Termenul de reziliență provine din latinescul resiliens și a fost inițial utilizat pentru a [626133]

2. REZILIENȚA
Termenul de reziliență provine din latinescul “resiliens” și a fost inițial utilizat pentru a
descrie gradul de elasticitate al unei substanțe (Joseph, 1994). Dacă dicționarul englez definește
reziliența ca fiind capacitatea unei persoane de a -și reveni în forță după o perioadă de
constrângere, cel american sugerează că reziliența ar reprezenta abilitatea de recuperare după
boală, nenorocire sau schimbări semnificative în viața unui om.
Reziliența a mai fost definită ca fiind procesul de a daptare la evenimentele distrugătoare
și stresante într -o manieră care să îi ofere individului un plus protector și abilități de adaptare noi,
inexistente până la apariția evenimentul negativ. În mod similar, reziliența a mai fost văzută ca
fiind procesul de dezvoltare personală a individului și capacitatea acestuia de a -și reveni rapid,
de a face față greutăților și de a se reface cât mai eficient . O altă definiție sugerează că reziliența
ar putea reprezenta abilitatea persoanei de a se adapta pozitiv la s chimbările și la evenimentele
negative de viață (Luthar și Chicchetti , 2000). Un studiu concluzionează că reziliența face
referi re la persoanele din grupurile cu risc ridicat de expunere la factori adverși, la abilitățile
bune de adaptare la evenimentele stresante apărute și la recuperarea după traumă. Mai mult, în
pofida diverselor definiții oferite fenomenului de reziliență, acesta ar putea fi privit și înțele s ca
un proces (Masten , 2001). Mai mult, Masten Ann concluzionează că reziliența trebuie privită ca
interfața dintre caracteristicile individuale ale persoanelor și caracteristicile mediului
înconjurător, ca o balanță dintre factorii de stres și abilitățile personale de a -i face față, dar și ca
un proces dinamic de dezvoltare, ce este hotărâtor în mo mentele de tranziție ale vieții. Per
ansamblu, reziliența este procesul care permite indivizilor, familiilor și grupurilor umane să își
depășească dificulățile sau situațiile trauma tice, să nu prezinte tulburări psihice, să continue să își

trăiască viața î ntr-un mod normal, putând chiar să dea dovadă de o mai bună funcționare psihică
decât înainte , grație a ceea ce poartă numele de dezvoltare sau creștere posttraumatică.
Timp de decenii, domen iile neuroștiinței, sănătății mentale, medicinei , psihologiei și
sociologiei s -au concentrat asupra consecințelor pe termen scurt și pe termen lung ale stresului și,
mai recent, asupra stresului extrem. Stresul este o realitate a vieții noastre de zi cu zi. La un
moment dat, majoritatea oamenilor vor fi expuși la una (s au mai multe) experiențe cu potențial
traumatic care pot a fecta sănătatea și pot duce la tulburări cum ar fi tulburarea de stres
posttraumatic (PTSD ) (Karam et al., 2014) .
Cu toate acestea, la fel cum există îngrijorarea cu privire la efectele dăunătoare a le
expunerii la traume, există, de asemenea, un interes f ără precedent pentru rezistență, iar acest
concept a fost tot mai mult studiat în psihologie. Cu cât putem învăța și înțelege mai multe
despre rezistență, cu atât mai mare este posibilitatea de integ rare a conceptelor esențiale ale
rezilienței în domeniile relevante ale științei, cum ar fi medicina și sănătatea mintală. Această
integrare începe să favorizeze o schimbare importantă și foarte necesară a paradigmei. În loc să –
și petreacă marea majoritate a timpului examinând consecințele negative ale traumei, clinicienii
și cercetătorii pot învăța să evalueze și să construiască simultan tehnici sau strategii pentru a
spori reziliența. O astfel de abordare se concentrează asupra prevenirii efectelor situaț iilor
traumatice, dar și pe intervenția în sine în aceste cazuri.
Determinanții rezilienței includ o serie de factori biologici, psihologici, sociali și culturali
care interacționează unul cu altul pentru a determina modul în care cineva răs punde la
experiențele stresante sau adverse. În definirea rezilienței, este important să precizăm dacă
rezistența este privită ca o trăsătură, ca un proces sau ca un rezultat și adesea este de preferat să

