Terminologia Ramura a Lingvisticii
ADNOTARE
LISTA ABREVIERILOR
INTRODUCERE
1. Terminologia – ramură a lingvisticii
1. 1. Termenul și limbajele specializate
1.2. Constituirea și dezvoltarea terminologiei românești
1.3. Tendințe actuale ale evoluției terminologiei științifice românești
Concluzii la capitolul 1
2. Constituirea și evoluția terminologiei educației
2.1. Terminologia educației din perspectivă diacronică și sincronică
2.2. Modernizarea și specializarea terminologiei pedagogice
2.3. Caracteristici ale terminologiei pedagogice actuale
3. Incidența traducerii asupra terminologiei educației
3.1. Frecvența împrumuturilor din limba engleză în terminologia educației
3.2. Dificultăți de echivalare a unor termeni în discursul didactic actual
3.3. Particularități de traducere aterminologiei educației
Actualitatea și importanța problemei abordate. Terminologia ca domeniu de cercetare a evoluat de la practică socială (anii ’30 ai secolului al XX-lea) la știință interdisciplinară cu diverse direcții și orientări. Grație cercetărilor din ultimele două decenii privind limbajele specializate, traducerea specializată, statutul și metodele terminologiei, definițiile terminografice, caracteristicile termenului, relația dintre termen și cuvânt etc., s-au produs modificări radicale în teoria terminologiei actuale. Ideile pe care se sprijină terminologia clasică postulează un studiu static al categorizărilor (neglijând caracterul istoric al semnificațiilor). Această orientare de studiere a sistemelor terminologice generează o serie de dificultăți practice, deoarece tratează conceptele ca fiind fixe și independente de evoluția istorică și înlătură semnificația din cercetare în beneficiul desemnării.
Descrierea dinamicii terminologiei științelor educatiei sub impactul traducerii, constituirea termenilor din diverse domenii de cunoaștere sub aspect diacronic, comportamentul semantic și pragmatic al unităților terminologice, integrarea și funcționarea acestora în texte cu grade diferite de specializare și în mass-media reprezintă probleme actuale extrem de importante.
Evoluția termenilor, în orice limbă, este un indiciu al vitalității și al modernității acestei limbi, deoarece o limbă bine dezvoltată trebuie să fie aptă să exprime concepte impuse de noile realități extralingvistice. Pentru limba română, este deosebit de importantă cercetarea terminologică în corelație cu traducerea, întrucât anume activitatea de traducere din limbile de circulație internațională este calea principală de difuzare a termenilor în limbajele specializate românești. Ponderea cea mai mare a unităților terminologice se constituie din elemente internaționale (care circulă în mai multe limbi), de aceea româna este în situația de a prelua masiv termeni formați în alte limbi și de a-i adapta propriului sistem lingvistic sau de a căuta mijloace interne pentru a exprima conceptele necesare, impuse de dezvoltarea actuală a societății.
Scopul și obiectivele tezei. Scopul cercetării constă în studierea dinamicii terminologiei științelor educației sub impactul traducerii. Pentru atingerea acestui deziderat, ne-am propus:
definirea noțiunii de termen și limbaj specializat;
constituirea și dezvoltarea terminologiei românești;
prezentarea detaliată a tendințelor actuale ale evoluției terminologiei științifice românești;
definirea și prezentarea terminologiei educației din perspectivă diacronică și sincronică;
modernizarea și specializarea terminologiei pedagogice;
punerea in evidenta a caracteristicilor ale terminologiei pedagogice actuale;
revelarea dificultăților de echivalare a unor termeni în discursul didactic actual;
prezentarea și caracterizarea particularităților de traducere a terminologiei educației
Noutatea științifică a lucrării derivă din faptul că terminologia științelor educației este în proces de consttituire, terminologia fiind considerată din ce în ce mai mult o disciplină lingvistică, o lexicologie. Prin conceptele teoretice cu care operează și prin obiectul de studiu, terminologia creează o punte interesantă între lingvistică – considerată la modul general – și știintele exacte.
Importanța teoretică a lucrării. Cronologia dezvoltării științelor și a influențelor suferite în
diferite epoci istorice se reflectă inclusiv în limbajul acestor științe și în terminologia lor. Pentru a descrie terminologiile în dinamica lor, știința complexă a terminologiei apelează la metode și
instrumente din lingvistică. Rolul lingvisticii în terminologie începe cu interpretarea termenului ca „semn lingvistic (viu)”. Studiul real al termenilor în uzaj, întreprins de terminologia descriptiv-lingvistică,implică relația dintre lexicul comun și lexicul specializat, ceea ce permite descrierea lor din aceeași perspectivă și cu aceleași metode. Astfel, lingvistica contribuie la caracterizarea individuală sau comparativă a unor terminologii pentru a le stabili atât specificul, cât și problemele de interes general. Cercetarea promovează ideea că terminologia este una dintre multiplele manifestări ale vitalității unei limbi.
1. Terminologia – ramură a lingvisticii
1.1Termenul și limbajele specializate.
Concept și termen. Dezbaterile asupra obiectului de studiu al terminologiei conturează
două poziții. Pentru unii teoreticieni, obiectul de studiu al terminologiei este conceptul, reprezentat ca o entitate universală superioară termenului, termenul nefiind decât o etichetă pentru a denumi conceptul. Pentru alții, obiectul central este termenul, considerat o unitate dotată în același timp cu formă și conținut. Cercetătorii explică această divergență prin adaptarea la sarcina specifică de realizat și la finalitatea cercetării sau aplicației terminologice. Este cert că, pentru specialiștii puși în situația de a produce cunoștințe noi, conceptul prevalează asupra denominației. Totuși, pentru alți specialiști, cum ar fi traducătorii sau lexicografii, terminologia are în centrul atenției termenul.
Terminologia tradițională operează cu noțiunile concept și termen, pe care le separă net. În
norma ISO 704, conceptul este definit drept „construcție mentală care servește la clasificarea
obiectelor individuale ale lumii exterioare sau interioare cu ajutorul unor abstracții mai mult sau mai puțin arbitrare”. Conceptul este considerat, prin urmare, o unitate sistematică, parte componentă a unui ansamblu structurat de concepte, în interiorul căruia își definește valoarea. Delimitarea conceptelor se face prin definiții. Astfel, conceptele sunt reprezentări mentale ale obiectelor într-un domeniu specializat și pot fi definite prin integrarea lor într-un domeniu de referință. Sistemele conceptuale pot fi reprezentate prin arbori conceptuali sau prin scheme de domeniu. După cum remarcă Monique Slodzian, „studiul structural prin arbore sau schemă de domeniu preconizat de Wüster și Lotte postulează că orice cunoștință este prin esența sa o cunoștință relațională” [369,p. 226]. Structurile în discuție sunt totuși utile în elaborarea de dicționare terminologice și plurilingve și de baze de date, întrucât permit o organizare riguroasă a domeniului și o verificare strictă a echivalențelor în diferite limbi, fundamentată pe definiții.
Această poziție este în acord cu definiția canonică pe care Felber (discipol al lui Wüster) o dă
terminologiei: „Domeniu de cunoaștere interdisciplinar și transdisciplinar care tratează noțiunile
[subl. n.] și reprezentările lor (termeni, simboluri etc.)” [279, p. 1]. Din definiția citată se desprinde ideea că noțiunile, ca entități conceptuale, prevalează în terminologie asupra formelor prin care sunt exprimate acestea, lingvistice sau nonlingvistice, considerate drept variabile importante, însă mai puțin esențiale. În această ordine de idei, invocăm opinia divergentă a lui François Rastier: „Conceptul de termen nu impune prin el însuși alegerea între semnificat și concept, ceea ce este convenabil dacă vrem să evităm separarea dintre semantic și mental” Terminologia contemporană nu se limitează la reflecții despre semn și concepe limbajul specializat absolut altfel decât o nomenclatură, pe când noțiunea de sistem terminologic implică ideea că termenii sunt conectați între ei prin relații „conceptuale”, în afara discursului. Unii cercetători asimilează structura conceptuală cu ceea ce în inteligența artificială (IA) este reprezentarea cunoștințelor, descriind sistemele noționale corespunzător ontologiei domeniilor de specialitate [339].
Definiția standard a termenului furnizată de una dintre normele ISO fundamentale în ceea ce
privește terminologia (ISO 704/TC 37) în varianta ei din 1997, Terminology Work. Principles and Methods, este: „Un termen este o desemnare ce constă în unul sau mai multe cuvinte care reprezintă un concept general aparținând unui limbaj special”. Norma explicitează că „un termen trebuie să fie acceptat și folosit de specialiști ai domeniului de activitate respectiv“ [308].
În același spirit al tradiției wüsteriene este definit termenul și de unii cercetători (francezi,
canadieni, români ș.a.): un termen „desemnează o noțiune în mod univoc în interiorul unui
domeniu” [335]; o unitate terminologică sau un termen „este un simbol convențional reprezentând o noțiune ce se definește într-un domeniu al cunoașterii” [279, p. 3]; termenul este „o etichetă, un cod de bare pentru a indica o noțiune, independent de o anumită limbă”, „termenii nefiind cuvinte” (sau semne lingvistice), iar terminologia fiind concepută ca „o fabrică de nume pentru obiecte mentale din diferite domenii” [356, p. 902-903]; „termenul este un simbol atribuit unui concept. Conceptul este sensul termenului. Termenul poate fi un cuvânt sau grup de cuvinte, o literă sau un simbol grafic, o abreviere, un acronim. Caracteristicile care disting un termen de un cuvânt care nu este termen sunt: precizia și faptul că aparține unui sistem de termeni” [56, p. 25]; termenul este „denumirea unei noțiuni (obiect sau proces), exprimată printr-o unitate lingvistică, definită într-un limbaj de specialitate. Termenul este un simbol atribuit unui concept. El este considerat o unitate terminologică (denumită simbolic UT)” [147, p. 23].
Dominantă în definițiile citate este ideea că termenul reprezintă un „simbol”, o „etichetă”, o
„desemnare” (denumire) sau chiar „un cod de bare”, „independent de o anumită limbă”, pentru a
indica un concept sau o noțiune (remarcăm sinonimia acestor termeni de la un autor la altul).
În această ordine de idei, menționăm că și Dictionnaire de linguistique (Dubois 1999) afirmă că
terminologia este caracterizată în primul rând prin studiul sistematic al conceptelor: „Se numește de asemenea terminologie studiul sistematic al denominațiilor de noțiuni (sau de concepte) specifice unor domenii specializate ale cunoașterii sau ale tehnicii (…)” [articolul terminologie, p. 481]. La același articol însă se constată că această terminologie reductivă, care neglijează în special particularitățile lingvistice ale unor grupuri diferite de vorbitori, se opune în mod evident unei noi științe a limbajului, numită socioterminologie: „Pentru a se departaja de această școală indiferentă față de aspectele sociolingvistice, terminologii francofoni au avansat, începând cu anii ‘80, noțiunea de socioterminologie” [ibid.]. Mai mult, în interiorul articolului socioterminologie se evocă unele „realități defectuoase” ale terminologiei: „Socioterminologia urmărește să ia în considerare aspectele sociolingvistice ale comunicării tehnice și științifice. (…) Socioterminologia refuză să dea prioritate noțiunii în studiul vocabularelor specializate, opunându-se astfel terminologiei majoritare, inspirate de E. Wüster” [articolul socioterminologie, p. 436].
În cele din urmă, limitările impuse de teoria terminologică tradițională au fost scoase concludent
în evidență în articolul termen: „În terminologie, termen unor grupuri diferite de vorbitori, se opune în mod evident unei noi științe a limbajului, numită socioterminologie: „Pentru a se departaja de această școală indiferentă față de aspectele sociolingvistice, terminologii francofoni au avansat, începând cu anii ‘80, noțiunea de socioterminologie” [ibid.]. Mai mult, în interiorul articolului socioterminologie se evocă unele „realități defectuoase” ale terminologiei: „Socioterminologia urmărește să ia în considerare aspectele sociolingvistice ale comunicării tehnice și științifice. (…) Socioterminologia refuză să dea prioritate noțiunii în studiul vocabularelor specializate, opunându-se astfel terminologiei majoritare, inspirate de E. Wüster” [articolul socioterminologie, p. 436].
În cele din urmă, limitările impuse de teoria terminologică tradițională au fost scoase concludent
în evidență în articolul termen: „În terminologie, termenul sau unitatea terminologică este unitatea semnificativă constituită dintr-un cuvânt (termen simplu) sau din mai multe cuvinte (termen complex), care desemnează o noțiune în mod univoc în interiorul unui domeniu” [articolul termen, p. 480]. Remarcăm că s-a reluat definiția Oficiului Limbii Franceze din Québec (OLF). Însă dicționarul lui Dubois precizează în continuare: „Această definiție, fidelă doctrinei lui E. Wüster, pune accentul pe limitarea termenului la aspectul de semnificant al semnului lingvistic. Cu toate acestea, nu trebuie să confundăm termenul astfel perceput cu semnificantul saussurian (…). Departe de reuniunea semnificantului și a semnificatului sub efectul sistemului, este vorba, în această concepție, de noțiuni (rezultate din aspecte legate de referent) care se organizează în sisteme: termenul nu este, prin urmare, așa cum se insistă în definiția dată, exprimarea lingvistică univocă a unei noțiuni care preexistă” [ibid.].
Într-adevăr, așa cum remarcă Pierre Lerat, termenii nu servesc numai pentru a desemna: ei sunt
și „purtători ai adevărului” (porteurs de vérités). De exemplu, terminologia religioasă reprezintă
vocabularul unor texte în care credința se consideră adevărată, terminologia gramaticală reflectă
consensul și divergențele în cel mai exact mod posibil de a descrie faptele de limbă etc. „Termenii nu sunt în mod exclusiv denumiri de cunoștințe: ei sunt de asemenea elemente de discurs specializat, care participă la logica acestui discurs; de exemplu, copier un fichier nu este aceeași operație dacă se muncește manual sau cu ajutorul calculatorului, procedurile și consecințele sunt distincte.” [324, p. 2]
În altă contribuție, Pierre Lerat susține că „termenii sunt unități, din punctul de vedere al formei
și conținutului, care aparțin unui sistem al unei limbi determinate, în interiorul căreia coabitează
diverse subsisteme specifice. Aceste subsisteme nu sunt, în specificitatea lor, subcoduri complete, ci variante parțiale în raport cu codul comun” [318, p. 13]. Un demers apropiat de cel lingvistic găsim și în alte definiții: termenul este „o unitate lexicală definită în textele de specialitate” [314, p. 180]; într-o versiune minimalistă, „termenul este o varietate funcțională a numelor comune” [364, p. 53].Inițial, Maria Teresa Cabré a definit termenul sau unitatea terminologică drept „unitate de bază a terminologiei, care denumește conceptele proprii fiecărei discipline specializate” [243,p. 149]. După elaborarea teoriei comunicative a terminologiei, cercetătoarea din Barcelona și-a nuanțat opiniile, susținând:
– într-o teorie a limbajului, unitățile terminologice nu sunt considerate unități distincte de
cuvinte, care fac parte din lexicul unui vorbitor. Dimpotrivă, UT sunt descrise ca valori specializate atașate unităților lexicale [subl. n.];
Dicționarul de științe ale limbii definește termenul ca „element al unei terminologii sau al unui
limbaj specializat, reprezentând denumirea cunoștințelor din acest domeniu”, considerându-l „semn lingvistic compus dintr-un semnificant și un semnificat” și „unitate a cunoașterii cu un conținut tabil”, deci mai independent față de context decât cuvintele obișnuite (DSL 2005, p. 534). Din multitudinea de definiții citate se profilează obiectul de studiu al terminologiei: termenul, înțeles fie ca unitate a cunoașterii, concept (cu precădere în terminologia normativă sau „internă”), pus în relație cu o denumire-etichetă, fie ca semn lingvistic asemănător cuvântului, care poate fi cercetat cu mijloacele semanticii lexicale și cu implicarea pragmaticii.
Definiția termenului implică relația dintre acesta și cuvânt-concept-obiect. Cuvântul îi
interesează mai ales pe lingviști, iar termenul este, în primul rând, o componentă a disciplinei căreia îi aparține și abia apoi a limbii în general. În altă ordine de idei, majoritatea cercetătorilor admit că sfera de utilizare a unor termeni se poate extinde dincolo de un domeniu strict specializat, deoarece în ultimele decenii se constată o apropiere între cunoașterea științifică și cunoașterea obișnuită.
Astfel, se vorbește despre concepte expert (aparținând strict unui domeniu științific) și concepte
ordinare (extinse dincolo de specialitatea strictă) [215, p. 67 ș.u.], iar această delimitare permite
elaborarea unor modele alternative ale definiției termenilor științifici [23].
