Termenul Si Cererea de Apel
CUPRINS
INTRODUCERE
Noul Cod de procedură civilă a prevăzut în titlul referitor la căile de atac un capitol introductiv cuprinzând dispoziții generale.
În primul rând, art. 456 enumera căile de atac, prevăzând că apelul este calea ordinară de atac, iar căile extraordinare sunt recursul, contestația în anulare și revizuirea.
Cu privire la subiectele căilor de atac, art. 458 precizează că acestea pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, îl au și alte organe sau persoane (de exemplu, procurorul – art. 92 alin. 4).
Codul consacră și anumite reguli comune:
legalitatea căii de atac, în sensul că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei. Altfel spus, mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege. Este o soluție constantă a doctrinei și jurisprudenței, dar acum este consacrată în mod expres. Totuși, NCPC a înscris în art. 457 alin. 3 un corectiv, pentru ca partea ce a avut încredere în dispoziția din hotărâre să nu fie prejudiciată dacă judecătorul a greșit, stabilind că dacă partea a dat curs mențiunii inexacte și calea de atac a fost respinsă ca inadmisibilă deoarece nu era prevăzută de lege, această hotărâre va fi comunicată, din oficiu, tuturor părților care au figurat în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată și, de la această dată, începe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac;
Cu privire la ordinea exercitării căilor de atac, art. 459 alin. 1 precizează că nu pot fi folosite căile extraordinare de atac atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului. În principiu, recursul nu poate fi exercitat omisso medio, sărind peste apel, dar totuși art. 459 alin. 2 prevede că o hotărâre susceptibilă de apel și de recurs poate fi atacată, înăuntrul termenului de apel, direct cu recurs, dacă părțile consimt expres, prin înscris autentic sau prin declarație verbală dată în fața instanței a cărei hotărâre se atacă și consemnată într-un proces-verbal. Dar, în acest caz, recursul poate fi exercitat numai pentru încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, în sfârșit, art. 459 alin. 3 dispune că pot fi exercitate și concomitent căile extraordinare de atac, în condițiile legii, dar recursul se judecă cu prioritate;
Datorită acestor considerente, domeniul larg al căilor de atac în materia procesului civil, prezintă o importanță covârșitoare, atât sub aspectul multitudinii și complexității instituțiilor procesuale implicate în acest domeniu, al problemelor de drept controversate și a corelației indisolubile cu celelalte instituții ce formează procesul civil în amploarea sa, cât mai ales sub aspectul scopului pentru care sunt reglementate căile de atac, acela de a deschide perspectiva controlului judecătoresc asupra legalității și temeiniciei unei hotărâri a unei alte instanțe ori a unor alte organe ce nu fac parte din sistemul judiciar.
În acest ansamblu complex al căilor de atac, atât în opinia practicienilor cât și a majorității teoreticienilor, se detașează ca importanță apelul; justificarea unei astfel de aprecieri rezidă în aceea că apelul, fiind o cale de atac ordinară, comună, de reformare, devolutivă, suspensivă de executare, asigură îndreptarea unei hotărâri nelegale, realizează principiul dublului grad de jurisdicție și reprezintă nu numai un remediu jurisdicțional, ci și unul jurisprudențial, asigurând omogenizarea practicii instanțelor în interpretarea și aplicarea regulilor de drept.
Acesta este motivul pentru care am optat spre a alege ca subiect al prezentei lucrări instituția apelului așa cum este ea reglementată în procesul civil român și cum se reflectă în practica judiciară mai veche sau actuală, ca fiind singura cale de atac ordinară exercitată de oricare dintre părțile din litigiu sau de procuror pentru orice fel de nemulțumire, de fapt sau de drept, pentru a provoca o nouă judecată asupra fondului, apelul fiind singura cale de atac pentru care legea nu prevede motive.
Din punct de vedere al conținutului, planul lucrării urmărește instituția apelului, plecând de la definirea și concepția asupra acesteia, formele apelului în legislația noastră, obiectul, subiectele și termenul de apel, precum si efectele acestei singure căi de atac devolutive din sistemul nostru procesual.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND CĂILE DE ATAC
1.1. Noțiunea, importanța și clasificarea căilor de atac
Într-o definire lipsită de pretenții am putea spune, utilizând termeni generali, că o cale de atac este instrumentul procedural care permite repunerea în discuție – cu consecința reanalizării de către o a doua instanță – a unui act jurisdicțional.
În expunerea considerațiilor generale cu privire la căile de atac avem în vedere, ca principiu, mai cu seamă, „controlul judiciar” fiind evident rolul fundamental al diferitelor instanțe în fața cărora cauzele sunt deduse judecății, acela de a soluționa diferendele părților, de a pronunța hotărâri pentru tranșarea unor litigii, deci – din perspectiva unei formulări cu tentă tehnică – acela de a pronunța acte jurisdicționale.
Linia de demarcație între „controlul judiciar” și „controlul judecătoresc” a fost coerent și indubitabil trasată de către doctrină. Astfel, aplicând criteriul obiectului, sunt supuse controlului judiciar hotărârile judecătorești, pe când prin controlul judecătoresc se verifică – de către judecătorie, ca efect al exercitării unor căi de atac specifice – acte care nu au caracter jurisdicțional. Aplicând o regulă de competență materială, prin sintetizarea dispozițiilor legale, vom putea afirma că, în timp ce controlul judiciar se realizează de către tribunale, curți de apel și înalta Curte de Casație și Justiție, controlul judecătoresc se exercită de către judecătorii care pronunță hotărâri în ultimă instanță.
Dacă lipsa unui sistem al căilor de atac legalmente constituit este de neconceput, instituirea normelor privind accesul la acest control și desfășurarea lui nu este, întotdeauna, evidentă. Bazându-se tocmai pe astfel de ezitări legislative ale statelor contractante, Curtea Europeană a accentuat faptul că dispozițiile art. 6 alin. 1 din Convenție impun, bunăoară, ca decizia unui organ administrativ ori a unui organ cu activitate jurisdicțională – autorități ce nu îndeplinesc condițiile pentru a putea fi considerate „tribunale” independente și imparțiale – să fie supusă controlului ulterior ce va fi exercitat de un organ judiciar având deplină competență, deci un control realizat de către un „tribunal” în sensul dat de Convenție.
Dar, odată cu evoluția contemporană” pe care diferitele sisteme de drept au marcat-o, însemnând depășirea hotarelor tradiționale, prin îmbogățirea căilor de atac – dacă nu cu noi funcții, cel puțin cu efecte subsecvente -, finalitatea mai sus enunțată tinde, la rândul ei, să se extindă dincolo de știuta sferă de manifestare. Ea dobândește, deci, obiect și întindere variabile. Astfel, poate purta asupra substanței însăși a lucrului judecat, urmărindu-se corectarea unei error in judicando, în fapt și în drept. Ori poate ține de neregularitatea procedurii, trebuind îndreptată o error in procedendo.
Categorii
Din perspectiva întinderii efectelor pe care le declanșează și le dezvoltă, căile de atac pot readuce în discuție lucrul judecat în întregul lui, în fapt și în drept, prin caracterul lor devolutiv, sau pot redeclanșa doar analiza parțială a hotărârii înzestrate cu această calitate încă de la pronunțarea ei.
Oricum, a repune în cauză judecata, în sine, este obiectivul înspre care tinde orice cale de atac. Neliniștea de a lăsa necorectate erorile de ordin procedural, greșita apreciere a faptelor, interpretarea eronată a normei aplicabile (sau alegerea greșită a acesteia)'® sunt tot atâtea argumente care justifică în prezent existența căilor de atac (a căror origine a fost – fără îndoială – mai puțin nobilă, întrucât au constituit instrumentul prin care puterea centrală și-a extins aria de afirmare, atât în dreptul roman, cât și în dreptul țărilor europene, în epoca medievală).
Criterii de clasificare. Pentru conturarea teoretică a sistemului căilor de atac în procedura civilă română se folosesc mai multe criterii. Cea mai importantă distincție împarte căile de atac – în funcție de instanța competentă să le soluționeze și de efectele lor – în:
căi de reformare, prin care se solicită instanței superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată să o desființeze, caseze anuleze sau să o modifice (apelul, recursul);
căi de retractare, care se soluționează chiar de către instanța care a pronunțat hotărârea atacată, chemată să-și retragă această hotărâre sau să pronunțe o alta (contestația în anulare, revizuirea, opoziția, reexaminarea);
Alte criterii de clasificare a căilor de atac sunt:
condițiile de exercitare – căi ordinare (apelul, opoziția) și extraordinare (recursul, contestația în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii);
provocarea sau neprovocarea unei judecăți în fond, prin exercitarea lor – devolutive (apelul) și nedevolutive (recursul);
posibilitatea sau imposibilitatea de exercitare directă, de către părți, a căilor de atac – comune (apelul, recursul, contestația în anulare, revizuirea) și speciale (recursul în interesul legii);
capacitatea de a determina suspendarea executării hotărârii pe durata termenului prevăzut pentru exercitarea căii de atac și prin exercitarea respectivei căi – suspensive de executare de drept (apelul) și, în principiu, nesuspensivii de executare (recursul, contestația în anulare, revizuirea).
Funcții ale căilor de atac
Deși prioritară rămâne funcția corectivă a căilor de atac, nu ignorăm, însă, funcția preventivă a acestora. Teoretic, mecanismul ce activează această din urmă funcție nu este complicat: știind că hotărârea sa poate face obiectul unui examen critic, de către judecători aparținând unei instanțe superioare, judecătorul primei instanțe este incitat să raționeze cu multă grijă. Practic, însă, viabilitatea mecanismului este trecută prin filtrul conștiinței fiecărui magistrat. Tot ca o componentă a funcției preventive și fără a neglija existența căilor de atac de retractare, este nefiresc să se dea judecătorului care a dat hotărârea viciată abilitarea de a proceda la anularea propriei sentințe (pentru vicii de procedură). La fel de greu este a gândi că în scopul obținerii unui astfel de efect partea ar trebui să se adreseze unui judecător egal în grad cu acela care a pronunțat hotărârea nelegală. Acceptarea, ca regulă, a unei astfel de așezări a căilor de atac ar aduce o reală atingere imperium-ului judecătorului și autorității lucrului judecat, ca și regulii naturale potrivit căreia nimeni nu poate fi propriul său judecător. Deci, rămâne ca sistemul să fie structurat în modalitatea care să permită, ca principiu, părții nemulțumite de hotărâre, să sesizeze judecătorul ierarhic superior, pentru valorificarea drepturilor sale pretins încălcate prin pronunțarea primei hotărâri.
Uneori, în funcție de componentele complexe ale litigiului, rapiditatea procedurilor și eficiența hotărârii pronunțate – prin angajarea efectelor ei – reprezintă elemente mai importante. în acest sens, regăsim un conflict inerent protecției jurisdicționale a drepturilor și libertăților persoanelor, stipulată în art. 6 alin. 1 al Convenției Europene: prea multe garanții procedurale – izvorâte dintr-o justă preocupare de a asigura tocmai respectarea acestor drepturi – și, în contextul concret dat, prea multe căi de atac, aduc atingere unui alt drept ce se înscrie în aria delimitată de aplicare a principiului unui proces echitabil, și anume desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil.
În analizarea îndeplinirii condiției impuse de art. 35 alin. 1 din Convenție, „epuizarea căilor de atac interne” anterior sesizării ei, Curtea Europeană a formulat o opinie ce nu pledează câtuși de puțin pentru mărirea numărului căilor de atac, prin prevederile legislațiilor statelor contractante. În schimb, Curtea pune accentul pe efectivitatea acestora. O astfel de opinie rezultă, implicit, din hotărâri ale Curții potrivit cărora obligația înscrisă în art. 35 alin. 1 din Convenție privește căile de atac care sunt accesibile reclamantului și pot remedia situația de care acesta se plânge. Deși statele pot interveni, de pildă, într-o procedură de executare a unei hotărâri judecătorești, o asemenea intervenție nu poate avea ca efect întârzierea într-un mod excesiv a executării și, cu atât mai mult, nu poate avea drept consecință repunerea în discuție a fondului acestei hotărâri, definitive și executorii. În același sens, Curtea a reținut faptul că în conformitate cu jurisprudența ei, un reclamant trebuie să fi folosit – înainte de sesizarea Curții Europene -, în mod normal, acțiuni interne cu adevărat eficiente și suficiente. Când s-a folosit o cale de atac, nu se cere folosirea unei alte căi, al cărei scop este practic același. Ideea este cu atât mai accentuată cu cât Curtea amintește că pretinsa încălcare a dreptului de acces la justiție – element component al dreptului la un proces echitabil – reprezintă o situație care nu poate fi considerată a lua sfârșit decât în momentul în care hotărârea judecătorească definitivă este executată.
Scopul căilor de atac
1. Principiul independenței judecătorului. Acest principiu ce trebuie să aibă un loc, un rol și o rezonanță profundă într-o societate care se proclamă democratică este expres afirmat de art. 123 alin. 2 din Constituție: Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.
Formularea Legii fundamentale conține, în sinteză, regula de independență înscrisă în art. 1 alin. 1 din Carta Universală a Judecătorului, adoptată de Asociația Internațională a Judecătorilor la 17 noiembrie 1999. Carta duce, însă, chiar mai departe demersul statornicirii garanției de independență a judecătorului statuând, în alin. 2 că „independența judecătorului este indispensabilă înfăptuirii unei justiții ce se supune legii”, fiind, de asemenea, „indivizibilă”. Obligația imperativă de care sunt ținute toate instituțiile naționale și internaționale, și anume „respectarea, protejarea și apărarea acestei independențe” reprezintă corolarul reglementării.
O astfel de garanție poartă în sine și o caracteristică a instanțelor judecătorești, ca elemente ale ansamblului autorităților publice, și anume faptul că ele soluționează litigiile întemeindu-se exclusiv pe lege și pe actele normative subordonate acesteia, fără să poată fi influențate în hotărârile pe care le iau. Transformarea expresiei „fără să poată fi influențate” – având un îndoit sens, adică influența exercitată dinspre exteriorul înspre interiorul sistemului, cu sau fără efecte asupra magistratului, și influența acceptată de judecător, ca efect al unui stimul negativ extern – din literă de lege în realitate aplicată este unul dintre dezideratele cele mai anevoioase de împlinit.
2. Statornicirea căilor de atac, fațetă a dreptului la un proces echitabil. Ținând seama de textul constituțional, hotărârile pronunțate de instanțele de judecată pot fi criticate numai prin exercițiul căilor de atac. Regula nu este menită să acopere eventualele greșeli ale magistratului, ci să excludă posibilele presiuni (publice ori private) asupra acestuia. Jurisprudența a detaliat, încă în prima jumătate a secolului trecut, formularea principiului, evidențiindu-i valoarea. Astfel, s-a precizat că libertatea lăsată magistratului – de a găsi soluția cuvenită fiecărei litigiu cu care este învestit – permite instituțiilor procedurale să se dezvolte și să meargă paralel cu formele noi ale vieții, în continuă mișcare, situându-se, astfel, pe un plan superior de concepție juridică.
Art. 21 din Constituție statuează că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime, dispoziție apropiată de formularea cuprinsă în art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană – Orice persoană are dreptul la judecarea… cauzei sale de către o instanță imparțială și independentă. Art. 128 din Constituție statornicește dreptul de a exercita căile de atac prevăzute de lege.
O interpretare coroborată a celor două texte din Constituție ne dă, credem, posibilitatea formulării următoarele concluzii:
aplicarea necondiționată a legii de către judecători este asigurată – ca garanție a apărării drepturilor și libertăților, exprimată de legea fundamentală – atât cu ocazia judecării litigiului în primă instanță, cât și pe parcursul derulării procedurii în fața magistraților ce exercită controlul judiciar;
exercițiul căilor de atac se înscrie în mod natural, previzibil, în conceptul de acțiune civilă, aceasta semnificând – într-o definiție cuprinzătoare – ansamblul mijloacelor procesuale prin care poate fi solicitat și asigurat controlul unui organ jurisdicțional pentru recunoașterea sau realizarea efectivă a unui drept sau a unui interes;
ierarhizarea instanțelor judecătorești prin articularea lor într-un sistem coerent, pe baza unor norme corelate, bine definite, constituie una dintre premisele procesului de subordonare a statului față de drept.
1.2. Reguli comune privind folosirea căilor de atac
Atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară s-au conturat, de-a lungul timpului, o serie de reguli generale privitoare la instituirea și exercitarea căilor de atac. În continuare, vor fi examinate cele mai semnificative dintre acestea.
