Termenul de Valabilitate al Operei Lui I. L. Caragiale

LUCRARE DE LICENȚĂ

Termenul de „valabilitate” al operei lui I.L. Caragiale

Cuprins

Argument

1. Discutarea bibliografiei critice

2. Actualitatea sau deteriorarea vocabularului

2.1. Cuvinte si sintagme care se înțeleg astazi doar prin apelare la dicționare 10

2.2. Împrumuturi lexicale

3. Studii „de viață” sau sociale

3.1. Studii „de viață” care se înțeleg doar contextual

3.2. Imaginea orașelor atunci și acum

3.3. Toate vechi și nouă toate

4. Actualizarea lui Caragiale

4.1. Intertextualitatea

4.2. „Moftul” și kitchul

4.3. Umorul 59

4.4. Parodia 66

4.5. Ironia 69

4.6. Grotescul 72

4.7. Absurdul 75

5. Concluzii 79

Bibliografie 80

Anexe 83

Argument

Lucrarea de față își propune să analizeze atât elemtele din opera lui I.L. Caragiale care au reușit să treacă proba timpului și să fie și astăzi înțelese de contemporani, cât și pe cele care astăzi nu sunt înțelese de către cititori, sensul lor rămânând blocat în timpul scriitorului.

Pentru a avea o imagine clară asupra operei scriitorului, în lucrarea de față ne propunem să analizăm atât din puctul de vedere al actualității cât și din cel al degradării operei literare atât elementele sociale care apar în opera lui Caragiale, cât și cuvintele, sintagmele, imaginile orașelor reale sau ale persoanelor reale creionate de dramaturg în opera sa.

În aceasta lucrare vom tranversa opera lui Caragiale pornind de la părerile mai multor critici literari și mergând până la modul în care scriitorii postcaragialieni au actualizat opera dramaturgului, punând astfel în două mari categorii elementele ei. Prima categorie este aceea a elementelor care astăzi nu mai sunt înțelese de către cititori, iar cea de-a doua este aceea a elementelor care ne vorbesc și astăzi exact așa cum o făceau odinioară.

Pornind de la cel mai de preț element utilizat de Caragiale în operă, cuvântul (vocabularul) și până la modul în care scriitorul utilizează tehnicile narative, vom analiza, sub aspectele degradării și al dăinurii în timp, opera scriitorului.

Raportându-ne la elemnetele care astăzi nu mai sunt înțelese de cititori, în această lucrare vom analiza cuvintele, sintagmele, imaginile orașelor dar și elementele sociale care astăzi nu mai sunt recunoscute de cititori și care nu mai transmit nimic din atmosfera pe care o creau odinioară.

Caragiale s-a inspirat din realitate și a folosit un limbaj familiar cu numeroase elemente de argou și jargon, astfel aceste elemnte, deși înfrumusețează opera conferindu-i unicitate, au și o parte negativă, ele fiind primele care se degradează. Astfel cititorul contemporan nu mai înțelege nici măcar contextual expresiile sau arhaisemele folosite de autor.

Realitatea i-a servit ca sursă de inspirație și atunci când a descris locurile în care personajele sale își duc traiul însă aceste locuri s-au schimbat și odată cu ele a murit o parte din opera dramaturgului.

Lumea lui Caragiale este una pestriță, care în mare parte s-a păstrat și astăzi, limbajul nostru cotidian este unul viu colorat (utilizarea de numeroase argouri), iar oamenii sunt exact ca atunci binevoitori și „darnici” (împart cu toată lumea noutățile aflate). O parte din această lume a rămas la fel de pestriță, limbajul este și el colorat, însă, odată cu trecerea timpului, idiolectul folosit de dramaturg s-a învechit și în consecință a trebuit schimbat, iar astăzi elementele de argou și jargon folosite de Caragiale în opera sa nu mai sunt înțelese de contemporani.

Pentru că a satirizat viciile societății, Caragiale s-a folosit de cancanurile vremii, cancanuri care atunci erau „delicioase”, acum pot fi cel mult evenimente comice, dar pe care cititorul nostru nu le prea înțelege.

Un element întrodus în operă pentru care Caragiale a fost dur criticat de criticii literari, și care într-adevăr a făcut ca o parte considerabilă din opera dramatugului să nu mai fie înțeleasă, este politica. Aceste elemente deși au un caracter istoric, reduc din frumusețea actului literar, iar cu trecerea timpului ele nu mai transmit nimic cititorilor. Caragiale a introdus în opera sa elemente care trimiteau la fapte politice din vremea sa, elemente gustate și înțelese de publicul de la începutul sec al XX-lea, dar care astăzi nu mai sunt cunoscute și drept urmare nici înțelese. Am putea spune că aceste elemente scad valoarea operei literare, criticile aduse dramaturgului fiind meritate.

Dacă elementele mai sus menționate scand valoarea operei literare și fac ca aceasta să nu poată trece examenul timpului, elemente precum comportamentul oamenilor de rând, viciile societății fac ca opera literară să reușească să surprindă câte puțin din fiecare epocă și să depășească micile obstacole, trecând astfel examenul timpului.

Deși lista cu elementele care îi împiedică opera scriitorului să treacă proba timpului nu este unde deloc mică, totuși acesta reușește să ne vorbească și astăzi. Mulți se întreabă cum; un răspuns ar fi acela că dramaturgul a reușit să surprindă în opera sa esența poporului nostru, care chiar dacă își schimbă vocabularul trecând în fiecare an de la franțuzisme, la turcime ori anglicisme, după cum se schimbă moda, s-a conservat chiar dacă evenimentele istorice sau fețele orașelor nu mai sunt aceleași, spiritul, atmosfera, viciile românilor se păstrează în fiecare epocă. Poate azi nu este Cațavencu, dar cu toții îi sesizăm prezența urmașlui său, poate nu se numește Tipătescu sau Nae Ghirimea, însă Don Juanul este și el o apariție însemnată în peisajul cotidian, urmașele lui Zoe au invadat nu doar lumea literară postcaragialiană însă uneori au uitat de granițe și cititorul contemporan poate vedea un astfel de exemplar și în realitate. Un al doilea răspuns este acela că opera dramaturgului a fost și este actualizată, astfel Caragiale apare și în forme mult mai accesibile publicului cotidian. Astfel scriitorii postcaragialieni au reinterpretat opera lui Caragiale, și au folosit o Zoe sau un Cetățean pentru a arăta o tipologie, însă au construit o operă literară mai accesibilă decât cea a dramaturgului întrucât limbajul este mult mai apropiat de cel cotidian decât limbajul folosit de adevărata Zoe.

De ce Caragiale?

În primul rând pentru că este cel mai mare dramaturg al literaturii române. Spun cel mai mare penru că la o distanță de peste un secol Caragiale ne „prinde” și astăzi în opera sa. A creionat viciile oamenilor de rând, a satirizat moravurile societății și a reușit ca prin opera sa să nu se limiteze doar la literatură, Momentele și Schițele nu sunt numai opere literare sunt în același timp și documente istorice, o istorie puțin sau mai mult deformată, dar este singura istorie care ne poate arăta cel mai bine atmosfera secolului al XIX-lea.

În al doilea rând pentru că toți scriitorii postcaragialieni se raportează la opera sa, nu poți crea „o lume pestriță” mai bună decât cea a lui Caragiale, nu poți satiriza un viciu mai bine decât a făcut-o Caragiale, de fapt nu poți găsi alte vicii pe care să le satirizezi. Caragiale și-a construit opera pornind de la fapte reale și analizâd îndeosebi comportamentul omului de rând, iar acest lucru îl face inegalabil în literatură.

Discutarea bibliografiei critice

Astăzi cu toții vorbim despre I.L. Caragiale și despre importanța operei lui în literatura română. Mulți critici au scris despre opera sa dar și despre actualitatea ei. Mulți dintre aceștia susțin că opera lui Caragiale este încă de actualitate, mai mult decât atât că ea se reinventează întrucât autorul ei și-a luat personajele și conflictele din societate, alții susțin că o parte din opera dramaturgului (poeziile) nu mai sunt citite și valorificate, ca urmare a acestor factori aceea parte din opera lui Caragiale nu mai este de actualitate.

Unii dintre critici susțin că opera lui I.L. Caragiale este una care poate trece proba timpului, însă alți critici consideră că o parte din această operă nu va putea să reziste în timp întrucât ea face referire la fapte istorice, sociale și politice din aceea perioadă iar odată cu trecerea timpului opera lui Caragiale nu va mai fi de actualitate.

Există așadar două opinii anitetice cu privire la opera dramaturgului. Pe de o parte unii critici susțin că opera lui Caragiale este de actualitate, pe de altă parte se afirmă că o parte din această operă nu mai este una de actualitate.

Printre criticii care susțin prima ipoeză conform căreia opera dramaturgului este de actualitate se numără: E. Lovinescu, Dumitru Micu, Șerban Cioculescu, G. Călinescu Ștefan Cazimir, Florin Manolescu, N. Manolescu și alții.

E. Lovinescu a crezut că opera lui Caragiale poate trece cea mai grea probă pe care o are de învins o operă literară și anume proba timpului: „Comicul pur în literatura universală e creațiunea genială a lui Caragiale – a lui Caragiale al nostru”. Pentru a susține această teorie Lovinescu aduce două argumente majore: unul este legat de posterioritatea autorului, actualizarea operei sale: „Adică cu toții trăiesc din fărimiturile expresiei lui Caragiale. Stilul scriitorului mai are, totuși, și sclipiri poetice și întorsături de frază.”, iar cel de-al doilea este legat de faptul că opera sa este vitală pentru limba și literatura română: „Literatura română trăiește din simțuri: în d. Sadoveanu din văz, în Caragiale din auz; prin sămănătorism și poporanism s-a limitat voit în lumea instinctelor, tînjiind într-un pesimism brutal, lipsit de floarea intelectualității. Cu toate că instinctele ne conduc, poate, pe toți, la oamenii culți ele se filtrează prin straturi suprapuse ce le deviază și le îndulcesc.”

Șerban Cioculescu, un alt critic al lui Caragiale, îl ridică pe acesta lângă Molieré având încredere că opera marelui dramaturg va trece proba timpului: „În perspectiva literară de astăzi, opera lui Caragiale ne apare ca un reflex al bunului-simț față de abaterile timpului său de la judecata dreaptă. Cuvântul cu care l-a salutat vechiul său vrăjmaș academic, Hașdeu, cu prilejul sărbătoririi unui sfert de veac de activitate literară, și anume, acela de „Molieré al României”, cuvânt dealtfel tot așa de puțin cunoscut ca și cea mai mare parte din frământata-i biografie, ni se pare, în definitiv, îndreptățit.”

Însă Șerban Cioculescu nu este singurul care îl plasează pe Caragiale lângă autorii importanți din literatura universală. Dumitru Micu consideră la fel ca și criticul menționat anterior că opera lui Caragiale se ridică la nivelul literaturii universale: „Piesele de teatru semnate în Convorbiri de I.L. Caragiale înscriu un tot atât de spectacular salt valoric al dramaturgiei. Cu O noapte furtunoasă (1879), Conu Leonida față cu reacțiunea (1880), urmat de D-ale carnavalului (1885), și Năpasta (1890), literatura noastră dramatică a devenit competitivă pe plan mondial, O scrisoare… suportând comparația cu oricare dintre capodoperele dramaturgiei umanității, de la Avarul la Revizorul.”

Acesta din urmă consideră opera dramaturgului atât de importantă pentru că el a fost primul care s-a despărțit de imaginarul rural: „Mediul imaginarului caragelian e societatea contemporană. Eminescu și Creangă sunt, fiecare în felul său, produse și expresii geniale ale sufletului rural; Caragiale este citadinul absolut.”, dar în special consideră că actualitatea operei lui Caragiale este dată de faptul că acesta vizează situații din imediata actualitate: „Caragiale a proiectat în eternitate actualul. […] Caragiale vizează, de cele mai multe ori, situații din imediata actualitate, îndeosebi literară și teatrală, dar unele dintre ele exprimă o adevărată concepție estetică, de înalt nivel teoretic.”

Așa cum, cu ajutorul imaginației sale, scriitorul englez George Orwell a zugrăvit în anul 1949 o societate din viitorul apropiat, care în mare măsură s-a transformat în realitate, în romanul O mie nouă sute optzeci și patru, așa și Caragiale prevede un viitor tehnicist pentru societătea română modernă. Această viziune îi oferă operei sale actualitatea de care se bucură în prezent. Acest aspect a fost subliniat de căepție estetică, de înalt nivel teoretic.”

Așa cum, cu ajutorul imaginației sale, scriitorul englez George Orwell a zugrăvit în anul 1949 o societate din viitorul apropiat, care în mare măsură s-a transformat în realitate, în romanul O mie nouă sute optzeci și patru, așa și Caragiale prevede un viitor tehnicist pentru societătea română modernă. Această viziune îi oferă operei sale actualitatea de care se bucură în prezent. Acest aspect a fost subliniat de către criticul Al. Călinescu: „În mai multe rînduri, Caragiale prevede o vîrstă delirant-tehnicistă a omenirii. Este, mai întîi, imaginea unui București cu alură de New-York (un New-York desprins și el parcă dintr-o carte… de anticipație) : Dîmbovița canalizată, linii ferate aeriene etc. Apoi, o secvență de mare efect: exploatarea industrială a Cișmigiului în vederea producției de… broaște.”

Deși a fost criticat de Nicolae Manolescu în Istoria sa pentru că nu a considerat destul de importantă opera lui Caragiale încât să o stratifice pe epoci: „ Lui G. Căinescu i s-a părut că opera lui I.L. Caragiale nu este într-atât de copioasă încât să fie necesară o periodizare, așa că a examinat-o în Istorie fără criteriu cronologic.”, G. Călinescu consideră că însăși sursa de inspirație a autorului, moravurile societății, îi asigură acestuia dăinuirea în epocă. Astfel G. Călinescu vorbește despre o actualitate a operei lui I.L. Caragiale prin regăsirea unor elemente din opera sa și în prezent, dar în același timp observă și o actualizare a operei dramaturgului:

Ceea ce a făcut pe unii să subestimeze opera lui Caragiale este faptul că ea zugrăvește moravuri, pretinzându-se fără vreun temei estetic cum că obiceiurile și aspectele de civilizație sunt efemere. N-ar mai exista bunăoară deputați agramați și comisari escroci și tot tabloul ar rămânea anacronic. S-a văzut totuși că înțelegerea lumii lui Caragiale rămâne intactă, că nimic din comicul lui n-a suferit o cât de mică stingere de tonuri și că dimpotrivă alții îl imită, ca umoriști puri, fără nici-o intenție de critică socială. Mentalitatea burgheză nu s-a destrămat cu totul și dealtfel în superficiala înțelegere de către unii a noii ideologii, eroii caragialești pot căpăta semnificații neprevăzute. A existat dealtfel intenția morală la dramaturg? Desigur că ideile junimiste și mai degrabă un democratism de elaborație proprie găsesc o bună ilustrație în galeria lui de portrete.

Criticul Florin Manolescu consideră că opera lui Caragiale este una de actualitate pentru că dramaturgul nu s-a folosit de teoria literară propriu-zisă: „Tot astfel, în „procesele” de idei pe care le-a susținut, în publicistică, în scrisori și chiar în literatură, ori de cîte ori a urmărit să demonstreze ceva, Caragiale nu a recurs nici la teoria literară propriu-zisă, nici la argumentele care ridică discuția în abstract, ci la comparație și de cele mai multe ori, la retorica populară a pildelor și a parabolei, utilizate însă cu o finețe dialectică extraordinară, care i-a făcut pe mulți să-l considere omul cel mai inteligent din epoca lui.”, dar și pentru că autorul Momentelor a crezut în mentalitatea poporului și a sistemului care nu este ușor de schimbat:

A doua eroare importantă a detractoriior lui Caragiale a fost optimismul exagerat și naivitatea de a crede că în 20 sau în 50 de ani, mentalitatea unui popor și sistemul său de referințe verbale și materiale se pot schimba în întregime. În felul acesta, ei au transformat un adevăr comunicațional și sociologic (contractul de lectură), într-o dogmă, pe care au aplicat-o la Caragiale arbitrar. Fără să conteste justețea principiului, Robert Escarpit a intuit dimensiunea exactă a problemei, atunci cînd s-a referit la actualitatea lui Moliere și la termenul de supraviețuire a literaturii sale.

Criticul consideră de asemenea că dintre Marii Clasici opera lui Caragiale este cea care a rezistat mult mai mult decât au făcut-o operele lui Eminescu sau Creangă:

Cu excepția versurilor, textele lui Caragiale s-au păstrat într-o permanentă actualitate, putînd fi citite astăzi la fel de bine ca și ieri. Dintre toți contemporanii săi, numai Creangă și Eminescu au mai rezistat, prin întreaga lor operă, unui secol de lectură, și poate nici aceștia în măsura în care a rezistat și continuă să reziste Caragiale. Pentru că adeziunea permanentă față de opera lui se întemeiază pe un număr de năzuințe la care oamenii nu vor renunța niciodată, pe nevoia cititorului de a nu fi mințit, de a rîde de cel care deține puterea, dar o aplică după bunul său plac și mai ales pe nevoia de a putea să discute cu detașare despre tot ceea ce societățile cu o structură nesigură găsesc nimerit la un moment dat că este necesar să cenzureze și să transforme în tabu.

Ștefan Cazimir consideră opera lui Caragiale a fi mult mai modernă decât societatea contemporană, întrucât noi nu reușim să-l „prindem” pe Caragiale, dar el reușește mereu să ne „prindă” pe noi: „Despre Caragiale, ca în genere despre clasici, vorbim mai ales în ocazii festive. În restul timpului, Caragiale este acela care vorbește despre noi. Și se pare că o face mult mai bine. Ceea ce spunem noi despre Caragiale este supus revizuirii neîncetate. Ceea ce a spus Caragiale despre noi rămîne turnat în bronzul eternității. Caragiale evadează mereu din formulele în care încercăm a-1 prinde, pe cînd noi nu izbutim a evada din formula în care ne-a prins Caragiale.”

Unul dintre criticii care apreciază opera marelui scriitor este Nicolae Manolescu. Acesta consideră că opera lui Caragiale este una de actualitate întrucât oamenii de teatru contemporani sunt interesați de opera sa. Mai mult decât atât N. Manolescu face o distincție clară între termenul de „actualitate” și cel de „actualizare”. Termenului de „actualitate” îi corespund ca sinonime: ceea ce este actual, ceea ce se petrece în prezent. Acest termen este diferit de cel de „actualizare” căruia îi corespund ca sinonime: a readuce în actualitate, a face să corespundă gusturilor, cerințelor prezentului:

Spre deosebire de Noaptea, aici nu există contrapunct dramatic. Piesa a fost preferată de regizorii moderni pentru extrema simplitate a mecanismelor psihologice și, în consecință, a gesturilor și replicilor. Dintr-un defect, în teatrul realist, această reducție devine, în teatrul modern, o calitate. Să ne oprim o clipă asupra acestui aspect. Actualitatea lui Caragiale fiind una, „actualizarea” este altceva. Actualitatea este o replică târzie dată celor care au pariat pe perimarea fundului comediilor și Momentelor : lui Pompiliu Eliade sau Lovinescu, criticilor epocii lui Paul Zarifopol de mai târziu sau lui Ion Negoițescu în zilele noastre. Actualizarea, la rândul ei, izvorăște din convingerea unor oameni de teatru contemporani, și mai puțin a criticilor, deși putem numi câteva excepții, că există o posibilă lectură, așa-zicând esopică și polemică a comediilor prin prisma experienței noastre istorice din comunism.

Așa cum am menționat mai devreme unii critici nu considră întraga operă a lui Caragiale una care ar putea trece proba timpului. Unul dintre motivele care au determinat critica literară să spună acest lucru a fost introducerea elementelor politice și chiar a subiectivității politice în opera literară, acest lucru i-a determinat pe critici sa considere că opera dramaturgului nu va putea trece proba timpului.

Printre acești critici se numără Titu Maiorescu, G. Călinescu, E. Lovinescu, Florin Manolescu.

Elementul care îi face pe critici să afirme că opera lui Caragiale nu va trece proba timpului este introducerea patriotismului, a elementelor politice. Criticii consideră că elementul politic nu face altceva decat să degradeze arta. În aceste condiții opera lui Caragiale nu va trece proba timpului, nefiind una de actualitate (odată cu schimbarea mentalității sau a regimului politic opera lui Caragiale nu va mai fi de actualitate):

Aceste considerațiuni se raportă însă numai la politică; călăuzit de principiul „înălțării impersonale” ca element indispensabil oricărei emoții artistice, în studiul său asupra lui Caragiale, Maiorescu pune și chestiunea patriotismului în artă. <Chiar patriotismul, declară el, cel mai important simțimînt pentru cetățeanul unui stat în acțiunile sale de cetățean, nu are ce căuta în artă ca patriotism ad hoc, căci orice amintire reală de interes practic nimicește emoțiunea estetică. Există în toate dramele 1ui Corneille un singur vers de patriotism francez? Este în Racine vreo declamare națională? Este în Molière? Este în Shakespeare? Este în Goethe?>

Nici personajele lui Caragiale nu au scăpat de sub lupa și critica lui E. Lovinescu, care nu le-a considerat capabile să reziste până astăzi: „Eroii lui Caragiale sunt tipuri accidentale și în curs de dispariție, pe cînd în Manasse ni se dă icoana unei rase văzută și în eternitatea și mobilitatea ei.”.

La fel ca predecesorii săi Florin Manolescu consideră că introducerea elementelor de ordin politic într-o operă literară ar fi o piedică ca aceasta să dăinuie în timp. Totuși acesta recunoaște că elemente de natură politică nu au fost suficiente să-l oprească pe Caragiale să ne vorbească și astăzi prin opera sa și mai mult decât atât să fie înțeles de lectorii săi: „Or, fascinant este tocmai faptul că deși este plin de aluzii politice și de întîmplări scoase din realitatea imediată, teatrul lui Caragiale continuă să ne vorbească și astăzi, cu aproape aceleași elemente cu care a făcut-o și în trecut.”

Având în vedere atât importanța operei lui Caragiale, cât și părerile criticilor literari, consider că opera marelui dramaturg este una care a trecut examenul timpului. Este adevărat că în opera sa există elemente care astăzi nu mai sunt înțelese de către cititori decât dacă aceștia apelează la anumite cărți de istorie sau la dicționare, dar acest lucru nu afectează întreaga operă caragialiană. Atât Momentele și schițele cât și Teatrul zugrăvesc o societate care persistă și astăzi, moravuri dar și defecte pe care le întâlnim la tot pasul. Este adevărat totuși că o parte din opera lui Caragiale a intrat într-un con de umbră, este vorba despre poeziile sale, acestea nu au putut să treacă peste examenul timpului din cauza prezenței elementelor politice, acestea nu mai sunt de actualitate. Consider că o parte din critică (Titu Maiorescu, E. Lovinescu) a avut dreptate în momentul în care a susținut că introducerea elementelor politice și a patriotismului în opera lirică duce la degradarea ei. Cred că acesta este motivul pentru care poeziile lui Caragiale nu sunt unele de actualitate.

Făcând referire la distincția pe care o subliniază N. Manolescu putem afirma că opera lui I.L. Caragiale este una actualizată întrucât oamenii de teatru o remodelează cu scopul de a transmite anumite idei, cu scopul de a satiriza aspecte ale societății, însă ei nu sunt singurii care aplează la opera dramaturgului pentru a-și exprima idelie. Scriitorii postcargialieni apelează la „lumea lui Caragiale” pentru a-și construii propriile lumi, dealtfel Eugen Lovinescu afirma: „Adică cu toții trăiesc din fărimiturile expresiei lui Caragiale.” Astfel putem susține că deși opera sa este actualizată de predecesori ea încă reușește să fie și o operă de actualitate pentru că autorul Momentelor a reușit să zugrăvească tipologii, caractere care sunt asemănătoare cu cele existente în prezent.

În concluzie, putem afirma că opera lui I.L. Caragiale este una de actualitate, este o operă în care ne regăsim, care nu încetează să surprindă moravurile societății contemporane și totodată nu încetează să fie sursă de inspirație pentru dramaturgi.

Actualitatea sau deteriorarea vocabularului.

Actualitatea operei lui I.L. Caragiale a fost și este discutată de numeroși critici ai literaturii române. Pentru a vedea dacă opera dramaturgului trece proba timpului, fiind astfel o operă de actualitate trebuie să analizăm pe lângă elementele sociale la care această operă face referire, personaje sau tehnici narative și limbajul folosit de Caragiale în operele sale.

La nivelul limbii folosite de Caragiale întâlnim numeroase arhaisme, regionalisme, cuvinte folosite în anumite domenii de activitate, cuvinte pronunțate greșit dar și cuvinte împrumutate din alte limbii. Toate aceste elemnte dau atât o nota comică operei, dar aduc și un grad mai mare de dificultate lectorului. Astfel unele cuvinte nu sunt înțelese decât în momentul în care lectorul apelează la dicționar.

Un alt element care aduce un grad de dificultate este folosirea unor sintagme (ex: a magnetiza) sau referirea la evenimente istorice pe care lectorul de astăzi nu le cunoaște.

2.1. Cuvinte și sintagme care se înțeleg astazi doar prin apelare la dicționare.

În acest capitol ne propunem să analizăm cuvintele care astăzi se înțeleg doar dacă lectorul utilizează un dicționar. Aceste cuvinte sunt arhaisme, regionalisme sau cuvinte care au ieșit din uz.

Pentru a vedea gradul de degradare al vocabularului utilizat de Caragiale în opera sa am realizat un chestionar la care interlocutorul a trebuit să precizeze un sinonim pentru o serie de cuvinte ( arhaisme, regionalisme folosite de dramaturg în opera sa). La acest chestionar au raspuns tineri cu vârste cuprinse între optsprezece și treizeci de ani.

Printre exemplele de regionalisme și arhaismele folosite de Caragiale în opera lui și care astăzi nu mai sunt cunoscute de vorbitori se numară și: clondirul, vardist, sulemenește, chinoroz, primenește, buiestru, candel, dalcauc, apelpisi, șip, posândic etc. Aceste cuvinte apar uneori cu o grafie greșită pentru a arăta gradul de incultură a personajelor, în acest mod se ironizează anumite categorii sociale, dar această grafie aduce un grad mare de dificultate în înțelegerea textului.

În nuvela Kir Ianulea apar o serie de cuvinte (arhaisme și împrumuturi din alte limbi) care aduc un grad de dificultate în înțelegerea și interpretarea textului. Printre acestea se numără și: lafuri (la lafuri= a pălăvrăgi (cu cineva), a sta (cu cineva) la taifas) „de dragoste multă ce avea pentru el, fiindcă era mititelul mucalit, și când se plictisea împăratul de treburile `împărăției, pe el îl chema, să-i spuie lafuri și să-i facă giumbușlucuri.”; matuf ( 1. S. m. Om bătrân și ramolit; babalâc. Om ursuz, posomorât. 2. Adj. Neglijent în ținută; murdar. – Din tc. mâtuh ) „pe drum s-a prefăcut în chip de om, nici prea matuf, dar nici prea țâganu;”; politie (politíe (politíi), s. f. – 1. Stat, republică. – 2. Oraș. – 3. Conductă. ) „Banul e scump, învârtit bine, aduce peste sută la sută; vorba veche: daca ești sărac du-te `ntr`o politie bogată…”, chilim (1. Covor (turcesc) cu două fețe; scoarță înflorată. 2. Un fel de broderie făcută cu fire de lână sau de mătase pe etamină sau pe canava. – Din tc. kilim. ) „ a poftit-o să șază jos pe chilim, iar el, pe divan, trăgând ciubuc, s`a apucat a-i povesti păcum urmează.”, buche (BÚCHE, buchi, s. f. A doua literă din alfabetul chirilic; p. gener. literă; (de obicei la pl.) alfabet; cunoștințe elementare de scris și citit. Expr. Buchea cărții = exact ca în carte; în chip mecanic. A fi (tot) la buchi = a fi (tot) începător (la învățătură). A nu ști buche = a nu ști nimic (la învățătură). – Din sl. buky. ) „știu destule limbi străine- încăi despre a rumânească, pot zice, fără să mă laud, că o știu cu temeiu, măcar că de viață sunt arvanit și nu prea am învățat buche, dar drept să-ți spun, la asta nu mă dau pe nici un rumân[…]” , ififliu (Care a rămas fără nici un ban; lefter. – Din tc. hafifli „ușor”.  „ hangiul, văduv, era om de seamă, însă cam ififli pe potriva greutăților acsei lui[…]”, hristoite (Viață sau comportare evlavioasă, conformă cu morala (creștină). [Pr.: -to-i-] – Din ngr. hristoíthia. ) „musafirii și mai ales musafirele făceau haz; ia bietul kir Ianulea, om cu hristoitie, făcea fețe-fețe.” , tacsid (Călătorie pe care o făceau negustorii (în străinătate) pentru a vinde sau a cumpăra marfă. (Concr.) Marfă adusă (din țări străine). – Din ngr. taxídhi.  „când toți negustorii plecați tot odată, ba unii chiar mai târziu, se și `ntoarseră de la tascid, fiecare cu încărcătura lui, la potrivită vreme.”, isnaf (1. S. n. Breaslă, corporație. 2. S. m. Breslaș, meseriaș. – Din tc. esnaf.  „cum a descălecat, a dat calul în primirea argaților și a intrat în cârciuma, unde mai erau și alți isnafi.”, napristan (îndată, imediat: cu înaltă poruncă să-l aducă napristan la Craiova CAR. [Sârb. NAPRASAN, iute, pe neașteptate (v.năpraznă)].  „sunt niște slujitori de la Curte: vin în goană cu`naltă poruncă să-l aducă napristan la Craiova.”, honipsi (A mistui.  Expr. A nu putea honipsi pe cineva = a nu simpatiza, a nu putea suferi pe cineva. – Din ngr. hónevsa, -psa (aor. lui honévo). „să nu-l mai văz în ochii mei, că nu-l pot honipsi!” , falaitar ( Călăreț pe unul dintre caii înaintași înhămați la o trăsură domnească sau boierească de ceremonie și care ținea caii de dârlogi. – Din rus. foreitor, germ. Vorreiter.), sileaf ((Turcism înv.) Brâu lat în care se purtau înfipte diferite arme. [Var.: sileáh, seleáf s. n.] – Din tc. silâh „armă”. „patru telegar cu falaitar, doisprece prăsele hangerului din sileaf, și cu stânga răsucindu-și mustățile.”

Tot în această nuvelă apar cuvinte, care astăzi nu mai sunt cunoscute de citiori, precum: arvanit (Albanez. [Var.: alvanít, -ă s. m. și f., adj.] – Din ngr. arvanítis. ) „Am învățat, cât am colindat pân lume, purtările cele frumoase; știu destule limbi străine — încai despre a rumânească, pot zice, fără să mă laud, că o știu cu temei; măcar că de viță sunt arvanit și nu prea am învățat buche, dar, drept să-ți spun, la asta nu mă dau pe nici un rumân, fie cât de pricopsit cărturar.”; levent (1. S. m. Marinar turc din marina de război a Imperiului Otoman, originar din Levant. 2. S. m.Mercenar moldovean din oastea Țării Românești. 3. Adj. (Înv.) Darnic, generos. 4. Adj. (Înv.) Voinic, viteaz. [Var.: levínt, -ă adj.] – Din tc. levent.), filotimie (1. Dărnicie, generozitate. 2. Ambiția de a dobândi stima și prețuirea oamenilor. – Din ngr. filotimia.), hristotie (Viață sau comportare evlavioasă, conformă cu morala (creștină). [Pr.: -to-i-] – Din ngr. hristoíthia.), toptangiu (Negustor angrosist. — Din tc. toptanci.):

Și la toată lumea plăcea, fiindcă era om deștept și blând, cu multă știință despre ale lumii, cu purtări alese și, mai vârtos, cu dare de mână: levent și galantom, pătruns de filotimie1 și de hristoitie2 — într-un cuvânt, adevărat om de omenie. Astfel, care dintre negustori ba chiar dintre boieri aveau mai multe copile decât stare, umblau cu dinadinsul să-1 ginerească. În vremea asta, el și pusese ochii pe o tânără din vecini — o chema Acrivița, fata a mai mare a lui Hagi Cănuță, toptangiu3 pe vremuri. Hagiul, văduv, era om de seamă, însă cam ififliu4 pe potriva greutăților casei lui, fiind împovărat de trei fete, una după alta gata de măritat, și încă doi feciori — băieți buni, aminteri, da cam nepricopsiți; așa că puțină nădejde de zestre de la Acrivița.

