucleare, unele înspaimântător de credibile”.
Teroarea nucleară promovată de organizații, grupări sau facțiuni insurgente este infinit mai periculoasă decat fostul “echilibru al terorii” dintre superputerile antagoniste ale războiului rece, deoarece ,,un oponent nu poate fi descurajat prin amenințarea cu retorsiunea nucleară, dacă acel oponent nu are de apărat o societate definibilă”.
Avertismentele au și început să apară. În urma unui telefon anonim, autoritățile din Moscova au descoperit într-un parc din centrul capitalei, un container cu materiale radioactive plasat de către rezistența cecenă.
Teroarea atomică nu presupune numai amenințarea cu detonarea unui dispozitiv nuclear ci și simpla imprăștiere a agenților radioactivi în zonele aglomerate, deoarece este știut că numărul celor uciși de exploziile de la Hiroshima si Nagasaki a fost sensibil mai mic decât cel al persoanelor care au murit din cauza radiațiilor si otrăvirii, la mulți ani după atacul atomic. Dacă luăm in calcul și copiii cu malformații genetice, născuți la zeci de ani după eveniment, disproporția devine înspaimântătoare.
IV.4. Aspecte deterministe ale fenomenului terorist
Fără a se putea face o listă completă a factorilor implicați în manifestarea și proliferarea terorismului, se impune enumerarea celor mai importanți și evidenți.
Așa cum arată A. Toffler în multe din lucrările sale, societatea contemporana este una secționată în trei civilizații contrastante și concurente. Prima, bazată pe agricultură și pe plug, a doua pe fabrică și linia de asamblare, iar a treia pe informații și pe computer. Conflictele care apar între aceste trei valuri de civilizație, lupta penreu putere și distribuirea resurselor, generează și multe dintre mișcările teroriste.
S. Huntington, un alt gânditor contemporan cunoscut, arată, în alt context și cu alte argumente, că una dintre sursele mișcărilor și acțiunilor teroriste se regăsește în “ciocnirea civilizațiilor”, formate și fundamentate pe valori și idealuri religioase diferite, pe moduri de viață contradictorii.
Pe de altă parte, societatea contemporană se caracterizează, din păcate, și prin aceea că proliferarea violenței cunoaște cote alarmante și multiple forme de manifestare. Printre factorii care condiționează violența – și implicit manifestările teroriste – se numără exacerbarea individualismului în egoism limitat. Atitudinile individualiste se transformă deseori în agresivitate, întrucât persoanele și grupurile egoiste, trăiesc puternice stări de frustrare, intrând frecvent în conflict cu autoritatea și comunitatea.
De asemenea, violența este înlesnită de multiplicarea marilor aglomerări urbane, unde discrepanțele economice și sociale sunt semnificative. În orașele mari, indivizii și grupurile mici se dizolvă în anonimat și în difuzarea răspunderii, unde controlul social este mai puțin eficient și unde “subculturile” violenței, ale terorismului și crimei organizate își găsesc un câmp favorabil de manifestare.
Un alt factor care favorizează acțiunile teroriste îl constituie însuși procesul globalizării. Alături de efectele pozitive ale acesteia, îndeosebi în domenii economice, comerciale, politice și culturale, marșul triumfător al mondializării este însoțit de șomaj și violență, de amplificarea comerțului cu armament, de internaționalizarea traficului cu persoane și droguri, ca și a crimei profesionalizate și, nu în ultimul rând, a terorismului internațional.
Unul dintre factorii stimulatori pentru acțiunile teroriste se referă la recrudescența în societatea contemporană a crizelor de identitate ale diferitelor grupuri minoritare. În multe situații, îndeosebi după anul 1990, minoritățile etnice, naționale, politice sau religioase, simțindu-se nerecunoscute, marginalizate sau oprimate, și-au manifestat nemulțumirea, voința și identitatea prin acțiuni teroriste. Pornind de la faptul că oamenii își percep și își definesc identitatea prin ceea ce îi fac diferiți de alții, o serie de lideri ai minorității induc membrilor acesteia convingerea că singura modalitate a rezolvării problemelor o constituie teroarea difuzată în majoritate. Reacții ferme ale majorității, în special combătându-se simptomele fenomenului și nu cauzele în profunzime, se traduc în menținerea și amplificarea spiralei violenței.
Terorismul contemporan este întreținut și prin producătorii și comercianții de armament sofisticat, miniaturizat și greu detectabil. De asemenea, procesul este influențat de posibilitățile relativ ușoare de procurare sau producere a armelor letale și a documentelor falsificate. În acest context se înscrie și apelul grupărilor teroriste la echipament distructiv de natură chimică sau biologică. Utilizarea agenților patogeni în comunități numeroase și compacte are consecințe dezastruoase și ireversibile.
Acțiunile teroriste sunt facilitate și de multiplicarea și diversificarea fără precedent a contactelor și manifestărilor internaționale și natura economică, politică, sportivă, culturală, religioasă. Atacul asupra unor asemenea reuniuni, unde de regulă se concentrează elitele domeniilor respective din diverse părți ale lumii, are un impact extrem de pronunțat asupra opiniei publice.
În situații determinate, terorismul este sprijinit de structuri statale, prin fonduri și logistică, sprijin politic și informațional. Asemenea acțiuni au efect de bumerang, deseori grupările teroriste scăpând de sub control și întorcându-se împotriva celor care le-au creat și stimulat.
Unul dintre factorii cei mai nocivi în perpetuarea flagelului terorist este interconectarea acestuia cu dimensiunile și acțiunile crimei organizate. Sprijinul reciproc pe care și-l acordă, prin mijloace financiare, prin traficul de droguri și arme, prin tabere de antrenament și locuri de retragere, a devenit o realitate îngrijorătoare. La acest mecanism, care are conotații naționale, regionale si internaționale, se adaugă fenomenul corupției, care macină eficient competența și autoritatea instituțiilor statale și suprastatale. În anumite cazuri, mariajul dintre crima organizată și unele grupări teroriste este atât de intim, încât în spatele revendicărilor politice sau religioase se află puternice organizații criminale.
Acțiunile teroriste își găsesc un aliat eficient în mijloacele de informare și comunicare în masă. Rolul lor constă în difuzarea și uneori în apologia făcută violenței sociale, în scopul atragerii unui public cât mai larg și a creșterii profiturilor, dar mai ales că îi fac cunoscuți pe teroriști și revendicările lor, ceea ce aceștia tocmai urmăresc. De aceea, conștient sau nu, cei care controlează mass-media, participă considerabil la înreținerea terorismului.
În sfârșit, proliferarea terorismului are o anumită legătură cu incapacitatea lumii contemporane de a-l preveni și combate eficient. Paralizia instituțională, decizională și comunicațională la nivel politic, economic și cultural, facilitează acțiunile grupărilor teroriste, acestea fiind mult mai flexibile și adaptabile la realitățile contemporane.
