Termenele In Procesul Penal
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”
FACULTATEA DE DREPT
PROGRAMUL DE STUDII: DREPT
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific
conf. univ. dr. Bogdan Micu
[anonimizat]
București
2016
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”
FACULTATEA DE DREPT
PROGRAMUL DE STUDII: DREPT
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific
conf. univ. dr. Bogdan Micu
[anonimizat]
București
2016
CUPRINS
CAPITOLUL I – PRINCIPIILE FUNDAMENTALE
ALE PROCESULUI PENAL
În cadrul procesului penal, instituția termenelor este reglementată în Codul de Procedură Penală, capitolul II., Titlul VI intitulat “ Acte procesuale și procedurale comune ”ceea ce înseamnă că termenele sunt în strânsă legătură cu aceste acte. Altfel spus, activitățile desfășurate în cadrul procesului penal de către organele judiciare sunt precedate de respectarea acestor termene. Tocmai de aceea, anumite acte procesuale/procedurale, pentru a fi valabile și considerate ca făcute în termen conform articolului 270 CPP, ele trebuie să respecte condiția referitoare la timpul/intervalul de timp în care trebuie efectuate.
Din punct de vedere etimologic, ’’ termenul este o limitare de ordin cronologic în îndeplinirea unor acte procesuale sau în efectuarea unor acte procedurale”. Aceasta limitare permite desfășurarea procesului penal într-un mod coordonat și progresiv, dar și cu respectarea ordinii de drept, a justiției și a drepturilor și obligațiilor procesuale pe care părțile din cadrul unui proces penal pot să le exercite.
Această instituție da naștere unui principiu fundamental care constituie în același timp o regulă de bază în desfășurarea în bune condiții a procesului penal, și anume, principiul operativității, care deși nu îi este consacrata o reglementare din partea legiuitorului, acesta prezintă importanță practică alături de principiul legalității,, principiul separării funcțiilor judiciare, principiul aflării adevărului, ne bis în idem, principiul oficialității, caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal, principiul garantării dreptului la libertate și siguranță, principiul garantării dreptului la apărare, principiul respectării demnității umane și a vieții private, limba oficială și dreptul la interpret și principiul egalității persoanelor în procesul penal.
Operativitatea procesului penal evidențiază rapiditatea sau celeritatea cu care cauzele penale ar trebui soluționate și, totodată, permite ca activitatea procesual penală efectuată de către organele judiciare să se desfășoare într-o manieră simplificată atunci când situația o impune.
Deși nu este consacrata de către legiuitor, ea își găsește aplicarea practică în dispozițiile Codului de Procedura Penală.
Celeritatea este evidențiata în articolul 8 din Codul de Procedură Penală care prevede că faptele care constituie infracțiuni trebuie “să fie constatate la timp”, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită în condițiile legii “ într-un termen rezonabil”, articolul 43 din Codul de Procedură Penală conferă instanței posibilitatea reunirii cauzelor în anumite situații prevăzute de lege “ dacă prin aceasta nu se întârzie judecata”, articolul 26 din Codul de Procedură Penală permite instanței posibilitatea disjungerii acțiunii civile de acțiunea penală în momentul în care soluționarea acesteia determina “ depășirea termenului rezonabil de soluționare a acțiunii penale”, articolul 51 din Codul de Procedură Penală prevede că instanța ierarhic superioară comună se pronunță asupra conflictului de competenta, “de urgență”, potrivit articolului 185 din Codul de Procedură Penală, procurorul dispune ‘’de indata’’efectuarea unei autopsii medico-legale.
Alături de principiul operativității, își găsește aplicare practică principiul legalității procesului penal.
Principiul legalității (nulla justitia sine lege) conturează regulă că procesul penal trebuie să se desfășoare în fiecare etapă a sa, respectând dispozițiile prevăzute de lege.Codul de Procedură Penală arata în articolul 2 ca procesul penal se desfășoară potrivit dispozițiilor prevăzute de lege.Acest principiul este consacrat și în Constituția României, unde se arata: “ În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.
De asemenea, Legea nr 304/2004 privind organizarea judiciară cuprinde o serie de dispoziții care impun respectarea legii în activitatea de înfăptuire a justiției.Astfel, în articolul 2 alin.ul (1) se arată că: “ Justiția se înfăptuiește în numele legii, este unică, imparțială și egală pentru toți”, în articolul 10 se prevede că “instanțele de judecată sunt constituite, potrivit legii”, articolul 16, “ hotărârile judecătorești trebuie respectate și duse la îndeplinire în condițiile legii. ”
Principiul legalității procesului penal cuprinde și garanții în vederea asigurării unei corecte aplicări a legii.Nerespectarea legii în vederea dispunerii vreunui act procesual sau a efectuării unui act procedural conduce la posibilitatea anularii acestuia (articolul 280 din Codul de Procedură Penală care face referire la efectele nulității și articolul 281 din Codul de Procedură Penală în care se prevede că nulitatea îmbraca caracterul absolut, în cazul în care periclitarea procesuală nu poate fi înlăturată.
Acest principiu cuprinde, ca urmare a garanțiilor sale și sancțiuni procedurale penale, care se aplică actelor procesuale și procedurale care au fost efectuate, întocmite prin încălcarea dispozițiilor legale, dar, și sancțiuni aplicabile persoanelor care,
întocmind acte procesuale sau procedurale ori săvârșind fapte de natură penală, vor răspunde în funcție de gravitatea faptei săvârșite.
Astfel, sancțiunile aplicabile persoanelor poartă denumirea de sancțiuni personale,iar cele care se aplică în cazul desfășurării activității procesuale cu încălcarea legii se numesc sancțiuni procedurale.
În categoria sancțiunilor personale intra amendă judiciară care se aplică unui participant la procesul penal și care desfășoară o activitate procesuală prin nerespectarea legii.
Spre exemplu, în articolul 283 din Codul de Procedură Penală alin.ul (2) se prevede că “lipsa nejustificată a martorului, precum și a persoanei vătămate, părții civile sau părții responsabile civilmente, chemate să dea declarații, sau părăsirea fără permisiune, ori fără un motiv întemeiat, a locului unde urmează a fi audiate, se sancționează cu amendă judiciară dde la 250 de lei la 5000 de lei”.
De asemenea, când pentru încălcarea normei de procedura penală se face responsabil organul judiciar, intervine,drept sancțiune, răspunderea disciplinară a acestuia.
De exemplu, articolul 99, litera j) din Legea Nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor , nerespectarea secretului deliberării, constituie abatere disciplinară.
Sunt și situații în care subiecții oficiali care au încălcat legea, în cursul desfășurării procesului penal, sunt trași la răspundere civilă .
Cei responsabili de încălcarea dispozițiilor penale li se pot aplica sancțiuni penale. De exemplu, întrebuințarea de promisiuni, amenințări sau violențe împotriva unei persoane urmărite sau judecate într-o cauză penală, de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea declarații, să dea declarații mincinoase ori să își retragă declarațiile constituie infracțiune denumită cercetarea abuzivă prevăzută în articolul 280, alin. (1) din Codul de Procedură penală, de asemenea, tot cu titlu de exemplu, faptă de a condamna o persoană știind că este nevinovată constituie infracțiune de represiune nedreaptă conform articolului 283,alin. (2) din Codul de Procedură penală.
În cazul sancțiunilor procedurale, ele au capacitatea de a lipsi de efecte acele acte procesuale realizate prin încălcarea legii. În acest sens, articolele 280 și 281 din Codul de Procedură penală reglementează nulitatea; conform articolului 280, alin(1) din Codul de Procedură penală: “ încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal atrage nulitatea actului în condițiile prevăzute expres de prezentul cod”, iar potrivit alin.ului (2) al aceluiași articol, actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, când există o strânsă legătură directă între acestea și actul declarat nul. De asemenea, articolul 102,alin. (2) din Codul de Procedură penală prevede faptul că probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal.
Alături de nulitate,o altă sancțiune este decăderea. Ea intervine atunci când pentru exercitarea unui drept procesual se prevede un termen și acesta nu este respectat având drept consecință decăderea din exercițiul dreptului.
Pot fi decăzuți din exercițiul dreptului procesual atât procurorul, cât și partea care nu a declarat calea de atac în termenul prevăzut de lege.
Decăderea își găsește aplicare în dispozițiile articolului 268 din Codul de Procedură penală: “când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului”.
Pe lângă aceste sancțiuni cu caracter administrativ, civil și penal, noul Cod de procedură penală garantează legalitatea procesuală prin instituirea unor pârghii de supraveghere și control permanent al activității participanților la procesul penal de către ceilalți.
Spre exemplu, întreaga activitate de urmărire penală este supravegheată de către procuror, astfel,conform articolului 299, alin. (2) din Codul de Procedură penală: “ procurorul exercita supravegherea activității organelor de cercetare penală astfel că niciun suspect sau inculpat să nu fie reținut decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege”.
De asemenea, în articolul 300 alin. (1) din Codul de Procedură penală sunt prevăzute modalitățile de exercitare a supravegherii, în care procurorul își exercita atribuțiile de a conduce și supraveghea activitatea organelor de cercetare penală și care, veghează că actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale.
În ceea ce privește instanță de judecată, legea îi conferă acesteia posibilitatea verificării legalității activității de urmărire penală. Conform prevederilor articolului 345, alin. (2) din Codul de Procedură penală: “ în cazul în care judecătorul de cameră preliminară constata neregularități ale actului de sesizare ori sancționează actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, poate să dispună restituirea cauzei la parchet.
În cazul procedurii de cameră preliminară, articolul 342 din Codul de Procedură penală evidențiază obiectul aceste proceduri și anume verificarea de către judecătorul de cameră preliminară a competenței și a legalității sesizării instanței precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
Alături de principiul operativității și principiul legalității, în actuala reglementare este introdus un principiu nou, care guvernează procesul penal denumit principiul separării funcțiilor judiciare.
Acest principiu, deși este reglementat în actualul Cod de procedură penală ca fiind un principiu nou,acesta subzista încă din intrarea în vigoare a Codului de procedura penală din anul 1936 cât și în Codul de Procedură penală intrat în vigoare în anul 1969.
Potrivit articolului 3, alin. (1) din Noul Cod de procedură penală se exercita următoarele funcții judiciare: funcția de urmărire penală, funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată și funcția de judecată.Aceste funcții judiciare sunt exercitate în desfășurarea procesului penal de către subiecți procesuali diferiți și în faze procesuale distincte.
Funcția de urmărire penală și funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei se exercita în cadrul fazei de urmărire penală, funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată este specifică camerei preliminare, iar funcția de judecată se exercita în cadrul fazei procesuale cu aceeași denumire.
Funcția de urmărire penală este exercitată de către procuror și organele de cercetare penală.Conform articolului 3, alin. (4) din Codul de Procedură penală, în exercitarea funcției de urmărire penală, procurorul și organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată.
Funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală se exercita de către judecătorul de drepturi și libertăți.
Funcția de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată este exercitată de judecătorul de cameră preliminară.
În realizarea obiectului acestei funcții judiciare, judecătorul de cameră preliminară efectuează un control de legalitate atât a actului de trimitere în judecată cât și a probelor pe care se bazează acesta, respectiv a actelor efectuate în cursul urmăririi penale.
Funcția de judecată se realizează de către instanță de judecată în complete legal constituite. Aceasta constă în administrarea probatoriului, evaluarea probatoriului administrat în vederea pronunțării unei hotărâri cu privire la temeinicia acuzației penale formulate de procuror împotriva inculpatului, precum și pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să fie rezolvat conflictul de drept penal dedus judecății.
În ceea ce privește separația sau cumulul acestor funcții judiciare, articolul 3, alin.ul (3), teza I din Codul de Procedură penală prevede că în desfășurarea aceluiași proces penal, exercitarea unei funcții judiciare este incompatibilă cu exercitarea altei funcții judiciare.
Altfel spus, cumularea acestor funcții conduce, în principiu, la o situație de incompatibilitate.
Însă, în articolul 3, alin. (3), teza a-II-a din Noul Cod de procedură penală, se prevede cu titlu de excepție că funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată consacrată în articolul 3, alin. (1), litera c) din Codul de Procedură penală, este compatibilă cu funcția de judecată.
În acest sens, Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate și constată că soluția legislative cuprinsă în articolul 3 alin(3) teza a-II-a din Codul de Procedură penală, conform căreia exercitarea funcției de verificare a legalității netrimiterii în judecată este compatibilă cu exercitarea funcției de judecată, este neconstituțională.
Principiul prezumției de nevinovăție este consacrat în articolul 6 paragraf 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, conform cărora: “ orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumata nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită” și în dispozițiile articolului 23 alin. (11) din Constituția României: “ Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoană este considerată nevinovată.”
În Noul Cod de procedură penală, acesta își găsește sediul la articolul 4 alin. (1) conform căruia: “orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă”- în acest fel se acordă o protecție persoanelor împotriva unor acuzații abuzive.
Prezumția de nevinovăție are natură unei garanții procesuale acordate persoanelor urmărite penal sau judecate.
Se observă o neconcordanță între dispozițiile constituționale și cele procesuale penale pe de o parte, și de cele ale articolului 6 paragraf 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, pe de altă parte.
În acest sens, prezumția de nevinovăție subzista până la două momente diferite: rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, respective stabilirea în mod legal a vinovăției așa cum reiese din formularea întâlnită în textul Convenției.
În esență este doar o formulare în termeni diferiți a aceluiași moment – stabilirea legală a vinovăției printr-o hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă.
În doctrina s-a pus problema dacă prezumția de nevinovăție poate fi încadrată că drept fundamental al omului datorită consacrării sale în Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
În acest sens, s-a arătat că reprezintă un drept procedural, iar faptul că generează efecte și cu privire la persoane care nu sunt participante la procesul penal sau că este incidenta chiar anterior începerii formale nu poate fi interpretat ca având natura materială a unui drept la prezumția de nevinovăție, ci reprezintă,mai degrabă,expresia încercării de a garanta plenitudinea efectivității acestui drept fundamental.
Acesta opinie, privind caracterul procedural al prezumției de nevinovăție, a fost adoptată în mod repetat și de Curtea Constituțională a României în diferite decizii.
În dreptul nostru, suspectul sau inculpatul nu trebuie să-și dovedească nevinovăția, având dreptul de a nu contribui la propria acuzare [art 99 alin. (2)]. Organele judiciare, au obligația, în acest sens, să administreze probele în procesul penal (ei incumbit probațio qui dicit, non qui negat).
Este o prezumție relativă ce poate fi răsturnată numai prin realizarea unei probațiuni complete din care să rezulte dincolo de orice dubiu vinovăția suspectului sau inculpatului.Răsturnarea prezumției de nevinovăție poate fi făcută numai prin probe certe de vinovăție.
În actuala reglementare procesual penală este consacrat principiul în dubio pro reo în articolul 4 alin. (2) care se enunța astfel: “ după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.”Această regulă de bază este întărită și prin dispozițiile articolului 103 alin. (2) teza finală, potrivit cărora condamnarea se dispune doar atunci când instanță are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
În practică judiciară s-a arătat că în caz de condamnare, instanță trebuie să dovedească, fără echivoc, vinovăția inculpatului, deoarece dubiile existente se interpretează în favoarea acestuia.
Principiul aflării adevărului
Conform articolului 5 alin. (1) din Codul de Procedură penală, organele judiciare au obligația, de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului.
Altfel spus, pentru că scopul procesului penal să poată fi realizat, acesta incumba în sarcina organelor judiciare obligația de a strânge probe și de a le administra pentru aflarea adevărului și pentru o bună soluționare a cauzelor penale.
În sistemul nostru procesual, pentru ca justiția să poată realiza scopul său direct sau indirect, ea trebuie să cunoască adevărul real, desprins din realitatea faptelor, iar nu din evaluarea lor fictivă; deci adevărul material(real), iar nu adevărul formal (fictiv).
Aflarea adevărului implica activitatea de cercetare a organelor judiciare, a unor fapte și împrejurări concrete cu caracter obiectiv.Acest caracter obiectiv al realității cu privire la o anumită fapta conduce la existența unui adevăr obiectiv care reflectă justa realitate, verificată în urma cercetării organelor judiciare, obiectivitatea adevărului (realității) aflându-se prin intermediul probelor.
În acest sens, articolul 97 alin, (1) din Codul de Procedură penală prevede: “ constituie proba orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistentei unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei, și, care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.”
Datorită strânsei legături dintre scopul aflării adevărului și probele care conduc la existența unei realități juste în care se reflectă obiectivitatea, este imperios că aceste probe să fie administrate în totalitate, indiferent dacă acestea profita sau nu suspectului sau inculpatului.
În acest sens, dispozițiile articolului 5 alin. (2) din Codul de Procedură penală stipulează că: “ organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credința a probelor propuse în favoarea suspectului sau inculpatului se sancționează…”
Mai mult decât atât, aflarea adevărului este impusă prin intermediul Codul de Procedură penală că o obligație în sarcina organelor judiciare.Un exemplu elocvent, în acest sens, îl reprezintă articolul 349 alin. (1) din Codul de Procedură penală, conform căruia “ instanță de judecată soluționează cauza dedusa judecății cu garantarea respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului cu respectarea deplină a legii”.
Aplicarea corectă a acestui principiu este asigurată prin garanții procesuale.Astfel, conform Codului de procedura penală, partea specială, împotriva actelor procurorului ori împotriva soluțiilor de neurmarire sau de netrimitere în judecată se poate face plângere conform articolelor 339, respectiv 340-341.
De asemenea,în ceea ce privește faza judecății, și aici sunt instituite garanții legale în vederea respectării principiul aflării adevărului; de exemplu, dispozițiile articolului 385: “ dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea de probe noi, instanță dispune, fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei pentru administrarea probelor.”
În acest sens, soluțiile pronunțate în prima instanță, pot fi verificate de către instanță de apel, care potrivit articolului 420 alin. (8) din Codul de Procedură penală,instanța verifica hotărârea atacată.
Art 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție, la pct. 1 stipulează că “ orice persoană declarată vinovată de savasirea unei infracțiuni de către un tribunal are dreptul să ceară examinare de către o jurisdicție superioară a hotărârii de condamnare ori prin care s-a stabilit vinovăția sa.” Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, este reglementată de lege.
În esență, principiul aflării adevărului ocupa un loc primordial în sarcinile organelor judiciare,în activitatea desfășurată de acestea, fiind indispensabil în constatarea existenței sau inexistentei unei fapte prevăzute de legea penală și a autorului acesteia.
Neb îs in idem
Principiul ne bis în idem este reglementat de Codul de Procedură penală în articolul 6 enunțându-se astfel: “ nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică.”
Se observă că, din actuala reglementare, hotărârea penală definitivă are autoritate de lucru judecat, adică este considerată ca fiind expresia adevărului în cauză dedusa judecății (res iudicata pro veritate habetur) și nu mai este posibil un nou proces penal împotriva aceleiași persoane și cu privire la aceeași faptă. (ne bis în idem).