În nuvela Kir Ianulea apar cuvinte din limba turcă: endekamisi (joc de cărți): „Iar seara, mersesră împreună la cafeneluța unui simbatrot într-o ulicioara dosnică de lângă Casa Sfatului, să `nvârteasca un edekamisi, și pe urmă, la iuțeală un stosișor.” ;ciandiriul (nuanță de verde): „se află acuma pus bine, înfășurat într`un testemel ciandiriu, în fundul sertarului de jos dela scrinul de lângă sobă[…]”; marchez (tâlc)„se află acuma pus bine, înfășurat într`un testemel ciandiriu, în fundul sertarului de jos dela scrinul de lângă sobă din iatac la clucereasa Trasița, mătușa despre mama a lui Aga, mai tânără ca dumnealui- se `ntâmplă- și cine nu-i știe merchezul poate scotoci`n sertar cât poftește[…]”.

Alte cuvinte care apar în Kir Ianulea și care astăzi fac ca opera lui Caragiale să nu mai fie înțeleasă sunt: mertic (1. Măsură veche pentru cereale, egală cu circa 1-2 ocale. Cantitate de cereale sau de făină cuprinsă într-un mertic (1). 2. (Înv.) Plată în natură (sau în bani) care se lua la mori pentru măcinat; p. restr. rație, porție de mâncare. Expr. A(-și) lua (sau a da cuiva) merticul = a primi (sau a da) o bătaie. [Pl. și: merticuri] – Din magh. mérték. ) „Să știți că de azi încolo sunt eu stăpână aici! Și să mai știți că cu Ianuloaia n-o să vă meargă cum vă mergea cu prostul de Ianulea! și încă să mai știți că eu am toane: pe cine m-o supăra cu atâtica măcar, îl plesnesc și-1 trimit numaidecât la agie să-și ia merticul1 și de-acolo! Scurt!… Ați înțeles?… Aid-acuma! Ieșiți”; zulie (Gelozie. — Din ngr. zília. ) „A mers așa cât a mers, până i-a dat în cap cocoanei să-ntoarcă foaia, să-1 prăjească și pe altă parte: s-a prefăcut că-1 teme, că e zuliafă. S-a prefăcut azi, s-a prefăcut mâne, pân-a-nceput chiar să crează.”, apar cuvinte care desemneaza jocuri de cărți: „Totodată, Acrivița mai căzuse și la darul foițelor: casa plină de jucători, masă lângă masă — otusbir, ghiordum, ba și stos — și dulcețuri, zumaricale, vinuri, cafele și vutci, și ciubuce peste ciubuce, ziua până seara, și noaptea până la ziuă.”, „Cel mai tânăr dedese la Lipsca, în iarmaroc, peste alt chilipir: se-ntâlnise cu niște elini, de care mișună totdeuna pân îmbulzeala târgurilor mari; hoinărise cu ei pe la berăriile nemțești toată ziua, iar, seara, merseseră-mpreună la cafeneluța unui simbatriot, într-o ulicioară dosnică de lângă Casa Sfatului, să-nvârtească un endekamisi, și pe urmă, la iuțeală, un stosișot; și așa, de pe la aprinsul lumânărilor până despre ziuă, îl lăsaseră tinichea: nu mai avea băiatul nici cu ce să vie-napoi acasă.”; pehivan (1. (Înv.) Personaj comic (acrobat, jongler, saltimbanc, scamator etc.) în reprezentațiile de circ, la diferite serbări etc. 2. (Fam.) Epitet dat unui bărbat șiret, șarlatan, escroc. 3. (Fam.) Om glumeț, mucalit, poznaș. – Din tc. pehlivān.), cenghehe (nume ironic dat țiganului (în Muntenia): te învăț, eu pe tine cenghenea turcească CAR.; [Turc. ČENGHENÈ].  )„Săriți! săriiiți, oameni buni! că mă omoară păgânul, arvanitul!… Mă bați, ai? după ce-ți râzi de casa și de cinstea mea, hoțule și pehlivanule!… Daca te-ai îmbătat și ai poftă de bătut, du-te de-ți bate țiitoarele de pân fundul mahalalelor, pe care le-ndopi cu pumnii de lire și-n casă te calicești până la lescaie, râtane!… Da pe mine să mă bați? pe mine, mă! spurcăciune de bădăran?… pe mine, fata lui Hagi Cănuță, să-ndrăznești tu să mă bați, păcătosule, janghinosule și râiosule!?… Stăi tu, că te-nvăț eu pe tine, cenghehe turcească!”, helbet (Se înțelege! las' pe mine! fii fără grijă! – Din tc. elbet.) „Ei! ș-apoi?… ce-mi pasă?… Mâine, poimâine se-ntorc băieții cu marfa; ne apucăm de negustorie și, cu stăruință multă și puțin noroc, umplem lada la loc… Pân-atunci, helbet! avem credit destul!”; chesat ( Lipsă de vânzare într-o întreprindere comercială; criză comercială. – Din tc. kesad.) „Mai întâi nu s-a prea băgat de seamă; dar n-a trecut mult și a aflat negustorimea că se clatină rău kir Ianulea; și mai ales că bântuia p-atunci mare chesat asupra târgului, i s-a scurtat omului creditul de tot: cu mai bine de sută la sută și de-abia găsea, și nu vreo sumă mai însemnată, doar num-așa de mezelic.”, mufluz (1. (Înv.) (Om) falit; (om) sărăcit, ruinat; (om) sărac. Expr. A ieși (sau a rămâne) mofluz = a da faliment. 2. (Om) înșelat, păgubit; p. ext. (om) nemulțumit, dezamăgit, blazat. [Pl. și: mofluzi. – Var.: muflúz, -ă s. m. și f., adj.] – Din tc. müflüz.), selemet (A scoate (pe cineva) la selemet = a distruge din punct de vedere material, a ruina (pe cineva), a aduce la sapă de lemn. [Var.: silimét s. n.] — Din tc. selâmet.) „Cum s-a răspândit vorba și despre astea, au intrat la grijă mare creditorii lui kir Ianulea, că rămâne mufluz, și s-au adunat cu toții la cafeneaua de la Hanul cu Tei, spre a se sfătui ce-i de făcut, ca să-1 țină zi și noapte sub de aproape pază, nu cumva s-o șteargă înainte de sorocul plăților, cum au muflujii obicei. Pe de altă parte, văzându-se scos la selemet, 1-a apucat pe kir Ianulea un fel de groază… Ce are să facă el de-acuma, căzut în sărăcie, în necinste și-n ocară?…”, agie (Organ administrativ din sec. XVIII-XIX în Țara Românească și în Moldova, însărcinat cu menținerea ordinii publice în capitală; totalitatea funcționarilor din această instituție. — Agă + suf. -ie.) „Prinseseră de veste negustorii și porniseră repede după el cu ceauși de la agie.”, șarț (Odgon de oțel sau de cânepă care servește la fixarea laterală a catargelor și la prinderea scărilor pentru urcarea pe acestea. – Din it. sarta.) „Și i le-a povestit toate pe șart kir Ianulea lui Negoiță — de cum a fost plecat din adâncuri după porunca împărătească și până-n ceasul de față — toate, cu de-amănuntul toate, pe care Negoiță le-a ascultat cu plăcere mare și cu multă luare-aminte.”, ceadiriu ( (Înv.) Verde ca paiul grâului necopt. — Din tc. çadırı., merchez ((Reg.; astăzi rar) Tâlc (ascuns) al unui lucru; taină, rost, semnificație. Expr. A-i veni (cuiva) la merchez = a-i conveni, a-i veni (cuiva) la îndemână. 2. (Fam.) Șmecherie, șiretlic, truc. – Din tc. merkez.) „ba că „sacul cu lire de la paharnicul Iordache din Dudești, de nu i s-a mai dat de urmă — furat de grămăticul pe care 1-au prins pe drumul Olteniței și a scăpat peste noapte din beciurile agiei — se află acuma pus bine, înfâșurat într-un testemel ceadiriu, în fundul sertarului de jos de la scrinul de lângă soba din iatac la clucereasa Tarsița, mătușă despre mamă a lui aga, mai tânără ca dumnealui — se-n-tâmplă! — și că cine nu-i știe merchezul poate scotoci-n sertar cât poftește, că nu-i dă de fundul adevărat”.

Pentru a descrie bunăstarea în care Negoiță se răsfăța dupa ce la ajutat pe Aghiuță, scriitorul folosește cuvinte precum: protipendadă (Marea boierime, care se bucura, în evul mediu, de privilegii speciale; p. ext. elită socială. [Var.: (înv.)protipendá s. f.] – Din ngr. próti pendádha.), metrehanea (Muzică turcească în care predominau tobele; p. restr. tobă. – Din tc. mehterhane.), soitar (Fiecare dintre cei patru măscărici ai domnilor (fanarioți) din țările românești, care însoțeau pe domn la parade, la petreceri etc. [Var.: (înv.) suitár s. m.] – Din tc. soytari.), ibrișim (mătase răsucită (Mold. ibrișin); 2. fig. aluziune fină si mușcătoare: ne trage câte un ibrișin pe la nas despre fata popei CR. a. fig. șiret, șmecher adv. 1. de minune: treburile merg ibrișim CAR.; 2. fin, subțire ca un ibrișim: cuțitul taie ibrișim. [Turc. IBRIȘIM].), sevas (Considerație, respect, venerație. — Din ngr. sévas.)

S-a-napoiat după acestea Negoiță la curte, unde a stat încă vreo patru-cinci zile, numa-n bunătăți și-n cinste mare. Când ședea el sus la masă cu măriile-lor, cu protipendada și cu evgheniștii ăi mai simandicoși, cântau jos pe sub ferestre meterhanele și jucau soitarii2 pentru petrecerea isnafilor ș-a prostimii. A opta zi, s-a hotărât Negoiță să se pornească la urma lui înspre părțile Jiiului… L-au căftănit și i-au dăruit vodă și doamna câte trei pungi de ibrișim cu câte o mie de galbeni; iar domnița, un inel cu o nestemată cât o alună turcească, și cu sevas mare l-au petrecut toți până jos în capătul scării.

În schița Justițe apar cuvinte ca: vardist (formă regională folosint în locul cuvântului gardist), clondir (formă regională ce denumește sticlă cu gâtul scurt și strâmt), sulemenește ( formă regională, a sulemeni înseamnă a da cu suliman).

Eu, dom’ judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m’a ’njurat, și clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn’ atunci cu birja dela dom’ Marinescu Bragadiru din Piață, încă chiar dom’ Tomița zicea să-l iau în birje…

Vine dumnealui gol pușcă și bea până se face tun, și pe urmă dacă am vrut să chem vardistul, dumnealui zice că mă sulemenește cu chinoroz și vrea s’o tulească, ș’a căzut peste tarabă și s’a făcut praf?

În nuvela Poveste apar regionalisme precum a primeni scrise greșit premenește-o ( a primeni, a schimba, a reînoi, a curați), apar arhaisme precum poșândic (spuză de copii mici): „Hai să ne întoarcem acasă, să dăm poșândicul ăsta pe mâna unei femei că cu așa trâmbiță nu mai întâlnim noi vânat cât am umbla.[…] Însfârșit, ce s’o mai lungim degeaba! Pune-te biata împărăteasă, biată să nu fie! Cu cucoanele din casă, ia-l pe copil, desfașă-l, spală-o – că era fetiță – premenește-o, aleargă de-i caută în sân…”.

Regionalisme precum șip ( flacon) sau buiestru (1. S. n. Mers al calului sau al altor animale în timpul căruia pașii se fac cu picioarele din aceeași parte. 2. Adj., s. m. Buiestraș. 3. Adj. Nărăvaș; neastâmpărat, zburdalnic. — Et. Nec.) care apar în nuvela La conac nu mai sunt cunoscute atăzi de către cititor: „ Merg ei astfel domol alături în buestru țăcănit, vorbind mai de una, mai de alta.[…] Negustorul scoate din geanta lui un șip de rachiu și cinstește pe tânărul…”

În nuvela Cum devine cineva revoluționar și om politic…? în loc de substantivul zahăr, Caragiale folosește substantivul candel ( forma regională care înseamnă :1. S. n. Zahăr în formă de cristale mari, obținut prin cristalizarea lentă a zahărului din siropuri saturate, cu puritate mare. 2. Adj. invar. Care se referă la candel (1). Zahăr candel. — Din germ. Kandel[zucker]. ): „Atunci s’a oprit la o cârciumă, să bea o țuică fiartă cu candel — a băut două, și văzând că-i face bine, a mai băut încă una.”

Pentru a descrie clasa ploitică dramaturgul folosește în Atmosferă încărcată cuvinte precum: dalcauc ( în Dicționar universal al limbei române acest cuvânt însemna părăsit, lingău; astăzi în Dicționarul explicativ al limbii române acest cuvânt înseamnă: bătăuș, scandalagiu; om de nimic, haimana. Poreclă dată agenților electorali din trecut. [Var.:dalcaúc s. m.])  această diferență de sens a cuvântului face ca textul să nu mai poată fi perceput corect de către cititorul contemporan. Un regionalism întâlnit în această schiță este apelpisit ((Om) deznădăjduit, disperat, exasperat, care nu se mai poate stăpâni. — Din apelpisi (înv. „a deznădăjdui” < ngr.).) și acesta este folosit pentru a zugravi moralitatea clasei politice: „Dar adicătele, ce poftiți, dv.? adicătele, cum o ești o ceată de dalcauci, de haimanale de-ale dv. în ulița cu reteveiul, guvernul… […] Noi stăm ca blegii în cafenele, și 'n berării, și 'n cluburi, și lăsăm pe toți apelpisiții, cari ard să puie iar mâna pe slujbușoare, ca să-și facă de cap și să răstoarne sub felurite pretexte…”.

În Boris Sarafoff apare sintagma: atenția de argus , în acest caz un cititor neavizat trebuie să apeleze la un dictionar pentru a înțelege aluzia făcută de Caragiale. Argus se referă la mitul principelui grec cu o sută de ochi, pe care Junona îl însărcină să o supravegheze pe nimfa Io.: “Acest tip exotic, de o înfățișare foarte hotărîtă și energică, atrage firește atenția de argus a celor trei tineri confrați, care-și schimbă ca niște fulgere, priviri arzătoare de mirare și curiozitate.”

În opera menționată mai sus este foloit și cuvâtul arhaic vinghercă (venghércă și vinghércă f.,pl. e și ĭ (pol. wengierka, rus. véngerka, Unguroaĭcă, adamască. V. vengher). Est. Tunică blănită (cum poartă preuțiĭ [!]), hăĭnuță bărbătească scurtă care se poartă la munte la zile maĭ deosebite. (Odinioară o purtaŭ boĭeriĭ tinerĭ). Hăĭnuță, lencuță, zambulică.): „In mișcarea ce face ca să-și ridice vingherca dela spate așezându-se, îi cade din buzunar, făcând mult sgomot, un revolver de calibru mare, ca revolverele militârești, împreunâ cu o carte de vizită.”

I.L. Caragiale folosește în schița Groaznica sinucidere din strada Fidelității cuvinte întălnite în vocabularul de specialitate: clistir ( 1. medicament lichid de introdus în părțile interne ale corpului; 2. Un fel de pâlnie lungă de introdus, clistire), scalpel ( cuțit de disecat ): „Ințelegem ca un doctor să-și ucidă fără răspundere bolnavii cu clistirul și cu scalpelul; dar trei doctori să facă un consult pentru a ucide cu parul pe stradă oameni sănătoși, asta e prea mult!”

Un at cuvânt folosit de dramaturg în schița Monopol care aduce un grad de dificultate este costeliv (c osteliv a. 1. căruia se văd coastele de slăbiciune: un bătrân mic și costeliv; 2. fig. sec, nesărat. : „Ce jigărae de câini costelivi cu ochii rătăciți și coada 'ncârligată înspre pântece, furnisori ai amicului meu doctoral Lebel!”

Cuvinte arhaice precum ișlic ( 1. căciulă domnească de sobol, purtată de Vodă și de Doamna: ișlicul Doamnei de samur era împodobit cu un surguciu alb ; 2. căciulă boierească, pătrată și îmblănită, a cării formă și lungime variau după gradul boieriei: fiecare trebuia să poarte ișlicul după teapa lui GHICA; 3. căciulă analogă purtată de boierinași și în cele din urmă de lăutari: Barbu Lăutarul poartă în cap o jumătate de șlic cu fund verde AL.; a călca pe colții ișlicului, a supăra, a pune piedici; a pocni la coada ișlicului, a lovi pe cineva unde-l doare: mă pocnește, vorba de pe vremuri, la coada ișlicului CAR. [Rus. ȘLIKŬ (și BAȘLIKŬ) = turc. BAȘLYK, căciulă: forma moldovenească șlic vine din rusește: cea muntenească ișlic direct din varianta paralelă turcească IŠLIK]. ) și picnește ( a lovi drept la țintă, a nemeri. [Onomatopee din pic ! (cf. pocni)].) sunt folosite în Antologie: „Cunoscându-i slăbiciunea, i-am dus și eu o anonimă, primită zilele trecute, în care o veche prietenă (indubitabil, e dumneaei), iscălind « câțiva admiratori de odinioară », mă picnește, vorba de pe vremuri, la coada islicului…”

În Abu-Hasan apar cuvinte arhaice precum: pismuiesc (pizmă f. 1. necaz pentru fericirea sau succesul altuia; 2. ciudă: ce te ai pus în pizmă ?): „Ești vretnic de laudă prietene, că ai luat astfel de hotărâre înțeleaptă, și mai ales că te ții de ce ai hotărît și, drept să-ți spun, îți pismuesc fericirea.”, zavistire ( invidie): „Ctitorii, câteși patru, vecinii mei, sunt ca și el niște bătrâni ursuzi și zavistnici, lucru mare.”, policandre ( candelabru): „De acolo, cu muzicantele dupa el, Mesrur l-a trecut într’un salon unde sclipeau bogății peste bogății, numai catifele, mătăsuri și aur și nestemate; șapte policandre de aur greu cu câte șapte șfeșnice atârnau din tavanul lucrat în sidef în feluri de șclipituri cari-ți luau ochii.”, pocâltit (pocăltit a. slăbit, leșinat: pocăltit de foame ): „Ce ai fiule? A’întrebat bătrâna. De ce ești așa de pocâltit și n'ai chef deloc? Să fi pierdut tot ce ai pe lume și tot n’ai fi așa de opărit…”, daraveră (1. Pățanie; încurcătură; bucluc, belea. 2. Treburi, interese; afaceri (comerciale), negustorie. [Var.:daravélă s. f.] – Dare + avere (după it. dare et avere).: „Mai ales nu lipsea dela masă vin bun, și veselie, căci în loc să vorbească cu oaspetele său despre politică or despre daraveri negustorești, îi plăceau mai bine să povestească lucruri plăcute și hazlii.”, dar și forma populară a cuvântului ospăț (zaiafet; s. n. Chef mare (cu lăutari); ospăț, chiolhan. [Pr.: za-ia-. – Var.: ziafét, zaifét s. n.] – Din tc. ziyäfet.): „N'a uitat chiar să le spună că în mare parte a scăpătat din pricina cheltuelilor nemăsurate cu atâtea petreceri și ziafeturi, că doar i-o atinge la omenie.”

În schița Ironie întălnim cuvântul arhaic a băsni ( a povesti basme, a spune povești: după cum se și băsnește pentru un nerod de mult PANN.): „Ce Dumnezeu! doar n'a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta ușurință a băsni despre trista lui viață!”

Forma arhaică penel (1. unealtă dintr´un smoc de fire de păr legate de un mâner, cu care ne servim spre a întinde colori, cleiu, etc.; 2. fig. mod de a picta: un penel delicat (= it. pennello). ) este folosită în schița Două note: „Care artist, care amator, care om de bun simț și de treabă ar îndrăzni să ia un penel și să îndrepteze o trăsătură măcar a unui Rafael, să prefacă numai o măsură a lui Bethoven, ori să potrivească coapsa lui Apolon sau șoldul unei Venere, dupa personala lui judecată și după pornirea gustului său actual? “

Un alt cuvânt care are un grad de dificultate pentru un cititor neavizat, astfel el nu poate fi înțeles fară a consulta un dicționar este pembe (1. roz, trandafiriu: fermenea de croazea pembe FIL.; 2. fig. și fam. bizar: gust pembe să se dea în dulap. [Turc. PEMBÉ, lit. de coloarea bumbacului; pentru sensul figurat, cf. fistichiu].) folosit de Caragiale în Literatura și artele române în a doua jumătate a secolului XIX: „Poezia română în jumătatea a doua a sutei XIX — sută fără soț — impari musae numero gaudent!… și ele erau fără soț , nouă! – ni se prezintă în toată maturiatea ei complexă, ca un tapet multicolor, bizar, – dacăfi raținal, – straniu – dacă n’ar fi logic, – în care milioane de fire de toate culorile, tonurile și nuanțele posibile și imposibile, imaginate și imaginabile,(dela un pembè cât mai spălăcit până la conabiul cel mai posomorît)[…]”

În schița Karkaleki Caragiale folosește cuvântul arhaic spermațet (alb de balenă: lumânări de spermanțet.) pentru a face referire la calitatea lumânărilor: „Nu fusese destul de clar și de entusiast în darea lui de seamă asupra lumânărilor de spermațet și nu pomenise nimica despre suprimarea mucărilor.”

În Baioneta inteligentă apar cuvinte arhaice precum claveri (pantofi groși țerănescă de pâslă, cuvânt care astăzi nu mai există): „Chir Mihale își vâră picioarele în calevri și ese în pragul prăvăliei;” și buci (folosit cu sensul de: una din cele două părți în care se îparte fața prin nas, de la gură până la tâmplă.; astăzi sensul acestui cuvânt este diferit: (Pop.) 1. Fesă.): „Trâmbițașul începe iar să 'mbăleze trâmbița, umflându-și bucile și holbând ochii, iar toboșarul bate din răsputeri.”

În piesa de treatru D’ale Carnavalului întălnim forme arhaice ale cuvintelor: comerț (alișveriș înseamnă daravere, vîndare): „Ei! lasă-mă 'n pace, omule; nu mă spăl la cap pentrucă sufăr de bătăi de inimă. Ințelege odată că n'am venit pentru alișveriș.”, spițer ( farmacist): „Până acu vreo trei luni le aveam așa, pentru iconomie adică: punea d. Nae pecetea pe o bucată de hârtie ori de mucava, și pe urmă la fiecare răsătură trăgeam cu cerneală o dungă, până se făcea douăsprece. Acu pentrucă ni s'a întâmplat o istorie cu un spițer, a hotărît d. Nae să dea la tipografie să i le facă cu numere: l-am ras? țac! îi taiu numărul.”, tibșir (cretă): „Stăi să vezi. Al dracului spițerul! Asta era într'o Sâmbătă. Marți dimineață, altă dungă; —dar acum le însemnam și cu tibișir pe pervazul ușii; — două; Joi alta, trei… Sâmbătă alta…”, odicoloanele, pomădurile (odicolon n. apă de Colonia, pomadă f. substanță moale și unsuroasă, compusă din ceară sau din grăsime de animale, în care s´au amestecat diferite ingrediente; întrebuințată în farmacie și parfumerie. ): „A! ce idee mi-a venit! Parfumeriile, odicoloanele, pomădurile, liubemurile Didinii!… Spițerul!… Da!… Zici că biletele astea le-ați tras din circulație de mai bine de trei luni?”.

Un cuvânt ieșit din uz folosit de Caragilae în opera Indentație, care ridică un grad de dificultate este mălădețul (flăcău (mai mult ironic): apelpisită ca un maladeț zaporojean: „Mălădețul meu a’ început să râză și iar m’a strâns de gât și ma pupat;”. În opera menționată anterior apare și cuvântul arhaic cadrilat ((Despre țesături) Cu desene în formă de carouri (de culori diferite)): „Dar, când am auzit că infama inteprindere burgheză, care m-a necăjit și ma vexat pe mine atâta, fermecată numaidecât de un milord cadrilat și de o piele de crocodil, a fost pârlită cu o așa de frumoasă sumă rotunda. . . drept să spun, am jubilat…”

În urma chestionarului realizat s-a observat că mai mult de jumătate din persoanele care au răspuns la acest chestionar nu cunosc sesul cuvintelor explicate anterior, cuvinte care fac parte din opera lui Caragiale. În aceste condiții putem afirma că o parte din vocabularul utilizat de dramatug în opera sa s-a deteriorat, nemaifiind astfel unul de actualitate.

Împrumuturile lexicale.

I.L. Caragiale a atras atenția de-a lungul timpului asupra cuvintelor împrumutate din alte limbi (îndeosebi din franceză) pentru care limba română are corespondent, astfel acele împrumuturi nu sunt necesare: „În drumul de fier, a doua zi, am avut norocul (să vedeți mai jos pentru ce zic <norocul>) să mă `ntâlnesc cu un Rus, un vechiu cunoscut, foarte simpatic, pe care de mult îl știam că înnoată în apele anarhismului terorist un tip de om excelent, bun, onest și moral; dar… apostol. . . infatigabil și incurabil.” Pentru a satiriza acest aspect, dramaturgul atribuie aceste cuvinte unor personaje al căror grad de cultură este scăzut, pronuânțând astfel prost neologismele, sau utilizându-le cu alt sens decât sensul existent în dicționar obținându-se o notă comică, dar în același timp dificultatea în înțelegerea textului pentru lector este ridicată, întrucât acesta trebuie să cunoască limba din care provin cuvintele și să depisteze greșala. În același timp prin existența în text a numeroase cuvinte provenite din alte limbii opera lui Caragiale este una de actualitate.

În opera dramaturgului întâlnim cuvinte din francenză, engleză, germană, latina etc, dar și fraze care conțin cuvinte din diferite limbi: „Madame Esmeralde Piscopesco, five o’clock tea tous les jeudis.”

Cele mai întâlnite sunt cuvintele din limba franceză, apariția aceastora în text variază de la unul, două cuvinte într-o propoziție până la enunțuri întregi: „Te opresc, magariule, să faci de mauvaises plaisanteries pi contra doamnei Grégoraschko, soția mè!”;

DIRECTORUL:«Mon cher directeur, vous savez combien la littérature roumaine m'interesse… C'est ce qui m'engage à vous recommander chaleureusement notre neveu Virgile, un poete de grand talent que vous devez connaître déjà! Je suis sure qu'il trouvera auprès de vous un accueil empressé. Comptez, je vous prie, mon cher directeur, sur l'affection de votre excellente amie…» A! da, mi-aduc aminte. (către tânăr) Da! d-ta ești junele poet care ne-a citit astă primăvară, la doamna Parigoriu o comedie…

În opera lui Caragiale apar cuvinte în limba germană: „Nu se poate… Vorba neamțului.. . Alle gute drei Dinge sind vier.”; dar și în limba latină:

Apollo resplendescens…

De trei ori binecuvântat, diluviu!
1. ad rem: căldurile au fost, ce-i drept, foarte tari și înainte de vreme;

2. ad locum: se spală Iașii; nu-i vorbă, Iașii sunt un târg tare curăt; dar orișicât, cineva, cât de curat să fie, tot nu strică să se și spele din când în când; măcar dacă nu se spală singur, să se lase spălat.

3. ad personam: servitoarea bunelor mele gazde a avut ingenioasa inspirație să pună la gurile sghiaburilor toate cofele și putinele din casă… Las să se premenească umplutura de mai multe ori până curge limpede de tot, și mă spăl bine cu apă de ploaie — excelentă pentru pieliță.

Apar cuvinte în limba italiană: „Avanti, gondoliere! strig., rusă: „« Zdraste! Zdarov?». După ce amicul meu trăgea perdaful din urmă și-i da voe mușteriului să se scoale, gaița, schimbând tonul striga:«No harașò! Davai paruski!».”, engleză: „[…]în rafturile bibliotecii, alături de odele proletare sau novelele d-nei Sofia Nădejde, vei permite să stea, fără nici o deosebită pretenție, și l’Ecole des femmes și As you like it, pe cari, ori cât de proletar ai fi, numai să fii câtuși de puțin intellectual, n`ai cum săte înduri să le arunci la canal.” sau maghiară:; „Nem tudom! zic eu. . .”.

Din punctul de vedere al cuvintelor împrumutate din alte limbi care apar în text, opera lui Caragiale este una de actualitate, acest procedeu fiind întâlnit și în literatura postmodernă. Prin folosirea cuvintelor străine Caragiale face apel la bagajul de cunștințe al cititorilor. Astfel prin utilizarea acestor cuvinte, dar și prin așteptările pe care le are de la cititorii săi am putea spune că opera dramaturgului este una actuală. Însă opera lui Caragiale riscă să se degradeze din cauza utiliazării atât a arhaismelor, regionalismelor dar și a cuvintelor împrumutate din alte limbii, care fac ca înțelegeara corectă a textului literar să fie una greoaie, dificilă, pentru un cititor neavizat.

Studii „de viață” sau sociale.

„Lumea lui Caragiale” este după cum o consideră mulți dintre critici lumea contempornă. „Lumea lui Caragiale” este și nu este lumea noastră contemporană. Dacă ar fi sa ne raportăm strict la viciile pe care dramaturgul le satirizează în operă putem pune imediat semnul de egalitate între cele două lumi, însă dacă analizăm în amănunt „Lumea lui Caragiale” sesizăm anumite elemente pe care astăzi nu le înțelgem.

Caragiale și-a construit universul operei pornind de la realitatea imediată, a descris în opra sa evenimentele contemporne lui și a satirizat viciile societății. Dacă viciile și moravurile societății au rămas în mare parte aceleași, nu putem însă afirma același lucru și despre personale reale și evenimentele reale la care dramaturgul face referire. Astfel dacă viciile clasei politice de astăzi seamănă izbitor de mult cu cele ale clasei politice de la sfârșitul secolului al XIX-lea începutul secolului XX, nu putem spune același lucru și despre evenimentele sau persoanele reale la adresa cărora dramaturgul aruncă săgeți și care astăzi nu mai sunt accesibile publicului.

Un alt element care este perceput cu greutate de un cititor contemporan este „peisajul”. Așa cum am menționat la începutul capitolului Caragiale s-a inspirat din realitate, astfel orașe cunoscute sunt descrise de autor cu fideltate în Momente și Schițe sau Teatru, însă aceste orașe nu mai arată la fel în prezent. Acest lucru este observat de criticul Al. Călinescu: „În al doilea rând, Caragiale introduce în prezentarea personajelor efecte de real, cum ar fi numirea unor locuri binecunoscute ale Bucureștiului (Universitatea, Observatorul pompierilor, bulevardul Pake), garantînd din nou — pe o cale indirectă — autenticitatea relatării.”. Criticul consideră că dramaturgul utilizează elementele din imediata realitate pentru a oferi verosimilitate operei:

Extraordinară, de asemenea, analiză a raporturilor dintre realitate si literatură, cu scoaterea în evidență a modului în care literatura trebuie să combine elementele realului pentru ca ficțiunea să pară credibilă. Și, în același sens, a felului în care autorul trebuie să realizeze (și să respecte) logica internă a operei, motivarea elementelor care o compun: ceea ce este motivat dacă acțiunea se petrece la Opidul-Nou, devine neverosimil dacă o mutăm la Vălenii-de-Munte; în acest caz e necesar un nou, un alt text: modificarea (înlocuirea) unui element compozițional cere modificarea, regîndirea întregii structuri a operei.