CAPITOLUL V—STUDIU DE CAZ:
“TIGRII ELIBERATORI AI EELAMULUI TAMIL”
V.1. Începuturile TEET. Obiective și strategie
Populația actuală a insulei Sri Lanka este de aproximativ 18 milioane de locuitori,dintre care sinhalezii budiști reprezintă 18,2%. Tamilii sunt împărțiți în: tamili Jaffna (care au locuit pe insulă încă din timpurile străvechi și reprezintă 12,6%) și tamilii “implantați” ( aduși de coloniștii britanici, reprezentând 5,6%). În sfârșit, musulmanii, 7,4% și alte grupuri mixte, 0,4%, întregesc tabloul populației din Sri Lanka.
În Ceylon, așa cum au făcut oriunde în secolele trecute, britanicii au jucat rolul minorității harnice (tamilii), pusă în față cu majoritatea sinhaleză reticentă la ordinea colonială. În consecință, când țara a devenit independentă, în 1947, sinhalezii au constituit un sistem de facto al discriminării în rândul angajaților guvernamentali, ai băncilor, deoarece au văzut în tamili niște complici ai coloniștilor.
La începutul anilor 1970 , niște tamili, impulsionați de ideologiile lui Che Guevara, Mao Tze Dung și Regis Debray, au lansat “războiul tergiversat al poporului”, țelul lor fiind înființarea unui teritoriu național tamilez în nord-estul insulei, adică partea istorică, locuită în prezent de cca 3 milioane de tamili. Ei au denumit acest vis național “Tamil Eelam”.
De cealaltă parte a canalului Palk Strait,care desparte partea de nord a Ceylonului de India, se află “inima strategică” a separatiștilor tamili din Sri Lanka, și anume confrații lor, poporul statului indian Tamil Nadu, care în prezent numără aproximativ 60 milioane de persoane. Tamilii din Ceylon, adepți ai independenței,au numeroși simpatizanți în Tamil Nadu și în Madras, ei având deja acces la comunitățile mai mari de tamili din Asia, America de Nord și Europa. În Franța, de pildă, comunitatea tamileză numără aproximativ 60000 de persoane.
Inițial numită “Noii Tigri Tamilezi”, gruparea “Tigrii Eliberatori ai Eelamului Tamil” a fost înființată în 1972, de către un tânăr de 17 ani, Velupillai Prabhakaran, născut în Kardyar, care aparținea unei caste inferioare de pescari și negustori de pește din nordul Ceylonului. TEET a fost concepută ca organizație marxist- leninist- maoistă, dedicată eradicării brutale a sistemului de castă în comunitatea tamileză și declanșării “războiului tergiversat al poporului”, pentru a creea un stat suveran tamilez în Sri Lanka. În ceea ce privește termenii ideologici și metodele folosite, TEET se aseamănă cu “Kmerii Roșii” a lui Pol Pot.
TEET deține controlul coastelor de nord și est ale insulei, dar au desfășurat acțiuni pe tot teritoriul Sri Lanka. Cartierul general se află în Sri Lanka, unde liderul organizațiri a instituit o rețea vastă de puncte de control, pentru a împiedica străinii să intre în zona controlată de gruparea sa.
Cu aproximativ 20 de ani în urmă existau 5 grupări militante principale în Sri Lanka, ce luptau pentru un stat independent. Dintre acestea, exceptând TEET, toate s-au alăturat procesului democratic de negociere început încă din 1994.
“Tigrii” au menținut zona eliberată a Ceylonului până în 1987, zona numită peninsula Jaffna, cu o suprafață de aproximativ 1000 km pătrați și o populație tamilă de cca. 7- 800000 de persoane.
Pe data de 23 mai 1997, fregata Stillus Limassul, înregistrată în Grecia, a părăsit portul Beria, Mozambic, spre Sri Lanka, încărcată cu 32400 bombe de 81 mm, destinate armatei acestei țări. Afacerea în valoare de 3 milioane de dolari fusese aranjată între oficiali ai Ministerului Apărării din Sri Lanka și Industriile Apărării din Zimbabwe (ZDI). Armata din Sri Lanka nu a mai primit însă niciodată muniția. La 11 iulie 1997 a fost trimis un fax la Ambasada SUA din Colombo, cu următorul conținut:
“Noi, Tigrii Tamili vă informăm că la dat de 11. 07. 1997 am obținut controlul asupra unui vas încărcat cu arme destinate capitalei Colombo. Știm că fabricantul armelor este ZDI din Harari. Încărcătura a fost confiscată. Vă facem cunoscut și vă prevenim că vom acționa în forță împotriva oricăror persoane care participă la furnizarea de echipament militar care urmează a fi folosit împotriva drepturilor legitime ale poporului tamil și îi vom pedepsi aspru pe cei implicați.” 30
Investigațiile ulterioare au dovedit că Stillus Limassul nu era inclusă în registrul internațional al navelor (Lloyds), ci aparținea chiar TEET. Cercetările au condus la Ben Tsoi, un subcontractor de armament israelian, care a aranjat afacerea și se pare că a fost mituit de Tigri să facă în așa fel încât încărcătura să ajungă pe una din fregatele lor. Se crede că L. B. J. Millitary Supplies, firma lui Tsoi, a convins ZDI să informeze guvernul de la Colombo că marfa a fost încărcată conform planului, în portul mozambican Beira, la data de 21 mai 1997. Până să afle guvernul de la Colombo ce se întâmplase de fapt, încărcătura fusese deja mutată cu ajutorul unor vase mai mici, către bazele din junglă ale TEET. O lună mai târziu, armele erau folosite de către Tigri, având un efect devastator în lupta pentru obținerea controlului autostrăzii A9 din nordul insulei.
Acest incident demonstrează putera globală a TEET, cunoscută ca fiind una din cele mai prolifice și periculoase grupare teroristă din lume. În mare parte, această reputație este datorată rețelei internaționale extrem de sofisticate care a fost creeată pentru sprijinirea luptei ce durează de 21 de ani, împotriva guvernului de la Colombo, pentru înființarea unui stat independent, Tamilul Eelam.
Obiectivele TEET
Organizația are un preponderent caracter etnic, dublat de un la fel de pronunțat caracter separatist, în ceea ce privește obiectivul urmărit: înființarea unui stat tamil independent , pe o suprafață a statului Sri Lanka. Gruparea, al cărui lider este Velupillai Prabhakaran, se detașează drept cea mai puternică, dintre cele de etnie tamilă din Sri Lanka și se află, din 1983, într-un conflict armat cu guvernul acestei țări. În activitatea sa, organizația urmează o strategie de gherilă, cu folosirea unor tactici specifice terorismului. această strategie a insurgentei bazată pe tehnici teroriste are ca ținte nu doar personal cheie din teritoriu ci și lideri politici și militari din Sri Lanka, Colombo și din alte centre urbane. Tigrii Tamili sunt foarte cunoscuți prin Tigrii Negri, gruparea de teroriști sinucigași. Asasinatele politice și atacurile cu bombă sunt la ordinea zilei.