Aceasta autoritate de lucru judecat a hotărârilor penale definitive prezintă două efecte: un efect pozitiv, care constă în posibilitatea punerii în executare a hotărârii pronunțate și un efect negativ, care constă în împiedicarea declanșării unui nou proces împotriva aceleiași persoane și cu privire la aceeași faptă.Acest efect negativ poartă denumirea de “ne bis în idem” și constă în imposibilitatea inculpării unei persoane în cadrul unui proces penal cu privire la săvârșirea unei fapte penale pentru care a fost judecat definitiv (nemo debet bis vexări pro una et eadem causa).
Pentru a fi invocată autoritatea de lucru judecat, este necesară îndeplinirea cumulative a trei condiții: existența unei hotărâri penale definitive, identitatea de persoane, adică între persoană față de care s-a pronunțat o hotărâre definitivă și persoana împotriva căreia ar trebui să se declanșeze un nou proces penal pentru aceeași faptă, trebuie să se constate identitate; identitate de obiect, ceea ce înseamnă că, fapta pentru care s-a pronunțat o hotărâre definitivă să fie acceasi cu fapta care ar urma din nou să fie imputabila aceleiași persoane.
Principiul ne bis în idem, pentru a putea fi adus la îndeplinire, instituie o serie de garanții:
– autoritatea de lucru judecat drept impediment la punerea în mișcare a acțiunii penale sau la exercitarea acesteia [art 16 alin. (1) lit. (i) ];
– dreptul conferit persoanei vătămate, părților ori procurorului de a exercita contestație în anulare atunci când, printre altele inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal [articolul 426 lit. b) din Codul de Procedură penală] ;
– impiedicarea organelor judiciare de a pune în mișcare și de a exercita acțiunea penală pentru aceeași faptă reținută în sarcina persoanei, cu privire la care s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă [art. 551-552 din Codul de Procedură penală].
Principiul ne bis în idem își găsește aplicare practică în Codul de Procedură penală impunându-se că o regulă absolută și împiedicând organele judiciare să se abată de la litera legii în contextul în care nicio persoană nu poate fi cercetată în mai multe rânduri pentru comiterea aceleiași fapte penale comisă în prealabil.
Principiul oficialității
Acest principiu este prevăzut în articolul 7 din Codul de Procedură penală sub denumirea de “ obligativitatea punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale”.
Oficialitatea presupune, ca regulă, că în momentul în care,din probele administrate rezultă că s-a săvârșit o infracțiune și nu există niciun impediment legal, se pune în mișcare acțiunea penală împotriva persoanei responsabile de săvârșirea infracțiunii și ea se exercita în mod obligatoriu de către procuror, din oficiu, fără cereri prealabile din partea unor persoane fizice sau juridice.
Aceasta reiese, de altfel, din art. 7 alin. (1) din Codul de Procedură penală: “procurorul este obligat să pună în mișcare și să exercite acțiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârșirea unei infracțiuni și nu există vreo cauză legală de împiedicare” coroborat cu art. 309 alin. (4) din Codul de Procedură penală: “acțiunea penală se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, când acesta constata că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul din cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de Procedură penală.
Datorită acestui principiu, s-a creat în sarcina organelor judiciare obligalii legale de declanșare a procesului penal. De exemplu, în art. 305 alin. (1) din Codul de Procedură penală: “ când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta. În art. 306 din Codul de Procedură penală se evidențiază obligația organelor competente, că după sesizare, să caute și să strângă datele și informațiile cu privire la existența infracțiunilor și identificarea persoanelor care le-au săvârșit, să ia măsuri pentru limitarea consecințelor acestora, să strângă și să administreze probe.
Articolul 309 din Codul de Procedură penală, în care este înscrisă obligația procurorului de a pune în mișcare acțiunea penală de îndată ce se constată că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul din cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de Procedură penală.
Articolul 327 alin. (1) din Codul de Procedură penală, obligația procurorului de a emite rechizitoriu prin care se dispune trimiterea în judecată atunci când se constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate.
Obligativitatea acțiunii penale în procedura de cameră preliminară este impusă prin prevederile art. 346 din Codul de Procedură penală conform cărora, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecății atunci când constată legalitatea sesizării instanței de judecată, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală.
Obligativitatea acțiunii penale în cadrul fazei de judecată este subliniată prin dispozițiile art. 361 din Codul de Procedură penală, în care se arata ce obligații revin instanței în pregătirea ședinței de judecată.
De la principiul obligativității punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale, legiuitorul deroga în anumite situații, cu alte cuvinte, în ceea ce privește acest principiu, există și unele excepții atunci când se constată existența cauzelor legale de împiedicare:
potrivit art. 7 alin. (2) din Codul de Procedură penală, în cazurile și în condițiile prevăzute expres de lege “ procurorul poate renunța la exercitarea acțiunii penale “ dacă în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia.În sensul că, deși obiectul acțiunii penale este reprezentat de tragerea la răspundere penală a celor care săvârșesc infracțiuni, dacă acestea sunt de o însemnătate minoră, interesul public, în urmărirea și sancționarea lor, lipsește.Ca atare, procurorul poate renunța la urmărirea penală cu respectarea condițiilor prevăzute în art. 318 alin. (1) din Codul de Procedură penală: “ când în raport cu conținutul faptei, cu modul și mijloacele de săvârșire, cu scopul urmărit și cu împrejurările concrete de săvârșire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii, constata că nu există interes public în urmărirea acesteia.”
Potrivit art. 7 alin. (3) din Codul de Procedură penală, în cazurile prevăzute expres de lege “ procurorul pune în mișcare și exercită acțiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obținerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiții prevăzute de lege.” Spre exemplu, există infracțiuni pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, art. 193 din Codul penal “ lovirea sau alte violente”, art. 196 din Codul penal “ vătămare corporală din culpă”.
Sunt situații în care, deși acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu, exercitarea sa este lăsată la aprecierea persoanei vătămate, întrucât aceasta poate să se împace cu făptuitorul, în cazul infracțiunilor prevăzute de lege: art. 228 din Codul penală – furtul, art. 244 din Codul penal – înșelăciunea.
Prin urmare, principiul obligativității punerii în mișcare și exercitării acțiunii penale asigură buna înfăptuire a justiției datorită dispozițiilor instituite prin lege în sarcina organelor judiciare în vederea soluționării cauzelor care periclitează ordinea de drept și aduc atingere intereselor societății.
Caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal
Acest principiu își găsește reglementarea în articolul 8 din Codul de Procedură penală care se enunța astfel: “ organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea
garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil. “
Principiul garantării dreptului la un proces echitabil este consacrat și în art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: “ orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiata în mod echitabil și public de către un tribunal independent și imparțial care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra oricărei acuzări în materie penală îndreptate împotriva să.”
De asemenea, în art. 14 alin. (1) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice: “ orice persoană are dreptul că litigiul în care se afla să fie examinat în mod echitabil și public de către un tribunal competent, independent și imparțial, stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.”
Mai mult, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede: “(1) Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independenta și imparțială, instituita de lege, care vă hotăra fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva să.Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședințe poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsură considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.” În paragrafele 2 și 3 se stipulează că “ (2) Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumata nevinovată până ce vinovăția va fi legal stabilită. (3) Orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva să; b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer; d) să întrebe dacă să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării; e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.”
Caracterul echitabil al procesului penal presupune egalitatea tututor participanților la procesul penal, iar aceasta este indisolubil legată de dispoziția legală prevăzută în articolul 8 din Noul Cod de procedură penală potrivit căreia toate persoanele care au încălcat legea trebuie să fie sancționate și niciun nevinovat să nu fie pedepsit.
Astfel, se observa un echilibru între apărarea intereselor generale ale societății, de pedepsire a tuturor celor care săvârșesc fapte prevăzute de legea penală și interesul legitim al fiecărei persoane nevinovate de a nu fi supusă constrângerii penale.
Pentru asigurarea acestui echilibru, este necesar să existe organe judiciare care să aplice legea penală în mod corect și imparțial, dincolo de orice subiectivism, celor care au săvârșit infracțiuni, să afle adevărul despre fapta săvârșită și autorul acesteia și să aplice sancțiunile corespunzătoare în cazul constatării vinovăției.
Tot legea penală este cea care incumba organelor judiciare obligația de a se asigura că nicio persoană nevinovată să nu fie cercetată sau judecată pentru o faptă care nu îi este imputabila.
Acest principiu, astfel cum este definit de Convenție, presupune garanții îndestulătoare,menite să împiedice abuzurile și să înlăture consecințele unor încălcări ale legii de către autoritățile compente în materie.
Aceste garanții se referă la respectarea drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute în Constituție și în Convenție și anume: prezumția de nevinovăție, dreptul la apărare, a libertății individuale, a demnității umane.
În sistemul nostru de drept, pentru că un proces penal să îmbrace un caracter echitabil, acesta trebuie să îndeplinească anumite cerințe: organele judiciare să desfășoare urmărire penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, care sunt titularii dreptului la un proces echitabil, să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potreivit legii, iar procesul penal să se desfășoare într-un termen rezonabil.
Conform articolului 21 alin. (3) din Constituția României: “ părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.” Această reglementare se regăsește și în articolul 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicata. De asemenea, articolul 64 alin. (4) lit. c) din Lege, lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute altui procuror, dacă se constată că acesta a lăsat cauza în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile.
În același sens, articolul 91 alin. (1) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicata, judecătorii și procurorii sunt obligați să rezolve lucrările în termenele stabilite și să soluționeze cauzele în termen rezonabil (..).”
Jurisprudența Curții Europene a drepturilor omului oferă elemente prin intermediul cărora se poate determina conținutul sintagmei “ termen rezonabil”.
Au fost stabilite următoarele criterii pentru determinarea caracterului rezonabil al termenelor de soluționare a cauzelor penale:
complexitatea cauzei penale deduse judecății (un dosar complex poate determina un termen de soluționare mai mare, dar nu trebuie să se aprecieze că acest caracter complex generează obligatoriu temerne lungi);
comportamentul judiciar al părților;
comportamentul judiciar al autorităților;
miza cauzei judiciare.
Gradul de complexitate al cauzei se poate determina avându-se în vedere următoarele elemente:
– volumul de informație din dosar;
– obiectul acestuia;
– numarul părților implicate;
– numarul martorilor care trebuia să fie audiați;
– natura infracțiunilor;
– durata unor proceduri efectuate prin intermediul instrumentelor de cooperare judiciară internațională în materie penală.
Legea instituie și garanții în vederea respectării dreptului la desfășurarea procesului penal într-un termen rezonabil, evidențiate în legea procesual penală a procedurii speciale a constestatiei privind durata procesului penal (articolul 488¹-4886 din Codul de Procedură penală).
O importanță deosebită, în analiza termenului rezonabil, o prezintă articolul 4885 alin. (2) din Codul de Procedură penală, unde sunt reglementate criteriile pe baza cărora judecătorul de drepturi și libertăți sau instanță apreciază caracterul rezonabil al duratei procesului penal.
Se impune, cu precădere, diferențierea sintagmei “ termen rezonabil” de sintagma “ operativitatea procesului penal.” Pentru că un proces penal să se poată desfășura într-un termen rezonabil, implică, în mod obligatoriu, operativitatea activității organelor judiciare.Practic, operativitatea, presupunând soluționarea rapidă a cauzelor penale, este o regulă de bază pentru activitatea organelor judiciare, în vreme ce desfășurarea procesului penal într-un termen rezonabil este condiționată de respectarea cumulative a factorilor care derivă din comportamentul autorităților judiciare, conduita părților, complexitatea cauzei.
Așadar, acest principiu, urmat de garanțiile sale, conferă singuranta unei corecte aplicări a legii în ceea ce privește soluționarea rapidă a cauzelor aflate pe rolul instanței de judecată, respectarea de către organele judiciare a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor implicate într-un proces penal, aplicarea de sancțiuni penale în cazul persoanelor care se fac responsabile de săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală și obligația organelor judiciare de a se asigura că nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Este un principiu fundamental care coordonează întregul proces penal și implicit participanții acestuia în soluționarea rapidă și efectivă a cauzelor deduse judecății.
Un alt drept fundamental al persoanei, este dreptul la libertate și siguranță care își găsește consacrarea în Constituția României, revizuita în octombrie 2003, în articolul 23: “ libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile.”
Textul constituțional vizează, în acest articol, două noțiuni distincte: libertate individuală și siguranța persoanei.
Prin libertate individuală se înțelege, în mod clar, că orice persoană are dreptul de a se comporta, mișca și exprima în mod liber, fără nicio constrângere, “ de a nu fi ținută în sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reținută, arestată sau deținută decât în cazurile și după formele expres prevăzute de Constituție și legi.”
Prin siguranța persoanei se au în vedere garanțiile care protejează persoană în cazul în care organele judiciare, în aplicarea legii și a actelor normative, iau măsuri care privesc persoană de libertatea să individuală, garanțiile având drept scop de a asigura luarea anumitor măsuri necesare, impuse de situație, însă în mod corect și legal, fără a face abuz sau a-i îngrădi acest drept.
Acest principiu este reglementat și în articolul 5 din Convenția Europeană a drepturilor omului: “ (1) Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță.Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și în conformitate cu căile legale: 1. a) dacă este deținut legal în urma condamnării de către un tribunal competent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesupunere la o hotărâre pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege; c) dacă a fost arestat și deținut în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia; d) dacă este vorba despre deținerea legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa supravegheată sau despre deținerea legală a unei persoane, în scopul aducerii sale în fata autorității competente; e) dacă este vorba despre deținerea legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoholic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) dacă este vorba despre arestarea sau deținerea legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe un teritoriu sau împotriva căreia se afla în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. 2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată în termenul cel mai scurt și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva să. 3. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol trebuie de îndată adusă înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii.Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea celui interesat la judecată. 4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru că acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea să dacă deținerea este ilegală. 5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri.”
Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, în mod clar, prin textul său și impune cu caracter de obligație că, în cazul periclitării vreunuia dintre drepturile persoanei, aceasta să fie despăgubita, îi conferă căi de atac în cazul exercitării de către organele competente a unor activități cu caracter abuziv îndreptate împotriva persoanelor indiferent de calitatea acestora în cadrul procesului penal, ba mai mult, chiar și în cazul în care aceasta se face responsabilă de săvârșirea oricărei fapte prevăzute de legea penală, să nu îi fie îngrădite drepturile chiar și într-o atare situație.
În dreptul penal roman, legiuitorul definește în articolul 9 din Codul de Procedură penală dreptul la libertate și siguranță.
În alin. (1) al art. 9 din Codul de Procedură penală se prevede, în mod evident, că acest drept al persoanei trebuie respectat de către autoritățile judiciare, pe tot parcursul unui proces penal, îmbrăcând forma unei garanții conferite persoanei căreia i se împută o faptă prevăzută de legea penală “ în cursul procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la libertate și siguranță.”
De asemenea, în alin. (2) al aceluiași articol, se instituie cu caracter de excepție luarea oricărei măsuri privative sau restrictive de libertate atunci când legea o impune: “ orice măsură privativa sau restrictiva de libertate se dispune în mod excepțional și doar în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.”
Alin. (3) al art. 9 din Codul de Procedură penală impune în sarcina autorităților obligația de a aduce la cunoștința persoanelor arestate, imediat și în limba înțeleasă de acestea, cauzele, motivele arestării sale conferindu-i dreptul de a contesta măsură dispusă de către autorități: “ orice persoană arestată are dreptul de a fi informată, în cel mai scurt timp și într-o limbă pe care o înțelege,asupra motivelor arestării sale și are dreptul de a formula contestație împotriva dispunerii măsurii.”
În alin. (4) se instituie obligația pe care o au organele judiciare de a dispune revocarea măsurilor preventive sau restrictive de libertate atunci când constată că au fost aplicate în mod contrar legii și punerea în libertate a persoanei față de care s-a dispus respectivă măsură: “ atunci când se constată că o măsură privative sau restrictiva de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare compentente au obligația de a dispune revocarea măsurii și, după caz, punerea în libertate a celui reținut sau arestat.”
Tot Codul de Procedură penală este cel care conferă persoanei, căruia nu i-au fost respectate drepturile sale și față de care s-a dispus o măsură nelegala care îi îngrădise libertatea,să poată solicita recuperarea prejudiciului suferit în urma acestor măsuri în condițiile prevăzute de lege: “ orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condițiile prevăzute de lege.”
Se observă că legiuitorul roman garantează dreptul la repararea pagubei însă, numai sub acest aspect, adică doar atunci când se constată că s-a dispus în mod nelegal o măsură privativă de libertate fără ca persoană în cauză să poată declanșa un proces penal având ca obiect repararea pagubei suferite.
În acest sens, dispozițiile articolului 539 alin. (1) din Codul de Procedură penală conferă dreptul la repararea pagubei persoanei care în cursul procesului penal a fost privată de libertate în mod nelegal.
Acest principiu, reglementat de Constituție și de lege, apare ca o garanție pentru persoanele care se afla în cursul unui proces penal asigurându-se respectarea drepturilor sale dincolo de calitatea lor procesuala,de fapta imputată, ba mai mult, conferindu-le posibilități de reparare a prejudiciului în cazurile prevăzute expres de lege.
Principiul dreptului la apărare este reglementat în articolul 10 din Codul de Procedură penală dar și în articolul 14 pct. 3 lit. d) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice care se referă la dreptul persoanei de a se apăra ea însăși sau de a avea asistenta unui apărător.
Și Coventia europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede în articolul 6, persoana căreia i se împută săvârșirea unei infracțiuni trebuie să dispună de “timpul și de facilitățile necesare pentru pregătirea apărării sale.”
Conform Noului Cod de procedură penală, titularii dreptului la apărare sunt părțile(inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente) și subiecții procesuali principali(suspectul și persoana vătămată).
În ceea ce privește dreptul persoanei de a i se aduce la cunoștință despre acuzația penală, Codul de Procedură penală face o distincție având drept criteriu calitatea procesuală a persoanei în cauză, dacă aceasta este suspect sau inculpat, distincție care rezultă din dispozițiile art. 10 alin. (3) din Codul de Procedură penală.
Astfel, suspectul are dreptul de a fi informat, de îndată și înainte de a fi ascultat, despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală și încadrarea juridică a acesteia, în timp ce inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lui și încadrarea juridical a acesteia.
Se are în vedere, în acest sens și obligația organelor competente de a aduce la cunoștința suspectului sau inculpatului ca înainte de a fi ascultați, aceștia au dreptul de a nu da nicio declarantie [art. 10 alin(4) din Codul de Procedură penală].
Tot organele competente sunt cele care au obligația de a asigura exercitarea efectivă a dreptului la apărare de către titularii acestui drept pe tot parcursul procesului penal.
Legiuitorul a introdus în art. 10 alin. (6), obligația ca acest drept să fie exercitat cu bună-credință și numai în scopul pentru care a fost recunoscut de lege.Această regulă avută în vedere de legiuitor, are explicație practica,în sensul asigurării ca titularii acestui drept de apărare să nu se folosească de acesta cu scopul de a tergiversa soluționarea cauzelor deduse judecății, având în vedere consacrarea și scopul pentru care acest drept este recunoscut de lege.