1. Existența unei hotărâri judecătorești pe care legea să o declare susceptibilă de a fi atacată.
Căile de atac presupun existența unei hotărâri judecătorești, despre care partea interesantă afirmă că ar conține unele greșeli sau o injustiție. Rezultă că obiectul căilor de atac nu mai este pretenție concretă a reclamantului (ca în cazul cererii de chemare în judecată), ci chiar hotărârea judecătorească atacată. Este însă necesar ca legea să declare hotărârea respectivă susceptibilă de exercițiul căilor de atac, sau cel puțin al uneia dintre acestea. Regula este că orice hotărâre judecătorească poate fi atacată prin intermediul căii de atac ordinare, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege, în timp ce căile de atac extraordinare pot fi exercitate numai împotriva hotărârilor stabilite prin lege.
În principiu, hotărârile primei instanțe (nedefinitive), pot fi atacate cu apel, dacă nu suntem în prezența unei situații în care legea a suprimat dreptul de apel. Cât privește încheierile de ședință, acestea nu pot fi apelate în principiu, decât odată cu hotărârea prin care se rezolvă fondul pricinii în întregul său (art. 282 alin. 2 C. proc. civ.). Împotriva hotărârilor date fără drept de apel, precum și a hotărârilor date în apel (care nu sunt însă irevocabile) se poate exercita recursul. Hotărârile sunt definitive sau irevocabile pot fi atacate pe calea revizuirii. Contestația în anulare poate fi formulată numai împotriva hotărârilor irevocabile.
2. Manifestarea de voință a părții interesate, în sensul exercitării căii de atac.
Această regulă constituie o formă de manifestare a principiului disponibilității, specific procesului civil.
Folosirea căilor de atac fiind o facultate pusă la îndemâna celor interesați, cei care le exercită trebuie să-și manifeste în mod expres voința în acest sens și să arate și motivele pentru care consideră hotărârea atacată ca fiind nelegală și netemeinică. Deci, instanța competentă să soluționeze eventuala cale de atac nu se poate sesiza din oficiu, ci este necesar ca o parte sau chiar mai multe să își manifeste expres voința prin intermediul unei cereri scrise, respectând condițiile impuse de lege. Calea de atac poate fi exercitată și de către procuror, ori de alte organe sau persoane cărora legea le recunoaște calitatea procesuală.
3. Legalitatea căilor de atac
Legalitatea căilor de atac este un principiu deosebit de important și a cărui aplicare este incontestabilă în orice sistem procedural. Instituirea căilor de atac este o problemă de interes general și ea vizează determinarea mijloacelor procedurale ce pot fi exercitate pentru reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.
Această regulă impune ca, în afara căilor de atac prevăzute de lege, să nu se poată folosi alte mijloace procedurale în scopul de a obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Acest lucru reiese și din prevederile înscrise în art. 128 din Constituție, ce consacră dreptul părților și al Ministerului public de a folosi căile de atac „în condițiile legii”.
Menționarea, din eroare, în dispozitivul hotărârii, a posibilității folosirii unei căi de atac pe care legea nu o acordă, nu creează părții dreptul de a formula împotriva hotărârii calea de atac respectivă, deoarece căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești sunt determinate de lege, iar nu de instanța de judecată. În schimb, chiar dacă instanța a omis să treacă în dispozitiv mențiunea că hotărârea este susceptibilă de a fi atacată prin intermediul unei căi de atac, partea va putea exercita calea de atac prevăzută de lege. Aici, trebuie menționată și importanța practică deosebită pe care o reprezintă dispozițiile art.84 C. proc. civ., conform cărora cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită.
Reguli asemănătoare de interpretare se vor folosi și în cazul în care în unele hotărâri se vor trece, din eroare, alte momente de la care curge termenul de apel sau recurs, după caz, deoarece în toate situațiile, aceste termene vor fi calculate de la pronunțarea hotărârii sau de la comunicarea acesteia în funcție de cum se dispune prin lege.
Părțile au la dispoziție acele căi de atac care erau prevăzute de lege în momentul pronunțării hotărârii. Modificarea dispozițiilor procedurale, în această materie, nu poate afecta dreptul de a ataca hotărârea cu o anumită cale de atac, căci acest drept s-a născut chiar în momentul pronunțării hotărârii atacate.
4. Ierarhia căilor de atac
Potrivit acestei reguli, nu se poate recurge la o cale extraordinară de atac, atâta timp cât este deschis exercițiul căii ordinare de atac.
O hotărâre susceptibilă de apel nu poate fi atacată decât prin intermediul acestei căi de atac. Împotriva unei hotărâri definitive, care nu a devenit încă irevocabilă, se poate exercita recursul sau revizuirea (potrivit art. 322 C.proc.civ.), nu însă și contestația în anulare. Contestația în anulare se poate exercita numai împotriva hotărârilor judecătorești rămase irevocabile (art. 317 alin. 1 C. proc. civ.).
Ca o cerință a acestei reguli este și faptul că, împotriva aceleiași hotărâri, nu pot fi exercitate, concomitent, calea de atac ordinară și o cale de atac extraordinară.
Legea prevede, în unele cazuri, în mod expres, inadmisibilitatea unei căi de atac, dacă partea interesată a avut la îndemână o altă cale de atac. Este cazul raportului dintre contestația în anulare de drept comun (obișnuită), pe de o parte, și apelul, precum și, cu unele derogări, recursul, pe de altă parte (art. 317 C.proc.civ.) și cazul raportului dintre apel și recurs (art. 299 și art. 377 alin. 2 pct. 2 C. proc. civ.). În acest sens, s-a decis, în mod constant, că recursul nu poate fi exercitat atâta timp cât partea are la dispoziție calea ordinară a apelului.
În privința căilor extraordinare de atac, legea nu prevede o succesiune în exercitarea lor, astfel că revizuirea poate fi exercitată înaintea contestației în anulare sau invers.
Principiul ierarhiei căilor de atac decurge din modul de organizare a instanțelor judecătorești într-un sistem piramidal.
5. Unicitatea dreptului de a folosi o cale de atac
Dreptul de exercita o cale de atac este, în principiu, unic și se epuizează odată cu exercitarea lui. Aceasta înseamnă că nimănui nu-i este îngăduit de a uza de două ori de una și aceeași cale de atac. În caz contrar, excepția puterii lucrului judecat va putea fi invocată de cel interesat sau de instanță, din oficiu, spre a anihila calea de atac inadmisibilă. Regula enunțată are în vedere chiar ipoteza în care termenul pentru declararea căii de atac nu s-ar fi împlinit la data formulării celei din urmă cereri.
Trebuie menționat că această regulă este aplicabilă numai în cazul apelului și recursului, nu și în cazul celorlalte căi extraordinare de atac. Așadar, dacă o parte formulează mai multe cereri de apel sau dacă o hotărâre este apelată de mai multe părți, apelurile urmează a fi conexate și judecate împreună (art.289 alin. 4 C. proc. civ.).
În ceea ce privește căile extraordinare de atac – revizuirea și contestația în anulare –, datorită specificului lor, se pot exercita, în unele cazuri, în mod repetat. De exemplu, calea revizuirii poate fi folosită în cazul descoperirii unor înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților. O a doua cerere de revizuire este admisibilă pentru un alt motiv cum ar fi cel al condamnării unui martor, judecător sau expert, pentru o infracțiune în legătură cu pricina respectivă. Se observă că, din acest punct de vedere, dispozițiile privitoare la revizuire nu cuprind restricții exprese. O a doua cerere de revizuire ar putea fi respinsă pentru motivul decăderii din termenul de exercitare a acestei căi de atac.
Potrivit dispozițiilor exprese ale art. 321 C.proc.civ., contestația în anulare poate fi exercitată, în mod repetat, numai pentru motive care nu au existat la data introducerii primei contestații. Textul este oarecum neclar, deoarece toate cele patru motive de contestație în anulare (prevăzute de art. 317 alin. 1 și art. 318 alin. 1 C. proc. civ) sunt concomitente; textul trebuie interpretat în sensul că se referă la cunoașterea motivelor, iar nu la existența lor, în caz contrar, rămânând o dispoziție legală ce nu își găsește niciodată aplicarea.
6. Neagravarea situației părții în propria cale de atac
Principiul neagravării situației părții în propria cale de atac, exprimat prin adagiul latin non reformatio in pejus, presupun ca părții care a exercitat o cale de atac să nu i se înrăutățească situația față de cea stabilită prin hotărârea judecătorească supusă controlului judiciar.
În absența operării principiului non reformatio in pejus, părțile, cunoscând posibilitatea înrăutățirii situației lor, ar putea fi determinate să renunțe la atacarea hotărârii, pentru a nu-și asuma un risc, chiar dacă hotărârea este nelegală și netemeinică. Ar dispărea astfel una din garanțiile dreptului de apărare al părților, care constă și în aceea că, după ce instanța de judecată a pronunțat hotărârea, partea care o consideră greșită poate să ceară verificarea ei de către o instanță superioară. Așadar, principiul non reformatio in pejus constituie o garanție a respectării dreptului de apărare al părților și vine în întâmpinarea unui interes general, acela ca, prin declanșarea controlului judiciar, să nu rămână în ființă hotărâri nelegale și netemeinice și să se ajungă la stabilirea adevărului și la aplicarea corectă a legii în principiile deduse judecății.
Pentru a ști dacă se poate deroga de la acest principiu sau dacă părțile pot conveni asupra înlăturării lui, trebuie stabilit dacă este vorba de o regulă de ordine publică sau de interes privat. După cum am menționat anterior, acest principiu răspunde atât interesului părților cât și celui de ordin general, interesând nu numai părțile procesului, ci și societatea. Însă, cât privește partea nemulțumită, nimic nu o împiedică ca, după ce și-a manifestat dreptul de a ataca hotărârea, să renunțe la aplicarea acestui principiu, prin acceptarea unei soluții a instanței de control judiciar, care, în final, ar putea duce la înrăutățirea situației juridice a părții. Acest aspect rezultă din actuala reglementare a art. 296 C.proc.civ., potrivit căreia apelantului nu i se poare crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, afară de cazul în care el consimte la aceasta. În acest sens, anterior unei reglementări exprese, în doctrină s-a considerat că principiul non reformatio in pejus nu are caracter de ordine publică, recurentul sau, după caz, apelantul, putând renunța la aplicarea lui.
Principiul non reformatio in pejus se aplică în toate acele situații în care partea a atacat în mod solitar hotărârea pronunțată. Situația este, însă, diferită în cazul exercitării căii de atac și de partea adversă, de procuror sau de o terță persoană îndreptățită să o exercite; în acest caz se poate ajunge la înrăutățirea situației părții în raport cu situația stabilită de prima instanță. Această situație este justificată în literatura de specialitate cu motivarea că, de data acesta, controlul judiciar este bilateral, instanța fiind investită plenar, iar egalitatea părților și contradictorialitatea exclude beneficiul ce decurge din exercitarea solitară a respectivei căi de atac. Dar, practic, în situațiile menționate nu are loc o veritabilă înrăutățire a situației părții în propria cale de atac, ci în calea de atac exercitată de partea adversă sau de alt subiect al procesului. De altfel, în asemenea situații, în principiu, calea de atac formulată de parte este respinsă, instanța de control judiciar admițând calea de atac exercitată de partea adversă.
S-a pus problema dacă își găsește aplicabilitate principiul non reformatio in pejus în cazul exercitării căii de atac de către procuror. Soluția la care s-a ajuns este următoarea: „în cazul în care procurorul a declarat recurs în favoarea uneia din părți, instanța, admițând acest recurs, nu va putea modifica sau casa hotărârea în defavoarea acelei părți. Ea va putea proceda în acest fel numai în cazul în care procurorul ar fi transformat, înăuntrul termenului stabilit pentru introducerea căii de atac, precum și recursul declarat inițial într-un recurs în favoarea celeilalte părți”. Această soluție este valabilă, bineînțeles, și în cazul apelului.
Dacă procurorul recurge la exercitarea unei căi de atac pentru a solicita desființarea unei hotărâri judecătorești, pronunțate cu nesocotirea unor norme de ordine publică, deci nu pentru a folosi uneia din părți, este de la sine înțeles că, în acest caz, nu este operabil acest principiu.
Principiul non reformatio in pejus își poate extinde efectele și asupra altor participanți procesuali decât cei care au exercitat calea de atac. Este cazul coparticipării procesuale necesare sau obligatorii reglementate de art. 48 alin. 2 C. proc. civ., situație în care se aplică principiul dependenței procesuale și a coparticipanților.
În continuarea acestui principiu, s-a statuat că „în cazul obligațiilor solidare, precum și al obligațiilor indivizibile, exercitarea căii de atac a recursului de către unul din coparticipanții la proces le va folosi și celorlalți, în sensul că efectele admiterii recursului se vor extinde și la părțile care nu au declarat recurs, sau al căror recurs a fost respins fără a fi fost soluționat în fond. Situația este asemănătoare și în cazul soluționării unor cereri incidente, aflate într-o legătură indisolubilă cu acțiunea principală, cum ar fi cererea de chemare în garanție.
Limitele aplicării principiului non reformatio in pejus sunt trasate de prevederile art. 296 C. proc. civ.: când partea însăși consimte la înrăutățirea situației sale în propria cale de atac și când sunt aplicabile dispozițiile art. 293 sau 293. deci, aplicarea acestui principiu este limitată la existența în cauză a unui apel incident sau a unui apel provocat (art. 293 și art. 2931 C.proc. civ.).
S-a remarcat faptul că se naște o situație de conflict atunci când se pune problema priorității dintre aplicarea principiului analizat și aplicarea excepțiilor sau nulităților absolute. Astfel, pentru a nu se încălca acest principiu ce trebuie respectat în soluționarea căilor de atac, în practica judiciară, se ajunge la situația paradoxală, în care sunt păstrate hotărâri nelegale, în a căror pronunțare s-au nesocotit dispoziții imperative, menite să asigure o securitate socială și juridică. Având în vedere că acest principiu nu protejează doar interesul particular, rațiunea respectării lui privind și sfera interesului general, se cer a fi prioritare în aplicare excepțiile și nulitățile absolute.
În concluzie, se poate spune că principiul non reformatio in pejus are o aplicabilitate generală în soluționarea tuturor căilor de atac aflate la dispoziția părților, cunoscând însă limitele prevăzute de însuși textul art. 296 C. proc. civ.. Se consideră necesar ca aplicarea acestui principiu să fie îngrădită printr-o reglementare expresă în acest sens, pentru cazurile când se constată încălcarea legii în pronunțarea unei hotărâri judecătorești, creându-se posibilitatea îndreptării erorilor judiciare prin invocarea excepțiilor absolute.
1.3. Controlul judiciar și controlul judecătoresc
Controlul judiciar reprezintă o instituție a dreptului procesual, fiind într-o strânsă legătură cu dreptul la exercitarea căilor de atac.
Controlul judiciar poate fi definit ca fiind „dreptul și obligația pe care le au, în cadrul unui sistem judiciar, instanțele judecătorești superioare de a verifica, în condițiile și cu procedura stabilită de lege, legalitatea și temeinicia hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești inferioare lor, și de a casa sau modifica acele hotărâri ce sunt greșite sau de a le confirma pe cele ce sunt legale și temeinice.
Controlul judiciar este legat de unul din principiile fundamentale de organizare judecătorească, cel al ierarhizării instanțelor și are ca scop să asigure calitate hotărârilor judecătorești și să îndrepte erorile săvârșite.
Sintagma „control judiciar” a fost folosită și într-o accepție mai largă, incluzând și situațiile în care controlul se exercită asupra unor hotărâri ale organelor din afara sistemului judiciar sau asupra unor acte administrative obișnuite.
Astfel, pentru a se evita unele confuzii, a fost creată o nouă instituție procesuală, distinctă de cea a controlului judiciar, și anume aceea de „control judecătoresc” care și-a găsit deja consacrare în literatura de specialitate. Există câteva argumente care justifică această distincție.
O primă diferențiere este aceea că prin controlul judiciar se controlează hotărâri judecătorești, în timp ce, pe calea controlului judecătoresc, se exercită controlul asupra unor acte ce emană de la organe ce nu fac parte din sistemul judiciar.
O a doua distincție constă în faptul că, spre deosebire de controlul judiciar, considerat omogen, controlul judecătoresc are un obiect eterogen, vizând atât acte cu caracter jurisdicțional –hotărâri, cât și acte administrative fără caracter jurisdicțional.
O altă notă distinctivă se referă la instanțele care efectuează controlul și la mijloacele procedurale diferite prin care se declanșează controlul judiciar și respectiv, controlul judecătoresc. Controlul judiciar se realizează de către tribunale, curți de apel și Curtea Supremă de Justiție, pe calea apelului, recursului și recursului în anulare. În schimb, controlul judecătoresc intră, de obicei, în competența judecătoriilor și se declanșează prin mijloace procedurale specifice cum sunt: contestația și plângerea, iar în unele cazuri, acțiunea. Totuși, în unele situații, controlul judecătoresc se poate declanșa pe calea recursului.
În unele situații, controlul judecătoresc este dublat de controlul judiciar.