Chiar de la începutul conflictelor, TEET au dorit să se identifice drept unici eliberatori ai poporului tamil, iar acțiunile lor au fost îndreptate către limitarea celorlalte grupări militante, precum și împotriva politicienilor care susțineau sistemul democratic de guvernare.
Strategia lor era de a-i intimida pe toți cei care nu cooperează cu ei, întreruerea aprovizionării cu hrană în zonele afectate de teroriști, pentru a creea o stare de animozitate față de guvern; atacarea civililor și clericilor non-combatanți pentru a incita sentimente revanșarde, așteptând revolte masive împotriva comunității tamile, cu scopul determinării membrilor expatriați să finanțeze organizația și de a câștiga simpatia comunității internaționale printr-o falsă propagandă. Fondurile astfel obținute au fost folosite pentru achiziționarea de arme și explozibili și pentru liderii lor care duceau o viață de lux.
Sintetizând, obiectivele generale ale TEET sunt următoarele:
? creearea unui stat tamil independent în provinciile nordice și estice ale statului Sri Lanka;
? sabotarea oricăror negocieri menite să ducă la o soluție de comun acord as conflictului sri lankez, în cadrul unui stat sri lankez unitar;
? forțarea plecării trupelor indiene din Sri Lanka;
? concentrarea opiniei publice internaționale asupra angajamentelor tamililor din Sri Lanka, cu precădere asupra problemelor legate de respectarea drepturilor omului.
Strategia TEET:
1.Distrugerea serviciilor de informații ale statului prin eliminare apersonalului și a informatorilor civili, considerați trădători;
2. Lansarea unei campanii armate prin care să paralizeze Poliția, sistemul administrativ și politic, prin atacuri de gherilă;
3. Conflicte directe și ambuscade asupra forțelor armate;
4. Conversia forțelor de gherilă într-o armată revoluționară populară, cu participarea maselor tamile.
V.2. Structura TEET
“Armata TEET” este considerată grupul de gherilă cel mai sângeros din lume, pe motiv că printre victimele sale se află un șef de stat, Ramasinghe Premadosa- Sri Lanka, precum și a unui alt om politic important, un fost prim ministru al Indiei, Rajiv Ghandi ( vezi anexa 1).
Capacitatea exactă a TEET e necunoscută, dar este estimată la cca 10000 de combatanți armați, în Sri Lanka, au un corp de luptători antrenați, între 3-6000. TEET dispune totodată de un sprijin extern din punctul de vedere al procurării fondurilor, armamentului și activităților de propagandă.
Conform publicației “Ulanath Thamilar”, un periodic al TEET publicat în Toronto, Canada, războiul I-a costat 1,6 milioane de dolari pe lună în 1990, adică 20 de milioane anual. În acea perioadă, gruparea a încercat să strângă 20 de milioane de dolari de la 10000 de familii care locuiau în zonele eliberate, pentru a achiziționa câteva nave de mare viteză pentru “Tigrii Mării”, “marina” TEET.
Liderul este Velupillai Prabhakaran, adjunctul său este Pottu Amman, iar consilier politic Anton Balsingan. Acesta a locuit între 1970- 1990 în Anglia, unde s-a căsătorit pentru a obține cetățenie engleză. Liderul grupării, căruia i se mai spune și “Antreprenorul”, are o ascunzătoare în statul Myanmar, de unde organizează extorcarea de fonduri de la conaționalii săi stabiliți în străinătate ( de pildă, de la cei aproximativ 23000 de tamili din Elveția se strâng lunar peste 660000 de dolari ).
În 1993 a avut loc un incident care a demonstrat poziția puternică pe care o deține liderul în cadrul grupării. Un anumit Mateia, membru al Consiliului de Conducere, a încercat înlăturarea prin forță a lui Velupillai Prabhakaran, dar a eșuat datorită sprijinului masiv de care se bucură acesta din urmă. După atentat, Mateia a fost înlăturat, dar nu a fost ucis pentru a nu fi martirizat.
TEET se înscrie în rândul principalelor organizații din lume care practică terorismul sinucigaș, alături de Hamas și Hezbollah.TEET ocupă primul loc în privința numărului de atentate comise până în prezent. În acest scop au fost create înfricoșătoare și eficiente unități de comando sinucigașe, “Black Tigers” (“Tigrii Negri”), pentru care, se pare cu acordul serviciilor de informații indiene, încearcă să procure câteva submarine mici, planoare și sisteme radar sofisticate. În septembrie 1994, “Tigrii” au publicat în presa de eliberare din Marea Britanie amenințări că vor pune arsenic în ceaiul de Ceylon, fabricat de majoritatea sinhaleză loială regimului de la Colombo.
TEET a devenit un fel de guvern al părții de nord a statului Sri Lanka, obligându-i pe toți cei care trăiesc în zonele controlate să li se supună, astfel:
una din regulile de bază este că orice tânăr între 18 și 30 de ani care dorește să părăsească regiunile controlate, indiferent dacă pleacă țn partea de sud sau în străinătate, trebuie să plătească 2000 de dolari;
Când TEET obține informații despre oamenii de afaceri de origine tamilă care sunt prosperi în străinătate, și care mai au rude în zona controlată, recurge la șantaj, sechestrare sau amenințare pentru extorcarea de fonduri necesare grupării.
Liderii organizației spun că aceasta este o armată de eliberare, iar structura internă (grupe și plutoane) și existența uniformalor militare întăresc această afirmație. În cadrul grupării, un accent deosebit se pune pe disciplină șipe respectarea strictă a unor reguli, precum:
alimentație exclusiv vegetariană;
interzicerea consumului de băuturi alcoolice sau orice alte produse euforizante;
interzicerea relațiilor sexuale și a căsătoriilor pentru cei care fac parte din organizație.
După unele surse, TEET ar dispune de aproximativ 60000 de militanți, dintre care 7000 sunt femei. Acest număr include combatanții înarmați din nordul statului Sri Lanka, cei din sudul Indiei (Tamil Nadu), precumși mambrii rezidenți din afara celor două state. Gruparea este interesată de racolarea și instruirea de noi membri, în acest sens organizând tabare de antrenament pentru tineri între 13 și 17 ani,în zona Vuunia- Jaffna.