În ceea ce privește apărarea părților și subiecților procesuali principali, legea conferă acestora posibilitatea “ de a se apăra ei înșiși sau de a fi asistați de avocat”, posibilitate prevăzută atât în art. 10 din Codul de Procedură penală cât și în art. 14 pct. 3 lit. d) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice ale persoanei.
Prin urmare, apărarea se poate realize fie personal, fie cu ajutorul unei persoane cu studii juridice.
Sunt și situații în care legea se abate de la această posibilitate de alegere, impunând obligativitatea asistentei juridice din partea avocatului, în cazurile în care, partea sau subiectul procesual principal se afla în imposibilitate de a-și asigura singur o apărare eficienta; spre exemplu, art. 90 lit. a) din Codul de Procedură penală – în cazul în care inculpatul este minor sau arestat; art. 93 alin. (4) din Codul de Procedură Penală- când persoana vătămată ori partea civilă este lipsită de capacitate de exercițiu sau de capacitate de exercițiu restrânsă.
Art. 10 alin. (2) din Codul de Procedură penală și art. 6 al Convenției prevăd, faptul că, părțile, subiecții procesuali principali și avocatul au dreptul să beneficieze de timpul, înlesnirile/facilitățile necesare pregătirii apărării.
În acest sens, legiuitorul a insistuit dispoziții legale menite să asigure respectarea acestui drept.
Spre exemplu, art. 83 lit. b) din Codul de Procedură penală consacra: “ dreptul inculpatului de a consulta dosarul, în condițiile legii”; art. 94 alin. (1) din Codul de Procedură penală stipulează acest drept și în favoarea avocatului.Consultarea dosarului poate fi restricționată în cursul urmăririi penale de către procuror, dar numai dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfășurări a urmăririi penale, iar după punerea în mișcare a acțiunii penale, numai pentru o perioadă de cel mult 10 zile, potrivit dispozițiilor art. 94 alin(4) din Codul de Procedură penală.
De asemenea, în vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua la cunoștință de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfășurate în fața judecătorului de drepturi și libertăți privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participa, potrivit dispozițiilor art. 94 alin(7) din Codul de Procedură penală.
Se impune precizarea ca acest principiu nu este garantat doar prin dispozițiile menționate mai sus, ci și prin alte dispoziții care au același efect.
Art. 5 alin(2) și art. 306 alin. (3) din Codul de Procedură penală prevăd: “ obligația organelor de urmărire penală de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului..”
În procedura de camera preliminară, conform art 344 alin. (2) din Codul de Procedură penală, inculpatului i se aduc la cunoștința dreptul de a-și angaja un apărător și termenul în care poate formula în scris cerereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
Acest principiu instituie și garanții pentru corectă să aplicare.
O garanție a dreptului la apărare o instituie art. 6 par.3 lit. a) din Convenție: “ orice acuzat are dreptul: să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și a cauzei acuzației aduse împotriva sa.”
Tot cu caracter de garanție a dreptului la apărare le reprezintă și condițiile cerute de lege pentru valabilitatea unor acte procesuale.Sub acest aspect, relevant este articolul 364 alin. (1) potrivit căruia: “ judecata cauzei are loc în prezența inculpatului.Aducerea inculpatului aflat în stare de deținere la judecată este obligatorie.
O alta garanție a dreptului la apărare se înscrie și în art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de Procedură penală cu privire la sancțiunea nulității absolute: “ încălcarea dispozițiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistenta este obligatorie.”
Posibilitatea părților și a persoanelor vătămate, de a folosi căile de atac ordinare și extraordinare, face parte din garanțiile dreptului la apărare, deoarece prin intermediul acestor cai de atac, acestora le sunt puse la dispoziție mijloace eficiente prin care pot exercita dreptul la apărare.
Principiul respectării demnității umane și a vieții private
Respectarea demnității umane este consacrata în dispozițiile art. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în coformitate cu care: “ Demnitatea umană este inviolabilă.Ea trebuie respectată și protejată.
În art. 4 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se evidențiază în același sens faptul că: “ nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
Constituția României consacra în art. 22 alin. (2) acest principiu: “ Nimeni nu poate fi supus torturii și niciunui fel de pedeapsa sau de tratament inuman ori degradant.”
În actualul Cod de procedură penală respectarea demnității umane este ridicată la rang de principiu fundamental al aplicării legii procesual penale.Potrivit art. 11 alin. (1): “ orice persoană care se afla în cursul urmăririi penale sau de judecata trebuie tratată cu respectarea demnității umane.”
În acest sens, se are în vedere tratamentul care trebuie aplicat persoanei suspectului sau inculpatului pe tot parcursul procesului penala în toate fazele acestuia.
În concretizarea acestui aspect, legiuitorul a dispus prin numeroase dispoziții modul de exercitare a activității desfășurate de organele competente raportat la respectarea acestui principiu.
Astfel, art. 101 alin. (1) din Codul de Procedură penală referitor la principiul loialității administrării probelor “ este oprit a se întrebuința violente, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndrumări în scopul de a se obține probe.”
De asemenea, conform alin. (2) al aceluiași articol: “ Nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei.Interdicția se aplica chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare.”
În completarea regulii de baza consacrata în art. 11 alin. (1) din Codul de Procedură penală vine și art. 102 alin. (1) din Codul de Procedură penală care reglementează sancțiunea excluderii probelor obținute prin tortură, precum și a probelor derivate din aceste.Exista, însă, și dispoziții prin care, indirect, se asigura respectarea demnității umane: art. 106 alin. (1) din Codul de Procedură penală prin care organul judiciar poate dispune întreruperea ascultării și, eventual, ia măsuri pentru acordarea asistenței medicale, dacă persoana audiată prezintă semne vizibile de oboseala excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a participa la ascultare; art. 312 din Codul de Procedură penală, unde este reglementată și situația în care se suspendă urmărirea penală datorită constatării printr-o expertiza medico-legală că suspectul sau inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedica să ia parte la procesul penal.
Toate aceste dispoziții sunt instituite de legiuitor pentru a se asigura că persoana care se afla în conflict cu legea să fie protejata atât din punct de vedere fizic cât și psihic pentru ca în acest mod, justiția să poată fi aplicată în mod efectiv și corect fără să își lase amprente negative asupra persoane în cauza dedusa judecății.
Acest principiu face referire și la respectarea vieții private, consacrata în art. 11 alin. (2) din Codul de Procedură penală, care se enunța astfel: “ respectarea vieții private, a inviolabilității domiciliului și a secretului corespondentei sunt garantate.Restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisa decât în condițiile legii și dacă aceasta este necesară într-o societate democratică.”
Acestea sunt drepturi care aparțin oricărei persoane din cadrul comuniunii în care conviețuiește, fiind prevăzute și în art. 8 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și în art. 26-28 din Constituția României.
Sunt însă cazuri, în care legea permite organelor judiciare să se abată de la aceste reguli cu caracter de principiu, însă tot legea este cea care instituie garanții pentru a se evita știrbirea acestui drept.
În acest sens, art. 139 alin. (1) lit. c) din Codul de Procedură penală, prevede ca, pentru autorizarea supravegherii tehnice a unei persoane (în care se folosesc metode precum interceptarea comunicațiilor, supravegherea audio, video sau prin fotografiere) judecătorul de drepturi și libertăți trebuie să verifice dacă probele nu ar putea fi obținute pe altă cale, care să nu lezeze drepturile fundamentale ale persoanei în cauză sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar împiedica ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
În cazul inviolabilității domiciliului, legea prevede în art. 159 alin. (3) din Codul de Procedură penală garanția că anterior începerii percheziției celor la care aceasta se efectuează li se va solicita predarea de bunăvoie a persoanelor sau a obiectelor căutate, iar dacă acestea sunt predate, percheziția nu se mai efectuează.
Tot ca o garanție este instituita dispoziția prevăzută în art. 265 alin. (4) din Codul de Procedură penală, în care, în cursul urmăririi penale, atunci când pentru executarea unui mandate de aducere este necesară pătrunderea fără consimțământ într-un domiciliu sau sediu, acesta se va emite de un judecător de drepturi și libertăți.
Limba oficială și dreptul la interpret
Cadrul politico-juridic conturat de principiile fundamentale ale procesului penal cuprinde în perimetrul sau și regula de baza potrivit căreia limba oficială în desfășurarea procesului penal este limba romană.
Această regulă este consacrata în Constituția României, în art. 128 intitulat folosirea limbii materne și a interpretului în justiție:“alin. (1) Procedura judiciară se desfășoară în limba romană; alin(2) Cetățenii romani aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternă în fata instanțelor de judecată, în condițiile legii organice; alin. (3) Modalitățile de exercitare a dreptului prevăzut în alin. (2), inclusive prin folosirea de interpreți sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice bună administrare a justiției și să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesați; alin. (4) Cetățenii străini și apatrizii care nu înțeleg sau nu vorbesc limba romana au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanța și de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.”
De asemenea, Legea nr.303/2004 privind organizarea judiciară, prevede în art. 14 limba în care se desfășoară procesul penal: “ alin. (1) Procedura judiciară se desfășoară în limba romană; alin. (2) Cetățenii romani aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternă, în fata instanțelor de judecată, în condițiile prezentei legi; alin. (3) În cazul în care una sau mai multe părți solicita să se exprime în limba maternă, instanță de judecata trebuie să asigure, în mod gratuit folosirea unui interpret sau traducător autorizat; alin. (4) În situația în care părțile solicită sau sunt de accord să se exprime în limba maternal, instanță de judecata trebuie să asigure exercitarea acestui drept, precum și bună administrare a justiției, cu respectarea principiilor contradictorialității, oralității și publicității; alin. (5) Cererile și actele procedurale se întocmesc numai în limba romană; alin. (6) Dezbaterile purtate de părți în limba maternal se înregistrează, consemnându-se în limba romană.Obiecțiunile formulate de cei interesați cu privire la traduceri și consemnarea acestora se rezolvă de instanță de judecata până la încheierea dezbaterilor din acel dosar, consemnându-se în încheiere de ședință; alin. (7) Interpretul sau traducătorul va semna pe toate actele întocmite, pentru conformitate, atunci când acestea au fost redactate sau consemnarea s-a făcut în baza traducerii sale.”
În acst context, actualul Cod de procedură penală dispune faptul că procedura judiciară în cadrul unui proces penal se desfășoară în limba romana fiind limba oficială în astfel de proceduri [art. 12 alin. (1) din Codul de Procedură penală].
Legislația în vigoare face referire și la situația în care, în procesul penal, participanții sunt cetățeni romani aparținând minorităților naționale. Astfel, în fata instatei de judecata acestora li se conferă dreptul de a se exprima în limba maternă, cu toate că actele de procedura se vor întocmi în limba romană [art. 12 alin. (2) din Codul de Procedură penală: “ cetățenii romani aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternă în fata instanțelor de judecată, actele procedurale întocmindu-se în limba romană].
Tot legea este cea care permite părților și subiecților procesuali principali care nu vorbesc sau nu înțeleg limba romana ori nu se pot exprima să li se asigure, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoștință de piesele dosarului, de a vorbi, precum și de a pune concluzii în instanță, prin interpret.În cazurile în care asistenta juridică este obligatorie, suspectului sau inculpatului i se asigura în mod gratuit posibilitatea de a comunica, prin interpret, cu avocatul în vederea pregătirii audierii, a introducerii unei căi de atac sau a oricărei alte cereri ce țin de soluționarea cauzei [art. 12 alin. (3) din Codul de Procedură penală].
Prin urmare, dreptul la interpret într-o asemenea situație este obligatoriu și se asigura numai suspectului sau inculpatului și numai în măsura în care asistenta juridică este obligatorie.
În cadrul procedurilor judiciare, organele competente pot apela la interpreți autorizați conform art. 12 alin. (4) din Codul de Procedură penală.Sunt incluși în această categorie și traducătorii autorizați, potrivit legii.Acest drept, la interpret al părților și subiecților procesuali principali, este reglementat și în art. 81 alin. (1) lit. g) – dreptul persoanei vătămate de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprima bine sau nu poate comunica în limba romana, art. 83 lit. f) din Codul de Procedură Penală- dreptul inculpatului de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se exprima bine sau nu poate comunica în limba romană.
Pot fi și situații în care nu se poate asigura un interpret autorizat; în acest caz audierea poate avea loc în prezența oricărei persoane care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având obligația de a relua audierea imediat ce aceasta este posibilă.
De asemenea, art 184 alin. (12) din Codul de Procedură penală, prevede ca, în urma efectuării unei expertise medico-legale psihiatrice și a luării măsurii internării nevoluntare, suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege, motivele internării.
În art. 329 alin. (3) din Codul de Procedură penală este prevăzută situația în care inculpatul nu cunoaște limba romana, atunci se vor lua măsuri pentru traducerea autorizată a rechizitoriului; când nu exista traducători autorizați, traducerea rechizitoriului se face de persoana care poate comunica cu inculpatul.
Prin urmare, întregul proces penal, activitatea desfășurată în cadrul acestuia, se ghidează după principiile și normele instituite de legiuitor în acte normative, principiul limbii oficiale și a dreptului la interpret având drept scop asigurarea respectării limbii pe care persoanele, părți în procesul penală, o înțeleg și în care pot comunica cu organele judiciare facilitând totodată întreaga procedură judiciară în soluționarea cauzelor penale.
Egalitatea persoanelor în procesul penal
Acest pricipiu este înscris în Constituția României, în art. 16 alin. (1): “ Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”, alin. (2): “Nimeni nu este mai presus de lege”, în art. 21 alin. (1) este menționat accesul liber la justiție: “ Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”, în alin. (2) al aceluiași articol se arata ca: “ Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.”
De asemenea, în art. 7 din Legea nr. 304/2004 sunt evidențiate următoarele: “ (1) Toate persoanele sunt egale în fața legii, fără privilegii și fără discriminări”, alin. (2): “ Justiția se realizează în mod egal pentru toți, fără deosebire de rasă, naționalitate, origine etnică, limba, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenta politică, avere, origine ori condiție socială sau de orice alte criterii discriminatorii.”
Acest principiu, deși nu are o reglementare expresă în Codul de Procedură penală, acesta prezintă importanță practică în cadrul procesului penal roman datorită consacrării sale în Constituție, de unde rezultă că sunt aplicabile aceleași reguli procesuale tuturor persoanelor, această concluzie fiind subliniată de art. 16 alin. (1) din Constituție.Tot din art. 16 alin. (1) din Constituție rezultă faptul că organele judiciare își desfășoară activitatea procesual penală, fără ca anumite persoane să fie privilegiate și fără să se facă vreo discriminare.
Egalitatea persoanelor în procesul penal semnifica regulă că urmărirea penală și judecata se efectuează, pentru toate persoanele de către aceleași organe judiciare, fiind interzisă înființarea de instante extraordinare [art. 126 alin. (5) teza I din Constituția României].
Sunt dispoziții în lege care conduc la instituirea unor reguli ce nu implica tocmai egalitatea, ci fac referire la situații aparte, acest lucru fiind necesar pentru bunul mers al justiției.
De exemplu, în cazul senatorilor și deputaților, aceștia nu pot fi reținuți, percheziționați sau arestați decât cu încuviințarea camerei din care fac parte, după ascultarea lor – conform art. 72 alin. (2) din Constituție.Aceasta nu înseamnă că se creează o situație privilegiată, o abatere de la principiul egalității, ci se încearcă creearea unui echilibru în cadrul societății, raportându-se la interesele generale și comune cetățenilor.
Principiul egalității persoanelor în procesul penal este garantat și prin dispozițiile Codului penal.
În consecință, egalitatea astfel cum este consacrata în Constituție, în dispozițiile legii penale, implica aplicarea aceluiași tratament tuturor participanților la procesul penal și obligația organelor judiciare de a respecta acest drept al lor impunând în sarcina acestora reguli de conduită, evitând orice discriminare fata de aceste persoane în urma activității desfășurate de aceștia.
CAPITOLUL II – ACTE PROCESUALE ȘI PROCEDURALE COMUNE
SECȚIUNEA I. Noțiunea de act procesual și de act procedural. Clasificare
Codul de procedură penală reglementează actele procesuale și procedurale comune prin dispozițiile instituite în articolele 257-267 din Noul Cod de procedură penala.
Se impune a se face o distincție, intre actele procesuale și procedurale comune, din punct de vedere practic.
Actul procesual este definit în doctrină ca fiind instrumentul juridic prin care organele judiciare și subiecții procesuali își exercită drepturile și obligațiile prevăzute de lege, în cursul procesului penal, pentru a se asigura buna desfășurare și realizarea scopului acestuia.
Manifestările de voința ale organelor judiciare în cursul procesului penal sunt următoarele: punerea în mișcare a acțiunii penale, emiterea rechizitoriului, dispoziția de începere a judecății data de către judecătorul de cameră preliminară, pronunțarea hotărârii judecătorești, administrarea probelor, luarea unor măsuri asiguratorii.
Subiecții procesuali principali din cadrul procesului penal își manifesta voința prin acte de dispoziție de care depinde continuarea acestuia: introducerea unei plângeri prealabile, exercitarea acțiunii civile, exercitarea unei căi de atac.
Actul procedural se definește ca fiind activitatea desfășurată de organele judiciare și de părți, prin care se aduce la îndeplinire un act sau o măsură procesuala ori se constată efectuarea și se consemnează conținutul unui act sau al unei măsuri procesuale ori al unui act procedural.
Actele procesuale și actele procedurale se consemnează în scris pentru a se demonstra efectuarea lor. Instrumentul probator care confirmă existența actului procesual sau procedural este denumit în doctrină “act documentar procedural “astfel, totalitatea acestor acte referitoare la un proces penal formează dosarul cauzei penale.
Aceste acte trebuie îndeplinite și efectuate de către organele judiciare și de către părți în limitele conferite de lege pentru ca acestea să își poată produce efectele juridice cerute de lege.
Nerespectarea condițiilor de fond și de forma referitoare la modul de îndeplinire a actului procesual ori de efectuare a actului procedural atrage nulitatea lor.
Criterii de clasificare
După caracterul de generalitate, actele procesuale și procedurale pot fi comune- adică sunt aduse la îndeplinire sau efectuare în orice fază a procesului penal- sau speciale – specifice unui anumit moment procesual.
După obligativitatea efectuării lor, exista acte procesuale și procedurale imperative sau obligatorii, fără de care nu se poate soluționa corect cauza și acte facultative, a căror efectuare este lăsată la disponibilitatea organelor judiciare și a părților.
După subiecții procesuali care le efectuează, actele procedurale și procesuale pot fi oficiale- îndeplinite de către organele judiciare – și neoficiale – efectuate de părți și de celelalte persoane participante la procesul penal.
După forma lor, regăsim acte materiale, acte orale și acte scrise.