Al. Călinescu susține că elementele care dau culoare „Lumii lui Caragiale” nu sunt întâmplător alese și subliniate în text. Am putea susține că pe lângă rolul pe care îl au în narațiune aceste elemente sunt cele care descriu cel mai bine societatea noastră:

Se mănîncă și se bea mult în schițele și povestirile lui Caragiale, și niciodată fără rost. Fără rost în plan epic, se înțelege. Există, întotdeauna, o motivație a ospățurilor și a libațiunilor, după cum, pe de altă parte, ele au un rol foarte important în trama epică. Faptul este explicabil, în parte, și prin aceea că berăria, crîșma și cafeneaua reprezintă locuri privilegiate în opera lui Caragiale, locuri de întîlnire, de discuții, locuri în care se fac, se consolidează și se desfac prietenii, în care se scriu reportaje senzaționale și se pun la cale mari manevre politice, — pe scurt, un decor care, pe lîngă funcția sa epică, aduce o contribuție hotărîtoare la crearea acelui univers specific, inconfundabil, al prozei caragialiene. Dar implicațiile temei „gastronomic” trebuie căutate și în alte direcții, iar urmărirea acestor piste relevă o extraordinară varietate de ipostaze ale temei.

Așa cum au observat și autorii Dicționarul literaturii române de la origini până în prezent Caragiale satirizează în primul rând clasa politică: „cosmopolitismul , șovinismul, pretențiile burgheziei române care, neavînd o veritabilă tradiție, afectează o prețiozitate, un snobism, pe cît de vulgare, pe atît de ridicole. Ca și în comedii, Caragiale demască farsa alegerilor, „binefaceriile sistemului constituțional”, mascarada vieții politice. Uneori, formulările sale au o tentă junimistă. La fel ca Eminescu, el invocă teoria păturii superpuse ori se referă la «forma fără fond».”, însă putem menționa că această satiră îi asigură atât continuitatea și dăinuirea în timp cât și degradarea operei literare, întrucât dramaturgul vorbește despre viciile clasei politice care sunt aceleași în orice epocă, dar se raportează la exemple din timpul său, ceea ce aduce un grad de dificultate în înțelegerea și interpretarea operei literare. Dificulatatea interpretării operei literare o sesizează și criticul Forin Manolescu în opera sa: „Lucrurile se pot considerabil complica în cazul unui cititor dintr-un alt orizont de cultură decît al nostru. O cercetătoare italiană a operei lui Caragiale a crezut, de exemplu, că 11 februarie, ziua complotulul împotriva lui Cuza, din Conul Leonida față cu Reacțiunea, este o dată a revoluției noastre de la 1848.”

Deși consideră că elemnetele istorice introduse în opera literară au tendința de a o devaloriza, Florin Manolescu recunoaște în lucrarea sa că în cazul lui Caragiale aceste elemente nu au degradat opera: „Or, fascinant este tocmai faptul că deși este plin de aluzii politice și de întîmplări scoase din realitatea imediată, teatrul lui Caragiale continuă să ne vorbească și astăzi, cu aproape aceleași elemente cu care a făcut-o și în trecut. Cum se explică lucrul acesta?”

Florin Manolescu consideră că elementele istorice care apar în opera lui Caragiale au o dublă întrebuințare și anume: ele constituie o realitate vie a secolului al XIX- lea astfel ele sunt considerete documente istorice, dar în același timp prin modul în care Caragiale le creionează ele au valoare asrtistică: „[…]tipul acesta de lectură reprezintă un caz invers de „trădare creatoare”, cînd un text artistic sau literal este considerat ca document social și isitoric. Dar teatrul lui Caragiale continuă să ne vorbească în primul rînd ca text artistic, chiar dacă, privit dintr-o altă perspectivă, el poate funcționa și ca document.”

Pentru a arăta importanța istorică a instituției, dar și pentru a sublinia contrastul dintre istorie și modul în care aceasta este prezentată în opera lui Caragiale, Florin Manolescu face o scurtă prezentare a gărzii civice:

După cum se știe, garda civică sau cetățenească s-a constituit ca instituție paramilitară în anul 1848, pentru a sprijini revoluția noastră burghezo-democratică. Ea a fost reorganizată oficial în anul 1866, după modelul gărzilor civice înființate de francezi în timpul revoluției din 1789 și, după ce a jucat un rol pozitiv în primii ani de după înlătunarea lui Cuza și în timpul războiului de independență din 1877—1878, ea a devenit un obiect de dispută între aripa liberalilor radicali ai lui C. A. Rosetti și aripa de dreapta, condusă de Ion C. Brătianu, fiind desființată în anul 1884, cu ocazia revizuirii Constituției.

Criticul consideră că introducerea gărzii civice în opera lui Caragiale are atât o semnificație litarară cât și una isorică strâns legată de realitate: „fiecare spectator putea să recunoască în ea o realitate foarte vie în 1879, dar mai ales pentru atitudinea unor personaje principale, în raport cu ea.”

Un alt critic literar care susține că elementele istorice sunt foarte importante și pentru a cunoaște cât mai bine opera lui Caragiale trebuie să ne raportă la acele evenimente este Ioana Pârvulescu. Aceasta introduce în lucrarea sa În Țara Miticilor o trecere în revistă a evenimentelor importante din sec secolul al XIX-lea de care noi ar trebuii să ținem cont în momentul în care citim opera lui Caragiale:

Cum arată, în realitate, viața în Romania anului 1901, anul Momentelor? […] relativ stabilă. Are o rețea de căi ferate de peste 3000 de kilometri și aproape de zece ori mai mulți kilometri de șosele pietruite, are miniștri buni (guvernului P.P. Carp îi urmează guvernul D.A. Sturdza) și face progrese vizibile. În București apar primele automobile, iar civilizația câștigă teren de la o lună la alta. Oamenii trăiesc cu griji de tot felul, 1900 fusese an de criză, dar au înapoia lor un secol al descoperirilor, iar înainte beneficiile minunilor inventate de acesta. […] Ritmul de viață e încă lent, capul încă acoperit, gulerul tare și înalt, rochiile lungi, umbrela de soare obligatorie. Cu toate astea, gazetele găzduiesc îndrăznețe „cronici feminine”, iar doamnele și-au câștigat o anume independență. Învățământul face progrese notabile, mai ales datorită lui Spiru Haret, iar învățătorii au, din acest an, Congrese anuale. […] Unele dintre cele mai frumoase clădiri ale Bucurestiului, Palatul Casei de Depuneri și Palatul Sturza se inaugurează în Capitală, iar statuia lui Lahovary, realizată de Antonin Mercier, se dezvelește în piața care îi va purta numele. […]Criza din 1900 fusese depășită.

Astfel pentru a înțelege opera lui Caragiale trebuie să cunoaștem foarte bine istoria scolului al XIX-lea, o istorie în care să includem mai mult decât evenimentele importante, o istorie care să conțină elemente sociale, artă, literatură, știință și nu în ultimul rând cancanurile epocii. Acest lucru este imposibil pentru cititorul contemporan și astfel putem susține că o parte din opera lui Caragiale nu a trecut proba tmpului.

Studii „de viață” care se înțeleg doar contextual

La începutul capitolului am precizat că există elemente care sunt valabile și se înțeleg și astăzi fără a face apel la dicționare, dar există și elemente sociale pentru care cititorul trebuie să aibe un bagaj de cunoștințe istorice.

În acest capitol vom analiza atât evenimentele istorice care apar în opera caragialiană, descrierea orașelor și felul cum acestea s-au păstrat sau nu în timp, dar și elementele de cancan ale secolului al XIX-lea tratate de Caragiale în Momente și Schițe sau în Teatru.

În urma unui chestionar realizat (acest chestionar a vizat lectorii tineri, cu vârste cuprinse între optsprezece și treieci de ani) am constatat că anumite sintagme sau evenimente istorice pe care I.L. Caragiale le folosește în opera sa nu mai sunt de actualitate, prin urmare ele nu sunt înțelese de cititori.

Printre acestea se numără: legea de murături, magnetizarea, abdicarea lui A.I. Cuza, Republica de la Ploiești și altele.

În piesa de teatru Conu Leonida față cu reacțiunea Caragiale amintește despre abdicarea lui A.I. Cuza: „Așa, cum îți spusei, mă scol într'o dimineață, și, știi obiceiul meu, puiu mâna întâi și 'ntâi pe «Aurora Democratică», să văz cum mai merge țara. O deschiz… și ce citesc? Uite, țiu mirite ca acuma: «11/23 Făurar… A căzut tirania! Vivat Republica! »”, dar și despre Garibaldi: „Ce te gândești dumneta, că a fost așa un bagadel lucru? Fă-ți idee: dacă chiar Galibardi, de-acolo, de unde este el, a scris atunci o scrisoare cătră națiunea română.” evenimente pe care astăzi puțini cititori le cunosc. Aceste evenimente nu sunt sesizate de cititorii contempornani (trei din zece persoane intervievate au știut răspunsul la această întrebare).

O altă sintagmă care nu mai este de actualitate este cea a magnetizării. Aceasta apare în piesa de teatru D’ale carnavalului. Cantindatul merge la frizer și îi spune că îl doare foarte tare o măsea, dar că îi este frică să o scoată așa că se magnetizează: „Unul dela noi dela percepție m'a învățat! «Vrei să-ți treacă? mănâncă, bea, fă petreceri și magnetizează-te, dar magnetizează-te strașnic cu jamaica…» și… mă magnetizez (bate în masă tare) Pfu! cald!”. Referindu-se la acest episod, Florin Manolescu precizează că: „este vorba de asa-zisa metodă electro-homeopatică, inventată în a doua jumătate a secolului trecut de contele italian Cesare Mattei, care pretindea că poate vindeca aproape toate bolile prin aplicarea <fulgerătoare> a unor <remedii lichide> de diferite culori, preparate de el si numite electricităti (de unde fenomenul de <magnetizare>, pomenit cu subîntelesuri de catindat)” și nu se referă la: „Magnetism s.n. 1. Proprietatea pe care o au corpurile magnetice de a se magnetiza. Magnetism terestru (sau pământesc) = totalitatea fenomenelor magnetice caracteristice Pământului. Magnetism animal = fluid universal care ar străbate toate corpurile însuflețite și care s-ar transmite (în anumite condiții) de la om la om; concepție și ansamblu de procedee terapeutice bazate pe proprietățile acestui fluid.”

Tot în această piesă se vorbește și despre mișcarea revoluționară care a avut loc la Ploiști, eveniment pe care cititorii de astăzi nu îl mai cunosc: „Da, (ridicându-se) vreau scandal, da… pentrucă m'ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate: ai uitat că sunt fiică din popor și sunt violentă; ai uitat că sunt republicană, că 'n vinele mele curge sângele martirilor dela 11 Februarie; (formidabilă) ai uitat că sunt ploeșteancă — da, ploeșteancă!—Năică, și am să-ți torn o revuluție, da o revuluție… să mă pomenești!…”

Republica de la Ploiești este denumirea unei mișcări antimonarhice din data de 8 august 1870 cunoscută în presa cotidiană sub numele de tulburările de la Ploiești evenimente pe care I.L. Caragiale le tratează cu ironia lui caracteristică în nuvela Boborul și în comedia D-ale Carnavalului numindu-le intrigi boierești: „O răscoală pregătită să izbugnească în luna august 1870 în mari centre din țară a început prematur la Ploiești, sub conducerea lui Candiano Popescu, fiind repede înăbușită de armată.”

În Conu Leonida față cu reacțiunea, Caragiale vorbește despre legea de murături. Astfel făcând apel la o schimbare de sunete dramatugul obține un efect comic, dar care astăzi aduce un grad ridicat de dificultate în înțelegerea textului:

LEONIDA: Și al treilea, că se face și lege de murături.

EFIMIȚA:Cum lege de murături?

LEONIDA Adicăle că nimini să nu mai aibă drept să-și plătească datoriile.

EFIMIȚA (crcindu-se de mirare) Maica Precista, Doamne! Apoi dacă-i așa, de ce nu se face mai curând republică, soro?

LEONIDA Hei!te lasă reacționarii, doamnule? Firește , nu le vine lor la socoteală să nu mai plătească niminea bir! E aproape de mintea omului: de unde ar mai mânca ei lefurile cu lingura?

Astăzi, din cauza pronunțării greșite a cuvântului (murături în loc de moratoriu), cititorul nu înțelege despre ce lege este vorba. Astfel prin lege de murături (produs alimentar conservat) Caragiale vorbește defapt despre legea de moratoriu:

MORATÓRIU, -IE, moratorii, s. n., adj. 1. S. n. Amânare pe o anumită perioadă a plății datoriilor unui debitor, acordată de o instanță judecătorească înainte sau după ajungerea lui în stare de faliment; amânare a plății datoriilor publice și particulare scadente, stabilită prin lege, pe un anumit timp. 2. Adj. Care ține de moratoriu (1), privitor la un moratoriu; care acordă un termen de plată (amânat). Dobânzi moratorii = dobânzile pe care urmează să le plătească cineva de la data acordării moratoriului până la achitarea datoriilor. Daune moratorii = despăgubiri care se acordă creditorului în caz de întârziere de plată a unei obligații și care se calculează din momentul trimiterii somației.

O teorie la care I.L. Caragiale face referire în opera sa și care astăzi nu mai este cunoscută este teoria lombrosiană. Teoria presupune mai multe etape, cu ajutorul acesteia se urmăresc și se descriu trăsăturile criminalilor:

Explicațiile teoriei lui Lombroso parcurg trei etape, cărora le corespund trei ipoteze.

1) într-o primă etapă, cercetările au pus accentul pe natura atavică a criminalului; această ipoteză a atavismului se bazează pe existența fosetei occipitale și a celorlalte stigmate, care au generat doctrina criminalului născut;

2) a doua etapă este consacrată de Lombroso studierii raportului dintre degenerescența și fenomenul criminal; ipoteza existenței unui asemenea raport ia in calcul numeroasele anomalii morfologice și funcționale de natura degenerativă, ce au fost sesizate în cursul studiilor efectuate pe criminali; în această etapă eforturile au fost concentrate în direcția cercetării nebuniei morale;

3) cea de a treia etapă corespunde cercetărilor privind diferitele forme de epilepsie și legătura acesteia cu fenomenul criminal; ipoteza prin care crima este privită ca o forma de epilepsie se intemeiază pe supoziția ca, în cazul anumitor persoane, impulsurile violente și irezistibile spre crima sunt echivalentul convulsiilor epileptice; acest aspect a rezultat din ultimele cercetari efectuate de Lombroso asupra criminalilor.

Teoria lombrosiană este amintită în nuvela O făclie de Paște. La hanul lui Leiba Zibal vin doi studenți care discută despre această teroie, în acel moment Leiba îl privește pe Gheorghe și începe să creadă că profilul realizat de cei doi se potrivește:

Tinerii pasageri erau doi studenți, unul în filosofie, atlul în medicină; mergeau să petreacă sărbătorile în orăselul natal. Între ei se încinse o înaltă desbatere academică despre crimă și cauzele ei, și dacă trebue să fim drepți, medicinistul era mai bine preparat decât filosoful.

Atavismul… Alcolismul cu urmările-i patologice… Vițiul de concepTie… Deformarea…Paludismul…. Apoi nevroza! – Atâtea și atâtea cuceriri ale științei moderne… Dar cazul de reversie!

Dorwin… Haeckel… Lambroso…

La cazul de reversie conductorul face niște ochi mari, în cari srălucește o profundă admirație pentru cuceririle științei moderne.

<Este evident, adaugă medicinistul. D aceea, criminalul propriu-zis, luat ca tip, are brațele peste măsură lungi și picioarele prea scurte, fruntea îngustă și turtită, occiputul tare desvoltat; chipul lui de o caracteristică asprime și bestialitate, bătătoare la ochii desprinși; abia de curând a reușit să stea numai pe labele dinapoi și să-și ridice capul în sus, spre cer către lumină!>

În acest caz teoria este mult mai greu de remarcat chiar și pentru un cititor avizat întrucât situația ar putea fi interpretată drept frica dusă la extrem a hangiului.

Putem observa că teoria lobrosiană nu este singură teorie la care Caragiale face referire în această nuvelă. Dramaturgul vorbește și despre atavism, opera lui Darwin dar și despre legea lui Haeckel.

Toate aceste teorii la care dramaturgul face referire sunt strans legate de definirea criminalului.

Atavismul este definit ca: „Atavism s.n. Apariție la un descendent animal sau vegetal a unor particularități (fizice sau psihice) proprii ascendenților îndepărtați. – Din fr. atavisme.”

În schița Un pedagog de școală nouă,personajul principal amintește despre noua metodă pedagogică: „Onorat aughitoriu, so Vom căuta să ne roskim astăzi ghespre metoda ghe a prăda grămakica în jenere și apoi numai doară ghespre metoda intuikivă și ghespre răspunsurile neapărake, nețesitake ghe lojica lucrului, amăsurat inkelijinții școlerului!” Astăzi acest lucru nu ne-ar trimite cu gândul la metoda lui Pestolzzi, fost pedagog elvețian și reformator în educație. Metoda acestuia presupune asimilarea cunoștințelor de la ușor la greu.

În schița Despre cometă autorul Momentelor vorbește despre cometa Biela: „Domnule director,În apropierea zilei de prima novembre, lumea toată și mai cu seamă masele populare sunt adânc mișcate de profeția savantului Falb asupra sfârșitului lumii prin întâlnirea pământului cu cometa lui Biela.”. Cometa Biela a fost descoperită în anul 1772, fiind imposibil de văzut cu ochiul liber, ea putea fi urmărită cu ajutorul telescopului. Această cometă a apărut și în anii 1805, 1826, 1832. În toate cazurile ea nu reprezenta un pericol pentru omenire. Numele acestei comete în opera lui Caragiale nu ne spune nimic astăzi, dar pentru contemporanii săi acest nume era un subiect de discuție. Dealtfel Biela nu este singura cometă care apare în paginile Schițelor, numele cometei Falb este și el amintit de dramaturg în schița Cometa Falb:

Iată ce spune celebrul Faye:

«În comete materia este subțiată până la un punct de care nici o substanță de pe pământ nu ne poate da vreo idee».

Apoi, în privința efectelor mecanice ale unei întâmplătoare ciocniri între pământ și o cometă, același mare savant spune:

«Cea mai slabă pânză de păianjen ar opune mai multă rezistență unui glonț de pușcă».

Adică, adăogam eu, glonțul de pușcă e pământul și cometa pânza cea mai slabă de păianjen.

Toți astronomii serioși afirmă că fiind dată micimea corpurilor cerești față cu nemărginirea, după toate calculele de probabilități, din 281 de milioane de ori numai o dată s-ar putea întâlni două dintre acele corpuri… și poate nici atunci, adăogam eu.

Dar alta, și mai și: eminentul astronom Lœwy spune că în ziua de 16 (28) iunie 1861, pământul a chiar trecut prin coada unei comete.

În acest caz pe lânga numele cometei care astăzi nu ne spune nimic, întâlnim și trimiterea la astronomul francez Maurice Loewy, foarte cunoscut în epocă, dar de care cititorul contemporan nu a auzit. Un alt astronom la care dramaturgul face referire și care astăzi nu este cunoscut de către cititori este Hervé Faye.

Motivul pentru care cititori contmporani nu mai sesizează aceste trimiteri este acela că descoperirile savanților din secolul al XIX-lea au fost promovate în acea epocă, iar cititorul modern nu a avut acces la aceste mediatizări, astăzi existând alte descoperiri care sunt promovate, astfel putem considera că modul în care Caragiale creionează descoperirile astronomilor și le expune în opera sa țin de cancanurile epocii, cancanuri care astăzi nu sunt înțelese.

Un alt element înțeles și „în vogă” în secolul al XIX-lea, dar care pentru cititorul de astăzi reprezintă doar un element umoristic neînțelegând adevăratul scop al utilizării sale este drumul pe care pedagogul îl amintește, drumul lui Traian: „Traian și au trecut întâi pe la Viminacium — Ionescule! — și a doilea pe la Egreta-Drubetis — Ghiorghiescule! — pe podul lui Apolodor — Otopene!!!”

Un element care aparține cancanului și pe care un cititor contemporan nu îl întelege este afacerea Goldestin despre cara Caragiale vorbește în nuvela Două Loturi: „Astăzi, când am plecat de la canțilerie, d. Georgescu, șeful, mi-a zis să te anunț că, dacă mâine nu vii la serviciu, poți să nu mai vii deloc, căci face raport de destituire și pune să spargă broasca sertarului tău, unde ai încuiat dosarul cu afacerea Goldstein. Au venit astăzi trei deputați și au făcut gură că se trăgănează lucrurile. De mâne, începem pe cât o ține Camera, canțileria la 8 dim. Te rog, în interesul tău, vină negreșit. Șeful e turbat rău."

Frederic Damé un cunoscut ziarist în epocă care apare în schița Succes, și care astăzi nu mai este cunoscut de cititori. Ba mai mult am putea spune că este considerat un simplu personaj, fără a se face legătura cu realitatea: „Puțina lume âstăzi și-o mai fi aducând aminte de o vestită foaie, care apărea odinioară în capitală, pe vremea răsboiului independenței, voi să vorbesc de «Națiunea Română», 'pe' care o dădeam la lumină Frederic Damé și cu mine în tovărășie.Viața acelei foi a fost pe atât de scurtă pe cât de glorioasă, așa că o pot povesti în puține cuvinte.”. Ce nu înțeleg cititorii contemporani și ce înțelegeau cititorii din secolul al XIX-lea începutul secolului XX, este faptul că Frederic Damé din schița lui Caragile face referire la o persoană reală, că „Națiunea Română” a existat și a fost condusă într-aderăr atât de Frederic Dame cât și de I.L. Caragiale. Prin prizma acestor cancanuri am putea spune că schița Succes era mult mai „savuroasă” în epocă decât este acum. Desigur ea nu și-a pierdut umorul, însă nu mai are același farmec pe care îl avea în 1900.

Un alt lucru care cititorului contempornan îi scapă este geneza personajului Mitică. Cititorul contemporan se amuză de întâmplările prin care Mitică trece, de naivitatea acestuia, însă nu își pune problema de unde și până unde Mitică. Pentru cititorul din zilele noastre Mitică reprezintă doar o emblemă a unei tipologii ilustrate de dramaturg în operă, nimic mai mult. Ioana Pârvulescu face însă conexiunea între mult îndrăgitul personaj și o persoană reală, contempornană lui Caragiale. Ea susține în lucrarea sa că Mitică a fost inspirat de un domn Matheescu din Sinaia: „Mitică, personajul generic, se naște în paginile Universului la 14 ianuarie 1900, suficient de târziu ca să devină un reper al domnilor din lumea lui Caragiale. Ecaterina Logadi, fiica scriitorului, spune că modelul lui real ar fi un anume Matheescu din Sinaia, de la firma „Matheescu, coloniale & delicatese.”

În D’ale carnavaului episodul în care Cracănel află ca este înșelat rămâne un episod comic și nimic mai mult pentru cititorul contmpornan, însă pentru contemporanii lui Caragiale aces episod face trimitere și la războiul ruso-turc:

CRĂCĂNEL (sfârșindu-se de la inimă, se moaie din balamale, și cade pe un scaun): Mița! m-a tradus! apă! apă!… Mangafaua… eu… eu sunt!

PAMPON: Mangafaua?

CRĂCĂNEL: Da, Mangafaua!… eu… A opta oară tradus! (ridicând mâinile la cer.) Este cu putință, domnule?

PAMPON: A opta oară? (șade lângă el.)

CRĂCĂNEL (dezolat): Nu ți le mai spui p-alelalte, că sunt halimale, domnule, numai una să ți-o spui, al șaptelea caz de traducere… în vremea războiului…

PAMPON: Cu un muscal?

CRĂCĂNEL (plin de obidă): Nu m-ar fi costisit atâta să fi fost cu un muscal, fiindcă eu eram de la început pentru convenție… știi, muscalii luptau pentru cauza sfântă a eliberării popoarelor creștine de sub jugul semilunii barbare… Dar cu un neamț, domnule!…

PAMPON: Cu un neamț?

CRĂCĂNEL: Fă-ți idee, domnule, ce traducere!

Dan Gulea observă în lucrarea să că piesa de teatru D’ale carnavalului nu este singura operă literară în care Caragiale face aluzii asupra acestui război: „Într-un text politic, unde satirizează gruparea liberală din jurul lui Dim. Sturdza, important om politic, apar hagiii. Aceștia reprezentau în special comunitatea bulgărească (balcanică) a Ploieștiului, suficient de puternică să clădească o biserică (azi dispărută), să aibă o publicație în limba bulgară ori să furnizeze contingente în războiul din 1877-1878.”:

Era odinioară obicei să meargă oamenii mai cu dare de mînă la hagialîc – bun și frumos obicei creștinesc!

Plecau a doua zi după lăsata secului […]

Întoarcerea lor, așteptată cu multă nerăbdare, era un mare eveniment pentru toți mahalagiii.

Cînd vin hagiii? Întrebau aceștia în toate zilele pe jupîneasa de-acasă.

Nu se știe… cînd o vrea Dumnezeu.

Dar, în sfîrșit, iată de la Brăila știrea, care se-mprăștie ca fulgerul din mahalagioaică în mahalagioaică:

Sosesc! vin hagiii… duminică!

Emoție, fierbere și neastîmpăr!

Cu toții, bărbați, femei, bătrîni, tineri, cu toții duminică, dis-de-dimineață, la streaja orașului! Tocmai, pe seară, iacătă… au sosit chervanale.

Hagiii cobor!

Toată lumea se repede… Fiecare caută măcar să s-atingă cîtuși de cît de-un hagiu: îmbrățișări, sărutări, pe obraz, pe mîini, pe pulpana anteriului; babele mai credincioase fac mătănii și sărută papucii prăfuiți de pulberea pămîntului sfînt, și fericit acel care capătă din anafura, aiasma și mirul aduse așa de departe!

Acu pornesc cu toții în alai spre casă.

Hagiii merg înainte cu finice, cu lumînările de la Înviere și cu candela în care arde încă, cum a ars pe tot drumul, flacăra împrumutată de la mormîntul Domnului. Hagiii cîntă și mahalagiii țin isonul în sunetele clopotelor de la biserici.[…]

De-acuma, Hagi-Tănase e deputatul mahalalei; Hagi-Tănase dă povețe, e martor la învoieli și arbitru la desfaceri de daraveri încurcate; Hagi-Tănase împacă certurile și aplanează vechile prigoniri dintre mahalagii; Hagi-Tănase, cu un cuvînt, e temeiul moral al opiniei publice locale.

Frumoase timpuri patriarhale! multe din obiceiurile voastre s-au pierdut, dar cel puțin hagialîcul tot a rămas. Decît numai, în loc să-1 facă omul spre răsărit ca aldată, astăzi îl face spre apus; dar asta nu-semnează cumva că ar fi mai slabă evlavia.

Uitați-vă cu cîtă nerăbdare așteaptă colectiviștii pe d. Sturdza.

Sfârșitul sciței este o trimitere directă la activitatea politcă din acea vreme, care acum nu mai este percepută la fel că în 1900.

În schița Peste 50 de ani dramaturgul își amintește despre cum se desfășura deschiderea anului școlar, după „metoda lankastenană”. Această metodă nu ar transmite nimic cititorului modern însă contempornanii lui Caragiale știau că această metodă este de fapt un sistem pedagogic format în Anglia, în secolul al XVIII-lea care presupunea implicarea elevilor avansați în activitatea de predare a materei. Aceștia îi monitorizau pe elevii slabi.

Folosirea elementelor din imediata realitate, sau a evenimentelor istorice relativ apropiate face ca opera dramaturgului să fie greu înțeleasă de un cititor modern. Pentru cititorul contemporan lui Caragiale era foarte simplu să înțeleaga aluzia la răboiul ruso-turc, la anumite metode pedagogice care erau folosite în acea perioadă, însă pentru un cititor modern acest lucru este dificil dacă nu chiar imposibil. Astfel putem afirma că această parte din operă a rămas blocată undeva la începultul secolului al XX-lea, păstrând din păcate cu ea și frumusețea și umorul pe care aceste „mici cancanuri” le ofereau operei literare.

Fără aceste momente „delicioase” atunci, „greoaie și supărătoare” acum, opera marelui dramaturg se transformă dintr-o lectură relativ ușoară și frumoasă într-una greoaie.

Imaginea orașelor atunci și acum

Așa cum anumite elemente care țin de societate, de cancanuri, de evenimente istorice nu mai sunt înțelese astăzi, așa se întâmplă și cu imagianea orașelor care apar în opera caragialiană.

În subcapitolul de față ne propunem să analizăm câteva imagini care astăzi nu mai transmit aceleași mesaje despre opera lui Caragiale cititorilor cum o făceau altădată, și să le amintim pe cele care au reușit să rămână intacte și să păstreze odată cu trecerea timpului o mică parte din timpul pe care dramaturgul l-a ilustrat în opera sa.

Dacă anumite locuri au fost păstrate cu sfințenie de oamenii contempornai, printre aceste locuri numărându-se și casa lui Hagi Ilie Lumânărarul, altele au dispărut și odată cu ele a dispărut și atmosera familiară din opera lui Caragiale.

Casa lui Hagi Ilie a rămas apropae neschimbată. În schița Caut casă Caragiale își amintește cu nostalgie de casa în care a locuit pe durata studiilor în Ploiești. Acea casă pare să fie etalonul său în materie de arhitectură:

Atunci, ca în fața beduinului călător prin pustiul de nisip, începe să mi se ridice la depărtată zare fata morgana. Iat-o cât e de luminoasă ! Bun și neuitat adăpost! E casa lui Hagi Ilie lumânărarul, de la Sf. Gheorghe din Ploești, unde am stat atâta vreme cu chirie până să-mi completez studiile și să-mi obțiu diploma de patru clase primare la școala domnească. Cu cât mijesc ochii mai tare, cu atât bătrâna mea prietină apare mai limpede între cei patru salcâmi venerabili… Iată și liliecii… Au înflorit a doua oară — semn de toamnă lungă… îmi trimet de departe florile albe mirosul lor onest. Să ne apropiăm binișor și să intrăm în grădina care parcă n-are fund. Grădina asta — s-o vezi noaptea pe lună! […] Uitați-vă departe până-n ulucile cari d-abia se zăresc colo jos. Toată câmpia aceasta plină de bălării uriașe e curtea caselor. […] Dar ia să suiți numai, după mine, cele nouă trepte până-n pridvor. Vedeți cât de frumos se ține pe stâlpii lui bondoci de stejar cioplit! Ce cuminte adăpostește de bătăile arșiței și apelor cerului! Să trecem acum din pridvor în sală. Ce largă încăpere! Colea, la dreapta, două odăi; dincoace, la stânga, alte două. La deschizătura ferestrelor se vede cât de groase sunt zidurile. Pe firida uneia din ele, șed fără primejdie șase borcane respectabile de murături. Ce ziceți de sobe? Cu ce dignitate magistrală stau, proaspăt văruite, la locurile lor, gata să prezideze o dezbatere, într-una din ședințele lungilor nopți de iarnă ! Și iată cum, alăturea de perete, protectorul nebiruit, departe de ferestre și de uși, se odihnesc paturile copiilor, cu fața către lumina vetrei și cu căpătâiul sub icoane…

Caragiale nu se limitează la o descriere exterioară a casei sau numai la o descriere a casei, el îsi aduce aminte de încăperile acesteia, de borcanele cu muături, chiar și de bălările uriașe din curtea casei. Această descriere este cât se poate de realistă, casa existând în realitate așa cum a descris-o dramaturgul cu o singură excepție, casa se numește casa Hagi Prodan și nu casa Hagi Ilie Lumânărarul.

Astăzi casa mult visată de Caragiale este un obiectiv turistic al Ploieștiului, ea a fost reastaurată după cel de-al doilea Război Mondial și poartă denumirea de Casa Hagi Prodan.