“Artificierii” TEET, pe lângă armamentul și explozibilii clasici, utilizeazăîntr-o gamă variată azotatul de amoniu, substanță chimică folosită ca îngrășământ în agricultură, care în combinație cu motorina este folosit pentru crearea unor adevărate baraje pentru apărarea zonelor vulnerabile.
Referitor la reprezentanțele din străinătate, TEET are centre la Londra și la Paris, și se pare că mai au o centrală în Elveția. Liderul acesteia este Nadarajah Muralitharan (“Kitov”). Acesta a trimis emisari la Înaltul Comisariat ONU Pentru Refugiați (UNHCR) din Europa de Est pentru facilitare azilului politic de către combatanții tamili. Se intenționează formarea unor nuclee de modelul OEP, pentru susținerea mai eficientă a luptei armate. Mai este cunoscut Yogaratan Prabhakaran (“ Priba“), cetățean canadian care asigură legătura dintre Europa de Est și centrala de la Londra. El are ca sarcină mediatizarea problemei tamile în Europa de Est, deci și în România, astfel că, pe baza unor documentare primite de la Londra, acesta duce o campanie de disculpare a TEET în legătură cu acțiunile acesteia în afara granițelor statului Sri Lanka.
Organizațiile de peste hotare ale TEET sprijină gruparea făcând lobby la guvernele străine și la Națiunile Unite. TEET se folosește de asemenea de contacte internaționale pentru a-și procura armament, mijloace de comunicare și orice alte echipamente necesare. TEET exploatează comunitățile de tamili din America de Nord, Europa și Asia pentru a obține fonduri și sprijin pentru luptătorii din Sri Lanka.
Referitor la poziția propagandistică adoptată de gruparea tamilă pe plan internațional, trebuie amintită “Conferința privind conflictele din Sri Lanka și reacția internațională”, care s-a desfășurat pe 26 februarie 1998 în Borgen, Norvegia, sub egida “Institutului Creștin Michelsen”. Cu această ocazie a fost prezentat un material de către Visuvanathan Rudrakumaran, consilier politic al TEET în cadrul reprezentanțeiSUA, care a subliniat:
1.După alegerile din 1997, când tamilii au votat pentru un stat propriu, guvernele sinhaleze care s-au succedat au negat dreptul la autodeterminate al poporului tamil ți au generat conflicte solfate cu zeci de mii de morți.
2.TEET ar accepta și principiul federalizării, dar cu o distribuție corespunzătoare a puterii în stat, pentru că în prezent puterea este deținută exclusiv de guvernul sinhalez.
A fost eleborat în acest sens un proiect de demarcare a provinciei de nord-est, dar fără să se menționeze reprezentarea acesteia în cadrul puterii de stat.
3.Se știe că principalele etnii din Sri lanka sunt cea sinhaleză și tamilă, cu toate acestea propunerile legislative înclină pentru susținerea clerului musulman în scopul eliminării șanselor comunității tamile în politica internă.
4.Organizația TEET administrează de facto un stat, chiar în lipsa unui aparat de conducere bine definit.
V.3. Activitatea TEET
TEET este pe bună dreptate considerată cea mai sângeroasă organizație extremistă din lume, utilizând tehnici și metode dintre cele mai agresive. De pildă, una din practicile TEET este de a expune în intersecții și locuri pubice, legate de stâlpii de telegraf, capetele despărțite de trup și mâinile celor uciși, pentru a împiedica populația să ofere informații autorităților , în speță Forțelor Armate. Din anul 1984 până la sfârșitul anului 1996, terorismul tamil a costat viața a 13534 civili și a pus în pericol 19055 persoane. Aceste infracțiuni au fost condamnate În conformitate cu legile din Sri Lanka. Dintre persoanele răpite, rivalii au fost ulterior uciși dacă nu s-a dovedit că ar fi suporteri TEET.
Printre activitățile desfășurate de TEET se numără:
Contrabandă cu armament
Teroriștii TEET au nuclee și celule în 38 de ale țări, nuclee care colectează mai mult de 2 milioane de dolari lunar, prin mijloace ilegale, cu ajutorul corporațiilor și a rețelelor pe care le au. Arme fabricate în Europa și în țările asiatice au fost descoperite în posesia teroriștilor. modul lor de acțiune era de a devolta relații cu militarii corupți pentru a achiziționa arme furate sau deturnate de la alte organizații teroriste din lume.
TEET și-a constituit o flotă de aproximativ 8 nave care navigau sub pavilion maltez, din Honduras, Libia, Cipru, Panama sau Noua Zeelandă și furnizau fonduri în scopul furnizării de armament. Recenta dezvăluire făcută de Seyado Hazar- specialist în explozibili, membru al organizației PKK- unui ziar londonez, prin care divulgă relațiile PKK cu TEET și achiziționarea de câteve rachete Stinger, confirmă operațiunile comune ale TEET cu alte organizații teroriste internaționale cu scopul achiziționării de arme mortale.
De asemenea, TEET a achiziționat importante cantități de explozibili din țări ca Ucraina, uzând de pretexte false.
De-a lungul timpului, TEET au primit ajutor și de la alte grupări extremiste, dintre palestinieni o sursă notabilă fiind George Habache, din Frontul Popular Pentru Eliberarea Palestinei.
După 1990 s-a observat un fapt mai puțin obișnuit, și anume furnizarea de armament din SUA, prin intermediul Pakistanului, la un preț mai mic față de piața mondială. Încă din 1993, liderii TEET au hotărât ca armamentul care le prisosește să fie livrat separatiștilor din Kashmir. Se pare că aici armele sunt redistribuite unor grupări teroriste asiatice, care direct sau indirect sprijină independența Kashmirului.
Atacuri asupra civililor
TEET a săvârșit atacuri nediscriminatorii asupra unor civili non-combatanți, care nu sunt parte în conflict, asupra unor lăcașuri de cult, obiective culturale sau asupra unor obiective strategice ndispensabile poliției civile, aceste atacuri violând principiile enunțate în capitolul 3 al Convenției de la Geneva din 1949, privind protecția civililor nevinovați (vezi anexa 2).
Atacuri asupra unor cetățeni străini
Încă din anul 1984, TEET a lansat atacuri asupra mai multor cetățeni străini care se opuneau obiectivelor lor. Printre ei se afla un preot japonez, precum și câțiva cetățeni din Marea Britanie, Germania, Franța, China, Danemarca, Indonezia. Au mai fost răpiți și câțiva turiști străini.În cel puțin cinci ocazii TEET a atacat stațiuni turistice și au jefuit vehicule ale turiștilor, îngrozindu-i.
Atacuri asupra unor nave civile
În scopul aprovizionării cu hrană a zonelor vizate de teroriști și pentru a teroriza companiile implicate în trasportul altor cargouri pe mare în suprafețele nordice și estice, TEET a dus la îndeplinire atacuri teroriste asupra navelor civile angajate în astfel de activități.