Constituie acte materiale (faptice): ridicarea de obiecte, de înscrisuri, efectuarea unei percheziții, reconstituirea, înmânarea unei citații etc.
Actele scrise sunt acelea care, pentru a produce efectele juridice prevăzute de lege, trebuie să se realizeze în scris.
Actele orale sunt acelea precum ascultarea părților sau a martorilor, confruntarea, dezbaterile în ședința publică.
Prin urmare, din definiția dată actelor procesuale și procedurale comune, reiese că între acestea există o strânsă legătură, deoarece fiecărui act procesual îi corespunde un act procedural sau mai multe, în funcție de faza procesului penal și a procedurii care trebuie realizată.
Într-un proces penal este necesară participarea părților, subiecților procesuali principali, dar și persoane care sunt subiecți ocazionali ai procesului (interpreți, martori, experți), iar prezența lor în fața instanței și a organelor de urmărire penală se realizează prin chemarea acestora.
Actul procedural prin care persoanele sunt chemate în fata organului judiciar se numește citație. Prin acest act se realizează actul procesual de manifestare a voinței efectuat de către organul de urmărire penală sau de către instanță de judecată, care a dispus chemarea unei persoane.
În articolul 257 alin. (1) din Codul de procedură penală se prevede chemarea unei persoane în fața instanței de judecată sau a organului de urmărire penală prin citație scrisă.Actul dispunerii chemării unei persoane, în fata organului de urmărire penală se face prin ordonanță, iar în fața instanței de judecată se realizează prin încheiere.
Același alin. prevede și posibilitatea citării persoanei prin “notă telefonică sau telegrafică, încheindu-se în acest sens un proces-verbal” care să ateste conținutul datelor necesare citării, persoana căreia i s-au transmis și prin ce mod de contact, precum și data transmiterii.Legiuitorul a prevăzut și această alternativă de chemare a persoanei în fata organelor judiciare din rațiuni ce țin de celeritatea procedurii de citare.
În alin.ul 2 al aceluiași articol sunt prevăzute persoanele însărcinate cu procedura comunicării citațiilor și a tuturor actelor de procedură: “comunicarea citațiilor și a tuturor actelor de procedura se va face, din oficiu, prin agenții procedurali ai organelor judiciare sau prin orice alt salariat al acestora, prin intermediul poliției locale ori prin serviciul poștal de curierat”. Mai mult, din acest alin. reiese obligația impusă organelor desemnate de lege de a comunica citațiile, din oficiu, fiind o activitate care conduce la bună desfășurare a procesului penal, obligație prevăzută și în alin.ul 3 al articolului 257 din Codul de procedură penală.
În alin.ul 4 raportat la art. 80 din Codul de procedură penală, se are în vedere situația în care în cauza exista un număr mare de persoane vătămate constituite sau nu părți civile, care nu au interese contrarii și care și-au desemnat ori cărora li s-au desemnat un reprezentant comun. Într-o atare situație, legea conferă alternative de citare, în sensul că, citarea acestor persoane se poate face individual sau prin citarea reprezentantului ales sau desemnat. Astfel, toate actele de procedura comunicate sau de care a luat la cunoștință reprezentantul ales ori desemnat se prezuma a fi cunoscute și de către persoanele reprezentate.
În cazul în care o parte din persoanele vătămate încunoștințează organele de urmărire penală sau instanță că refuză să fie reprezentate de avocat din oficiu, ele pot fi citate, fie individual, fie printr-o publicație de circulație națională [art. 257 alin. (4) din Codul de procedură penală: “în cazul prevăzut la articolul 80, persoanele vătămate și părțile civile pot fi citate prin reprezentantul legal sau printr-o publicație de circulație națională”].
O altă modalitate de citare este cea prin intermediul poștei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronică, însă numai cu acordul persoanelor citate, acord care trebuie să reiasă din dosarul cauzei, însoțit de adresa electronică și datele de contact electronic la care poate fi contactată electronic persoană sau reprezentantul [art. 257 alin. (5) din Codul de procedură penală].
Sunt situații în care persoana citată este minorul cu vârsta mai mică de 16 ani care, de regulă, trebuie citat prin intermediul părinților sau a tutorelui, dacă acest lucru nu este posibil, din cauza faptului că minorului nu i s-a desemnat un reprezentant ori părinții sunt decedați, necunoscuți ori dispăruți, citarea se face individual [art. 257 alin. (6) din Codul de procedură penală].
În sfârșit, citarea pentru termenul următor se poate face și oral de către organul judiciar pentru persoană prezentă. Citarea orală se consemnează într-un proces-verbal semnat de persoana citată în cursul urmăririi penale, iar în cursul judecății, în încheiere de ședință [art. 257 alin. (7) din Codul de procedură penală].
Codul de procedură penală consacră în dispozițiile sale faptul că procedura de citare și de comunicare a actelor procedurale să se efectueze în plic închis cu mențiuni care să atenționeze asupra înmânării cu celeritate a corespondenței [art 257 alin. (8) din Codul de procedură penală]. Această consacrare are în vedere respectarea dreptului fundamental la secretul corespondenței, prevăzut în Constituție.
În ceea ce privește conținutul citației, art. 258 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede ca citația este individuală și trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:
denumirea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată care emite citația, sediul sau, data emiterii și numărul dosarului;
numele și prenumele celui citat, calitatea în care este citat și indicarea obiectului cauzei;
adresa celui citat;
oră, ziua, luna și anul, locul de înfățișare, precum și invitarea celui citat să se prezinte la data și locul indicate;
mențiunea ca partea citată are dreptul la un avocat cu care să se prezinte la termenul fixat;
dacă este cazul, mențiunea ca, potrivit art. 90 sau art. 93 alin. (4), apărarea este obligatorie, iar în cazul în care partea nu își alege un avocat care să se prezinte la termenul fixat, i se va desemna un avocat din oficiu;
mențiunea ca partea citată poate în vederea exercitării dreptului la apărare, să consulte dosarul aflat în arhiva instanței sau a parchetului;
consecințele neprezentării în fata organului judiciar.
Suplimentar, în alin. (2) al aceluiași articol se prevede ca aceasta citație trebuie să cuprindă și încadrarea juridică și denumirea infracțiunii de care inculpatul sau suspectul este acuzat.
În practică judiciară s-a arătat că în cazul în care inculpatul a fost citat sub un nume greșit, nu i s-a produs acestuia nicio vătămare, în condițiile în care a fost asistat de un apărător ales și a fost prezent în fața primei instanțe, care l-a audiat. Dacă inculpatul se considera vătămat, pe parcursul judecății în fața primei instanțe, putea să arate că a fost citat sub un nume greșit, lucru care nu s-a petrecut.
Neprezentarea celui legal citat în fata organului judiciar poate atrage consecințe de natura disciplinara și totodată îl poate determina pe acesta să dea curs citației; persoană poate fi adusă în fata organului judiciar pe baza unui mandat de aducere, iar persoanele, cu excepția suspectului sau inculpatului chemate să dea declarații, pot fi sancționate cu amendă judiciară.
Se impune precizarea ca sancționarea cu amendă judiciara nu se aplică suspectului sau inculpatului, pentru ca ei nu sunt obligate să dea declarații având dreptul la tăcere.
Locul de citare
Locul unde se trimite citația prezintă o deosebită importantă, deoarece părțile și alți participanți să fie încunoștințați despre termenul la care aceștia trebuie să fie prezenți sau termenul în care va avea loc judecata.
Astfel, suspectul, inculpatul, celelalte părți în proces, precum și alți participanți se citează, ca regulă, la adresa unde locuiesc, iar dacă aceasta nu e cunoscută, la adresa locului lor de munca prin serviciul de personal al unității la care lucrează, conform art. 259 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Practic, aceasta alternative de citare la locul de muncă, este avută în vedere în situațiile în care adresa unde locuiește persoana în cauză nu este cunoscută. În cazul în care sunt cunoscute ambele adrese, citarea se va face numai la adresa unde locuiește persoana respectivă.
Organele judiciare emit uneori citații la ambele adrese cu scopul de a spori posibilitatea ca persoana vizată să ia la cunoștință de proces și totodată că instanță de judecata să nu mai fie nevoită să o citeze la termenele următoare.
O altă modalitate de citare a suspectului sau inculpatului o reprezintă citarea la sediul avocatului ales.
Se recurge la aceasta metodă în situația în care suspectul sau inculpatul nu s-a prezentat după prima citare legal îndeplinită [art. 259 alin. (4) din Codul de procedură penală].
În cazul în care nu e cunosc adresa unde locuiește suspectul sau inculpatul, locul său de muncă sau orice altă locație unde i s-ar putea comunica citația, la sediul organului judiciar se afișează o înștiințare care,conform alin. (5) al aceluiași articol, trebuie să cuprindă:
anul, luna, ziua și ora când a fost făcută;
numele și prenumele celui care a făcut afișarea și funcția acestuia;
numele, prenumele și domiciliul sau, după caz, reședința, respective sediul celui citat;
numărul dosarului în legătură cu care se face înștiințarea și denumirea organului judiciar pe rolul căruia se afla dosarul;
mențiunea că înștiințarea se referă la actul procedural al citației;
mențiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citația în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citația;
mențiunea ca, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citației în interiorul termenului prevăzut la lit. f), citația se considera comunicată la împlinirea acestui termen;
semnătura celui care a afișat înștiințarea.
Legea impune suspectului sau inculpatului obligația ca în cazul modificării adresei unde locuiește, să comunice în termen de cel mult 3 zile schimbarea adresei,organului judiciar. [art. 259 alin. (2) din Codul de procedură penală]. De asemenea,suspectul sau inculpatul care locuiește în străinătate va fi citat, pentru primul termen, potrivit normelor de drept internațional penal aplicabile intre statul român și cel unde locuiește suspectul sau inculpatul și, respective, prin scrisoare recomandată, dacă asemenea norme nu există sau dacă instrumentul juridic internațional aplicabil permite citarea prin scrisoare recomandată.În acest caz, dovadă de îndeplinire a procedurii de citare o reprezintă avizul de primire a scrisorii recomandate, semnat de destinatar, sau refuzul expres al primirii scrisorii recomandate.Scrisoarea recomandată trebuie să se remită cu cel puțin 30 de zile înainte de primul termen de judecată sau de termenul fixat pentru desfășurarea activității judiciare. Pentru primul termen de judecată, suspectul sau inculpatul va fi înștiințat prin citație că are obligația de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poștă electronică sau mesagerie electronică unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. Dacă nu se conformează, actele procedurale se comunică prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poșta romană a scrisorii reprezentant dovada îndeplinirii procedurii.[art. 259 alin. (9) din Codul de procedură penală].
Toate aceste modalități de încunoștințare a persoanelor,în momentul în care organele judiciare solicita prezenta acestora, sunt instiuite de lege ca reguli speciale de citare.
Noul Cod de procedură penală instituie dispoziții legale conferindu-le caracter special art. 259 alin. (6)-(8), astfel:
bolnavii, cei aflați în spitale, așezăminte medicale ori de asistență socială se citează prin administrația acestor așezăminte;
persoanele private de libertate se citează la locul de deținere prin administrația acestuia;
militarii se citează la unitatea militară, din care fac parte, prin comandantul acesteia;
persoanele care alcătuiesc echipajul unei nave maritime sau fluviale, aflate în cursă, se citează la căpitănia portului unde este înregistrată nava;
personalul diplomatic și cel al oficiilor consulare, cetățenii romani trimiși să lucreze în cadrul organizațiilor internaționale și cei care se afla în străinătate în interes de serviciu, inclusiv membrii de familie ai acestor categorii, care îi însoțesc în străinătate, se citează prin intermediul unităților care i-au trimis în străinătate;
persoanele juridice, inclusiv instituțiile publice sau autoritățile publice se citează la sediul acestora.
Înmânarea citației
Comunicarea citațiilor se realizează din oficiu, prin agenții procedurali sau prin orice alt salariat al organului judiciar, prin intermediul poliției locale sau prin serviciul postal ori de curierat.
Citația se înmânează personal celui citat, oriunde este găsit, fiind cea mai sigură metodă pentru organul judiciar ca persoana citată a luat la cunoștință de termenul stabilit [art. 260 alin. (1) din Codul de procedură penală].
În cazul în care persoana citată refuza să primească citația, persoană responsabilă cu comunicarea citației va afișa pe ușă destinatarului o înștiințare, încheind proces-verbal în care va consemna împrejurările constatate.
Înștiințarea trebuie să cuprindă, potrivit art. 260 alin. (2) din Codul de procedură penală, următoarele:
anul, luna, ziua și ora când afișarea a fost făcută;
numele și prenumele celui care a făcut înștiințarea și funcția acestuia
numele, prenumele și domiciliul sau, după caz, reședința, respectiv sediul celui înștiințat
numărul dosarului în legătură cu care se face înștiințarea și denumirea organului judiciar pe rolul căruia se afla dosarul, cu indicarea sediului acestuia
mențiunea ca înștiințarea se referă la actul procedural al citației
mențiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citația în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citația
mențiunea ca, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citației în interiorul termenului prevăzut la lit. f), citația se considera comunicată la împlinirea acestui termen
semnătura celui care a afișat înștiințarea.
Când citarea se referă la persoanele prevăzute în art. 259 alin. (6)-(8) din Codul de procedură penală, adică persoanele bolnave sau aflate în spitale, așezăminte medicale ori de asistență socială, persoanele aflate în stare de deținere, militarii sau persoanele care alcătuiesc echipajul unei nave maritime sau fluviale aflate în cursă, organele care primesc citația (administrația spitalului, administrația locului de deținere, comandantul unității militare, căpitănia portului unde este înregistrată nava) sunt obligate să înmâneze citația persoanelor vizate sub luare de dovada, certificandu-i semnătura sau arătând motivul pentru care nu s-a putut obține semnătura acesteia. Dovadă este predata agentului procedural, iar acesta o înaintează organului de urmărire penală sau instanței de judecată care a emis citația, astfel cum este prevăzut în alin. (2) al aceluiași articol coroborat cu alin. (5).
În cazul în care suspectul sau inculpatul locuiește în străinătate și este citat prin scrisoare recomandată, dar aceasta nu poate fi înmânata, precum și în cazul în care statul destinatar nu permite citarea prin poștă, citația se va afișa la sediul parchetului sau al instanței conform art. 260 alin. (3) din Codul de procedură penală.Citarea se poate realiza și prin intermediul autorităților competente ale statului străin, dacă adresa celui citat este necunoscută sau inexacta, dacă nu a fost posibilă trimiterea citației prin poștă ori dacă citarea prin poștă a fost ineficiență sau necorespunzătoare.[art. 260 alin. (4) din Codul de procedură penală].
Citația destinată unei instituții sau autorități publice ori altei persoane juridice se predă la registratură sau funcționarului însărcinat cu primirea corespondenței [art. 260 alin. (6) din Codul de procedură penală].
Pentru situația în care locul de citare este adresa la care cel citat locuiește, însă persoana citată nu se afla acasă, potrivit art. 261 alin. (1) din Codul de procedură penală, agentul va înmâna citația la patru categorii de persoane: soțului, rudei, oricărei persoane care locuiește cu cel citat și oricărei persoane care în mod obișnuit îi primește correspondenta. Legea exceptează însă, dintre aceste persoane, minorii sub 14 ani și persoanele lipsite de dicernământ.
În ipoteza în care persoana citată locuiește într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel și nu este găsită, nici ea și nici vreuna din cele patru categorii de persoane, legea [art. 261 alin. (2) din Codul de procedură penală] arata ca citația se preda administratorului, portarului ori celui care în mod obișnuit îl înlocuiește.
Administratorul, portarul său persoana care în mod obișnuit îl înlocuiește pe portar, primind citația trebuie să semneze dovadă de primire, iar agentul procedural, certificandu-i semnătura și identitatea, încheie proces-verbal. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu vor sau nu pot semna dovadă de primire, agentul afișează citația pe ușa locuinței persoanei citate, încheind proces-verbal.
În cazul în care persoana citată sau persoanele cărora, potrivit legii, le poate fi înmânata citația lipsesc de la locuința celui citat, legea incumba în sarcina organelor judiciare obligația de a se interesa când poate găsi persoana citată pentru a-i înmâna citația.
Când nici prin intermediul acestei căi nu se poate ajunge la înmânarea citației, agentul afișează pe ușa locuinței persoanei citate o înștiințare care trebuie să cuprindă conform art. 261 alin. (4) din Codul de procedură penală:
anul, luna, ziua și ora când depunerea, sau, după caz, afișarea a fost făcută;
numele și prenumele celui care a făcut afișarea și funcția acestuia;
numele, prenumele și domiciliul sau, după caz, reședința, respective sediul celui înștiințat;
numărul dosarului în legătură cu care se face înștiințarea și denumirea organului judiciar pe rolul căruia se afla dosarul, cu indicarea sediului acestuia;
mențiunea ca înștiințarea se referă la actul procedural al citației;
mențiunea că termenul stabilit de organul judiciar care a emis citația în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citația;
mențiunea ca, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citației în interiorul termenului prevăzut la lit. f), citația se considera comunicată la împlinirea acestui termen.
semnătura celui care a afișat înștiințarea.
Potrivit art. 261 alin. (5) din Noul Codul de procedură penală, în cazul în care persoana citată locuiește într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, dacă în citație nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuiește, agentul este obligat să facă investigații pentru a afla aceasta.
Dacă aceste investigații rămân fără rezultat, agentul afișează citația pe ușa principală a clădirii, încheind proces-verbal și făcând mențiune despre împrejurările care au făcut imposibilă înmânarea citației.
Articolul 261¹ prevede faptul că, în momentul în care “comunicarea nu se poate face, deoarece imobilul nu exista, este nelocuit ori destinatarul nu mai locuiește în imobilul respectiv, sau atunci când comunicarea nu mai poate fi făcută din alte motive asemănătoare, agentul întocmește un proces-verbal în care menționează situațiile constatate, pe care îl trimite organului judiciar care a dispus citarea”.
Fiind încunoștințat, organul judiciar are posibilitatea de a adopta alte măsuri, de a efectua procedura de citare într-o altă modalitate: la locul de muncă, dacă este cunoscut sau prin afișarea înștiințării la sediul organului judiciar.
Aceste prevederi, care vizează suspectul sau inculpatul, se pot aplica similar și celorlalți participanți la procesul penal.
Dovada de primire și procesul-verbal de predare a citației
Întreaga procedură de citare se consemnează în scris întotdeauna de către agentul procedural conform articolului 262 din Noul Cod de procedură penală.
Potrivit articolului 262 alin.1 din Noul Cod de procedură penală, dovadă de primire a citației trebuie să cuprindă informațiile utile necesare pentru identificarea dosarului și a organului judiciar care a emis citația, numele, prenumele și calitatea persoanelor citate, precum și dată pentru care este citata, data înmânării citației, indicarea identității și a calității persoanei care o primește, semnătura acesteia, numele, prenumele, calitatea și semnătura agentului procedural, certificarea de către acesta a identității și a semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citația.