Având în vedere toate aceste precizări, controlul judecătoresc poate fi definit ca fiind „dreptul și obligația pe care le au instanțele judecătorești de a verifica, în cazurile, în condițiile și cu procedura stabilită de lege, legalitatea și temeinicia, ori numai legalitatea unor acte – cu sau fără caracter jurisdicțional – care emană de la organele ce nu fac parte din sistemul judiciar, fie că sunt sau nu organe cu activitate jurisdicțională”.
Existența notelor distinctive dintre cele două forme de control nu înseamnă că între acestea nu este și o strânsă legătură; ea rezidă în realizarea controlului de către instanțele judecătorești, după o procedură restabilită de lege, întemeiată pe reguli asemănătoare . De asemenea, în toate cazurile se exercită un control asupra legalității hotărârilor sau actelor emise de organele respective, iar uneori și asupra temeiniciei acestora.
CAPITOLUL II
APELUL – CALE ORDINARĂ DE ATAC
2.1. Caracterizare. Sediul materiei
2.1.1. Reglementarea și definirea apelului
Instituția apelului, cu forme variate, se găsește în aproape toate legislațiile, începând cu cele mai vechi timpuri și până astăzi. Lucrul, de altfel, nu e de mirat, când ne gândim că justiția omenească, ca tot ce est omenesc, este indubitabil supusă greșelii, și că sentimentul neîncrederii pe care îl poate inspira deciziile sale, este în cazul condamnatului un sentiment natural.
S-a discutat mult asupra originii acestei instituții. Sunt păreri după care instituția apelului ar fi existat chiar în cele mai vechi legislații, deoarece în toate timpurile și la toate popoarele, diferiți legiuitori, preocupați de ideea perfecțiunii în materie de drept, au căutat, ca prin anumite garanții, să înlăture pe cât posibil consecințele erorii, ignoranței sau injustiției judecătorilor. După alte păreri, apelul ar fi având o dată mai recentă, și n-ar fi apărut decât atunci când împricinații, exasperați de parțialitatea și reaua credință a judecătorilor, sau de insuficiența legislației, au început să recurgă la „capul statului”, ca la o ultimă instanță, pentru rezolvarea diferendelor. Oricare ar fi originea apelului, sunt de necontestat, astăzi, utilitatea și eficacitatea acestuia.
Apelul își are sediul materiei în art. 466-482 din NCPC.
Apelul este mijlocul procedural prin care partea nemulțumită de hotărârea primei instanțe sau procurorul solicită instanței ierarhic superioară, în condițiile prevăzute de lege, reformarea hotărârii atacate.
Unii autori, pornind de la definiția dată apelului în legislația franceză, adaugă în definiție și faptul că, prin intermediul apelului, se poate cere, uneori, doar anularea hotărârii atacate. Se pare că nu este necesar să se rețină acest aspect în definiție, deoarece noțiunea de reformare include și simpla anulare a hotărârii.
Codul nostru de procedură civilă nu dă o definiție a apelului, dar aceasta nu este sarcina legiuitorului ci, în principal, a doctrinei. Cu toate acestea, unele legislații procesuale manifestă preocupare pentru definirea unor căi de atac, împrejurare care are meritul de a înlătura orice speculații doctrinare. Definiția dată apelului în doctrina noastră este una de maximă generalitate, dar ea cuprinde toate elementele esențiale ale unei căi de atac: subiectele, obiectul și scopul apelului.
Apelul constituie o formă de manifestare a acțiunii civile, un mijloc procedural ce intră în conținutul acesteia, și, ca urmare, dreptul de apel reprezintă o componentă a dreptului la acțiune, cu toate consecințele ce decurg de aici. Aceasta înseamnă că, pentru exercițiul dreptului de apel, trebuie îndeplinite condițiile generale de exercitare a dreptului la acțiune (interesul, calitatea procesuală, capacitatea procesuală) la care se mai adaugă și unele condiții speciale (de exemplu, partea să nu fi renunțat expres sau tacit la dreptul de apel, să nu fie o hotărâre nesusceptibilă de apel, satisfacerea condițiilor privitoare la taxele de timbru etc.).
2.1.2. Caracterele juridice ale apelului
Apelul este o cale de atac ordinară, devolutivă, de reformare și suspensivă de executare.
Evidențierea caracterelor juridice ale apelului decurg din analiza efectelor procedurale produse de introducerea acestei căi de atac.
Apelul este o cale ordinară de atac pentru că poate fi exercitată de oricare dintre părțile din proces, pentru simplul motiv că partea respectivă este nemulțumită de hotărârea pronunțată. De aceea, instanța este datoare să dea calificare corectă cererii, chiar dacă titulatura dată de părți acesteia este greșită.
Apelul este o cale de atac de reformare, deoarece are drept efect învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei care a dat hotărârea apelată. Din momentul sesizării sale, instanța de apel dobândește dreptul, dar și obligația de a proceda la soluționarea cauzei.
Codul de procedură civilă nu reglementează în mod distinct și special condițiile de exercitare a apelului, însă ele pot fi desprinse din dispozițiile procedurale care constituie sediul acestei materii – art. 466-482 din NCPC
Apelul reprezintă exercițiul unui drept procesual care determină, astfel cum am arătat, soluționarea cauzei într-o fază superioară a procesului civil. Pentru exercitarea apelului sunt necesare a fi întrunite condițiile de exercitare a acțiunii civile și anume: să se afirme existența unui drept subiectiv civil, să se justifice interesul de a apela la serviciul justiției, părțile să aibă capacitate procesuală și să se justifice calitatea procesuală a părților. În legătură cu persoanele îndreptățite să exercite calea de atac a apelului, apar unele aspecte particulare. Alte condiții de fond ale apelului se referă la hotărârile ce pot forma obiectul acestuia și la termenul în care poate fi exercitat.
2.2. Elementele apelului
2.2.1. Subiectele apelului
Noul Cod stabilește în art. 458, în primul rând, regula pentru toate căile de atac, deci inclusiv pentru apelul principal, în sensul că exercitarea căilor de atac poate fi făcută numai de părțile aflate în proces. Este firesc să fie așa deoarece cadrul procesual s-a stabilit în fața primei instanțe, iar în căile de atac participă, în principiu, aceleași părți. Este vorba de părțile inițiale și de succesorii lor în drepturi, dar și de terții care au intervenit voluntar în proces sau au fost introduși, în condițiile legii, forțat în proces și astfel au dobândit calitatea de parte.
Există un principiu potrivit căruia subiecte ale apelului pot deveni numai părțile în proces. Totuși, în anumite condiții, apelul poate fi exercitat și de alte persoane care pot justifica un interes, precum și de către procuror.
Subiectele principale și indispensabile ale apelului sunt părțile – reclamantul și pârâtul care și-au disputat un drept în fața primei instanțe și care au posibilitatea să se plângă împotriva hotărârii de fond. Partea care declară apel va purta denumirea de apelant, iar partea adversă pe aceea de intimat. Trebuie menționat că dreptul de a exercita apelul îl are și succesorii în drepturi ai părților, precum și persoanele sau organele cărora legea le recunoaște legitimitatea procesuală activă, alături de titularii drepturilor, atunci când au sesizat instanța de fond (de exemplu, autoritatea tutelară, atunci când a introdus cererea de chemare în judecată, nu și atunci când este citată în proces pentru a fi ascultată). În aceste cazuri, titularul dreptului poate și el declara apel dacă cererea de chemare în judecată a fost introdusă de un asemenea organ căruia legea îi recunoaște legitimare activă.
De asemenea, au această calitate terții care au intrat în proces din inițiativa lor sau a reclamantului și pârâtului. Totuși, în cazul intervenientului accesoriu, art. 63, C. proc. civ. prevede expres că apelul sau recursul făcut de el se socotește neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăși apel sau recurs.
În cazul coparticipării procesuale, apelul poate fi declarat de către oricare dintre coparticipanți, dar numai pentru apărarea intereselor proprii, întrucât regimul regimul juridic al litisconsorțiului este dominat de principiul independenței procesuale. Situația este definită doar în cazul coparticipării procesuale obligatorii sau necesare, împrejurare în care efectele apelului se extind și asupra celorlalți coparticipanți.
Este necesar ca partea ce declară apel să justifice și un interes în exercitarea acestei căi de atac; este o condiție generală, necesară pentru îndeplinirea oricărui act procedural. Prin urmare, partea care a avut câștig de cauză în fața instanței de fond, în sensul că i s-au admis în întregime pretențiile, nu poate îndeplini această condiție pentru exercitarea apelului.
În urma modificărilor aduse Codului de procedură civilă, intimatul care nu a declarat inițial apel, are posibilitatea de a adera la calea de atac exercitată de partea potrivnică. Este vorba de apelul incident, instituție ce prezintă două finalități importante: menținerea unui echilibru în situația juridică a părților și împiedicarea introducerii unor apeluri în scop de
șicană, oferindu-i intimatului posibilitatea de a solicita și el reformarea hotărârii atacate. Art. 293 alin. 1 teza finală C. proc. civ. precizează că aderarea la apel se poate face până la prima zi de înfățișare. Următorul alineat al aceluiași articol prevede că: „Dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, aderarea la apel prevăzută al alin. 1 rămâne fără efecte. Cu toate acestea, dacă aderarea s-a făcut înăuntrul termenului de apel, ea se consideră apel principal”. Așadar, momentul când intervine aderarea la apel prezintă efecte juridice importante.
Prin O.U.G. 138/2000, a fost introdus în Codul de procedură civilă art. 473, care reglementează instituția apelului provocat. Acesta este, de fapt, tot un apel incident, a cărui existență nu este posibilă în absența apelului principal. Prin intermediul acestei căi de atac (instituit prin art. 473), în caz de coparticipare procesuală, precum și atunci când la prima instanță au intervenit terțe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după îndeplinirea termenului de apel, să declare apel împotriva altui intimat sau a unei persoane care a figurat în instanță și care nu este parte în apelul principal, dacă aceasta din urmă ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale în proces. De exemplu, în ipoteza admiterii în parte a acțiunii principale și tot în parte a cererii de chemare în garanție formulate de pârât împotriva unui terț, reclamantul declară apel, fiind nemulțumit de recunoașterea numai parțială a pretențiilor sale. La rândul său, chematul în garanție declară apel împotriva pârâtului, arătând că nu datorează nimic, având interesul formării unei astfel de căi de atac pentru situația în care s-ar admite apelul principal și s-ar repune în discuție – datorită legăturii ei indisolubile și dependenței de cererea principală – soluționarea chemării în garanție.
Apelul nu poate fi exercitat în cazul în care partea a renunțat în mod expres la această cale de atac .Doctrina a atribuit același efect și achiesării tacite atunci când ea este indubitabilă, în sensul voinței părții de a adera la hotărâre. În legătură cu această problemă, s-a exprimat și un alt punct de vedere, potrivit căruia achiesarea la hotărâre poate fi numai expresă.
Se impune a fi făcute câteva precizări în legătură cu terțele persoane introduse în proces. Sunt două cazuri: cel al terțelor persoane introduse în proces în condițiile art. 61-78 C. proc. civ., care dobândesc calitatea de părți și, în virtutea acesteia, ele sunt îndreptățite să exercite calea de atac a apelului; a doua situație privește acele persoane care nu au participat la judecata în fața primei instanțe și, deci, care nu au avut calitatea de părți. În mod excepțional, și acestor terțe persoane li se recunoaște dreptul de a exercita apelul. Aceste excepții se referă la: moștenitorii ce dobândesc legitimare procesuală în condițiile; creditorii chirografari, când debitorul neglijează valorificarea drepturilor sale; dobânditorii cu titlul particular ai unor drepturi sau bunuri ce formează obiectul litigiului, dacă transmiterea a avut loc după pronunțarea hotărârii de fond și mai înainte de expirarea termenului de apel; de asemenea, în materie necontencioasă, apelul poate făcut de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la dezbaterea pricinii.
Dreptul de a folosi căile de atac este recunoscut în mod expres și procurorului, prin art. 92 alin. 4 C. proc. civ. și art. 128 din Constituție.
Legea nu condiționează dreptul procurorului de participarea sa la judecata de fond, astfel că poate declara apel indiferent dacă a avut sau nu poziția de parte la prima instanță. De asemenea, legea nu restrânge dreptul procurorului la apel nici în cazul acțiunilor cu caracter stric personal.
S-au exprimat opinii diverse în legătură cu limitarea dreptului procurorului în exercitarea căilor de atac. Acest drept trebuie să reprezinte un mijloc eficient de garantare a legalității și, în același timp, nu trebuie să limiteze nici inițiativa părților în acele domenii în care libertatea de a dispune de drepturile lor nu poate fi cenzurată.
Actuala reglementare, poate constitui un cadru juridic adecvat pentru o participare moderată a procurorului în faza căilor de atac. Nici o tendință nu trebuie absolutizată, întrucât este posibil ca și în acțiunile cu caracter strict personal să se ajungă la nesocotirea unor interese publice. Așadar, și în cazul acțiunilor cu caracter strict personal, dreptul procurorului de a exercita căile ordinare de atac își poate găsi justificare, dar numai în acele împrejurări în care a fost nesocotită ordinea de drept ori au fost încălcate drepturile și libertățile cetățenilor.
2.2.2. Obiectul apelului
Posibilitatea formulării apelului reprezintă confirmarea vizibilă a acțiunii principiului dublului grad de jurisdicție. În contextul unei astfel de realități, apelul are un caracter de generalitate, fiindu-i recunoscută poziția de cale ordinară de atac ce poate fi îndreptată, ca principiu, împotriva oricărei hotărâri pronunțate în primă instanță. Excepțiile de la regulă nu pot rezulta din formulări implicite. S-a spus că apel există întotdeauna, dacă exercițiul acestui drept nu este suprimat printr-o normă expresă.
Obișnuita și simplu exprimata justificare a statornicirii acestei căi de atac rezidă în faptul că primul judecător al cauzei nu este infailibil. El a putut comite erori, conținute de hotărârea pe care a pronunțat-o și de procedura care a precedat-o. Este, deci, necesar să se poată provoca un nou examen al cauzei de către alți judecători, despre care se arăta, în doctrina interbelică, făcându-se referiri la calitățile lor ideale: magistrații instanței de control judiciar sunt mai experimentați, beneficiind, de asemenea, de un anumit recul în raport cu părțile.
Atunci când cauza este adusă în apel, după ce a fost supusă testului primului grad de jurisdicție, deseori dosarul este curățat de dotalii inutile – înlăturate pe parcursul desfășurării procedurii de judecată sau prin hotărâre – , întrucât nu puteau servi principiului aflării adevărului. Astfel, după o primă judecată, litigiul este (sau ar trebui să fie) mai bine centrat, aspectele de fapt și de drept lămurite. Elementele principale ale litigiului sunt decelate, enumerate și detaliate într-o expunere motivată în fapt și în drept prin hotărârea pusă la dispoziția magistraților instanței de control judiciar. Iar atunci când aceste aspecte se constituie într-o reflexie a bunei cunoașteri și aplicări a legii, beneficiul contribuției judecătorului primei instanțe este evident, atât pentru părți, cât și pentru judecătorii învestiți cu o nouă analiză a cauzei.
Potrivit regulii instituite de legiuitor, sunt susceptibile de apel hotărârile date în primă instanță, oricare ar fi natura litigiului: cereri având ca obiect drepturi reale sau personale, patrimoniale sau nepatrimoniale, cereri principale, accesorii sau incidentale, cereri în realizare, în constatare sau în constituire etc.
Hotărârile susceptibile de apel, precum și instanța competentă a-l soluționa sunt determinate, în mod explicit, de art. 282 C. proc. civ. Primul alineat al acestui articol arată că: „Hotărârile date în primă instanță de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanță de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel”.
Regula este că toate aceste hotărâri menționate pot fi atacate cu apel, indiferent dacă prin ele se soluționează sau nu fondul, deoarece apelul este calea de atac obișnuită ce permite judecarea cauzei în fața unei instanțe superioare în al doilea grad de jurisdicție.
Obiectul apelului principal îl constituie, potrivit art. 466 alin. 1 NCPC, hotărârile date în primă instanță. împotriva încheierilor premergătoare, nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel. Există și unele situații în care hotărârile de primă instanță nu pot fi atacate cu apel, dar în reglementarea actuală ele sunt mult mai puțin numeroase și sunt expres prevăzute de lege, aceasta fie declarându-le fără drept de apel, fie prevăzând că hotărârea este supusă direct recursului ori că este definitivă, fie că judecata are loc în primă și ultimă instanță. Cu titlu de exemplu ne referim la: hotărârea de strămutare (art. 144 alin. 2); hotărârea de renunțare la judecată sau la dreptul pretins (art. 406 alin. 6 și art. 410); hotărârea de perimare (art. 421 alin. 2), hotărârea dată în baza recunoașterii pretențiilor (art. 437); hotărârea prin care se încuviințează învoiala părților (art. 440). Soluția se explică prin dorința de a simplifica procedura, evitând părților cheltuieli prea mari sau, uneori, prin necesitatea de a soluționa cât mai repede procesul.