Limbaje specializate. Insistența asupra caracterului internațional al terminologiilor este
de înțeles cu referire la difuzarea internațională a disciplinelor tehnice și științifice. „Dar de ce se
vorbește despre o singură limbă de terminologie internațională, dacă se impune cel mult
coordonarea normelor terminologice în fiecare limbă?”, se întreabă cu nedumerire François Rastier și continuă: „Aceasta ne duce la gândul că, asemenea ideografiei și limbilor artificiale, și
terminologia ar avea ca scop expierea Babelului” [347], după care citează un pasaj din De Vulgari Eloquentia (I, 7), unde Dante sugerează că numai datorită „limbajelor specializate” umanitatea a supraviețuit confuziei ce ține de Babel: «Il ne resta une même langue (loquela) qu' à ceux qui s'étaient groupés pour une seule et même tâche: ainsi par exemple, il resta une langue pour tous les architectes, une autre pour tous les leveurs de pierre, une autre encore pour tous ceux qui les taillaient et ainsi de suite pour chacun des ouvriers». Reținem, așadar, ideea despre limbajele specializate (profesionale) ca modalitate de comunicare într-o lume postbabelică.
Termenul nu este izolat de contextul său lingvistic sau extralingvistic (domeniul), fiind unitatea
fundamentală a limbajului specializat – limba adecvată utilizării într-un domeniu de activitate.
Pentru acest concept se folosesc mai mulți termeni: langue de spécialité, langues spécialisées,
langage spécialisé, langue spéciale, cod restrâns, microlimbă, limbă sectorială, limbă de
specialitate [v. 51, p. 12-14]. Credem că cea mai potrivită sintagmă este limbaj specializat, întrucât indică pertinent modul în care specialiștii utilizează limbajul pentru a descrie realitățile specifice sferei lor de activitate.
Deși au existat voci care negau existența limbajelor specializate, fie reducându-le la vocabulare
tehnice [358, p. 26], fie la stiluri funcționale (în anii ’70-’80 ai secolului trecut), teoria limbajelor specializate s-a impus în lingvistică mai ales datorită lucrării lui Pierre Lerat Les langues spécialisées, apărută în 1995. Lerat constată, în reflecțiile sale, că „limbile specializate” sunt destul de rar abordate din perspectivă lingvistică. Deși s-au făcut studii statistice, didactice și de analiză de discurs, există mai puține cercetări asupra mijloacelor lingvistice ale limbii științifice și tehnice [322, p. 11]. Autorul susține că limbajele în discuție sunt variante ale limbii, care exprimă cunoștințe, nu subsisteme sau „sublimbi”, însă acestea nu trebuie identificate cu terminologia: „o limbă specializată nu se reduce la o terminologie: ea utilizează denumirile specializate (termenii), inclusiv simbolurile nonlingvistice, în enunțuri ce antrenează resursele comune ale unei limbi date.
Prin urmare, limba specializată poate fi definită ca aplicarea unei limbi naturale pentru a exprima în mod tehnic cunoștințele specializate” [ibid., p. 21]. Din aceste precizări putem deduce ideea că
limbajul specializat nu este total izolat de limba comună, fiind un segment al acesteia, prin care se transmit informații de specialitate.
Maria Teresa Cabré definește limbajele specializate drept „subansambluri ale limbii comune,
caracterizate din punct de vedere pragmatic prin trei variabile: subiectul, utilizatorii și situațiile de comunicare” [243, p. 125]. Termenul are o relație specifică atât cu limba comună, cât și cu domeniul în care este încorporat, deoarece „limbajele de specialitate sunt în relație de incluziune prin raportare la limba generală și în relație de intersecție cu limba comună, cu care partajează caracteristicile și cu care mențin o relație de schimb constant de unități și de convenții” [ibid., p. 126]. Cercetătoarea face distincție între vocabularul general, lexicul specializat sau lexicul de joncțiune (lexique-charnière) și terminologia propriu-zisă [242, p. 58]. Categoria a doua (lexique-charnière) este prezentă în texte specializate de largă difuzare – în discursul mediatic, didactic, în prezentarea unui produs etc. destinate marelui public sau unui public mai puțin inițiat în domeniu. Prin urmare, am putea afirma că studiul limbajelor specializate face legătura între lingvistică și celelalte științe. Fiind variante ale limbii în întregul său, și limbajele specializate sunt supuse variațiilor istorice în plan diacronic, iar în plan sincronic, variațiilor geografice, variațiilor datorate domeniului specific de cunoaștere și variațiilor de nivel (de la limbajul savant la jargonul de atelier) [v. 51, p. 18-19]. Caracterizate prin concizie, precizie, depersonalizare, obiectivitate, frecvența ilustrațiilor, vocabulare specifice [185, p. 52-54], limbajele specializate reprezintă, pe de o parte, instrumentul cunoașterii specializate, iar, pe de altă parte, subiectul analizei lingvistice: „Limba de specialitate (la langue de spécialité) este astfel, prin textele sale, un tezaur de cunoștințe disponibile și analizabile din punct de vedere lingvistic și, în aceste resurse, un instrument de cunoaștere viitoare” [314, p. 42].
1.2.Constituirea și dezvoltarea terminologiei românești
O consecință a dezvoltării societății actuale este pătrunderea în cultura generală și în conversația cotidiană a unui mare număr de termini tehnico-științifici. Amploarea fenomenului îl determină pe Ion Coteanu să vorbească despre un adevărat impact terminologic și să arate importanța actului didactic și a manualului în corecta însușire a termenilor noi, precum și necesitatea studiului științific al limbajului acestora. În acest context, în spațiul românesc se dezvoltă – în paralel cu alte țări europene – o direcție nouă a terminologiei,promovată de Școala de la Universitatea din București, condusă de Angela Bidu-Vrănceanu, terminologia lingvistică funcțional-descriptivă, care apare ca un complement al terminologiei monografice-cronologice, dezvoltate anterior, și al celei normative, relativ contemporane cu terminologia lingvistică. Astăzi, terminologia românească dezvoltă cele două direcții principale ale terminologiei europene, normativă și descriptiv-lingvistică, cărora li se adaugă o direcție filologico-istorică, monografică, în buna tradiție a lingvisticii diacronice românești (reprezentată de G. Ivănescu, Valeriu Bologa, Jacques Byck, Despina și N.A. Ursu, Gheorghe Chivu, Ioan Oprea, Eugen
Munteanu, Manuela Saramandu ș.a.). Amintim că premisa de la care pornește direcția normativă este că orice concept preexistă termenului, acesta apărând ca un nume, terminologiile fiind considerate astfel simple nomenclaturi. Din această premisă derivă caracteristica fundamentală a direcției în discuție: normativitatea. Accentuarea caracterului normativ al terminologiei diminuează rolul lingvisticii în modelarea termenilor, acesta fiind redus la minimum (v. supra, 1.2, 1.3). Transpusă în concepție semantică, terminologia normativă operează onomasiologic, reunind toate numele (etichetele verbale) care exprimă același concept. Este direcția dezvoltată de TermRom și de președintele acestei asociații, Florin Teodor Tănăsescu, și de Uniunea Latină, reprezentată la București de Marius Sala și de Ioana Vintilă-Rădulescu. Alți reprezentanți ai terminologiei normative sunt Georgeta Ciobanu, Dorina Chiș, Mariana Pitar (Timișoara), Sanda Cherata, Liana Pop (Cluj-Napoca), Corina Cilianu-Lascu, Ileana Busuioc, Dorina Rogobete, Gleb Drăgan, Eugeniu Pavel, Costin Rucăreanu (București). Direcția descriptiv-lingvistică, de orientare semantico-lexicală și lexicografică, deschisă de Angela Bidu-Vrănceanu, contestă unele aspecte ale terminologiei normative, ale cărei postulate le interpretează gradual, apelând în acest scop la argumente lingvistice . Școala Universității din București își definește poziția printr-o cercetare detaliată și echidistantă a celor două direcții esențiale de dezvoltare a terminologiei: normativă și lingvistică, fără a ignora socioterminologia, dar creându-și o teorie și o metodologie proprie sub numele de terminologie lexicală funcțională [185, p. 124]. Înrudirile notabile pe plan european ar fi Lerat [322], Cabré [243], Gaudin [283], Depecker [263]. Terminologia este preocupată de toate problemele generale ale terminologiilor, presupunând caracterizarea termenilor în funcție de codificarea lingvistică sau nonlingvistică. Reprezentant principal al direcției lingvistice este nucleul dezvoltat în cadrul Universității din București de Angela Bidu-Vrănceanu (Alice Toma, Elena Museanu, Roxana Ciolăneanu, Monica-Mihaela Rizea, Alexandru Nicolae). Cercetări apropiate de direcția descriptiv-lingvistică au realizat și Elena Toma [183], Mariana Flaișer [100, 101], Adriana Sferle [169], Iulia Cristina Frînculescu [103], Constantin-Ioan Mladin [130] ș.a. Trăsătura definitorie a direcției promovate de Angela Bidu-Vrănceanu în terminologia românească este caracterul ei descriptiv. Descrierea terminologiilor se face în raport cu sistemul de cuvinte al unei limbi, stabilindu-se proprietăți generale și particulare ale diverselor terminologii. Dacă în studierea limbii comune se are în vedere totalitatea vocabularului unei limbi (masa vocabularului și fondul lexical principal), în studierea terminologiei eșantioanele sunt reduse la un domeniu sau chiar mai strict, la un anumit text. Instrumentul principal în și pentru descriere este dicționarul, general sau specializat, care
deseori îmbină caracterul normativ cu cel descriptiv, prezentând și uzajul termenilor sub forma unor contexte tipizate. Important este modul de explicitare a sensului, definiția. Definiția lexicografică asigură codarea și decodarea sensului, dar furnizează și informații privind uzajul (contextul), înțeles restrâns, drept combinații la stânga și la dreapta termenului, iar, și mai larg, drept text, cu diverse grade de specializare. Semantica modernă (diferențială) consideră că pentru a cunoaște și a utilize corect un termen, acesta trebuie analizat prin diferențiere față de alți termeni din același camp terminologic (v. 19 – termeni tehnici, de medicină și chimici; 24 – termeni politici; 185 – termini matematici) (v. și 5.1, 5.2). În timp ce pentru terminologia normativă „limba fasonează lumea” (limba fiind construită pentru a răspunde unui anumit mod de comunicare), pentru terminologia lingvistică limba reflectă o anumită realitate la un moment dat [185, p. 126]. Terminologia nu mai are perspectivă internațională, ci națională, compararea limbilor nefiind însă lipsită de interes. Propunerea de a compara limbile în domeniul terminologiei îi aparține lui François Gaudin [286]. Problemele de terminologie pot fi cercetate din două perspective: dimensiunea paradigmatică (relațiile de sens: sinonimia, polisemia și hiponimia în studiul ierarhic al conceptelor) și dimensiunea sintagmatică (texte și contexte, studiul uzajului). Situațiile repetabile, contextele specifice au relevanță diferită în funcție de domeniu. Există terminologii în care, pentru depășirea relației cu alte domenii și pentru deschiderea codului (terminologiile sunt considerate coduri închise), sunt necesare definițiile alternative. Este, în special, cazul științelor exacte, cum ar fi matematica, fizica, chimia (dar și medicina). Selecția informațiilor pentru crearea definițiilor alternative poate fi făcută diferit de specialist și de nespecialist, ceea ce poate duce la deplasări de sens . Specificul unui inventar terminologic poate fi analizat fie printr-o descriere statică, sincronică, fie prin una dinamică, care urmărește evoluția în timp a termenilor. Evoluția sensului unui termen apare ca un rezultat firesc al evoluției referentului, a obiectului, în funcție de stadiul științei. Metodologia propusă de Angela Bidu-Vrănceanu vizează caracterizarea terminologiei unui domeniu cu metode ale lexicologiei generale. De aici rezultă importanța deosebită acordată dicționarului general și specializat, ca instrument principal de cunoaștere a termenilor de către nespecialist, și, implicit, lecturii definiției lexicografice. Specificul fiecărei terminologii este obținut prin măsurarea devierilor față de postulatele wüsteriene, altfel spus, prin urmărirea gradului de deschidere a codului strict specializat. Alice Toma (care face parte din echipa de discipoli ai profesoarei Angela Bidu-Vrănceanu), preluând metoda de cercetare în discuție și îmbogățind-o cu date din analiza discursivă (textuală), dezvoltă o nouă subdirecție de cercetare: terminologia discursivă . Terminologia discursivă „se vrea, așadar, o solidarizare a terminologiei descriptive lexicale cu terminologia social (socioterminologia lui François Gaudin) și cu terminologia textuală (tendință remarcată în studiile de terminologie și inteligență artificială), profitând de cadrul generos al analizei de discurs, cadru deschis în egală măsură lexicologiei, semanticii, sintaxei, analizei textuale (cotext) și sociolingvisticii (context)” [185, p. 147-148]. Această tendință a dezvoltării terminologiei este justificată prin interesul sporit pentru studierea limbajelor de specialitate și a discursurilor științifice.
1.3. Tendințe actuale ale evoluției terminologiei științifice românești
Notații sintetice cu privire la conceptul de terminologie regăsim în Dictionnaire de la linguistique de George Mounin, în care se afirmă că problema terminologică este „o problemă fundamentală care se pune din nou în fiecare epocă în măsura în care o știință atinge un nivel cu adevărat epistemologic” (p. IX). Astfel, din Antichitate până în zilele noastre, termenul și corpusul terminologic i-au preocupat atât pe lingviști, cât și pe profesioniștii din varii domenii. Necesitatea explicării termenilor tehnici stă la baza apariției lucrărilor de terminologie, a glosarelor și a dicționarelor explicative din diferite domenii. Studiile lingvistice românești care au ca obiect terminologiile din diverse domenii și terminologia în ansamblul ei se pot încadra în două categorii: (a) lucrări cu caracter monografic, descriptiv, de inventariere și clasificare a termenilor dintr-un anumit domeniu; (b) lucrări de teoretizare, de identificare a caracteristicilor care stau la baza diferențierii termenului de cuvânt și la structurarea corpusurilor terminologice în raport cu limba comună. De cele mai multe ori, lucrările lingvistice care analizează termenii dintr-un domeniu sau cele care teoretizează comportamentul lexical, semantic al acestora își intersectează ariile, clasificările privind acest tip de studii fiind mai curând de ordin metodologic, realitatea din procesul cercetării științifice impunând o abordare plurisecvențială și interdisciplinară. Istoria propriu-zisă a terminologiei românești poate fi plasată în cadrul studiului diacronic al limbii române. Până în epoca modernă, atât neologismul în general, cât și terminologia în special „nu formează propriu-zis o preocupare colectivă”. Fiecare autor sau vorbitor rezolvă „cum îi dictează bunul-simț” [156, p. 368] problema inovațiilor de vocabular pe care le impuneau manualele, traducerile și, în general, scrierile elaborate în limba română.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, prin cercurile literare ale românilor, care, în fond, prefigurează crearea Academiei Române (ca Societate Literară, la 1866, apoi ca Societate
Academică, la 1867), se pun bazele preocupării colective pentru studierea vocabularului românesc și, implicit, pentru îmbogățirea lui. După afirmația lui Sextil Pușcariu [ibid., p. 369], atunci se produce „o bruscă orientare spre Occident” în vocabularul românesc, după ce, timp de secole, acesta își găsise izvoarele mai ales în greacă, slavonă și turcă, ceea ce nu înseamnă că nu avusese niciun contact cu latina savantă apuseană, după cum se poate vedea în opera lui Dimitrie Cantemir. În ceea ce privește terminologia românească, ne interesează, din această preocupare colectivă, elaborarea lucrărilor cu caracter enciclopedic. Deși au existat câteva inițiative, „în perioada 1826- 1870 lexicografia românească n-a izbutit să realizeze un dicționar enciclopedic general și complet” [167, p. 81]. În 1896, Lazăr Șaineanu publică la Craiova un Dicționar universal al limbii române, în care se menționează explicit și cuprinderea terminologiei științifice, artistice și industriale. Lucrarea nu are deci caracter exclusiv enciclopedic.
Primul dicționar enciclopedic român apare în Transilvania, la Sibiu, între anii 1898 și 1904.
Inițiativa aparține Astrei (Asociațiunea pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român), iar conducerea lucrării a fost asigurată de Corneliu Diaconovici, prim secretar al Astrei. Lucrarea are titlul Enciclopedia română. În secolul al XX-lea apar lucrări consacrate exclusiv terminologiei de specialitate. Dintre acestea se evidențiază Lexiconul tehnic român, realizat de un colectiv format din circa 400 de specialiști sub conducerea regretatului profesor Remus Răduleț. Științele naturale și cele tehnice ocupă 59% din lucrare (fizică și științele tehnice conexe; chimie și științele tehnice conexe; științe geologice și geografice; științe biologice și agrosilvice; tehnici nespecifice și ramuri economice; matematică), iar cunoștințele de tehnică industrială – 41% (construcții, arhitectură și urbanism; mașini și aparate mecanice, termice, electrice și electronice; industria ușoară, forestieră, a sticlei și a ceramicii; transporturi terestre, maritime și aeriene; exploatarea minelor și prelucrarea minereurilor și a cărbunelui; metalurgie; telecomunicații; tehnici de măsurare). Lexiconul are caracterul unei enciclopedii tehnice și a cunoscut două ediții: 1949-1956, în 8 volume, și 1957-1966, în 18 volume (termeni, definiții, figuri, diagrame), cu 68.500 de articole, și un volum (al 19-lea) cuprinzând indexul alfabetic al termenilor românești definiți în lucrare. Momentele cruciale ale istoriei terminologiei sunt marcate prin câteva lucrări de referință, esențiale pentru domeniul cercetat. Lingviștii români au elaborat lucrări de terminologie mai ales în cadrul studiilor istorice de vocabular al limbii române literare. Prin intermediul unor asemenea lucrări s-au obținut date cu privire la formarea stilurilor funcționale ale limbii române literare. Ultimele lucrări de referință în acest sens sunt Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532- 1780) (coordonator Ion Gheție) [117]; Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1421-1760) (1992) (coordonator Gheorghe Chivu); Limba română – de la primele texte până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Variantele stilistice (coordonator Gheorghe Chivu) [54]; Contribuții la studiul limbii române literare. Secolul al XVIII-lea (1688-1780) (2000) ș.a. În prezent, studiul terminologiilor ocupă un loc important în Tratatul istoriei limbii române, inițiat de Academia Română sub coordonarea profesorului Gheorghe Chivu. Studii lingvistice românești consacrate terminologiei apar în România mai ales în ultimii 50 de ani. Unele au caracter preponderent teoretic. Astfel, un lingvist clasicist, Dan Slușanschi, aduce în discuție câteva probleme de metodă pentru studiul vocabularelor speciale, formate, fiecare în parte, din „ansamblul de elemente lexicale întrebuințate de către un grup de vorbitori în comunicarea lor normală – scrisă sau orală – în cadrul unui domeniu delimitat și stabil al existenței sociale” [170, p. 589].