Acțiuni violente la bordul unor avioane și pe aeroporturi
TEET a planificat la data de 02.08.1984 să arunce în aer un avion al companiei Air Lanka, care urma să decoleze de pe aeroportul Meenam Bekem, din sudul Indiei. Bomba care trebuia plasată la bordul avionului a explodat pe aeroport, provocând moartea a 30 de persoane și rănirea altor 37.
La data de 03.05.1986, avionul cargo City of Colombo, aparținând companiei Air Lanka Tri Star a fost aruncat în aer de către TEET la câteva minute după ce decolase de pe aeroportul internațional Katunayaka din Sri Lanka, omorând 13 străini, 3 sinhalezi și rănind alte 40 de persoane.
În data de 06.06.1995, un vehicul-capcană a explodat în parcarea aceluiași aeroport , rănind câteva persoane și provocând daune materiale.
Extinderea conflicteor dincolo de granițele țării
În prezent are loc un proces continuu de internaționalizare și exportare a conflictelor în Europa și în câteva țări de pe continentul asiatic. Trei cazuri semnificative de trafic de persoane au fost descoperite de curând:
transportul a 145 de imigranți ilegali din Sri Lanka spre Atena în perioada noiembrie- decembrie 1996. Dintre aceștia, 74 de persoane și-au pierdut viața în mijlocul mării în drumul lor spre Atena.
tranzitarea a 40 de persoane spre Marea Britanie cu ajutorul unor pașapoarte singaporeze false;
un avion al companiei Turkmenistan Airlines a aterizat pe aeroportul Schipol din Amsterdam la data de 16.02.1997, având la bord 173 de imigranți clandestini. Locul în care se află aceștia în prezent este necunoscut .
Colectarea de fonduri prin răscumpărări și contribuții obținute sub amenințare
Rețelele de traficanți de carne vie, care plătesc regulat o contribuție teroriștilor, și-au dezvoltatlegăturile cu aceștia. au existat numeroase situații în care TEET a strâns sume mari de bani în urma răscumpărărilor. Tamilii nevinovați din străinătate sunt și ei obligați să plătească o contribuție organizației TEET, care este folosită pentru activități de contrabandă cu droguri și arme.
Recrutarea de minorilor pentru a acționa ca soldați
Mulți adolescenți au fost recrutați ca soldați împotriva voinței părinților lor. Majoritatea sunt sub 16 ani, ceea ce contravine principiilor acceptate de libertăile umane, așa cum este stipulat în Rezoluția ONU nr.51/1997: “Să se înceteze folosirea copiilor drept soldați și să se asigure demobilizarea și integrarea lor în societate printr-o educație adecvată și o pregătire într-o manieră care să le ridice cota de auto respect și demnitate. Atragerea comunității internaționale pentru sprijinirea acestui scop.”
TEET a înființat la începutul anului 1997, în Jaffna, o unitate denumită “Brigada Copiilor”. Inițial aaceastă unitate wra constituită din aproximativ 50 de membri, majoritatea acestora fiind în grupa de vârstă 8-14 ani.
La sfârșitul anului 1995 armata din Sri Lanka a contraatacat și a cucerit peninsula Jaffna, iar TEET și-a dezvoltat “Brigada Copiilor” pentru a revigora organizația. Mai mulți tineri, în special școlari, au fost recrutați în cadrul grupării. Aceste cadre au fost antrenate într-o misiune de “asigurare” în taberele SF/FDL și au fost desemnate drept santinele. Majoritatea au fost instruiți în mânuirea armelor.
Un grup din “Brigada Copiilor” a luat parte la atacuri majore, cum a fost cel asupra taberei de la Mulaitivu din data de 18.07.1996. Se estimează că cca. 100-150 de cadre ce aparțin acestei organizații acționează în zona de nord a statului, iar alții în părțile estice.
Folosirea de bombe sinucigașe
TEET și-a început misiunile cu bombe sinucigașe în 1987, dezvoltându-se și perfecționându-se, devenind cea mai periculoasă organizație din lume în acest domeniu. TEET dispune de două grupări care îndeplinesc aceste misiuni, “Tigrii Negri” și “Tigrii Mării Negre”. Conducerea TEET a recrutat prin înșelăciune tineri inocenți și cu un grad de școlarizare scăzut sau absent, îndoctrinându-i cu false concepte religioase și apelând la amenințări cu moartea, la adresa lor și a familiilor lor.
Folosirea de mine anti-persoană
Minele de câmp și cele anti-persoană amplasate de TEET au provocat moartea a câteve sute de civili și mii de militari în iltimele două decenii. Se apreciază ca binevenite deciziile luateîn cadrul Conferinței de la Ottawa în octombrie 1996, precum și cu ocașia celei de la Tokyo din martie 1997, militându-se pentru o interdicție globală a minelor anti-persoană.
Activități ostile de propagandă desfășurate în alte țări
Rezoluția UNGT nr.6225 din 1970 a subliniat necesitatea cooperării: ”Fiecare stat trebuie să înceteze a organiza, instiga, sprijini sau participa la acțuni de război civil sau acte teroriste pe teritoriul altor state.” Sprijinul indirect va lua forma recunoașterii sau acceptării activităților ostile și teroriste de pe teritoriul propriilor state, acțiuni îndreptate către alte state, ca de exemplu asistența acoperită acordată de grupări sau organizații teroriste dintr-un teritoriu unor organizații din alte țări. Ar mai putea lua forma asigurării de “sanctuare” ( locuri sigure) pentru teroriști pe teritoriul unor astfel de state, sub pretextul acordării “de ajutor umanitar unor persoane persecutate.”
Asistența din străinătate mai poate include acordarea unui sprijin moral mișcărilor teroriste din alte țări, prin propaganda ostilă în mass-media sau uzând de influența politică și diplomatică în cadrul comunității internaționale pentru a prejudicia interesul național al altor state.
Din punctul de vedere al guvernului din Sri Lanka, trebuie să existe consens internațional referitor la:
să nu se permită activități teroriste ostile împotriva altor state pe propriul teritoriu;
să se ia măsuri punitive împotriva celor implicați în activități teroriste;
să se adopte prooceduri de deportare și extrădare a unor astfel de infractori, dacă acțiunile se înscriu în accepțiunile terorismului internațional.
V.4. Cultul suicidului, arma forte a TEET
Suicidul reprezintă un act violent motivat politic, dus la îndeplinire de unul sau mai mulți mulți luptători TEET, prin care se urmărește propria moarte, dar și pe a țintei. Sinucigașii văd în moartea lor o condiție prestabilită a succesului misiunii lor.