În ceea ce privește procesul-verbal de predare a citației, în situația în care agentul nu obține dovadă de primire a citației și procedează la afișarea ei, legea conferă posibilitatea agentului de a recurge la o procedură adiacenta, aceea de a încheia un proces-verbal de predare a citației, în care se consemnează motivele pentru care nu a putut obține dovadă de primire.
Mențiunile prevăzute în dovadă de primire se consemnează corespunzător ori de câte ori se încheie un proces-verbal cu prilejul predării, afișării sau transmiterii electronice a unei citații.
Incidente privind citarea
Efectuarea cu încălcarea dispozițiilor legale a procedurii de citare a unei părți ori a unui subiect procesual principal impune în sarcina organelor judiciare să constate existenta lipsei de proceduri în cauza șiș a procedeze la refacerea procedurii de citare.
Neregularitățile constatate pot fi invocate în termenele prevăzute de lege.
Conform articolului 2633 alin.1 din Noul Cod de procedură penală: “în cursul judecății, neregularitatea cu privire la citare este luată în considerare doar dacă partea lipsa la termenul la care s-a produs neregularitatea o invoca la termenul următor la care este prezenta sau legal citata”.
Este lesne de înțeles că legiuitorul limitează condițiile de invocare a acestor neregularități privind citarea, restrângând totodată termenele până la care pot fi invocate aceste neregularități.
Tot legiuitorul este cel care sancționează nerespectarea acestui termen, aplicându-se nulitatea relativă reglementata de articolul 282 alin. (1)-(3), alin. (4) și alin. (5) din Noul Cod de procedură penală.
Legea conferă posibilitatea invocării neregularității procedurii de citare a unei părți și procurorului celeilalte părți ori din oficiu, numai la termenul la care ea s-a produs, conform articolului 2633 alin. (2), teza a-II-a din Noul Cod de procedură penală.
De la această regulă, legiuitorul instituie și o excepție.
Excepția are în vedere situația în care prezenta inculpatului este obligatorie și el este neregulat citat, situație care atrage nulitatea absolută, putând fi invocate în condițiile articolului 281 alin. (4), teza I din Noul Cod de procedură penală.
În ceea ce privește comunicarea celorlalte acte de procedura, sunt precizate următoarele: “în cazul persoanelor private de libertate, aceasta se face prin fax sau prin orice alt mijloc de comunicare electronică disponibil la locul de detenție”. [Articolul 264 alin. (2) din Noul Cod de procedură penală].
Legea reglementează două modalități de comunicare a actelor procedurale: prin înmânarea sau comunicarea copiei certificate a acestora, către instituția sau partea interesată(spre exemplu, articolul 316 alin. (1) din Noul Cod de procedură penală: comunicarea ordonanței de clasare) ori numai a unui extras al lor sau prin înștiințarea despre efectuarea unui act procedural în cursul procesului penal (spre exemplu, încunoștințarea despre extinderea urmăririi penale prevăzută în articolul 311 alin. (4) din Noul Cod de procedură penală, încunoștințarea despre dobândirea calității de suspect prevăzută în articolul 307 din Noul Cod de procedură penală).
Este foarte importantă comunicarea acestor acte procedurale de către organul judiciar deoarece sunt situații în care această comunicare produce anumite efecte care, în cazul neîndeplinirii acestei proceduri nu s-ar mai produce.Spre exemplu este imperios să se știe curgerea termenului unei căi de atac de la data comunicării hotărârii în cauză. Astfel, conform articolului 428 din Noul Cod de procedură penală: “contestația în anulare poate fi introdusă în termen de 10 zile de la dată când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoștință de hotărârea a cărei anulare se cere”.
Legiuitorul nu incumba numai în sarcina unui organ judiciar egal în grad îndeplinirea procedurii de citare sau de comunicare a actelor de procedura, ci permite organelor de urmărire penală și instanței ca îndeplinirea acestor proceduri să fie efectuată și prin intermediul unui organ judiciar ierarhic inferior, care prin definiție și atribuții se afla în circumscripția teritorială a organului care l-a delegat.
Așadar, legea conferă organelor statale specializate modalități multiple pentru a asigura respectarea și îndeplinirea acestei proceduri.
Temeiul juridic îl constituție articolul 200 alin. (1) din Noul Cod de procedură penală intitulat Comisia Rogatorie: “când un organ de urmărire penală sau instanță de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, să facă o cercetare la fața locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori unei alte instante, care are posibilitatea să le efectueze.
Articolul 200 din Noul Cod de procedură penală este coroborat cu articolul 201 alin. (1) din Noul Cod de procedură penală care face referire la delegare: “organul de urmărire penală sau instanță de judecată poate dispune efectuarea unui act de procedura și prin delegare.Delegarea poate fi dată numai unui organ sau unei instante de judecată ierarhic inferioare”.
Investirea organului judiciar se face prin ordonanța organului de urmărire penală sau prin încheierea data de instanță.
În cazul în care persoanele legal citate și cărora li s-au comunicat actele de procedura în cauză nu se prezintă, legea impune în sarcina organelor judiciare aducerea acestor persoane în fața instanței sau a organului de urmărire penală prin intermediul unui act procedural scris numit mandat de aducere.
Conform articolului 265 alin. (1) din Noul Cod de procedură penală: “o persoană poate fi adusă în fata organului de urmărire penală sau a instanței de judecată, pe baza unui mandat de aducere, dacă, fiind anterior citata, nu s-a prezentat în mod nejustificat, iar ascultarea ori prezența ei este necesară, sau dacă nu a fost posibilă comunicarea corespunzătoare a citației și împrejurările indică,fără echivoc, ca persoana se sustrage de la primirea citației”.
Mandatul de aducere este un act procedural scris, cu un caracter de constrângere, cuprinzând ordine adresate organelor de cercetare penală ale poliției judiciare sau organelor de ordine publica de a aduce în fata organului de urmărire penală sau a instanței de judecată persoana a cărei ascultare, prezenta sau în cazul unei evidente sustrageri a acesteia, este necesară emiterea unui astfel de mandat, în interesul soluționării în mod just a cauzei deduse judecății.
Alin.ul (2) al aceluiași articol prevede faptul că: “suspectul sau inculpatul poate fi adus cu mandate de aducere, chiar înainte de a fi chemat prin citație, dacă aceasta măsura se impune în interesul rezolvării cauzei”.
Astfel, legiuitorul înlocuiește citația cu mandatul de aducere, în sensul că odată emis nu mai este necesară îndeplinirea procedurii de citare. Subscriu la aceasta modalitate deoarece consider că este aplicată tocmai în ideea de soluționare a cauzelor deduse judecății într-un timp optim și previzibil, asigurându-se totodată bună înfăptuire a justiției.
Această rațiune nu îmbrățișează și ideea ca orice persoană care este obligată să se prezinte în fata organelor judiciare în urma citării nu poate fi adusă și prin intermediul unui mandat de aducere.
Mandatul de aducere vizează persoana suspectului și a inculpatului, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorul și expertul și alți participanți la procesul penal.
De regulă, mandatul de aducere este privit ca o modalitate adiacenta care implica constrângerea statală însă, aceasta constrângere este aplicată doar după ce se face dovada că persoana chemată în fata organului judiciar nu se prezintă de bunăvoie, urmând că ulterior acestei dovezi să se recurgă la forța de constrângere a statului.
Alin.ul (3) al articolului 265 din Noul Cod de procedură penală prevede titularii mandatului de aducere, astfel: “mandatul de aducere se emite de către organul de urmărire penală în cursul urmăririi pernale și de către instanță, în cursul judecății”.
În ceea ce privește competenta judecătorului de camera preliminară de a emite un mandat de aducere, legiuitorul prevede în articolul 214 alin. (2) din Noul Cod de procedură penală situația în care acesta “din oficiu sau la cerere, analizează luarea măsurii controlului judiciar și nu numai a acestei măsuri, caz în care ascultarea inculpatului este obligatorie”.
Conform opiniei Domnului Profesor Universitar Dr. Nicolae Volonciu: “mandatul de aducere ar trebui să poată fi emis, pentru necesitatea bunei soluționări a acestei faze procesuale și în procedura de camera preliminare”.
Sunt situații în care aducerea la îndeplinire a acestui act procedural scris implica pătrunderea într-un domiciliu sau sediu fără consimțământul persoanei în cauză.
Conform articolului 265 alin. (4) din Noul Cod de procedură penală: “în cazul în care pentru executarea mandatului de aducere este necesară pătrunderea fără consimțământ într-un domiciliu sau sediu, în cursul urmăririi penale mandatul de aducere poate fi dispus, la cererea motivată a procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanță căreia i-ar reveni competența să judece cauza în prima instanță sau de la instanță corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se afla sediul parchetului din care face parte procurorul”.
Pentru realizarea acestei executări, într-o atare situație se impune ca, în cursul urmăririi penale, procurorul să solicite motivat emiterea mandatului de aducere de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanță căreia i-ar reveni competența să judece în prima instanță, iar acesta,la rândul său, dacă constata că cererea este întemeiată, va pronunță o încheiere în camera de consiliu, prin care va încuviință aducerea persoanei solicitate în fata organelor de urmărire penală emițând mandatul de aducere.
Cererea formulate de către procuror trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute în articolul 265 alin. (5) din Noul Cod de procedură penală: “
motivarea îndeplinirii condițiilor prevăzute în alin. (1) și alin. (2)
indicarea infracțiunii care constituie obiectul urmăririi penale și numele suspectului sau al inculpatului
indicarea adresei unde se află persoana pentru care se solicita emiterea mandatului de aducere”.
De asemenea, în alin. (8) al aceluiași articol sunt prevăzute elementele constitutive ale mandatului de aducere emis de judecătorul de drepturi și libertăți:
denumirea instanței;
dată, ora și locul emiterii;
numele, prenumele și calitatea persoanei care a emis mandatul de aducere;
scopul pentru care a fost emis;
numele persoanei care urmează a fi adusă cu mandat și adresa unde locuiește. În cazul suspectului sau inculpatului, mandatul de aducere trebuie să menționeze infracțiunea care constituie obiectul urmăririi penale;
indicarea temeiului și motivarea necesitații emiterii mandatului de aducere
mențiunea că mandatul de aducere poate fi folosit o singură dată;
semnătura judecătorului și stampila instanței.
În cazul în care judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru emiterea unui mandat, acesta dispune prin încheiere definitivă, respingerea cererii ca neîntemeiată, conform articolului 265 alin (9) din Noul Cod de procedură penală.
Astfel, este imperios să se facă dovada unei încercări anterioare de citare a persoanei în cauză, încercare care se dovedește a fi eșuată din culpă persoanei citate, a necesității prezenței și ascultării persoanei respective în fata organului judiciar, iar în cazul suspectului sau al inculpatului, dovada că aducerea cu mandat se impune pentru soluționarea cu celeritate a cauzei deduse judecății.
Executarea mandatului de aducere se realizează de organele de cercetare ale poliției judiciare sau prin organele de ordine publică (poliția locală, jandarmeria).
După ce este identificată persoana în cauză, organul de executare îi înmânează un exemplar al mandatului de aducere și îi solicită să îl însoțească la organul care a solicitat prezenta sa.
Refuzul persoanei de a însoți organul de executare ori încercarea de a se sustrage implica utilizarea constrângerii pentru a o determina să se prezinte – precizări prevăzute în articolul 266 alin. (1) din Noul Cod de procedură penală: “(…) în cazul în care persoana indicată în mandat refuză să însoțească persoana care execută mandatul său încearcă să fugă, aceasta va fi adusă prin constrângere”.
În ceea ce privește militarii, executarea mandatului de aducere se face de către comandantul unității militare sau prin poliția militară, conform articolului 266 alin. (5) din Noul Cod de procedură penală.
În cazul mandatului emis de judecătorul de drepturi și libertăți sau de instanță de judecată, organul de executare va putea pătrunde în locuința sau sediul oricărei persoane în care exista indicii că se afla cel căutat, cu condiția ca acesta fie să refuze să coopereze, fie să împiedice aducerea la îndeplinire a acestui act procedural scris, fie să existe orice alt motiv temeinic justificat și proporțional cu scopul urmărit [Articolul 266 alin. (2) din Noul Cod de procedură penală].
Se poate afirma că procedură este similară cu cea aplicată în cazul unei percheziții, deoarece organul de executare trebuie să încerce inițial să determine persoana căutată să părăsească spațiul locativ de bunăvoie, pentru a evita folosirea constrângerii și pătrunderea în spațiul privat al acesteia care echivalează oarecum cu o violare a domiciliului.
Sunt situații de excepție în care executarea mandatului de aducere nu se îndeplinește din cauze neimputabile persoanei căutate.
Astfel, conform articolului 266 alin. (3) din Noul Cod de procedură penală: “Dacă persoana arătată în mandatul de aducere nu poate fi adusă din motive de boală, cel însărcinat cu executarea mandatului constata aceasta într-un proces-verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărire penală sau, după caz, instanței de judecată”.
De asemenea, în cazul negăsirii la adresa indicată a persoanei arătată în mandat, cel însărcinat cu executarea acestui mandat face cercetări pentru a afla unde poate fi găsită și, dacă cercetările au rămas fără rezultat, încheie un proces-verbal care va cuprinde mențiuni legate de cercetările efectuate, ca apoi acesta să fie înaintat organului de urmărire penală sau după caz, instanței de judecată [Articolul 266 alin. (4) din Noul Cod de procedură penală].
Conform articolului 266 alin. (6) din Noul Cod de procedură penală, procesul-verbal în al cărui comtinut sunt consemnate activitățile desfășurate cu ocazia executării mandatului de aducere trebuie să cuprindă:
numele, prenumele și calitatea celui care îl încheie;
locul unde este încheiat;
mențiuni despre activitățile desfășurate.
În parcurgerea etapelor procedurii de citare, a comunicării actelor de procedura sau a aducerii cu mandat, legea conferă procurorului și instanței dreptul la bazele electronice de date deținute de organele administrației de stat.
Acesta au obligația de a colabora cu persoanele investite de lege pentru a le asigura accesul direct la informațiile existente în bazele electronice de date.
Acest acces implica conexiuni de internet intre parchet sau instanța și aplicația în care sunt stocate datele referitoare la evidența populației.
Dreptul conferit procurorului și instanței de judecată are ca scop parcurgerea într-un timp optim a procedurii de citare, evitându-se pe această cale tergiversarea soluționării cauzei deduse judecății, dată fiind existenta numeroaselor garanții asigurate de lege pentru bună înfăptuire a justiției.
SECȚIUNEA a II-a. Modificarea actelor procedurale. Îndreptarea erorilor materiale și înlăturarea unor omisiuni vădite
După funcția pe care o au și înțelesul conferit acestora prin definiție, actele procedurale sunt acte de executare sau acte de consemnare.
Scopul acestor acte este de a aduce la îndeplinire dispoziția actelor procesuale fiind evidența legătura dintre acestea precum și de a face dovada activităților desfășurate de organele judiciare sau de participanții la procesul penal.
Toate actele procedurale îmbraca forma scrisă, pentru a se putea dovedi conținutul și existența actelor procesuale și procedurale efectuate de organele judiciare.
Temeiul juridic care stă la baza acestor precizări îl constituie articolul 277 din Noul Cod de procedură penală: “Orice adăugare,corectura ori suprimare făcută în cuprinsul unui act procedural este luată în considerare numai dacă aceste modificări sunt confirmate în scris,în cuprinsul său la sfârșitul actului, de către cei care l-au semnat”.
Cu priejul întocmirii unui act procedural se pot comite erori,constând în omisiunea consemnării unor mențiuni, constatări, în consemnarea unor date care nu reflectă activitatea desfășurată într-adevăr de organele judiciare sau în consemnarea greșită a acestor mențiuni, conferindu-i actului procedural un caracter neverosimil raportat la împrejurările reale.
Legiuitorul precizează și momentul până la care se pot modifica actele procedurale.Astfel, aceste modificări ale actelor procedurale pot avea loc în orice moment al procesului penal,însă numai în momentul întocmirii actului sau imediat ce acesta a fost întocmit.
Ulterior acestor momente nu se mai pot face modificări direct în actul greșit efectuat, lipsurile, greșelile, informațiile trecute în plus în conținutul actului putând fi rectificate printr-un act separat.
Competența exclusive de a modifica actele procedurale cu ocazia întocmirii aparține organului judiciar ori partii sau altei persoane, atunci când acestea au fost întocmite de ele: spre exemplu, raportul de expertiză prevăzut în articolul 180 alin. (1) teza I din Noul Cod de procedură penală: “când organul de urmărire penală sau instanță constata, la cerere sau din oficiu, ca expertiza nu este completă(…), dispune efectuarea unui supliment de expertiză de către același expert”.
Modificarea trebuie să aibă drept obiect un act procedural scris și să evidențieze erori în conținutul acestuia, conform articolului 277 alin. (1) din Noul Cod de procedură penală.
Pentru a fi valabilă și evidentă, această modificare,efectuată de persoana care a întocmit și semnat actul, trebuie să se facă în scris, în cuprinsul actului sau la sfârșitul actului, în caz contrar “orice adăugare, corectura, ori suprimare” nu va fi luată în considerare.
Modificările care nu schimba înțelesul frazei sunt valabile și fără confirmare, precizare evidențiată în articolul 277 alin. (2) din Noul Cod de procedură penală.
Pentru a preveni adăugiri, în cuprinsul unei declarații introduse în mod fraudulos, ulterior întocmirii acesteia, legea prevede în mod expres că “locurile nescrise în cuprinsul unei declarații trebuie barate”
Așadar, legiuitorul a avut în vedere situațiile în care la întocmirea unui act procedural să fie relatate și precizate faptele, mențiunile, datele, în concordanță cu activitățile desfășurate de către organele judiciare ori de ceilalți participanți la procesul penal, a limitat posibilitatea de modificare a acestor acte procedurale și momentul până la care ele pot fi făcute și totodată a impus bariere în completarea, adăugarea unor mențiuni care nu au correspondent cu relatarea de fapt a cauzei.
În situația în care erorile materiale din cuprinsul unui act procedural întocmit de organul de urmărire penală, de judecătorul de drepturi și libertăți sau de judecătorul de camera preliminară ori de instanță de judecată, care nu s-au îndreptat cu ocazia redactării, pot fi îndreptate de acestea, conform articolului 278 alin. (1) din Noul Cod de procedură penală: “Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de însuși organul de urmărire penală, de judecătorul de drepturi și libertăți sau de camera preliminară ori de instanță care a întocmit actul, la cererea celui interesat sau din oficiu”.
Pentru a fi supuse procedurii de îndreptare, erorile trebuie să fie materiale.
Sunt erori materiale, erorile în activitatea de consemnare, a constatărilor organului judiciar care rezultă din alte acte ale dosarului.
Erorile materiale se îndreaptă din oficiu sau la cererea persoanei interesate conform articolului 278 alin. (1) din Noul Cod de procedură penală, teza finală, aceasta putând fi un alt organ judiciar decât cel care a întocmit actul, organul de executare a unui act procesual sau procedural, unul dintre subiecții procesuali principali sau orice altă persoană care justifica un interes în rectificarea erorii materiale.