Autorul argumentează două idei esențiale: (a) inventarul vocabularelor speciale se stabilește din
perspectiva vorbitorului pe baza criteriului denotării; (b) descrierea componentelor trebuie să țină seama de conotațiile specifice și de afinitățile sintagmatice ale fiecărui termen.
Paul Miclău se ocupă de Dimensiunea semantică a limbajelor specializate (1981) din perspectivă semiotică, pornind de la ideea susținută de Louis Guilbert, în 1973, că termenii științifici și tehnici sunt monoreferențiali și monosemici. Autorul sistematizează tipurile de seme care apar în semnificația termenilor din limbajele specializate. Acestea sunt raportate la anumite trăsături ale denotatului, care pot fi: (a) de percepție; (b) de structură; (c) de funcție; (d) de producere; (e) de localizare în timp și spațiu; (f) de clasificare; (g) de cunoaștere [129, p. 73-79].
Din punct de vedere cronologic, între cele două studii citate se situează lucrarea lui Victor Vascenco Probleme de terminologie lingvistică (1975) [202], care conține precizări atât de natură teoretică, cât și de natură concretă lexicală cu privire la domeniul general al terminologiei sau la cel particular al termenilor folosiți în lingvistică. O lucrare de referință pentru istoria terminologiei românești este scrierea fundamentală a lui N.A. Ursu Formarea terminologiei științifice românești (1962) [198], din care s-au desprins de fapt toate studiile ulterioare, axate pe cuvântul devenit termen. Perioada cercetată cuprinde sfârșitul secolului al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea, etapă în care se produce trecerea de la stadiul vechi la stadiul modern al limbii române literare. Domeniile examinate sunt geografia, științele naturale, agronomia, medicina, științele fizico-chimice și matematica. Indicele de termini din aceste domenii cuprinde jumătate din lucrare (p. 139-299) și „oferă o încă inegalată sursă de informații pentru istoria terminologiei românești” [180, p. 67]. Cu ajutorul acestei lucrări se poate preciza mai exact relația cronologică dintre unii termeni de specialitate sinonimi sau dinamica terminologiei. Astfel, apariția neologismului balenă, care înlocuiește sinonimul său vechi, intrat tot pe cale livrescă, din limbajul biblic, chit [156, p. 368], se produce începând cu primul deceniu al secolului al XIX-lea. În dicționarul românesc academic (DLR), balenă este atestat numai la
C. Negruzzi, dar în indicele dat de N.A. Ursu termenul apare la 1810, într-o lucrare a lui Gheorghe Șincai, Istoria naturei și a firei, păstrată în manuscris. Chit (cuvânt grecesc/slavon bisericesc) și balenă (cuvânt latin savant) pot fi considerați doi termeni emblematici pentru trecerea limbii române, ca limbă de cultură, de la faza ei veche, orientală, la faza modernă, occidentală [180, p. 67]. Cercetările lui N.A. Ursu își găsesc continuarea în două volume apărute relativ recent (2004 și 2006), la fel de valoroase: Împrumutul lexical în procesul modernizării limbii române literare, realizate de autor împreună cu Despina Ursu [200, 201]. Volumul doi conține exclusiv un repertoriu de cuvinte și forme, o sursă neprețuită pentru alte cercetări.
Parafrazând afirmația lui Dostoievski referitoare la scriitorii ruși care au ieșit din „mantaua lui
Gogol”, cercetătoarea Mariana Flaișer notează că, în domeniul terminologiei românești, toți terminologii s-au desprins din „mantaua” profesorului ieșean N.A. Ursu [101, p. 21]. Astfel,
preocupări pentru terminologie, sub diverse aspecte, se regăsesc în lucrările Elemente de terminologie de Georgeta Ciobanu (1998) [56]; Terminologia și problemele ei actuale de Ioana
Vintilă-Rădulescu (1999) [204]; Introducere în terminologie de Eugeniu Pavel și Costin Rucăreanu (2001) [147]; Introducere în terminologie de Ileana Busuioc și Mădălina Cucu (2001) [42]; Noțiuni de terminologie: despre viața cuvintelor și problemele terminologiei actuale de Aurelia Bălan Mihailovici (2003) [13]; Lexicul specializat în mișcare. De la dicționare la texte de Angela Bidu-Vrănceanu (2007) [28]; Manual de terminologie și terminografie de Mariana Pitar (2009); Terminologie și terminologii I, II (coordonator Angela Bidu-Vrănceanu) (2010, 2012); Terminologie cognitivă. Volum antologic de Gleb Drăgan (2012) [76] ș.a. Numeroasele lucrări de terminologie apărute demonstrează că varietatea și complexitatea corpusurilor terminologice românești sunt surse inepuizabile de investigare atât pentru lexicografi și lingviști, cât și pentru cercetători din alte domenii conexe. O consecință a dezvoltării societății actuale este pătrunderea în cultura generală și în conversația cotidiană a unui mare număr de termini tehnico-științifici. Amploarea fenomenului îl determină pe Ion Coteanu [66] să vorbească despre un adevărat impact terminologic și să arate importanța actului didactic și a manualului în corecta însușire a termenilor noi, precum și necesitatea studiului științific al limbajului acestora. În acest context, în spațiul românesc se dezvoltă – în paralel cu alte țări europene – o direcție nouă a terminologiei,promovată de Școala de la Universitatea din București, condusă de Angela Bidu-Vrănceanu,terminologia lingvistică funcțional-descriptivă, care apare ca un complement al terminologiei monografice-cronologice, dezvoltate anterior, și al celei normative, relativ contemporane cu terminologia lingvistică. Astăzi, terminologia românească dezvoltă cele două direcții principale ale terminologiei europene, normativă și descriptiv-lingvistică, cărora li se adaugă o direcție filologico-istorică, monografică, în buna tradiție a lingvisticii diacronice românești (reprezentată de G. Ivănescu, Valeriu Bologa, Jacques Byck, Despina și N.A. Ursu, Gheorghe Chivu, Ioan Oprea, Eugen Munteanu, Manuela Saramandu ș.a.). Amintim că premisa de la care pornește direcția normativă este că orice concept preexistă termenului, acesta apărând ca un nume, terminologiile fiind considerate astfel simple nomenclaturi. Din această premisă derivă caracteristica fundamentală a direcției în discuție: normativitatea. Accentuarea caracterului normativ al terminologiei diminuează rolul lingvisticii în modelarea termenilor, acesta fiind redus la minimum (v. supra, 1.2, 1.3). Transpusă în concepție semantică, terminologia normativă operează onomasiologic, reunind toate numele (etichetele verbale) care
exprimă același concept. Este direcția dezvoltată de TermRom și de președintele acestei asociații, Florin Teodor Tănăsescu, și de Uniunea Latină, reprezentată la București de Marius Sala și de Ioana Vintilă-Rădulescu. Alți reprezentanți ai terminologiei normative sunt Georgeta Ciobanu, Dorina Chiș, Mariana Pitar (Timișoara), Sanda Cherata, Liana Pop (Cluj-Napoca), Corina Cilianu-Lascu, Ileana Busuioc, Dorina Rogobete, Gleb Drăgan, Eugeniu Pavel, Costin Rucăreanu (București). Direcția descriptiv-lingvistică, de orientare semantico-lexicală și lexicografică, deschisă de Angela Bidu-Vrănceanu, contestă unele aspecte ale terminologiei normative, ale cărei postulate le interpretează gradual, apelând în acest scop la argumente lingvistice. Școala Universității din București își definește poziția printr-o cercetare detaliată și echidistantă a celor două direcții esențiale de dezvoltare a terminologiei: normativă și lingvistică, fără a ignora socioterminologia, dar creându-și o teorie și o metodologie proprie sub numele de terminologie lexicală funcțională [185, p. 124]. Înrudirile notabile pe plan european ar fi Lerat [322], Cabré [243], Gaudin [283], Depecker [263]. Terminologia este preocupată de toate problemele generale ale terminologiilor, presupunând caracterizarea termenilor în funcție de codificarea lingvistică sau nonlingvistică. Reprezentant principal al direcției lingvistice este nucleul dezvoltat în cadrul Universității din București de Angela Bidu-Vrănceanu (Alice Toma, Elena Museanu, Roxana Ciolăneanu, Monica-Mihaela Rizea, Alexandru Nicolae). Cercetări apropiate de direcția descriptiv-lingvistică au realizat și Elena Toma [183], Mariana Flaișer [100, 101], Adriana Sferle [169], Iulia Cristina Frînculescu [103],Constantin-Ioan Mladin [130] ș.a.
Trăsătura definitorie a direcției promovate de Angela Bidu-Vrănceanu în terminologia românească este caracterul ei descriptiv. Descrierea terminologiilor se face în raport cu sistemul de cuvinte al unei limbi, stabilindu-se proprietăți generale și particulare ale diverselor terminologii. Dacă în studierea limbii comune se are în vedere totalitatea vocabularului unei limbi (masa vocabularului și fondul lexical principal), în studierea terminologiei eșantioanele sunt reduse la un domeniu sau chiar mai strict, la un anumit text. Instrumentul principal în și pentru descriere este dicționarul, general sau specializat, care deseori îmbină caracterul normativ cu cel descriptiv, prezentând și uzajul termenilor sub forma unor contexte tipizate. Important este modul de explicitare a sensului, definiția. Definiția lexicografică asigură codarea și decodarea sensului, dar furnizează și informații privind uzajul (contextul), înțeles restrâns, drept combinații la stânga și la dreapta termenului, iar, și mai larg, drept text, cu diverse grade de specializare. Semantica modernă (diferențială) consideră că pentru a cunoaște și a utilize corect un termen, acesta trebuie analizat prin diferențiere față de alți termeni din același camp terminologic (v. 19 – termeni tehnici, de medicină și chimici; 24 – termeni politici; 185 – termini matematici) (v. și 5.1, 5.2). În timp ce pentru terminologia normativă „limba fasonează lumea” (limba fiind construită pentru a răspunde unui anumit mod de comunicare), pentru terminologia lingvistică limba reflectă o anumită realitate la un moment dat [185, p. 126]. Terminologia nu mai are perspectivă internațională, ci națională, compararea limbilor nefiind însă lipsită de interes. Propunerea de a compara limbile în domeniul terminologiei îi aparține lui François Gaudin [286]. Problemele de terminologie pot fi cercetate din două perspective: dimensiunea paradigmatică (relațiile de sens: sinonimia, polisemia și hiponimia în studiul ierarhic al conceptelor) și dimensiunea sintagmatică (texte și contexte, studiul uzajului). Situațiile repetabile, contextele specifice au relevanță diferită în funcție de domeniu. Există terminologii în care, pentru depășirea relației cu alte domenii și pentru deschiderea codului (terminologiile sunt considerate coduri închise), sunt necesare definițiile alternative. Este, în special, cazul științelor exacte, cum ar fi matematica, fizica, chimia (dar și medicina). Selecția informațiilor pentru crearea definițiilor alternative poate fi făcută diferit de specialist și de nespecialist, ceea ce poate duce la deplasări de sens. Specificul unui inventar terminologic poate fi analizat fie printr-o descriere statică, sincronică, fie prin una dinamică, care urmărește evoluția în timp a termenilor. Evoluția sensului unui termen apare ca un rezultat firesc al evoluției referentului, a obiectului, în funcție de stadiul științei. Metodologia propusă de Angela Bidu-Vrănceanu vizează caracterizarea terminologiei unui domeniu cu metode ale lexicologiei generale. De aici rezultă importanța deosebită acordată dicționarului general și specializat, ca instrument principal de cunoaștere a termenilor de către nespecialist, și, implicit, lecturii definiției lexicografice. Specificul fiecărei terminologii este obținut prin măsurarea devierilor față de postulatele wüsteriene, altfel spus, prin urmărirea gradului de deschidere a codului strict specializat. Alice Toma (care face parte din echipa de discipoli ai profesoarei Angela Bidu-Vrănceanu), preluând metoda de cercetare în discuție și îmbogățind-o cu date din analiza discursivă (textuală), dezvoltă o nouă subdirecție de cercetare: terminologia discursivă [185]. Terminologia discursivă „se vrea, așadar, o solidarizare a terminologiei descriptive lexicale cu terminologia social (socioterminologia lui François Gaudin) și cu terminologia textuală (tendință remarcată în studiile de terminologie și inteligență artificială), profitând de cadrul generos al analizei de discurs, cadru deschis în egală măsură lexicologiei, semanticii, sintaxei, analizei textuale (cotext) și sociolingvisticii (context)” [185, p. 147-148]. Această tendință a dezvoltării terminologiei este
justificată prin interesul sporit pentru studierea limbajelor de specialitate și a discursurilor științifice.