Vorbind de obiectul apelului principal, trebuie avut în vedere și regimul încheierilor judecătorești:
încheierile premergătoare, preparatorii sau interlocutorii, nu pot fi atacate cu apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel (art. 466 alin. 4);
unele încheieri premergătoare nu pot fi atacate niciodată cu apel (de ex., încheierea prin care s-a încuviințat sau respins abținerea ori s-a admis recuzarea – art. 53 alin. 2);
alte încheieri premergătoare pot fi atacate separat cu apel, înainte de pronunțarea hotărârii (de ex., încheierea prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție voluntară – art. 64 alin. 4);
încheieri premergătoare pentru care legiuitorul a înlocuit apelul cu recursul (de ex., încheierea de suspendare – art. 414) sau cu reexaminare ori plângere (de ex., art. 191 alin. 1 și art. 524 alin. 5);
încheieri care pot fi atacate cu apel sau recurs, în funcție de instanța care le-a pronunțat (de ex., încheierea prin care s-a soluționat, pe cale incidentală, cererea de sechestru asigurător – art. 953 alin. 3 și art. 958);
încheieri care nu au caracter premergător și au regim propriu: surt definitive în caz de admitere și supuse numai apelului în caz de respingeri (de ex., asigurarea probelor pe cale principală – art. 361); încheierea îr materia procedurii necontencioase judiciare este supusă numai apelului, a excepția celor de la ÎCCJ, care sunt definitive – art. 834 și 837; încheieri cari sunt supuse acelorași căi de atac, ca și hotărârea în legătură cu care s-a dat (de ex., încheierea de îndreptare a erorilor materiale – art. 446).
2.2.3 Felurile apelului
În afară de apelul principal, legea reglementează și apelul incident și apelul provocat.
Apelul incident, care a fost reglementat la noi încă din anul 1929, abrogat în anul 1952 și reglementat din nou prin O.U.G. nr. 138/2000, sub denumirea de aderare la apel, este introdus de intimat, împotriva părții potrivnice, în cadrul procesului în care se judecă apelul principal, printr-o cerere proprie care să urmărească schimbarea hotărârii primei instanțe. Este posibil ca, inițial, pârâtul să achieseze la hotărârea primei instanțe, deși a pierdut în parte, în speranța că nici reclamantul nu va face apel. Dacă totuși acesta declară apel, legea îi permite intimatului să exercite un apel incident, în care intimat va fi adversarul său, adică apelantul din apelul principal, urmărind să schimbe hotărârea primei instanțe.
Apelul provocat se exercită tot de către intimat, dar împotriva altui intimat din apelul principal sau a unei persoane care a figurat în prima instanță și care nu este parte în apelul principal, dacă acest din urmă apel ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale juridice în proces. în prima ipoteză, intimatul introduce apel provocat împotriva altui intimat. De exemplu, dacă reclamantul a introdus o cerere în pretenții împotriva a doi pârâți, iar prima instanță admite cererea față de un pârât și o respinge față de celălalt, pârâtul care a căzut în pretenții este singurul care are interes să facă apel principal atât împotriva reclamantului, cât și a celuilalt pârât, susținând că nu el a săvârșit fapta ilicită, ci celălalt pârât sau că au săvârșit-o împreună. Intimatul-reclamant are interes să introducă apel provocat împotriva intima-tului-pârât, pentru ca acesta din urmă să-i plătească suma pretinsă, singur sau împreună cu apelantul pârât, în eventualitatea admiterii apelului principal. Ipoteza a doua are în vedere exercitarea apelului provocat împotriva unei persoane care a figurat în primă instanță, dar nu este parte în apelul principal. De ex., dacă la judecata în primă instanță pârâtul a chemat în garanție un terț, dar prima instanță a respins atât cererea reclamantului, cât și chemarea în garanție, iar reclamantul face apel principal împotriva pârâtului, intimatul pârât are interes să introducă apel provocat împotriva chematului în garanție, pentru a se repune în discuție cererea, dacă apelul principal ar urma să fie admis.
Ambele apeluri se introduc după împlinirea termenului de exercitare a apelului, iar în cazul în care apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident și apelul provocat rămân fără efect (art. 472-473).
Potrivit art. 474 alin. 1, apelul incident și apelul provocat se depun de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal. Această dispoziție se aplică, potrivit art. XIII din Legea nr. 2.2013, numai de la 1 ianuarie 2016.
CAPITOLUL III
TERMENUL ȘI CEREREA DE APEL
3.1. Termenul pentru exercitarea apelului
3.1.1. Reglementarea termenului de apel
Termenul de apel este, potrivit art. 468 alin. 1 NCPC, de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. în unele cazuri, expres prevăzute de lege, comunicarea hotărârii în vederea exercitării apelului este înlocuită de alte momente, care fac să curgă termenul de apel: cererea prin care se solicită comunicarea hotărârii adversarului (art. 184 alin. 2 NCPC); comunicarea făcută odată cu încheierea de încuviințare a executării silite (art. 468 alin. 2 NCPC); depunerea cererii de apel înainte de comunicarea hotărârii (art. 468 alin. 3 NCPC).
Pe de altă parte, de la termenul de apel de drept comun legea stabilește anumite derogări, care pot viza fie durata, fie punctul de plecare, ori atât durata, cât și punctul de plecare (de ex., ordonanța președințială și încheierea de asigurare a probelor sunt supuse numai apelului în termen de 5 zile de la pronunțare, dacă s-a dat cu citarea părților și de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor – art. 999 alin. 1 și art. 361 alin. 2din Vechiul Cod Civil ).
Pentru Ministerul Public, termenul de apel curge de la comunicare sau de la pronunțare după cum a participat sau nu la judecată. Dacă a participat la judecată, este parte în proces și hotărârea i se comunică, iar dacă nu a participat, comunicarea hotărârii nu se face, apelul poate fi exercitat, în temeiul legii, dar termenul curge de la pronunțare.
Termenul de apel poate fi întrerupt prin moartea părții care are interes să facă apel și prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea, un nou termen începând să curgă după o nouă comunicare colectivă făcută moștenitorilor, la cel din urmă domiciliu al părții, pe numele moștenirii, fără să se arate numele și calitatea fiecărui moștenitor14, respectiv titularului dreptului (art. 184 și art. 469 NCPC).
Termenul de apel, ca și cererea introdusă în termen, sunt suspensive de executare (art. 462 alin. 5).
în cazul în care partea a fost împiedicată să exercite apelul în termen datorită unor motive temeinice justificate, cererea de apel va fi făcută în termenul pentru executarea căii de atac, care curge de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea în termen. Această cerere va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze apelul (art. 186).
Apelul declarat peste termen va fi respins ca tardiv, iar hotărârea de primă instanță devine definitivă deoarece recursul, așa cum am văzut, nu poate fi exercitat omisso medio, or între a nu declara recurs și a-l exercita peste termen nu există nicio deosebire. Altfel, ar însemna să se permită eludarea regulii omisso medio, deoarece partea ar putea introduce oricând un apel tardiv, care să-i deschidă dreptul la recurs. Mai exact, într-un eventual recurs ar putea ataca numai respingerea greșită ca tardivă a apelului.
În Codul de procedură civilă și în Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești sunt prevăzute limitări temporale ca, de pildă:
președintele va înainta instanței de apel dosarul numai după împlinirea termenului de apel pentru toate părțile.;
președintele instanței de apel, îndată de primește dosarul, va fixa termen de înfățișare …, și va dispune citarea părților.;
după înregistrarea în registrul general de dosare, registratorul predă cererile de apel președintelui instanței care le va rezolva în aceeași zi – art. 111 alin. 1 din Regulament;
după înregistrare, cererile de apel… în materie civilă se predau grefierului arhivar – art. 111 alin. 6 din Regulament;
dacă se constată întârzieri în restituirea dovezilor de comunicare a hotărârilor se vor lua măsuri de verificare la oficiul poștal sau la agentul procedural; în funcție de rezultatul verificărilor, președintele, la sesizarea grefierului arhivar sau a părții interesate, va lua măsurile corespunzătoare – art. 114 din Regulament;
după sosirea dovezilor de comunicare a hotărârilor civile și după împlinirea termenului de apel … pentru toate părțile, grefierul arhivar va înainta dosarul la instanța de apel-art. 113 alin. 1 din Regulament;
pentru aplicarea criteriului aleatoriu în sistem informatic sau ciclic, dosarele se înregistrează în ordinea sosirii la instanța si se repartizează în aceeași ordine de către persoana sau persoanele desemnate anual de președintele instanței, cu avizul colegiului de conducere – art. 95 alin. 4 din Regulament;
dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu vor li preluate de președintele sau de unul dintre judecătorii completului de judecată, care va lua măsurile necesare în scopul pregătirii judecății, astfel încât să se asigure soluționarea cu celeritate a cauzelor – art. 97 din Regulament.
Limitările temporale mai sus enumerate nu sunt, însă, nici pe departe în măsură să transforme un termen incert într-unui determinat; expresii de genul „îndată”, „după înregistrare”, „după sosirea dovezilor de comunicare”, „va lua măsurile corespunzătoare”, „se înregistrează în ordinea sosirii”, interpretate și puse în aplicare în unități de timp diferite de la o instanță la alta (realitate la care contribuie și modalitatea de îndeplinire a atribuțiilor fiecărui membru al personalului auxiliar de specialitate) nu pot contribui la o satisfăcătoare limitare a termenului apelului incident, privit ca durată de-sine-stătătoare.
3.1.2. Caracterele principale ale termenului de apel
Termenul de apel este legal și imperativ, neputând face obiectul tranzacției părților.
Doctrina a divizat termenele procedurale în imperative (peremptorii) și prohibitive (dilatorii). În timp ce primele reprezintă intervalul de timp în care partea trebuie să-și situeze îndeplinirea unui anume act de procedură, ultimele constituie durata înlăuntrul căreia părții nu îi este îngăduit să îndeplinească actul de procedură. Pe de altă parte, termenele pot fi legale (stipulate în mod expres prin dispoziții cu caracter normativ), judecătorești (stabilite de judecător în derularea procedurii – de pildă, termenul fixat pentru depunerea unor acte) și convenționale (cele pe care și le stabilesc părțile – de exemplu, termenul pentru executarea unei tranzacții).
Întrucât termenul de apel este unul imperativ și legal, părțile nu pot, prin manifestarea lor de voință – realizată în mod expres sau implicit:
să prelungească'* sau să scurteze termenul de apel;
să provoace modificarea duratei termenului pentru celelalte părți, prin renunțarea expresă la beneficiul acestui termen de către o parte din proces; soluția se impune și în cazul pasivității uneia dintre părțile procesului;
să probeze, prin propria declarație sau prin declarația părții cu interese contrare – folosind interogatoriul ori mărturisirea – depunerea cererii de apel în timp util, adică înăuntrul termenului stabilit de lege pentru declararea căii de atac''.
Dar, caracterul legal și imperativ al normei care stabilește durata termenului de apel este evident chiar privit prin prisma atribuțiilor magistratului, întrucât nici el nu are abilitarea legală de a modifica perioada de timp lăsată de lege părților pentru exercitarea dreptului de apel.
Remarcăm, însă, aici existența unei excepții, ce marchează – o dată în plus – diferența dintre apel și recurs. în cazul acestuia din urmă, președintele instanței este abilitat – odată cu înapoierea cererii de recurs pentru a fi refăcută în condițiile legii – să prelungească durata termenului acordat părții pentru introducerea recursului, cu 5 zile. Așadar, în acest caz expres prevăzut, s-ar părea că judecătorul exercită atribuțiile legiuitorului, prin prelungirea unui termen stipulat în mod imperativ. În realitate, însă, magistratul își manifestă propriile atribuții – specifice autorității judecătorești – , majorarea duratei fiind realizată pe temeiul textului de lege care dă această posibilitate, adică, printr-o aplicare a legii de procedură la cauza dedusă judecății.
Pe de altă parte, poate apărea surprinzător faptul că președintelui instanței de apel nu i se recunoaște această posibilitate, în timp ce președintele instanței de recurs poate prelungi termenul de introducere a cererii care învestește instanța de control judiciar. Elementul-surpriză îl poate constitui nu atât dezechilibrul creat între cele două căi de atac, dintr-un asemenea punct de vedere, cât existența unei norme permisive – relativ la o prevedere imperativă – în cazul căii extraordinare de atac, în timp ce în calea ordinară de atac o astfel de posibilitate nu este dată.
Tardivitatea apelului. O consecință firească a conținutului imperativ al normei de reglementare a termenului de apel – reflectând ideea că termenele pentru exercitarea căilor de atac sunt destinate să ocrotească nu numai interesul părților, ci, cel puțin în aceeași măsură, să garanteze manifestarea efectelor (mai întâi relative, apoi, absolute) ale puterii lucrului judecat -, este caracterul de normă de ordine publică al termenului de apel.
Fiind un termen imperativ, nerespectarea lui determină decăderea, adică stingerea dreptului neexercitat înlăuntrul lui. Această sancțiune este expres prevăzută de art. 185 alin. 1 Cod proc. civ.: neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.
Fiind o excepție peremptorie, tardivitatea apelului poate fi invocată în orice stare a pricinii de către orice parte și chiar de către instanță, din oficiu. Mai mult decât atât, judecătorul este obligat să examineze și să observe, din oficiu, dacă apelul a fost exercitat în termen. S-a apreciat că, în acest caz, decăderea operează de drept, de vreme ce suntem în prezența unui termen absolut.
În fapt, această sancțiune nu operează în mod automat, ci trebuie să fie constatată de instanța competentă, decăderea neproducându- și efectele de la sine, în cazul introducerii căii de atac după trecerea termenului de apel. Instanța de control judiciar este obligată să verifice îndeplinirea condițiilor necesare pentru pronunțarea decăderii și să statueze în acest sens numai dacă dovada tardivității a fost făcută. În cadru analizării acestor condiții, subliniem faptul că necomunicarea hotărârii anihilează posibilitatea constatării sancțiunii decăderii de către instanța de apel. De menționat, în acest context, că partea nu trebuie să facă dovada unei vătămări izvorâte din necomunicarea actului de procedură de care se leagă derularea termenului de apel, întrucât în această situație existența vătămării este prezumată.
3.1.3. Modalitatea de calcul a termenului de apel
Codul de procedură civilă a adoptat sistemul de calcul „ exclusiv “, în aplicarea căruia nu se socotește nici ziua de început dies ad quem) și nici ziua finală (dies a quo), potrivit metodei descrise de art. 101 alin. 1 Cod proc. civ.
Pe lângă cele două zile pe care legiuitorul le adaugă în mod efectiv celor 30 din care se compune termenul de apel prevăzut de art. 181 Cod proc. civ., există situații speciale în care această sumă mai are un termen format din una, două sau mai multe zile. Dacă termenul de apel calculat în conformitate cu formula oferită de art. 181 Cod proc. civ. (însumând în mod real 32 zile) se sfârșește într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârșitul primei zile de lucru următoare (art. 101 alin. 5 Cod proc. civ.).
Calculul termenelor „pe zile” se realizează ținându-se seama de „zile întregi”. Cu toate acestea, dacă partea aduce cererea spre înregistrare după ora închiderii serviciului registratură, ea va pierde respectiva zi – care, în fapt, se înscria în termenul de apel. Remediul într-un astfel de caz este dat de prevederea art. 183 Cod proc. civ., potrivit căreia actele de procedură trimise prin poștă instanțelor judecătorești se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea lui.
În cazul expedierii prin poștă a cererii de apel, verificarea încadrării acesteia în durata prevăzută de lege pentru declararea căii de atac se face ținându-se seama de data la care actul a fost predat poștei spre trimitere recomandată, conform mențiunii din recipisa de predare eliberată expeditorului la momentul depunerii cererii ori potrivit datei trecute pe plicul de predare la oficiul poștal. Tribunalul a respins ca tardiv apelul contestatoarei (litigiul având ca obiect o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001), iar aceasta a formulat recurs și a invocat, în susținerea căii de atac, mențiunea datei din „borderoul pentru recomandate”. Curtea de apel a respins recursul reținând că borderoul pentru obiectele de corespondență cu indicația „recomandat” reprezintă un act intern al poștei ce nu poate face dovada datei exacte la care contestatoarea a predat cererea de apel spre expediere, iar pe plicul cu care această cerere a sosit la instanță era trecută o dată ce se situa în afara termenului de apel.