Dacă atmosfera familiară din schița Caut casă este recreată în momentul în care cititorul depășește dimensiunea operei literare și trăiește el însuși sentimentele pe care autorul le-a avut atunci când a scris schița, datorită existenței casei care l-a impresionat pe Caragiale, nu putem spune același lucru și despre alte locuri cunoscute și familiare în epocă, dar care au rămas o enigmă pentru contemporani.

Un loc din acelși oraș, care a rămas la fel ca în 1900 și pe care cititorii contemporani îl mai pot percepe în același mod cum o făceau cititorii de odinioară este „Grand Hotel Victoria Română”. Așadar faimosul hotel care dă numele unui schițe caragialiene și în care simpatcul personaj a trebuit să îndure atâtea „torturi”, este o reproducere a unui hotel din realitatea autorului, dar care astăzi nu mai arată la fel și nu mai are aceeași denumire. Hotelul nu este singurul care a schimbat ceva și împrejurimile sunt altele astăzi, maidanul unde se juca personajul în copilărie nu o să mai fie zărit de un vizitator modern al Ploieștiului.

Un loc pe care astăzi românii nu îl cunosc și din această cauză nici nu-și pot imagina cum arătau evenimentele petrecute în Bucureștiul secolului al XIX-lea este Cafeneaua Filacawski. Acest loc în care personajele lui Caragiale preferă să se oprească este descris în Cănuță om sucit: „Cănuță nu mai fluiera. A plătit vizita doctorului. A plecat cu nevastă-sa. A tratat-o cu o cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. Pe urmă s-au suit amândoi într-o birje; au mers acasă, s-au împăcat și au trăit încă destulă vreme împreună.” Cafeneaua Filacawski nu mai este cunoscută cititorilor contemporani întrucât ea a fost închisă în anul 1898. Însă într-unul din ziarele contemporane găsim o descriere a cafenelei mult îndrăgită de personajele lui Caragiale, care ne ajută să recreem atmosfera pe care cititorii contemporani autorului o cunoșteau, iar care nouă ne-a fost interzisă. Zona care astăzi este una liniștită era un punct de atracție pentru iubitorii vieții mondene, această zonă este descrisă în amănunt:

Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, în acest perimetru cu largi rezonanțe istorice avea să fie deschis poate cel mai îndrăgit local din Capitală: cafeneaua Fialkowski. Pe locul unde astăzi se află blocul cunoscut în istoria Bucureștilor cu denumirea Socomet-Adriatica se aflau, odinioară, casele lui Iancu Ghica, fiul lui Alexandru Ghica. Povestea începe, practic, în 1853 când, după ce croitorul Torok a cumpărat casele de la Iancu Ghica, i-a închiriat lui Fialkowski „întreg parterul și subsolul” pentru a-și deschide o cofetărie și o cafenea. „Dintre cafenelele «europene», la o deosebită notorietate va ajunge aceea întemeiată în 1853 de polonezul românizat Fialkowski. Situată în Piața Teatrului Național, în parterul imobilului Torok (…), ea va dura până în 1898”, spune Constantin C. Giurescu în „Istoria Bucureștilor”.[…] Stabiliment cu „salon fasionabil” Popularitatea cafenelei Fialkowski a crescut foarte mult și datorită faptului că era frecventată de oameni de seamă ai acelor vremuri.

Nici berărăria unde Lache și Mache se opreau să se odihnească puțin nu mai e aceași astăzi. Admosfera pe care o aveau personajele lui Caragiale este imposibil de recreat din cauză că locurile ca beraria Gambrinus nu mai există astăzi.

Un loc care s-a păstrat intact, exact așa cum l-a descris Caragiale în opera sa este castelul Iulia Hașdeu. După o vizită pe care dramaturgul i-o face lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, rămâne impresionat de frumusețea și unicitatea castelului, Caragiale decide să îl creioneze în scița O vizită la castelu «Iulia Hașdeu»:

Am fost alaltăieri la castelul „Iulia Hasdeu" de la Cîmpina unde am petrecut o zi nespus de încîntătoare[…] E un castel tare și totdeodată un templu. Baza lui are forma simetrică a unei cruci; axa-i principală urmează o linie perpendiculară pe meridian, așa că fațada templului privește drept la răsărit.[…] Castelul-templu are două aripe cu cîte un cat și un donjon central, înalt de optsprezece metri. El se ridică mîndru în mijlocul unei curți largi, avînd la dreapta lui, ca de streajă, niște nuci bătrîni, iar la stînga, o grădiniță de flori tinere, scăldate toată —ziua în lumina soarelui. Castelul-templu are de jur împrejur, la fiecare rînd, terase largi, împrejmuite toate cu stîlpi scurți de granit, acoperiți cu table de aceeași piatră, în stil druidic. Fațada e tot de granit cioplit fără lustru. Suindu-te pe terasa de jos, de la picioarele donjonului, dai de intrare. O muche de piatră, lată cam de o palmă, desparte vertical drept în două intrarea deschisă. Această muche e muchea ușii principale: o bucată de granit masiv, grea de cîteva mii de kg, care se deschide cu mare ușurință, învârtindu-se alunecos pe o osie de fier ce-i trece prin mijloc.

Când ușa este deschisă, i se vede numai muchea; cînd este închisă, acoperind perfect intrarea, se vede pe placa ei de piatră blazonul familiei Hasdeu, iar dasupra o panglică zburătoare: „E PUR SI MUOVE”[…] intrăm în vestibul.

Castelul descris de Caragiale poate fi cunoscut și de cititorul contemporan întrucât acesta există și astăzi exact așa cum la ilustrat dramatrgul în paginile operei sale.

După o descriere minuțioasă a exteriorului și un scurt istoric al castelului dramaturgul pătrunde în interiorul acestuia și îl descrie în detaliu:

A doua ușe este asemenea deschisă: e cu două canaturi date în cele două laturi, prezentînd două oglinzi, cari, așezate paralel, reproduc una într-alta la nesfîrșit imaginea noastră.

— Simbolul puterii etern și infinit creatoare! Pășim pragul, și ne aflăm sub domul înalt al donjonului din centrul clădirii. În mijlocul sălii circulare stă liniștit un stîlp masiv de zidărie de coloarea marmorei trandafirii; pe dînsul se reazimă două scări de fier ușoare, cari suie la brîul interior al donjonului, unde de jur împrejur e o galerie metalică. În partea din spate a stîlpului, împotriva ușii de intrare, e o scară, care suie la celelalte două.

În rînd cu galeria, deasupra stîlpului pe care se reazimă scările, este un pod susținut de stîlpi subțiri de fier; deasupra acestui pod stă, sub domul albastru, statua Mîntuitorului, o dată și jumătate mărimea naturală. Statua este de lemn și colorată, după stilul evului mediu; este o operă de rară frumusețe a sculptorului Casciani din Paris. Mîntuitorul se ridică, deasupra unor nouri, către cer cu brațele deschise, cu privirea aplecată către pămîntul pe care-l părăsește și pe care-l binecuvintează cu amândouă mîinile.[…]  la dreapta și la stînga cite două saloane, unul mare și altul mic; în fund, un altar, și in fundul altarului, un piano. Acustica bolții acestui altar e de o putere care foarte rar se poate realiza prin voința arhitectului. Un acord produce o rezonanță care umple bogat întreg interiorul domului, deșteptînd glasul adormit al golului…

De o parte și de alta a altarului, două Încăperi pentru bibliotecă unde se pot în bunăvoie odihni mii de volume înțelepte…

Fereastra altarului e roșie, iar ale celor două biblioteci, una verde și cealaltă albastră… În salon stă un portret în mărime naturală al Iuliei Hasdeu…

Nu doar castelul poate fi perceput de un cititor contemporat exact așa cum îl percepea un cititor din secolul al XX-lea, ci și atmosfera sobră întâlnită în interiorul acestuia, chiar înfricoșătoare dacă ținem cont de evenimentele care au dus la construcția lui și de faptul că acest loc este un mijloc de comunicare cu Iulia Hașdeu, fiica decedată a lui B. P. Hașdeu. Aceste aspecte fiind și ele „prinse” de Caragiale în operă și putând fi înțelese și astăzi exact așa cum erau înțelese și în 1900.

Întrucât Caragiale a realizat o operă bazate pe evenimentele cotidiene, inspirându-se din realitate și utiliând locurile bine cunoscute ale României secolului al XIX-lea și începutul secolului al –lea, puteam spune că o parte din opera literară s-a degradat, întrucât ea nu mai transmite atât de mult ca odinioară.

Este remarcabil cum o operă literară în care decorul este prăfuit, învechit, reușește să ne transmită și astăzi o mulțime de sentimente, să ne critice și astăzi, să ne surprindă, dar mai ales să vorbească cu atâta actualitate despre caracterul nostru.

Toate vechi și nouă toate

În capitolul de față ne propunem să analizăm câteva elemente sociale care apar în opera lui I.L. Caragiale și care sunt valabile și astăzi.

Printre aceste elemnte se numără adulterul prezent în piesa de teatru O scrisoare pierdută, acest defect moral al oamenilor este prezent și astăzi atât în piesele de teatru, dar în special în realitate. Astfel cititorul contemporan citește cu ușurință faimoasa piesă de teatru, o poate interpreta sau se poate simți mustrat, în același mod în care se simțeau și cititorii din 1900, în cazul în care se regăsește în pielea Don Juanului Tipatescu, a doamnei Zoe, sau de ce nu a încornoratului Trahanache (să nu uităm ca dramaturgul a satirizat prima oară prostia și indiferența).

Semidoctul creionat de Caragiale în personajul Mitică și preluat ulterior de alți scriitori printre care Camil Petrescu în Mitică Popescu, este și el ușor de identificat de un cititor contemporan. Mitică se află pretutindeni atât în operele literare actuale cât mai ales în societatea de astăzi. Astfel, am putea spune că semidoctul este prima tipologie de personaje pe care cititorul nostru contemporan o recunoaște și o poate interpreta.

Loredana Ilie observă în lucrarea sa, Un veac de caragialism, prezența Don Juanului întruchipat de Nae Ghirimea în piesa de teatru D’ale carnavalului, sau Mitică Lefterescu în Five o’clock. Don Juanul va apărea și la Mircea Eliade în chipul lui Pavel Ancient din Întoarcerea din Rai. Pe lângă operele literare actuale în care Don Juanul continuă să apară putem menționa și cadrul real în care acesta își face simțită prezența și care îl ajuta foarte mult pe un cititor modern să înțeleagă tipul „cuceritorului”.

Nici demagogul sau clasa politică coruptă nu se deosebește de societatea actuală, reprezentând astfel un element important care face din Caragiale un autor contemporan.

Tudor Mușatescu utilizează un element cheie din opera dramaturgului și anume familia burgheză. Chiar dacă astăzi termenul burghez este îvechit, folosindu-se sintagma „de familie bună”, trăsăturile acestei categorii sociale sunt aceleași. Astăzi cititorul contemporan are aceleași sentimente pe care le avea și cititorul de la 1900 când citește schița Cadou sau Luna de miere.

Chiriașul bucureștean din vremea lui Caragiale pare să fi rămas neschimbat de trecerea timpului, pe el îl întâlnim și astăzi, mereu mofturos, mereu găsește nod în papură și ca orice locuitor balcanic dorește mult dar vrea să ofere foarte puțin, dacă se poate nimic. Astfel că schițe precum Caut casă sau De închiriat nu ne pun foarte mari dificultăți în înțelegerea tipologiei umane pe care dramaturgul a dorit s-o ilustreze.

Caragiale a dorit să realizeze o „momografie” a societății sale, ce nu a știut Caragiale este că a reușit să realizeze o „monografie” a românilor. Deși multe dintre locurile pe care le-a descris astăzi nu ne mai transmit nimic din atmosfera de odinioară opera dramaturgului reușește să „ne prindă” moravurile și să ne critice viciile indiferent de epocă.

Faptul că s-a inspirat din realitatea cotidiană face ca o mică parte din opera autorului să se supună trecerii timpului (elementele discutate anterior în capitol care nu mai sunt înțelese în totatlitate de cititor), dar în același timp face ca mare parte din opera dramaturgului să reziste în timp.

Cel mai important element social pe care Caragiale a reușit să-l creioneze în literatură este comportamentul omului de rând care indiferent de vreme, indiferent de schimbarea vocabularului, va rămâne neschimbat și va fi mereu înțeles de cititori fără să se țină cont de barierele temporale.

Actualizarea lui Caragiale.

De-a lungul timpului s-a vorbit foarte mult despre actualitatea lui I.L. Caragiale dar și despre actualizarea operei acestuia. Așa cum critica susține opera marelui dramaturg român este una de actualitate dar în acelasi timp este una actualizată permanent de către scriitorii contemporani.

Când vorbim despre actualizarea operei lui Caragiale trebuie să avem în vedere elemente ca: absurdul, umorul, grotescul, satira, ironia, parodia și nu în ultimul rând limbajul.

Mulți critci consideră că opera lui Caragiale este încă una de actualitate, aceasta a servit ca sursă de inspirație multor scriitori români astfel ea fiind în permanență actualizată.

Actualizarea operei lui I.L. Caragiale este realizată de scriitoti postcaragialieni, care preiau teme cunoscute, personaje, elemente sociale și le aduc în cotidian.

Intertextualitatea

În acest captitol ne propunem să analizează nu doar modul în care opera lui Caragiale apare în alte opere literare (în general opere care aparțin postmodernismului), dar dorim să oferim un exemplu de intertextualitate în opera lui Caragiale.

Deși acest mod textual este abordat în special de autorii postmoderni, el apare și în opera casicilor. Așa cum menționează Ruxandra Bontilă în lucrarea sa, Elemente de poetică generală. Către o poetică a( re)scrierii termenul de intertextualitate presupune:

 Intertextualitatea(<intertexto = a se insinua în țesătură), presupune o trăsătură implicită a textualității, desemnează acea proprietate a textului (literar) de a fi legat (deliberat sau nu) de alte texte anterioare, aparținînd unor autori precedenți. Termenul de intertextualitate a fost discutat și de criticul literar de origine bulgară J. Kristeva. Kristeva a ajuns la termenul de intertextuaitate pornind de la termenul de „dialogism textual”. Intertextualitatea presupune relația între texte literare pe care le separă epoca (timpul istoric), dar și genul literar.

Un alt element important din care a derivat intertextualiatatea și pe care autoarea îl semnalează în lucrarea sa este dialogismul. Element care a fost folosit de Caragiale în opera sa. Dialogismul presupune:

Dialogismul, sinonim aproximativ al intertextualității – concept preluat de Julia Kristeva (Cuvântul, dialogul, romanul) de la Mihail Bahtin pentru a explica specificul raportării la alteritatea discursivă sau textuală. Satira menippee , gen dialogic, structură eterogenă și eteroclită, pregătește polifonia romanescă. Interpretarea bahtiniană a parodiei ca dublare / oglindire comică a genurilor înalte și solemne, în antichitatea greco-latină și în literatura europeană a Evului Mediu și Renașterii. Saturnalicul, carnavalescul, „parodia sacra” și prelungirile lor ulterioare.

Termenii propuși de Gérard Genette pentru intertextualitate sunt amintiți de Ruxandra Bontilă și analizați în lucrarea, Elemente de poetică generală. Către o poetică a( re)scrierii. Acești termeni (hipertextualitatea, pastișa, parodia, travesti, șarja etc.) sunt întâlniți și în opera dramaturgului:

Gérard Genette, Palimpsestes: transtextualitatea ca obiect al poeticii; tipurile ei: intertextualitatea, „relația de coprezență a două sau mai multe texte” (citatul, plagiatul, aluzia), paratextualitatea (titlu, subtitlu, prefețe etc.), metatextualitatea (relația de comentariu), arhitextualitatea (relația textului cu genul sau specia), hipertextualitatea – relația de derivare a unui hipertext dintr-un hipotext; imitație și transformare, pastișă, parodie, eroi-comic, travesti, șarjă, à la manière de, forgerie, transpoziție. Meritele și limitele taxonomiei lui Genette.

Criticul literar Al. Călinescu remarcă prezența intertextualității în opera caragialiană. Acesta susține că Momentele și Schițele marelui dramaturg nu sunt simple parodii, ele presupun transformarea unui text în altul:

Rețeta propusă de Caragiale arată că nu avem de-a face cu o simplă parodie: este vorba mai curînd de transformarea unui text într-altul (și, semnificativ, textul de bază este un fapt divers de ziar), ceea ce duce la un exercițiu de stil după principiul, exploatat adesea de Caragiale, „temei cu variațiuni”; textul rezultat este o variantă stilistică nouă, indicînd o anumită manieră literară. Scriitorul — repetăm — explorează astfel virtualitățile discursului literar, prefigurînd orientări ulterioare, ca sămănătorismul sau poporanismul (acesta din urmă vizat, prin analiza unui „model de gen”, și într-un text din 1910, Nimic nou…

În opera sa, În Nirvana, care pare a fi o scurta biografie a lui Eminescu, încercând prin această operă să arate lumii adevărul despre viața poetului, Caragiale utilizează numeroase strategii de „transtextualitate”, în special aluzii și citate atribuite de G. Genette intertextualității. Deși textul nu este o pastiștă, așa cu ne-a obișnuit Caragiale, în această operă dramaturgul dă o notă dramatică schiței, textul fiind unul memorabil. Încă din titlul schiței sesizăm o aluzie la budism.

Nirvana (pali. Nibbana, sanscr. Nirvana – ad litt. Stingere, alegoric evadare din durere). Ultimul stadiu, starea supremă – în budism și jainism- care încheie șirul reîncarnărilor (*samsara) punînd capăt oricărui fel de existență și astfel eliberând omul de suferință, în acest sens, nirvana este nu numai curmarea definitivă a durerii și dobândirea liniștii absolute, accepția curentă, de fericire eternă, abate noțiunea mai degrabă spre un conținut mitologic, decât spre unul metafizic, iar în atare plan mitic, nirvana a ajuns să fie identificată uneori cu Paradisul, fără să fi existat vreodată totuși identitate între aceste noțiuni. Nirvana este defapt eternitatea, pacea veșnică, inexisteța, adică antipodul lumii lucrurile schimbătoare și iustabile, al lumii pline de agitație, emoție și suferință, așadar în acest înțeles, trecerea În nirvana echivalează cu mântuirea. Nirvana este o țintă abordabilă printr-un exercițiu dificil și complex: numai cel care are fericirea lăuntrică, bucuria lăuntrică, precum și lumina lăuntrică, acel yogin devenit una cu Brahman ajunge la stingerea în Brahman [brahmanirvana]. În concepția budistă orice om poate ajunge în nirvana dacă a devenit sfânt, exersându-și Îndelung cele cinci virtuți: credința, bărbăția, atenția, concentrarea și înțelepciunea[…].

Titlul operei nu este ales doar pentru a sugera anumite evenimente legate de viața sau de moartea lui Eminescu, acest titlu are legătură și cu opera poetului. În poeziile sale el face referire la budism: Egipetul, Rugăciunea unui dac, Kamadeva sau Eu nu cred nici în Iehova sunt doar câteva din poeziile în care Eminescu face referire la această religie.

Titlul nu este singura aluzie la această religie, în text apărând și alte cuvinte care ne trimit la budism:

Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul, și să-mi cânte Nirvana, ținta supremă a lui Buda-Çakiamuni. O așa încordare, un așa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfârșitului. După cutremur, el nu s-a mai închis în odaie să se culce și să mai facă ce făcea mai nainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, până ce a căzut sub loviturile vrăjmașului pe care-l purta în sânu-i încă din sânul maicii sale. Copil al unei rase nobile și bătrâne, în el se petrecea lupta decizivă între flacăra celei mai înalte vieți și germenul distrugerii finale a rasei – geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică. Încercarea, drumul către Nirvana a fost tot așa de dureroasă cât și de strălucită. […] Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările. Generații întregi or să suie cu pompa dealul care duce la Șerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana – așa de frumos cântată, atât de mult dorită – pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi.

Conținutul operei În Nirvana nu este doar o aluzie la anumite credinție și practici religioase, Caragiale recurge și la trimiteri la opera poetului, menționând titlul poemului emblematic pentru Eminescu, Luceafărul.

Intertextualitatea se remarcă și în momentul în care dramaturgul descrie scena când i s-a prezentat textul unei poezii de dragoste: „ Era o bucată dedicată unei actrițe de care el era foarte înamorat. D-abia mai țin minte. Știu atâta că era vorba de strălucirea și bogățiile unui rege asirian nenorocit de o pasiune contrariată… cam așa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a și publicat prin '68 sau '69 în Familia din Pesta. [..] Am văzut mai târziu «Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este…»”, aici Caragiale face aluzie la poezia Venere și Madonă.

O altă aluzie la opera lui Eminescu o realizează Caragiale în momentul când îl descrie pe poet: „Atunci era o sbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, cari lăsau să se întrevază destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârșească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două – trei zile se arăta iar liniștit ca „Luceafărul” lui nemuritor și rece.”, și de această dată dramaturgul face referire la capodoperea lui Eminescu, Luceafărul.

În text există aluzii la evenimente din realitate una din ele este existența generalului Moltke: „Plecau amândoi în străinătate, el la Viena, celălalt la Berlin. Militarul era frate mai mare; tot așa de frumos, de blând și de ciudat – o isbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în câteva luni a speriat Academia militară cu talentele lui și a dat un examen care l-a făcut pe mareșalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărât să-l ia pe lângă dansul. „

În Nirvana nu este singura schiță în care Caragiale face aluzie la Eminescu, o altă schiță unde apare intertextualitatea este Două Note, aici autorul Momentelor citează din Scrisoarea I:

Și când propria ta viață singur n'o știi pe de rost,

O să'și bată alții capul s'o pătrunză cum a fost!

Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,

Printre tomuri brăcuite așezat, și el un brac,

Aticismul limbei tale o să-l pună la cântar,

Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari,

Și te-o strânge 'n două șiruri, așezându-te la coadă

În vreo notă prizărită sub o pagină neroadă.

În această operă aluziile nu se opresc doar la literatura română, ci ele strabat lumea literaturii universalale, însă nici arta nu este uitată de autorul Momentelor:

Biblioteci întregi s'au scris numai despre « Hamlet », și roatele tipografilor noștri de mii și sute de ori se'nvârtesc pe zi și or să se mai învârtească în pofida lui Eminescu. Liber încă odată oricine să-și alăture pe o bucată de hârtie numele-i de o zi cu un nume pe veci trainic, cum se aprinde un chibrit în fața soarelui; liber e oricine să spună despre o operă de arta și ce știe și ce nu, și dacă o pricepe și dacă nu, numească-se el Taine, sau fie ilustrul ciubotar al lui Apelles.

Care artist, care amator, care om de bun simț și de treabă ar îndrăzni să ia un penel și să îndrepteze o trăsătură măcar a unui Rafael, să prefacă numai o măsură a lui Bethoven, ori să potrivească coapsa lui Apolon sau șoldul unei Venere, dupa personala lui judecată și după pornirea gustului său actual?

Astfel găsim aluzii la opera lui Shakespeare, la lucrările critice scrise despre operele lui Eminescu și Shakespeare, dar și aluzii despre pictura și muzica clasică.

Aluzii la operele marilor clasici ai literaturii universale, dar și la adresa poeților romantici sunt sesizate în opera Câteva Păreri:

Mă rog, câteva întrebări: Au tendență piesele lui Shakespeare?— De sigur, nu. Dar Tacit?… dar Divina Comedia?— Ba bine că nu. Dar le Tartuffe? — Mai ales. Dar discursurile lui Demostene, și, fără șovăire aș zice, toate discursurile celebre, începând cu cele antice și isprăvind cu ale d-lui Fleva? Se înțelege că au tendență, căci nu s'ar putea orator politic fără tendență. Poeziile lui Byron? —nu; ale lui Goethe? — nici atât; ale simpaticului nostrum academic Anton Naum?— și mai puțin. Dar ale lui Schiller, ale poeților noștri socialiști? — de sigur că au.

Intertextualitatea apare și în O făclie de Paști atunci când dramaturgul face referire la teorii celebre, prezentate și în capitolul anterior, precum atavismul, sau teoria lombrosiană. Aceste teorii sunt întâlnite în medicină. Conform acestora criminalii se disting prin anumite trăsături.

Așa cum explicam anterior, la începutul acestui capitol, intertextualitatea este o tehnică narativă folosită în postmodernism. Printre scriitorii postmoderni care au inserat în creațiile lor, au făcut aluzii sau au citat din opera lui Caragilae folosind intertextualitatea se numară: Mircea Cărtarescu și Ioan Groșan.

În Levantul Cărtărescu utilizează nu doar limbajul lui Caragiale, dar și personajele acestuia ( Leonidas, Zoe): „Zîna nopței, adincimii și răcorii, Ce Moiră ne impinse să-ți vedem subt pleoape sorii, Sorii negri ce in pepturi ne aprind un negru foc? Iată-ne: Ampotrofagul, cavalerul Languedoc, Zenaida, sorioara-mi, Zoe, dama bărbătoasă, Toți plecăm privirea noastră subt o vrajă ce ne-apasă.”

Ioan Groșan folosește intertextualitatea, dar spre deosebire de Cărtărescu care folosește numele personajelor lui Caragiale, acesta se folosește doar de limbajul lui Caragiale: „Aiurezi, monșer…”, „căldură mare”

Deși această tehnică narativă este una caracteristică epocii contemporne, ea a fost folosită de autorul Momentelor cu o sută de ani înaintea contempornanilor. Prin folosirea aceste tehnici narative putem afirma că opera lui Caragiale este una de actualitate.

O altă tehnică folosită de Caragiale în opeara sa care a fost utilizată și valorificată ulterior în postmodernism presupune includerea cititorului în actul de creație, astfel întâlnim situații ca în schița Premiul întâi: „Numai d-ta, iubite cetitor, numai d-ta, care încă n-ai fost mamă, nu vei putea înțelege emoția și neastâmpărul din ce m ce crescânde ale mamei lui Artur, grațioasa madam Aglae Ionescu.”

Ținând cont de tehnicile narative moderne pe care dramaturgul le folosește în opera literară putem spune că aceasta este una de actualitate.

„Moftul” și kitschul.

Ștefan Cazimir afirmă că primul scriitor român care a folosit kitschul în opera sa este Caragiale, deși acest termen nu exista în aceea perioadă. Astfel Caragiale folosește termenul de moft pentru a defini această categorie estetică.

În Dicționar Universal al Limbei Române din 1896 Lazăr Șăineanu spunea că moftul este: „1. Lucru fără valore; 2. Minciună, flec.” În Dicționarul explicativ al Limbii Române din 1998 moftul este: „1. Lucru, problemă fără valoare, fără însemnătate, fleac, nimic, bagadelă. 2. Capricii, fandoseli,nazuri,fasoane.”. după cum se observă sensul cuvântului a rămas același de-a lungul timpului făcând referire la același numitor, însă în DEX apare un nou termen pe care Ștefan Cazimir îl atribuie operei lui Caragiale și care se aseamănă ca sens cu cel menționat mai sus, acest termen este kitschul: „termen folosit pentru a desemna obiect decorativ de prost gust. Reproducere sau copiere pe scară industrială a unor opere de artă, multiplicate și valorificate comercial.”

Ștefan Cazimir nu se rezumă numai la definiția din DEX a kitschului, el analizează acest aspect la nivelul operelor de artă, la nivelul tehnicilor narative folosite de autori, dar și la nivelul mediului social și al personajelor pe care aceștia le zugrăvesc. Astfel în opera sa, I.L. Caragiale față în față cu kitschul acetsta afirmă că termenul reprezintă mult mai mult decât o copie a unei opere de artă, el este o etică:

Există o etică kitsch, caracterizată prin refuzul autenticității, prin triumful aparenței asupra esenței, există kitsch în sfera comportamentelor, există kitsch în viața cotidiană, manifestat prin frenezia acumulării, aglomerarea obiectelor, inadecvarea și mediocritatea lor. Sub raport istoric, prima epocă de afirmare a kitschului corespunde perioadei dintre 1870 și 1914, cu iluziile ei de stabilitate socială și cu accesul păturii mijlocii la un anumit nivel de prosperitate și confort. După opinia lui Abraham Moles, kitschul s-ar întîlni în toate culturile care implică instinctul de proprietate, „dar el se asociază în special cu triumful clasei medii”. În secolul nostru, fenomenul va îmbrăca noi aspecte și semnificatii, dezvoltîndu-se totodată considerabil.

Numitorul comun al tuturor înfățișărilor kitschului îl reprezinta tendința de uniformizare sau, cu alt termen, entropia socială. În sfera socială, entropia devine sinonimă cu uniformizarea indivizilor, ștergerea deosebirilor, instalarea banalității și mediocrității colective.

Astfel criticul identifică câteva trăsături distinctive ale omului kitsch printre care se numără lipsa de personalitate, lipsa de relief, lipsa de consecvență, lipsa de caracter, dorința de a nu fi contrazis și ideea că doar ce spune el este adevărat, dedublarea, optimismul, dorința de a ajunge pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei sociale.

Analizând citatul de mai sus înțelegem că fără să știe în acel moment Caragiale a fost printre primii scriitori care au utilizat kitschul în literatură. Așa cum afirmă și Ștefan Cazimir lumea lui Caragiale reprezintă „trimful clasei medii”, este o lume în care tendința de uniformizare este dusă la extrem. Aici numitorul comun este dat de diferența dintre estență și aparență, în general personajele lui Caragiale aspiră la o existență superioară, dar nu vor să depună nici cel mai mic efort pentru a-și realiza visul, în aceste condiții se instalează banalitatea, dar nu una individulă ci una colectivă dând astfel o notă comică narațiunii.

Omenii kitsh despre care vorbește Ștefan Cazimir, oamenii lipsiți de individualitate, cărora nu le place să fie contraziși și care consideră că numai părerile lor sunt adevrărate, sunt conturați și de Caragiale în opera sa. Altfel apar personaje precum domana Georgescu care nu vrea să înțeleagă că băiatul ei nu poate fi un bun avocat, oricât de mult se străduiește interlocutorul ei să-i explice nu reușește să o convingă tot ce face este să o supere, ea știe una și bună, copilul ei este împiedicat de o materie nesemnificativă că să poată face facultate și să devină avocat, el este împiedicat de Morală. Printre personajele kitsh conturate de dramaturg se află și Acrivița, aceeași încăpățânare ca a doamnei Georgescu îi este atribuită și acestui personaj, ea crede că soțul ei o înșeală așa că iși pune slugile să-l urmărească, însă încăpățânarea ei depașește orice limită în momentul în care își suspectează și slugile că îi ascund adevărul. Ea crede și vrea ca ceea ce crede să fie adevărat și anume că Ianulea îi este infidel. Același tip de personaje discutat anterior apare și în Boris Sarafoff! însă aici optimisul și iluziile deșarte fac din cei trei jurnaliști niște oamnei kitsch. Ei cred că pot rezolva o problemă importantă pentru țară când de fapt, ei nu fac decât să complice lucrurile.

Întrucât termenul de kitsch nu exista în acea perioadă, Caragiale și-a numit personaje simplu: Moftangiu și Moftangioaică. Ștefan Cazimir remarcă acest aspect susținând că termenul este strans legat de noțiunea modernă de om kitsch: „Moftangiul și Moftangioaica în toate chipurile în care se poate arăta la noi acest tip «așa de cunoscut și așa de des întîlnit…».” Intenția monografică este evidentă și axată ferm pe noțiunea de „moftangiu”. Ce înseamnă acest termen ? Tiktin îl derivă din turcescul *muftağy „cel care vrea să aibă totul gratis”, accepție perfect compatibilă, sub incidența unor lămuriri anterioare, cu aceea sugerată de radicalul moft.” Dacă vorbim de moftangii ar trebuii să nu uităm de chiriașul bucureștean, foarte bine creionat de Caragiale pentru aceasta tipologie. Chiriașul bucureșten dorește foarte mult dar la un preț foarte mic, dacă s-ar putea gratis. El vrea o casă mare, cu șase camere spațioase, numai o fereastra pentru fiecare cameră, casa să nu fie cu geamurile în strada și să fie în centrul orașului, dar când vine vorba de preț aceasta trebuie să fie mai ieftină decât o căsuță de la periferie:

 În sfârșit, îmi zice rătăcitorul, plictisit de atâtea dificultăți din parte-mi; în sfârșit, ce fel de casă vrei? poate să ți-o găsesc eu singur, fară să mai alergi și dumneata.