2. Constituirea și evoluția terminologiei educației
2.1. Terminologia educației din perspectivă diacronică și sincronică
2.2. Modernizarea și specializarea terminologiei pedagogice
În condițiile evoluției continue a sistemului de învățământ și ale creșterii susținute a cercetărilor
pedagogice, este firească o efervescență de idei și o largă circulație de noțiuni și termeni noi în educație. Vocabularul științelor educației a înregistrat în secolul al XX-lea o îmbogățire semnificativă și mutații care impun redefinirea și resituarea termenilor. Conform Dicționarului de termeni pedagogici de Sorin Cristea (București, Editura Didactică și Pedagogică, 1998), limbajul pedagogic actual se construiește din trei categorii de concepte: concepte fundamentale, concepte operaționale, variabile în funcție de condițiile concrete care apar la nivelul practicii educației și instruirii, și concepte specifice, preluate din alte domenii de cercetare tiințifică – disciplinară, intradisciplinară, interdisciplinară, transdisciplinară – valorificate din perspectivă pedagogică. Din altă perspectivă, aceeași sursă distinge „concepte tradiționale”, reevaluabile în contextul inovației pedagogice: proces de învățământ, plan de învățământ, programe școlare, formele educației, predare, învățare, conducerea școlii, inspecția școlară etc.; „concepte în ascensiune”, lansate cu insistență în ultimii ani „într-un câmp perceptiv perturbat adesea de numeroase confuzii și interferențe”: curriculum, reforma educației, finalitățile educației, managementul educației, managementul organizației școlare, gestiunea educației, asistența psihopedagogică a elevilor ș.a.; concepte preluate din alte științe, aplicate în condiții și cu mijloace specific pedagogice: democratizarea învățământului, informatizarea învățământului, politica educației etc. și „concept tehnice”, vehiculate mai de mult sau mai recent în diferite situații pedagogice: auxiliare didactice (sintagmă eliptică), credit pedagogic, modul didactic, instruire asistată pe calculator, consilier școlar, infrastructură pedagogică etc. Astfel, categoria de concepte tradiționale este îmbogățită în secolul al XX-lea grație multiplicării lucrărilor teoretice din domeniu și dezvoltării gândirii pedagogice în lumea întreagă: sistem de educație, dimensiunile educației, obiectivele educației, conținutul, metodologia, evaluarea procesului de învățământ, expansiunea învățământului (Titu Maiorescu utiliza pentru același concept, în secolul precedent, termenul lățirea învățământului), școlarizare, indice de școlarizare, licență, normă didactică, titularizarea cadrelor didactice, corigent, corigență, docimologie, definitivat etc. (Dicț. ped. 1979), subiectul educației, obiectul educației, ideal pedagogic, mesaj pedagogic, scopuri pedagogice (Cristea 2001) ș.a. Unii termeni cunoscuți din secolul al XIX-lea își completează paradigmele: activitate didactică, activitate aplicativă, activitate extrașcolară, activitate dirijată; aptitudine didactică, aptitudine intelectuală, aptitudine organizatorică, aptitudine docimologică; capacitate de instruire, capacitate intelectuală; educație multilaterală, educație funcțională (termen aparținând lui Edouard Claparède), educație permanentă, educație sanitară, educație tehnologică, educație civică; examen de admitere, examen de calificare, examen de licență, examen de doctorat; instruire colectivă, instruire individuală, instruire prin muncă; învățământ de specialitate, învățământ de zi, învățământ fără frecvență, învățământ general, învățământ intensiv, învățământ particular, învățământ frontal, învățământ individual, învățământ pe grupe; predare concentrică, predare liniară; lecție combinată (lecție mixtă), lecție de sinteză, lecție de verificare a cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor, lecție deschisă etc. (Dicț. ped. 1979). Din categoria „concepte în ascensiune” cităm: educabilitate, diversificarea învățământului, optimizarea învățământului, criză a învățământului, creativitate pedagogică, proiectare pedagogică, autonomie universitară, model didactic, transfer de cunoștințe, zonarea școlilor, trunchi comun „grup de obiecte de învățământ comune pentru toți elevii din același an de studii din școala secundară, indiferent de tipul și profilul acesteia sau – în anumite cazuri – comune numaielevilor dintr-un anumit profil” (Dicț. ped. 1979), algoritmizare, formator, formarea formatorilor, accesibilitatea instruirii, comunitate educativă, demers pedagogic, egalizarea șanselor, modelare pedagogică (Dicț. term. ped. 1998), educație formală, educație nonformală („educație realizată doar pe baza unor influențe implicite”), educație informală, educație permanentă, autoeducație, învățământ informativ, învățământ formativ, proiectare curriculară (Cristea 2001). Aici pot fi încadrate și „noile educații”: educația ecologică, educația demografică, educația pentru schimbare și dezvoltare, educația pentru democrație, educația pentru tehnologie și progres, educația față de mass-media (Cristea 2001). Științele educației preiau unele concepte din alte științe și le adaptează domeniului, cf.: empatie, feedback, motivație, sintalitate, sociometrie, sociogramă, absenteism școlar, deontologie pedagogică, ergonomia învățământului, microclimat școlar, administrație școlară (Dicț. ped. 1979), habitus pedagogic, handicap pedagogic, soft pedagogic (Dicț. term. ped. 1998), strategie cognitivă, strategie didactică, tehnologie didactică, tehnologie de evaluare, tehnici de evaluare, diagnoză
pedagogică, prognoză pedagogică (Cristea 2001). Conceptele „tehnice”, aplicate în diverse situații pedagogice, se diversifică tot mai mult: barem, item, test, baterie de teste, dramatizare, joc didactic, situație-problemă, metoda asaltului de idei, metoda conversației, metoda euristică, metoda mesei rotunde, metoda proiectelor, metoda studiului de caz, metoda testelor, metoda învățării prin problematizare (Dicț. ped. 1979). O serie de concepte pedagogice moderne sunt corelate: inadaptare școlară – integrare școlară, inadaptare socială – integrare socială, perimarea cunoștințelor – educație permanentă, titular – suplinitor (Dicț. ped. 1979), subiectul educației – obiectul educației, predare-învățare-evaluare, instruire (proiectată de profesor) – învățare didactică (realizată de elev, ca efect direct și indirect al instruirii), obiective generale – obiective specifice (intermediare) – obiective operaționale (concrete), eficiență pedagogică – randament școlar („randamentul școlar reflectă gradul de eficiență pedagogică al activității didactice care poate fi evaluat în cadrul raportului funcțional existent între resursele pedagogice (materiale – umane – financiare – informaționale) investite în sistem și efectele înregistrate în timp, la nivel de proces și de produs”, Cristea 2001, p. 45). Ca și în terminologia economică, descrisă anterior, și în terminologia pedagogică regăsim modelul de formare a unităților terminologice în care figurează nume proprii. Majoritatea sunt create prin sintagmare: metoda Bell-Lancaster, metoda Dottrens, metoda Freinet, metoda Montessori, metoda Bouchet, planul Dalton, planul Jena, planul Platoon, planul Winnetka, sistemul Decroly (Dicț. ped. 1979), metoda Cousinet, acțiunea Comenius, acțiunea Erasmus, acțiunea Grundtvig, acțiunea Minerva, efectul Pygmalion, pedagogia Waldorf, procesul Bologna, Programul Helios Programul Leonardo da Vinci, Programul Tempus (Lex. ped. 2006), iar unii termeni sunt derivați de la nume proprii prin sufixare: haretism (de la [Spiru] Haret), herbartianism (de la [J.Fr.] Herbart),
montessorism (de la [Maria] Montessori, pedagog italian) (Dicț. ped. 1979). Termenii pedagogici
ultracunoscuți barem și mentor sunt eponime: barem (fr. „tablou de tarife”) provine de la numele lui Barrême, matematician francez din secolul al XVII-lea, iar mentor (lat., fr.), de la Mentor, personaj mitologic din Odiseea lui Homer, prietenul lui Ulise și preceptorul lui Telemac. În ceea ce privește modalitatea de formare a termenilor pedagogici prin abreviere, constatăm o aplicare limitată a procedeului în discuție în științele educației. Cele mai frecvente abrevieri desemnează titluri științifice și grade didactice: dr. (doctor), prof. univ. (profesor universitar), conf. (conferențiar), drd. (doctorand). Unele sigle excerptate denumesc instituții și organizații naționale sau internaționale, în limba română sau în limba de origine (franceză, engleză): AUE = Asociația Universităților Europene, BIE = Biroul Internațional al Educației, FICE = Federația
Internațională a Comunităților Educative, AUF = Agence universitaire de la Francophonie,
UNESCO = United Nations Educational, Scientific and Cultural Organisation, UNICEF = United Nations Children's Fund, WAER = World Association of Educational Research, CIDREE = Consortium of Institution of Developpment and Research in Education in Europe, iar altele,
programe, sisteme, clasificări, forme de învățământ etc.: CDȘ = curriculum la decizia școlii, CES = cerințe educative speciale (engl. SEN = Special Educational Needs), IAC = instruire asistată de calculator, IDD = învățământ deschis la distanță, SEI = sistem educațional informatizat, ECTS = European Credits Transferable System, CBTE = Competency Based Teacher Education, CITE = Classification internationale type de ľeducation, ECDL = European Computer Driving Licence, NAEP = National Assessment of Educational Progress, PISA = Programme for International Student Assessment, PSI = Personalized System of Instruction, WEM = World Education Market (Târgul Mondial al Educației), EFL = English as a Foreign Language, FLE = français langue étrangère, ESP = English for Specific Purposes, FOS = français sur objectif spécifique etc. (Lex. ped. 2006). Majoritatea siglelor citate au un caracter codificat, închis, fiind opace pentru publicul din exteriorul domeniului (spre deosebire de siglele care desemnează anumite instituții de învățământ superior, cum ar fi USM, ASEM, ULIM). În terminologia din științele educației sunt frecvenți termenii formați cu ajutorul elementelor de compunere care indică – generic – perioada desfășurării unor evenimente: ante-, pre-, post-: (învățământ) antepreșcolar, (învățământ) preșcolar, preadolescent, (învățământ) preuniversitar,
predoctorat, (învățământ) postșcolar, (învățământ) postuniversitar, (școală) postdoctorală, (studii) postdoctorale, postdoctorat (Dicț. ped. 1979), (învățământ) postobligatoriu, integrare postșcolară (Cristea 2001). Unele dintre asemenea unități terminologice au modele străine, franceze sau/și engleze, nefiind creații românești, cf. (fr.) préscolaire, (fr.) postscolaire, (fr.) post-universitaire, (en.) post-doctoral, (fr., engl.) postdoctorat. O serie largă de termeni pedagogici cu formantul auto- reprezintă fie creații românești, fie calcuri după modele străine: autoanaliză, autocunoaștere, autoapreciere (autoevaluare) (după engl. self-assessment), autoconducere sau autoguvernare (după engl. self-governement), autocontrol (după engl. self-control), autodepășire, autodezvoltare, autodidact (din fr. autodidacte), autodidaxie (gr.), autoeducație, autoobservare, autorealizare (Dicț. ped. 1979), automanagement, automodelare,
autoreglare (Lex. ped. 2006). Unii termeni selectează alți formanți, conform semnificației conceptuale exprimate: subapreciere, supraapreciere, supradotat, suprasolicitare, (activitate) extrașcolară, reeducare, reexaminare, telepedagogie, teleprofesor, teleșcoală (Dicț. ped. 1979),
descentralizare (a învățământului), deșcolarizare, dezinstituționalizare (Lex. ped. 2006). O
categorie specifică reprezintă unitățile terminologice formate cu elementul de compunere pedo-
„(referitor la) educație”, „creștere”: pedocentrism „orientare cu largi implicații în pedagogia sfârșitului secolului al XIX-lea și secolului al XX-lea, care susține că centrul activității instructiveducative îl constituie copilul” (Dicț. ped. 1979), pedanaliză „curent pedocentrist, potrivit căruia educația și instrucția trebuie să se axeze exclusiv pe interesele copiilor” (Dicț. ped. 1979), pedologie „curent în psihologie și pedagogie după care dezvoltarea copilului ar fi determinată de factori biologici (ereditate) și de mediul social socotit imuabil, subapreciind rolul educației sistematice și al profesorului” (Dicț. ped. 1979), pedotehnie „ansamblu de tehnici de educare și reeducare, aplicate la copil (Planquevent); ansamblu de aplicații practice, rezultate din cunoașterea faptelor biopsihosociale ale copilului (Decroly)” (Dicț. ped. 1979), pedonom „magistrat în statul spartan, care supraveghea educația” (DEX 1998, ieșit din uz), pedotrib „maestru de gimnastică pentru copii în Grecia antică” (DEX 1998, ieșit din uz). Menționăm că termenul pedologie referitor la educație intră într-o relație nedorită de polisemie externă cu pedologie din domeniul agriculturii: „știință care studiază caracteristicile fizice, chimice și biologice ale solurilor” (MDN 2000). Polisemia ar putea fi evitată prin utilizarea sinonimului mai vechi agrogeologie, însă în domeniu se preferă termenul pedologie (fr. pédologie, engl. pedology) grație etimonului grecesc pedon „sol” și caracterului internațional al termenului.
Modernizarea terminologiei pedagogice se realizează nu numai prin forme inovative, ci și prin
mobilitate conceptual-semantică. Semnificația unor termeni tradiționali în domeniu evoluează în decursul vremii, fenomen perfect explicabil prin evoluția gândirii pedagogice. Astfel, termenul pedagogie, definit în secolul al XIX-lea ca „arta și știința de a educa copiii”, își îmbogățește conținutul semantic în secolul al XX-lea. Dacă în dicționarele generale din primele decenii definiția este încă apropiată de definițiile din primele dicționare ale secolului anterior (cf. „arta de a instrui și a educa copiii”, CA 1926; Scriban 1939), în dicționarele contemporane, cum ar fi DEX 1998, definiția se modifică în direcția specializării: „știință care se ocupă cu metodele de educație și de instruire a oamenilor (în special a tinerei generații)”. Însă cel mai înalt grad de specializare (și, implicit, de codificare) se constată în dicționarele specializate: „Pedagogie: totalitate a legilor, principiilor, metodelor, mijloacelor, procedeelor și tehnicilor de lucru pentru realizarea educației” (Dicț. ped. 1979); „Pedagogia este știința care are ca obiect de studiu specific dimensiunea funcțional-structurală a educației, abordabilă metodologic din perspectiva finalităților specifice care vizează formarea-dezvoltarea personalității umane prin valorificarea corelației subiect/educator – obiect/educat, conform unor principii și legități specifice care reglementează desfășurarea probabilă a fenomenelor educaționale, la nivel de sistem și de proces” (Dicț. term. ped. 1998); „Pedagogia este știința socioumană care studiază educația la nivelul funcției și a structurii sale specifice prin metodologii de cercetare specifice, care vizează descoperirea și valorificarea unor legități, principia și norme de acțiune specifice” (Cristea 2001, p. 2). În mod similar, a evoluat definirea termenului educație: de la „(grija) de a învăța, de a forma corpul, spiritul, inima și obiceiurile” (Negulici 1848) la „creștere, acțiunea de a educa, de a dezvolta calitățile fizice, intelectuale și morale” (Scriban 1939); „activitate socială cu caracter fundamental de transmitere a experienței de viață, a culturii către generații tinere, de influențare sistematică și conștientă a dezvoltării intelectuale, morale sau fizice” (MDN 2000); „Educația reprezintă obiectul de studiu specific pedagogiei (științelor pedagogice sau științelor educației) care vizează activitatea de formare-dezvoltare a personalități umane, realizabilă prin corelația educator – educat, într-un context deschis” (Cristea 2001, p. 3); „Noi am definit educația ca pe o acțiune de modificare a comportamentului: a trece de la o stare A la o stare A'” (Did. funcț., p. 45).