Selecția cadrelor care urmează să îndeplinească misiuni sinucigașe
Cei mai mulți sunt selectați de către cadre TEET și apoi sunt manipulați să păstreze secretul misiunii pe care urmează să o îndeplinească. Voluntarii reprezintă o parte a celor care își vor da viața pentru cauză. Ei sunt cei care depun o cerere către lider și sunt ulterior intervievați separat, fără să știe unii de alții. După ce sunt acceptați, semnează o falsă cerere de demisie, pentru a-i induce în eroare pe ceilalți.
O altă categorie din rîndurile căreia se face selecție o reprezintă rudele victimelor sau chiar victimele Poliției locale, pentru că acestora este mai ușor să li se inoculeze ura.
Sunt recrutați de asemenea și orfani ( Sencholai), copii ai cadrelor TEET care au murit în lupte sau care au îndeplinit misiuni de acest gen.
Motivarea recruților
Motivare este inoculată de către cadre experimentate și anume pregătite în acest scop. Toate aspectele ce țin de strategiile lor militare și politice au un nivel crescut al motivației pentru a atrage noi membri în cadrul TEET. Discuțiile ce vizează îndoctrinarea scot în evidență importanța creării statului tamil, inoculând ură împotriva persoanelor care nu le sprijină cauza, arătând distrugerile la adresa poporului tamil.
Există o serie de metode prin care TEET își motivează personalul pentru a se înrola în “Tigrii Negri”:
comemorări anuale, fastuoase, ale “Tigrilor Negri”, pentru recunoașterea cauzei lor, ilustrând importanța acestei grupări și a faptului că e o mare mândrie să mori în numele cauzei lor;
ridicarea de monumente în cinstea celor căzuți pentru cauză sau monumente simbolizând atacuri mai importante;
comemorarea Zilei Martirilor (27 noiembrie) prin slujbe religioase și alte ritualuri cu participare publică;
acordarea de sprijin material familiilor sinucigașilor din “ Tigrii Negri”;
acces facil al “Tigrilor Negri” în ierarhia TEET și fotografierea cu liderii TEET înaintea misiunilor, fapt considerat o mare onoare;
lansarea de atacuri sinucigașe pentru a comemora alte atacuri individuale sau colective ale “Tigrilor Negri”.
înființarea de orfelinate, ca cea mai bună sursă în acest scop. Ele sunt special constituite astfel încât să inoculeze copiilor ideologia tamilă. În camerele de dormit, de joacă, ca și în sălile de clasă, copiii studiază literatura eelamă, ca și metode și metode de luptă și echipamente militare. Acești copii participă în mod regulat la comemorări organizate de TEET și li se acordă o mai mare importanță decât celorlalți.
Metoda de antrenament
Antrenamentul este coordonat de personal anume desemnat. Pe durata pregătirii, ei locuiesc în compartimente separate și nu comunică unii cu alții, nu fac schimb de informații despre proprile persoane. Sunt obligați să poarte măști în timpul cursurilor comune, pentru a nu-și dezvălui identitatea.
Subiectele atinse în cadrul instrucției sunt următoarele: motivație, recunoaștere, supraveghere, contrasupraveghere, Căsuța Poștală Mortală (DLB), Căsuța Poștală Vie (LLB), modele de atacuri sinucigașe individuale, de echipă, explozii cu mașini capcană, folosirea vestelor ucigașe. Durata totală a instruirii este de un an și jumătate.
Succesul misiunilor sinucigașe este datorat următorilor factori:
au urmări grave în rândul victimelor, dar și din punct de vedere al daunelor materiale;
atrag atenția mass- media;
sunt dificil de prevenit;
nu necesită un plan de scăpare în caz de eșec;
scurgerile de informații sunt minore;
au o foarte mare rată a succesului.
Membrii TEET văd o serie de avantaje personale în misiunile sinucigașe reușite, care se referă la îmbunătățirea imaginii personale, prin îndeplinirea misiunii religioase ca și îmbunătățirea statutului social al familiei, prin obținerea de beneficii economice de pe urma celui care va deveni un martir.
Țintele atacurilor sinucigașe sunt de regulă lideri politici tamili, lideri politici sinhalezi, militari, forțe de securitate, elemente de infrastructură, ținte economice ( bănci, porturi, etc). De regulă, TEET nu își asumă responsabilitatea pentru atacurile realizate în afara zonei controlate de TEET.
Concluzie
TEET reprezintă un mod particular de manifestare a violenței conflictului etnic în Sri Lanka. Gruparea amenință nu doar stabilitatea în Sri Lanka și India, ci și securitatea sistemului internațional ca întreg. În acst moment, nu există semne de încetare a războiului secesionist tamil, întrucât nici guvernul, nici rebelii nu-și arată disponibilitatea de a negocia un acord de pace. Acest fapt indică o continuare și o posibilă creștere a activității de finanțare globală, propagandă și procurare de armament de care depinde TEET pentru desfășurarea operațiunilor militare. Operațiunile TEET sunt globale, de acea este necesar un effort internațional concertat în combaterea acestora. A vedea activitățile grupării într-un singur stat ar fi în detrimentul nu doar al statului Sri Lanka, ci și al comunității internaționale în general. Aceasta este consecința unei lumi în care granița dintre securitatea internă, regională și internațională devine tot mai neclară.
Din păcate, Occidentul a fost extrem de tolerant cu TEET, în ciuda cruzimii acțiunilor sale. Actualmente, Secretariatul Internațional al TEET are sediul la Londra, iar la Paris se află Secretariatul pentru coordonarea activităților birourilor acoperite dintr-o arie geografică foarte extinsă, din Australia în Canada. Această toleranță se datorează într-o anumită măsurăși unei caracteristici etnice a tamililor, ceea ce face dificilă diferențierea, de către guvernele occidentale și forțele de securitate între tamilii obișnuiți și activiștii pro- TEET. Mai mult decât atât, mulți politicieni occidentali consideră că votul etnic/ minoritar face diferența într-o comunitate în alegeri. Prin urmare, oamenii tind să sprijine aspirațiile politice și doleanțele grupărilor minoritare cu care conviețuiesc. Deoarece “Tigrii” au desfășurat o amplă propagandă, care a reușit să mobilizeze sectoare semnificative ale diasporei tamile în favoarea lor, politicienii au devenit din ce în ce mai reticenți în a sprijini acțiuni represive împotriva TEET, de teama influenței negative asupra electoratului.
Permițând TEET să-și deschidă reprezentanțe și birouri, guvernele occidentale au fost, fără voie, de acord cu agenda politică și militară a organizației. Propaganda și activitățile de strângere de fonduri desfășurate în Europa, Australia, Africa de Sud și Canada s-au dovedit vitale pentru campaniile teroriste și de gherilă din Sri Lanka. Mai mult decât atât, libertatea democratică liberală de care se bucură TEET în aceste state au permis grupării să construiască, încet, dar sigur, o structură de sprijin globală, ale cărei ramificații sunt din ce în ce mai greu de detectat.