— Ce casă vreau? zic eu și mai plictisit. Uite ce casă vreau… Vreau o casă cu șase odăi mari, fiecare nu mai mult decât cu o fereastră și o ușă, cu sală de baie, cu bucătărie, două odăi pentru slugi, cu parchete, cu apă-n curte și-n odăi, cu tout à l’égot, cu seră, cu grădină de fructe și grădină de flori și un havuz mare, în mijlocul curții… Asta vreau!

— Pe unde să fie?

— În centru… pe linia tramvaiului.

— Și cât vrei să dai pe an?

— Între o mie și o mie o sută…

— Bine, zice Ahasverus oftând resemnat, și vrea să plece.

— Stai! zic eu. Ia seama, Isaac, să nu fie cu zidul la uliță, să-mi scârție cu cărbune pe zid când ies de la școală… M-ai înțeles?

Caragiale flosește kitschul pentru a descrie atmosfera și a produce entuziasmul generat de unele produse ale artei plastice fin de siècle. Decorurile descrise de Caragiale sunt considerata de critică ca decoruri kitsch: „Decorul schiței Five o'clock include un hôtel somptuos, un salon splendid, un fecior în frac și cu mănuși albe. Madam Măndica Piscopesco și sora ei Tincuța își primesc invitații „în salonașul intim de cel mai pur stil Louis XV”. Ceaiul va fi oferit, într-un „serviciu de argint cu coroană de conte dasupra monogramei E. P.”

Un alt element kitsch este stilul de viața al personajelor, care se consideră superioare condițiiei lor și imită astfel stiluri de viața pe care le-au văzut sau despre care doar au citit: „Deslușim aici, după o remarcă a lui A. Moles, „ritualul unui anume mod de viață, ceaiul, organizarea servirii lui, regulile de primire, ziua «de primire» a doamnei”, adică un ansamblu de rituri însușit de burghezie prin imitarea nobilimii.” Uneori kitschul este dat de mobilitatea personajelor, acestea pot trece foarte repede peste demnitate, peste rigorile sociale pentru a-și face puțin noroc și a urca în ierarhia societății.

Lumea lui Caragiale are manieră, dar nu are stil, așa este și personajul său: „Personajele lui Caragiale în genere invocă frecvent, și cu gravitate „maniera”. Comisarul Mitică Pișculescu își încheie satisfăcut procesul-verbal constatînd că „în fine s-a convins propietarul că e mai bine cu o bună manieră”.

O alta particularitate a personajului lui Caragiale este acea de a emite opinii despre tot, el se informează și simte nevoia să transmită mai departe. Ștefan Cazimir încadrează această particulariatate în tipologia omului kitsch și afirmă că însuși Caragiale a subliniat acest comportament al personajelor sale: „Este ceea ce scriitorul a numit, sintetic, obligativitatea opiniilor, intitulîndu-și astfel și un savuros eseu, în concluzia căruia nota apăsat : ,,eu mă închin principiului sacru al libertății opiniunilor, dar în ruptul capului nu pot admite și obligativitatea lor”.”

Atitudinea este un elemet distinctiv al omului kitsch:

Dîndu-i-se cuvîntul de către președintele adunării electorate, Cațavencu „ia poză, trece cu importanță pintre mulțime și suie la tribună, își pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hîrtii și gazete și le așază pe tribună, apoi își trage batista și-și șterge cu eleganță avocățească fruntea. Este emoționat, tușește și luptă ostentativ cu emoția care pare a-1 birui.” întotdeauna impostura comică este una cusută cu ață albă, iar a lui Cațavencu nu face excepție. Mai importantă e însă aici nu calitatea, ci ținta simulării. Omul-kitsch nu-și trăiește cu adevărat emoțiile, dar este foarte mîndru de ele și pururi dornic să le etaleze. Lipsit el însuși de imaginație, îi vin în sprijin gesturile standard : oratorul își șterge fruntea „cu eleganță avocățească”, semnalîndu-și astfel apartenența la un corp și conformîn-du-se unui ritual. Conduita verbală a lui Cațavencu e supusă la rîndul ei unor reguli de „manieră”, fapt diagnosticat cu precizie de către Tipătescu : „nu înțeleg pentru ce între doi bărbați, cu oarecare pretenție de seriozitate, să mai încapă astfel de meșteșuguri și rafinării de maniere [s.m.], astfel de tirade distilate, cînd situația lor e așa de limpede…

Acesta deși nu are nici cel mai mic sentiment de emoție, disimuează pentru a-și convinge interlocutorii. Modul în care Cațavencu acționează este credibil pentru alegători dar fals în ochii lui Tipătescu care nu este străin de astfel de maniere.

Personajele lui Caragiale nu au fost considerate personaje kitsch numai prin atitudinea lor, ci și prin vestimentație și aspect fizic:

„Toaletele feminine introduc în tablou pete de culoare mai vie. Soția decanului avocaților „trage după dînsa o interminabilă rochie de catifea verde cu funde bogate de satin roșe” (25 de minute…).”

„Aspectul fizic, în unele cazuri, devine și el revelator: „E o damă de vreo treizeci de ani, foarte frumușică și bine făcută — afară de mîni, cari poate n-ar strica să fie mai micșoare, și, daca trebuie să judec după botine, și despre picioare aș îndrăzni să spun același lucru.” (Întîrziere) Grija continuă de „comme il faut” apare astfel întru totul legitimă.”

Nu doar femeile sunt caracterizate prin prisma oamenilor kitsch și bărbații preferă o astfel de vestimentație. Spre exemplu în schița Premiul întâi vestimentația tânărului Tiberiu lasă de dorit la capitolul bun gust :

Tânărul institutor poartă o redingotă neagră foarte lungă-n poale;

În schimb, pantalonii tot negri sunt destul de scurți; jiletca albă deschisă; o fundă mare rose-pâle la gât, ale cărei căpătâie fâlfâie la fiecare mișcare pe manișca egretie ca porțolanul; în picioare pantofi galbeni și ciorapi crême; în mâini mănuși gris-perle; o pălăriuță canotieră de paie de deosebite fețe, cu panglica ecoseză asortată și umbrelă cenușie de soare. Fiindcă-i vânt afară, pălăria este garantată cu șiretul petrecut printr-un nasture al redingotei.

Însă de departe cel mai important rol când vine vorba de moft în „Lumea lui Caragiale” îl are cuvântul. Aceasta este arma cu care toate personajele caragialiene sunt înzestrate:

Caragiale însuși atacă și se apără totodată stabilind o mitologie a moftului, zeu care „are în mână o sabie cu două ascuțișuri și cu vârful învârtit ca un burghiu, cu care mușcă, împunge și sfredelește” (Moftul. Studiu de mitologie populară). Grupul de Mitici, adică „eu”, nenea, d. deputat, junele, pacientul impacient, avocatul, oratorul, Popeștii, Ioneștii, Georgeștii, Tipăteștii și Brânzoveneștii și jupânii beneficiază toți de această armă secretă. Și pentru că marile bătălii.

Dacă prin atitudinea omului kitsch atât scriitorii cât și critica s-au îndepărtat de la aria semantică a cuvâtului, în ceea ce privește aspectul fizic al personajelor aceștia au folosit întocmai sensurile menționate în dicționar.

Personajele sale nu sunt singurele elemente kitsch la care Caragiale ținea, Ștefan Cazimir notează că scriitorului îi plăcea să colecționeze unele lucruri kitsch: „N-am spus nimic despre pasiunea lui Caragiale pentru ilustratele kitsch, colecționate de el cu aceeași duioșie ca și „perlele” din presa vremii. În 1906, mulțumindu-i lui Petre Th. Missir pentru o carte poștală celebrînd jubileul monarhiei, se declara hotărît s-o păstreze spre a o lăsa moștenire copiilor. Cu un an mai țîrziu, îi împărtășea lui Delavrancea o bucurie asemănătoare.”

Un alt element kitsch care apare în opera dramaturgului este orașul. Așa cum notează Dan Gulea în Pluviografi orașul în sărbătoare în opera lui I.L. Caragiale este un kitsch:

Orașul în sărbătoare este de un kitsch teribil: „Primăria […] a fumigat, ca pe vremea ciumei lui Pericles, orașul în stradele principale […] Geniul urîtului, al barocului și al monstruosului să fi prezidat la lucrare și nu ieșea mai bine. Capitala are aerul unei mitocance parvenite, care se îneacă în panglici, horbote, volante, diamanticale false, pene zugrăvite, ca să meargă la bal unde cei ce au poftit-o n-au poftit-o decît de silă.” E vorba de venirea în țară a „grațioasei noastre moștenitoare, A.S. Regala Maria de Edinburg, cu soțul său, viitorul nostru rege” și, firește, de apariția Moftului român (1893).

Caragiale a fost printre primii scriitori care au utilizat acest element în opera sa, a făcut acest lucru fără să știe ce importanță va avea în viitor. În momentul în care dramaturgul utilizează termenul de moft în literatura noastră nu se punea accent pe lucrurile banale, ci pe cele pompoase, descrise printr-un limbaj greoi și foarte încărcat. Acest lucru îl sesizează Ștefan Cazimir în opera sa:

Astăzi stim cu toții bine că existența creatoare a lui Caragiale și desfășurarea acțiunii lui critice au coincis cu „timpul cel mai lipsit de gust din cîte au existat vreodată în istoria europeană” (L. B.laga, Artă și valoare). Știm cu toții bine că arhitectura epocii s-a caracterizat în toate țările continentului, prin eclectismul ei paseist, prin juxtapunerea servilă a citatelor, prin conceperea stilului ca simplă cortină decorativă, prin belșug ornamental și vanitate pretențioasă. Știm cu toții că, în plastica aceleiași vremi, academismul sentimental și conformist a ocupat poziții dominante, bucurîndu-se de favoarea oficialității și satisfăcînd înclinarea publicului burghez către banalitatea pompoasă și acuratețea exterioară a „redării”. Știm că, în genul picturii istorice, un exponent calificat al kitschului, prin compozițiile lui teatrale și opulente, de un colorit exuberant și fals și de o perfectă nulitate a expresiei, a fost vienezul Hans Makart. Că, în toate artele, kitschul se întemeiază pe stereotipie, facilitate și epigonism, pe flatarea obișnuinței și pe repudierea efortului, pe triumful convenienței și pe demisia simțului critic.

Caragiale a știut-o înaintea tuturor.

Datorită existenței în prezent a elementelor kitsch (prin elemente kitsch înțelegându-se atât obiecte de decor,de vestimentație cât și caractere, atitunii) putem afirma ca opera lui Caragiale este una de actualitate, însă existența kitschului în opera literară nu se oprește aici. Asistăm la o actualizare a operei lui Caragiale, kitschul fiind preluat și reinterpretat și de alți autori printre aceștia se numară Tudor Arghezi, G. Călinescu, Camil Petrescu, I.A. Bassarabescu sau D.D. Pătrășcanu.

Caragiale descrie în opera sa o lume pestriță și plină de culoare în care elementele vizuale nu se potrivesc (Soția decanului avocaților „trage după dînsa o interminabilă rochie de catifea verde cu funde bogate de satin roșe” (25 de minute…). Cazimir susține în lucrarea sa că același tip de kitsch este folosit și de Arghezi în opera sa:

Kitschul se afla în atenția lui Arghezi cînd acesta identifică în admiratorii lui Edmond Rostand „publicul tuturor exhibițiunilor grandilocvente”, alcătuit din „cei care aplaudă pe generalul călare pentru că este călare. Cei care își comandă fotografiile «mărime naturală» în culori. Cumpărătorii și abonații gazetelor prost ilustrate și cu vopsele. Amatorii de cromolitografie. Proprietarii caselor fără stil, în odăile cărora figurează debarcarea lui Columb în America, Cleopatra cea frumoasă și… «Azi cu bani, mîine fără bani»” (Edmond Rostand: „Les romanesques”, în Seara, 1913, nr. 1330).

De remarcat este că deși precursorul său a extins aria semantică a cuvântului kitsch, Arghezi îl redă doar la nivel de suprafață, el prezentând doar elementele vizuale care nu se potrivesc neextinzând acest procedeu în descrierea atitudinii personajelor așa cum a făcut-o Caragiale.

Același lucru îl face și Camil Petrescu, mulțumindu-se să arate prin intermediul kitschului doar mediocritatea individului, banalitatea lui, dar nu și pitorescul acestuia: „Kitschul se afla în atenția lui Camil Petrescu cînd acesta cerceta Modalitatea și tehnica romanului polițist, lucrat „cu material prost, cu vopsele ieftine, așa cum se fabrică în serie covoare cu cadîne și lei, pentru decorat saloanele de mahala”, și care „trăiește speculînd logica anemică a cetitorului, mediocritatea imaginației lui, exploatîndu-i sentimentalitatea vulgară, dînd oricărui șiret banal iluzia unui joc al inteligenței” (Teze și antiteze).”

Ștefan Cazimir observă prezența kitschului și în opera lui G. Călinescu, Enigma Otiliei. Astfel atât „operele de artă” pe care Simion și Titi Tulea le realizează, cât șî cele doua personaje constituie în viziunea criticului elemente kitsch: „Kitschul se afla în atenția lui G. Călinescu cînd acesta infățișa îndeletnicirile artistice ale lui Sirnion și Titi Tulea („Nici un tabolu nu era original. Toate copiau cărți poștale ilustrate, clișee de prin cărți de calitatea cea mai proastă uneori și mai puerilă”), gusturile arhitectonice ale clienților burghezi, amatori de reședințe în stil gotic francez ori de fortărețe hispanice („Aceste case aveau un aer de provizorat, ca niște decoruri de teatru”).” Astfel putem afirma că Titi și Simion Tulea fac parte din categoria personajelor kitsch întrucât în cazul lor putem sesiza diferența dintre esența și aparență. Acestia doresc să fie recunoscuți drept artiști dar „operele lor” sunt doar niște reproduceri stângace ale unor cărți poștale de duzină.

În schița Un prânz de gală D.D. Pătrășcanu descrie omul kitsch în persoana unui profesor de franceză. În cazul acestui personaj kitschul pare să fie dat de aspectul fizic: „Renaud -cînd l-am cunoscut- să fi avut 40 de ani. Mai mult gros și nu tocmai înalt, cu pântecele proeminent, umbla iute-iute făcând însă pașii mici, din care pricină ori de cîte ori l-ai fi întâlnit pe stradă, fără voie te uitai după dînsul. Mai purta apoi și pantalonii foarte largi sus, fie din pricina conformației bogate, a abdomenului, fie in alte motive, în legătură poate cu vreo modă uitată, așa că și partea asta a îmbrăcămintei punea o nota distinctă făpturii lui.”

Renaud nu este un om kitsch numai prin înfățișare, el este descris ca fiind om kitsch și prin aspirațiile sale, aspirații care sunt în contrast cu esența sa. Acesta pretinde că prănzul la care a fost invitat interolcutorul său este unul de gală, însă realitatea este cu totul alta: „Bucuros că am scăpat relativ ușor, am ieșit în centru și am intrat într-un local de noapte, să iau un ceai…. căci merlanii lui Renaud îmi stăteau în gât. Pe când sorbeam băutura fierbinte, mă gândeam la evenimentele sării și în special la menu-ul ticluit de franțuz: „Hm… Mare ticălos… Auzi… Corbeille de fruits!…”

Dupa ce citim opera lui Pătrășcanu ne amintim imediat de pedagogul lui Caragiale, care vrea să pară mai mult decât este în realitate, care se îmbracă cu prost gust și care dorea să fie și el aclamat precum profesorul de la liceul „Traian”.

Însă el nu e singurul în opera marelui dramaturg întâlnim numeroase personaje care doresc să facă parte din înalta societate, dar a căror condiție materială și intelectuale este mediocră. Același lucru se poate spune și despre gusturile pe care aceste personaje le au și încearcă săle impună și altora. Un exemplu de astfel de personaje este schița Five o’clock unde familia Piscopesco încearcă din răsputeri să imite tradițiile englezești și să le impună invitaților:

Five o'clock pe englezește înseamnă ora cinci. În lumea mare, fiecare damă-și hotărăște o zi pe săptămână (jour fixe), când primește, la orele cinci după-amiază, vizite și face musafirilor tratație cu ceai; de aceea se mai zice și five o'clock tea, adică pe românește ceaiul de la ora cinci. În genere, damele din lumea mare publică în carnetul lui Claymoor, spre știința numeroaselor lor cunoștințe, ziua lor de primire. De exemplu, citim în „L'Independance roumaine”:

„Madame Esmeralde Piscopesco, five o'clock tea tous les jeudis.”

– Azi e joi. Haide, zic eu, la Madame Piscopesco.

Feciorul în frac și cu mănuși albe mă introduce în salonul splendid al somptuosului hôtel Piscopesco. Dar nu văz pe nimeni… A! În fund! auz, în salonașul intim de cel mai pur stil Louis XV, ciripind pe-ntrecute, ca doi scatii, două glasuri de coconițe. Merg acolo. Madam' Măndica Piscopesco cu surioara sa, Madam' Tincuța Popesco. Cocoana Măndica mă-ntâmpină cu grația-i obișnuită. Mărturisesc drept… Am mare slăbiciune de ceea ce francezul numește la causerie și de aceea frecventez bucuros cercurile mondains. Îmi place adică, pe românește, să stau de vorbă cu damele din lumea mare. Găsesc în conversația lor mult mai multă grație decât în conversația bărbaților. Femeile știu să spună o mie și o sută de nimicuri într-un mod mult mai interesant decât spun bărbații lucrurile cele mai serioase… O floare, o panglicuță, o deosebire d-abia simțită între două nuanțe, un nimic, distilate prin mintea subtilă a unei femei și exprimate prin acele dulci modulațiuni de voce și prin jocul acela încântător al luminilor ochilor capătă, pentru mine cel puțin, un farmec invincibil, iată-mă dar în elementul meu… Aci desigur, am să petrec câteva momente delicioase.

I.A. Bassarabscu conturează omul kitsch în persoana coanei Sultana, aceasta dorește să arate ca este mai presus de „șefuleasa de la vale”, iar stradania de a fi altceva decât este o transformă într-un personaj kitsch: „Ce zici Traiane? E curățică șefuleasa de la vale, dar cam gâsculița… să-i arătăm că mizilencile sunt mai ceva ca bucureștencele. E vorba de ambiție; să le dam masă buna, ca: mezeluri, caltaboși, tobă și parizer; apoi curcan cu coconare și stafide, crap umplut și ca prăjitură, blamanje, de care-ți place ție.”

Același superioritate a femeilor cu o poziție socială înaltă este întâlnită și în opera dramaturgului, spre exempplu în schița La Peleș, comportamentul Mandicăi Pricopesco este asemănător cu cel menționat anterior, cel al Sultanei.

 Doăsp'ce trecute, Măndico! ce naiba faci, soro?

Așa strigă cocoana Lucsița, foarte nervoasă, intrând în odaia unde-și face toaleta madam Piscopesco.

Iar madam Piscopesco, din fața oglinzii, răspunde și mai nervoasă:

— Uf! lasă-mă dracului și dumneata, mamițo! nu vezi cum m-a pocit dobitoaca? fir-ar afurisită să fie!

Dobitoaca este guvernantă la copii, și piaptană și pe madam Piscopesco; cocoana Lucsița este mama lui madam Piscopesco, iar madam Piscopesco este soția lui d. Piscopesco, proprietarul uneia dintre cele mai elegante și mai confortabile vile din Sinaia, vilă care poartă frumosul nume al fiicei cocoanei Lucsiții, vila „Esmeralda".

Caragiale a țintit banalitatea lucrurilor, a descris evenimentele și obiceiurile comune epocii sale, le-a satirizat, într-o epocă în care banalul în literatură era desconsiderat. Autorul Momentelor a reușit să surprindă adevărata față a societății noastre cu ajutorul moftului (kitschului).

Consider că acest element este unul dintre numeroasele motive care îl fac pe Caragiale să fie considerat contemporanul nostru. Chiar dacă a folosit termenul moft și nu termenul modern kitsch, modul în care acesta l-a utilizat, descrierile personajelor atât fizice cât și psihice, intelectuale îl fac inegalabil în epocă. Caragiale a reușit fără să știe de existența kitschului ce nu au reușit urmașii săi care aveau conștiința acestui termen. El a reușit să îmbine atât elementele vizuale ale kitschului cât și emoțiile omului kitsch într-un tablou care nu descrie doar o epocă, ci care prinde mai mult sau mai puțin din fiecare epocă.

Umorul

Umorul este o categorie estetică folosită de I.L. Caragiale în nuvele și schițe precum: Două loturi, Mitică, Pastramă trufanda, C.F.R., 1 Aprilie sau Broaște…destule.

Dacă vorbim despre umor ar trebui totuși să facem o scurtă trecere în revistă a acestei categorii estetice și să punctăm tipurile de umor care apar în opera lui Caragiale. În Dicționarul de termeni literari, Al. Ștefănescu (coord.) identifică mai multe tipuri de umor utilizate și de dramaturg în opera sa: „Termenul provine din fr. humour, engl. humour (din. f r. humeur, lat. humor „umoare”, secreție glandulară care, după Hippocrat, hotăra dispoziția sufletească a omului). 1. Una dintre formele de manifestare a categoriei estetice a comicului (v. Comedie), care se caracterizează prin relevarea îngăduitoare a laturilor amuzante, vesele, incompatibile între ele, ale fenomenelor sau ale situațiilor.”

Umorul reprezintă o achiziție spirituală recent a omului modern. El presupune nu numai înclinarea spre veselie, predispoziția de a provoca rîsul. Prin capacitatea sa de a-și domina obiectul, umoristul se apropie deseori de ironist, fără însă a-și face o lege din deghizarea ironică a adevărului relevat.

În literatura română, sunt ilustrate aproape toate nuanțele atitudinii umoristice, de la cea tipizantă și generalizatoare a lui Anton Pann, la cea oscilînd între înțelegere, ironie și necruțare a lui I. L. Caragiale, la verva rabelaisiană, cu tendințe ironice și moraliste a lui Ion Creangă, sau la cea mușcător-batjocoritoare din proza lui Anton Bacalbașa sau Gh. Brăescu, pînă la parodia ironică a lui G. Topîrceanu și la replica spumoasă, cu înclinări aforistice, din teatrul lui Tudor Mușatescu. Una dintre formele cele mai utilizate de literatura modernă este, alături de umorul sec, umorul negru, atitudine impusă de detașarea față de o realitate în esența ei feroce. Este o forma a spiritului modern de a-și afirma superioritatea față de o lume pe care o întelege, dar care îl dezgustă și față de care își ia toate libertățile posibile. De aceea, nu rareori umorul negru se asociază cu fantasticul și miraculosul. Explicația psihanalitică se potrivește bine acestui tip de comic: umorul negru reprezintă un mod de a gîndi care tinde să cruțe cheltuiala spirituală provocată de o durere.

În lucrarea sa, Un veac de caragialism, Loredana Ilie susține ideea conform căreia elementele umoristice sunt mult mai rar întâlnite în opera lui Caragiale decât elementele ironice sau decât satira: „Este oare detronat Caragiale de Ion Creangă în privința acestui mod al comicului? Într-adevăr, aspecte ale umoristicului se întâlnesc mai rar în opera lui Caragiale, fapt explicabil, dacă avem In vedere predilecția pentru ironie, remarcată și comentată de majoritatea cercetătorilor.”

Umorul apare la Caragiale în paginile consecrate lui Pristanda, Cetățeanului turmentat, lui Lefter Popescu dar și în conturarea caracterului lui Cănuță. O scenă reprezentativă este ilustrată în nuvela Două loturi când Lefter Popescu merge să-și ia înapoi biletele:

D. Lefter șezu pe marginea de lemn a prispii și aprinse o țigaretă…Șezu cât șezu așa, meditând un discurs bine simțit pentru a convinge pe chivuțe că niște femei muncitoare pot câștiga o avere într-un chip onorabil, fără să caute a ruin ape un om, de la casa căruia au câștigat totdeauna o cucățică de pane…. Ar fi păcat1 Și mai la urmă, el a dat de știre: biletele sunt anulate; dar zece, cinsprezece la sută, sa! O avere necalculabilă, care le pică din cer: bogate, independente și oneste, șcl…

Deodată se aude zgomot în casă… În sfârșit s-au deșteptat… Musafirul se scoală în picioare, tușește și pune mâna pe bordul pălăriei. În același moment, ușa se deschide și se arată-n prag chipul nețesălat al fetii:

Haoleu, mamă! Săriți! C-a venit hăla iar!

Femeile sar degrab:

Iar ai venit, nebunule? țipă Țâca.

Ai venit iar la belele, a? urlă bătrâna.

Și, până să n-apuce d. Popescu să salute măcar, se pomenește fleșc drept în ochi, o strachină cu prune sleite:

Na belete!

Să pui să ne omoare, nevinovate, la poliție, ai, oțule!

Și după ce ia-u luat văul, trage-i, pumni, palme, și pe urmă care cu ce apuca, baba cu o cratiță, fat cu o scurtătură de lemn și femeia cu un tarn, și dă-l pân noroi:

Na belete, na belete, na belete!!!

În fragmentul prezentat seriosul și veselia se îmbină dând astfel o nota umoristică. Urmorul reise atât din limbajul personajelor cât și din situația în care este pus Lefter Popescu, deși el este un om cu o putere financiară mult mai mare decât chivuțele se gândește cum să le păcălească să-i înapoieze biletele pe care el din neglijență le-a dat. Astfel situația penibilă în care se afla Lefter Popescu combinată cu reacția și vocabularul chivuțelor dau o notă umoristică nuvelei.

Umorul apare și în Grand Hotel Victoria- Română în momentul în care naratorul descrie modul prietenos în care a fost primit în orașul natal:

Primul moment de „bucurie” l-a simțit în momentul în care „un băiețel de vreo cinci ani” nu-l scăpa din ochi și care îl murdărește în încercarea de a-i atrage atenția:

Otelul meu are două caturi. Jos e la mijloc gangul, de o parte "Restaurant et Berărie", de alta "Cafenea et Confiserie". Dinaintea "confiseriei" sunt așezate mese și scaune până în mijlocul stradei: aci se strânge seara societatea aleasă. Acum e plin de lume. Sosirea mea produce senzație… Toți ochii se pironesc asupră-mi. Opresc o cameră și stau la o masă în partea restaurantului să beau o bere… Privirile mă săgetează; pe lângă cei de la mese, ies acuma să se uite la mine și cei din cafenea… Un băiețel ca de vreo cinci ani se scoală de la locul lui, vine binișor la masa mea și se pune, mâncând dintr-o prajitură, să mă studieze de aproape. "Nicule! vin la mama, strigă o damă. În zadar; copilul, numai ochi, n-aude. Am rezistat până aci, înfruntând ploaia de săgeți; privirile copilului mă biruiesc. Mă gândesc la bestiile din menajerii; ele afară de chinul dureros al captivității mai sufăr unul, care acuma văd eu cât e de neplăcut – să rabzi, fără să le fi solicitat, privirile persistente ale unei mulțimi curioase. Dar dacă ar fi numai privirile! Exemplarele din menajerie, publicul este rugat să nu le atingă; pe mine, băiatul, cu mâna plină de spumă de zahăr, mă și pipăie! Imposibil de răbdat… O sforțare… Mă scol în sfârșit, evitând privirile copilului, plătesc și intru pe gang… Băiețelul se ține după mine până la scară și stă locului să se uite cum mă sui, până când, făcând cotul scării, îi ies din bătaia ochilor. Am scăpat, dar m-a apucat capul…

După ce scapă de atenția oferită de micul simpatizat, personajul nostru trebuie să îndure căldura insuportabilă din camera în care este cazat, dar și „poporul întreg” de furnici care-i invadează patul:

…Numărul 9 — Odaia mea… E o căldură năbușitoare înăuntru și miroase a vopsea cu terbentină proaspătă… Să deschiz… Ferestrele dau în uliță. În față e o răspântie. În fund se vede foișorul de foc d-asupra casei orașului. Pe sub ferestre trece strada "Independenții", care la dreapta dă în strada "Regală", strada principală din fața otelului. Aceste lămuriri topografice le datoresc chelneriții, care, manifest indispusă c-am deranjat-o, mi le dă scurt, îmi aprinde lumânarea și pleacă bufnind ușa.[…] Zece ceasuri… Să mă culc… Las ferestrele deschise și lumânarea aprinsa și mă așez în pat… Mă doare capul… Băiatul cu prăjitura… Ce ochi!… Oare să fi existând deochiul?… Un neastâmpăr nesuferit îmi furnică din talpă până-n creștet… Insecte!… Iute jos din pat!… Iau lumânarea să văd de aproape… E grozav!… Un popor întreg, ca la un plebiscit… și umblă și aleargă pe cearșaful alb încoace și încolo uimite de lumină! Ce să fac?… Trebuie să dorm!… În pat imposibil… Trag cearșaful, îl scutur bine pe fereastră și-l întind pe covor în mijlocul odăii; desfac un pachet de tutun, presăr pe cearceaf și mă culc pe jos… Îmi arde toată pielea; nu pot adormi; sunt amețit, nervii iritați – simt enorm și văz monstruos. Lumânarea îmi dă drept în ochi… Mă scol s-o mut și apoi m-așez la loc.

Dacă insistențele copilului, căldura insuportabilă și „colegii de cameră” nu au fost suficiente pentru a da o notă umoristică întregului eveniment, Caragiale mai adaugă o scenă în care zgomotele, țipetele, și scheunatul unui cățel fac atmosfera din Grand Hotel Victoria Română de nesuportat:„…Deodată sar în picioare… Zgomot mare în uliță! Merg degrab la fereastră…[…] Când au trecut trei ceasuri?… Am ațipit, prin urmare?… Ce e în stradă?… Măturătorii orașului… Au prins un câine la mijloc. Știu… Asta e o petrecere populară, la noi; am văzut-o de atâtea ori.”

Descrierea hotelului și a modului în care a fost primit vine în cotradicție cu fraza finală: „Uf! Niciodată n-am să uit ce bine m-am odihnit o noapte în orașul meu natal, la nr. 9, "Grand-Hôtel Victoria Română”!” acest lucru asigurând caracerul umoristic schiței.

Un alt tip de umor folosit de Caragiale în opera sa este umorul negru. Acest tip de umor apare in povestirea orientală Pastramă trufanda. Loredana Ilie afirmă ca I.L. Caragiale este primul scriitor din literatura română care a folosit unorul negru: „ I.L. Caragiale are și incontestabilul merit de a fi realizat o primă ilustrare în literatura română a umorului negru.”

Macabrul este dus la extrem în nuvela Pastramă trufanda, însă evenimentul tragic, grotesc am putea spune este pus într-o lumina umoristica prin limbaj și prin modul în care personajele se comportă:

Tata, când a murit, m-a jurat să-l trimi să-l îngroape în pământul sfânt la ierusalim, că acolo vrea el să putrezească… și eu m-am gândit că oasele tot nu putrezesc; le-am îngropat aici, și carnea am făcut-o pastramă…

… și – a umat jelindu-se Aron – m-am gândit, de ce să nu fa iconomie la transport, am pus pastrama într-un sac și i-am dat lui… să-l ducă la Ierusalim, la frate-meu, Șumen, s-o îngrape acolo, că el a știut…. Și el a mâncat pe drum pe tată… Ce fac eu acuma?

Când a auzit toate astea Iusuf, i s-a-ntors inima pe dos; a-nceput și el să se bată cu pumnii-n cap și-n pântece, și să se vaite:

M-a spurcat jidanul, efedi cadiu! Aman! M-a spurcat! Ce mă fac eu acuma?