2.3.Caracteristici ale terminologiei pedagogice actuale
„Limbajul pedagogic suferă de lipsuri endemice, care îl împiedică să-și realizeze pe deplin funcțiile de cunoaștere, de comunicare, precum și funcțiile practic-operaționale. Cel care deschide o lucrare de pedagogie poate întâmpina dificultăți neașteptate. Îl derutează ambiguitatea unor termeni, invențiile verbale fără conținut ideatic, exprimările confuze, stufoase, redundante peste măsură. Concepte bine cunoscute nu mai pot fi recunoscute, fiindcă și-au schimbat denumirea…”, afirmă cu amărăciune Mircea Ștefan, autorul unui Lexicon pedagogic (București, 2006), în prefața lucrării. Mai mulți pedagogi importanți ai contemporaneității au deplâns situația terminologiei științelor educației. Este o „junglă terminologică” (W.J. Porham). „O mare confuzie domnește în domeniul științelor educației”, constată G. Mialaret, iar G. Kneller, în cartea sa Logica și limbajul educației, semnala faptul derutant că „diferiți pedagogi utilizează adesea același concept, aplicându-l unor lucruri deosebite” (apud Lex. ped. 2006, p. 2). Un limbaj riguros în pedagogie este extrem de important, întrucât carențele terminologiei pedagogice constituie o piedică în însușirea științelor educației și în practicarea activității educative .Pe lângă un patrimoniu de bază, mereu necesar, limbajul pedagogic evoluează în raport cu dezvoltarea teoriei și practicii educaționale. Mutațiile de conținut sunt însoțite de mutații terminologice. Astăzi, în vremuri de reformă, codul verbal al pedagogiei încearcă să se acomodeze noilor realități ale învățământului, iar clarificările conceptuale se realizează grație consensului între specialiști. Un efect al consensului este Thesaurus-ul educației, conceput și publicat de UNESCO (în limba engleză), lucrare în care mulți termeni derutanți își câștigă claritatea și buna delimitare (http://www.ibe.unesco.org/en/services/online-materials/ publications/ibe-education-thesaurus.html). În ultimele două-trei decenii, teoria educațională a cunoscut „cutremure” conceptuale profunde, iar acestea se reflectă în vocabularul științelor educației. Vom ilustra afirmația analizând sub aspect terminologic un dicționar specializat (Lexicon pedagogic), o lucrare „revoluționară” din domeniu și documente recente vizând educația în societatea actuală. Probabil, cea mai semnificativă schimbare în gândirea pedagogică modernă este saltul de la învățământul reproductiv la învățământul formativ, centrat pe elev, și de la didactica tradițională la didactica funcțională. Impactul noilor viziuni a generat o schimbare de paradigmă în pedagogie, vizibilă și la nivel terminologic: alternative educaționale, echilibru curricular, bancă de obiective, demers didactic personalizat, competențe, performanțe, descriptori de performanță, design al instruirii, dimensiunea europeană a educației, didactică incitativă, ecologie educațională, empatie educațională, instruire interactivă, interfață profesor – clasă, învățare anticipativă, învățare autodirijată, învățare prin descoperire, învățământ integrat, învățământ modular, învățământ virtual, manuale alternative, manuale electronice, negociere didactică, tranzacție educațională, piață educațională de formare continuă, pluralism educațional, școala șanselor egale, școală incluzivă, școală integrată, cyberpedagogie etc. (Lex. ped. 2006). O serie de calificative noi sunt atașate unor termeni tradiționali cum ar fi educație sau pedagogie: educație pentru comunicare, educație comunitară, educație pentru dezvoltare, educație extracurriculară, educație fiscală, educație funcțională, educație globală, educație holistică, educație incluzivă, educație integrată, educație iterativă, educație în spiritul toleranței, educație inteculturală, educație virtuală; pedagogia acțiunii, pedagogia colaborării, pedagogia proiectelor, pedagogia succesului, pedagogia valorilor, pedagogie corectivă, pedagogie suportivă, pedagogie transformațională ș.a. (Lex. ped. 2006). Termenul curriculum școlar (lat., engl.), care a produs inițial nedumeriri și discuții sau chiar rezistență, a dezvoltat o paradigmă numeroasă prin precizarea tipurilor noi de curriculum: curriculum aprofundat, curriculum ascuns, curriculum corelat, curriculum la decizia școlii, curriculum diferențiat, curriculum extins, curriculum formal, curriculum implicit, curriculum integrat, curriculum-nucleu, curriculum personalizat, curriculum specializat, curriculum virtual. Avalanșa de termeni străini este determinată de internaționalizarea învățământului. Deși transferul de termeni este un fenomen natural, constatăm că s-au introdus și termeni pentru care s-ar fi găsit un echivalent în limba română. Astfel, anglicismul training vine să înlocuiască termenul mai cunoscut seminar, skill (engl.) – pe abilitate (fr., lat.). Unii termeni circulă în ambele variante, termenul originar englez și cel românesc: core curriculum – curriculum-nucleu; creative writing – scriere creativă; team-teaching – metoda de predare în echipă; e-Le@rning (e-School) – învățământ electronic, e-școală, e-învățământ, cyberșcoală; mentoring – mentorat (după franceză); workshop –
atelier sau grup de lucru. O serie de concepte pedagogice exprimate în limba engleză nu și-au găsit încă echivalente satisfăcătoare în română și se utilizează în original: cluster, coaching („pregătire”), edutainment, drill, mastery learning, backwash (în sintagma efect de backwash „influența exercitată de examene asupra curriculumului”). Mobilitate, deși formal provine din franceză și/sau latină, este un calc după engl. mobility, având sensul de „stagiu de studii sau de cercetare în altă țară decât cea de origine”. Termenul master (engl.), care desemnează un ciclu de învățământ intermediar între licență și doctorat, s-a afirmat în domeniu, creându-și și o familie lexicală: masterat, masterand (după modelul doctorat, doctorand). În Republica Moldova, inițial s-a încercat înlocuirea denumirii englezești a titlului master prin magistru (lat. magister, din care provine și termenul englez), prin extinderea definiției „maestru, persoană care se distinge în mod deosebit în artă sau în știință”. Titlul magistru a fost inclus în Legea învățământului nr. 547-XIII din 21.07.1995 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 62-63 din 09.11.1995): „Articolul 29. Învățământul postuniversitar specializat. (1) Absolvenții cu diplomă de licență își pot continua pregătirea în învățământul postuniversitar specializat, organizat în instituții de învățământ superior universitar, instituții de cercetări științifice și alte instituții care dispun de licență în domeniul instruirii. Durata studiilor de aprofundare este de 1-2 ani. (3) Învățământul postuniversitar specializat se încheie cu eliberarea diplomei și acordarea titlului de magistru. (4) Diploma de magistru conferă dreptul de a ocupa, cu prioritate, posturi în instituții de învățământ superior sau de cercetări științifice și de a participa la concursul de admitere la doctorat în specializarea obținută”. După o serie de dezbateri publice, mese rotunde etc. și consultarea unor instituții specializate, inclusiv a Centrului Național de Terminologie, termenul impropriu magistru a fost abandonat în favoarea anglicismului devenit internațional master. Alineatele citate (3 și 4) din articolul 29 al Legii învățământului au fost modificate prin Legea 71-XVI din 05.05.2005 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 71-73 din 20.05.2005, art. 300): „(3) Învățământul postuniversitar specializat se încheie cu eliberarea diplomei și acordarea titlului de master. (4) Diploma de master conferă dreptul de a ocupa, cu prioritate, posturi în instituții de învățământ superior sau de cercetări științifice și de a participa la concursul de admitere la doctorat în specializarea obținută”. Și adjectivul educațional este un anglicism (după educational), având un conținut semantic mai larg decât cvasisinonimul său educativ: „referitor la educație în general, la învățământul care urmărește dezvoltarea capacităților și formarea aptitudinilor; care ține de știința educației” (Dicț. ped. 1979; MDN 2000). Educativ se referă la situații, acțiuni, influențe: „care răspunde cerințelor educației; care are valoare formativă (caracterul educativ al procesului de învățământ etc.” (Dicț. ped. 1979), fiind mai concret. Adjectivele în discuție au valențe combinatorii sau colocații specifice, cf. educativ: curs educativ, program educativ, proiect educativ, concert educativ, text educativ, film educativ, site educativ, joc educativ, desen educativ, consilier educativ, turism educativ, traseu educativ, acțiune educativă, atelier educativ etc.; educațional: sistem educațional, plan educațional, servicii educaționale, centru educațional, design educațional, marketing educațional, model
educațional, ideal educațional, politică educațională, hub educațional, management educațional, modul educațional, parteneriat educațional, târg educațional, pachet educațional, soft educațional, server educațional, forum educațional, portofoliu educațional, mediu (ambient) educațional, ofertă educațională, tehnologie educațională, comunitate educațională, competență educațională, platformă educațională, alternativă educațională, incluziune educațională, comunicare educațională, resurse educaționale, cerințe educaționale, produse educaționale multimedia ș.a. Un număr limitat de sintagme poate fi construit atât cu adjectivul educativ, cât și cu educațional: proiect educativ/educațional, portal (site) educativ/educațional, program educativ/educațional, atelier educativ/educațional etc. Cât privește celelalte sintagme menționate, constatăm că preferințele combinatorii sunt deja fixate și adjectivele educativ – educațional nu sunt interșanjabile, fiind circumscrise unor noțiuni precise. O lucrare extrem de importantă sub aspectul punerii în circulație a unor concepte inovative în domeniul instruirii este Didactica funcțională. Obiective, strategii, evaluare de Michel Minder, profesor belgian (Chișinău, Cartier, 2003, traducere din limba franceză de Dorin Onofrei). Apărută în nouă ediții revizuite de autor (ultima ediție: 2007), scrierea și-a propus să concilieze cele trei mari curente pedagogice care s-au succedat în ultimele decenii: educația funcțională, ilustrată de Claparède, dar care „a rămas literă moartă pentru mulți”, curentul behaviorist, ale cărui contribuții rămân fundamentale și, în sfârșit, abordarea cognitivistă contemporană, prin introducerea conceptului de cognitivism operant, care încearcă unirea acestor trei curente. Cartea a pus în circulație concepte esențiale ale didacticii (post)moderne, iar traducătorul a avut misiunea dificilă de a echivala termenii de bază ai didacticii funcționale din franceză în română, misiune de care s-a achitat onorabil. Menționăm câteva dintre cele mai semnificative unități terminologice excerptate din paginile lucrării: autocenzură, competențe de integrare, competențe transversale, profesor animator, profesor antrenor, profesor catalizator, profesor instructor, contract didactic („La nivelul clasei, contractul didactic este un sistem de așteptări reciproce, care descrie comportamentele scontate ale profesorului și elevilor, în legătură cu achiziționarea cunoștințelor…”, p. 13), cunoaștere dinamică („competența înseamnă cunoștințe dinamice”, p. 22), enciclopedismul școlii, noțiune-nucleu, temă transversală, câmp de acțiune („Un răspuns pentru tradiționalul enciclopedism al școlii trebuie, poate, căutat în noul concept de «noțiune-nucleu» ori «curriculum-nucleu», propus de mai mulți autori, dar și în cel de «temă transversală» și de «câmp de acțiune», dezvoltat, pe de altă parte, de noi”, p. 31), centru de interes, învățământ tematic pluridisciplinar („Centrul de interes este o primă formă de curriculum funcțional pluridisciplinar”; „Principiul centrului de interes constă în organizarea unui învățământ tematic pluridisciplinar (diviziunea clasică în domenii și, în subsidiar, orarul fix fiind suprimate ori, în orice caz, foarte flexibile)”, p. 91), pedagogie concentrată, „pedagogia obstacolelor”, obiectiv-obstacol („Într-un obiectiv-obstacol, noțiunea de obiectiv, așadar, face referință la programă, în timp ce noțiunea de obstacol face referință la reprezentări…”, p. 47) etc.Un concept interesant, mai puțin obișnuit, abordat de Michel Minder în lucrarea în discuție, este socluri de competențe (p. 38, 103). În Belgia, Ministerul Educației a publicat, în 1994, un document intitulat Socles de compétences, în care prezintă noțiunea de soclu astfel: „Se dovedește că exigențele referitoare la competențe și la cunoștințe variază foarte mult de la o școală la alta și chiar de la un profesor la altul în cadrul aceleiași școli. Acesta este motivul care a provocat punerea în evidență a unor socluri de competență, adică a unui ansamblu de referințe care determină noțiunea de nivel al studiilor și în jurul căruia se articulează programele elaborate ori aprobate de autoritatea normatoare și subvenționatoare”. Se pare că acest concept a prins și în spațiul românesc, deoarece lam atestat în mai multe documente, inclusiv într-un newsletter al Ministerului Educației și Cercetării al României (nr. 20, 1-13 octombrie 2006): soclul comun de cunoștințe și competențe. Semnalăm că am reperat sintagma în cauză sub forma socluri de competențe, dar și socluri de competență (în Didactica funcțională… și în alte lucrări/documente). Fluctuația se explică prin noutatea termenului și prin presiunea modelului francez, care determină pluralul competențe. În alt subcapitol, Michel Minder vorbește despre compétences-socles, sintagmă echivalată în limba română, în mod firesc, prin competențe-socluri (p. 200). De fapt, termenul socluri de competențe reprezintă o metaforă (metaforă-traducere). Metaforizarea este o modalitate mai puțin întâlnită în terminologia științelor educației. Am putea încadra în categoria de termeni-metafore și sintagmele insulițe de cunoaștere, itinerar cognitiv, parcurs didactic (Did. funcț.). O serie de concepte didactice actuale reprezintă termeni preluați din alte limbaje specializate: acroșator (cognitiv), ancoraj, ambreiaj de legătură, amorsare, balizare, devoluțiune (didactică), elagaj, focar, izomorfism, relee intermediare, tabel de concasare (Did. funcț.). Termenii citați sunt integrați în metalimbajul didactic prin metaforizare, fiind receptați corect numai în context relevante, circumscrise domeniului, cum ar fi: „«Punctul de ancoraj» este o expresie metaforică ce desemnează un element al structurii cognitive pe care se vor putea grefa noi informații”; „Develay (1992) vorbește, la rândul lui, de «acroșator cognitiv», noțiune care ar fi comparabilă cu partea încă deschisă a unui puzzle. Noua învățare ar fi noua piesă care trebuie plasată acolo, însă configurația sa naturală nu este decât parțial compatibilă. Introducerea ei va reorganiza ansamblul puzzle-ului și va crea, într-un alt loc, un nou «acroșator»”; „Devoluțiunea didactică ar fi, astfel, unul dintre mecanismele de transfer al responsabilității de la profesor la elev, în procesul de construire a unor cunoștințe de către elevul însuși”; „În aceeași ordine de idei, se va putea limita «orizontul de explorare», va putea fi practicat «elagajul»”. Menționăm că natura metaforică a termenilor citați fie este subliniată implicit prin ghilimele, fie este semnalată explicit prin referiri textuale. Analizând inventarul terminologic al lucrării în discuție, am remarcat că o categorie aparte de termeni nu au fost echivalați, ci au fost preluați ca atare: (competențe) savoir-dire, savoir-faire, savoir-être, savoir-devenir, «déjà-là» (transpus în română o singură dată – pre-cunoștințe, p. 44), insight, skill (explicat în paranteze prin abilitate), drill, check-list. Astfel, trebuie să distingem între termenii preluați în original din franceză și cei din engleză, care figurează în textul francez în această formă. Seria savoir-dire, savoir-faire, savoir-être și savoir-devenir este cunoscută specialiștilor, fiind prezentă și în alte lucrări (v. Pamfil 2003, p. 16 ș.u.). Alina Pamfil utilizează termenii preluați din franceză în paralel cu variantele românești: „a-ști-să-faci” (savoir-faire), „a-ști-să-fii” (savoir-être), „a-ști-să-devii” (savoir-devenir). Termenii de origine engleză insight, skill, drill, check-list fac parte din categoria elementelor cu caracter internațional, fiind astfel motivați în demersul autorului lucrării, ca și în cel al traducătorului. În aceeași categorie se încadrează și termenii brainstorming, cluster(ing), feedback etc.
3.Incidența traducerii asupra terminologiei educației
3.1.Frecvența împrumuturilor din limba engleză în terminologia educației