Îndreptarea se consemnează în scris, într-un proces-verbal, atunci când este efectuată de către organele de urmărire penală, respectiv, încheiere, atunci când este efectuată de judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de camera preliminară sau de instanță de judecată.În ipoteza în care organul judiciar nu are convingerea în ceea ce privește conținutul corect al respectivului act, poate chema părțile în vederea lămuririi unor aspecte legate de acest act procedural, astfel cum reiese din articolul 278 alin. (2) din Noul Cod de procedură penală.
În ceea ce privește existența și conținutul acestor acte procedurale, se pot face omisiuni de către organele de urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți sau de judecătorul de camera preliminară ori instanță de judecată în privința pronunțării asupra sumelor care se cuvin martorilor, experților, interpreților, avocaților precum și,cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asiguratorii.
Astfel, legea indica, în mod expres, cazurile în care înlăturarea omisiunilor vădite poate fi folosită în articolul 279 din Noul Cod de procedură penală.
Pe lângă multiplele posibilități pe care legiuitorul le-a acordat organelor judiciare de a modifica, îndrepta și înlătura anumite erori, conferă acestora și cai de atac împotriva proceselor-verbale și a încheierilor de îndreptare a erorilor materiale și de înlăturare a omisiunilor vădite.
În cursul urmăririi penale, calea de atac ce poate fi exercitată împotriva actelor organului de urmărire penală este plângerea reglementată de articolele 336-339 din Noul Cod de procedură penală, care poate fi introdusă de orice persoană căreia i-au fost periclitate interesele legale printr-un act de urmărire penală, inclusiv printr-un proces-verbal de îndreptare a erorii materiale sau de înlăturare a omisiunii vădite. Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organelor de cercetare penală sau prim-procurorului ori procurorului ierarhic superior celui care a emis actul procedural.
În cursul judecății, încheierea prin care s-a dispus îndreptarea erorii sau înlăturarea omisiunii poate fi atacată cu apel de către martor, expert, interpret, avocat sau de orice persoană fizică sau juridica ale cărei drepturi legitime au fost vătămate prin aceasta.[Articolele 408-410 din Noul Cod de procedură penală]. Încheierile judecătorului de drepturi și libertăți și ale judecătorului de camera preliminară pot fi atacate, de regulă, cu contestație, însă numai atunci când legea o prevede expres.
Deși nu exista o dispoziție clară în acest sens, din conținutul articolului 408 din Noul Cod de procedură penală, reiese faptul că încheierile judecătorului de drepturi și libertăți și ale judecătorului de camera preliminară nu pot fi atacate cu apel.
Astfel, persoanele ale căror interese sunt vătămate prin aceste erori pot sesiza judecătorul de drepturi și libertăți sau pe cel de camera preliminară pentru a pronunța o încheiere de îndreptare a erorii materiale sau de înlăturare a omisiunii vădite, dar nu au calea de atac împotriva acestor încheieri.
SECȚIUNEA a III-a. Nulitatea absolută și nulitatea relativă
Nulitățile sunt strâns legate de existența unei vătămări procesuale, vătămare produsă prin întocmirea unui act în condiții nelegale.
Astfel, nulitatea este o sancțiune procesuală constatata și aplicată de un organ judiciar, care atrage nevalabilitatea actelor procesuale și procedurale efectuate cu încălcarea dispozițiilor care reglementează desfășurarea procesului penal, dacă s-a produs o vătămare dovedită sau prezumata de lege, ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului și refacerea acestuia atunci când este necesar și dacă este posibil.
Pentru ca un act procedural sau procesual să fie lovit de nulitate, trebuie întrunite următoarele condiții:
îndeplinirea actului să fi avut loc cu încălcarea dispozițiilor care reglementează desfășurarea procesului penal.
Pentru a exista nulitate, actul trebuie să fie întocmit cu nerespectarea legii sau actele cerute de lege în aducerea la îndeplinire a diverselor proceduri nu au fost realizate.
Sunt situații în care instanță de judecată omite să precizeze în conținutul hotărârii mențiuni precum infracțiunea imputată inculpatului cu privire la care aceasta a stabilit o soluție pentru tragerea la răspundere penală a acestuia.
Această primă condiție face referire la dispoziții care reglementează desfășurarea procesului penal, ceea ce semnifică faptul că, prin aceste dispoziții se face trimitere la normele procesuale care coordonează și organizează întreaga activitate desfășurată în cadrul unui proces penal.
Legiuitorul a reglementat în mod expres dispozițiile cuprinse în normele procesuale care determină conținutul procesului penal și anume, conform articolului 281 din Noul Cod de procedură penală acestea sunt:
compunerea completului de judecată;
competenta materială și competență personală a instanțelor judecătorești, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente;
publicitatea ședinței de judecată ;
participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;
prezenta suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii;
asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistenta este obligatorie.
încălcarea legii să fi adus o vătămare bunei desfășurări a cauzei ori a intereselor legale ale participanților
Această condiție, pentru ca un act procedural sau procesual să fie lovit de nulitate, are în prim-plan vătămarea, care trebuie privită și din perspectiva periclitării intereselor statale cât și a intereselor părților angrenate în procesul penal.
În ansamblu, prin vătămare se înțelege încălcarea anumitor valori sociale, drepturi care conduc la imposibilitatea exercitării lor de către subiecții acestora precum și atingerea adusă principiilor fundamentale care ghidează întregul proces penal, fapt care conduce la nerealizarea scopului urmărit în cadrul procesual penal.
Legiuitorul face referire la organul judiciar, care, deși acționează în interes propriu acesta are drept obiectiv apărarea ordinii de drept, adică drepturile și interesele părților și subiecților procesuali principali, întrucât interesul propriu al procurorului este similar cu interesul legitim al părților și subiecților procesuali principali.
Astfel, conform articolului 282 alin. (2) din Noul Cod de procedură penală: “nulitatea relativă poate fi invocate de procuror, suspect, inculpat, celelalte părți său persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispozițiilor legale inculcate”.
Așadar, legea conferă procurorului dreptul de a invoca nulitatea relativă, însă condiționează interesul acestuia de cel al părților și subiecților procesuali principali.
Prin urmare, acesta poate invoca nulitatea relativă atunci când periclitarea legalității procesului penal constituie în același timp o vătămare a drepturilor și intereselor părților și subiecților procesuali principali.
În cazul nulității absolute, legea prezuma o vătămare absolută, în sensul că, în cazul acesteia nu se face referire numai la vătămarea intereselor părților și ale subiecților procesuali principali ci și la vătămarea intereselor generale ale societii.
vătămarea procesuală să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului
Anularea actului procesual sau procedural lovit de vicii, chiar și atunci când vătămarea este evidentă, nu este posibilă, decât dacă nu exista posibilitatea acoperirii neregularităților acestuia și a menținerii efectelor sale cu scopul de a soluționa în timp optim și previzibil cauza dedusa judecății și totodată pentru a se evita tergiversarea procesului penal.
Legiuitorul prevede și posibilitatea prin care anularea actelor poate fi evitată prin acoperirea acesteia, mai exact prin exercitarea altor drepturi procesuale care să aibă același rezultat, spre exemplu, citarea nelegală poate fi acoperită prin prezentarea acelui citat în cauza din propria inițiativa la judecata cauzei.
În ceea ce privește nulitatea absolută, anularea actului are caracter imperativ.
Legiuitorul este cel care poate permite organului judiciar păstrarea unui act lovit de nulitate absolută că fiind necesar pentru soluționarea justă a cauzei deduse judecății.
Spre exemplu, articolul 50 alin. (2) din Noul Cod de procedură penală face referire la declinarea competentei: “Dacă declinarea a fost determinată de competenta materială sau după calitatea persoanei, instanță căreia i s-a trimis cauza poate menține, motivat, probele administrate, actele îndeplinite și măsurile dispuse de instanță care și-a declinat competenta”.
Pentru a delimita sancțiunile aplicabile în cazul constatării neregularităților pe parcursul desfășurării unui proces penal, legiuitorul a avut în vedere mai multe criterii:
după limitele consecințelor, nulitățile se împart în:
– nulitati totale și nulități parțiale.
În cazul nulităților totale, anularea privește întregul act viciat, iar în privința nulității parțiale, anularea privește numai o parte a acestui act viciat.
după posibilitatea acoperirii lor, nulitățile pot fi:
– acoperibile (sanabile): după cum își pierd efectul pentru că nu au fost invocate în timp sau pot fi invocate oricând;
– neacoperibile (insanabile).
Astfel, nulitățile relative sunt în toate cazurile acoperibile, în timp ce nulitățile absolute nu sunt acoperibile, exceptându-le pe cele din cursul urmării penale și pe cele referitoare la camera preliminară, ce decurg din lipsa suspectului sau a inculpatului, deși prezenta acestuia este obligatorie.
după modul de exprimare în norma juridică, nulitățile se împart în:
– nulitati exprese, acelea reglementate și prevăzute în mod expres și explicit prin lege;
– nulitati virtuale, sunt deduse din dispoziții referitoare la instituția nulității raportate la norme imperative sau prohibitive referitoare la conținutul unui act procesual sau procedural, la desfășurarea procesului penal etc.
Legiuitorul și-a îndreptat atenția către nulitățile relative și nulitățile absolute, făcând o delimitare expresă a acestora în Noul Cod de procedură penală.
Nulitatea absolută
Nulitatea absolută poate fi definită ca “acea nulitate constatată la cerere sau din oficiu, în orice stare a procesului sau, în anumite cazuri expres prevăzute, până la încheierea unei anumite etape procesuale și care determină întotdeauna anularea actelor procesuale și procedurale efectuate cu încălcarea dispozițiilor prevăzute de lege, precum și a celor interzise de lege”.
Trăsăturile nulității absolute
Noul Cod de procedură penală a consacrat instituția nulității absolute în articolul 281, prevăzându-se totodată și elementele sale caracteristice.
Astfel:
în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită
Deși această caracteristică reiese din dispoziția imperativă prevăzută de lege în articolul 281 alin. (1) din Noul Cod de procedură penală “Determina întotdeauna aplicarea nulității (…) ”, tot legea este cea care instituie și o excepție de la această regulă prevăzută în articolul 68 alin. (6) din Noul Cod de procedură penală, conform căruia: “în caz de admitere a abținerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se mențin”.
nulitatea absolută poate fi invocate în orice stare a procesului penal, trăsătura evidențiată în articolul 281 alin. (3) din Noul Cod de procedură penală.
În această situație, se impune precizarea ca legiuitorul a prevăzut două cazuri de nulitate absolută care constituie abateri de la regulă.
Astfel, în cazul prezentei obligatorii a suspectului sau a inculpatului, a avocatului suspectului sau al inculpatului precum și a celorlalte părți încălcarea acestor mențiuni trebuie invocata conform articolului 281 alin. (4) din Noul Cod de procedură penală: “lit. a) până la încheierea procedurii de camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmării penale sau în procedura camerei preliminare; lit. b) în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății, lit. c) în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanță a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției”.
nulitatea absolută este constata din oficiu sau la cerere, conform articolului 281 alin. (2) din Noul Cod de procedură penală.
Nulitatea absolută se constată din oficiu de către procuror, în cursul urmării penale, de către judecătorul de drepturi și libertăți și de către judecătorul de camera preliminară sau de instanță de judecată, în cursul judecății.
Cazurile de nulitate absolută sunt prevăzute în articolul 281 alin. (1) din Noul Cod de procedură penală:
compunerea completului de judecata- care are în vedere numărul de judecători dintr-un complet de judecată, separarea funcțiilor judiciare, incompatibilitatea judecătorilor din complet și continuitatea completului de judecată după începerea dezbaterilor;
Spre exemplu, dacă la un termen de judecată participa un judecător incompatibil, intervine nulitatea absolută cu privire la actele care au fost efectuate la acel termen de judecată.
competenta materială și competență personală a instanțelor judecătorești, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță ierarhic inferioară celei competente nu și actele efectuate de instanță ierarhic superioară;
publicitatea ședinței de judecată;
participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii: articolul 204 alin. (9) din Noul Cod de procedură penală “Calea de atac împotriva măsurilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale”, articolul 205 alin. (9) din Noul Cod de procedură penală “Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare”, articolul 213 1 alin. (5) din Noul Cod de procedură penală “Calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror”
prezenta suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii: articolul 204 alin. (7) din Noul Cod de procedură penală “Calea de atac împotriva măsurilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale”, articolul 205 alin. (7) din Noul Cod de procedură penală “Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare”, articolul 212 alin. (1) din Noul Cod de procedură penală “Luarea măsurii controlului judiciar de către procuror”, articolul 225 alin. (4) din Noul Cod de procedură penală “Soluționarea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale”.
asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistenta este obligatorie: articolul 90 din Noul Cod de procedură penală “Asistenta juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului”.
Nulitatea relativă
Prin nulitate relativă se înțelege acea nulitate, alta decât cea prevăzută expres că nulitatea absolută, rezultată din încălcarea dispozițiilor ce reglementează desfășurarea procesului penal, care poate fi invocată de participanții procesuali ce au un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate sau de instanță, din oficiu, în cazurile anume prevăzute, în termenul limitativ stabilit de lege.
Trăsăturile nulității relative reies din conținutul dispozițiilor articolului 282 din Noul Cod de procedură penală:
nulitatea relativă intervine atunci când prin încălcarea oricăror dispoziții legale s-a produs o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali;
nulitatea relativă trebuie invocată în cursul său imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu la termenele prevăzute în mod expres în articolul 282 alin. (4) din Noul Cod de procedură penală;
vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin desființarea actului efectuat prin nesocotirea legii.
Competența, în cazul invocării nulității relative aparține procurorului, suspectului, inculpatului, celorlalte părți sau persoanei vătămate, astfel cum reiese din articolul 282 alin. (2) din Noul Cod de procedură penală.
Legiuitorul impune o condiție esențială pentru invocarea nulității și anume, este necesar ca titularii nulității relative să facă dovada existenței unui interes propriu care a suferit o vătămare produsă prin încălcarea legii, conform articolului 282 alin. (1) din Noul Cod de procedură penală.
Din analiza dispozițiilor articolului 282 alin. (4) din Noul Cod de procedură penală reiese momentul până la care, în caz de încălcare a dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penală, nulitatea poate fi invocată:
până la închiderea procedurii de camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură;
până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanță a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției;
până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății.
Legat de momentul până la care poate fi invocată nulitatea relativă, legiuitorul prevede, în mod expres, în alin.ul (5) al aceluiași articol faptul că, în cazul în care, titularii nulității nu au invocat-o, aceasta se acoperă în două cazuri, și anume:
persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege;
persoana interesată a renunțat în mod expres la invocarea nulității.
Cazurile de nulitate relativă:
încălcarea principiilor care asigura desfășurarea procesului penal: principiile fazei de judecată, nerespectarea publicității se sancționează cu nulitate relativă; principiul nemijlocirii, atunci când intervine un caz de incompatibilitate- intervine nulitatea relativă;
competenta organelor de urmărire penală, competenta teritorială, hotărârea pronunțată de un alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea în fond;
efectuarea actelor procesuale și procedurale, sub aspectul conținutului și al formei;
procedura de citare și de comunicare a actelor procedurale.
Efectele nulității
Odată ce nulitatea este constatata, aceasta produce următoarele efecte juridice, evidențiate în articolul 280 din Noul Cod de procedură penală:
lipsește de efecte actul întocmit cu încălcarea legii, de la momentul la care a fost efectuat;
actele anulate se pot reface cu respectarea dispozițiilor legale de către organul judiciar, atunci când acesta considera că este necesar și posibil;
actele efectuate ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, cu condiția ca între actul efectuat ulterior și cel declarat nul să existe o legătură directă.
Așadar, încă din titlul acestui capitol, se poate evidenta aplicabilitatea principiilor fundamentale ale procesului penal, concretizându-se în citarea, comunicarea actelor procesuale, în efectuarea actelor procedurale, în modificarea, îndreptarea erorilor materiale, înlăturarea omisiunilor vădite comise în timpul întocmirii acestora, omisiuni comise voluntar sau involuntar de către organele statale specializate.
Astfel, principiul care coordonează reglementarea actelor procesuale și procedurale comune este principiul legalității, principiu dominant în activitatea de înfăptuire a justiției.Alături de acest principiu, sunt garantate de lege și principiul aflării adevărului și al garantării dreptului la apărare prin posibilitățile pe care legea le acorda acestora de la asistarea și reprezentarea prin apărător ales ori din oficiu până la prudența cu care organele judiciare manevrează întreaga procedură de citare și comunicare a diferitelor acte procesuale și procedurale, procedura de sancționare în cazul nerespectării legii, întreaga procedură consacrată de lege având drept scop central soluționarea cauzelor în care interesele societății primează alături de cele ale individului.
CAPITOLUL III – TERMENELE ÎN PROCESUL PENAL
SECȚIUNEA I. Noțiune și caractere juridice
1.1 Noțiune
Instituția termenelor își găsește reglementarea în Noul Cod de procedură penală, titlul VI intitulat “Acte procesuale și procedurale comune”.Acesta instituție este strâns legată de actele procesuale și procedurale comune, deoarece, din înțelesul conferit de lege, termenele în procesul penal sunt intervale de timp în care organele judiciare și părțile își exercita drepturile lor procesuale, mai exact, își manifesta voința de a exercita un anumit drept în intervalul de timp stabilit de lege, voința concretizată în tocmai actele procesuale privitoare la desfășurarea procesului penal.
Această instituție ocupa un loc primordial în desfășurarea procesului penal datorită faptului că înglobează în conținutul său abstract limitări, intervale și momente până la care actele reglementate de legea de procedura penală pot fi înfăptuite.
Elementul timp își găsește importanta în această instituție și din punct de vedere al efectelor produse în cazul îndeplinirii tardive a unui act procesual sau procedural, dar și în cazul prematurității actelor efectuate.
De-a lungul timpului, acestei instituții i s-au conferit mai multe definiții, în ideea de a cuprinde toate aspectele ce țin de această raportată la procesul penal și la succesiunea de acte pe care acesta le implica.
“ Termenul este o limitare de ordin cronologic în îndeplinirea unor acte procesuale sau în efectuarea unor acte procedurale.Limitarea se realizează prin fixarea de către lege a unui interval, a unei durate de timp, înăuntrul căruia actul să se efectueze sau a unui moment procesual, după atingerea căruia să se poată îndeplini actul. Termenul operează deci asupra unui drept, facultăți sau îndatoriri a subiecților procesuali, pe care aceștia le au în desfășurarea procesului penal. Termenul procedural constituie o condiție în reglementarea acestui act, o cerință impusă de lege pentru valabilitatea unui act procesual sau procedural”.
“Termenele sunt intervale de timp în care sau după trecerea cărora organele judiciare sau părțile pot să exercite un drept procesual”.
“Termenele sunt intervale de timp în interiorul cărora sau după trecerea cărora pot fi realizate acte procesuale sau procedurale”.