Activitățile rețelei au implicații serioase pentru Sri Lanka și comunitatea internațională în general. Atât timp cât grupării îi este permis să desfășoare propagandă, strângere de fonduri, procurare de armament, campaniile de terorism și de gherilă vor continua. Acest fapt va genera și mai multă violență și va contribui la amplificarea problemei refugiaților, ambele aspecte având implicații semnificative pentru stabilitatea acestei părți a lumii, considerată zonă sensibilă din acest punct de vedere.
Globalizarea face ca evenimentele care afectează afacerile interne ale unei țări să aibă implicații majore pe plan regional și global. Problema refugiaților, transferurile de armament, terorismul, spălarea de bani, traficul de droguri, consecințe ale războiului TEET în Sri Lanka, și-au demonstrat în mod repetat potențialul de distrugere a securității interne și internaționale în era post Războiul Rece.
CONCLUZII
Acțiunile teroriste sunt fundamentate pe interpretarea subiectivă a realității, interpretare care diferă de cea a oficialităților și a societății.
Acțiunile teroriste sunt guvernate de motivații bazate pe o percepere clară a realității, unul din scopurile organizațiilor teroriste fiind acela de a convinge pe cei ce iau cunoștință de acțiunile lor, să gândească în același mod cu ele. O problemă importantă a luptei dintre guvern și teroriști constă în definirea conceptului de conflict. Fiecare parte interpretează acest lucru prin prisma propriilor standarde de legitimitate politică. Sistemele conceptuale, scopurile și principiile călăuzitoare se bazează pe imagini dominante, simboluri, mituri care contribuie la formarea unei credințe și în consecință la acțiuni. Conținutul și originea crezurilor teroriste contribuie la adoptarea unei anumite strategii teroriste, reacții teroriste față de politica guvernului și, respectiv, la rezultatele acțiunilor teroriste.
Sistemele concepțiilor teroriste derivă din numeroase surse sau izvoare. Climatul social-politic în care operează organizația teroristă se constituie în unul dintre acestea, în sensul că poate cuprinde variabilele de cultură generală (istorie, tradiție, religie) care sunt asimilate diferit de membrii societății prin structuri de natură socială diversă, rezultând ideologii formale.
În formarea unei concepții, alte izvoare determinante pot fi de natură internă. Teroriștii acționează într-o situație caracterizată prin stres și nesiguranță, aspecte care conduc la formarea unei credințe, concepții particulare sau specifice greu de schimbat. Așadar, stresul mental, dar și determinarea ideologică inerentă terorismului încurajează încrederea într-un set de crezuri inhibând flexibilitatea și deschiderea în plan social.
Un element semnificativ al sistemului de convingeri este reprezentarea sau imaginea formată asupra eu-lui personal sau altei persoane și, respectiv, asupra lumii. Reprezentările sunt, de regulă, stereotipe, preconcepute sau rigide, simplificând realitatea. Dezumanizarea sau zeificarea inamicului, domină gândirea teroristului.
Majoritatea teroriștilor revoluționari de stânga se autoconsideră victime și nu agresori, apreciind că ei sunt reprezentanții celor exploatați, ei sunt cei care pot discerne adevărul și nu masele, numai ei pot identifica pericolul social pe care masele nu-l sesizează. Teroriștii se autoconsideră din punct de vedere moral superiori, ei fiind luptătorii pentru libertate, cu o legimitate care nu poate fi pusă la indoială.
Ideologia reprezintă un mijloc puternic de influențare, fiind în același timp un factor cu caracteristici internaționale care depășesc problematica națională dar care poate fi interceptată diferențiat în funcție de cunoștințele specifice comunităților respective.
Implicați în luarea de decizii care au ca rezultate consecințe de moment, rapide, teroriștii, acceptă un risc personal, dar implică și soarta organizației din care fac parte și care poate fi pusă în pericol.
Membrul grupului trebuie să se supună în totalitate normelor interne acestuia, să accepte nu numai perceptele politice, ci și sistemele de reguli sociale și psihologice.
În ciuda preocupărilor de a întări coeziunea, există disensiuni în cadrul grupărilor teroriste. Facționalismul este semnalat în grupările teroriste basce și palestiniene. Facțiunile organizațiilor teroriste nu realizează consensul, de regulă, în problema celor mai adecvate mijloace ce trebuie folosite pentru atingerea scopurilor lor colective.
Varietatea metodelor este determinată de varietatea convingerilor. Circumstanțele specifice unui grup terorist, izolat de societate, aflat sub amenințare și pericol constant, ducând lipsă de informații de valoare și canale de legătură și încredere fanatică în precepte rigide și inflexibile despre relația lor cu lumea, sugerează ideea că abilitatea teroriștilor de a se adapta realității este limitată.
Nu este întâmplător faptul că noul tip de terorism a apărut și se menține pe fondul crizei de structură a unora dintre societățile actuale.
Lipsa de drepturi și afectarea în diferite forme a personalității umane sunt des întâlnite în mai multe țări ale lumii, țări în care mecanismul politic și de stat îngrădește și suprimă libertăți elementare. Mijloacele de constrângere îmbracă diferite forme, în timp ce anumite manifestări agresive găsesc îngăduință în ochii autorităților, întrucât servesc anumite interese ale cercurilor conducătoare. Se ajunge astfel ca agresivitatea să fie susținută de ideologii antiumane, iraționale. Ignorând lecțiile dureroase ale istoriei, în unele state sunt reactivate formațiuni neofasciste și extremist-naționaliste, care întrețin idealuri revanșarde și tulbură tinere conștiințe debusolate, îndemnând la acte reprobabile, criminale.
Opinia publică din mai multe țări ia atitudine, protestează și condamnă organizațiile criminale de tipul Mafiei, pe cele neofasciste și extremiste, care afectează grav democrația, siguranța civică, drepturile și libertățile cetățenești, sfidându-le cu cinism.
În veacul abia încheiat, Andre Malraux enunța faimosul aforism conform căruia secolul XXI va fi religios sau nu va fi, pur și simplu. După momentul 11 septembrie 2001, aceste spuse, perfect valabile, necesită o completare. Secolul în care am pășit va trebui să fie, deopotrivă, și vigilent, dar și tolerant, pentru că altfel, într-adevăr, s-ar putea să nu mai fie deloc.