Terminologia poate desemna: • disciplina care studiază termenii specifici unui domeniu; • ansamblul termenilor unui domeniu de specialitate; • ansamblul de reguli care fundamentează o metodologie în vederea desfășurării unei activități terminografice. Ca ramură a lingvisticii, terminologia urmărește evoluția limbajelor de specialitate prin stabilirea corpusului de termeni specifici diferitelor domenii. Cuvântul este obiectul de studiu al lexicologiei, așa cum termenul reprezintă obiectul de studiu al terminologiei. Termenul este variat definit, una dintre definiții fiind cea dată de ISO (Organizația Internațională pentru Standardizare): „un termen este desemnarea compusă din unul sau mai multe cuvinte și reprezintă un concept general aparținând unui limbaj de specialitate”. În cultura noastră, primele preocupări lexicografice de tip terminologic aparțin lui Constantin Cantacuzino și lui Dimitrie Cantemir. Primul a prevăzut lexiconul său italianoromân, redactat în jurul anului 1700, cu un dicționar de terminologie geografică, iar Dimitrie Cantemir atașează la opera sa Istoria ieroglifică un glosar cu 286 de termeni savanți, în special de origine greacă și latină. Terminologia științifică internațională folosită de Dimitrie Cantemir pentru a îmbogăți limba română implică și ideea de etimologie multiplă, vehiculată de lucrările lingvistice românești ulterioare. O parte însemnată a lexicului operei lui Cantemir se referă la anumite domenii ale științei. Lexicul filosofic ocupă cel mai însemnat loc în opera lui Cantemir, el fiind primul gânditor român cu preocupări și idei filosofice exprimate printr-o terminologie filosofică. Astfel, Cantemir este primul creator al termenilor filosofici românești, cum ar fi : aporie, arătare (demonstrație), axiomă, categorie, ceință (esență), deosebire, dialectic, faptă, ființă (esență), gheneralis, hotar, ipothesis, încuiere (concluzie), loghică, materie, metafizic, neam (gen), simperasma (concluzie), sofistică, stihie (element, substanță), tâmplare etc. Tot la Cantemir, apare pentru prima dată și o terminologie medicală mai bogată, formată din termeni populari și neologici: agoană, alefiu, anatomic, 546 antidot, apothecariu (farmacist), boliac (bolnăvicios), chichiță (trusă medicală), doftorie, embrionat, ferbinteială, hirurg, înfrântură (luxație), laringă, leac, lipicios (contagios), mateologhie (delir), oftică (tuberculoză), recetă (rețetă), troahnă (epidemie, guturai), țirulic (chirurg) etc. Până la Cantemir terminologia din domeniul filologiei nu cuprindea prea mulți termeni, dar odată cu opera sa apar: alfavita (alfabet), articul, buche (literă), chemătoare (cazul vocativ), dialect, dicționariu, etimologhie, interjecție, nume alcătuit (substantiv compus), orthografie, silavă, sinonim etc. Opera principelui introduce și termeni din : – domeniul literaturii și esteticii: chip (speță), comedie, eleghie, dialog, prolog, poeta, poetic, tragodic, bocet, verș etc.; – domeniul retoricii: apostrof, epifonemă, ipothesis, ritor, ritorică, orație, trop etc.; – muzică: coardă, harmonie, melodie, muzică, organ, palinodie (refren), simfonie, strună etc.; – domeniul juridic: avocat, constituție, giudeț, giudecător, sicofandie, hirograf (act), pravilă etc.; – domeniul geografiei: antarctic, austru, climat, crivăț, delta, gheograf, gheografie, hersonis (peninsulă), mapă, ocheian, orizon (orizont), osie sferească (axa pământului), tropical himerinos (tropicul de iarnă, tropicul Capricornului); – domeniul astronomiei și cosmografiei: astrolaviu, astrolog, astronom, drum, eclipsis, gnom, planetă, isimeria (echinocțiu), stea cu coadă, steaua ciobanului (luceafărul); – domeniul matematicii, al tehnicii, al fizicii și chimiei: mahină, mathematic, sferă, unghi, trigon, alhimist, atom, eneghie fizic, magnis (magneziu) etc.1 ; Dimitrie Cantemir și Constantin Cantacuzino au contribuit la evoluția și la îmbogățirea limbii române literare prin aportul lor la crearea lexicului savant. În spațiul nostru cultural, aceste contribuții au reprezentat fundamentul terminologiilor moderne care sau constituit începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea . O preocupare colectivă pentru crearea acestor terminologii, cât și pentru îmbogățirea vocabularului nostru cu neologisme, în general, se conturează în prima jumătate a secolului al XIX-lea în cadrul societăților culturalliterare ale intelectualilor vremii. Se disting două etape mari în procesul de formare a terminologiei științifice românești, în funcție de influențele exercitate asupra limbii române: prima începe în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și ține până în jurul anului 1830 (în Muntenia și Moldova: abundență de termeni din neogreacă și rusă, iar în Transilvania: termeni de origine latină, germană și italiană); a doua începe după 1830 și se caracterizează prin împrumutul masiv din franceză și latină 2 . Standardizarea terminologiei științifice și tehnice românești se face din 1948 de către Oficiul de Stat pentru Standarde devenit Institutul Român de Standardizare. Terminologia 547 constituie o preocupare de mare actualitate pe plan internațional. În 1989 Comisia de Terminologie Tehnico-Științifică de pe lângă Prezidentul Academiei Științifice din Republica Moldova a fost transformată în Centrul Republican de Terminologie care a ființat sub această denumire până în 1992. Actualmente centrul are titulatura: Centrul Național de Terminologie (C.N.T.). Pe lângă Centrul Național de Terminologie, în 1993 a fost creată Asociația Națională de Terminologie TermRom Moldova care are drept scop elaborarea bazelor de date terminologice în limba română. TermRom România − Asociația Română de Terminologie a fost creată în 1991 ca organizație științifică non-guvernamentală, cu sprijin financiar din partea Franței și a Uniunii Latine. TermRom România urmărește stabilirea, dezvoltarea și standardizarea terminologiei științifice și tehnice, realizarea unui inventar al lucrărilor terminologice elaborate în România, întocmirea glosarelor, dicționarelor terminologice monolingve, bilingve și multilingve, cât și crearea unei bănci de date terminologice. Progresul tehnic și științific a dus la crearea vocabularelor de specialitate aferente tuturor domeniilor, dar și la preluarea unor termeni de către vorbitorii obișnuiți din a căror existență au început să facă parte noi realități. Presa a constituit o sursă permanentă de răspândire a limbajelor proprii diferitelor domenii, anumite cuvinte din lexicul specializat migrând spre lexicul comun. Termeni precum cosmonaut, cosmonavă, cosmodrom, navă- satelit au fost vehiculați de presă și preluați de vorbitori odată cu evenimentul din 1962 prilejuit de zborul lui Gagarin. Tot din terminologia astronautică și aerospațială au pătruns în anii imediat următori: aerocosmic, amerizare, circumterestru, cosmoviziune, circumular, biosatelit. După 1969, când omul a pășit prima dată pe lună, apar în limba română termenii: aerospațial, alunizare, apuntizare, apuntare, aselenizare, fiabilitate, lunamobil, presurizare, selenaut, selenosatelit. Iar mai apoi: cosmolog, navetă, OZN, planetoid, rachetomodel, ufolog etc. Studiind presa constatăm creșterea, cu fiecare an, a numărului de termeni din articolele având ca temă domeniul informaticii. Astfel termeni ca bold, chat, Cobol, compailer, computer service, copy, Corel draw, crack, desktop, digit, display, e-mail, emulator, Excel, fire wall, floppy disk, folder, font, hub, internet protocol, italics, joystick, laptop, Microsoft, modem, mouse, operator, paste, plotter, printer, scanner, server, short cut, site, up-grade (to), user, web, Windows etc au devenit prezențe firești ale presei zilelor noastre. Dicționarele academice ale limbii române încearcă să țină pasul cu această permanentă înnoire a lexicului generată de dinamica domeniului informaticii. Astfel DOOM2 înregistrează următoarele anglicisme aparținând terminologiei informaticii: 548 BASIC / Basic (limbaj de programare) (angl.) [pron.beisic] s. n. propriu. byte (angl.) [pron. bait] s.m., pl. byti CD (angl.) [pron. sidi] s.n., art. CD-ul; pl. CD-uri CD-ROM (angl.) [pron. sidirom] s.n.,pl. CD-ROM-uri CD-writer (angl.) [pron. sidiraitar] s.n., pl. CD-writere chat (angl.) [pron. cet] s.n., art. chatul computer (angl.) [pron. compiuter] s.n., pl. computere computeriza (a ~) [u pron. iu] vb., ind. prez. 3 computerizează computerizare [u pron. iu] s.f.,g.-d. art. computerizarii desktop (angl.) (desk-top) s.n.,pl.desktopuri display (angl.) [pron. displei] s.n., art.display-ul; pl.display-uri driver2 (obiect) (angl.) [draỉvăr] s. n., pl. drivere e-mail (angl.) [pron. imeil] s.n.,(mesaje) pl. e-mailuri (-mai-) font s.n. (set de litere), s. n., pl. fonturi hacker (angl.) [pron. hecăr] (ha-cker) s.m., pl. hackeri hard (angl.) s.n., pl. harduri hard disk (angl.) s.n.,pl. hard diskuri hardware (angl.) [ware pron. uer] (hard-ware) s.n.,art.hardware-ul laptop (angl.) [pron. leptop]s.n.,pl.laptopuri link (angl.) s.n., pl. linkuri módem/modém s.n., pl. modemuri/modemuri/modeme/modeme mouse (dispozitiv la computer ) (angl.) [pron. maus] s.n., art. mouse-ul; pl. mouse-uri off-line/offline (angl.) [pron.oflain] loc. adv on-line/online (angl.) [pron.onlain] loc. adj., loc.adv. output (angl.) [pron. autput] (out-) s.n., pl. outputuri !pointer2 (angl.) (adresă IP) [e pron.ă] s.m., pl. pointeri *print s.n., pl. printuri *printa (a-) vb., ind. prez. 3 printează *provider (angl.) [pron. provaidăr] s.m., pl. provideri *reprint (angl.) [pron. riprint] (re-print) s.n., pl. reprinturi *server s.n., pl. servere !service (angl.) [ce pron. s] (-vice ) s.n., art.service-ul ; pl. service-uri *seta (a-) vb., ind. prez. 3 setează * site (spațiu pe internet) (angl.) [pron. saĩt] s.n., art. site-ul; pl. site-uri soft2 (software) s.n., pl. softuri 549 software (angl.) [ware pron. ŭer] (soft-ware) s.n. *toner (angl.) [e pron. ă] s. n., pl. tonere De asemenea, circulă un număr mare de termeni din domeniul informaticii, care nu sunt înregistrați de DOOM2 sau în DEX`98. Iată câțiva dintre aceștia, unii adaptați ortografic, morfologic și chiar fonetic, acolo unde diferențele dintre cele două sisteme lingvistice nu sunt foarte mari: Substantive: attachment s.n. (engl. attachement), „document anexat”; add-in s.n. (engl. add-in), „program auxiliar”; bit s.m. ( engl. bit, fr., it.), „cea mai mică unitate de informație care poate fi folosită de un calculator”; înregistrat de DOOM2 , dar cu forma byte. browser s.n. (engl. browser), „program de căutare”; chipset s.n., (engl. .chipset), „set de circuite integrate”; download s.n. (engl. download), „încărcarea unui fișier”; device s.n. (engl. device), „dispozitiv, aparat;” floppy s.n. (engl. Floppy), „unitate de dischete”; hard-disc s.n. (engl. hard-disk), „disc al calculatorului”; înregistrat de DOOM2 , dar cu forma hard-disk; inbox s.n. (engl. inbox), „căsuță cu mesaje”; mailer s.n. (engl. mailer), „program care trimite mesaje”; pad s.n. (engl. pad), „covoraș pentru mouse”; scaner s.n. (engl. scanner), „aparat pentru explorare amănunțită”; template s.n. (engl. template), „șablon”; update s.n. (engl. update), „nouă versiune a unui program”. Verbe: a boot-a v.t. (engl. to boot), „a porni calculatorul;” a chetui v.i. (engl. to chat), „a discuta”; întâlnit numai în limba vorbită; a cripta v.t. (fr. crypter), „a încifra;” a customiza v.t. (engl. customize), „a personaliza;” a downloada v.t. (engl. to download), „a încărca un fișier;” a faxa v.t. (fr. faxer),”a trimite un fax”, întâlnit numai în limba vorbită; a heckări v.t. (engl. to hack), „a sparge codul de acces într-un sistem, întâlnit numai în limba vorbită”; a loga v.i. (engl. to log), „a accesa un sistem”; a starta v.t. (engl. to start), „a porni un program, sistem;” 550 a upgrada v.t. (engl. to upgrade), „a instala o versiune mai nouă”. Observând comportamentul morfologic al termenilor din domeniul informaticii, unii înregistrați de DOOM2 și în DEX`98, alții vehiculați doar de presă, constatăm că: atât substantivele, mai bine reprezentate, cât și verbele au intrat într-un proces de adaptare. Unele sunt deja înregistrate de DOOM2 cu această formă adaptată, de aceea ele nu mai apar în dicționar cu mențiunea anglicism. Așadar, după cum se observă, din lista de mai sus, acestea sunt: (a) computeriza, computerizare, font, modem, print, (a) printa, server, (a) seta. Creată în limba engleză, terminologia marketingului și a managementului este ușor preluată nu numai de specialiști, pentru că limba în care a apărut este o limbă de circulație internațională. Vocabularul specializat al marketingului și al managementului vine în contact cu alte limbi naționale și se integrează mai mult sau mai puțin în ele, ajungând să depășească spațiul anglo-american. Contactul dintre limbi este înlesnit de factorii social-economici actuali, fenomenului lingvistic acordându-i-se tot mai multă atenție. Limbile sunt studiate și percepute ca entități eterogene și variabile, iar schimbările care apar în structurile lor trebuie căutate chiar în această varietate3 . În ultimele trei decenii ale secolului al XX-lea, vocabularul de marketing și de management este folosit de un număr tot mai mare de specialiști, nu neapărat vorbitori de limbă engleză. În literatura de specialitate și în practica economică, marketingul a fost explicat în multe moduri, specialiștii neajungând la o definiție. Între 1971 și 1973, Comisia de terminologie, creată în Franța, hotarăște înlocuirea termenului englezesc marketing cu cel franțuzesc mercantique. Marketingul s-a dezvoltat în timp, în mod treptat, a devenit operant având în vedere condițiile financiare și organizatorice necesare dezvoltării lui. Majoritatea autorilor plasează începuturile marketingului în secolul XX. Sunt indicate primele cursuri universitare în al căror titlu este folosit termenul marketing. În anii 1905 și 1909, universitățile din Pennsylvania și din Pittsburgh aveau în programele lor de studiu un curs intitulat Marketingul produselor. În anul 1910, profesorul Ralph Stan Butler a predat la Universitatea Wiscosin cursul Metode de marketing4 . Dintre termenii din domeniul marketingului și managementului, care sunt folosiți și de vorbitorii obișnuiți, amintim: agreement, antidumping, audit, back office, barter, board, bond, brain drain, brainstorming, brand, broker, business, card, cargo, cash, cash and carry, cartel, cash flow, challenger, check list, clearance, clearing, consultant, consulting, dealer, design, desk research, discount, dispatch money, dispatching, do-it-yourself, drawback, dumping, duty free, engineering, Eurodollar, Euromarket, facing, factoring, fast food, feedback, fixing, flow chart, franchising, franșiză, front desk, hard currency, head office, headquarters, holding, input/output, investment, job, job analysis, joint venture, know-how, 551 leadership, leasing, letter of appointment, licensing, lobby, mall, management, manager, market basket, marketer, marketing, merchandising, mix, mobile banking, outright, planning, rating, sales representative, second hand, service, shareholder, shop, scoring, showroom, spot, staff, stakeholder, standard, stand by, stoc, store, supermarket, swap, swing, switch, telebanking, telemarketer, trader, trainee, trainer, training, traveller’s cheque, trend, voucher, wholesale, workshop, yeld etc. Unii dintre acești termeni au părăsit sfera vocabularului specializat, făcând parte din lexicul comun (audit, brainstorming, broker, business, card, cash, cash and carry, cartel, consultant, dealer, design, discount, duty free, fast food, job, leasing, lobby, mall, second hand, trader, trainer etc). Terminologiile reprezintă un domeniu foarte vast, cele amintite de noi neconstituind decât o mică parte din varietatea limbajelor de specialitate. În demersul nostru am amintit terminologiile astronauticii, informaticii, marketingului și managementului, deoarece am considerat că acestea au avut un impact semnificativ asupra înnoirii lexicului limbii române, generând transformări rapide în plan lingvistic și social. Aportul terminologiilor la modernizarea lexicului rămâne un subiect deschis dat fiind procesul continuu al evoluției științifice și tehnice.
3.2 Dificultăți de echivalare a unor termeni în discursul didactic actual
În orice domeniu de activitate umană se produc schimbări, iar odată cu acestea, apar inovații lexicale și semantice. Limbajele specializate, cu trecerea timpului, se decantează, specialiștii fac o selecție riguroasă a termenilor necesari pentru munca lor, împrumuturile se adaptează sau se echivalează, iar termenii cu aspect rebarbativ cad în desuetudine. Limbajul didactic actual a preluat din unele limbi de circulație internațională și din alte limbaje specializate o serie de împrumuturi care îi conferă un caracter modern, dar care, în faza inițială a preluării, prezintă deseori dificultăți de ordin semantic și fonetic. Probleme pun în special împrumuturile de origine engleză și franceză, care, de regulă, se scriu altfel decât se pronunță (cazuri „fericite” de tipul lui grant, master sau item se constată ceva mai rar). În lucrare va fi luată în discuție o serie de concepte actuale din domeniul în discuție și echivalentele terminologice ale acestora.