3.2. Cererea de apel
3.2.1. Cuprinsul cererii de apel
Părțile numeroase, incidentele ce se pot ivi în judecarea pricinii, formularea cererilor accesorii și incidentale, atragerea terților în proces, depunerea unei multitudini de înscrisuri, înseamnă tot atâtea elemente ce dezvoltă litigiul – ca volum și complexitate – putând constitui obstacole pentru judecătorul chemat să-l tranșeze în integralitatea lui. Uneori, procedura poate deveni un instrument în mâinile justițiabililor abili. Ei complică litigiul, prin cereri multiple, pentru a întârzia pronunțarea hotărârii. Garanțiile procedurale pot fi deturnate de la scopul pentru care au fost consacrate într-o derulare normală a procesului. De aceea, pretențiile părților, mijloacele de apărare și dovezile trebuie să lie ordonate, iar problemele de fapt și de drept puse în mod clar. Astfel, judecătorul, într-un proces lizibil, va avea posibilitatea de a răspunde într-un termen rezonabil tuturor capetelor de cerere, fără a se pierde în labirintul procedurii. Dintr-o asemenea perspectivă, conținutul cererii de apel își dezvăluie pe deplin importanța.
Cererea de apel, potrivit art. 470, trebuie să cuprindă: a) numele și prenumele, codul numeric personal, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor, precum și, după caz, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar. Dacă apelantul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul; b) indicarea hotărârii atacate; c) motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul; d) probele invocate în susținerea apelului; e) semnătura. La cererea de apel se va atașa dovada achitării taxelor de timbru (alin. 2). Cerințele referitoare la hotărârea care se atacă, semnătură și timbrare sunt prevăzute de art. 470 alin. 3 NCPC sub sancțiunea nulității, iar cele privind motivele și dovezile sub sancțiunea decăderii. Lipsa semnăturii poate fi împlinită în tot cursul judecății, în condițiile art. 196 alin. 2, iar lipsa dovezii achitării taxei de timbru poate fi complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel. în legătură cu termenul de motivare a apelului trebuie făcută o distincție: motivarea se face înăuntrul termenului de exercitare și deci avem un singur termen, în cazul în care termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii, în cazul în care comunicarea s-a făcut odată cu încheierea de încuviințare a executării silite și în cazul în care partea a primit sub semnătură copie de pe hotărâre ori a cerut comunicarea hotărârii unei alte părți. Dimpotrivă, în cazul în care termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeași durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii. în aceste cazuri există deci două termene: un termen
pentru exercitarea apelului, după care se comunică hotărârea; un termen pentru motivarea apelului, care curge de la comunicare (art. 470 alin. 5). Tot două termene există și în cazul în care partea interesată a declarat apel înainte de a i se comunica hotărârea de primă instanță.
Dispozițiile art. 470 Cod proc. civ. enumeră condiții de formă (alin. 1), enunță sancțiunile nerespectării lor – nulitatea sau decăderea – , cu arătarea grupată a condițiilor ce pot cădea sub incidența acestora (alin. 2), precizând, de asemenea, care dintre vicii pot fi acoperite și în ce termen pot fi împlinite exigențele legii (alin. 2).
Una dintre reglementările anterioare a preferat o formulare concisă, dar edificatoare, statuând că apelul se face în același mod ca cererea începătoare de instanță (art. 98 alin. 2 din Legea judecătoriilor de ocoale). Actualul cod a preluat formularea art. 33 din vechea lege de procedură, astfel cum a fost modificată în anul 1929, enumerând aceleași elemente de formă ale cererii de apel. În cuprinsul cererii de apel trebuie să se regăsească: elementele de identificare a părții care formulează apelul, identificarea hotărârii care se atacă, motivarea apelului în fapt și în drept, dovezile în susținerea apelului și semnarea cererii de apel.
3.2.2. Timbrarea cererii
Cererea de apel principal, incident sau provocat, se timbrează cu 50% din taxa care s-ar plăti pentru cererea sau acțiunea neevaluabilă în bani, soluționată în primă instanță, dar nu mai puțin de 20 lei, iar în cazul cererila și acțiunilor evaluabile în bani, numai în raport de suma contestată, dar nu mai puțin de 20 lei (art. 23 alin. 1 din O.U.G. nr. 80/2013). Sunt și apelur (recursuri) care se timbrează cu o taxă fixă (vezi art. 25 alin. 1 din O.U.G nr. 80/2013).
Normele metodologice instituie, însă, în mod implicit și o „excepție la excepție” pentru situațiile în care cererea este trimisă instanței prin poștă. Faptul că o asemenea cerere trebuie înregistrată, chiar fiind insuficient sau deloc timbrată, rezultă din dispoziția art. 197 potrivit căreia instanțele judecătorești au obligația de a încunoștința părțile, o dată cu citarea, despre taxele judiciare de timbru ce trebuie achitate în cazurile în care acțiunile și cererile au fost trimise prin poștă.
Însă, atunci când partea depune cererea personal sau prin mandatar, față de prevederea art. 35 alin. 1 din Normele metodologice, instanța va proceda, de regulă, la restituirea acesteia către apelant, în scopul îndeplinirii obligației timbrării. într-un astfel de context, netimbrarea apelului poate duce la tardivitatea formulării căii de atac, dacă obligația de plată a taxei judiciare de timbru și prezentarea cererii la instanță, spre înregistrare, nu vor avea loc înăuntrul termenului de apel.
Referitor la potențiala relație dintre timbrarea cererii de apel și tardivitatea căii de atac, relevăm situația specială în care, deși netimbrat, apelul a fost inițial înregistrat de către instanța a cărei hotărâre se ataca, apoi a fost restituit apelantei spre timbrare și, iu fine, a fost reînregistrat după îndeplinirea acestei obligații. Numai că, această a doua înregistrare a avut loc după împlinirea termenului de apel, iar instanța de control judiciar a făcut aplicarea art. 284 alin. I Cod proc. civ., coroborat cu art. 103 alin. 1 și cu art. 296 Cod proc. civ., respingând apelul ca tardiv formulat. împotriva acestei hotărâri apelanta a declarat recurs, cale de atac ce a fost admisă. Instanța de recurs a reținut că în conformitate cu art. 35 alin. 1 din Normele metodologice, instanțele judecătorești pot reține, în mod excepțional, cereri netimbrate, obligând partea să plătească taxa până la primul termen de judecată. De vreme ce s-a procedat la înregistrarea cererii, instanța de apel avea obligația de a fixa termenul de judecată și de a o cita pe apelantă cu mențiunea timbrării cererii sale. Soluția se impune și în cazul situațiilor tratate ca „excepționale”, în care se dispune reținerea și înregistrarea cererii, chiar netimbrată. În speță, situația excepțională putea fi dată de necesitatea conservării dreptului de apel ce s-ar fi pierdut prin trecerea timpului. în consecință, data ce trebuia avută în vedere de tribunal ca fiind cea a declarării căii de atac era aceea a primei înregistrări a cererii de apel (și nu data celei de-a doua înregistrări, ce excede termenului de apel).
Într-una dintre excepțiile de neconstituționalitate ridicate în legătură cu necesitatea timbrării anticipate s-a susținut că Legea nr. 146/1997 împiedică liberul acces la justiție, art. 20 alin. 1 și 3 din lege încălcând prevederile constituționale cuprinse în art. 21, deoarece, prevăzându-se obligativitatea achitării anticipate a unei taxe do timbru calculate procentual, se restrânge accesul liber la justiție al persoanelor lipsite de mijloace bănești și se creează prin aceasta o discriminare pe criterii de avere între cetățeni.
Prin Decizia nr. 354 din 5 iulie 2005, Curtea Constituțională a respins excepția, reținând că:
accesul liber la justiție, consacrat de art. 21 din Constituție, nu înseamnă gratuitate; nici o dispoziție constituțională nu interzice stabilirea taxelor de timbru injustiție, fiind justificat ca persoanele care se adresează autorităților judecătorești să contribuie la acoperirea cheltuielilor prilejuite de realizarea actului de justiție;
atât obligația de plată a taxelor judiciare, cât și excepțiile stabilite de lege se aplică deopotrivă tuturor cetățenilor aflați în situații identice, precum și tuturor litigiilor de aceeași natură, neexistând discriminări sau privilegii contrare prevederilor art. 16 alin. 1 și 2 din Constituție;
plata taxelor judiciare de timbru fiind o condiție legală pentru începerea proceselor civile, obligația la plata anticipată a acestor taxe (în unele cazuri până la un termen ulterior, stabilit de instanța judecătorească) este justificată, ca și sancțiunea anulării acțiunii sau cererii, în caz de neplată a taxelor;
la finalul procesului judiciar sarcina suportării cheltuielilor judiciare, inclusiv a celor constând în plata taxelor de timbru, revine persoanei care a căzut în pretenții sau care, în cauzele nelitigioase, a beneficiat de prestațiile efectuate, în condițiile legii, de organele de justiție.
Dacă la primirea cererii de apel – aceasta fiind depusă de apelant ori de reprezentantul acestuia la registratura instanței a cărei hotărâre se atacă – se constată că taxa judiciară aferentă căii de atac a fost achitată, însă, în cauză, nu a fost plătită taxa datorată pentru cererea de chemare în judecată, instanța nu poate refuza înregistrarea cererii de apel. Mai mult, art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997 oferă, pentru o asemenea împrejurare, o soluție cu totul diferită de cea a neînregistrării cererii: instanța învestită cu soluționarea căii de atac va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente (neachitate în primă instanță), dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.
Autorul excepției de neconstituționalitate referitoare la art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997 a susținut că prin acest text se încalcă dispozițiile art. 21 alin. 1 și 2 din Constituție privind liberul acces la justiție.
Prin Decizia nr. 90 din 8 februarie 2007, excepția a fost respinsă. Curtea Constituțională reținând, în esență, că textul de lege criticat reglementează situația cu privire la soluția ce trebuie pronunțată de instanța de control judiciar atunci când constată că în fazele procesuale anterioare cuantumul taxei de timbru nu a fost plătit legal. Într-o atare împrejurare, potrivit art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997, instanța care judecă o cale de atac va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente. Așa fiind, Curtea constată cfi obligația și modalitatea de plată a taxelor judiciare de timbru, prevăzute de dispozițiile de lege criticate prin excepție, nu sunt de natură să îngrădească accesul liber la justiție sub niciun aspect.
3.2.3. Depunerea cererii de apel și pregatirea dosarului de apel
Depunerea apelului și, când este cazul, a motivelor de apel, se face, sub sancțiunea nulității, la instanța a cărei hotărâre se atacă, unde se și pregătește în vederea soluționării apelului, potrivit art. 471 NCPC. Astfel, în cazul în care cererea de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, președintele instanței sau persoana desemnată de acesta care primește cererea de apel va stabili lipsurile și îi va cere apelantului să completeze sau să modifice cererea de îndată, dacă este prezent și este posibil, ori în scris, dacă apelul a fost trimis prin poștă, fax, poștă electronică sau curier. Completarea sau modificarea se va face înăuntrul termenului de apel. Dacă președintele apreciază că intervalul rămas până la expirarea termenului de apel nu este suficient, va acorda un termen scurt, de cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel în care să depună completarea sau modificarea cererii.
După primirea cererii de apel, respectiv a motivelor de apel, președintele instanței care a pronunțat instanța atacată va dispune comunicarea lor intimatului, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate și care nu au fost depuse la prima instanță, punându-i-se în vedere obligația de a depune la dosar întâmpinare în termen de cel mult 15 zile de la data comunicării.
Instanța la care s-a depus întâmpinarea o comunică de îndată apelantului, punându-i-se în vedere obligația de a depune la dosar răspunsul la întâmpinare în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. Intimatul va lua cunoștință de acest răspuns din dosarul cauzei. Apelul incident și apelul provocat se depun de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal. Apelul provocat se comunică și intimatului din acest apel, acesta fiind dator să depună la întâmpinare (art. 474).
Președintele instanței a cărei hotărâre se atacă sau înlocuitorul acestuia, după împlinirea termenului de apel pentru toate părțile, precum și a termenelor de depunere a întâmpinării și a răspunsului la întâmpinare, va înainta instanței de apel dosarul, împreună cu apelurile făcute, întâmpinarea, răspunsul la întâmpinare și dovezile de comunicare a acestor acte (art. 471).
Prin Legea nr. 2/2013 s-a stabilit însă că dispozițiile NCPC privitoare la pregătirea dosarului de apel de către instanța a cărei hotărâre se atacă se aplică numai proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016, iar pentru procesele pornite în perioada 15 februarie 2013-31 decembrie 2015 se aplică prevederile art. XIV-XVI din această lege, respectiv:
apelul și, când este cazul, motivele de apel se depun la instanța a cărei hotărâre se atacă, în numărul de exemplare prevăzut de art. 195;
președintele instanței sau înlocuitorul va înainta dosarul instanței de apel, împreună cu apelurile făcute, după împlinirea termenului de apel pentru toate părțile; dacă s-au formulat și cereri potrivit art. 442-444 NCPC, dosarul nu va fi primit decât după împlinirea termenului de apel privind hotărârile date asupra cererilor de îndreptare, lămurire sau completare;
președintele instanței de apel sau înlocuitorul, îndată ce primește dosarul, va lua, prin rezoluție, măsuri în vederea repartizării aleatorii la un complet de judecată. La același complet se repartizează toate apelurile principale, incidente și provocate;
dacă cererea de apel nu îndeplinește cerințele legii, completul va stabili lipsurile cererii, le va comunica în scris apelantului și îi va cere ca, în cel mult 10 zile de la comunicare, să completeze sau să modifice cererea;
după primirea dosarului sau, când este cazul, după regularizarea cererii, completul va dispune comunicarea apelului/motivelor de apel și a anexelor, intimatului punându-i-se în vedere ca în 15 zile de la comunicare să depună întâmpinare, care este obligatorie. Odată cu întâmpinarea, dacă este cazul, trebuie să depună și apelul incident sau apelul provocat;
întâmpinarea se comunică de îndată apelantului, care în cel mult 10 zile de la data comunicării trebuie să depună răspunsurile la întâmpinare. Intimatul va lua cunoștință de răspuns din dosarul cauzei;
în termen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare, judecătorul fixează prin rezoluție primul termen, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluției, dispunând citarea părților; dacă nu s-a depus întâmpinare sau răspuns la întâmpinare, termenul rezoluției se pune la expirarea termenului corespunzător. Termenul poate fi mai lung sau mai scurt, în funcție de dispozițiile art. 201 alin. 5 și 6 NCPC.
3.2.4. Înregistrarea cererii și înaintarea acesteia instanței de apel
Măsurile ce trebuie luate pentru înregistrarea cererii de apel, cronologia acestora și persoanele care le dispun sunt reglementate de Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 387/2005 a Consiliului Superior al Magistraturii.
Măsurile în legătură cu înaintarea dosarului instanței de apel sunt prevăzute atât de Codul de procedură civilă, cât și de Regulament.
Grefierul arhivar și registratorul primesc și înregistrează actele de sesizare a instanței – art. 62 alin. 1 lit. a din Regulament -, deci și cererea de apel care, în conformitate cu art. 288 alin. 2 Cod proc. civ. trebuie depusă și, pe cale de consecință, „primită” și „înregistrată” la instanța a cărei hotărâre se atacă – deși cererea de apel nu reprezintă un act de sesizare a instanței la care se înregistrează, ci a instanței ierarhic superioare.
Actele de sesizare a instanței pot fi depuse personal de parte ori prin reprezentant sau pot fi expediate prin poștă, curier, fax (art. 93 alin. 1 din Regulament) ori e-mail (art. 94 alin. 2). Ele trebuie să primească dată certă în ziua sosirii la instanță (art. 93 alin. 1). Regulamentul concretizează aceste dispoziții și cu privire la cererea de apel-art. 111 alin. 1.
În aceeași zi, cererea se predă președintelui instanței având atașată dovada privind modul în care a fost transmisă instanței (art. 93 alin. 1 din Regulament), respectiv plicul în care a fost expediata (art. 111 alin. 2), în situația în care, desigur, cererea a fost trimisă prin poștă.
Președintele pune rezoluția pe cerere în ziua în care i-a fost predată (art. 111 alin. 1 din Regulament).
Cererea este trecută în registrul general de dosare (art. 93 alin. 2, art. 111 alin. 1), la numărului dosarului în care s-a pronunțat hotărârea atacată, căci potrivit art. 83 alin. 1 pct. 1 din Regulament, sub același număr se vor înregistra toate cererile depuse ulterior sau corespondența în legătură cu dosarul.
în situația expedierii cererii de apel prin poștă, într-un număr insuficient de exemplare, se va proceda la înregistrarea acesteia, cu menționarea – pe cerere și în registru – a numărului de exemplare în care a fost primită (art. 111 alin. 5 din Regulament).
După înregistrare, cererea de apel este predată grefierului arhivar, fiind păstrată într-o mapă, până la momentul expedierii dosarului instanței de apel (art. 111 alin. 6, 7 din Regulament).
Cererea va fi, de asemenea, înregistrată în registrul de evidență a căilor de atac declarate împotriva hotărârilor civile și penale (art. 83 alin. 1 pct. 11, art. 111 alin. 8 din Regulament).