“Termenul este dată la care sau intervalul de timp înăuntrul căruia ori până la care se poate îndeplini, nu este permis a se îndeplini sau trebuie îndeplinit un act, o activitate sau o măsură procesuala ori exercitat un drept procesual, o sancțiune ori o măsură de drept penal, după caz”.
Din oricare aceste definiții, reiese faptul că la baza instituției termenelor în procesul penal sta principiul fundamental al activității judiciare, și anume principiul operativității cunoscut și sub denumirea de principiul termenului rezonabil al procesului penal.Acest principiu își găsește aplicarea în obligația organelor judiciare de a-și desfășura activitățile “astfel încât să fie constatate la timp faptele care constituie infracțiuni, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil”.
Acest principiu își găsește consacrarea și în alte acte normative, că de exemplu Constituția României.Astfel, în articolul 21 alin. (3) din Constituție: “ Părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil”.
Noul Cod de procedură penală nu precizează în cazul anumitor activități judiciare sau acte procesuale intervale exacte, certe de timp în ceea ce privește perioada lor, exprimându-se prin sintagme precum “de îndată”, “de urgență”, care au caracter imperativ și, implicit, obliga organele judiciare să aducă la îndeplinire realizarea acestor activități și acte procesuale.
În schimb, situațiile reglementate cuprind termene certe, cum ar fi: termenul de punere în executare a hotărârii rămase definitivă,acest termen având caracter imperativ; prezentarea la primul termen de judecată al persoanei vătămate citate, cu precizarea că se poate constitui parte civilă, acest termen fiind oranduitoriu; termenul fix, cu caracter imperativ, la care inculpatul, aflat în stare de deținere, trebuie adus obligatoriu la judecată.
Legiuitorul definește această instituție într-o manieră în care să cuprindă termenele procedurale dar, și termenele substanțiale.
Astfel, termenele substanțiale au rolul de a asigura întinderea răspunderii penale, a sancțiunilor aplicate persoanelor care se fac vinovate de săvârșirea unor fapte penale, a măsurilor dispuse care restrâng sau îngrădesc drepturile și libertățile extraprocesuale ale persoanei.
1.2 Caractere
Termenele referitoare la actele procedurale și procesuale au caracter de instituție procedurală, statut conferit de lege prin numeroasele sale dispoziții.
Această instituție este reglementată în articolul 268 din Noul Cod de procedură penală, în care sunt consecrate “Consecințele nerespectării termenului”, articolul 268 din Noul Cod de procedură penală intitulat “ Acte procedurale considerate ca făcute în termen” și în articolul 271 din Noul Cod de procedură penală care face referire la “Calculul termenelor în cazul măsurilor privative sau restrictive de drepturi”.
În cuprinsul aceste reglementări, legiuitorul utilizează două modalități:
– determinarea relativă, exprimată prin sintagmele “de îndată”, “de urgență”, lăsată la libera apreciere a organului judiciar;
– determinare absolută, exprimată prin unități de timp expres determinate (ore, zile, luni, ani).
SECȚIUNEA a II-a. Clasificarea termenelor
Termenele sunt clasificate după mai multe criterii:
în raport cu natura drepturilor și intereselor pe care le ocrotesc, termenele se împart în termene substanțiale și termene procedurale.
Termenele substanțiale sunt determinate absolut de lege, având ca scopt ocrotirea unor drepturi și interese extraprocesuale, stabilind în timp măsuri pe care organele judiciare le pot lua în ceea ce privește privarea sau restrângerea drepturilor persoanei conferite în sfera procesului penal.
Noul Cod de procedură penală reglementează termenele substanțiale în următoarele cazuri:
– toate termenele care stabilesc durata măsurilor preventive, spre exemplu durata reținerii este de 24 de ore conform articolului 209 alin. (3);
– toate termenele care stabilesc durata măsurilor de siguranță cu caracter medical, spre exemplu articolul 245 alin. (2) din Noul Cod de procedură penală: “(…) în cursul urmăririi penale până la însănătoșirea sau până la obținerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol”.
– toate termenele care stabilesc durata metodelor de supraveghere: articolul 141 alin. (1): “ Procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică”.
– intervalul de timp în care se poate începe percheziția, articolul 159 alin. (3): “Percheziția domiciliara nu poate fi începută înainte de ora 6:00, sau după ora 20:00 (…)”.
– durata măsurilor preventive luate față de persoană juridică, articolul 136 alin. (3), lit. c) din Codul Penal: “închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani”.
Termenele procedurale sunt unități de timp stabilite de către legiuitor pentru a aduce la îndeplinire obligațiile de parcurgere a etapelor procesului penal și pentru a ocroti drepturile și interesele legitime ale persoanei.
Sunt termene procedurale: termenul de apel, termenul de contestație, termenul de recurs în casație, termenul de introducere a plângerii prealabile etc.
în raport de caracterul lor, termenele pot fi peremptorii, dilatorii și orânduitorii.
Termenele peremptorii sau imperative sunt cele înăuntrul duratei cărora un act trebuie să fie îndeplinit sau efectuat.
Termenul peremptoriu creează o limitare, actul trebuind efectuat sau îndeplinit înainte de împlinirea acestuia.
Spre exemplu, articolul 208 alin. (4) din Noul Cod de procedură penală: “În tot cursul judecății, instanță, din oficiu, prin încheiere, verifica periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzista temeiurile care au determinat menținerea măsurii arestării preventive (…)”.
Termenele dilatorii(prohibitive) sunt acelea care nu permit îndeplinirea sau efectuarea unui act decât după expirarea duratei lor. Spre exemplu, articolul 159 alin. (3) din Noul Cod de procedură penală prevede: “Percheziția domiciliara nu poate fi începută înainte de ora 6,00 sau după ora 20,00 (…)”.
Termenele orânduitorii(de recomandare) sunt termene care fixează o perioadă de timp pentru efectuarea unor acte procesuale sau procedurale.De exemplu, articolul 22 alin. (1) din Noul Cod de procedură penală dispune: “Partea civilă poate renunța, în tot sau în parte, la pretențiile civile formulate, până la terminarea dezbaterilor în apel”.
după efectul lor, termenele se împart în termene absolute(cominatorii) și termene relative(de recomandare)
Termenele absolute(cominatorii) atrag, în caz de nerespectare, consecințe referitoare la validitatea actului îndeplinit.
Articolul 268 din Noul Cod de procedură penală prevede trei situații referitoare la consecințele nerespectării termenelor absolute.Astfel, conform alin.ului (1) al aceluiași articol: “Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”.
O a doua consecință decurge din dispozițiile alin.ului (2) al articolului 268 din Noul Cod de procedură: “Când o măsură procesuala nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii”.
A treia consecință este prevăzută de articolul 268 din Noul Cod de procedură penală alin. (3): “Pentru celelalte termene procedurale se aplică, în caz de nerespectare, dispozițiile privitoare la nulități.”
Termenele relative(de recomandare) sunt acelea care, în caz de nerespectare, nu produc efecte în privința actului îndeplinit.
Dispozițiile articolului 268 alin.ului(1) din Noul Cod de procedură penală vizează părțile care, nerespectând termenul imperativ,absolut de a exercita drepturile procesuale, sunt decăzute din dreptul de a le mai exercita.
Pe cealaltă poziție, se afla organele judiciare care, la rândul lor, sunt sancționate în caz de încălcare a dispozițiilor referitoare la termen, însă sunt sancționate distinct, în funcție de vătămarea produsă și anume, nulitatea prevăzută în articolul 268 alin.ul(3) din Noul Cod de procedură penală.
după durata lor, respectiv unitatea de timp în care se exprima, termenele pot fi pe ore, pe zile, pe luni și pe ani.
Noul Cod de procedură penală are în conținut dispoziții care permit efectuarea actelor procesuale și îndeplinirea actelor procedurale, în orice moment,fără să depindă, teoretic și practic, de îndeplinirea unui termen.
Un exemplu elocvent este reprezentat de articolul 457 alin.ul (1) din Noul Cod de procedură penală: “Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după ce pedeapsă a fost executată sau considerată executată ori moartea condamnatului(…)”.
Termenele pe ore, zile, luni și ani sunt prevăzute în Noul Cod de procedură penală și anume:
48 de ore pentru exercitarea dreptului de contestație împotriva încheierilor privind măsurile preventive;
termenul de 24 de ore de sesizare a judecătorului de drepturi și libertăți în vederea confirmării măsurii de supraveghere tehnică dispuse de procuror;
termenul de 24 de ore pentru care poate fi dispusă reținerea;
termenul de 48 de ore în care inculpatul poate face plângere împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror;
termenul de 10 zile în care se poate declara apelul;
termenul de 3 zile în care judecătorul de cameră preliminară verifica legalitatea și temeinicia măsurii preventive;
termenul de 30 de zile în care judecătorul de cameră preliminară verifica dacă subzista temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive și a măsurii arestului la domiciliu;
termenul de 30 de zile pentru care, în cursul urmăririi penale,poate fi dispus arestul la domiciliu;
termenul de 3 luni în care instanță trebuie să verifice dacă mai subzista cauză care a determinat suspendarea judecății;
termenul de 3 luni în care se judecă recursul în interesul legii;
termenul de 6 luni de la sesizarea instanței cu o cale de atac în care se formulează contestația privind durata procesului penal;
1 an pentru introducerea contestației privind durata procesului penal;
maxim 5 ani în cazul arestării preventive în prima instanță;
termenul de 2 ani pentru eșalonarea platii amenzii penale.
În raport de conținutul timp, termenele sunt:
fixe, durata de timp nu variază pentru efectuarea actului;
maxime, indica intervalul cel mai mare de timp în care poate fi efectuat actul.
minime,indica durata de timp cea mai mică după trecerea căreia se poate proceda la efectuarea unei activități procesuale sau procedurale.
După modul de calcul, termenele pot fi:
de succesiune
de regresiune.
Termenele de succesiune urmează cursul normal al timpului.
Termenele de regresiune se calculează în sensul invers curgerii timpului.
Spre exemplu, articolul 235 alin. (1) din Noul Cod de procedură penală: “propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi și libertăți cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive”.
În funcție de izvorul lor, termenele sunt:
legale
judiciare.
Termenul legal este stabilit de lege,ele fiind consacrate în dispozițiile Noului Cod de procedură penală.
Termenul judiciar este stabilit de organul care desfășoară activitățile judiciare, actele procedurale.
Aceasta clasificare este susceptibilă de o importanță distincție și anume, de regulă, termenele legale nu pot fi modificate, în schimb termenele judiciare suferă modificări chiar de către organul care le-a fixat.Spre exemplu, în articolul 353 alin. (10) din Noul Cod de procedură penală: “Completul investit cu judecarea unei cauze penale poate, din oficiu sau la cererea părților ori a persoanei vătămate, să preschimbe primul termen sau termenul luat în cunoștință, cu respectarea principiului continuității completului, în situația în care din motive obiective instanță nu își poate desfășura activitatea de judecata la termenul fixat ori în vederea soluționării cu celeritate a cauzei”.
Secțiunea a III-a. Calculul termenelor
Termenul procedural curge între două momente: un moment inițial, de la care începe să curgă termenul și un moment final, la care ia sfârșit termenul.
Potrivit articolului 269 alin. (1) din Noul Cod de procedură penală la calcularea termenelor procedurale se pornește de la oră, ziua, lună sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul în care legea dispune altfel.
În ceea ce privește termenele procedurale, potrivit articolului 269 alin.ului (2)-(4) din Noul Cod de procedură penală sunt evidențiate două metode distincte de calcul al termenelor procedurale: o metodă pentru termenele pe ore, pe zile și o altă metodă pentru termenele socotite pe luni sau pe ani.
În alin.ul (4) al aceluiași articol indică o situație de prorogare a unui termen stabilit pe zile, luni sau ani, atunci când ultima zi a acestuia cade într-o zi nelucrătoare.
Termenele pe ore și pe zile se calculează pe unități libere de timp, în sensul că, oră sau ziua de la care începe să curgă termenul și oră sau ziua în care se împlinește, nu intra în durata termenului.Astfel, un termen de 3 zile care începe să curgă de luni se împlinește vineri.
În cazul unui termen de 24 de ore care începe la ora 11:09, acesta va expira la ora 13:00 a doua zi, fiindcă nici ora 11, când termenul începe să curgă și nici ora 12:00 de a doua zi nu se includ în cele 24 de ore.
Termenele socotite pe luni sau pe ani se calculează calendaristic și potrivit articolului 269 alin. (3) din Noul Cod de procedură penală, expira la sfârșitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârșitul zilei și lunii corespunzătoare din ultimul an.
În cazul termenelor pe luni sau pe ani intra în durata termenului ziua de la care începe termenul să curgă, dar nu intra în durata termenului ziua în care se împlinește termenul.
În cazul termenelor socotite pe luni sau pe ani, dacă ultima zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expira în ultima zi a acelei luni: de exemplu, un termen de o lună care începe pe 30 aprilie expira pe 31 mai.
În articolul 269 alin. (4) din Noul Cod de procedură penală se evidențiază faptul că: “în cazul în care ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expira la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează”.
În această situație, are loc ceea ce se numește prorogarea termenului stabilit pe zile, luni sau pe ani.
În calculul termenelor substanțiale referitoare la măsurile privative sau restrictive de drepturi, conform articolului 271 din Noul Cod de procedură penal, oră sau ziua de la care începe și cea la care se sfârșește termenul intra în durata acestuia.
Modalitatea de calcul a acestor termene se efectuează conform regulii prevăzute în articolul 186 din Noul Cod de procedură penală.
Momentul de la care termenul substanțial începe să curgă este reprezentat, că în cazul termenelor procedurale, de oră, ziua, lună și anul menționate în actul prin care s-a dispus măsură privativa sau restrictiva de drepturi.
Termenele substanțiale pot fi prorogate, în schimb, pot fi suspendate sau întrerupte când legea prevede în mod expres această.Spre exemplu, durata pedepsei închisorii poate fi întreruptă.
SECȚIUNEA a IV-a. Acte considerate ca făcute în termen
Se consideră că fiind făcut în termen,orice act care este depus la organul judiciar competent, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege.
În articolul 270 din Noul Cod de procedură penală, legiuitorul a consacrat situațiile în care actul nu este depus la organul judiciar competent, din motive obiective.Astfel, sunt prevăzute, totuși, posibilități adecvate pentru asigurarea sau garantarea drepturilor procesuale.Motivele obiective nu sunt imputabile persoanei în cauză, aceasta aflându-se în imposibilitatea de a se deplasa la sediul organului judiciar.
Conform articolului 270 din Noul Cod de procedură penală aceste situații sunt următoarele:
– persoana aflată într-o atare situație este în stare de deținere;
– situatia militarilor încazarmați care nu au dtreptul de a părăsi unitatea militară;
– persoanele aflate în imposibilitate de deplasare datorită bolii, lipsa timpului necesar etc.
În toate aceste situații, legea consideră actul ca fiind făcut în termen dacă a primit o atestare de data certa, ori au fost înregistrate în interiorul acelui termen de la agentul indicat de lege: administrația locului de deținere, administrația unității militare, oficiantul postei prin recipisa oficiului poștal.
În cazul în care actul a fost trimis printr-o scrisoare recomandată, pentru a fi considerat că făcut în termen, trebuie să sosească la organul competent înainte de expirarea termenului fixat pentru îndeplinirea actului.
Articolul 270 alin.ele (2) și (3) din Noul Cod de procedură penală consacra actele communicate sau transmise unui organ competent și actele efectuate de procuror.
Noul Cod de procedură penală stabilește că, actul comunicat sau transmis, din necunoaștere ori dintr-o greșeală vădită a expeditorului, înainte de expirarea termenului, unui organ judiciar care nu are competentă, se consideră că a fost depus în termen, chiar dacă ajunge la organul judiciar competent după expirarea termenului fixat.
Din analiza acestui text se impune precizarea că trebuie îndeplinite mai multe condiții pentru că actul să fie considerat că depus în termen:
– actul să fi fost depus la un organ judiciar compentent și nu la un organ care nu face parte din sistemul judiciar;
– actul să fi fost depus la organul judiciar necompetent, din necunoaștere ori dintr-o greșeală vădită a expeditorului.
Astfel, aceste condiții sunt prevăzute în articolul 270 alin. (2) din Noul Cod de procedură penală.
Actele efectuate de către procuror sunt considerate ca fiind făcute în termen dacă au fost trecute în registrul de ieșire al parchetului în interiorul termenului prevăzut de lege, cu excepția căilor de atac, conform articolului 270 alin. (3) din Noul Cod de procedură penală.
SECȚIUNEA a V-a. Consecințele nerespectării termenului
Legiuitorul consacra, în articolul 268 alin.ele(1)-(3) din Noul Cod de procedură penală, consecințele nerespectării termenului de către organele judiciare și persoanele angrenate într-un proces penal.
Aceste consecințe, din interpretarea dispozițiilor prevăzute în articolul 268 din Noul Cod de procedură penală, au caracter de sancțiune, aplicabile în caz de nerespectare a termenelor stabilite de lege.
În cuprinsul acestui articol sunt prevăzute următoarele consecințe: decăderea din exercițiul dreptului, nulitatea actului făcut peste termen și încetarea efectelor măsurilor temporare.
Decăderea din exercițiul unui drept constă în pierderea unui drept procesual penal care nu a fost exercitat în termenul peremptoriu prevăzut de lege.Persoanele care pot fi decăzute din exercițiul dreptului lor procesual sunt procurorul și partea care nu și-a valorificat drepturile corespunzătoare poziției sale procesuale.
Decăderea din exercițiul dreptului atrage nulitatea actului făcut peste termen, precizare consacrată în articolul 268 alin. (1) din Noul Cod de procedură penală: “Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului(…)”.
Altfel spus, persoană care a întocmit un act procesual pierduse exercițiul dreptului cu privire la acel act.
Pot fi decăzute din exercițiul dreptului procesual și persoanele care nu deschid calea de atac a contestației, a apelului în termenul instituit de lege.
Nulitatea actului făcut peste termen
Potrivit articolului 268 alin. (3) din Noul Cod de procedură penală stabilește că termenele procedurale, cu excepția acelora care sunt sancționate cu decăderea sau încetarea de drept a efectelor măsurii, li se aplică dispozițiile privitoare la nulități.
Având în vedere faptul că, prezentul articol nu specifică tipul nulității, se aplică regulile generale în materia nulității consacrate în articolul 282 din Noul Cod de procedură penală,deci, este vorba de nulitatea relativă.
Are în prim-plan nulitatea relativă întrucât, existența sa este condiționată de vătămarea drepturilor părților ori ale subiecților procesuali principali,care nu poate fi înlăturată altfel, decât prin desființarea actului făcut cu nerespectarea termenului prevăzut de lege.
Distincția dintre decădere și nulitate este dată, în primul rând,de obiectul lor, astfel, decăderea privește drepturi procesuale, în timp ce nulitatea se referă la acte procesuale.
