Terorism Religios

Terorism religios

Violențele religioase care au afectat relațiile dintre comunitatea musulmană și cea creștină în ultimele decenii nu au dispărut odată cu alungarea dictatorului Hosni Mubarak. Mai mult, aceste violențe pot deveni o piedică reală în drumul spre democratizare.

Între anii “60-90” numărul mișcărilor fundamentaliste s-a triplat pe glob. În același timp, așa cum observă Bruce Hoffman, a existat o explozie a grupurilor teroriste religioase începînd cu 1968 și pînă azi, cînd aproape un sfert din toate grupurile teroriste ce activează în lume sunt motivate de concepții religioase.

Spre deosebire de adversarii lor laici, teroriștii religioși sunt prin natura lor extremi de motivați prin religie, dar sunt conduși și de considerațiile politice practicate zilnic în contextual mediului lor specific. Aceasta face dificilă separarea și distincția între o sferă politică și cea religioasă a acestor grupări teroriste pentru un observator general.

Nicăieri nu este mai clar că în grupările teroriste musulmane religia și politica nu pot fi separate de Islam. De exemplu, Hizb’allah sau Hamas acționează într-un cadru ideologic religios pe care îl combină cu acțiuni politice, practice și precise în Liban și Palestina. Astfel, aceste grupări își propun nu numai obiective pe termen scurt cum ar fi eliberarea membrilor luați prizonieri, dar și obiective pe termen lung ca continuarea rezistenței contra ocupării propriilor teritorii și eliberarea tuturor credincioșilor.

Proliferarea mișcărilor extremiste religioase a fost de asemenea însoțită de o creștere fulgerătoare a numărului de acte de terorism începînd cu 1988, aceste mișcări fiind autoarele a mai mult de jumătate din cele 64.319 incidente înregistrate între 1970 și iulie 1995.

Creșterea terorismului religios este și un indicativ al transformării terorismului contemporan într-o nouă metodă de luptă de tactici și tehnici folosite de variate grupuri ca o reacție la multitudinea schimbărilor pe plan local, regional și global în ultimile 3 decenii.

Dincolo de problemele sociale reale cărora autoritățile trebuie să se adreseze, această virulență sectară poate fi extrem de utilă pescuitorilor în ape tulburi, acelor forțe politice retrograde care doresc să păstreze status-quo-ul.

Evoluția actuală a terorismului religios nu s-a realizat într-un loc închis și nici nu reprezintă un fenomen nou. A fost propulsat pe primul loc în perioada de după Războiul Rece, fiind în același timp accentuat de explozia de conflicte etnico-religioase și de imediata apropiere a noului mileniu. Dizolvarea rapidă a elementelor tradiționale ale legăturilor sociale și culturale în interiorul și între societățile în curs de globalizare, combinate cu moștenirea istorică și în condițiile de represiune politică, inegalitate economică și prefaceri sociale în cadrul mișcărilor disperate ale extremismului religios, toate au condus la o creștere a fragilității, instabilității și imprevizibilului, în prezent și în viitor.

Conform unor studii recente, terorismul religios atinge cel mai mare număr de victime în fiecare an. Există un consens între experți care afirmă, că 99% dintre atacurile teroriste sunt motivate de probleme legate de credință.

Teroriștii religioși își percep acțiunile ca fiind defensive și reacționează ca atare, justificîndu-le în acest mod. Jihad-ul Islamic, de exemplu, este în esență o doctrină defensivă, sancționată religios de conducătorii musulmani care au luptat împotriva agresorilor identificați, a tiranilor și a musulmanilor rebeli. În forma lor cea mai violentă, acțiunile sunt justificate ca o modalitate de a preveni stingerea identității distincte ale comunității islamice în favoarea forțelor laicizării și modernismului. Sheikh Fadlallah, ideologul șef al Hizb’alah afirma: “cînd Islamul luptă într-un război, luptă ca orice altă putere din lume, apărîndu-se astfel încît să-și păstreze existența și libertatea, forțată fiind să ia măsuri preventive cînd e în pericol”. Extremiștii Sikh, deși au susținut că violența nu e scuzabilă totuși au convingerea, atunci cînd toate mijloacele pașnice sunt epuizate, că “trebuie să pui mîna pe sabie”. Caracterul defensiv al protecției credinței prin violența religioasă e de asemenea evident în teama de a nu-și pierde identitatea. Concepția paranoică a mișcărilor supremației albe e condusă de un amestec de rasism și antisemitism, iar acest simț al persecuției e vizibil în cadrul Shi’as ca o teamă istorică veche de peste 13 secole. La libanezii Hizb’alah, comemorarea martirului lui Iman Husayn, de exemplu, a fost folosită atît ca justificare, cît și ca forță călăuzitoare pentru organizarea de atacuri sinucigașe.