Apelul va fi transmis instanței de control judiciar de îndată dacă s-a făcut cerere pentru suspendarea executării hotărârii primei instanțe, situație în care toate comunicările – inclusiv cele în legătură cu cererea de suspendare – vor fi efectuate de instanța care a pronunțat hotărârea apelată (art. 288 alin. 4 Cod proc. civ., art. 113 alin. 2 din Regulament).
în situația în care nu s-a formulat o cerere de suspendare a executării hotărârii, dosarul nu va fi înaintat instanței de apel până la restituirea dovezilor de comunicare a hotărârii tuturor părților cauzei, precum și până la împlinirea termenului de apel pentru toate părțile (art. 288 alin. 3 Cod proc. civ., art. 113 alin. 1 din Regulament).
Dacă se constată întârzieri în restituirea dovezilor de comunicare a hotărârilor se vor lua măsuri de verificare la oficiul poștal sau l.i agentul procedural. în funcție de rezultatul verificărilor, președintele, la sesizarea grefierului arhivar sau a părții interesate, va lua măsurile corespunzătoare (art. 114 din Regulament).
j) După sosirea dovezilor de comunicare și împlinirea termenului de apel pentru toate părțile, se va proceda la șnuruirea definitivă a dosarului și la aplicarea sigiliului, iar pe fața interioară a ultimei coperte grefierul arhivar va certifica numărul filelor în cifre și, în paranteză, în litere (art. 102 alin. 3 din Regulament).
k) Se va întocmi adresa de înaintare a dosarului către instanța de apel. în această adresă – ce va fi semnată de președintele instanței sau de judecătorul delegat – vor fi menționate următoarele date: numărul dosarului, numărul și data hotărârii atacate, numele și prenumele părților care au declarat apel, numărul copiilor de pe cererea de apel, precizarea dacă apelul a fost timbrat, caz în care se va indica valoarea taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar ce au fost achitate (art. 113 alin. 1 din Regulament).
l) Cererea de apel și adresa de înaintare la instanța de apel se atașează, necusute, la începutul dosarului (art. 113 alin. 3 din Regulament).
m) Anterior ieșirii dosarului din arhivă, grefierul-șef al secției, respectiv grefierul-șef al judecătoriei au obligația de a verifica dosarul, cu respectarea dispozițiilor regulamentare (art. 52 alin. 1 lit. i și art. 53 alin. 1 lit. s din Regulament).
n) în registrul informativ se va menționa data trimiterii dosarului și instanța către care se face această trimitere (art. 83 pct. 3 din Regulament).
o) Despre înaintarea dosarului instanței de apel se va face mențiune și în registrul general de dosare (art. 113 alin. 3 din Regulament).
p) Dosarul, împreună cu toate apelurile depuse, va fi înaintat instanței de apel numai după împlinirea termenului de apel pentru toate părțile (art. 288 alin. 3 Cod proc. civ.).
CAPITOLUL IV
EFECTELE APELULUI
4.1. Consecințe care se produc anterior pășirii la judecarea apelului
4.1.1. Dezînvestirea primei instanțe
Deși un asemenea efect nu este, în primul rând, rezultatul exercitării dreptului de apel de una (sau unele) dintre părțile cauzei, el producându-se independent de declanșarea căii de atac, o dată cu darea hotărârii, într-o cronologie a efectelor legate de atacarea acesteia nu putem ignora, ca etapă preliminară, dezînvestirea primei instanței de judecarea cauzei.
Pronunțarea hotărârii – reflexie a procesului de transformare a evenimentului conflictual în fapt juridic calificat-marchează momentul tranșării litigiului, punând capăt „misiunii” magistratului care, după acest moment nu-și mai poate modifica părerea, nici sub aspectul conținutului acesteia și nici referitor la argumentele expuse în dezvoltarea și susținerea ei. Interdicția este statuată în termeni fermi de art. 429 Cod proc. civ.: După pronunțarea hotărârii niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale. Așadar, dezînvestirea magistratului de judecarea cauzei este inevitabilă și se produce în virtutea legii, de îndată ce dispozitivul hotărârii s-a întocmit, semnat și pronunțat în ședință publică (art. 425 alin. 3 Cod proc. civ.).
La rândul ei, jurisprudența a dat eficiență acestei optici. Astfel, tribunalul a admis apelul și a schimbat în tot încheierea judecătoriei, respingând cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinței prin care s-a soluționat acțiunea în primă instanță. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat să se constate că el este proprietarul unui autoturism – identificat prin seria motorului și a caroseriei – și că, în consecință, actul de vânzare-cumpărare încheiat de părți cu privire la acest bun este nul. Prin cererea de îndreptare a hotărârii date în cauză, reclamantul a solicitat să se treacă în această hotărâre și numărul de înmatriculare al autoturismului. în mod corect, instanța de apel a admis calea de atac și a schimbat în tot încheierea emisă în temeiul art. 281 alin. 1 Cod proc. civ. – soluție confirmată în recurs -, în condițiile în care nici în acțiunea introductivă și nici pe parcursul procesului nu s-a făcut referire la numărul de înmatriculare, iar cel indicat în cererea de recurs era diferit de acela care figura în cererea de îndreptare a erorii materiale. Tot astfel, nu intră în sfera greșelilor materiale și, ca atare, nu poate fi îndreptată pe calea dată de art. 281 Cod proc. civ. mențiunea privind nedovedirea calității de proprietar, de către intervenientă, deoarece o astfel de mențiune nu constituie o eroare materială, ci reprezintă însăși motivarea soluției de respingere a cererii de intervenție făcută în interesul pârâtei.
În fine, instituirea unor căi de atac de retractare se constituie în excepții limitativ și concret prevăzute de lege în sistemul căilor de atac edificat pe structura celor de reformare.
Regula înscrisă în art. 258 alin. 3 Cod proc. civ. a fost pe deplin confirmată – din perspectiva constituționalității ei prin Decizia nr. 478 din 8 iunie2006, Curtea Constituțională a accentuat următoarele aspecte:
principiul potrivit căruia, după pronunțarea hotărârii, judecătorii nu mai pot reveni asupra deciziei luate nu numai că nu încalcă prevederile Constituției, ci, dimpotrivă, reprezintă o componentă esențială a ideii de justiție, a asigurării autorității de lucru judecat și a ocrotirii drepturilor procesuale ale părților, ca element fundamentai al statului de drept;
principiul autorității lucrului judecat se coroborează cu regula că, odată pronunțată hotărârea, misiunea judecătorului care a participat la judecată se încheie;
ca efect juridic al regulii de mai sus, care ține de ordinea publică, pronunțarea hotărârii are și efect de desistare a instanței, iar judecătorul care s-a pronunțat nu poate reveni asupra părerii sale în respectiva cauză, cu mențiunea că părții nemulțumite îi rămâne însă posibilitatea de a cere îndreptarea greșelilor materiale care s-ar strecura în hotărâre;
de altfel, acest principiu fundamental al procedurii civile, recunoscut în numeroase țări de drept romano-germanic, este consacrat și în dreptul anglo-saxon sub numele de functus officio, adagiu din care decurge faptul că, după pronunțarea unei hotărâri, instanțele nu mai pot reveni asupra acesteia, singura posibilitate de schimbare sau corectare a soluției rămânând exercitarea căilor de atac recunoscute de lege (spre exemplu, Hotărârea Curții de Apel a Angliei In re St. Nazaire Co. din 1879, sau jurisprudența mai recentă a Curții de Apel Federale a Canadei, spre exemplu în Speța A-463-90 din 1991).
Aplicarea adagiului lata sententia, judex desinit esse judex și-a găsit concretizarea și în legea franceză. Art. 481 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă stipulează: din momentul pronunțării hotărârii, aceasta desesizează judecătorul de litigiul pe care îl tranșează (hotărârea – n.n.). Un asemenea efect se produce, așadar, în chiar momentul pronunțării publice a hotărârii, căci din acea clipă, hotărârea aparține părților, desesizarea instanței fiind evidentă. în consecință, hotărârea nu poate face nici obiectul unor adăugiri și nici al unor schimbări decizionale, chiar dacă părțile și-ar da consimțământul la luarea unor astfel de măsuri.
Regula comportă, însă, anumite excepții, legea franceză (art. 481 alin. 2, 3, art. 461-464 din Noul Cod) admițând posibilitatea schimbării hotărârii după pronunțarea acesteia, în următoarele situații:
– exercitarea căilor de atac de retractare ce repun în cauză litigiul în fața judecătorului care s-a pronunțat deja asupra acestuia;
– interpretarea hotărârii, rectificarea erorilor materiale cuprinse în aceasta;
– completarea hotărârii în cazul omisiunii instanței de a statua asupra unui capăt de cerere (minus petita), precum și retranșarea litigiului în cazul acordării mai mult decât s-a cerut (ultra petita) – ipoteză în care judecătorul nu poate decât să suprime din hotărâre dispozițiile care exced obiectului cererii, fără a avea abilitarea de a se atinge de acele dispoziții prin care au fost soluționate petitele cuprinse în cererea de chemare în judecată, chiar dacă judecătorul constată că soluția dată acestora este nelegală.
4.1.2. Învestirea instanței de apel
Transferul litigiului de la judecătorul primei instanțe la magistrații apelului – ca efect al formulării cererii de apel -, posibilitate rezultând din consacrarea dublului grad de jurisdicție și, în ceea ce privește întinderea consecințelor acestei mutări, din efectul devolutiv al apelului, „consumă” dezînvestirea judecătorului primei instanțe. Concomitent, acest transfer marchează momentul învestirii instanței de apel.
Unul dintre componentele conceptului numit „principiul disponibilității” îl reprezintă dreptul de a declanșa judecata într-o cale de atac – expresie particulară a dreptului de a porni acțiunea civilă. Principiul disponibilității îi îngăduie titularului dreptului subiectiv încălcat de a se adresa justiției pentru repunerea dreptului pe făgașul lui legal sau îi permite să se abțină de la sesizarea instanței – nemo invilus agere cogitur. O caracteristică a activității jurisdicționale, în raport cu cea administrativă, este faptul că instanța de judecată nu se învestește spontan cu judecarea unei cauzei ori a unei căi de atac, ci trebuie să fie sesizată cu o cerere în acest sens, conform regulii nemo judex sine adore.
Efectul învestirii instanței prin depunerea cererii de apel nu poate fi paralizat, cum am precizat deja, printr-o calificare inexactă a obiectului cererii având ca efect menționarea greșită a căii de atac.
Ne aflăm în fața unei consecințe deloc lipsite de interes, de vreme ce intervine privarea de valoare a unei părți importante din dispozitiv – ce nu va fi luată în seamă – , aceea privind calificarea juridică a pretenției reclamantului și, ca urmare, calificarea hotărârii, precum și stabilirea căii de atac deschise părților procesului. Acțiunea unei astfel de consecințe – calificarea greșită dată prin hotărâre nu blochează învestirea instanței de apel – ne duce la concluzia potrivit căreia partea va trebui ca îndepărtându-se de dispozițiile hotărârii, mai exact nesocotindu-le, să procedeze, ea însăși, la calificarea căii de atac exercitabilă în cauză. O asemenea idee ce pare a-i răpi judecătorului prerogativa autorității cu privire la calificarea hotărârii (în cazul expres vizat) s-ar explica printr-o vădită necesitate practică: nu este cazul să se încurajeze formularea unei căi de atac împotriva unei hotărâri pentru a o supune unei singure consecințe, aceea de a constata că dreptul la exercitarea ei nu există, deși judecătorul a afirmat contrariul.
În pofida posibilității părților de a ignora calea de atac înscrisă în hotărâre – și a se raporta la cea recunoscută de lege pentru respectiva materie – apar situații în care efectele incorectei calificări planează, totuși, asupra părților. Astfel, deși susceptibilă de verificare în căile de atac, hotărârea apare ca irevocabilă, potrivit mențiunii cuprinse în dispozitiv, iar părțile se supun – datorită necunoașterii legii de procedură calificării date hotărârii, închizându-și, prin aceasta, posibilitatea valorificării dreptului subiectiv pe calea apelului sau a recursului.
Pentru a evita situațiile în care dreptul la calea de atac s-ar putea pierde prin neexercitare datorită luării în seamă a greșitei calificări date de prima instanță, jurisprudența germană a stabilit că se impune aplicarea principiului celui mai mare avantaj al părților. Așadar, a considerat că în caz de eroare cu privire la calificarea hotărârii de către judecător, partea are de ales între două posibilități: a) fie exercitarea căii de atac ce este cu adevărat deschisă în cauză, potrivii legii; b) fie declararea căii de atac ce ar fi admisibilă potrivit calificării date prin hotărâre.
Învestirea instanței de apel anihilează posibilitatea primei instanțe de a soluționa cereri în legătură cu litigiul pe care l-a rezolvat prin hotărârea atacată.
Precizăm, totuși, că prin excepție prima instanță poate da dispoziții după depunerea cererii de apel. Avem în vedere, de pildă, dispoziția de recomunicare a hotărârii, în cazurile de nerestituire a dovezii de comunicare cu privire la una, unele sau toate părțile cauzei, după realizarea verificărilor prevăzute de art. 93 alin. 2 din Regulamentul de ordine inierioară al instanțelor judecătorești. Asemenea dispoziții în legătură cu hotărârea atacată, intră, însă, în categoria măsurilor corespunzătoare pe care președintele primei instanțe le poate lua, fiind de natură administrativă și neatingând prevederile hotărârii. Mai mult, aceste dispoziții sunt necesare pentru ca dosarul să poată fi înaintat instanței de apel și să se poată trece la faza judecării căii de atac.
Judecătorii instanței de control judiciar, în fața cărora litigiul este adus, sunt-în principiu-învestiți cu analiza întregii cauze. Instanța de apel este abilitată, prin efectul devolutiv al acestei căi de atac, sa cunoască litigiul în întregime și este obligată să-l soluționeze în integralitatea lui, vidându-1 de substanța pe care s-a structurat conflictul.
Limitările învestirii instanței de apel nu pot fi neglijate. Ele își au sorgintea în aplicarea principiului disponibilității și al dublului grad de jurisdicție:
instanța de apel nu va putea rejudeca mai mult decât s-a apelat (tantum devolutum, quantum appellatum);
instanța de apel nu va putea analiza mai mult decât s-a judecat de către prima instanță:
– întinderea sesizării instanței de control judiciar fiind, cu câteva excepții, determinată de aria învestirii primei instanțe (tantum devolutum quantum iudicatum);
– întinderea învestirii instanței de apel neputând depăși sfera procedurală a problemelor tratate de prima instanță, dacă acțiunea a fost soluționată prin admiterea unei excepții, fără ca instanța să statueze în fond, instanța de apel va avea două opțiuni, dar niciuna nu va include posibilitatea examinării fondului cauzei în cea de-a doua etapă procesuală: fie va constata că prima instanță a greșit neintrând în cercetarea fondului, situație în care va desființa hotărârea și va trimite cauze spre rejudecare primei instanțe (art. 297 alin. 1 Cod proc. civ.); fie va respinge apelul, păstrând hotărârea (art. 296 teza I Cod proc. civ.), în cazul în care prima instanță a procedat corect soluționând cauza fără a dezbate fondul acesteia.
Odată învestită, instanța de apel are obligația de a tranșa litigiul în calea de atac, neputându-se desesiza, pentru a trimite părțile în fața judecătorilor primei instanță.
4.1.3. Efectul suspensiv al apelului
Fiind o cale ordinată de atac, apelul suspendă executarea hotărârii atacate. Această regulă tradițională înseamnă, prin extensie, că manifestarea efectului suspensiv de executare este determinată de:
– introducerea cererii de apel;
– existența termenului de apel, efectul extensiv producându-se pe perioada derulării acestuia.
Așadar, astfel cum s-a subliniat într-o formulare deosebit de sugestivă, termenul de apel este suspensiv de executare, iar odată formulat apelul, cererea preia acest efect – desigur, cu condiția ca dreptul de apel să fie exercitat în termenul defipt de art. 284 alin. 1 Cod proc. civ. (ori în termenele de apel stabilite prin dispozițiile speciale).
Înseamnă că acțiunea efectului devolutiv al apelului nu face ca hotărârile să „dispară” prin simplul fapt al declarării căii de atac – și al situării acesteia în termenul legal – , tocmai în „persistența” hotărârilor concretizându-se efectele autorității lucrului judecat. Nu este mai puțin adevărat că dispozițiile unei hotărâri nu pot li puse în executare atâta timp cât efectul suspensiv subzistă. Excepții fac situațiile în care s-a achiesat la hotărâre în mod expres sau implicit, când partea nu mai are deschisă calea apelului, deci problema prezenței efectului suspensiv nu se mai pune decât dacă manifestarea de voință a părții care are interes să declare apel (manifestare făcută în sensul renunțării la acest drept) a avut loc ulterior momentului în care termenul de apel a început să curgă (dar, chiar și așa, efectul suspensiv este efemer).