Tu de ce-ai mâncat? zbiară Aron.

N-ai zis tu că sunt haine?

Și parcă trebuia să le mănânci?

De ce nu mi-ai spus drpt ca e tat-tău?

Umorul negru apare și în schița 1 Aprilie în momentul în care ni se prezintă un grav accident, în urma căruia o femeie și-a pierdut viața, urmat de o felicitare adresată ginerelui:

Nenorocita femeie se ridicase și ieșise de pe șine; dar, fiindcă bătea un vînt puternic și, poate, din pricina curentului provocat de iuțeala locomotivei, pulpana rotondei umflată a fost apucată de botul mașinei. Într-o clipă femeia a fost smulsă, învîrtită în loc și apucată sub roți.

Toată lumea țipa. În zadar! mecanicul n-a putut opri decît prea tîrziu, cînd nenorocita, era cu desăvîrșire zdrobită — o masă de carne informă.

Victima acestui teribil accident e doamna Tincuța Costandineasca, soacra d-lui Iancu Dimitrescu, impiegat clasa I în Direcția generală X…

Nenorocita lasă o frumoasă avere fiicei sale, d-nei Dimitrescu.

Condoleanțele noastre neconsolatului ginere. »

Iarăși de prisos a spune că în aceeași zi chiar, la ediția de seară de 1 aprile, ziarul, felicitînd pe ginere, a anunțat cu bucurie că a fost indus în eroare de un mișel, că d-na Constandinescu nici nu se afla în ziua de 31 marte în tren.

Un numar mare de scriitori postcaragelieni au încercat să-l egaleze pe dramaturg. Printre aceștia se numară și I.A. Bassarabescu și D.D. Pătrășcanu. În cazul scriitorilor menționați influența caragialiană este vizibilă.

În operă lui I.A. Bassarabescu umorul cu care descrie noapte petrecută într-un orășel de provincie seamănă foarte mult cu cel folosit de Caragiale în schița Grand Hotel Victoria Română :

M-am dus să fac cunoștință cu orașul, mai întîi ca simplu călător. Simțul prevederii nu mi-a lipsit nici cînd eram tînăr.

Am sosit acolo într-un după-prînz senin, dar trist, de toamnă. în gară, două birji prăfuite. M-am suit într-una. Cealaltă s-a întors în oraș goală și ne-a luat-o înainte, ca să ne facă praf, ca răzbunare. Am poruncit : ,,La hotel !" și m-a oprit în fața unei case cu două caturi și un gang, deasupra căruia scria cu litere noi : Hotel „Mărăști". Din gang, la dreapta, o scară mînăstirească, cu treptele de piatră, tocite de vremuri, suia repede într-o sală cu geamlîc, în care dau cîteva camere, pe ale căror uși stau numere scrise rău cu mîna.[…]

— Poftiți odaia…

Apoi s-a retras, dansînd ușor după un fel de vals pe care și-1 cînta singură, în surdină, în fundul gîtului… O ruptură a covorașului din dreptul patului îmi puse piedică și căzui cu mîinile peste plapoma azvîrlită în neregulă înspre perete de călătorul care dormise acolo înaintea mea. Atunci am văzut că rufăria nu era schimbată, scîndurile nemăturate, păianjenii nesupărați sus, în tavan, și prin colțuri.

În descrierea hotelului putem sesiza elemente care apar și în schița lui Caragiale: odaia este murdară, prezența „unui întreg popor” care de data această este format din păienjeni și nu din furnici.

Alte elemente care apar în ambele opere, atât în cea caragialiană cât și în cea postcaragialiană sunt: amplasarea hotelului, prezența cofetăriei, dar și calitatea iefitină a serviciilor.

Priveliștea de la fereastră a potolit puțin necazul care începuse să încolțească în mine. Hotelul era în inima tîrgului, în fața pieței, o piață largă, pavată cu pietre lătărețe, presărate rar ici și colo, ca bomboanele de la o mătușă zgîrcită cînd vrea să-și înșele nepoții cu lucru ieftin. Peste drum, prăvălii dese și mărunte. Cele mai mari și mai albe litere din toate scriau vorba „Cofetărie". Prin ușa deschisă am zărit pe cofetar. Purta fes bulgăresec și turna mușteriilor, care-1 așteptau în picioare, cu paharele întinse, bragă.[…]

Și în acest caz ca și în cazul schiței Grand Hotel Victoria Română umorul este dat de diferența dintre așteptările pe care personajul de are și ceea ce primește, dar și de împletirea seriosului cu veselia.

Același tip de umor este folosit de Bassarabescu și in schița Între acareturi, unde ne sunt prezentate, prin împletirea comicului cu seriosul, obiceiurile coanei Ralița:

Curată femeie coana Ralița. Mult-puțina mobilă cîtă are iese în fiecare zi la aer. De aceea, în curtea coanii Ralița trebuie să intri și să umbli aplecat : de la poartă pîn' la ușă te acoperă o plasă de frînghii întinse, gata să-și primească — fie vară, fie iarnă — povara de rochii, covoare și jachete, de care abia pe-nserat se mai ușurează.

Lucruri puține, dar nu e unul să nu-i treacă pe sub mînă, de la patul mare și greu și pînă la cutiuța cleștar cu capacul lipsă, însă plină cu nasturi de sidef, copci, degetare. Și le duce rînd pe rînd : saltelele, macatul, covorul împeticat din odaia de culcare, covorul de lînă roșie din' salon, portretul, oglinzile, trei scaune de rips albastru-spălăcit și un jeț galben cu picioarele șubrede ; un colțar plin cu distracții, întregi sau ciuntite ; rnielușei și căței de ipsos, tramvaie de tinichea văpsită, pisici de ere-ton umflate cu vată ; două cărți poștale ilustrate : una plină cu flori de miozotis crescute pe un ou roșu, sub care stă scris cu ronde : ,,Froehliche Osterri' -', cealaltă, un peisaj de iarnă — două case gifbovite sub un acoperiș uriaș, alb de zăpadă, lîngă un clopot castaniu, cle a cărui limbă trâg doi copii cu barbă, îmbrăcați ca la spital, cu scufițe vopsite pe cap.[…]

Coana Ralița e singură. Bărbat a avut, dar s-au despărțit : o împiedeca la scuturat.

Umorul lui Caragiale este actualizat și de D.D. Pătrășcanu în opera sa. În Staruinți autorul prezintă într-o notă umoristică anumite moravuri ale societății care au fost descrise și de Caragiale, printre acestea se numără corupția și dorința oamenilor de a avea „locul asigurat”, vorbind în acest scop cu niște cunoștințe:

Omul pleacă încîntat, după ce de la ușă ii mai face o temenea. Pe drum istorisește tuturora ce trecere mare are, protectorul lui la minister și ce amabil e șeful serviciului. Locul, bine înțeles, nu-1 capătă… se vede că dl. ministru a avut pe un altul…

Cîteodată stăruințele sînt făcute numai de formă, pentru satisfacerca unui mic scrupul de conștiință.

— Ce e cu postul de controlor ? întreabă deputatul pe funclionarul superior.

Ce să fie ? Nu e nimic. De ce mă întrebi ?

M-a rugat cineva sa mă interesez… ar vrea să-1 capete…

Dacă va deveni liber, sînt destui să-1 ocupe…

Vra-să-zică, nu se poate ?

Nu cred, dar d-ta vorbește cu secretarul general.

Ce să'mai vorbesc… dacă zici că nu se poate? Sa- ne vedem cu bine.

La revedere.

Aceleași „intervenții” au fost prezentate de Caragiale în Dascăl prost. Astfel am putea spune că Pătrășcanu nu se limitează doar categoriile estetice folosite de Caragiale în operă, el împrumută și viciile societăți de la dramaturg:

Foarte de dimineață, într-o mahala depărtată, bat la ușa amicului meu Pricupescu, profesor de cursul secundar — predă istoria în clasele inferioare la un liceu.[…]

— Am trecut pe aici — zic eu — și am intrat să-ți dau bună ziua… Știu că pe la ceasul ăsta pleci de-acasă… și… zic: haide să văz… o fi plecat Pricupescu? dacă o fi plecat, bine; dacă nu, merg cu el până-n târg… Azi o să fie o căldură… mai teribilă ca ieri… S-a pus pe călduri… O să ne topim în vara asta…

Pricupescu este un om bănuitor; zice:

— Fac prinsoare pe ce vrei, că și tu ai venit să mă rogi pentru vreun măgar, pentru vreun leneș, pentru vreun ticălos…[…]

Uite, frate Pricupescule, de ce venisem eu la tine, zic eu și înghit în sec… apoi, îmi iau inima-n dinți.

— De ce?

— Venisem să te rog să-mi faci un mare hatâr.

— Am înțeles… Nu ți-am spus eu?… ghicisem…

— Ei! nu fi și tu așa de… cum să zic… de sever… Știi că de când te cunosc… și de! slavă domnului! ne cunoaștem din copilărie… mi te-am supărat cu vreo rugăminte, fiindcă nu-mi place să importunez pe cineva, cât de prietin să-mi fie, în îndeplinirea datoriilor sale, mai ales când îl știu de o corectitudine exemplară, cum ești tu…

— Apoi, atunci…

— Firește, nu zic; trebuie să ne hotărâm odată, mai ales când e vorba de școală, de la care depinde viitorul națiunii noastre, noi românii, să încetăm, mă-nțelegi…

Caragiale a împletit veselia cu seriosul și a dat o nota umoristică operelor sale. A construit personajele prin prisma diferenței dintre esență și aparență, a prezentat lucrurile simple ale vieții asigurându-și astfel posterioritatea.

Modul în care dramaturgul a realizat pasajele pline de umor în operă a fost actualizat de alți scriitori adăugând astfel încă un gram de valoare operei lui Caragiale.

Parodia

Parodia este o categorie estetică folosită de Caragiale în nuvle și schițe precum: Ion, Telegrame, De în chiriat sau Dădămult …. mai dădămult.

Al. Ștefănescu (coord.) în Dicționar de termeni literari definește parodia ca:

Termenul, provenind din fr. parodie, lat., gr. parodia (cf. para „alături” și ode „cîntec”), desemnează o imitație satirică a unei opere serioase, îndeobște cunoscută publicului, ale cărei subiect și procedee de expresie sînt transpuse la modul burlesc (v.). Ea nu este o simplă pastișă (v.), mai mult sau mai puțin involuntară, ci o mimare a originalului, cu intenția expresă de a-i sublinia comic trăsăturile caracteristice. Astfel privită, P. ar echivala cu un act critic. […] O definiție a speciei a propus maestrul P. la noi, G. Topîrceanu: „O încercare mai ușoară în acest gen este parodierea unei bucăți literare anumite. E vorba în acest caz de un soi de parafrază spirituală, în care autorul parodiei abundă în sensul bucății parodiate, bagatelizîndu-i tonul și vulgarizîndu-i conținutul. O încercare mai dificilă însă este parodierea nu a unei bucăți anumite, ci a unui scriitor, luat în întregime, cu felul lui de a gîndi, de a simți și de a se exprima. Iar în acest din urmă caz, mi se pare că parodia începe să devină originală, adică operă de creație pură” (Cum am devenit moldovan).

Așa cum a menționat și Loredana Ilie în lucrarea sa, stilul parodic a fost utilizat de Caragiale în opera sa, atât pentru a oferi operei un caracter ludic dar și pentru a critica, a corecta sau a ierarhiza valorile literare.

Florin Manolescu consideră ilustrative pentru modul parodic în literatura română poeziile, poveștile, portretele caricaturale din opera lui Caragiale, dar și farsa O soacră.

Adelina Farias în Spiritul parodc la I.L. Caragiale observă lărgirea zonei de investigație parodică de la un anumit idiolect (cel al lui Delavrancea îndeobște), la un curent artistic (romantismul, simbolismul, sămănătorismul), la un tip de literatură, de pildă, cea senzațională de consum, extinzându-se apoi la zona mai amplă a artei în ansamblu, ca modalitate de concepere a actului literar, la manifestările limbajului (stilurile funcționale ale limbii) ajungând chiar la depășirea manifestărilor verbale, atunci când vizează un dat cultural, de exemplu proiectele de statui.

O poezie reprezentativă pentru a arăta cum utilizează Caragiale stilul parodic este poezia Cameleon femeie. Prin această poezie Caragiale parodiază statutul de poet damnat al lui Macedonski. Printre elemnetele parodiei se remarcă structura poeziei (identică cu cea a lui Macedonski) în 14 versuri, dar și prezența elementelor simboliste, vizuale (culorile).

Icoană străvezie, în cadrul sumbru-al vieții,
Cu părul ei sur-galben, cu ochi închis-albaștri,
Sclipi deodată clară, vis roz al tinereții,
Cum în obscure-azururi apar pribegi blonzi aștri.

O văz fugind prin codrul cel verde de jugaștri —
Era Erato albă iluminând poeții. —
De-a ei priviri focoase ar fi roșit sihaștri
Păliți, chlorotici, vineți de greul bătrâneții.

Purta bacanta-mi nuferi, bujori și violete,
Învesmântată magic în daurite plete
Și-n varii polichrome bibiluri și altițe…

Îmi arunca pupila-i divine curcubee;
Dar eu, nebun! zic: „Spectru! Cameleon- femeie!
Fugi! sufletul ți-e negru și mațele pestrițe!

Până la ultimul vers aceast poezie poate fi considerată o poezie simbolistă, dar prin schimbarea registrului în ultimul vers Caragiale face din ea o parodie. Același tip de parodie este folosit și de Marin Sorescu în volumul Singur printre poeți.

În poezia Noapte de octombrie, Marin Sorescu îl parodiază pe Macedonski. În această poeie parodia se face prin pastrarea elementelor prozodice caracteristice poeziei lui Macedonski și prin schimbarea registrului (așa cum procedează Caragiale): Marin Sorescu, Noapte de octombrie: „Azi noapte, pe la două, visasem că-nviasem,”; Macedonski, Noapte de noiemvrie: „Deunăzi către ziuă visasem că murisem…”

O altă parodie o constituie nuvela Kir Ianulea, Caragiale preia ideea principală a acestei nuvele din opera lui Machiavelli, Belfegor. Tema nuvelei este aceeași, dar ca și în cazul poeziei mai sus prezentate și în cazul acestei nuvele dramaturgul schimbă registrul astfel dintr-un eveniment tragic, sobru, Caragiale oferă o comedie de moravuri. Șerban Cioculescu în lucrarea sa Caragialiana obseră asemănările și diferențele dintre cele două opere. Criticul abservă ca tema celor două opere este aceeași răutatea femeii. Însă Șerban Cioculescu sesisează o serie de diferențe Între cele două opere. Dacă tema este aceeași nu putem spune același lucru și despre timpul, locul sau atmosfera în care se desfășoară acțiunea:

La Machiavelli, actiunea se petrece in Florenta, în zilele autorului renascentist , între „arhidiaconul Belfagrox”- trimis de Pluton pe pământ, și deghizat în negustor castilian, în scopul de a verifica dacă într-adevar femeia este capul tuturor răutăților , așa cum se plâng bărbații prăvăliți în iad- și Honesta o tanara florentina, cinstită așa cum o arată numele, dar din cale afară de trufașă și de rea.. Nu prea grijuliu de congruența datelor mitologice, Belfegor al lui Machavelli este arhidiavolul infernului latin, prezidat de Pluton și ai carui jucători supremi, Minos si Rhadamante, provin din mitologia elină. Defapt, Belfegor figurează in Vechiul Testament, și tot Cartea Nemurilor, 253, ca un idol al moabițiilor, la cultul orgiac al căruia au fost atrași, pe vremea lui Moise, istraelitii. Machavelli îl integrează în infernul sau de fantezie ca arhidiavol, în timp ce Caragiale face din el un simpatic Aghiuta, care se ascunde de chemarea lui „Dardarot, Imparatul Iadului” , parca presimtind greutatea misiunii ce avea sa-i fie încredințată. Aghiuță este pățit, pentru ca slujise 3 ani la o babă; aceasta-i dăduse de lucru „să-i îndrepte un fir de păr cret”, treaba peste putința lui, de buna seama, care l-a facut să fugă de la stăpână, „lipsindu-se si de simbrie și de tot […]Povestirea lui Caragiale, mult mai amplă decat aceea a lui Macheavelli (in Antologie,37de pag fata de 10!), este delectabilă atât prin bogăția amănuntelor, cât și prin savoarea dialogurilor, toate de desăvârșită „culoara locală”.

Loredana Ilie observă în lucrarea sa, Un veac de caragialism, parodiile lui Caragiale făcute după nuvelele lui Delavrancea: „Astfel că, deși s-a numărat printre prietenii lui Caragiale, Delavrancea n-a fost scutit de înțepăturile parodice ale acestuia. Nuvela acestuia, Sultănica, este hipotextul „basmului” caragialian Smărăndița, iar Dădămult,… mai dădamult e o pastișă după Stăpânia odată ale aceluiaș autor. Ele dau o măsură capacității de invenție idilico-sentimentală specifică sămănătorismului.”

Modul lui Caragiale de a realiza parodia a fost preluat și de alți scriitori, așa cum am menționat anterior, în partea introductivă a acestui capitol, dar mai mult decât atât Caragiale a devenit el însuși parodiat. Așa cum observă și Loredana Ilie în lucrarea sa, episodul Un harem model din O sută de ani de zile la porțile Orientului de Ioan Groșan, amintește de imagianea iadului lui Tartarot din Kir Ianulea:

Intrând pe ușa mascată de trupul superb al unei tătăroaice mascate de trupul masiv al unui eunuc, metodiu se opri zgâit în prag: în camera cufundată într-un semiîntuneric plăcut și din care se zvoneau sunete dulci de liră, se aflau șapte tătăroaice tinere, toate una și una, unduindu-se ușor în jurul unei mașinării ciudate. Într-un colt, așezat pe perini ș trăgând dintr-o lulea de fildeș ținută cu grație de o eunucă, stătea cufundat în gânduri un tătar bătrân, complet ras și având tatuate pe piept și Crucea «Sfântul Gheorghe» și a Semilunei Stea.

Ce e asta?- bâgui Metodiu arătând spre maSinărie.

O tiparniță, monșer!- lămuri hanul cel tânăr.

Caragiale a dorit să atraga atenția asupra unor greșeli în literatură și a utilizat parodia, dramaturgii postcaragialieni au încercat să ofere publicului un nou model de literatură și au folosit tot modul de parodiere al lui Caragiale. Având în vedere acest fapt putem afirma că opera dramaturgului deși este una actualizată este încă o operă de actualitate.

Ironia

Ironia este o catgorie estetica folosită de Caragiale în piese precum: Amicii, Dascăl Prost, Hight Life, Baionea Inteligentă, Triumful Talentului, Jertfe Patriotice, Un Artist sau Tren de plăcere.

Dar ce presupune această categorie estetica și cum a fost ea utilizata de-a lungul timpului în literatură:

Termenul provine din fr. ironie, lat. ironia, împrumutat din gr. eironeia, denumind la început „simularea”, chiar — cu sens negativ — „prefăcătoria, plăcerea de a mistifica”. Cuvîntul poate fi întîlnit în Dialogurile lui Platon, ca și la Aristofan (Norii,443; Păsările,12, 11) desemnînd întrebarea celui care simulează ignoranța. Socrate, în dialogurile platonice, se comportă ca un eiron, un ins care se arată neștiutor, pune întrebări apparent naïve, pentru a dovedi neștiința altora. În comedia elină, eiron era personajul slab, dar inteligent, care triumfa asupra încrezutului stupid. I. socratică este o metodă dialectică de înaintare pe calea cunoașterii, prin demonstrarea inadecvării falselor cunoștințe. La Aristotel, eironeia dobîndește un sens explicativ moral, semnificînd (în Etica Nicomachică) virtutea celui care-și micșorează meritele.

Pornind de la aceste sensuri ale cuvîntului putem distinge între: ironia propriu-zisă, prin care vorbitorul exprimă contrariul ideii în care crede de fel, ambiguitate de care el e conștient, pe cînd interlocutorul sau victima sa iau drept valabil doar sensul exprimat, sarcasmul e o ironia accentuată, prin faptul că atît vorbitorul cît și interlocutorul său înțeleg cele afirmate în ambele sensuri.

Loredana Ilie în lucrarea sa Un veac de caragialism distinge mai multe tipuri de ironie:

Folosind procedee care țin de analiza discursului obținem o clasificare diferită a tipurilor de ironie în funcție de raporturile stabilite între actanții de pe scena comicului (A1: locutorul, A2: auditorul, A3: victima conștientă a ironiei, A4: pseudo victima insensibilă la ironie). Din posibilele scheme actanțiale rezultă următoarele variante și caracteristici ale ironiei:

A1-A2-A3: ironie pe seama unui al treilea care se găsește agresat (echivalează cu sarcasmul, conform retoricii antice);

A1-A2-A4: ironie față de un al treilea care nu-și da seama, ceea ce procură un surplus de plăcere auditoriului (ironia propiu-zisă)

A1=A3: autoironie;

A1=A2=A3: solilocviu autoironic;

A1=A4: autoironie al cărei autor ingenuu nu este conștient (ironie situațională)

A2=A3: ironie al cărei auditoriu este mijloc pentru scop.

Pornind de la aceste principii ale ironiei putem distinge a multitudine de procedee prin care aceasta se realizează:

Interogația și turnura imperativiă, atribuirea către sine a ceea ce se reproșează adversarului, anateza (răsturnarea totală absolută a unui etalon curent de morală și logică), antiparastaza (argumentația contra obiecțiilor față de negativul acuzat, încheiată prin elogiul acestuia), paradiastola (amestecul de afirmații pozitive și negative despre pozitiv și negativ), diasirmul (retorica afirmației sinuoase între pozitiv și negativ În raport cu obiectul vizat), paramologie (afirmația-momeală, de introducere a unui raționament), chiasmul etc.

Așa cum am menționat și mai devreme Caragiale utilizează ironia în schițe precum: Amicii, Dascăl prost, Hight Life, Baionea inteligentă, Triumful talentului, Jertfe patriotice, Un artist sau Tren de plăcere. În unele dintre acestea ironia se poate observa încă din titlu: Dascăl prost, Baionea inteligentă, Triumful talentului, Jertfe patriotice.

Caragiale folosește în opera sa numeroase procedee pentru a contura ironia, printre aceastea se numără: asteismul (Figură de stil constând în deghizarea unei laude sau a unei flatări sub aparența blamului sau a reproșului.), diasirmul ( Figură de stil care exprimă cu abilitate o ironie caustică și umilitoare.), antifraza (Figură retorică prin care o locuțiune, o frază etc. se întrebuințează cu înțeles contrar celui obișnuit), dar și autoironia cum este cazul în Grand Hotel Victoria Română: „ Toată intervenirea mea acum în favoarea animalului este zadarnică. Degeaba raționez eu de sus de la fereastră, că nu le e permis unor oameni ai autorității să turbere liniștea nopții și somnul contribuabililor. Pot eu striga mult și bine: cine m-aude.”

Literatura postcaragialiană nu a utilizat foarte mult ironia folosită de dramaturg în ciuda faptului că ironia este marca cea mai elecventă a caragialismului.

În lucrarea Un veac de caragialism Ilie Loredana observă utilizarea ironiei caragialiene în opera lui I. Valjan Generația de sacrificiu: „«generația de sacrificiu» este sintagma prin care se autodefineau enatorii și deputații români de după Primul Război Mondial, deși nu își sacrificaseră decât nopțile pentru petreceri pantagruelice, sfidând mizeria și sărăcia populației”

Putem observa și în acest caz ca și în cazul lui Caragiale că ironia este prezentă încă din titlul operei.

Ironia caragialiană este folosită și de Marin Sorescu în piesa de teatru Răceala. Sorescu utilizează ironia pentru a descrie de ce se aflau grecii în situația de a fi prizonieri:

FINANȚELE: Atunci, cum vrei tu să…? Și, în afară de asta, n-avem oameni. Sîntem o mînă de indivizi, într-o Gheretă, închisă pe dinafară, păzită și trasă după căruța Sultanului… De data asta e vorba de căruța propiu-zisă…

ZUNIS: Și ei la-nceput se numărau pe degete… dacă vrem să-i batem, trebuie, mai întâi, să-i cunoasștem. Să ne cunoastem bine dușmanii, să vedem cine sînt, de unde vin și ce caută.

FINAȚELE: Într-adevăr, cine sînt ei?

C: Cine sînt ei?

ZUNIS: Recapitulăm.

FINANȚELE: Nu. Mai întîi să vedem cine sînt grecii…

ÎMPÃRATUL (curios): Grecii? Cine sînt grecii? Or fi ăștia niscai grecotei… ha-ha!

ÎMPÃRÃTEASA: da, mai întîi să vedem cine suntem noi,e mai demn.

FINANȚELE: De ce-am decăzut în halul acesta și-am ajuns de ne bate vîntul?

ZUNIS: Atunci, să vă explic… Elinii se moleșiseră… Vorbesc acum ca un străin, spre a fi obiectiv… Mai întîi s-au bătut cu toți. Cu hunii, cu celții, fără deosebire, cînd au încetat cu cuceririle, s-au înmuiat. Aveau mercenari care luptau pentru ei. Islamul i-a hipnotizat parcă de la distanTă, puțin cîte puțin. Pînă s-au pomenit ce ei sub porți…

ÎMPÃRÃTEASA: Cu ei cu cine?

ZUNIS: Cu turcii…

FINANȚELE: Cine sînt ăștia?

ÎMPÃRATUL (se bagă șÎ el în vorbă): Arată-mi unul în șalvari și-l identific a fi de cult musulman.

FINANȚELE: Cine să pomenească răzmerița? Cine să te sprijine?

ÎMPÃRATUL: Împotriva cui să lupți?

ZUNIS (râzând): Dușmani s-ar găsi! Dar n-ar trece nici o zi și Mahomed i-ar măcelări nu numai pe toți răsculații, dar și pe toți creștinii, pe motiv că au simpatizat.

RÃZBOIUL: Ca ministru de război, știu ce-nseamnă să-ți iei răspunderea unor oameni pe care-i trimiți la moarte. Trebuie să procedăm tactic! Să lăsăm să se destrame de la sine…

ÎMPÃRÃTEASA: Cum ne-am destrămat noi. Bravo!

RÃZBOIUL: Din sînul propiilor mitocoseli…

ZUNIS: Lungește, doamne, boala!

Modul în care poporul grec este descris (aceștia nu știua ce să facă pentru că nu aveau cunoștințe), este modul pe care Caragiale la folosit în piesa de teatru O scrisoare pierdută pentru a arăta și a satiriza poporul român. Sub masca unui „cetățean turmentat”, dramaturgul schițează defapt trăsăturile românilor. Aceștia nu știu „cu cine să voteze” și ce să facă dacă nu sunt ghidați de alții, pentru că starea lor de indoleță atinge un nivel ridicat. Astfel incultura românilor este conturată în piesa de teatru menționată anterior ca a fi o stare de beție, din care pare că nu se vor trezi niciodată. Astfel întrebarea cetățeanului „ Eu cu cine votez?” însumează defapt întreg dialogul prezent în Răceala.

Deși ironia postcaragialiană nu a fost la fel de mult utilizată precum umorul, parodia, satira, putem afirma totuși că opera lui Caragiale reușește să treacă proba timpului fiind sursă de inspirație pentru scriitorii postcaraialieni.

Grotescul

Grotescul este o categorie estetică folosită de Caragiale în nuvle și schițe precum: 1 Aprilie, La Paști, Grand Hotel Victoria Română, O plimbare la Căldărușani, Două loturi, O făclie de Paști sau Păcat.

Provenind din fr. grotesque, it. grottesca „capricios, ridicol”, derivat de la grotta „peșteră”, desemnează ceea ce e rizibil prin aparența sa ciudată, caricaturală, ca și comicul caricaturii, împins pînă la fantastic și ireal. […] Ridicol prin urîțenie (deformare fizică), fără a fi neapărat și bizar, G. este unul din aspectele comicului, care izvorăște din contrastul dintre măreția reprezentării obiective a unui personaj și spiritul parodic sau satiric în care scriitorul îl tratează, ori în care rezolvă în chip neașteptat o situație serioasă (ex. episodul demiterii lui Don Quijote din funcția de guvernator al imaginarei insule oferite de duce). G. pune în evidență incoerențele, vicisitudiniile realității, opunînd, în forme compozite, regularității clasice, „aticiste” (v. Aticism), iregularitatea manieristă, „asianică” (v. Asianism). Există în G. un element tragic-comic, un ,,surîs amestecat cu oroare”, cum îl definește unul din teoreticienii săi în artele plastice, Wolfgang Kayser. Astfel, în literatură și în artele plastice vorbim de personaje sau scene G., de comedie sau farsă G.

Ilie Loredana în lucrarea sa Un veac de caragialism afirmă că ironia devine apropiată de grotesc în Două loturi sau în O făclie de Paști. Pe lângă aceste opere elemente grotești se remarcă și in nuvela Păcat când dramaturgul descrie în amănunt cum Ileana o fetiță de numai doisprezece ani îl ucide pe Priam, vițelul familiei:

Era o dragoste nemaipomenită. Într-o dimineață însă, ea se sculă bufnind: nu vrea să vorbească nici cu mama nici cu tata; ei, ca părinți, văzând-o iar în toane rele, o ocărâră! ea fugi în grădină. Aici s-apucă să se joace ca de obicei cu Priian ăl mic: îl prinse să-l mângâie și, încleștându-și dinții, îl strânse tare de bot. Ori n-avea nici el chef de joc în dimineața aceea, ori îl supărase prea tare semnul ei de dragoste, animalul se smuci și se depărtă țâfnind. Era îl chemă – el n-ascultă… Merse după el, el nu vru… Se răsti la el — Priian fugi… Și tot așa și iar așa… Încăpățânarea lui creștea potrivit cu stăruințele ei. Nu vrea și pace. Obosită, cu tot sângele-n obraji, tremurând de ciudă, ea se duse, luă o bucată de mămăligă și o bardă și se-ntoarse iar… Cum o văzu venind, Priian se-nfipse în copite și bârligă coada… Ea se apropie binișor-binișor… cu mâna stângă întinsă, cu dreapta ascunsă la spate, spunând prietenului ei, care o necăjise, vorbe mângâioase… El ținti asupră-i ochii mari și proști și cu și fără încredere aruncându-i din afundul nărilor umede duhoarea dulce de lapte… Stete nemișcat… Fata înaintă lin mâna… Priian întinse botul fraged, dar, până s-apuce bucățica, Ileana îi trase una cu sete în stuful creț din frunte; tăișul se-nfipse adânc în osul încă necopt. Capul drăguț al lui Priian se-necă în sânge… Sărmanul se tăvăli și începu să zvâcnească grozav din picioare.

Mama o văzu venind întunecată și stropită de sânge pe obraz, pe mâini și piept.

– Ce e?

– Am tăiat pe Priian în fundul grădinii…. Ai să-ți arăt!

Când ajunseră, Priian se isprăvise de tot.

– Haină, haină! strigă mama… De ce?

– Iac-așa!

A bătut-o rău; ea a răbdat – nici o vorbă, nici o lacrimă. Mama însă s-a văicărat mult de mâhnire și de grije…

Loredana Ilie afirmă în lucrarea sa că lumea lui Caragiale cumulează toate sensurile termenului grotesc: cel etimologic, de desen bizar care declansează râsul prin alura lor comic- extravagantă, cel de ridicol absurd, cel al apariției caricaturale și sensul modern definit prin opoziție cu sublimul.

Caragiale utilizează modul grotesc în același scop în care utilizează și satira, ironia, comucul sau umorul, îl utilizează pentru a sublinia anumite defecte ale caracterului uman.

Scriitorii postcaragelieni au „împrumutat” și acest mod de la Caragiale. Printre cei care folosesc grotescul caragialian se numără și Tudor Arghezi în Flori de mucegai, dar și Eugen Ionesco în Elegii Grotești.