Metalimbajul educațional actual se caracterizează printr-o serie de concepte noi, verbalizate prin diverși termeni, uneori în competiție. Diversitatea termenilor și utilizarea unor sintagme prea generale, preluate din alte limbaje specializate, generează discuții privind oportunitatea acestora în științele educației. Unii autori semnalează chiar ambiguitatea limbajului pedagogic actual, ceea ce ar fi un impediment pentru consolidarea științelor educației [ cf.: „Perpetuarea unor sintagme în noua lege a educației [constituie] exemple elocvente de ambiguități de limbaj pedagogic. Vezi termenii: finalitățile învățământului (educației), idealul educațional […]. Termenul finalitate este prea general, nesigur, incomplet și prea abstract […]. De aceea este necesară clarificarea conceptelor pedagogice, în această perioadă marcată de schimbări majore în legislația educației.”] (Teodorescu). Limbajul didactic actual a preluat din unele limbi de circulație internațională și din alte limbaje specializate o serie de împrumuturi care îi conferă un caracter modern, dar care, în faza inițială a preluării, prezintă deseori dificultăți de ordin semantic, fonetic și ortografic. Probleme pun în special împrumuturile de origine engleză și franceză, care, de regulă, se scriu altfel decât se pronunță (cazuri „fericite” de tipul lui grant, master sau item se constată mai rar). Unele concepte pedagogice tradiționale și-au schimbat doar „veșmântul” pe unul modern, cf.: programă școlară – curriculum, planificare a lecției – proiectare pedagogică/didactică, administrare școlară – management școlar, programare a activității de predare-învățare – strategie didactică ș.a. Cercetarea noastră se bazează pe o lucrare fundamentală în domeniu, Didactique fonctionnele. Objectifs, stratégies, évaluation de Michel Minder (De Boeck & Larcier, 1999, 8e édition, Paris, Bruxelles), apărută în versiune românească la Editura Cartier, Chișinău, în 2003, în colecția Biblioteca Pro Didactica (trad. de Dorin Onofrei), lucrare care a pus în 86 Druță, Inga – Popa, Viorica circulație (în spațiul basarabean) conceptele esențiale ale didacticii moderne, în special, ale cognitivismului operant. Traducătorul a avut misiunea dificilă de a echivala termenii de bază ai didacticii funcționale din franceză în română, misiune de care s-a achitat onorabil. Cu toate acestea, am constatat că, pe parcursul lucrării, același concept a fost redat uneori în română prin mai mulți termeni, probabil, pentru explicitarea mesajului. De exemplu, termenul prérequis a fost echivalat ca pre-achiziții ( p. 21) și cunoștințe anterioare ( p. 22 – cu alăturarea termenului original între paranteze în ambele cazuri), achiziții anterioare (p. 24), achiziții preexistente (p. 36, 43), iar în alte lucrări din domeniu circulă și sintagma cunoștințe prealabile. Din perspectiva dezambiguizării, considerăm că cea mai adecvată este sintagma cunoștințe anterioare, care corespunde rigorilor terminologice, fiind exactă, transparentă și circumscrisă domeniului. Termenul achiziții este preluat din limbajul comercial și are un caracter ambiguu, fiind explicit numai într-un context relevant. Un alt concept didactic recent este verbalizat, de asemenea, prin mai mulți termeni, predominând curriculum ascuns (p. 23, 24 ș.u.) vs de curriculum latent. Menționăm că termenul în discuție este fluctuant și în original, dovadă fiind și citatul inserat de autor în capitolul în care abordează acest concept: «Diverses appelations – curriculum caché, implicite, latent, non intentionnel, non enseigné; cursus caché – désignent les processus et les effets qui, bien qu’absents des programmes officiels et des politiques éducatives formulées, font bel et bien partie de l’expérience scolaire.» („Diverse denumiri – curriculum ascuns, implicit, latent, non-intenționat, non-predat; cursus ascuns – desemnează procesele și efectele care, deși sunt absente în programele oficiale și în politicile educaționale formulate, fac parte întru totul din experiența școlară.”, p. 24 – subl. n.). Totuși, autorul preferă termenul curriculum caché, alternându-l cu curriculum latent, iar în versiunea românească, respectiv, apar succesiv doi termeni, curriculum ascuns și curriculum latent. Se pare că uzul preferă prima sintagmă, curriculum ascuns (cf. și engl. hidden curriculum). Semnalăm și sintagma curriculum subliminal, prezentă în cursuri universitare de specialitate și având mai multe referințe on-line (v. http://facultate.regielive.ro/cursuri/pedagogie/ teoriacurriculumului-84694.html, http://www.scribd.com/doc/ 31450806/50/ Tipurile-de-curriculum ș.a.). Conceptul modern de secvență didactică (p. 65 ș.u.) este exprimat, în paginile lucrării menționate, dar și în alte lucrări de referință din domeniu, Dificultăți de echivalare a unor termeni în discursul didactic 87 și prin sintagma secvență de învățare (p. 10 ș.u.). Ambele sintagme sunt transparente și sugestive, iar în versiunea franceză, de asemenea, atestăm doi termeni: séquence d’apprentissage și séquence didactique, ceea ce denotă faptul că nici în franceză nu s-a optat deocamdată pentru o singură sintagmă, mai reprezentativă. Odată cu trecerea timpului, fie se va impune una dintre sintagmele în discuție, fie acestea se vor specializa, secvența didactică desemnând demersul cadrului didactic, iar secvența de învățare – efortul elevului de a asimila un nou conținut sau de a obține o nouă competență. Un concept interesant, mai puțin obișnuit, pus în circulație de Michel Minder în lucrarea în discuție, este socluri de competențe (p. 38, 103). În Belgia francofonă, Ministerul Educației a publicat, în 1994, un document intitulat Socles de compétences, în care prezintă noțiunea de soclu astfel: „Se dovedește că exigențele referitoare la competențe și la cunoștințe variază foarte mult de la o școală la alta și chiar de la un profesor la altul în cadrul aceleiași școli. Acesta este motivul care a provocat punerea în evidență a unor socluri de competență, adică a unui ansamblu de referințe care determină noțiunea de nivel al studiilor și în jurul căruia se articulează programele elaborate ori aprobate de autoritatea normatoare și subvenționatoare”. Se pare că acest concept a prins și în spațiul de limbă română, deoarece l-am atestat în mai multe documente, inclusiv într-un newsletter al Ministerului Educației și Cercetării al României (nr. 20, 1-13 octombrie 2006): soclul comun de cunoștințe și competențe). Semnalăm că am reperat sintagma în cauză sub forma socluri de competențe, dar și socluri de competență (în Didactica funcțională… și în alte lucrări/ documente). Fluctuația se explică prin noutatea termenului și prin presiunea modelului francez, care determină pluralul competențe. Întrun alt subcapitol, Michel Minder vorbește despre compétences-socles, sintagmă echivalată în limba română, în mod firesc, competențe-socluri (p. 200). Fluctuațiile terminologice se încadrează în teoria lui Ad Hermans despre neologia traductivă (Hermans 1999) și nu putem adăuga decât că uzul specialiștilor va discerne, cu timpul, între sintagmele discutate. O serie de concepte didactice actuale sunt verbalizate prin termeni preluați din alte limbaje specializate, cum ar fi: acroșator (cognitiv), ancoraj, ambreiaj de legătură, amorsare, balizare, devoluțiune (didactică), elagaj („tăiere a ramurilor din partea de jos a tulpinii arborilor”), extincție, focar, homeostazie, izomorfism, înrolare, relee intermediare, tabel de concasare ș.a. (Didactica funcțională, op. cit.). Termenii citați sunt integrați în metalimbajul didactic prin metaforizare sau, conform 88 Druță, Inga – Popa, Viorica unor opinii (Bahnaru 2009: 217 ș.u.), prin intermediul fenomenului de contiguitate, fiind receptați corect numai în contexte relevante, circumscrise domeniului. Analizând inventarul terminologic al lucrării în discuție, am remarcat că o categorie aparte de termeni nu au fost echivalați, ci preluați ca atare: (competențe) savoir-dire, savoir-faire, savoir-être (p. 26 ș.a.), savoir-devenir (p. 58, 62), «déjà-là» (transpus în română o singură dată – pre-cunoștințe, p. 44), insight (p. 67 ș.u.), skill (explicat în paranteze prin abilitate, p. 76), drill (p. 106 ș.u.), check-list (p. 325) ș.a. Astfel, trebuie să distingem între termenii preluați în original din franceză și cei din engleză, care figurează în textul francez în această formă. Seria savoirdire, savoir-faire, savoir-être și savoir-devenir este cunoscută specialiștilor, fiind prezentă și în alte lucrări (cf. Pamfil 2003: 16 ș.u.). Alina Pamfil utilizează termenii preluați din franceză în paralel cu variantele românești: „a-ști-să-faci” (savoir-faire), „a-ști-să-fii” (savoir-être), „a-știsă-devii” (savoir-devenir). Atunci când termenii sunt prezentați într-un tabel în ambele limbi, română și franceză, dublarea este motivată. Însă prezența în text exclusiv a variantelor românești este nejustificată, cf.: „Categoria lui a-ști-să-fii este însă importantă…” (p. 38); „Comunicarea orală și scrisă și lectura sunt activități ce permit modelarea lui a-ști-să- fii…” (p. 139); „Mai mult, lectura literară, prin modelele/antimodelele pe care le aduce aproape, face posibilă conturarea lui a-ști-să-devii” (p. 139), acestea părând un corp străin în text. Termenii de origine engleză insight, skill, drill, check-list fac parte din categoria elementelor cu caracter internațional, fiind astfel motivați în demersul autorului lucrării, ca și în cel al traducătorului. În aceeași categorie se încadrează și termenii brainstorming, clustering, feedback ș.a. O concluzie firească a lucrării este că diversitatea de termeni – generată de traduceri – reprezintă o caracteristică a limbajului didactic actual specializat, pe de o parte; pe de altă parte, fluctuațiile terminologice constituie și o caracteristică a unui limbaj dinamic, în plină dezvoltare și formare continuă. Pentru dezambiguizarea demersului pedagogic modern se impune standardizarea termenilor fundamentali de către autoritățile din interiorul domeniului.
3.2. Particularități de traducere a terminologiei educației
Bibliografie selectivă
Bidu-Vrănceanu, Angela, Relațiile dintre limbajele tehnico-științifice și limbajul literar standard, LL, III-IV, 1990, p. 269-284.
Idem, Lexic comun, lexic specializat, Editura Universității, București, 2000.
Bidu-Vrănceanu, Angela, Narcisa, Forăscu, Limba română contemporană: lexicul, Editura Humanitas Educational, București, 2005.
Busuioc, Ileana, Despre neologisme și neologie, Editura Universității, București, 2007.
Busuioc, Ileana, Mădălina, Cucu, Formarea terminologiilor în România, Universitatea București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, în „Terminologia”, p. 43-44.
Catoiu, Ion, Din istoria gândirii de marketing, în „Buletin de marketing”, nr. 1-2, 1978. Ciobanu, Georgeta, Elemente de terminologie, Timișoara, Mirton, 1998. Guțu Romalo, Valeria, „Termenul” – unitate a limbii, LR, XLVI, nr. 1-3, 1997, p. 103-108.
Ivănescu, G., Terminologia lingvistică românească după 1964, „Convorbiri literare” nr. 9, 1972, p. 11.
Munteanu, Ștefan, Țâra, Vasile, Istoria limbii române literare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.
Ploae-Hanganu, Mariana, Specificul terminologiei ca știință în raport cu celelalte științe ale limbajului, LR, XLIV, nr. 9-12, 1995, p. 529-532. Sala, Marius, Limbi în contact, Editura Enciclopedică, București, 1977.
Stoichițoiu Ichim Adriana, Vocabularul limbii române actuale−dinamică, influențe, creativitate, Editura All Educațional, București, 2001.
Idem, Aspecte ale influenței engleze în româna actuală, Editura Universității, București, 2006. Ursu, N. A., Formarea terminologiei științifice românești, Editura Științifică, București, 1962. Vintilă-Rădulescu, Ioana, Terminologia și problemele ei actuale, București, Editura Academiei Române, 1999. 552
Dicționare
DEX`98 = Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Univers Enciclopedic, București, 1998.
DOOM2 = Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, Univers Enciclopedic, București, 2005.
MDN = Florin Marcu, Marele dicționar de neologisme, Editura Saeculum Vizual, București, 2007.
Bahnaru, V. 2009 – Elemente de semasiologie română, Editura Știința, Chișinău
Gouadec, D, 1990 – ,,Terminologie. Constitution des données”, Afnor.
Hermans 1999 – „Néologie traductive”, în Terminologies Nouvelles (Nouveaux outils pour la néologie), nr. 20, decembrie.
Pamfil, Alina 2003- Alina Pamfil, Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Editura Paralela 45, București.
Teodorescu, G. – Ambiguități în cadrul limbajului și discursului pedagogic,
http://gabrielnicolaeteodorescu.wordpress.com/ambiguitati-incadrul-limbajului-si-discursului-pedagogic/.
Adamescu Gh. Adaptarea la mediu a neologismelor. București: Cartea Românească, 1938. 78 p.
2. Andriescu Al. Limba presei românești în secolul al XIX-lea. Iași: Junimea, 1979. 204 p.
3. Athu C. Influența limbii engleze asupra limbii române actuale (în limbajul economic și de
afaceri). București: Editura Universitară, 2011. 158 p.
4. Avram M. Considerații asupra dinamicii limbii și asupra studierii ei în româna actuală. În:
Aspecte ale dinamicii limbii române actuale. București: Editura Universității din București, 2004.
http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/1.pdf (vizitat la 3.VI.2012).
5. Bachelard G. Dialectica spiritului științific modern. București: Editura Științifică și
Enciclopedică, 1986, vol. II. 560 p.
6. Baconsky R., Gouadec D., Lascu Gh. (ed.). Teritorii actuale ale traducerii. Cluj-Napoca:
Echinox, 2002. 423 p.
7. Bahnaru V. Elemente de lexicologie și lexicografie. Chișinău: Editura Știința, 2008. 308 p.
8. Bahnaru V. Elemente de semasiologie română. Chișinău: Editura Știința, 2009. 288 p.
9. Bahnaru V. Dimitrie Cantemir, pionier al internaționalizării terminologiei românești. În:
Terminology and translation studies. Plurilingual terminology in the context of european intercultural
dialogue (coord. Doina Butiurca, Inga Druță, Attila Imre). Cluj-Napoca: Scientia, 2011, p. 69-84.
10. Bahnaru V. Principii teoretice și practice de formulare a definițiilor lexicografice. În:
Limbaje și comunicare. Creativitate, semanticitate, alteritate. Iași, 2009, vol. 10 (1), p. 134-144.
11. Bara M. Probleme ale standardizării terminologiei în limba română. În: Colocviul 3T:
Terminologie – Terminografie – Terminotică, Ediția a IX-a, București, 21-22 septembrie 2010.
București: Editura AGIR, 2011, p. 70-80.
12. Barna Cl. Ordonarea, clasificarea și definirea conceptelor economice. Alba Iulia, 2009. 216 p.
13. Bălan Mihailovici A. Noțiuni de terminologie: despre viața cuvintelor și problemele
terminologiei actuale. București: Oscar Print, 2003. 160 p.
14. Bălan-Mihailovici A. Neologia și structura neonimelor. În: Studii și cercetări lingvistice,
LVI, nr. 1-2, București, 2005, p. 23-29.
15. Bejan D.M. Interferențe lingvistice în diacronia limbii române. București: Editura Didactică
și Pedagogică, 2005. 238 p.
16. Bell Roger T. Teoria și practica traducerii. Iași: Polirom, 2000. 312 p.
17. Berejan S. Includerea termenilor științifici și tehnici în dicționarele generale. În:
Terminologia în România și în Republica Moldova, Cluj: Clusium, 2000, p. 69-72.
18. Bidu-Vrănceanu A. Structura vocabularului limbii române contemporane. Probleme teoretice
și aplicații practice. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1986. 319 p.
19. Bidu-Vrănceanu A. Aspecte ale funcției reflexive a limbii în terminologiile tehnicoștiințifice.
În: Studii și cercetări lingvistice, 1989, nr. 5, p. 417-422.
20. Bidu-Vrănceanu A. Lectura dicționarelor. București: Editura Metropol, 1993. 103 p.
21. Bidu-Vrănceanu A. Mărcile stilistice (diastratice) în DEX. În: Limbă și literatură, anul XLII,
1997, vol. I, p. 27-37.
22. Bidu-Vrănceanu A. Mărcile stilistice (diastratice) ale lexicului specializat în DEX2. În:
Limba română, XLVIII, 1999, 1-2, Editura Academiei Române, p. 19-23.
23. Bidu-Vrănceanu A. ș.a. Lexic comun, lexic specializat. București: Editura Universității din
București, 2000. 176 p.
278
24. Bidu-Vrănceanu A. Terminologiile științifice din perspectivă interdisciplinară. În: Analele
Universității din București, Facultatea de Litere, 2000, p. 31-44.
25. Bidu-Vrănceanu A. ș.a. Lexic științific interdisciplinar. București: Editura Universității din
București, 2001. 278 p.
26. Bidu-Vrănceanu A. Dinamica sensurilor cuvintelor românești din 1990 până în 2002. În:
Aspecte ale dinamicii limbii române actuale (coord. Gabriela Pană Dindelegan). București: Editura
Universității din București, 2003, p. 291-298.
27. Bidu-Vrănceanu A. Tradiție și inovație în lexicul politic. Există terminologie politică? În:
Tradiție și inovație în studiul limbii române (coord. Gabriela Pană Dindelegan). București: Editura
Universității din București, 2004, p. 255-263.
28. Bidu-Vrănceanu A. Lexicul specializat în mișcare. De la dicționare la texte. București:
Editura Universității din București, 2007. 265 p.
29. Bidu-Vrănceanu A. Terminologie sau terminologii? Stadiul actual al cercetărilor. În:
Gabriela Pană Dindelegan (coord.). Limba romană. Stadiul actual al cercetării. București: Editura
Universității din București, 2007, p. 509-516.
30. Bidu-Vrănceanu A. Terminologie și lingvistică. În: Zafiu R., Stan C., Nicolae Al. Studii
lingvistice. Omagiu profesoarei Gabriela Pană Dindelegan, la aniversare. București: Editura
Universității din București, 2007, p. 231-235.
31. Bidu-Vrănceanu A. Terminologia. Modalități de cercetare și clasificare. În: S. Reinheimer
Rîpeanu, I. Vintilă-Rădulescu. Limba romană, limbă romanică. Omagiu acad. Marius Sala la
împlinirea a 75 de ani. București: Editura Academiei Române, 2007, p. 39-43.
32. Bidu-Vrănceanu A. (coord.). Terminologie și terminologii. București: Editura Universității
din București, 2010. 294 p.
33. Bidu-Vrănceanu A. Rolul lingvisticii în terminologie. În: Terminology and translation
studies. Plurilingual terminology in the context of european intercultural dialogue (coord. Doina
Butiurca, Inga Druță, Attila Imre). Cluj-Napoca: Scientia, 2011, p. 21-36.
34. Bidu-Vrănceanu A. Diacronia în terminologie. În: Lexic comun/Lexic specializat. Analele
Universității „Dunărea de Jos” din Galați. Fascicula XXIV. Anul IV, 2011, nr. 1 (5), p. 11-23.
35. Bidu-Vrănceanu A. (coord.). Terminologie și terminologii II. București: Editura Universității
din București, 2012. 248 p.
36. Binder P. Vechea terminologie geografică românească a tipăriturilor coresiene. Extras din:
Buletinul Societății de Științe Geografice din RSR, serie nouă, vol. 7l. București, 1972, p. 161-166.
37. Bîrsan S. Dinamica terminologiei economice în limba română (domeniul financiar-bancar).
Chișinău: Editura ASEM, 2006. 266 p.
38. Bocșan N. Contribuții la istoria iluminismului românesc. Timișoara: Facla, 1986. 426 p.
39. Bologa V. Brașovul, vechi centru medical românesc. În: Omagiu fraților Alexandru și Ion I.
Lăpedatu. București: Imprimeria Națională, 1936. 901 p.
40. Bologa V. ș.a. Contribuții la istoria medicinei în RPR. București: Editura Medicală, 1955. 388 p.
41. Bulgăr Gh. Despre limba și stilul primelor periodice românești. În: Contribuții la istoria
limbii literare în secolul al XIX-lea, vol. II. București: Editura Academiei, 1958, p. 75-113.
42. Busuioc I., Cucu M. Introducere în terminologie. București: Credis, 2001. 133 p.
43. Busuioc I. Dinamica terminologiilor românești sub impactul traducerii „acquis”-ului
comunitar. În: Aspecte ale dinamicii limbii române actuale. București: Editura Universității din
București, 2004. http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/27.pdf (vizitat la 3.VI.2012).
279
44. Busuioc I. Macrostereotipul frazeologic în limbajele de specialitate. În: Uniterm, 2004,
nr. 2. http://www.litere.uvt.ro/vechi/documente_pdf/aticole/uniterm/uniterm2_2004/ibusuioc.pdf
(vizitat la 1.07.2012).
45. Busuioc I. Despre neologisme și neologie. În: Uniterm, 2006, nr. 4.
http://www.litere.uvt.ro/vechi/documente_pdf/aticole/uniterm/uniterm4_2006/ileana_busuioc.pdf
(vizitat la 1.07.2012).
46. Busuioc M.M. Munca și răsplata ei. Secolele XVII-XVIII. Studiu de terminologie.
București: Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2002. 220 p.
47. Butiurca D. Relații paradigmatice și strategii cognitive în discursul științific. În: Studia
Universitatis 10, Târgu-Mureș, 2011, p. 55-65.
48. Butuc M. Terminologia militară românească (studiu retrospectiv: secolul al XIII-lea –
începutul secolului al XIX-lea) (teză de doctorat). Chișinău, 2011. 178 p.
49. Cepraga L. Studiu asupra terminologiei managementului economic în limba română.
Chișinău: Editura ASEM, 2006. 280 p.