ANEXE
ANEXA 1
POLITICIENI UCIȘI DE TEET
ANEXA 2
ATENTATE TERORISTE ÎMPOTRIVA PERSOANELOR
BIBLIOGRAFIE
1. ARĂDĂVOAICE, Gheorghe, Războaiele de azi și de mâine. Agresiuni nonconvenționale, Editura Militară, București, 1999;
2. ARĂDĂVOAICE, Gh., ILIESCU, D., NIȚĂ,D.,L., Terorism, antiterorism, contraterorism, Editura Antet, București, 1997;
3. BACOV, Marian, Istoria cruzimii, Editura Punct, București, 1998;
4. BANDURA, Albert, Agression: A social learning analisys, Englewood Cliffs, Prentice Hall, Erelbaum, 1973;
5. BLIDARU, Horațiu, Terorismul înainte și după 11 septembrie 2001, în Psihologia & Mass Media, Editura A.N.I., nr.2/2002;
6. BIDU, Ioan, Armele „noului terorism”, în Psihologia & Mass, Editura A.N.I., nr. 3-4/2002;
7. BODUNESCU, Ion, Terorismul, fenomen global, Editura Odeon, București, 1997;
8. BOTESCU, Mircea, Noi forme de terorism: noi amenințări globale în Psihosociologia și Mass-Media, Editura ANI, București, nr.4/2000;
9. BRÂNZEI,P.,SCRIPCARU,Gh., PROZYCESKY,T., Comportamentul aberant în raport cu mediul, Editura Junimea, Iași, 1970;
10. COSMOVICI, Andrei, Psihologie generală, Editura Polirom, Iași, 1996;
11. CRENSHAW, Martha (editor), Terrorism, legitimacy and power: The conseqences of political violence, Westleyan University Press, Middletown, 1993;
12. CRISTEA, Dumitru, Structurile psihosociale ale grupului și eficiența acțiunii, Editura Academiei RSR, București, 1994;
13. CRISTEA, Dumitru, Tratat de psihologie socială, Editura Pro Transilvania, 2001;
14. DRAGOMAN, Ion, Terorismul în dreptul internațional, București, 2001;
15. DRAGOMIRESCU, V., Psihosociologia comportamentului deviant, Editura Ștințifică și Enciclopedică, București, 1976;
16. DURKHEIM, Emil, Despre sinucidere, Institutul European, Iași, 1993;
17. DOLLARD, J., DOOB, L., MILLER, N., SEARS, R., Frustration and Agression, Yale University Press, New Haven, 1939;
18. EIBL- EIBESFELDT, I., Agresivitatea umană, Editura Trei, București, 1995;
19. EPURE, M., Terorismul internațional: repere conceptuale, grupări reprezentative și aspecte ale cadrului juridic de combatere, Editura ANI, București, 1997;
20. EYSENCK, H., J., Descifrarea comportamentului uman, Editura Teora, București, 1998;
21. EYSENCK, H., J., Dimensions of personality, Kegan Paul, London, 1947;
22. FILIP, Teodor, Teroriștii printre noi, Editura Obiectiv, Craiova, 2002;
23. GIRARD, R., Violența și sacrul, Editura Nemira, București, 1995;
24. GOLU, Pantelimon, Psihologie socială, EDP, București, 1974;
25.IORDACHE Marcel, Mediatizarea terorismului în Psihologia & Mass Media, Editura A.N.I., nr. 3-4/2002;
26. IONESCU, G., Epistemologia și psihologia suicidului, Editura Medicală, București, 1981;
27. JENKINS, Bart, International Terrorism: A New Mode Of Conflict, Crescent Publications, Los Angeles, 1975;
28. LAQUEUR, Walter, The Age of Terrorism, Little, Brown and Company, Boston, 1987;
29. LLOYDS, Andrew, MATHEWS, Peter, Bioterorismul, Editura Hiparion, Cluj-Napoca, 2002;
30. MARRET, Jean- Luc, Tehnicile terorismului, Editura Corint, București, 2002;
31. MAXIM, Ioan, Terorismul- cauze, efecte, măsuri de combatere, Editura Politică, București, 1989;
32. MORAR Ecaterina, Psihologie și situație, editura Paideia, București, 2003;
33. MUNTEANU, Miruna, ALEXE, Vladimir, Misterele din 11 septembrie și noua ordine mondială, Editura Ziua, București, 2002;
34. NECULAU, A., Liderii în dinamica grupurilor, Editura Ștințifică și Enciclopedică, București, 1997;
35. NICA- UDAGIU, L., Conduita autoagresivă în Neurologia, psihiatria,neurochirurgia, Editura Medicală, București, 1982;
36. OGDEN, Kirk, Teroriștii mileniului III, Editura Bogdana, București, 2001;
37. PAUL, Vasile, Conflictele secolului XXI. Proiecții în spațiul strategic, Editura Militară, București, 1999;
38. ROSENAU, James, Turbulențe și politica mondială, Editura Academiei, București, 1994;
39. SIMILEANU, Vasile, Asimetria fenomenului terorist, editura Top Form, București, 2003;
40. SHNEIDMAN, E., S., Suicide în Comprehensive Textbook Of Psychiatry, The William Wilkins Co. Baltimore, 1976;
41. STĂNCIULAGU, Ștefan, Violență, mit și revoluție. De la violența simbolică la donjuanismul politic al democrațiilor, Editura All, București, 1998;
42. STÂNGACIU, Stan, Strategia combaterii terorismului și diversiunii, Editura Ministerului de Interne, București, 1996;
43. TISMĂNEANU, Vasile, Arheologia terorii, Editura All, București, 1998;
44. TOFFLER, Alvin și Heidi, Război și antirăzboi. Supraviețuirea în zorii secolului XXI, Editura Antet, București, 1996;
45. TUDOSE, Cerasela, Aspecte psihologice ale agresivității umane , Editura ANI, București, 2003;
46. VOINEA, Maria, PRUNĂ, Mihaela, DUMITRESCU, Florin, GABOREAN, Ioan, Terorismul înainte și după Ben Laden, Editura Mediauno, București, 2001;
47. WILKINSON, Paul, Terrorism and Liberal State, Penguin Books, Londra, 1986;
48. ZLATE, Mielu, ZLATE, Camelia, Cunoașterea și activarea grupurilor sociale, editura Politică, București, 1982;
49. *** Culegere de studii, Terorismul: istoric, forme, combatere, Colecția Biblioteca Ziua, București, 2002;
50. *** Patterns of Global Terrorism, U.S. government Printing Office, 2000;
51. *** A VIII a sesiune de comunicări științifice, Editura ANI, 2002;
52. *** A IX a sesiune de comunicări științifice, Editura ANI, 2003;
53. www.socialhuman.com
54. www.terror.gen.tr./english/whatisterrorism/index/html
55. www.specwarnet.com/europe/sas/html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Terorismul, Fenomen Complex, Plurideterminat (ID: 125751)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.