Se acreditează ideea că terorismul religios servește ca unic mijloc de opoziție politică. Liderul Kach, Baruch Marzel, explică: “credeam că Dumnezeu ne-a dat în a șasea zi de război, ca pe un miracol, această țară. Luăm acest cadou de la Dumnezeu și îl aruncăm. Guvernul încalcă orice lucru sfînt din această țară într-un mod foarte brutal”. Asemănător, ultimul lider palestinian al Jihad-ului Islamic, Fathi al-Shaqaqi, spunea cu referire la acordul Ghaza-Jerichon dintre palestieni și Israel: “Arafat și-a vîndut sufletul de dragul trupului său și încearcă să vîndă și sufletul poporului palestenian pentru a putea supraviețui politic”. Percepția grupurilor teroriste a amenințării pe care laicizarea o reprezintă din interiorul aceleiași societăți e manifestată în mod simbolic și prin alegerea numelor, indicînd că ei au monopolul absolut al revelațiilor adevărate ale lui Dumnezeu. De aceea, nu este surprinzător că unele dintre cele mai violente grupuri teroriste din ultimul deceniu au adoptat nume ca: Hizb’alah (Partidul lui Dumnezeu), Aum Shinrikyo (Adevărul Suprem) și Jund al-Haqq (Soldații Adevărului). Aceste nume îi înzestrează cu legitimitate religioasă, autenticitate istorică și justificare pentru actele lor în ochii urmașilor și ai potențialelor recruți. De asemenea, asigură o semnificație valoroasă unității lor de scopuri, direcții și grade de luptă, cu nume ca: Jundallah (Soldații lui Dumnezeu), Hamas (Zel), pînă la Eyal (Organizația de Luptă Evreiască) și Grupul Islamic Înarmat (GIA), care promit luptă dîrza și sacrificii supreme.

Din mai multe puncte de vedere, teroriștii religioși îmbrățișează viziunea ideologică a unei lupte disperate de a rezista laicizării atît din interior cît și din exterior. Ei urmăresc această viziune în termeni religioși, total necompromițători în luptele dintre bine și rău.

Impresia de totalitate a luptei acestor războinici religioși e pur și simplu definită în termini dialectici și universali, cum ar fi credincioși împotriva necredincioșilor, ordine împotriva haosului și dreptate împotriva nedreptății, care este oglinda în întreaga natură intrasigentă a cauzei lor. Această cauză este fundamentul lui Eretz Israel, un stat Islamic bazat pe legea sharia sau pe un Khalistan independent (Tarîm al purității). Astfel, teroriștii religioși percep lupta ca pe un război disperat împotriva dușmanilor lor. Această percepție este deseori folosită pentru a justifica nivelul și intensitatea violenței. De exemplu, această teamă a războiului e mereu detectabilă în scrieri și declarații ale teroriștilor ca de exemplu lui Yigal Amir pentru asasinarea rabinului, sau în articolul 8 al manifestului Hamas care arată că jihadul este drumul său și că “moartea în numele lui Allah e credința sa sublimă”.

Acest sens de totalitate a luptei face apel la comunitățile cu o lipsă acută de drepturi, asuprite și înstrăinate, cu promisiuni de schimbare și prevederea unor alternative constructive. Unele grupuri teroriste religioase se bazează nu numai pe violență, dar au și clădit o impresionantă organizare prin intermediul unei strategii de “re-islamizare sau de re-iudaicizare începînd de jos”.

În timp ce extremiștii religioși țintesc în mod constant simbolurile tiraniei, ei nu sunt îngrădiți de posibilitatea de a muri și de natura nediscriminatorie a violenței folosite, fiind determinată și justificată de apărarea credinței și comunităților.

Teroriștii religioși se consideră martiri ai credinței lor,astfel Sekh Fadllalah spunea: “Nu e nici o diferență între a muri cu o armă în mînă sau a te arunca în aer. În caz de luptă sau război sfînt trebuie să găsești cele mai bune metode pentru ați atinge scopurile”.

Mecanismele declanșate ale actelor terorismului religios, în funcție de intensitate, metode și momente sunt strîns controlate de vîrfurile ierarhiei clericale. Aceasta a fost demonstrată în mod clar în complotul Gush Emunium din 1984 pentru a arunca în aer Templul Mount, cel de-al trei-lea loc sfînt Islamic, în parte din motive mesianice (să cauzeze un război dezastruos între evrei și musulmani pentru a grăbi venirea lui Mesia) și în parte pentru a împiedica returnarea sfîntului pămînt evreesc arabilor în schimbul păcii prin acordul de la Camp David.

Aprobarea și folosirea violenței religioase cere dușmani identificați în mod clar. Noile grupuri teroriste religioase de azi nu apar fără nici un scop, iar membrii săi nu sunt născuți ca fiind extremiști, identificarea dușmanului și decizia de a folosi violența împotriva lui depind și sunt conturate de gradul înalt al sensului crizei, amenințînd creditele și comunitățile lor. În schimb, aceasta este influențată de moștenirea istorică a represiunii politice, inegalitatea economică sau prefacerile sociale, și ar putea fi sporite de disputele credincioase și individuale, în concordanță cu strategiile și tacticile politice adoptate pentru a le confrunta în funcție de contextul local, regional și internațional. Pe plan intern, această luptă poate fi îndreptată împotriva corupției sau nedreptății sistemului politic, sau împotriva altor comunități religioase, iar pe plan extern poate fi focalizată asupra influențelor străine, care reprezintă o amenințare culturală, economică sau politică pentru respectivele comunități religioase. Ținta preferată a acestor lupte, în mod special a teroriștilor credinței musulmane, par a fi îndeosebi, America și Israelul.