50. Chirimbu S. Uniunea Europeană: istorie, politică, limbaj și terminologie. Bacău: Docucenter,
2010. 190 p.
51. Chiș D. Cuvânt și termen. Timișoara: Augusta, 2001. 251 p.
52. Chivu Gh. Stilul celor mai vechi texte științifice românești. III – Stilul textelor matematice.
În: Limba română, XXX, 1981, nr. 2, p. 139-147.
53. Gheorghe Chivu ș.a. Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780). București:
Editura Academiei Române, 1997. 496 p.
54. Chivu Gh. Limba română – de la primele texte până la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Variantele stilistice. București: Editura Univers Enciclopedic, 2000. 157 p.
55. Chivu Gh. ș.a. Contribuții la studiul limbii române literare. Secolul al XVIII-lea (1688-
1780). Cluj: Editura Clusium, 2000. 313 p.
56. Ciobanu G. Elemente de terminologie. Timișoara: Mirton, 1998. 159 p.
57. Ciohodaru M. Terminologia mediului. În: Bidu-Vrănceanu A. (coord.). Terminologie și
terminologii. București: Editura Universității din București, 2010, p. 179-200.
58. Ciolăneanu R. Terminologia marketingului economic. În: Bidu-Vrănceanu A. (coord.).
Terminologie și terminologii. București: Editura Universității din București, 2010, p. 159-177.
59. Ciolăneanu R. Terminologie specializată și interdisciplinaritate în marketing. București:
Editura Universității din București, 2011. 338 p.
60. Clim M.-R. Neologismul în lexicografia românească. Iași: Editura Unversității „Alexandru
Ioan Cuza”, 2012. 358 p.
61. Constantinescu N.N. Studii de istorie economică și istoria gândirii economice. București:
Editura Academiei Române, 1998, vol. III. 239 p.
62. Constantinovici E. Abordarea comunicării din perspectiva semioticii. În: Filologia modernă:
realizări și perspective în context european. Semiotica și hermeneutica textului. Vol. II. Chișinău:
Tipografia Centrală, 2009, p. 61-65.
63. Coșeriu E. Deontologia culturii. În: Prelegeri și conferințe (1992-1993). Iași: Institutul de
Filologie Romană „Al. Philippide”, 1994, p. 173-180.
64. Coșeriu E. Sincronie, diacronie și istorie. Problema schimbării lingvistice. Versiune în limba
română de N. Saramandu. București: Editura Enciclopedică, 1997. 253 p.
65. Coteanu I. Impactul terminologiei științifice în manualele școlare. În: Revistă de pedagogie,1986, nr. 4, p. 57-65.
Bibliografie selectivă
Bidu-Vrănceanu, Angela, Relațiile dintre limbajele tehnico-științifice și limbajul literar standard, LL, III-IV, 1990, p. 269-284.
Idem, Lexic comun, lexic specializat, Editura Universității, București, 2000.
Bidu-Vrănceanu, Angela, Narcisa, Forăscu, Limba română contemporană: lexicul, Editura Humanitas Educational, București, 2005.
Busuioc, Ileana, Despre neologisme și neologie, Editura Universității, București, 2007.
Busuioc, Ileana, Mădălina, Cucu, Formarea terminologiilor în România, Universitatea București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, în „Terminologia”, p. 43-44.
Catoiu, Ion, Din istoria gândirii de marketing, în „Buletin de marketing”, nr. 1-2, 1978. Ciobanu, Georgeta, Elemente de terminologie, Timișoara, Mirton, 1998. Guțu Romalo, Valeria, „Termenul” – unitate a limbii, LR, XLVI, nr. 1-3, 1997, p. 103-108.
Ivănescu, G., Terminologia lingvistică românească după 1964, „Convorbiri literare” nr. 9, 1972, p. 11.
Munteanu, Ștefan, Țâra, Vasile, Istoria limbii române literare, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983.
Ploae-Hanganu, Mariana, Specificul terminologiei ca știință în raport cu celelalte științe ale limbajului, LR, XLIV, nr. 9-12, 1995, p. 529-532. Sala, Marius, Limbi în contact, Editura Enciclopedică, București, 1977.
Stoichițoiu Ichim Adriana, Vocabularul limbii române actuale−dinamică, influențe, creativitate, Editura All Educațional, București, 2001.
Idem, Aspecte ale influenței engleze în româna actuală, Editura Universității, București, 2006. Ursu, N. A., Formarea terminologiei științifice românești, Editura Științifică, București, 1962. Vintilă-Rădulescu, Ioana, Terminologia și problemele ei actuale, București, Editura Academiei Române, 1999. 552
Dicționare
DEX`98 = Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Univers Enciclopedic, București, 1998.
DOOM2 = Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, Univers Enciclopedic, București, 2005.
MDN = Florin Marcu, Marele dicționar de neologisme, Editura Saeculum Vizual, București, 2007.
Bahnaru, V. 2009 – Elemente de semasiologie română, Editura Știința, Chișinău
Gouadec, D, 1990 – ,,Terminologie. Constitution des données”, Afnor.
Hermans 1999 – „Néologie traductive”, în Terminologies Nouvelles (Nouveaux outils pour la néologie), nr. 20, decembrie.
Pamfil, Alina 2003- Alina Pamfil, Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Editura Paralela 45, București.
Teodorescu, G. – Ambiguități în cadrul limbajului și discursului pedagogic,
http://gabrielnicolaeteodorescu.wordpress.com/ambiguitati-incadrul-limbajului-si-discursului-pedagogic/.
Adamescu Gh. Adaptarea la mediu a neologismelor. București: Cartea Românească, 1938. 78 p.
2. Andriescu Al. Limba presei românești în secolul al XIX-lea. Iași: Junimea, 1979. 204 p.
3. Athu C. Influența limbii engleze asupra limbii române actuale (în limbajul economic și de
afaceri). București: Editura Universitară, 2011. 158 p.
4. Avram M. Considerații asupra dinamicii limbii și asupra studierii ei în româna actuală. În:
Aspecte ale dinamicii limbii române actuale. București: Editura Universității din București, 2004.
http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/1.pdf (vizitat la 3.VI.2012).
5. Bachelard G. Dialectica spiritului științific modern. București: Editura Științifică și
Enciclopedică, 1986, vol. II. 560 p.
6. Baconsky R., Gouadec D., Lascu Gh. (ed.). Teritorii actuale ale traducerii. Cluj-Napoca:
Echinox, 2002. 423 p.
7. Bahnaru V. Elemente de lexicologie și lexicografie. Chișinău: Editura Știința, 2008. 308 p.
8. Bahnaru V. Elemente de semasiologie română. Chișinău: Editura Știința, 2009. 288 p.
9. Bahnaru V. Dimitrie Cantemir, pionier al internaționalizării terminologiei românești. În:
Terminology and translation studies. Plurilingual terminology in the context of european intercultural
dialogue (coord. Doina Butiurca, Inga Druță, Attila Imre). Cluj-Napoca: Scientia, 2011, p. 69-84.
10. Bahnaru V. Principii teoretice și practice de formulare a definițiilor lexicografice. În:
Limbaje și comunicare. Creativitate, semanticitate, alteritate. Iași, 2009, vol. 10 (1), p. 134-144.
11. Bara M. Probleme ale standardizării terminologiei în limba română. În: Colocviul 3T:
Terminologie – Terminografie – Terminotică, Ediția a IX-a, București, 21-22 septembrie 2010.
București: Editura AGIR, 2011, p. 70-80.
12. Barna Cl. Ordonarea, clasificarea și definirea conceptelor economice. Alba Iulia, 2009. 216 p.
13. Bălan Mihailovici A. Noțiuni de terminologie: despre viața cuvintelor și problemele
terminologiei actuale. București: Oscar Print, 2003. 160 p.
14. Bălan-Mihailovici A. Neologia și structura neonimelor. În: Studii și cercetări lingvistice,
LVI, nr. 1-2, București, 2005, p. 23-29.
15. Bejan D.M. Interferențe lingvistice în diacronia limbii române. București: Editura Didactică
și Pedagogică, 2005. 238 p.
16. Bell Roger T. Teoria și practica traducerii. Iași: Polirom, 2000. 312 p.
17. Berejan S. Includerea termenilor științifici și tehnici în dicționarele generale. În:
Terminologia în România și în Republica Moldova, Cluj: Clusium, 2000, p. 69-72.
18. Bidu-Vrănceanu A. Structura vocabularului limbii române contemporane. Probleme teoretice
și aplicații practice. București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1986. 319 p.
19. Bidu-Vrănceanu A. Aspecte ale funcției reflexive a limbii în terminologiile tehnicoștiințifice.
În: Studii și cercetări lingvistice, 1989, nr. 5, p. 417-422.
20. Bidu-Vrănceanu A. Lectura dicționarelor. București: Editura Metropol, 1993. 103 p.
21. Bidu-Vrănceanu A. Mărcile stilistice (diastratice) în DEX. În: Limbă și literatură, anul XLII,
1997, vol. I, p. 27-37.
22. Bidu-Vrănceanu A. Mărcile stilistice (diastratice) ale lexicului specializat în DEX2. În:
Limba română, XLVIII, 1999, 1-2, Editura Academiei Române, p. 19-23.
23. Bidu-Vrănceanu A. ș.a. Lexic comun, lexic specializat. București: Editura Universității din
București, 2000. 176 p.
278
24. Bidu-Vrănceanu A. Terminologiile științifice din perspectivă interdisciplinară. În: Analele
Universității din București, Facultatea de Litere, 2000, p. 31-44.
25. Bidu-Vrănceanu A. ș.a. Lexic științific interdisciplinar. București: Editura Universității din
București, 2001. 278 p.
26. Bidu-Vrănceanu A. Dinamica sensurilor cuvintelor românești din 1990 până în 2002. În:
Aspecte ale dinamicii limbii române actuale (coord. Gabriela Pană Dindelegan). București: Editura
Universității din București, 2003, p. 291-298.
27. Bidu-Vrănceanu A. Tradiție și inovație în lexicul politic. Există terminologie politică? În:
Tradiție și inovație în studiul limbii române (coord. Gabriela Pană Dindelegan). București: Editura
Universității din București, 2004, p. 255-263.
28. Bidu-Vrănceanu A. Lexicul specializat în mișcare. De la dicționare la texte. București:
Editura Universității din București, 2007. 265 p.
29. Bidu-Vrănceanu A. Terminologie sau terminologii? Stadiul actual al cercetărilor. În:
Gabriela Pană Dindelegan (coord.). Limba romană. Stadiul actual al cercetării. București: Editura
Universității din București, 2007, p. 509-516.
30. Bidu-Vrănceanu A. Terminologie și lingvistică. În: Zafiu R., Stan C., Nicolae Al. Studii
lingvistice. Omagiu profesoarei Gabriela Pană Dindelegan, la aniversare. București: Editura
Universității din București, 2007, p. 231-235.
31. Bidu-Vrănceanu A. Terminologia. Modalități de cercetare și clasificare. În: S. Reinheimer
Rîpeanu, I. Vintilă-Rădulescu. Limba romană, limbă romanică. Omagiu acad. Marius Sala la
împlinirea a 75 de ani. București: Editura Academiei Române, 2007, p. 39-43.
32. Bidu-Vrănceanu A. (coord.). Terminologie și terminologii. București: Editura Universității
din București, 2010. 294 p.
33. Bidu-Vrănceanu A. Rolul lingvisticii în terminologie. În: Terminology and translation
studies. Plurilingual terminology in the context of european intercultural dialogue (coord. Doina
Butiurca, Inga Druță, Attila Imre). Cluj-Napoca: Scientia, 2011, p. 21-36.
34. Bidu-Vrănceanu A. Diacronia în terminologie. În: Lexic comun/Lexic specializat. Analele
Universității „Dunărea de Jos” din Galați. Fascicula XXIV. Anul IV, 2011, nr. 1 (5), p. 11-23.
35. Bidu-Vrănceanu A. (coord.). Terminologie și terminologii II. București: Editura Universității
din București, 2012. 248 p.
36. Binder P. Vechea terminologie geografică românească a tipăriturilor coresiene. Extras din:
Buletinul Societății de Științe Geografice din RSR, serie nouă, vol. 7l. București, 1972, p. 161-166.
37. Bîrsan S. Dinamica terminologiei economice în limba română (domeniul financiar-bancar).
Chișinău: Editura ASEM, 2006. 266 p.
38. Bocșan N. Contribuții la istoria iluminismului românesc. Timișoara: Facla, 1986. 426 p.
39. Bologa V. Brașovul, vechi centru medical românesc. În: Omagiu fraților Alexandru și Ion I.
Lăpedatu. București: Imprimeria Națională, 1936. 901 p.
40. Bologa V. ș.a. Contribuții la istoria medicinei în RPR. București: Editura Medicală, 1955. 388 p.
41. Bulgăr Gh. Despre limba și stilul primelor periodice românești. În: Contribuții la istoria
limbii literare în secolul al XIX-lea, vol. II. București: Editura Academiei, 1958, p. 75-113.
42. Busuioc I., Cucu M. Introducere în terminologie. București: Credis, 2001. 133 p.
43. Busuioc I. Dinamica terminologiilor românești sub impactul traducerii „acquis”-ului
comunitar. În: Aspecte ale dinamicii limbii române actuale. București: Editura Universității din
București, 2004. http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dindelegan/27.pdf (vizitat la 3.VI.2012).
279
44. Busuioc I. Macrostereotipul frazeologic în limbajele de specialitate. În: Uniterm, 2004,
nr. 2. http://www.litere.uvt.ro/vechi/documente_pdf/aticole/uniterm/uniterm2_2004/ibusuioc.pdf
(vizitat la 1.07.2012).
45. Busuioc I. Despre neologisme și neologie. În: Uniterm, 2006, nr. 4.
http://www.litere.uvt.ro/vechi/documente_pdf/aticole/uniterm/uniterm4_2006/ileana_busuioc.pdf
(vizitat la 1.07.2012).
46. Busuioc M.M. Munca și răsplata ei. Secolele XVII-XVIII. Studiu de terminologie.
București: Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2002. 220 p.
47. Butiurca D. Relații paradigmatice și strategii cognitive în discursul științific. În: Studia
Universitatis 10, Târgu-Mureș, 2011, p. 55-65.
48. Butuc M. Terminologia militară românească (studiu retrospectiv: secolul al XIII-lea –
începutul secolului al XIX-lea) (teză de doctorat). Chișinău, 2011. 178 p.
49. Cepraga L. Studiu asupra terminologiei managementului economic în limba română.
Chișinău: Editura ASEM, 2006. 280 p.
50. Chirimbu S. Uniunea Europeană: istorie, politică, limbaj și terminologie. Bacău: Docucenter,
2010. 190 p.
51. Chiș D. Cuvânt și termen. Timișoara: Augusta, 2001. 251 p.
52. Chivu Gh. Stilul celor mai vechi texte științifice românești. III – Stilul textelor matematice.
În: Limba română, XXX, 1981, nr. 2, p. 139-147.
53. Gheorghe Chivu ș.a. Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532-1780). București:
Editura Academiei Române, 1997. 496 p.
54. Chivu Gh. Limba română – de la primele texte până la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Variantele stilistice. București: Editura Univers Enciclopedic, 2000. 157 p.
55. Chivu Gh. ș.a. Contribuții la studiul limbii române literare. Secolul al XVIII-lea (1688-
1780). Cluj: Editura Clusium, 2000. 313 p.
56. Ciobanu G. Elemente de terminologie. Timișoara: Mirton, 1998. 159 p.
57. Ciohodaru M. Terminologia mediului. În: Bidu-Vrănceanu A. (coord.). Terminologie și
terminologii. București: Editura Universității din București, 2010, p. 179-200.
58. Ciolăneanu R. Terminologia marketingului economic. În: Bidu-Vrănceanu A. (coord.).
Terminologie și terminologii. București: Editura Universității din București, 2010, p. 159-177.
59. Ciolăneanu R. Terminologie specializată și interdisciplinaritate în marketing. București:
Editura Universității din București, 2011. 338 p.
60. Clim M.-R. Neologismul în lexicografia românească. Iași: Editura Unversității „Alexandru
Ioan Cuza”, 2012. 358 p.
61. Constantinescu N.N. Studii de istorie economică și istoria gândirii economice. București:
Editura Academiei Române, 1998, vol. III. 239 p.
62. Constantinovici E. Abordarea comunicării din perspectiva semioticii. În: Filologia modernă:
realizări și perspective în context european. Semiotica și hermeneutica textului. Vol. II. Chișinău:
Tipografia Centrală, 2009, p. 61-65.
63. Coșeriu E. Deontologia culturii. În: Prelegeri și conferințe (1992-1993). Iași: Institutul de
Filologie Romană „Al. Philippide”, 1994, p. 173-180.
64. Coșeriu E. Sincronie, diacronie și istorie. Problema schimbării lingvistice. Versiune în limba
română de N. Saramandu. București: Editura Enciclopedică, 1997. 253 p.
65. Coteanu I. Impactul terminologiei științifice în manualele școlare. În: Revistă de pedagogie,1986, nr. 4, p. 57-65.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Terminologia Ramura a Lingvisticii (ID: 154766)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.