4.2. Efectul devolutiv – manifestat pe parcursul derulării procedurii în apel
Repunerea cauzei în discuție, ulterior rezolvării litigiului printr-o primă hotărâre judecătorească – cu efecte asupra posibilității de manifestare a puterii lucrului judecat- constituie expresia unuia dintre caracterele definitorii ale apelului în calitatea sa de cale de reformare, și anume a caracterului devolutiv al acestei căi de atac.
Redeschiderea filonului de cercetare a pricinii definește, în plus, puterea judecătorilor celei de-a doua instanțe chemate să hotărască în cauză. Efectul devolutiv le conferă magistraților celui de-al doilea grad de jurisdicție abilitarea de a examina litigiul, deja soluționat în primă instanță, în toate elementele lui de fapt și de drept.
Astfel definit, apelul îmbracă un caracter imperativ, privit din perspectiva obligației magistraților instanței ierarhic superioare de a statua asupra litigiului ce le este supus spre judecată, precum și din unghiul puterii ce le este recunoscută judecătorilor instanței de control judiciar, subsumată scopului pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.
Cu toate că este perceput și asimilat în mod prioritar prin filtrul atributului său de cale de reformare, apelul nu se reduce la acest caracter. în el se găsesc elementele definitorii ale unei căi de desăvârșire a litigiului. Dintr-o simplă, comună cale de reformare, centrată în jurul criticii unei hotărâri, apelul conduce la redeschiderea dezbaterii și permite, astfel, părților să ia inițiative care au ca efect vidarea litigiului de conținut prin rezolvarea problemelor de fapt și de drept pe care s-a edificat, scop posibil de atins datorită unei mai bune perceperi a elementelor cauzei – asupra cărora un prim magistrat și- a spus și argumentat părerea.
Efectul devolutiv nu poate să scape tăișului unei astfel de evoluții. El își va dezvolta consecințele într-o arie extinsă, dezbaterea fiind acum îmbogățită și prin posibilitatea oferită părților de a supune instanței – chiar cu titlu de excepție – aspecte noi ce vin să contribuie, de pildă, la soluționarea problemelor rezultând din intervenția unui terț – realizată direct înaintea instanței de apel – sau din revelarea unor pretenții noi, ori a unor fapte ce se vor probate prin mijloace noi.
Apelul provoacă, dacă este exercitat în termen, o nouă judecată asupra fondului, deci instanța de apel asigură – când este cazul – dublul grad de jurisdicție, deoarece statuează atât în fapt, cât și în drept. Important de reținut însă în legătură cu această dispoziție de principiu, înscrisă în art. 476 alin. 1, care consacră în mod expres efectul devolutiv este că instanța de apel este obligată să se pronunțe în fond, deci să facă o nouă judecată în fapt și în drept, chiar și atunci când apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, situații în care, potrivit art. 476 alin. 2, judecata în apel se va face numai pe baza celor invocate la prima instanță. Deci nu numai că un asemenea apel nu poate fi respins sau anulat ca nemotivat ori pentru că nu se invocă mijloace de apărare sau dovezi noi, ci din hotărârea instanței de apel trebuie să rezulte că a avut în vedere toate aspectele invocate la prima instanță, că a reapreciat probele administrate de acea instanță, că eventual a readministrat unele din acele probe și că astfel a pronunțat o hotărâre de fond proprie.
Totuși, uneori apelul nu are efect devolutiv deoarece apelantul nu solicită judecata în fond sau rejudecarea fondului, ci anularea hotărârii de primă instanță și respingerea sau anularea cererii de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepții – prescripție, autoritate de lucru judecat, lipsă de interes, netimbrare etc. -, sau trimiterea dosarului la instanța competentă, atunci când apelantul a invocat în termen necompetența primei instanțe, dar aceasta a respins nejustificat excepția sau a omis să se pronunțe cu privire la ea. Soluția exprimată mai întâi în doctrină a fost prevăzută expres de noul Cod în art. 476 alin. 3.
Revenind la efectul devolutiv, este de precizat că și în etapa căilor de atac procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, astfel că instanța de apel nu poate proceda la această nouă judecată de fond decât în limitele stabilite de apelant, ceea ce se exprimă foarte plastic prin adagiul tantum devolutum quantum apellatum. Așa cum rezultă din alin. 1 al art. 477 instanța va proceda la rejudecarea fondului numai în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Este prima limită a efectului devolutiv. Altfel spus, hotărârea primei instanțe poate fi atacată integral sau numai cu privire la soluțiile date unor capete de cerere ori numai referitor la anumite părți din proces. Dacă hotărârea a fost atacată numai parțial, ceea ce nu a fost supus apelului trece în autoritatea de lucru judecat, iar instanța de apel nu poate modifica acele aspecte sau afecta părțile ce nu au făcut apel. Trebuie totuși avut în vedere că după exercitarea apelului principal, intimatul poate declara apel incident sau apel
provocat și deci efectul devolutiv va avea în vedere toate apelurile. Pe de altă parte, este de reținut precizarea din finalul alin. 1, în sensul că efectul devolutiv se întinde și asupra soluțiilor care sunt dependente de partea din hotărâre atacată. În sfârșit, nu trebuie uitat nici faptul că, deși de regulă efectele apelului se produc numai asupra celor care au exercitat calea de atac, în mod excepțional, așa cum am arătat deja, se extind și asupra celor care au făcut apel sau al căror apel a fost respins sau anulat fără a fi cercetat în fond, cum se întâmplă în cazul coparticipării procesuale, dacă între coparticipanți există raporturi obligaționale de solidaritate sau indivizibilitate.
Pentru a nu exista niciun dubiu, art. 477 alin. 2 precizează că devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză, și deci aceasta va fi rejudecată sub toate aspectele și cu privire la toate părțile, atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii primei instanțe sau, în sfârșit, dacă obiectul litigiului este indivizibil.
Apelul, chiar dacă provoacă o nouă judecată în fond, rămâne o cale de atac de reformare prin care o instanță superioară celei care a pronunțat hotărârea în primă instanță verifică legalitatea și temeinicia acesteia. Așa fiind, este firesc ca acest control să se refere la ceea ce s-a judecat, ceea ceînseamnă că prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, idee exprimată foarte sugestiv prin adagiul tantum devolutum quantum iudicatum. Aceasta reprezintă a doua limită a efectului devolutiv.
În aplicarea regulii prevăzute de art. 478 alin.1, legea stabilește că în fața instanței de apel părțile nu se pot folosi de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în fața primei instanțe sau arătate în cererea de apel, respectiv în motivarea acestuia ori în întâmpinare. Dar și motivele sau mijloacele de apărare invocate prin cerere sau întâmpinare nu pot viza desigur decât aspecte ce țin de judecata în primă instanță și de hotărârea prin care s-a finalizat aceasta. Trebuie avut în vedere și faptul că unele cereri nu pot fi formulate pentru prima oară în apel, cum ar fi perimarea cererii de chemare în judecată (art. 420 alin. 3).
La fel și probele care se propun în plus față de prima instanță trebuie să urmărească dovedirea unor fapte avute în vedere în acea instanță. Legea îngăduie însă în teza finală a alin. 2 ca instanța de apel să încuviințeze și administrarea probelor, a căror necesitate rezultă din dezbateri, dar desigur în legătură cu aspectele ce pot fi dezbătute în instanța de apel.
Instanța de apel fiind chemată să controleze și să judece numai ceea ce a judecat prima instanță, înseamnă că în apel nu este posibil nici să se modifice elementele stabilite la prima instanță și nici să se formuleze cereri noi. Ideea este foarte exact prevăzută de alin. 3, care stabilește că în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi. Deci în apel sunt interzise nu numai cererile care apărea noi prin modificarea calității părților, obiectului sau cauzei, ci orice cerere nouă, distinctă de cele care s-arfi formulat în primă instanță, cum ar fi chemarea în judecată a altei persoane, chemarea în garanție sau arătarea titularului dreptului.
Totuși, art. 478 alin. 4 îngăduie părților să expliciteze în apel pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe. De aceea instanțele de apel sunt datoare să examineze cu atenție cererile și apărările
părților formulate în apel și să determine exact sensul lor pentru a nu decide eronat că este vorba de cereri noi.
Pe de altă parte, uneori chiar legea, prin derogare de la art. 478 alin. 3, prevede în mod expres posibilitatea formulării unei cereri noi. Astfel, art. 62 alin. 3 stabilește că, dacă există acordul expres al părților, intervenția principală se poate face și în instanța de apel, iar art. 63 alin. 2 dispune că intervenția accesorie poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor, în tot cursul judecății, chiar și în căile extraordinare de atac, astfel că evident este admisibilă și în apel. în cazul procedurii divorțului, în situația în care motivele s-au ivit după începerea dezbaterilor asupra fondului la prima instanță și în timp ce judecata cererii de chemare în judecată se află în apel, cererea reconven-țională a pârâtului va putea fi făcută direct la instanța învestită cu judecarea apelului (art. 916 alin. 3). Subliniem însă din nou că aceste derogări trebuie să fie expres prevăzute de lege. Părțile nu pot ele, nici chiar cu autorizarea instanței, să stabilească alte cazuri deoarece dispoziția din art. 478 alin. 3 este de ordine publică, cum de altfel era considerată și în vechea reglementare după reintroducerea apelului în cod.
Legiuitorul stabilește în alin. 5 ce fel de cereri nu sunt considerate noi și deci pot fi formulate și pentru prima oară în apel. Astfel, se vor putea cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după pronunțarea hotărârii primei instanțe. De asemenea, va putea fi invocată compensația legală, deci, față de redactarea categorică a legiuitorului, nu și cea judiciară.
Este cazul să semnalăm și o nuanță importantă față de vechea reglementare. Potrivit fostului art. 294 alin. 1 teza a doua „excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare" nu erau considerate cereri noi și deci puteau fi invocate în apel. Actualul cod nu a reținut această dispoziție, rezolvând problema mai exact și mai corect prin alte norme:
art. 247 alin. 1 prevede că excepțiile absolute, deci cele prin care se invocă încălcarea unor norme de ordine publică, pot fi invocate de parte sau de instanță din oficiu în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Deci, în principiu, excepțiile absolute pot fi invocate direct în apel;
excepțiile relative care privesc neregularități săvârșite la prima instanță nu pot fi invocate decât la acea instanță în condițiile stabilite în art. 247 alin. 2, iar în apel numai ca motive/apărări dacă au fost invocate în termen acolo și partea nu este mulțumită de modul de soluționare. La fel, potrivit art. 2513 și art. 2550 alin. 1 NCC, prescripția dreptului la acțiune și decăderea de drept civil pot fi opuse numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Pe de altă parte, art. 82 alin. 2 NCPC stabilește că excepția lipsei dovezii calității de reprezentant înaintea primei instanțe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac;
– alte mijloace de apărare, care nu au fost invocate la prima instanță, pot fi invocate în apel numai dacă au fost propuse prin cererea de apel sau prin întâmpinare (art. 478 alin. 2). Cât privește mijloacele de apărare, ele sunt admisibile fie că sunt de drept material sau de drept procesual. S-a decis că pot fi invocate pentru prima oară în apel termenul de grație, dreptul de retenție, dreptul de servitute de trecere, aplicarea unei legi sau cererea de a stabili despăgubirile ce i se cuvin pentru îmbunătățirile aduse imobilului supus partajului;
În sfârșit, este important să reamintim că potrivit art. 247 alin. 3, chiar dacă legea stabilește momente diferite de invocare, părțile sunt obligate să invoce toate mijloacele de apărare și toate excepțiile de îndată ce le sunt cunoscute, deoarece în caz contrar vor răspunde pentru pagubele pricinuite părții adverse, găsindu-și aplicare dispozițiile art. 189-191.
Astfel cum am menționat deja, magistrații instanței de control judiciar nu vor putea să refuze reanalizarea cauzei, retrimițând-o primei instanțe, nici chiar atunci când constată că, prin hotărârea atacată, cel dintâi judecător a omis să se pronunțe cu privire la unul sau unele dintre petite ori dintre cererile formulate de părți.
Textul legii – indiferent de câte fațete ale excepției consfințește – le lasă judecătorilor apelului o singură posibilitate: desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare/judecare. Eventuala încercare a magistratului de a completa această dispoziție, va suporta presiunea caracterului imperativ al efectului devolutiv.
Așa se întâmplă, de pildă, în cazul în care instanța de apel refuză să examineze fondul pricinii – desființând hotărârea primei instanțe și dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare întemeindu-și decizia pe un argument de tipul: în cauză ar fi trebuit introduse și alte persoane, cu scopul de a lărgi câmpul opozabilității hotărârii.
Deși instanța de apel se găsește învestită de plin drept, prin efectul devolutiv al apelului, cu întreaga cunoaștere a litigiului și, în consecință, are obligația de a-1 tranșa, există situații în care, printr-o apreciere eronată a sferei acestui efect, instanța de control judiciar ajunge să-1 nesocotească.
Astfel, judecătoria a admis cererea reclamantei dispunând evacuarea necondiționată a pârâtei dintr-un imobil pe care îl ocupa fără titlu, dar tribunalul – învestit cu judecarea apelului declarat de pârâtă – a desființat hotărârea primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare fondându-și, în mod greșit, decizia pe motivul că și persoana juridică în a cărei administrare se alia imobilul ar fi trebuit citată în litigiu, în calitate de pârâtă, deși cererea de chemare în judecată nu se îndrepta împotriva ei și nici pe parcursul derulării procedurii reclamanta nu a formulat nicio cerere care să vizeze respectiva persoană juridică. Procedând într-un asemenea mod, judecătorii apelului au suplinit voința părții, încălcând atât principiul disponibilității și principiul contradictorialității – prin atragerea în judecată a unui terț nechemat în proces de reclamant -, cât și principiul efectului devolutiv al apelului, blocându-i în mod neîntemeiat desfășurarea.
Regula privind obligația instanței de apel de a statua în fapt și în drept primește greutate și prin prisma dispoziției cuprinse în art. 476 Cod proc. civ., care afirmă, implicit, efectul devolutiv al apelului, prin legătura pe care o face între această cale de atac și posibilitatea instanței de a examina cauza sub toate aspectele, împrumutându-i o asemenea posibilitate și recursului, pentru cazul în care calea extraordinară a fost exercitată împotriva unei hotărâri nesusceptibile de apel.
Principiul potrivit căruia magistrații instanței de apel trebuie să procedeze la soluționarea căii de atac, odată ce au fost legal învestiți, are caracter imperativ. Este, așadar, o veritabilă obligație de a rejudeca litigiul, ce cade în sarcina instanței de apel. Refuzul, fiind unul evident nejustificat, echivalează cu negarea competenței instanței de a se pronunța asupra cererii pe care este în mod expres chemată să o soluționeze. O astfel de conduită procedurală este contrară conceptului de proces echitabil, astfel cum a fost statornicit prin art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dezvoltat prin filtrul jurisprudenței.
Aplicarea principiului devine evidentă în două materii:
în privința competenței teritoriale; astfel, există cazuri în care se produce o prorogare a acestei competențe în favoarea instanței sesizate cu judecarea căii de atac, chiar cu încălcarea regulii dublului grad de jurisdicție; bunăoară, în situația în care instanța de apel constată că hotărârea atacată – prin care s-a rezolvat fondul litigiului -afost pronunțată de o instanță teritorial necompetentă (dar instanța ce ar fi trebuit să soluționeze cauza se află tot în aria de competență a instanței de apel), după ce va anula hotărârea va trebui să procedeze la judecarea litigiului în fond, neavând posibilitatea de a trimite dosarul instanței care era, potrivit legii, competentă teritorial să tranșeze procesul în prima etapă procesuală;
în privința dispunerii unor măsuri ori a administrării unor probe obligatorii; tot ca manifestare a principiului plenitudinii de competență în cunoașterea litigiului de către instanța sesizată cu calea ordinară de atac, curtea de apel are puterea de a dispensa părțile de îndeplinirea unor „formalități de procedură” a căror nesatisfacere înaintea primei instanțe ar trebui să ducă la desființarea hotărârii în apel; de pildă, chiar atunci când, în prima fază procesuală, părțile au omis a propune, iar judecătorul a omis să persoane, deși legea îi cerea să procedeze la ascultarea acestora anterior pronunțării hotărârii, judecătorii apelului vor putea trece peste o asemenea neregularitate și – în virtutea efectului devolutiv – se vor putea pronunța asupra fondului litigiului (chiar în lipsa îndeplinirii condiției impuse de lege).