Un exemplu de grotesc prezentat de Eugen Ionesco în Elegii Grotești îl observă Loredana Ilie în lucrarea sa:

S-a sfărâmat.

Păpușa era o păpușă caraghioasă.

Când trăgeai sfoara stângă,

Și piciorul stâng,

Când trăgeai sfoara dreaptă.

Acum nu mai mișcă nimic

Și nimeni nu poate face nimic.

Nimeni nimic.

Gata.

Ea are ochiul bleg și plângăreț,

Gura strâmbă,

Și din cot și din cap și din gât:

Tărâțe, tărâțe, tărâțe.

N-avea numai tărâțe în ea.

Sângele s-a scurs și nu s-a văzut

Dar viața a rămas sugrumată.

Și vârâtă aici printre paie,

Printre zdrențe,

Printre lemne,

Sub pupila bleagă de cârpă

Nu este pentru nimeni un păcat.

Păpușa era o păpușe caraghioasă

Și julită la nas.

( Elegie pentru păpușa cu tărâțe)

Un alt exemplu de utilizare a modului gratesc postcaragelian îl constituie poezia Ion Ion a lui Tudor Arghezi, unde prezentarea fă nicio reținere a mortului ne trimite cu gândul la descrierea uciderii lui Priam creionată de Caragiale în paginile nuvelei Păcat:

În beciul cu morții, Ion e frumos.
Întins gol pe piatră, c-un fraged suris.
Trei nopți șobolanii l-au ros
Și gura-i băloasa ca de sacis.

Când cioclu-l ridică-n spinare
Ion par-ar fi de pământ.
De-l pui poate stă în picioare
Dar brațul e moale și frânt.

În ochii-i deșchisi, o lumină,
A satului unde-i născut,
A câmpului unde iezii-a păscut,
A încremenit acolo străină.

Departe de vatră și prins de boieri,
Departe de jalea mămuchii,
Pe trupu-i cu pete și peri
În cârduri sunt morți și păduchii.

Ca și în cazul lui Caragiale, în această poezie elementele grotești sunt prezentate ca un ritual, ca un joc menit să șocheze auditoriul.

Caragiale a uitilizat grotescul cu mult înaintea moderniștilor sau simboliștilor și totuși a reușit să-i egaleze, opera sa rămânând una de actualitate și mai mult decât atât ramâne o sursă de „hrană” penru scriitorii postcaragialieni. Așa cum susține Florin Manolescu „cu toții trăim din firimiturile lui Caragiale”.

Absurdul

Absurdul este o categorie estetică folosită de Caragiale în nuvle și schițe precum: Căldură mare, Cum se înțeleg țăranii, Cazul domnului Pawlowsky sau Petițiune.

Termenul provine din fr. absurde, lat. absurdus „supărător” (la ureche), „lipsit de sens”. Există o trăire originară a A., o intuiție, un sentiment al A. În parte acestea, în parte ideea A., preced reprezentarea sa literară. Conceptul de A. a avut două accepțiuni majore în istoria gîndirii filozofice: 1. A. e ceea ce contravine regulilor logicii. Dar A., pe plan logic, nu e doar de ordinul unor afirmații ca „cercul pătrat”. El cunoaște o utilizare în, „raționamentul prin A.” (principiul aristotelic reduetio ad absurdum — reducere la absurd — ducerea unei demonstratii pînă la consecințele sale vădit false conclude la necesitatea de a o respinge; Bacon: probatio per absurdum — probă prin absurd — a demonstra adevărul unei judecăți prin falsitatea contrariului ei). 2. […] O fenomenologie a A. apare tratată sistematic de Jean-Paul Sartre (L’Etre et le Néant — Ființa și Neantul) și eseistic de Albert Camus (Le Mythe de Sisyphe — Mitul lui Sisif). După Camus, A. e, în mod esențial, un divorț; el ia naștere din discrepanța între dorința de claritate a rațiunii umane și iraționalitatea lumii reale, între elanul omului spre eternitate și caracterul finit al existenței sale. Camus descrie un sentiment al A., procedează la o analiză a gîndirii absurde, schițează o etică și o estetică A.

Deși absurdul, ca structură estetică semnificativă, apare abia în secolul nostru, numeroase corespondențe cu temele, cu structurile literare absurde sunt evidente în istoria literelor și artelor. Absurdul spre o estetică a nonexpresiei. O asemenea tendință este evidentă în dramaturgia lui Eugène Ionesco și, mai ales, în opera lui Samuel Beckett.

Absurdul la Caragiale rezultă din modul în care oamenii percep și reacționează când vad lucruri normale și lucruri anormale. Astfel acceptarea nonvalorilor sau nesancționarea acestora îl face pe dramaturg să considere că modul de percepere și modul de abordare al realității de către societate este unul absurd. Raportându-ne la această idee putem afirma că societatea pe care o descrie Caragiale nu este una străină de societatea contemporană, ba mai mult am putea sesiza numeroase similitudini între acestea: promovarea nonvalorilor, promovarea șantajului, promovarea corupției și a mitei, dar și ignorarea sau „acoperierea” unor comportamente care lasă de dorit.

Loredana Ilie în lucrarea sa Un veac de caragialism afirmă că absurdul la Caragiale „țin de demonstrabil, de inconsistența și absurditatea realității exterioare pe care o oglindește, chiar dacă nu întotdeauna cu fidelitate.”

În aceeași lucrare Loredana Ilie observă modul în care Caragiale îsi construiește personajele absurde. Acest lucru se face prin înlocuirea numelor propii cu substantive comune desemnând categria socială, activitatea sau aparteneța la o anumită clasă de vârstă. Astfel întâlnim personaje precum: Domnul, Feciorul, Birjarul, Baba etc.

Același mod de construcție al personajelor absurde îl întâlnim și la Eugen Ionesco, unde întâlnim personaje precum: Eleva, Servitoarea, Profesorul.

Un alt mod de a utiliza absurdul folosit de Caragiale este prezența și mediatizarea noneroului. Acest tip de personaj este prezent în O scrisoare pierdută. Astfel falsul discurs și moralitatea îndoielnică a lui Cațavencu este prezentată ca fiind credibilă, lașitatea oamenilor politici (Brânzovenescu și Farfuridi) pare a fi o necesitate, o caliatatea a acestei meserii, iar adulterul și șantajul sunt prezentate ca trasături dominante ale societății contemporane dramaturgului. Fară aceste „calității” nu se putea dobândi o situație materială bună.

Un al treilea element al absurdului utilizat de Caragiale și subliniat de Loredana Ilie în opera sa este limbajul:

Ceea ce micșorează în mod esențial distanța dintre opera caragialiană și literarura absurdului este dezagregarea cuvântului, proces aflat In directă legătură cu denaturarea personajului. Circularitatea intrigii are consecințe în planul dialogului care conține elemente de repetabilitate, „piruete verbale” ce anuluează funcția de comunicare a limbajului. În comedii în dansul ticurilor sunt antrenate aproape toate personajele: Titircă Inimă Rea dă aceleași dispoziții lui Chiriac în legătură cu „onoarea de familist”, Cetățeanul se întreabă refrenic „Eu cu cine votez?”, Dandanache reia mecanic povestea cu bancherul, Candidatul revine contrapunctic adresându-s elui Iordache cu același: „Știi s-o scoți? Scoate-o!” etc.

Ticurile verbale nu sunt singurele elemente de limbaj care carcaterizează literatura absurdului. Astefel în opera caragialiană întâlnim elemente verbale care ne trimit în sfera absurdului precum: truismele, pleonasmele, contradicțiile, erori gramaticale sau erori logice, multidudinea de cuvinte existente într-o frază care duce la aranjamentul haoic al acestra dar și la neînțelegere. Aceste elemente sunt utilizate pentru a ascunde anumite lucruri sau pentru a induce în eroare receptorul:

Într-o chestiune politică… și care, de la care atârnă trecutul, prezentul și viitorul țării… să fie ori prea-prea, ori foarte-foarte…(se încurcă, asudă și sughițe) încă vine aci ocazia să întrebăm pentru ce?…da… pentru ce?… Dacă Europa… să fie cu ochii ațintiți asupra noastră, dacă mă pot pronunța astfel, care lovesc soțietatea, adică fiind din cauza zguduiturilor…. și… idei subversive… (asudă și rătăcește din ce în ce) și mă înțelegi mai la sfârșit, pentru care în orice ocaziuni solemne a dat probe de tact… vreau să zic într-o privință poporul, națiunea, România.. (cu tărie) țara în sfârșit… cu bun simț, pentru că Europa cu un moment mai înainte să vie și să recunoască, de la care putem zice depandă…

Literatura postcaragialiană nu duce lipsă de repreentări ale absurdului. Astfel acest mod poate fi întâlnit în opera lui Tudor Arghezi, Marin Sorescu și nu în ultimul rând în opera lui Eugen Ionescu.

Lordana Ilie remarcă absurdul în opera lui Eugen Ionescu, în piesele de teatru Neguțătorul de ochelari și Salonul auto. Un alt autor care utiliează absurdul caragialian și la care autoarea face referire este Tudor Arghezi: „Observăm de pildă în următorul fragment, interesanta elongație a dialogului de la cel care amintește de flecăreala benignă din schița lui Caragiale, la cel care anticipă surprinzător absurdul comic ionescian:”

CLIENTUL: Când ți-am spus adineaori că port numărul treizeci și opt, mă gândeam la galoși. (Scoate galoșul și-l pune pe tejghea): Vezi și dumneata: nu e treizeci și opt?

OPTICIANUL(iritat) : Când v-am întrebat ce numar purtați, ca optician nu mă puteam gândi la încălțăminte.

CLIENTUL: Și trebuie să te superi? La urma urmei, și ochelarii și galoșii nu sunt tot ai mei? Și crezi dumneata, domnule optician, că natura nu a prevazut nici o legatură între numere? Crezi că numarul ochiului nu corespunde deloc cu numarul piciorului? Am spus că numarul meu de la casa este una sută șaptezeci și doi. Ei bine, știi ce numar am la brisca? Două sute șaptezeci și unu. Nu vezi că în fond e tot aia? Am uitat numărul de la pălărie: trebuie să fie și acolo vreun șapte, vreun doi…Să nu te crezi dumneata mai deștept decât natura.

OPTICIANUL (filosofic): E cu totul altceva.

CLIENTUL: Întâi, trebuie să mă întrebi, nu ce numar am la ochelari, dar dacă am purtat sau nu am mai purtat ochelari. Nu puteam să port număr fără ochelari. Dar să căutăm. Adună numărul de la galoș cu numărul de la briscă și cu cel de la casă și, făcând calculele dumitale, obținem, – nu se poate altfel, – numărul ochelarilor mei.

Același tip de absurd ete întâlnit la Caragiale în schița Căldură mare. Caragiale utiliza cu mult înainte lui Arghezi absurdul prin conduzia de numere, denumirea persoajelor cu Feciorul, Domnul, dar și prin încurcăturile absurde care dau o notă comică situației:

Termometrul spune la umbră 33° Celsius… Subt arșița soarelui, se oprește o birje, în strada Pacienței, la numărul 11 bis, către orele trei după-amiaz'. […]

În tot ce urmează persoanele toate păstrează un calm imperturbabil, egal și plin de dignitate.

Domnul: Domnu-i acasă?

Feciorul: Da; dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la țară.

D.: Dumneata spune-i c-am venit eu.

F.: Nu pot, domnule.

D.: De ce?

F.: E încuiată odaia.

D.: Bate-i, să deschidă.

F.: Apoi, a luat cheia la dumnealui când a plecat.[…]

D.: Mitică?… peste poate!… Ce stradă e aici?

F.: Numărul 11 bis…

D.: Nu e vorba de 11 bis.[…]

F.: Strada Pacienții…

D.: Strada Pacienții?… imposibil!

F.: Nu, domnule, e strada Pacienții.[…]

Domnul pleacă și merge la birje. Birjarul doarme pe capră. Caii dorm la oiște.[…]

O babă trece. Domnul oprește birja.

Domnul: Mă rog, jupâneasă, știi dumneata unde e strada Pacienții?

Baba: Asta e, măiculiță.

D.: Ei, aș!… Teribil de ramolită!… Mână-nainte, birjar !

Birja pornește. Domnul face semn să oprească la o băcănioară în colț, unde pe prag moțăie la umbră un băiat cu șorțul verde.

Domnul: Tânărule, ce stradă e asta?

Băiatul: Strada Pacienții…

D.: Ești un prost!… înainte, birjar!

Caragiale a utilizat absurdul cu mult înaintea lui Arghezi sau a lui Eugen Ionescu și totuși a folosit aceleași mijloace pentru a redea această categorie estetică. Având în vedere dăinuirea în timp nu numai a schițelor în care dramaturgul folosește absurdul, dar și a modului de realizare a acestuia putem afirma că opera lui Caragiale este încă una de actualitate.

5. Concluzii

După ce am trecut în revistă elementele pe care Caragialea le-a folosit în opera sa putem susține ca deși această operă este una actualizată de scriitorii postcaragialieni, este totuși o operă literară care a reușit să treacă examenul timpului.

Pornind de la părerile criticilor care au criticat decizia dramaturgului de a introduce elementele politice în opera literară considerând ca aceste elemente ar putea degrada literatura, trecând apoi la cuvintele învechite care astăzi nu mai sunt întelese, la sintagmele și elementele sociale care nu mai spun nimic cititorului contemporan, până la imagianea orașelor care s-a schimbat am putea spune că avem destule argumente să suținem ideea conform căreia opera literară a dramaturgului s-a învechit, însă Caragiale reușește să ne surprindă și așa. Opera scriitorului trece proba timpului indiferent de piedici, fie ele de ordin literar fie de ordin temporal.

Pentru că s-a inspirat din realitatea contemporană și a dorit să redea exact atmosfera secolului ai XIX-le, Caragiale a creat piese de teatru „savuroase” însă elementul care îi conferă operei culoarea, unicitatea este și elementul care o degradează, ne referim la vocabular. În general operele lierare al căror vocabulur este greoi sau învechit pierd proba timpului, însă opera dramaturgului a reușit să se sustragă acestei „reguli”.

Dacă nici patriotismul și nici vocabularul nu au reușit să împiedice opera literară să treacă cel mai importan examen, examenul timpului, cu siguranță imaginile orașelor nu o vor face. Deși multe lucruri s-au schimbat iar atmosfera nu mai e aceași, Momenele și Schițele transmit totuși aceeași bucurie de viață a omului balcanic, satirizează aceleași vicii poate nu cu aceeași intensitate, dar ele nu au puterea să îl oprească pe dramaturg să ne „prindă” în paginile sale.

Putem spune astfel că, deși există numeroase elemente care să ne facă să spunem că opera dramaturgului nu mai este una de actualitate, aceasta a reușit să rămână vie și să transmită la fel de bine ca și acum un secol. Drept dovadă a actualității lui Caragiale stau numeroasele actualizări pe care scriitori postcaragialeni le-au realizat.

Bibliografie:

Ediții citate:

Bassarabescu, I.A., Un om în toată firea, Albatros, București, 1988.

Caragiale, I.L., Opere, vol. II, Cultura Națională, București, 1931.

Caragiale, I.L., Opere, vol. III, Cultura Națională, București, 1932.

Caragiale, I.L., Opere, vol. IV, Cultura Națională, București, 1938.

Caragiale, I.L., Opere, vol. V, Cultura Națională, București, 1938.

Caragiale, I.L., Opere, vol. VI, Cultura Națională, București, 1939.

Caragiale, I.L., Opere,vol. I, Cultura Națională, București,1930.

Cărtărescu, Mircea, Levantul, Humanitas, București, 2006.

Groșan, Ion, O sută de ani de zile la porțile Orientului, Editura Fundației Culturale Române, București, 1992.

Macedonski, Alexandru, Poema rondelurilor, Erc Press, București, 2010, p. 269.

Patrășcanu, D.D., Candidat fără noroc, Junimea, Iași, 1987.

Sorecu, Marin, Singur printer poeți, Parodii, Ediția a II-a revăzută, Junimea, Iași, 1972, p. 115.

Sorescu, Marin, Răceala, Creuzet, București, 1994.

Tudor, Arghezi, Cuvinte potrivite Flori de mucegai, Editura Art, București 2011.

Bibliografie critică:

Bontilă, Ruxanda, Elemente de poetică generală. Către o poetică a( re)scrierii, Galați, 2010.

Calinescu, Al., Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, Albatros, Iași, 1976.

Cazimir, Ștefan, I.L.Caragiale față în față cu kitschul, Cartea românească, București, 1988.

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Minerva, București,1985.

Cioculescu, Șerban, Viața lui I.L Caragiale Caragialiana, Ediția a II a, Eminescu, București, 1977.

Constantinescu, Miron (coord.), Istoria României. Compendiu, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.

Gulea, Dan, Pluviografii, Paralela 45, Pitești, 2012.

Ilie, Loredana, Un veac de caragialism comic și absurd în proza și dramaturgia româneasca postcaragialiană, Institutul European, Iași, 2012.

Lovinescu, E., Istoria literaturii române contemporane, vol I-II, Minerva, București, 1973.

Manolescu, Florin, Caragiale și Caragiale.Jocuri cu mai multe strategii, Cartea românească, București, 1983.

Manolescu, Nicolae, Istoria critica a literaturii române 5 secole de literatura, Paralela 45, Pitești, 2008.

Micu, Dumitru, Istoria literaturii române de la creația populară la postmodernism, Seaculum I.O., București, 2000.

Pârvulescu, Ioana, În Țara Miticilor, București, 2008.

Piru, Al., Istoria literaturii românea de la început pînă azi, Univers. București, 1981.

Popa, Marian, Comicologia, Editura Univers, București, 1875.

Ediții terțiare:

DEX, Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutsul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998.

Dicționarul literaturii române de la origini până în prezent, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1979.

Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală, Albatros, București.

Lazăr, Șăineanu, Dicționar universal al limbei române, Institutul de editura Ralian și Ignat Samitca, Craiova, 1896.

Ștefănescu, Al.(coord.), Dicționar de termini literari, Editura Acadmiei Socialiste România, Bucurști, 1976.

Internet:

http://www.infolegal.ro/fenomenul-criminal-in-teoria-lombrosiana/2012/05/14/ (02.05.1014).

http://www.ziarulring.ro/stiri/41426/onorabil-public-poftiti-la-cafeneaua-fialkowski (08.06.2014)

Anexa 1

Prin acest chestionar dorim să vedem gradul de actualitate al limbajului folosit de I.L. Caragiale în opera sa.

! Atenție !: La acest chestionar se poate răspunde și cu: „nu cunosc sensul acestui cuvânt”.

Precizați sensul următoarelor cuvinte în contextul dat:

Clondir, vardist, sulemenește

„Eu, dom’ judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m’a ’njurat, și clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn’ atunci cu birja dela dom’ Marinescu Bragadiru din Piață, încă chiar dom’ Tomița zicea să-l iau în birje… Vine dumnealui gol pușcă și bea până se face tun, și pe urmă dacă am vrut să chem vardistul, dumnealui zice că mă sulemenește cu chinoroz și vrea s’o tulească, ș’a căzut peste tarabă și s’a făcut praf?”

(I.L. Caragiale, Justițe)

2. a primeni

„Hai să ne întoarcem acasă, să dăm poșândicul ăsta pe mâna unei femei că cu așa trâmbiță nu mai întâlnim noi vânat cât am umbla.[…] Însfârșit, ce s’o mai lungim degeaba! Pune-te biata împărăteasă, biată să nu fie! Cu cucoanele din casă, ia-l pe copil, desfașăl, spală-o – că era fetiță – premenește-o, aleargă de-i caută în sân…”.

(I.L. Caragiale, Poveste)

3. poșândic

„Hai să ne întoarcem acasă, să dăm poșândicul ăsta pe mâna unei femei că cu așa trâmbiță nu mai întâlnim noi vânat cât am umbla.[…] Însfârșit, ce s’o mai lungim degeaba! Pune-te biata împărăteasă, biată să nu fie! Cu cucoanele din casă, ia-l pe copil, desfașăl, spală-o – că era fetiță – premenește-o, aleargă de-i caută în sân…”.

(I.L. Caragiale, Poveste)

4. șip; buiestru

„Merg ei astfel domol alături în buestru țăcănit, vorbind mai de una, mai de alta.[…] Negustorul scoate din geanta lui un șip de rachiu și cinstește pe tânărul…”

(I.L. Caragiale, La Conac)

5. candel

„Atunci s’a oprit la o cârciumă, să bea o țuică fiartă cu candel — a băut două, și văzând că-i face bine, a mai băut încă una.”

(I.L. Caragiale, Cum devine cineva revoluționar și om politic…?)

6. dalcauc, apelpisit

„Dar adicătele, ce poftiți, dv.? adicătele, cum o ești o ceată de dalcauci, de haimanale de-ale dv. în ulița cu reteveiul, guvernul… […] Noi stăm ca blegii în cafenele, și 'n berării, și 'n cluburi, și lăsăm pe toți apelpisiții, cari ard să puie iar mâna pe slujbușoare, ca să-și facă de cap și să răstoarne sub felurite pretexte…”.

(I.L. Caragiale,Atmosferă încărcată)

7. atenția de argus (la ce face referire argus?)

“Acest tip exotic, de o înfățișare foarte hotărîtă și energică, atrage firește atenția de argus a celor trei tineri confrați, care-și schimbă ca niște fulgere, priviri arzătoare de mirare și curiozitate.”

(I.L. Caragiale, Boris Sarafoff)

8. vinghercă

„In mișcarea ce face ca să-și ridice vingherca dela spate așezându-se, îi cade din buzunar, făcând mult sgomot, un revolver de calibru mare, ca revolverele militârești, împreunâ cu o carte de vizită.”

(I.L. Caragiale, Boris Sarafoff)

9. clistir, scalpel

„Ințelegem ca un doctor să-și ucidă fără răspundere bolnavii cu clistirul și cu scalpelul; dar trei doctori să facă un consult pentru a ucide cu parul pe stradă oameni sănătoși, asta e prea mult!”

(I.L. Caragiale, Groaznica sinucidere din strada Fidelității)

10. costeliv

„Ce jigărae de câini costelivi cu ochii rătăciți și coada 'ncârligată înspre pântece, furnisori ai amicului meu doctoral Lebel!”

(I.L. Caragiale, Monopol)

11. ișlic, picnește

„Cunoscându-i slăbiciunea, i-am dus și eu o anonimă, primită zilele trecute, în care o veche prietenă (indubitabil, e dumneaei), iscălind « câțiva admiratori de odinioară », mă picnește, vorba de pe vremuri, la coada islicului…”

(I.L. Caragiale, Antologie)

12. pismuiesc

„Ești vretnic de laudă prietene, că ai luat astfel de hotărâre înțeleaptă, și mai ales că te ții de ce ai hotărît și, drept să-ți spun, îți pismuesc fericirea.”

(I.L. Caragiale, Abu-Hasan)

13. zavistire

„Ctitorii, câteși patru, vecinii mei, sunt ca și el niște bătrâni ursuzi și zavistnici, lucru mare.”

(I.L. Caragiale, Abu-Hasan)

14. policandru

„De acolo, cu muzicantele dupa el, Mesrur l-a trecut într’un salon unde sclipeau bogății peste bogății, numai catifele, mătăsuri și aur și nestemate; șapte policandre de aur greu cu câte șapte șfeșnice atârnau din tavanul lucrat în sidef în feluri de șclipituri cari-ți luau ochii.”

(I.L. Caragiale, Abu-Hasan)

15. pocâltit

„Ce ai fiule? A’întrebat bătrâna. De ce ești așa de pocâltit și n'ai chef deloc? Să fi pierdut tot ce ai pe lume și tot n’ai fi așa de opărit…”

(I.L. Caragiale, Abu-Hasan)

16. daraveră

„Mai ales nu lipsea dela masă vin bun, și veselie, căci în loc să vorbească cu oaspetele său despre politică or despre daraveri negustorești, îi plăceau mai bine să povestească lucruri plăcute și hazlii.”

(I.L. Caragiale, Abu-Hasan)

17. zaiafet

„N'a uitat chiar să le spună că în mare parte a scăpătat din pricina cheltuelilor nemăsurate cu atâtea petreceri și ziafeturi, că doar i-o atinge la omenie.”

(I.L. Caragiale, Abu-Hasan)

18. a băsni

„Ce Dumnezeu! doar n'a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta ușurință a băsni despre trista lui viață!”

(I.L. Caragiale, Ironie)

19. penel

„Care artist, care amator, care om de bun simț și de treabă ar îndrăzni să ia un penel și să îndrepteze o trăsătură măcar a unui Rafael, să prefacă numai o măsură a lui Bethoven, ori să potrivească coapsa lui Apolon sau șoldul unei Venere, dupa personala lui judecată și după pornirea gustului său actual? “

(I.L. Caragiale, Două note)

20. pembe

„Poezia română în jumătatea a doua a sutei XIX — sută fără soț — impari musae numero gaudent!… și ele erau fără soț , nouă! – ni se prezintă în toată maturiatea ei complexă, ca un tapet multicolor, bizar, – dacăfi raținal, – straniu – dacă n’ar fi logic, – în care milioane de fire de toate culorile, tonurile și nuanțele posibile și imposibile, imaginate și imaginabile,(dela un pembè cât mai spălăcit până la conabiul cel mai posomorît)[…]”

(I.L. Caragiale, Literatura și artele române în a doua jumătate a secolului XIX)

21. spermațet

„Nu fusese destul de clar și de entusiast în darea lui de seamă asupra lumânărilor de spermațet și nu pomenise nimica despre suprimarea mucărilor.”

(I.L. Caragiale, Karkaleki)

22. claveri

„Chir Mihale își vâră picioarele în calevri și ese în pragul prăvăliei;”

(I.L. Caragiale, Baioneta inteligentă)

23. buci

„Trâmbițașul începe iar să 'mbăleze trâmbița, umflându-și bucile și holbând ochii, iar toboșarul bate din răsputeri.”

(I.L. Caragiale, Baioneta inteligentă)

24. alișveriș

„Ei! lasă-mă 'n pace, omule; nu mă spăl la cap pentrucă sufăr de bătăi de inimă. Ințelege odată că n'am venit pentru alișveriș.”

(I.L. Caragiale, D’ale Carnavalului)

25. spițer

„Până acu vreo trei luni le aveam așa, pentru iconomie adică: punea d. Nae pecetea pe o bucată de hârtie ori de mucava, și pe urmă la fiecare răsătură trăgeam cu cerneală o dungă, până se făcea douăsprece. Acu pentrucă ni s'a întâmplat o istorie cu un spițer, a hotărît d. Nae să dea la tipografie să i le facă cu numere: l-am ras? țac! îi taiu numărul.”

(I.L. Caragiale, D’ale Carnavalului)

26. tibșir

„Stăi să vezi. Al dracului spițerul! Asta era într'o Sâmbătă. Marți dimineață, altă dungă; —dar acum le însemnam și cu tibișir pe pervazul ușii; — două; Joi alta, trei… Sâmbătă alta…”

(I.L. Caragiale, D’ale Carnavalului)

27. odicoloanele, pomădurile

„A! ce idee mi-a venit! Parfumeriile, odicoloanele, pomădurile, liubemurile Didinii!… Spițerul!… Da!… Zici că biletele astea le-ați tras din circulație de mai bine de trei luni?”

(I.L. Caragiale, D’ale Carnavalului)

Vă mulțumesc!

Răspunsuri

Clondir, vardist, a sulemeni

Anexe 2

Prin acest chestionar dorim să vedem gradul de actualitate al limbajului folosit de I.L. Caragiale în opera sa.

! Atenție !: La acest chestionar se poate răspunde și cu: „nu cunosc sensul acestui cuvânt”.

Precizati sensul urmatoarelor

cuvinte: cadrilat

Dar, când am auzit că infama inteprindere burgheză, care m-a necăjit și ma vexat pe mine atâta, fermecată numaidecât de un milord cadrilat și de o piele de crocodil, a fost pârlită cu o așa de frumoasă sumă rotunda. . . drept să spun, am jubilat…”

precizati sensul urmatoarelor cuvinte: cadrilat

Dar, când am auzit că infama inteprindere burgheză, care m-a necăjit și ma vexat pe mine atâta, fermecată numaidecât de un milord cadrilat și de o piele de crocodil, a fost pârlită cu o așa de frumoasă sumă rotunda. . . drept să spun, am jubilat…”

maladetul

Mălădețul meu a’ început să râză și iar m’a strâns de gât și ma pupat;”

a honipsi

— Babacă! te rog, băbacă, dacă mă iubești, să-i tai lui Negoiță nasul și urechile și să-1 dai afară ca pe un obraznic… că e botos, e lacom și nemulțumitor!… să nu-1 mai văz în ochii mei, că nu-1 pot honipsi1!

Matuf

„ pe drum s-a prefăcut în chip de om, nici prea matuf, dar nici prea țâganu;”

Politie

„Banul e scump, învârtit bine, aduce peste sută la sută; vorba veche: daca ești sărac du-te `ntr`o politie bogată…”

Filotimi

Și la toată lumea plăcea, fiindcă era om deștept și blând, cu multă știință despre ale lumii, cu purtări alese și, mai vârtos, cu dare de mână: levent și galantom, pătruns de filotimie1 și de hristoitie2 — într-un cuvânt, adevărat om de omenie. Astfel, care dintre negustori ba chiar dintre boieri aveau mai multe copile decât stare, umblau cu dinadinsul să-1 ginerească. În vremea asta, el și pusese ochii pe o tânără din vecini — o chema Acrivița, fata a mai mare a lui Hagi Cănuță, toptangiu3 pe vremuri. Hagiul, văduv, era om de seamă, însă cam ififliu4 pe potriva greutăților casei lui, fiind împovărat de trei fete, una după alta gata de măritat, și încă doi feciori — băieți buni, aminteri, da cam nepricopsiți; așa că puțină nădejde de zestre de la Acrivița.

Hristoitie

„musafirii și mai ales musafirele făceau haz; ia bietul kir Ianulea, om cu hristoitie, făcea fețe-fețe.” 227.

Toptangiu

Și la toată lumea plăcea, fiindcă era om deștept și blând, cu multă știință despre ale lumii, cu purtări alese și, mai vârtos, cu dare de mână: levent și galantom, pătruns de filotimie1 și de hristoitie2 — într-un cuvânt, adevărat om de omenie. Astfel, care dintre negustori ba chiar dintre boieri aveau mai multe copile decât stare, umblau cu dinadinsul să-1 ginerească. În vremea asta, el și pusese ochii pe o tânără din vecini — o chema Acrivița, fata a mai mare a lui Hagi Cănuță, toptangiu3 pe vremuri. Hagiul, văduv, era om de seamă, însă cam ififliu4 pe potriva greutăților casei lui, fiind împovărat de trei fete, una după alta gata de măritat, și încă doi feciori — băieți buni, aminteri, da cam nepricopsiți; așa că puțină nădejde de zestre de la Acrivița.

Ififliu

„ hangiul, văduv, era om de seamă, însă cam ififli pe potriva greutăților acsei lui[…]”

Zuliara

A mers așa cât a mers, până i-a dat în cap cocoanei să-ntoarcă foaia, să-1 prăjească și pe altă parte: s-a prefăcut că-1 teme, că e zuliafă1. S-a prefăcut azi, s-a prefăcut mâne, pân-a-nceput chiar să crează.

Meetic

— Să știți că de azi încolo sunt eu stăpână aici! Și să mai știți că cu Ianuloaia n-o să vă meargă cum vă mergea cu prostul de Ianulea! și încă să mai știți că eu am toane: pe cine m-o supăra cu atâtica măcar, îl plesnesc și-1 trimit numaidecât la agie

Chesat

Și s-a pornit după împrumuturi… Alergau cu limba scoasă samsarii de colo până colo, să-i găsească bani cu orșice preț… Pân-acuma el luase dobânzi cam sărate; de acum ajunsese să plătească el camătă din ce în ce mai pipărată. Mai întâi nu s-a prea băgat de seamă; dar n-a trecut mult și a aflat negustorimea că se clatină rău kir Ianulea; și mai ales că bântuia p-atunci mare chesat1 asupra târgului, i s-a scurtat omului creditul de tot: cu mai bine de sută la sută și de-abia găsea, și nu vreo sumă mai însemnată, doar num-așa de mezelic.