se recurgă la o abordare binară pentru a clarifica prezența sau absența acesteia. Totuși, în
realitate, reziliența este privită mai degrabă ca un continuum (Pietrzak & Southwick, 2011).
Reziliența se poate schimba în timp ca o funcție a dezvoltării și a interacțiunii cu mediul
(Kim -Cohen & Turkewitz, 2012) . De exemplu, un grad înalt de îngrijire și protecție maternă
poate crește nivelul de reziliență din timpul copilariei, dar poate interfera cu individualizarea în
timpul adolescenței sau a maturității tinere. În plus, răspunsul nostru la stres și situații traumatice
nu este independent de contextul interacțiunilor cu alți oameni , cu resursele disponibile, cu
diferite culturi și religii specifice, organizații, comunități și societăți (Sherrieb, Norris & Galea,
2010; Walsh, 2006). Fiecare dintre aceste contex te poate fi mai mult sau mai puțin favorabile
pentru individ, și, prin urmare, mai mult sau mai puțin capabile de a -l sprijini pe parcursul vieții
acestuia.
Datorită acestor factori psihosociali reziliența a fost asociată cu funcționarea și
flexibilitatea cognitivă, cu altruismul și atașamentul social, cu o reglare emoțională eficientă și a
unei imagini de sine pozitivă, cu suportul social crescut, dar și cu un stil de coping activ în
confruntarea cu diferiți stresori (Feder et al., 2009).
De asemenea, în reziliență putem vorbi și de prezența modelului biopsihosocial care
implică atât procese din interiorul organismului, cât și procese din exteriorul lui. Acestea îl
protejează de factorii stresori exact ca un sistem imunitar. O astfel de abordare susține că
organismul ar trebuie să dețină anumite mecanisme care să îl apere de aversități și efectele lor
negative. Astfel de mecanisme ar putea proteja sau promova sănătatea mentală, accelerarea
recuper ării și reducerea acelui efect negativ provenit de pe urma stresorilor. Acest model
cuprinde:

 Factori care pot acționa asupra celor de risc, și implicit asupra efectului negativ al
stresorilor;
 Factori care pot reduce probabilitatea apariției patologiei (aceștia denumindu -se
factori factori protectiv i);
 Factori ca re pot spori starea de bine psihologică într -un mod active (aceștia se mai
numesc și factori de promovare ) (Davydov et al., 2010).
Boris Cyrulnik, în lucrarea sa intitulată ”Murmurul fantomelor” din 2003, implică factori
considerați importanți în procesul rezilienței precum:
 Inteligența , care reprezină capacitatea de a prelua și asimila informațiile noi din
mediu, de a prelucra aceste date provenite din situația respectivă, de a învăța și a
pune în relație elementele utile persoanei care a trecut printr -o traumă. Așadar, din
combinarea a acestui factor cu afectivitatea, cu emotivitatea va rezulta un specific
al rezilienței;
 Relațiile afective , sunt cele care oferă omului trecut printr -o traumă posibilitatea
la un mediu nou de dezvoltare, la legături noi cu alte persoane, la remodelarea și
restructurarea sa;
 Empatia și generozitatea , cuprind darurile reale, provenite dintr -o dorință de a -l
face pe celălalt fericit și nu cele care care au ca scop umilirea, răutățile sau crearea
anumitor obligații;
 Sensul, semn ificația , care presupune tot cee ace înseamnă comunicare, în
principiu cuvântul . Aici, persoana traumatizată va depinde într -un mod cât se
poate de direct de relațiile cu cei din jur, de inteligența de care dă dovadă, dar și
de reacțiile pe care cei din ju r o vor avea față de această persoană. Astfel, datorită

cuvintelor se pot naște atât fraze vindecătoare, comentarii stimulative, cât și aluzii
sau expresii care pot răni persoana traumatizată sau pot redeschide o rană
sufletească a acesteia;
 Mecanismele de apărare , în cazurile de urgență își fac apariția visarea și
activismul , iar mai apoi, cu timpul, se vor naște și celelalte: altruismul,
sublimarea, anticiparea și umorul ;
 Creativitatea , reprezintă produsul coping -ului visării și al sublimării în urma
stimulării acestora de către persoana traumatizată. Implicit, aceasta va lua orice
tip de formă pentru exprimarea rănii interioare provenite din trauma (de exemplu:
scrisul, modelajul, dansul, desenul – sunt doar câteva dintre aceste ”ieșiri”
interioare).
În urma abordării rezilienței la copii, Chok C. Hiew aduce, de asemenea, o clasificare a
factorilor procesului de reziliență:
 Factorul ”EU POT” , ce reprezintă stăpânirea abilităților de coping și
interpersonale (de exemplu: ”mă aștept să fiu de ajutor”, ” persist în acțiuni până
reușesc” sau ”găsesc soluții eficiente pentru a face față problemelor” );
 Factorul ”EU AM” , ce reprezintă conștientizarea elementelor suportive din
mediul înconjurător (aici avem ca exemplu: ”există cineva la care să pot să
apelez câ dn sunt într -o încurcătură”, ”ceilalți par în general fericiți să mă vadă”
sau ”părinții îmi acordă multă atenție” );
 Factorul ”EU SUNT” , ce este reprezentat de factorii de sănătate mentală (iar aici
avem ca exemplu: ”simt că lucrurile se vor termina cu bine chiar și în situații

dificile”, ”sunt calm chiar și în momentele dificile” sau ”am fost expus unor
situații stresante cărora am învățat să le fac față” ).