În timp ce identificarea dușmanilor e adînc înrădăcinată atît în istoria îndepărtată, cît și în cea recentă, direcțiile teroriste ale mișcărilor musulmane combatante față de dușmanii externi au urmat faze distincte în funcție de prefacerile politice și ideologice din regiune. Aceste faze sunt direct influențate de revoluția iraniană din 1979, de lupta de rezistență musulmană condusă de Mujaheedin împotriva sovieticilor în Avganistan, de Victoria electorală a Frontului Islamic al Salvării (FIS) din Algeria (1990-1991) și de asemenea “Declarației Israeliano-Palestiniene a Pricipiilor” în septembrie 1993.

În comparație cu echivalentul lor laic, teroriștii religioși nu au fost în mod deosebit inventivi cînd a fost vorba de folosirea unor noi tipuri de arme din propriul arsenal, bazîndu-se în schimb pe bombele tradiționale și pe gloanțe. Cu toate acestea teroriștii religioși au demonstrat o mare ingeniozitate în ce privește tacticile folosite pentru selectarea mijloacelor, metodelor și momentelor de violență în scopul cauzării efectului maxim, au utilizat noțiunea de martirium și autosacrificare prin bombe sinucigașe ca o ultimă metodă față de dușmanii lor convenționali puternici.

Din punct de vedere criminologic se observă că în timp ce cîteva grupuri teroriste au realizat multe misiuni sinucigașe, terorismul religios folosește metode tradiționale de asasinat, răpire, detonări și bombardări într-o abilă combinație în funcție de contextul politic la nivel local, regional și internațional. Este important de semnalat că în ciuda extinderii și abundenței grupurilor teroriste religioase cu diferite cereri și revendicări, toate sunt unite nu numai în ceea ce privește nivelul și intensitatea violenței folosite, ci și în rolul jucat de simbolismul religios în selectarea țintelor și al momentelor violenței. Țintele sunt aproape mereu alese în mod simbolic și cu grijă pentru a cauza cea mai puternică traumă psihologică dușmanului și pentru a spori credințele religioase ale grupului terorist printre proprii adepți. Acest lucru este evident în alegerea de către teroriștii musulmani a ambasadelor, avioanelor, diplomaților și turiștilor străini pentru a atinge simbolic inima adversarilor.

În cele din urmă perioadele de violență ale teroriștilor religioși sunt alese cu grijă pentru a coincide cu propriile cerințe teologice sau pentru a profana sărbătorile religioase și momentele sacre ale dușmanilor.

Prezentarea terorismului religios și a implicațiilor sale încearcă să demonstreze că, în ciuda credinței populare, natura și scopul terorismului religios nu sunt dezorganizate sau întîmplătoare, ci sunt conduse mai degrabă de o unitate logică interioară formată din diverse grupuri și credințe care folosesc violența politică pentru a promulga cauzele lor sfinte. Recurgerea la terorism prin imperative religioase nu e un fenomen nou,ci mai degrabă unul adînc înrădăcinat în istoria și evoluția credințelor. Religiile au folosit în mod constant la definirea cauzelor și a dușmanilor, ca și mijloacelor, a metodelor și a perioadelor violenței. Și astfel, explozia virtuală a terorismului religios în perioada recentă e partea integrantă a unui proces ce poate fi comparat cu luptele de eliberare neocoloniale. Acest proces a blocat credințele religioase în cadrul frontierelor și al obligațiilor geografice și politice inexpresive, și a fost accelerat de mari schimbări în mediu politic, economic, militar și socio-cultural, format din condiții locale dificile pentru credincioși. Nesiguranța și imprevizibilitatea mediului actual, în timp ce lumea e în căutare de noi ordini mondiale, admit o creștere globală a mediului cu conflicte etnice și naționale, asigură multor grupuri religioase teroriste oportunitate și resursele pentru a modela istoria în concordanță cu datoria lor divină, cauză și mandat, în timp ce arată altora că se apropie sfîrșitul lumii. De aceea este necesar să se încerce să nu se amenințe cu această nouă forță religioasă în cadrul politicilor globale. Ele pot constitui o entitate monolitică care mai degrabă să fie dornică să înțeleagă logica internă a acestor grupuri individuale și mecanismele care dau naștere terorismului astfel încît să submineze creșterea terorismului și puterii lor cît timp sunt aici pentru a rămîne.

În concluzie, criminalitatea descrisă în acest paragraf, are la bază fanatismul religios într-un fel, dar mai degrabă este vorba de o lipsă totală de credință în Dumnezeu, care, în ultimă instanță întruchipează Binele universal și pentru care omorîrea unui om este cel mai mare păcat, dar și atentat la lege. De aici reiese și importanța cunoașterii acestor aspecte pentru orice specialist din jurisprudență. Deși în Republica Moldova nu ne confruntăm direct cu această problemă, odată cu era globalizării și mondializării asemenea lucruri se pot răspîndi ușor oriunde.