Clironom

Dar, după ce o-nchide el ochii, firește, dumneata ai să fii mai mare între clironomi1; ai să strângi pe boieri în chingi negustorește și o să-ți intri-n bani… Și… așa, m-am gândit să-1 ajutăm noi; să le facem fetelor o zestre cat de micșoară; că, de! cine se mai însoară astăzi fără zestre, doar de dragoste?… Numai eu am avut noroc să te găsesc pe dumneata — și plăcut și bogat, și galantom și să mă iubești atâta!

otusbir

Totodată, Acrivița mai căzuse și la darul foițelor: casa plină de jucători, masă lângă masă — otusbir, ghiordum, ba și stos1 — și dulcețuri, zumaricale, vinuri, cafele și vutci, și ciubuce peste ciubuce, ziua până seara, și noaptea până la ziuă.

ghiordum

Totodată, Acrivița mai căzuse și la darul foițelor: casa plină de jucători, masă lângă masă — otusbir, ghiordum, ba și stos1 — și dulcețuri, zumaricale, vinuri, cafele și vutci, și ciubuce peste ciubuce, ziua până seara, și noaptea până la ziuă.

stos

Totodată, Acrivița mai căzuse și la darul foițelor: casa plină de jucători, masă lângă masă — otusbir, ghiordum, ba și stos1 — și dulcețuri, zumaricale, vinuri, cafele și vutci, și ciubuce peste ciubuce, ziua până seara, și noaptea până la ziuă.

Tacsid

„când toți negustorii plecați tot odată, ba unii chiar mai târziu, se și `ntoarseră de la tascid, fiecare cu încărcătura lui, la potrivită vreme.”

Endekamisi

„Iar seara, mersesră împreună la cafeneluța unui simbatrot într-o ulicioara dosnică de lângă Casa Sfatului, să `nvârteasca un edekamisi, și pe urmă, la iuțeală un stosișor.”

Ciadiriu

„ se află acuma pus bine, înfășurat într`un testemel ciandiriu, în fundul sertarului de jos dela scrinul de lângă sobă[…]”

Merchez

„se află acuma pus bine, înfășurat într`un testemel ciandiriu, în fundul sertarului de jos dela scrinul de lângă sobă din iatac la clucereasa Trasița, mătușa despre mama a lui Aga, mai tânără ca dumnealui- se `ntâmplă- și cine nu-i știe merchezul poate scotoci`n sertar cât poftește[…]”

Adiata

ba că „sacul cu lire de la paharnicul Iordache din Dudești, de nu i s-a mai dat de urmă — furat de grămăticul pe care 1-au prins pe drumul Olteniței și a scăpat peste noapte din beciurile agiei — se află acuma pus bine, înfâșurat într-un testemel ceadiriu1, în fundul sertarului de jos de la scrinul de lângă soba din iatac la clucereasa Tarsița, mătușă despre mamă a lui aga, mai tânără ca dumnealui — se-n-tâmplă! — și că cine nu-i știe merchezul2 poate scotoci-n sertar cât poftește, că nu-i dă de fundul adevărat”; ba că „adiata3” lui Agop, tutungiul de la Sfinți, lăsată nepoati-si, nu-i scrisă de răposatul: a ticluit-o pe urmă, într-o noapte, bărbatu-său Tacor, cafegiul din Caimata, care vinde și suliman și cana de păr… Tacor cu Avedic, paracliserul de la biserica armenească”;

Isnaf

„ cum a descălecat, a dat calul în primirea argaților și a intrat în cârciuma, unde mai erau și alți isnafi.”

Napristan

„ sunt niște slujitori de la Curte: vin în goană cu`naltă poruncă să-l aducă napristan la Craiova.”

Sagnagiu

„ și zicănd asta, Vodă l-a împins pe Negoiță până`n sagnasiul din fundul sălii…”

ibirisim

L-au căftănit și i-au dăruit vodă și doamna câte trei pungi de ibrișim cu câte o mie de galbeni; iar domnița, un inel cu o nestemată cât o alună turcească, și cu sevas3 mare l-au petrecut toți până jos în capătul scării.

Meterhanea

S-a-napoiat după acestea Negoiță la curte, unde a stat încă vreo patru-cinci zile, numa-n bunătăți și-n cinste mare. Când ședea el sus la masă cu măriile-lor, cu protipendada și cu evgheniștii ăi mai simandicoși, cântau jos pe sub ferestre meterhanele1 și jucau soitarii2 pentru petrecerea isnafilor ș-a prostimii. A opta zi, s-a hotărât Negoiță să se pornească la urma lui înspre părțile Jiiului… L-au căftănit și i-au dăruit vodă și doamna câte trei pungi de ibrișim cu câte o mie de galbeni; iar domnița, un inel cu o nestemată cât o alună turcească, și cu sevas3 mare l-au petrecut toți până jos în capătul scării.

Soitar

S-a-napoiat după acestea Negoiță la curte, unde a stat încă vreo patru-cinci zile, numa-n bunătăți și-n cinste mare. Când ședea el sus la masă cu măriile-lor, cu protipendada și cu evgheniștii ăi mai simandicoși, cântau jos pe sub ferestre meterhanele1 și jucau soitarii2 pentru petrecerea isnafilor ș-a prostimii. A opta zi, s-a hotărât Negoiță să se pornească la urma lui înspre părțile Jiiului… L-au căftănit și i-au dăruit vodă și doamna câte trei pungi de ibrișim cu câte o mie de galbeni; iar domnița, un inel cu o nestemată cât o alună turcească, și cu sevas3 mare l-au petrecut toți până jos în capătul scării.

Sevas

S-a-napoiat după acestea Negoiță la curte, unde a stat încă vreo patru-cinci zile, numa-n bunătăți și-n cinste mare. Când ședea el sus la masă cu măriile-lor, cu protipendada și cu evgheniștii ăi mai simandicoși, cântau jos pe sub ferestre meterhanele1 și jucau soitarii2 pentru petrecerea isnafilor ș-a prostimii. A opta zi, s-a hotărât Negoiță să se pornească la urma lui înspre părțile Jiiului… L-au căftănit și i-au dăruit vodă și doamna câte trei pungi de ibrișim cu câte o mie de galbeni; iar domnița, un inel cu o nestemată cât o alună turcească, și cu sevas3 mare l-au petrecut toți până jos în capătul scării.

laf (pl. lafuri)

„de dragoste multă ce avea pentru el, fiindcă era mititelul mucalit, și când se plictisea împăratul de treburile `împărăției, pe el îl chema, să-i spuie lafuri și să-i facă giumbușlucuri.”

chilim

„ a poftit-o să șază jos pe chilim, iar el, pe divan, trăgând ciubuc, s`a apucat a-i povesti păcum urmează.”

buche

„știu destule limbi străine- încăi despre a rumânească, pot zice, fără să mă laud, că o știu cu temeiu, măcar că de viață sunt arvanit și nu prea am învățat buche, dar drept să-ți spun, la asta nu mă dau pe nici un rumân[…]”

falitar

„patru telegar cu falaitar, doisprece prăsele hangerului din sileaf, și cu stânga răsucindu-și mustățile.”

sileaf

„patru telegar cu falaitar, doisprece prăsele hangerului din sileaf, și cu stânga răsucindu-și mustățile.”

protipendada

Când ședea el sus la masă cu măriile-lor, cu protipendada și cu evgheniștii ăi mai simandicoși,

Răspunsuri

Anexe 3

Prin acest chestionar dorim să vedem gradul de actualitate al termenilor șî sintagmelor folosite de I.L. Caragiale în opera sa.

! Atenție !: La acest chestionar se poate răspunde și cu: „nu cunosc sensul acestui cuvânt”.

Ce eveniment a avut loc in 11-23 februarie 1866?

cine este Garibaldi?

la ce se refera legea de "muraturi"?

ce s-a intamplat pe 8 august 1870 la Ploiesti?

Răspunsuri

Bibliografie critică:

Bontilă, Ruxanda, Elemente de poetică generală. Către o poetică a( re)scrierii, Galați, 2010.

Calinescu, Al., Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, Albatros, Iași, 1976.

Cazimir, Ștefan, I.L.Caragiale față în față cu kitschul, Cartea românească, București, 1988.

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Minerva, București,1985.

Cioculescu, Șerban, Viața lui I.L Caragiale Caragialiana, Ediția a II a, Eminescu, București, 1977.

Constantinescu, Miron (coord.), Istoria României. Compendiu, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.

Gulea, Dan, Pluviografii, Paralela 45, Pitești, 2012.

Ilie, Loredana, Un veac de caragialism comic și absurd în proza și dramaturgia româneasca postcaragialiană, Institutul European, Iași, 2012.

Lovinescu, E., Istoria literaturii române contemporane, vol I-II, Minerva, București, 1973.

Manolescu, Florin, Caragiale și Caragiale.Jocuri cu mai multe strategii, Cartea românească, București, 1983.

Manolescu, Nicolae, Istoria critica a literaturii române 5 secole de literatura, Paralela 45, Pitești, 2008.

Micu, Dumitru, Istoria literaturii române de la creația populară la postmodernism, Seaculum I.O., București, 2000.

Pârvulescu, Ioana, În Țara Miticilor, București, 2008.

Piru, Al., Istoria literaturii românea de la început pînă azi, Univers. București, 1981.

Popa, Marian, Comicologia, Editura Univers, București, 1875.

Ediții terțiare:

DEX, Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutsul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998.

Dicționarul literaturii române de la origini până în prezent, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1979.

Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală, Albatros, București.

Lazăr, Șăineanu, Dicționar universal al limbei române, Institutul de editura Ralian și Ignat Samitca, Craiova, 1896.

Ștefănescu, Al.(coord.), Dicționar de termini literari, Editura Acadmiei Socialiste România, Bucurști, 1976.

Internet:

http://www.infolegal.ro/fenomenul-criminal-in-teoria-lombrosiana/2012/05/14/ (02.05.1014).

http://www.ziarulring.ro/stiri/41426/onorabil-public-poftiti-la-cafeneaua-fialkowski (08.06.2014)

Anexa 1

Prin acest chestionar dorim să vedem gradul de actualitate al limbajului folosit de I.L. Caragiale în opera sa.

! Atenție !: La acest chestionar se poate răspunde și cu: „nu cunosc sensul acestui cuvânt”.

Precizați sensul următoarelor cuvinte în contextul dat:

Clondir, vardist, sulemenește

„Eu, dom’ judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m’a ’njurat, și clondirul cu trei chile mastică prima, care venisem tomn’ atunci cu birja dela dom’ Marinescu Bragadiru din Piață, încă chiar dom’ Tomița zicea să-l iau în birje… Vine dumnealui gol pușcă și bea până se face tun, și pe urmă dacă am vrut să chem vardistul, dumnealui zice că mă sulemenește cu chinoroz și vrea s’o tulească, ș’a căzut peste tarabă și s’a făcut praf?”

(I.L. Caragiale, Justițe)

2. a primeni

„Hai să ne întoarcem acasă, să dăm poșândicul ăsta pe mâna unei femei că cu așa trâmbiță nu mai întâlnim noi vânat cât am umbla.[…] Însfârșit, ce s’o mai lungim degeaba! Pune-te biata împărăteasă, biată să nu fie! Cu cucoanele din casă, ia-l pe copil, desfașăl, spală-o – că era fetiță – premenește-o, aleargă de-i caută în sân…”.

(I.L. Caragiale, Poveste)

3. poșândic

„Hai să ne întoarcem acasă, să dăm poșândicul ăsta pe mâna unei femei că cu așa trâmbiță nu mai întâlnim noi vânat cât am umbla.[…] Însfârșit, ce s’o mai lungim degeaba! Pune-te biata împărăteasă, biată să nu fie! Cu cucoanele din casă, ia-l pe copil, desfașăl, spală-o – că era fetiță – premenește-o, aleargă de-i caută în sân…”.

(I.L. Caragiale, Poveste)

4. șip; buiestru

„Merg ei astfel domol alături în buestru țăcănit, vorbind mai de una, mai de alta.[…] Negustorul scoate din geanta lui un șip de rachiu și cinstește pe tânărul…”

(I.L. Caragiale, La Conac)

5. candel

„Atunci s’a oprit la o cârciumă, să bea o țuică fiartă cu candel — a băut două, și văzând că-i face bine, a mai băut încă una.”

(I.L. Caragiale, Cum devine cineva revoluționar și om politic…?)

6. dalcauc, apelpisit

„Dar adicătele, ce poftiți, dv.? adicătele, cum o ești o ceată de dalcauci, de haimanale de-ale dv. în ulița cu reteveiul, guvernul… […] Noi stăm ca blegii în cafenele, și 'n berării, și 'n cluburi, și lăsăm pe toți apelpisiții, cari ard să puie iar mâna pe slujbușoare, ca să-și facă de cap și să răstoarne sub felurite pretexte…”.

(I.L. Caragiale,Atmosferă încărcată)

7. atenția de argus (la ce face referire argus?)

“Acest tip exotic, de o înfățișare foarte hotărîtă și energică, atrage firește atenția de argus a celor trei tineri confrați, care-și schimbă ca niște fulgere, priviri arzătoare de mirare și curiozitate.”

(I.L. Caragiale, Boris Sarafoff)

8. vinghercă

„In mișcarea ce face ca să-și ridice vingherca dela spate așezându-se, îi cade din buzunar, făcând mult sgomot, un revolver de calibru mare, ca revolverele militârești, împreunâ cu o carte de vizită.”

(I.L. Caragiale, Boris Sarafoff)

9. clistir, scalpel

„Ințelegem ca un doctor să-și ucidă fără răspundere bolnavii cu clistirul și cu scalpelul; dar trei doctori să facă un consult pentru a ucide cu parul pe stradă oameni sănătoși, asta e prea mult!”

(I.L. Caragiale, Groaznica sinucidere din strada Fidelității)

10. costeliv

„Ce jigărae de câini costelivi cu ochii rătăciți și coada 'ncârligată înspre pântece, furnisori ai amicului meu doctoral Lebel!”

(I.L. Caragiale, Monopol)

11. ișlic, picnește

„Cunoscându-i slăbiciunea, i-am dus și eu o anonimă, primită zilele trecute, în care o veche prietenă (indubitabil, e dumneaei), iscălind « câțiva admiratori de odinioară », mă picnește, vorba de pe vremuri, la coada islicului…”

(I.L. Caragiale, Antologie)

12. pismuiesc

„Ești vretnic de laudă prietene, că ai luat astfel de hotărâre înțeleaptă, și mai ales că te ții de ce ai hotărît și, drept să-ți spun, îți pismuesc fericirea.”

(I.L. Caragiale, Abu-Hasan)

13. zavistire

„Ctitorii, câteși patru, vecinii mei, sunt ca și el niște bătrâni ursuzi și zavistnici, lucru mare.”

(I.L. Caragiale, Abu-Hasan)

14. policandru

„De acolo, cu muzicantele dupa el, Mesrur l-a trecut într’un salon unde sclipeau bogății peste bogății, numai catifele, mătăsuri și aur și nestemate; șapte policandre de aur greu cu câte șapte șfeșnice atârnau din tavanul lucrat în sidef în feluri de șclipituri cari-ți luau ochii.”

(I.L. Caragiale, Abu-Hasan)

15. pocâltit

„Ce ai fiule? A’întrebat bătrâna. De ce ești așa de pocâltit și n'ai chef deloc? Să fi pierdut tot ce ai pe lume și tot n’ai fi așa de opărit…”

(I.L. Caragiale, Abu-Hasan)

16. daraveră

„Mai ales nu lipsea dela masă vin bun, și veselie, căci în loc să vorbească cu oaspetele său despre politică or despre daraveri negustorești, îi plăceau mai bine să povestească lucruri plăcute și hazlii.”

(I.L. Caragiale, Abu-Hasan)

17. zaiafet

„N'a uitat chiar să le spună că în mare parte a scăpătat din pricina cheltuelilor nemăsurate cu atâtea petreceri și ziafeturi, că doar i-o atinge la omenie.”

(I.L. Caragiale, Abu-Hasan)

18. a băsni

„Ce Dumnezeu! doar n'a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta ușurință a băsni despre trista lui viață!”

(I.L. Caragiale, Ironie)

19. penel

„Care artist, care amator, care om de bun simț și de treabă ar îndrăzni să ia un penel și să îndrepteze o trăsătură măcar a unui Rafael, să prefacă numai o măsură a lui Bethoven, ori să potrivească coapsa lui Apolon sau șoldul unei Venere, dupa personala lui judecată și după pornirea gustului său actual? “

(I.L. Caragiale, Două note)

20. pembe

„Poezia română în jumătatea a doua a sutei XIX — sută fără soț — impari musae numero gaudent!… și ele erau fără soț , nouă! – ni se prezintă în toată maturiatea ei complexă, ca un tapet multicolor, bizar, – dacăfi raținal, – straniu – dacă n’ar fi logic, – în care milioane de fire de toate culorile, tonurile și nuanțele posibile și imposibile, imaginate și imaginabile,(dela un pembè cât mai spălăcit până la conabiul cel mai posomorît)[…]”

(I.L. Caragiale, Literatura și artele române în a doua jumătate a secolului XIX)

21. spermațet

„Nu fusese destul de clar și de entusiast în darea lui de seamă asupra lumânărilor de spermațet și nu pomenise nimica despre suprimarea mucărilor.”

(I.L. Caragiale, Karkaleki)

22. claveri

„Chir Mihale își vâră picioarele în calevri și ese în pragul prăvăliei;”

(I.L. Caragiale, Baioneta inteligentă)

23. buci

„Trâmbițașul începe iar să 'mbăleze trâmbița, umflându-și bucile și holbând ochii, iar toboșarul bate din răsputeri.”

(I.L. Caragiale, Baioneta inteligentă)

24. alișveriș

„Ei! lasă-mă 'n pace, omule; nu mă spăl la cap pentrucă sufăr de bătăi de inimă. Ințelege odată că n'am venit pentru alișveriș.”

(I.L. Caragiale, D’ale Carnavalului)

25. spițer

„Până acu vreo trei luni le aveam așa, pentru iconomie adică: punea d. Nae pecetea pe o bucată de hârtie ori de mucava, și pe urmă la fiecare răsătură trăgeam cu cerneală o dungă, până se făcea douăsprece. Acu pentrucă ni s'a întâmplat o istorie cu un spițer, a hotărît d. Nae să dea la tipografie să i le facă cu numere: l-am ras? țac! îi taiu numărul.”

(I.L. Caragiale, D’ale Carnavalului)

26. tibșir

„Stăi să vezi. Al dracului spițerul! Asta era într'o Sâmbătă. Marți dimineață, altă dungă; —dar acum le însemnam și cu tibișir pe pervazul ușii; — două; Joi alta, trei… Sâmbătă alta…”

(I.L. Caragiale, D’ale Carnavalului)

27. odicoloanele, pomădurile

„A! ce idee mi-a venit! Parfumeriile, odicoloanele, pomădurile, liubemurile Didinii!… Spițerul!… Da!… Zici că biletele astea le-ați tras din circulație de mai bine de trei luni?”

(I.L. Caragiale, D’ale Carnavalului)

Vă mulțumesc!

Răspunsuri

Clondir, vardist, a sulemeni

Anexe 2

Prin acest chestionar dorim să vedem gradul de actualitate al limbajului folosit de I.L. Caragiale în opera sa.

! Atenție !: La acest chestionar se poate răspunde și cu: „nu cunosc sensul acestui cuvânt”.

Precizati sensul urmatoarelor

cuvinte: cadrilat

Dar, când am auzit că infama inteprindere burgheză, care m-a necăjit și ma vexat pe mine atâta, fermecată numaidecât de un milord cadrilat și de o piele de crocodil, a fost pârlită cu o așa de frumoasă sumă rotunda. . . drept să spun, am jubilat…”

precizati sensul urmatoarelor cuvinte: cadrilat

Dar, când am auzit că infama inteprindere burgheză, care m-a necăjit și ma vexat pe mine atâta, fermecată numaidecât de un milord cadrilat și de o piele de crocodil, a fost pârlită cu o așa de frumoasă sumă rotunda. . . drept să spun, am jubilat…”

maladetul

Mălădețul meu a’ început să râză și iar m’a strâns de gât și ma pupat;”

a honipsi

— Babacă! te rog, băbacă, dacă mă iubești, să-i tai lui Negoiță nasul și urechile și să-1 dai afară ca pe un obraznic… că e botos, e lacom și nemulțumitor!… să nu-1 mai văz în ochii mei, că nu-1 pot honipsi1!

Matuf

„ pe drum s-a prefăcut în chip de om, nici prea matuf, dar nici prea țâganu;”

Politie

„Banul e scump, învârtit bine, aduce peste sută la sută; vorba veche: daca ești sărac du-te `ntr`o politie bogată…”

Filotimi

Și la toată lumea plăcea, fiindcă era om deștept și blând, cu multă știință despre ale lumii, cu purtări alese și, mai vârtos, cu dare de mână: levent și galantom, pătruns de filotimie1 și de hristoitie2 — într-un cuvânt, adevărat om de omenie. Astfel, care dintre negustori ba chiar dintre boieri aveau mai multe copile decât stare, umblau cu dinadinsul să-1 ginerească. În vremea asta, el și pusese ochii pe o tânără din vecini — o chema Acrivița, fata a mai mare a lui Hagi Cănuță, toptangiu3 pe vremuri. Hagiul, văduv, era om de seamă, însă cam ififliu4 pe potriva greutăților casei lui, fiind împovărat de trei fete, una după alta gata de măritat, și încă doi feciori — băieți buni, aminteri, da cam nepricopsiți; așa că puțină nădejde de zestre de la Acrivița.

Hristoitie

„musafirii și mai ales musafirele făceau haz; ia bietul kir Ianulea, om cu hristoitie, făcea fețe-fețe.” 227.

Toptangiu

Și la toată lumea plăcea, fiindcă era om deștept și blând, cu multă știință despre ale lumii, cu purtări alese și, mai vârtos, cu dare de mână: levent și galantom, pătruns de filotimie1 și de hristoitie2 — într-un cuvânt, adevărat om de omenie. Astfel, care dintre negustori ba chiar dintre boieri aveau mai multe copile decât stare, umblau cu dinadinsul să-1 ginerească. În vremea asta, el și pusese ochii pe o tânără din vecini — o chema Acrivița, fata a mai mare a lui Hagi Cănuță, toptangiu3 pe vremuri. Hagiul, văduv, era om de seamă, însă cam ififliu4 pe potriva greutăților casei lui, fiind împovărat de trei fete, una după alta gata de măritat, și încă doi feciori — băieți buni, aminteri, da cam nepricopsiți; așa că puțină nădejde de zestre de la Acrivița.

Ififliu

„ hangiul, văduv, era om de seamă, însă cam ififli pe potriva greutăților acsei lui[…]”

Zuliara

A mers așa cât a mers, până i-a dat în cap cocoanei să-ntoarcă foaia, să-1 prăjească și pe altă parte: s-a prefăcut că-1 teme, că e zuliafă1. S-a prefăcut azi, s-a prefăcut mâne, pân-a-nceput chiar să crează.

Meetic

— Să știți că de azi încolo sunt eu stăpână aici! Și să mai știți că cu Ianuloaia n-o să vă meargă cum vă mergea cu prostul de Ianulea! și încă să mai știți că eu am toane: pe cine m-o supăra cu atâtica măcar, îl plesnesc și-1 trimit numaidecât la agie

Chesat

Și s-a pornit după împrumuturi… Alergau cu limba scoasă samsarii de colo până colo, să-i găsească bani cu orșice preț… Pân-acuma el luase dobânzi cam sărate; de acum ajunsese să plătească el camătă din ce în ce mai pipărată. Mai întâi nu s-a prea băgat de seamă; dar n-a trecut mult și a aflat negustorimea că se clatină rău kir Ianulea; și mai ales că bântuia p-atunci mare chesat1 asupra târgului, i s-a scurtat omului creditul de tot: cu mai bine de sută la sută și de-abia găsea, și nu vreo sumă mai însemnată, doar num-așa de mezelic.

Clironom

Dar, după ce o-nchide el ochii, firește, dumneata ai să fii mai mare între clironomi1; ai să strângi pe boieri în chingi negustorește și o să-ți intri-n bani… Și… așa, m-am gândit să-1 ajutăm noi; să le facem fetelor o zestre cat de micșoară; că, de! cine se mai însoară astăzi fără zestre, doar de dragoste?… Numai eu am avut noroc să te găsesc pe dumneata — și plăcut și bogat, și galantom și să mă iubești atâta!

otusbir

Totodată, Acrivița mai căzuse și la darul foițelor: casa plină de jucători, masă lângă masă — otusbir, ghiordum, ba și stos1 — și dulcețuri, zumaricale, vinuri, cafele și vutci, și ciubuce peste ciubuce, ziua până seara, și noaptea până la ziuă.

ghiordum

Totodată, Acrivița mai căzuse și la darul foițelor: casa plină de jucători, masă lângă masă — otusbir, ghiordum, ba și stos1 — și dulcețuri, zumaricale, vinuri, cafele și vutci, și ciubuce peste ciubuce, ziua până seara, și noaptea până la ziuă.

stos

Totodată, Acrivița mai căzuse și la darul foițelor: casa plină de jucători, masă lângă masă — otusbir, ghiordum, ba și stos1 — și dulcețuri, zumaricale, vinuri, cafele și vutci, și ciubuce peste ciubuce, ziua până seara, și noaptea până la ziuă.

Tacsid

„când toți negustorii plecați tot odată, ba unii chiar mai târziu, se și `ntoarseră de la tascid, fiecare cu încărcătura lui, la potrivită vreme.”

Endekamisi

„Iar seara, mersesră împreună la cafeneluța unui simbatrot într-o ulicioara dosnică de lângă Casa Sfatului, să `nvârteasca un edekamisi, și pe urmă, la iuțeală un stosișor.”

Ciadiriu

„ se află acuma pus bine, înfășurat într`un testemel ciandiriu, în fundul sertarului de jos dela scrinul de lângă sobă[…]”

Merchez

„se află acuma pus bine, înfășurat într`un testemel ciandiriu, în fundul sertarului de jos dela scrinul de lângă sobă din iatac la clucereasa Trasița, mătușa despre mama a lui Aga, mai tânără ca dumnealui- se `ntâmplă- și cine nu-i știe merchezul poate scotoci`n sertar cât poftește[…]”

Adiata

ba că „sacul cu lire de la paharnicul Iordache din Dudești, de nu i s-a mai dat de urmă — furat de grămăticul pe care 1-au prins pe drumul Olteniței și a scăpat peste noapte din beciurile agiei — se află acuma pus bine, înfâșurat într-un testemel ceadiriu1, în fundul sertarului de jos de la scrinul de lângă soba din iatac la clucereasa Tarsița, mătușă despre mamă a lui aga, mai tânără ca dumnealui — se-n-tâmplă! — și că cine nu-i știe merchezul2 poate scotoci-n sertar cât poftește, că nu-i dă de fundul adevărat”; ba că „adiata3” lui Agop, tutungiul de la Sfinți, lăsată nepoati-si, nu-i scrisă de răposatul: a ticluit-o pe urmă, într-o noapte, bărbatu-său Tacor, cafegiul din Caimata, care vinde și suliman și cana de păr… Tacor cu Avedic, paracliserul de la biserica armenească”;

Isnaf

„ cum a descălecat, a dat calul în primirea argaților și a intrat în cârciuma, unde mai erau și alți isnafi.”

Napristan

„ sunt niște slujitori de la Curte: vin în goană cu`naltă poruncă să-l aducă napristan la Craiova.”

Sagnagiu

„ și zicănd asta, Vodă l-a împins pe Negoiță până`n sagnasiul din fundul sălii…”

ibirisim

L-au căftănit și i-au dăruit vodă și doamna câte trei pungi de ibrișim cu câte o mie de galbeni; iar domnița, un inel cu o nestemată cât o alună turcească, și cu sevas3 mare l-au petrecut toți până jos în capătul scării.

Meterhanea

S-a-napoiat după acestea Negoiță la curte, unde a stat încă vreo patru-cinci zile, numa-n bunătăți și-n cinste mare. Când ședea el sus la masă cu măriile-lor, cu protipendada și cu evgheniștii ăi mai simandicoși, cântau jos pe sub ferestre meterhanele1 și jucau soitarii2 pentru petrecerea isnafilor ș-a prostimii. A opta zi, s-a hotărât Negoiță să se pornească la urma lui înspre părțile Jiiului… L-au căftănit și i-au dăruit vodă și doamna câte trei pungi de ibrișim cu câte o mie de galbeni; iar domnița, un inel cu o nestemată cât o alună turcească, și cu sevas3 mare l-au petrecut toți până jos în capătul scării.

Soitar

S-a-napoiat după acestea Negoiță la curte, unde a stat încă vreo patru-cinci zile, numa-n bunătăți și-n cinste mare. Când ședea el sus la masă cu măriile-lor, cu protipendada și cu evgheniștii ăi mai simandicoși, cântau jos pe sub ferestre meterhanele1 și jucau soitarii2 pentru petrecerea isnafilor ș-a prostimii. A opta zi, s-a hotărât Negoiță să se pornească la urma lui înspre părțile Jiiului… L-au căftănit și i-au dăruit vodă și doamna câte trei pungi de ibrișim cu câte o mie de galbeni; iar domnița, un inel cu o nestemată cât o alună turcească, și cu sevas3 mare l-au petrecut toți până jos în capătul scării.

Sevas

S-a-napoiat după acestea Negoiță la curte, unde a stat încă vreo patru-cinci zile, numa-n bunătăți și-n cinste mare. Când ședea el sus la masă cu măriile-lor, cu protipendada și cu evgheniștii ăi mai simandicoși, cântau jos pe sub ferestre meterhanele1 și jucau soitarii2 pentru petrecerea isnafilor ș-a prostimii. A opta zi, s-a hotărât Negoiță să se pornească la urma lui înspre părțile Jiiului… L-au căftănit și i-au dăruit vodă și doamna câte trei pungi de ibrișim cu câte o mie de galbeni; iar domnița, un inel cu o nestemată cât o alună turcească, și cu sevas3 mare l-au petrecut toți până jos în capătul scării.

laf (pl. lafuri)

„de dragoste multă ce avea pentru el, fiindcă era mititelul mucalit, și când se plictisea împăratul de treburile `împărăției, pe el îl chema, să-i spuie lafuri și să-i facă giumbușlucuri.”

chilim

„ a poftit-o să șază jos pe chilim, iar el, pe divan, trăgând ciubuc, s`a apucat a-i povesti păcum urmează.”

buche

„știu destule limbi străine- încăi despre a rumânească, pot zice, fără să mă laud, că o știu cu temeiu, măcar că de viață sunt arvanit și nu prea am învățat buche, dar drept să-ți spun, la asta nu mă dau pe nici un rumân[…]”

falitar

„patru telegar cu falaitar, doisprece prăsele hangerului din sileaf, și cu stânga răsucindu-și mustățile.”

sileaf

„patru telegar cu falaitar, doisprece prăsele hangerului din sileaf, și cu stânga răsucindu-și mustățile.”

protipendada

Când ședea el sus la masă cu măriile-lor, cu protipendada și cu evgheniștii ăi mai simandicoși,

Răspunsuri

Anexe 3

Prin acest chestionar dorim să vedem gradul de actualitate al termenilor șî sintagmelor folosite de I.L. Caragiale în opera sa.

! Atenție !: La acest chestionar se poate răspunde și cu: „nu cunosc sensul acestui cuvânt”.

Ce eveniment a avut loc in 11-23 februarie 1866?

cine este Garibaldi?

la ce se refera legea de "muraturi"?

ce s-a intamplat pe 8 august 1870 la Ploiesti?

Răspunsuri