La polul opus, deși afirmă că efectul devolutiv are caracter imperativ, aducând, în consecință, întregul litigiu înaintea magistraților apelului, jurisprudența franceză îl atenuează, uneori, într-un fel aparte. Ea dă posibilitatea ca părțile să „negocieze”, mai întâi între; ele și apoi cu instanța, asupra limitelor aplicării lui. în acest fel, s-a acceptat ideea ca atunci când părțile se pun de acord, ele însele pot limita învestirea instanței superioare la un aspect precis – bunăoară o problemă de fapt -, urmând ca pentru celelalte probleme, de fapt și de drept, puse în cauză, rejudecarea să nu mai aibă loc, chiar dacă inițial, prin cererea de apel se criticau toate dispozițiile primei instanțe. Dar, și excepția își are excepțiile ei. Nu poate face obiectul unei astfel de înțelegeri a părților o eroare de drept conținută în hotărâre; ca, de pildă, omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra unui capăt de cerere sau asupra unei cereri incidentale.
4.2.1 Limitarea domeniului efectului devolutiv
„Puterea” instanței superioare de a statua asupra litigiului în ansamblul lui poate fi limitată prin cererea de apel. O astfel de perspectivă nu înseamnă deposedarea efectului devolutiv de caracterul său imperativ, cu toate că aria acțiunii sale va fi stabilită prin manifestarea de voință a apelantului, astfel cum este concretizată în cererea de apel. Independența lăsată de legiuitor părții ce atacă hotărârea, din perspectiva conturării sferei efectului devolutiv într- un proces anume, nu poate duce, în niciun caz, la anihilarea acestui caracter al căii de atac – nici măcar în respectiva cauză.
Am putea susține, cu alte cuvinte, că este o independență de natură „cantitativă” și nu una „calitativă”, atâta timp cât apelantul are posibilitatea de a limita învestirea instanței de apel la analiza unuia sau altuia dintre capetele de cerere supuse primei judecăți (ori la analiza uneia sau alteia dintre cererile care au făcut obiectul judecății), dar odată oprit asupra petitelor/cererilor – cu care învestește instanța de control judiciar – , apelantul nu mai are nicio putere să blocheze derularea efectului devolutiv în legătură cu acestea (excepția renunțării la judecarea apelului și a sfârșirii procesului prin încheierea unei tranzacții, fiind singurele lăsate la dispoziția părții, vin să consolideze regula la care ne referim). Avem, astfel:
– nu numai imaginea subordonării efectului devolutiv în raport cu principiul disponibilității – prin posibilitatea lăsată părții de a alege limitele învestirii instanței de apel – ,
– ci și perspectiva supunerii principiului disponibilității în raport cu efectul devolutiv al apelului – prin declanșarea negreșită a acestui efect cu privire la aspectele criticate prin cererea ce a sesizat instanța de control judiciar.
Posibilitatea atenuării caracterului apelului – cale de atac devolutivă, prin restrângerea acestuia conform limitelor învestirii instanței de apel este confirmată de art. 295 alin. 1 Cod proc. civ.: „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”.
CONCLUZII
Căile de atac reprezintă mijloacele procedurale prin intermediul cărora părțile interesate sau procurorul au posibilitatea de a solicita și obține desființarea hotărârilor judecătorești nelegale sau netemeinice.
Căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești sunt cele prevăzute de lege. Mențiunea greșită făcută de instanță în hotărâre nici nu acordă părții o cale de atac la care nu are dreptul, nici nu-i poate răpi dreptul la calea legală de atac.
Calea de atac împotriva hotărârilor judecătorești reprezintă un remediu posibil și necesar față de erorile judiciare care se pot săvârși, așa încât dezînvestirea instanței care a pronunțat hotărârea nu semnifică și încheierea procesului. Dintr-o asemenea perspectivă, prin exercitarea căii de atac, partea nu urmărește atât anularea hotărârii, cât, mai ales, obținerea unei noi hotărâri, cu desăvârșită eficacitate și efectivitate. Având un asemenea scop și repunând în discuție legalitatea și temeinicia hotărârii adoptate, căile de atac trebuie să se afle sub semnul rigorii.
Pentru participanții principali sau subiecții procesului, existența căilor de atac oferă posibilitatea de a se înlătura greșelile cuprinse într-o hotărâre, greșeli datorate fie părților, care nu au informat corect pe judecători ori nu s-au apărat în bune condiții, fie judecătorilor ce nu și-au exercitat rolul activ, nu au stabilit corect situația de fapt ori nu au apreciat corespunzător probele administrate sau au aplicat sau interpretat în mod eronat legea.
Din perspectiva întinderii efectelor pe care le declanșează și le dezvoltă, căile de atac pot readuce în discuție lucrul judecat în întregul lui, în fapt și în drept, prin caracterul lor devolutiv, sau pot redeclanșa doar analiza parțială a hotărârii înzestrate cu această calitate încă de la pronunțarea ei.
În funcție de provocarea sau nu a unei noi judecăți în fond, căile de atac se împart în devolutive și nedevolutive.
Căile de atac devolutive sunt cele care, în limitele a ceea ce s-a cerut în primă instanță și a ceea ce s-a atacat, provoacă o nouă judecată în fond, fără restricții în ceea ce privește administrarea probelor.
Cale de atac devolutivă este apelul. Efectul devolutiv este limitat de regula tantum devolutum quantum iudicatum, potrivit căreia în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe. Uneori, apelul nu are caracter devolutiv, deoarece prin cererea de apel nu se pretinde să aibă loc o judecare sau o rejudecare, ci se solicită desființarea primei hotărâri și respingerea cererii ca urmare a invocării unei excepții peremtorii sau declinarea competenței în favoarea altei instanțe.
Prin căile de atac nedevolutive se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, în principiu, probe noi, și fără a se determina o nouă judecată în fond a pricinii. Sunt căi de atac nedevolutive: recursul, contestația în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii.
Art. 293 alin. 1 C.proc.civ., îi îngăduie intimatului să adere la apelul făcut de partea potrivnică, act procesual ce poate fi făcut și după împlinirea termenului de apel, în condițiile existenței unui apel principal, printr-o cerere care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Cererea poate fi făcută până la prima zi de înfățișare, în fața instanței de apel, dar retragerea apelului principal sau respingerea acestuia ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, lasă apelul incident fără efecte. Indiferent de reglementarea sa ca fiind subsumată apelului principal, majoritatea autorilor au apreciat că apelul incident este o instituție foarte utilă întrucât urmărește împiedicarea introducerii apelurilor în scop de șicană, prin posibilitatea oferită intimatului de a solicita și el, după împlinirea termenului de apel, reformarea hotărârii atacate.
Posibilitatea formulării apelului reprezintă confirmarea vizibilă a acțiunii principiului dublului grad de jurisdicție. În contextul unei astfel de realități, apelul are un caracter de generalitate, fiindu-i recunoscută poziția de cale ordinară de atac ce poate fi îndreptată, ca principiu, împotriva oricărei hotărâri pronunțate în primă instanță. Excepțiile de la regulă nu pot rezulta din formulări implicite. S-a spus că apel există întotdeauna, dacă exercițiul acestui drept nu este suprimat printr-o normă expresă.
Potrivit regulii instituite de legiuitor, sunt susceptibile de apel hotărârile date în primă instanță, oricare ar fi natura litigiului: cereri având ca obiect drepturi reale sau personale, patrimoniale sau nepatrimoniale, cereri principale, accesorii sau incidentale, cereri în realizare, în constatare sau în constituire etc.
Termenul general de apel are o durată de 30 zile, socotită de la comunicarea hotărârii primei instanțe, potrivit dispozițiilor înscrise în art. 468 alin. 1 Cod proc. civ., fiind stabilit ca un termen comun de la care se poate deroga numai printr-o dispoziție expresă, astfel cum însuși legiuitorul menționează în text – dacă legea nu dispune altfel.
Termenul de apel este legal și imperativ, neputând face obiectul tranzacției părților.
Părțile numeroase, incidentele ce se pot ivi în judecarea pricinii, formularea cererilor accesorii și incidentale, atragerea terților în proces, depunerea unei multitudini de înscrisuri, înseamnă tot atâtea elemente ce dezvoltă litigiul – ca volum și complexitate – putând constitui obstacole pentru judecătorul chemat să-l tranșeze în integralitatea lui. Uneori, procedura poate deveni un instrument în mâinile justițiabililor abili. Ei complică litigiul, prin cereri multiple, pentru a întârzia pronunțarea hotărârii. Garanțiile procedurale pot fi deturnate de la scopul pentru care au fost consacrate într-o derulare normală a procesului. De aceea, pretențiile părților, mijloacele de apărare și dovezile trebuie să lie ordonate, iar problemele de fapt și de drept puse în mod clar. Astfel, judecătorul, într-un proces lizibil, va avea posibilitatea de a răspunde într-un termen rezonabil tuturor capetelor de cerere, fără a se pierde în labirintul procedurii. Dintr-o asemenea perspectivă, conținutul cererii de apel își dezvăluie pe deplin importanța.
Măsurile ce trebuie luate pentru înregistrarea cererii de apel, cronologia acestora și persoanele care le dispun sunt reglementate de Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
Transferul litigiului de la judecătorul primei instanțe la magistrații apelului – ca efect al formulării cererii de apel -, posibilitate rezultând din consacrarea dublului grad de jurisdicție și, în ceea ce privește întinderea consecințelor acestei mutări, din efectul devolutiv al apelului, „consumă” dezînvestirea judecătorului primei instanțe. Concomitent, acest transfer marchează momentul învestirii instanței de apel.
Fiind o cale ordinată de atac, apelul suspendă executarea hotărârii atacate. Această regulă tradițională înseamnă, prin extensie, că manifestarea efectului suspensiv de executare este determinată de introducerea cererii de apel și de existența termenului de apel, efectul extensiv producându-se pe perioada derulării acestuia.
Repunerea cauzei în discuție, ulterior rezolvării litigiului printr-o primă hotărâre judecătorească – cu efecte asupra posibilității de manifestare a puterii lucrului judecat- constituie expresia unuia dintre caracterele definitorii ale apelului în calitatea sa de cale de reformare, și anume a caracterului devolutiv al acestei căi de atac. Redeschiderea filonului de cercetare a pricinii definește, în plus, puterea judecătorilor celei de-a doua instanțe chemate să hotărască în cauză. Efectul devolutiv le conferă magistraților celui de-al doilea grad de jurisdicție abilitarea de a examina litigiul, deja soluționat în primă instanță, în toate elementele lui de fapt și de drept.
Noua examinare a cauzei în cel de-al doilea grad de jurisdicție, însemnând reaprecierea materiei litigiului asupra căruia un prim magistrat s-a pronunțat, se desfășoară, în mod firesc (și ca regulă) în aria spusă celei dintâi dezbateri. Așa fiind, magistrații apelului vor analiza probele administrate în prima etapă procesuală, concretizându-și abilitarea de a verifica stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, chiar încuviințând refacerea sau completarea acestora.
Noua cercetarea a pricinii, într-un al doilea ciclu procesual, se va desfășura, cum este de așteptat, cu respectarea normelor privind procedura judecării apelului. Totuși, există anumite particularități ale „rejudecării”, determinate de faptul că în cauză a fost pronunțată o hotărâre irevocabilă, de către instanța de recurs, obligatorie pentru instanța de apel prin care s-a dispus reluarea judecății în calea ordinară de atac, fie de la un anume moment (determinat de un anume act procedural), fie în totalitate. Întrucât dosarul revine la instanța la care a fost deja înregistrat, trecerea acestuia prin procedura anterioară judecății primește (sub anumite aspecte) noi valențe.
Soluțiile instanței de apel pot fi păstrarea ori schimbarea, în tot sau în parte, a hotărârii atacate, desființarea sau anularea hotărârii primei instanțe.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii.
Ciobanu V.M., Boroi G., Briciu T.C., Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă. Ediția 5, Editura C.H. Beck, București, 2011;
Minodora Condoiu-Drept procesual civil, Ed. Fundației România de mâine, București 2005
I. Les „Noul Cod de procedură civilă – Comentariu pe articole" Ed. C.H. Beck, București 2013
M. Tabarca „Drept procesual civil",Tratat- vol.1,11 și III, Ed. Universul Juridic, București 2013
I. Deleanu „Tratat de procedură civilă", voi I, II, III. Ed. Universul Juridic, București, 2013
G. Boroi, O Spineanu Matei „Codul de procedura civila adnotat", Ed. Hamangiu, București 2007
V.M. Ciobanu,M Nicolae-coordonatori,Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat, vol.I, Ed Universul Juridic, București, 2013
Ciobanu V.M., Boroi G., Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ediția a IV a, Editura C.H. Beck, București, 2009;
Ciucă A., Apelul, Editura Universul Juridic, București, 2008;
Condoiu M., Drept procesual civil. Note de curs, vol. II, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007;
Costin M.N., Leș I., Minea M.Șt., Costin C.M., Spinei S., Dicționar de procedură civilă, ed. a II-a, Editura Hamangiu, București, 2007;
Daghie V., Căile de atac de reformare în procesul civil, Editura Național, 1997;
Dănilă Cătuna L., Drept procesual civil. Partea generală. Ediția a IV-a, Editura C.H. Beck, București, 2011;
Deleanu I., Tratat de procedură civilă, ediția a II-a, vol. II, Editura C.H. Beck, București, 2007;
Deleanu I., Tratat de procedură civilă, vol I, Editura Wolters Kluwer, București, 2010;
Deleanu I., Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura All Beck, București, 2005;
Fodor M., Drept procesual civil, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2009;
Leș. I., Tratat de drept procesual civil, ediția 5, Editura C.H.Beck, București, 2010;
Lozneanu V., Pîrvu L., Drept procesual civil. Curs universitar, Editura Cermaprint, București, 2010;
Măgureanu F., Drept procesual civil, ediția a XII-a, Editura Universul Juridic, București, 2010;
Măgureanu F., Drept procesual civil. Curs pentru masterat. Dreptul afacerilor, Editura Universul Juridic, București, 2004;
Nicolae A., Relativitatea și opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești, Editura Universul Juridic, București, 2008;
Pârvu L.N., Apelul în procesul civil, Editura Lumina Lex, București, 2004;
Pârvu L.N., Părțile în procesul civil, Editura All Beck, București, 2008;
Pivniceru M.M., Susanu C., Tătărușanu D., Citarea și comunicarea actelor de procedură, Editura Hamangiu, București, 2006;
Roșu C., Danilă L., Drept procesual civil, Editura C.H. Beck, București, 2007;
Roșu C., Drept procesual civil. Partea specială, Ediția a III-a, Editura C.H. Beck, București, 2010;
Tabacu A., Drept procesual civil, ediția a III-a revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București 2008;
Tabacu A., Drept procesual civil, ediția a VII-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2012;
Tăbârcă M., Drept procesual civil, ediția a II-a, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2008;
Tăbârcă M., Drept procesual civil, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2005;
Zaharia A., Apelul civil, cale ordinară de atac, Editura Logos, Galați, 2001.
Coduri și legi comentate. Culegeri de jurisprudență.
Boroi G., Spineanu Matei O., Codul de procedură civilă comentat și adnotat cu legislație, jurisprudență și doctrină, Editura Universul Juridic, București, 2007;
Constanda A., Sancțiunile în procesul civil. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2007;
Frențiu G.C., Băldean D.L., Codul de procedură civilă adnotat și comentat, București, 2008;
Negrilă C., Apelul în procesul civil. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2007;
Tăbârcă M., Buta Gh., Codul de procedură civilă comentat și adnotat cu legislație, jurisprudență și doctrină, Editura Universul juridic, București, 2007;
Tăbârcă M., Codul de procedură civilă comentat și adnotat cu legislație, jurisprudență și doctrină, Editura Rosetti, București, 2003;
Tăbârcă M., Legea nr.202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, Editura Universul Juridic, București, 2011;
Vasile A., Excepțiile de procedură în procesul civil. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2010.
Articole. Periodice. Note de practică judiciară.
Bălan I., Îndreptarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și în unele proceduri speciale, în Dreptul nr. 2/2008;
Viorel Mihai Ciobanu, Traian Cornel Briciu, Claudiu Constantin Dinu, Drept Procesual Civil, Drept ececuțional civil, Arbitraj , Drept Notrarial, Editura Național, București 2013
Costin M.N., Costin C.M., Impactul prorogării legale de competență asupra determinării căii de atac împotriva hotărârilor pronunțate de instanța de fond, în Pandectele române nr. 4/2007;
Deleanu I., Aderarea la apel în procesul civil, în Dreptul nr. 2/2001;
Frențiu G. C., Calea de atac împotriva hotărârii instanței privind obligația de plată a taxei judiciare de timbru, în Dreptul nr. 12/2009;
Frențiu G.C., Legalitatea căilor de atac și dreptul efectiv de acces la o instanță, în Dreptul nr. 11/2008;
Leș I., Dreptul de opțiune în exercitarea dreptului de completare a hotărârii judecătorești și de promovare a apelului sau recursului, în Dreptul nr. 9/2008;
Perju P., Probleme de drept civil și drept procesual civil din practica secției civile a Curții Supreme de Justiție, în R.D. nr.4/2001, pag.186
Roșu C., Fanu Moca A., Repunerea în termenul de apel, în Dreptul nr. 3/2009.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Termenul Si Cererea de Apel (ID: 130053)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.