În al doilea rând, nulitatea intervine în cazul actelor deja efectuate, existente, în timp ce decăderea privește un act care nu mai poate luă ființă deoarece a expirat termenul prevăzut de lege.
Încetarea efectelor măsurilor procesuale temporare
Legea impune măsuri care pot fi luate pe o perioadă de timp determinată, consecință directă a expirării acestei perioade fiind încetarea efectului măsurii procesuale.
Aceasta precizare se regăsește în articolul 241 alin. (1), litera a) din Noul Cod de procedură penală, care se enunța astfel: “măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare”.
Sancțiunea corespunzătoare expirării termenului cu privire la măsurile prevetive este consacrata în Noul Cod de procedură penală prin articolul 268 alin. (2): “Când o măsură procesuala nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii”.
Așadar, această instituție a termenelor are un rol bine definit de Noul Cod de procedură penală, legiuitorul exprimându-și intenția de a condiționa efectuarea actelor procesuale și îndeplinirea actelor procedurale de elementul timp.Încă din definiția procesului penal, această instituție își face simțită prezența în desfășurarea în timp a unor activități constituite dintr-o succesiune de acte pe care legiuitorul le reglementează prin actualul Cod de procedură penală.Aceste activități sunt desfășurate progresiv și sistematic în realizarea bunei înfăptuiri a justiției și implicit al justițiabililor.
Această instituție a termenelor are în vedere respectarea principiul legalității, al operativității și al termenului rezonabil care trebuie adusă la îndeplinire pe durata întregului proces penal de către părțile angrenate într-un atare proces.
CAPITOLUL IV – APELUL
SECȚIUNEA I. Noțiune
„Apelul este calea de atac ordinară exercitată împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în prima instanță, hotărâri rămase nedefinitive.
Apelul este singura cale de atac ordinară împotriva hotărârilor pronunțate în prima instanță prin care s-a rezolvat fondul cauzei; constituie o cale de atac ordinară, de fapt și de drept, întrucât, odată exercitat, produce un efect devolutiv total, în sensul că provoacă un control integral atât în fapt, cât și în drept, numai cu privire la persoana care l-a declarat, la calitatea acesteia în proces și la persoana la care se referă, fiind, sub acest aspect, o nouă judecata în fond a cauzei.
Apelul este și o cale de reformare a hotărârii.În cazul admiterii lui, hotărârea atacată este desființată integral sau în parte, iar cauza va primi o nouă rezolvare în instanță de apel”.
În articolul 408 din Noul Cod de procedura penală sunt prevăzute hotărârile judecătorești care pot fi supuse caii de atac ordinare a apelului precum și modalitățile prin care acestea se pot ataca.
Astfel, conform alineatului (1) sunt susceptibile de apel sentințele “ dacă legea nu prevede altfel”, iar conform alineatului (2), încheierile, în cazul acestora legiuitorul stabilind și momentul procesual în care pot fi supuse apelului “numai odată cu sentința, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu apel”.
Așadar, în cazul încheierilor, calea de atac se poate exercita numai odată cu fondul cauzei, astfel cum reiese și din definiția apelului.
În alineatul (3) al aceluiași articol se prevede că “apelul declarat împotriva sentinței se socotește făcut și împotriva încheierilor”, chiar dacă acestea au fost date după pronunțarea sentinței”.
Cu titlu exemplificativ, din categoria de sentințe pronunțate de instanță de judecată se numără: art. 459 alin. (5) din NCPP – sentința prin care este respinsă cererea de revizuire că inadmisibila, art. 503 alin. (5) din NCPP – sentința prin care instanță de executare dispune dizolvarea persoanei juridice sau suspendarea activității persoanei juridice etc.
Din categoria de încheieri fac parte: art. 172 alin. (2) din NCPP- încheierea prin care se dispune efectuarea expertizei, art. 200 alin. (4) din NCPP- încheierea prin care se dispune efectuarea unui act procedural prin comisie rogatorie etc.
Titularii dreptului de apel
Categoriile de persoane care pot face apel sunt instituite în art. 409 din NCPP, în alin. (1) fiind enumerații titularii dreptului de apel, iar în alin. (2) categoriile de persoane care au deschisă calea apelului în interesul titularilor dreptului de apel.
Conform art. 409 allin. (1) din NCPP: “Pot face apel:
procurorul, referitor la latura penală și latura civilă;
inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă;
c)partea civilă, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă;
d) persoana vătămată, în ceea ce privește latura penală;
e) martorul, expertul, interpretul și avocatul, în ceea ce privește cheltuielile judiciare, indemnizațiile cuvenite acestora și amenzile judiciare aplicate;
f) orice persoană fizică ori jurdica ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței, în ceea ce privește dispozițiile care au provocat asemenea vătămare.”
Conform art. 409 alin. (1) lit. a) din NCPP procurorul, că titular al dreptului de apel, poate face apel atât pe latura penală, cât și pe latura civilă a cauzei deduse judecății.În ceea ce privește latura penală, acesta poate declara apel împotriva oricărei hotărâri, indiferent dacă este o hotărâre de condamnare, de achitare, de încetare a procesului penal, de renunțare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei.În privința laturii civile, procurorul poate face apel chiar dacă acțiunea civilă nu este exercitată din oficiu și indiferent dacă partea civilă a declarat sau nu apel în cauză.
În alineatul (1) lit. b) al aceluiași articol, că titular al dreptului de apel, figurează și inculpatul, atât în ceea ce privește latura penală, cât și latura civilă a cauzei.
Astfel, inculpatul poate declara apel împotriva oricăror aspecte care vizează o nelegalitate sau netemeinicie, indiferent dată sentința atacată este de condamnare, încetare a procesului penal, achitare, renunțare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei.
În alineatul (2) al aceluiași articol, legiuitorul prevede posibilitatea declarării caii de atac ordinare și reprezentantului legal sau avocatului inculpatului ori de către soțul acestuia.
Spre exemplu, tatăl inculpatului major nu poate declara apel pentru acesta din urmă, neavând calitatea de reprezentant legal, de avocat sau de soț.
Cu toate că legea prevede dispoziții favorabile persoanelor angrenate într-un proces penal, așa cum este cazul inculpatului, avocatul, soțul său reprezentatul legal al acestuia pot declara apel însă, inculpatul, ca unic titular al apelului, poate susține că nu dorește declararea apelului efectuată de către persoanele prevăzute în art. 409 alin. (2) din NCPP.
Alături de procuror și de inculpat, titulari ai dreptului de apel sunt și persoana vătămată în ceea ce privește latura penală a cauzei, partea civilă care poate ataca hotărârea primei instante sub aspectul ambelor sale lături (civilă și penală) și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar în privința laturii penale “ în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă” aspecte prevăzute în art. 409 alin. (1) lit. c) , d) din NCPP. Față de persoanele menționate anterior se aplică în mod corespunzător dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, întocmai, ca și în cazul inculpatului.
Martorul, expertul, interpretul și avocatul pot declara apel în ceea ce privește cheltuielile judiciare, indemnizațiile cuvenite și amenzile judiciare aplicate, conform art. 409 alin. (1) lit. e) din NCPP.
În privința martorului, acesta poate declara apel cu privire la restituirea cheltuielilor prilejuite de chemările în fata organelor judiciare pe parcursul urmăririi penale și al judecății în prima instanță, conform art. 120 alin. (2) lit. a) teza a-II-a din NCPP.
De asemenea, potrivit art. 175 alin. (5) din NCPP care face referire la drepturile și obligațiile expertului și art. 273 alin. (4) din NCPP, expertul și interpretul au dreptul la o retribuție pentru activitatea desfășurată în vederea efectuării expertizei și pentru cheltuielile pe care ar trebui să le suporte sau le-a suportat pentru efectuarea expertizei sau a activității de interpretare, cuantumul onorariului fiind stabilit de către organele judiciare în funcție de natură și complexitatea cauzei și de cheltuielile suportate de către expert și interpret.
În privința avocatului, acesta poate exercita calea de atac ordinară a apelului împotriva hotărârii primei instante, criticând modul în care i-a fost atribuită indemnizația cuvenită pentru asistență juridică în calitate de avocat din oficiu.Acesta exercita calea apelului în nume propriu, și nu în numele părții pe care o reprezintă sau o asista.
Titularii enumerați în art. 409 alin. (1) lit. c) din NCPP pot ataca cu apel și amenzile judiciare aplicate pe parcursul judecății în prima instanță.
De exemplu, potrivit art. 175 alin. (8) din NCPP: “ expertul poate fi amendat pentru întârzierea sau refuzul nejustificat de efectuare a expertizei”; în privința martorului, acesta poate fi sancționat conform art. 283 alin. (1) din NCPP în cazul neîndeplinirii “obligației de a comunica în scris, în termen de 5 zile, orice schimbare a adresei la care este citat” cum reiese din dispozițiile art. 120 alin. (2) lit. c) din NCPP.
Potrivit art. 409 alin. (1) lit. f) din NCPP poate face apel: “orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței (…)”.
Prin urmare, persoanele, ale căror drepturi legitime au fost lezate, pot declara apel, cu precizarea că, aceasta vătămare sau lezare nu privește fondul cauzei deduse judecății.O asemenea concluzie rezultă din poziția specifică a persoanei în raport acțiunile rezolvate în procesul penal, și anume, acest titular al apelului nefiind parte în proces, nu are drepturi și obligații care izvorăsc din rezolvarea acțiunilor în procesul penal și, în consecință, vătămarea ce i s-a produs nu este legată de fondul cauzei.
Termenul de apel și repunerea în termenul de apel
Calea de atac ordinară a apelului este supusă unor intervale de timp precizate de legiuitor în art. 410 din NCPP.
Existența acestor intervale de timp sunt impuse din necesitatea asigurării principiului operativității în procesul penal precum, și al principiului fundamental al termenului rezonabil al procesului penal.
În art. 410 din NCPP intitulat “Termenul de declarare a apelului” sunt prevăzuți titularii apelului și momentele de la care începe să curgă termenul de apel.
Astfel, conform art. 410 alin. (1) din NCPP: “termenul de apel este de 10 zile pentru procuror, persoană vătămată și părți, dacă legea nu dispune altfel și curge de la comunicarea copiei minutei”.
Pentru martorul, expertul, interpretul și avocatul care deschid calea apelului având ca obiect cheltuieli judiciare, indemnizațiile ce li se cuvin și amenzile judiciare, momentul de la care începe să curgă termenul de apel este “după pronunțarea hotărârii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare, indemnizațiilor și amenzilor judiciare și cel mai târziu în 10 zile de la pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat cauza” conform art. 410 alin. (2) din NCPP.
În privința oricărei persoane fizice sau juridice ale cărei drepturi legitime au fost periclitate printr-o măsură sau printr-un act al instanței prevăzute în art. 409 alin. (1) lit. f) din NCPP “ termenul de apel este de 10 zile și începe să curgă de la data la care acestea au aflat despre actul sau măsură care a provocat vătămarea” conform art. 410 alin. (3) din NCPP.
Repunerea în termen reprezintă mijlocul procesual prin care titularul dreptului de apel care nu a putut declara apel din cauze ce nu i se pot impputa este repus în dreptul din care fusese decăzut după expirarea termenului de apel.
Acesta instituție este consacrata de către legiuitor în conținutul art. 411 din NCPP.
Astfel, conform alin. (1) al art. 411 din NCPP: “Apelul declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen dacă instanță de apel constata că întârzierea a fost determinate de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la încetarea acesteia”.
Din analiza acestui alineat reiese faptul că această instituție presupune îndeplinirea a trei condiții:
apelul să fie declarat după expirarea termenului prevăzut de lege;
întârzierea în exercitarea caii de atac a apelului să fi fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare;
cererea de apel să fie făcută în cel mult 10 zile de la încetarea cauzei de împiedicare.
Odată depusă cererea de repunere în termen, instanță de judecată procedează la verificarea temeiniciei acesteia având posibilitatea conform alin. (3) al art. 411 din NCPP de a suspenda executarea hotărârii atacate înainte de soluționarea cererii.
Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: “Hotărârea este definitivă până la momentul în care instanță de apel admite cererea de repunere în termen”.
Acest mijloc procesual nu se poate aplica și în cazul solicitării redeschiderii procesului penal de către persoana condamnată în lipsă.[Art. 411 alin. (4) din NCPP].
1.4 DECLARAREA ȘI MOTIVAREA APELULUI. RENUNȚAREA LA APEL. RETRAGEREA APELULUI
1.4.1 DECLARAREA ȘI MOTIVAREA APELULUI
Apelul se declară prin cerere scrisă potrivit art. 412 alin. (1) din NCPP care trebuie să cuprindă: “
numărul dosarului, dată și numărul sentinței sau încheierii atacate;
denumirea instanței care a pronunțat hotărârea atacată;
numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul, reședință sau locuință, precum și semnătura persoanei care declară apelul”.
Cererea scrisă este semnată, pentru părți, de către reprezentantul legal ori de către avocat, iar pentru inculpat, poate fi semnată și de către soțul acestuia conform art. 409 din NCPP.
În ipoteza în care, persoană care întocmește cererea pentru declararea apelului nu poate să semneze, aceasta va fi atestata potrivit art. 412 alin. (2) din NCPP “de un grefier de la instanță a cărei hotărâre se ataca sau de avocat”.
Pornind de la această ipoteză, legiuitorul a instituit, în alin. (3) al aceluiași articol posibilitatea confirmării cererii de apel nesemnata ori neatestata “ în instanță de parte ori de reprezentantul legal la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită”.
În ceea ce privește instanță competentă, la care se depunde cererea de apel spre judecare și soluționare, este, potrivit art. 413 alin. (1) din NCPP: “instanță a cărei hotărâre se ataca”.
Depunerea cererii de apel se poate face și la administrația locului de deținere, în cazul persoanelor aflate în stare de deținere, caz în care, procesul-verbal întocmit de administrația locului de deținere este înaintat de îndată instanței a cărei hotărâre se ataca, potrivit art. 413 alin. (3) din NCPP.
1.4.2 RENUNȚAREA LA APEL
Renunțarea la apel poate fi definită ca declarația prin care titularii acesteia înțeleg să nu se mai folosească de acest drept.
Acesta facultate de a renunța la declarația de apel este recunoscută părților angrenate într-un proces penal și implicit persoanelor vătămate.[Art. 414 alin. (1) NCPP]
Renunțarea la apel operează în două situații:
atunci când părțile și persoana vătămată și-au manifestat voința de renunțare la acesta cale de atac ordinară în intervalul de timp cuprins între dată pronunțării hotărârii și data expirării termenului de declarare a apelului;
a doua situație vizează renunțarea făcută în mod expres de către părți și persoana vătămată.
Legiuitorul conferă titularilor dreptului de apel posibilitatea de a putea reveni asupra renunțării,stabilind drept limita, intervalul de timp înăuntrul căruia se poate declara apel.Acesta limita vizează latura penală a cauzei, fiind exclusă latura civilă, astfel cum reiese din dispozițiile art. 414 alin. (2) din NCPP: “Asupra renunțării, cu excepția apelului care privește latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntru termenul pentru declararea apelului”.
Atât renunțarea cât și revenirea la apel se pot face personal sau prin mandatar special[Art. 414 alin. (3) din NCPP].
În cazul renunțării la apel, momentul la care hotărârea rămâne definitivă pe latura civilă este cel al renunțării, iar pentru latura penală este cel al expirării termenului în care poate fi declarat”.
1.4.3 RETRAGEREA APELULUI
Retragerea apelului se poate realiza de către persoana vătămată, de părțile din procesul penal și de către procurorul ierarhic superior, pentru apelul declarat de către procuror.
Momentul până la care se poate retrage apelul este până la închiderea dezbaterilor la instanță de apel, potrivit prevederilor cuprinse în art. 415 alin. (1) din NCPP.
Declarația de retragere se poate face fie la instanță a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanță de apel.
Retragerea se poate face personal de parte ori prin mandatar special, iar în situația părții aflate în stare de deținere, printr-o declarație atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către administrația locului de deținere, aceste aspecte fiind consemnate în art. 415 alin. (1) teza finală din NCPP.
Retragerea apelului are drept consecință trecerea sentinței atacate în puterea lucrului judecat.
Cu privire la dreptul de retragere a apelului, legiuitorul îl conferă reprezentanților legali ai părților, cu respectarea dispozițiilor legale prevăzute de legea civilă, instituind însă, o excepție: “inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul său legal”[Art. 415 alin. (2) teza a-II-a din NCPP].
Analizând renunțarea la apel și declarația de retragere a apelului, se observă că, în cazul acesteia din urmă, legea oferă posibilitatea procurorului de a o efectua, însă doar procurorului ierarhic superior [Art. 415 alin. (3) din NCPP].
Astfel, este evident că, în cazul retragerii apelului, părțile, persoană vătămată și procurorul ierarhic superior nu pot reveni asupra acesteia, că în cazul renunțării, din motive clare, și anume, nu există dispoziții exprese în actualul Cod de procedura penală din care să reiasă dreptul acestora de reveni asupra retragerii apelului.
Conform art. 415 alin. (4) din NCPP: “Apelul declarat de procuror și retras poate fi însușit de partea în favoarea căreia a fost declarat”.
SOLUȚIONAREA APELULUI
După judecarea apelului, instanță de apel poate pronunța două soluții: de respingere a apelului și de menținere a hotărârii atacate respectiv, de admitere a apelului.
Conform art. 421 din NCPP, instanță respinge apelul dacă constata că este tardiv, inadmisibil sau nefondat.
Instanță de apel respinge apelul că tardiv,menținând hotărârea atacată, în ipoteza în care constată că a fost introdusă după expirarea termenului prevăzut de lege și nu sunt incidente dispozițiile art. 411 din NCPP referitoare la condițiile care justifica repunerea în termen.
Respingerea cererii de apel, având drept temei inadmisibilitatea, intervine în ipoteza în care, cererea de apel este introdusă de o persoană care nu are drept de apel, adică de persoane, altele decât cele prevăzute în art. 409 din NCPP, ori în situațiile în care se ataca cu apel o sentință definitivă.
Instanță de apel respinge cererea de apel că nefondată, menținând hotărârea atacată, atunci când constată că motivele de apel invocate nu sunt întemeiate.
Astfel, analizând aceste aspecte, se observa faptul că, respingerea apelului are drept efect menținerea hotărârii atacate.
Admiterea apelului
Instanță de apel, pronunțând soluția de admitere a apelului și implicit desființarea hotărârii atacate, fie soluționează cauza pronunțând o hotărâre [Art. 421 pct. 2 lit. a) din NCPP], fie dispune rejudecarea cauzei [Art. 421 pct. 2 lit. b) din NCPP].
Referitor la soluționarea cauzei prin pronunțarea unei noi hotărâri, instanță de apel verifică și constată legalitatea și temeinicia hotărârii primei instante, desființează această hotărâre și admite apelul procedând la o nouă judecata în fond, cu respectarea regulilor referitoare la acțiunea civilă și penală a cauzei.
Cu privire la dispunerea rejudecării cauzei de către instanță a cărei hotărâre a fost desființată, în art. 421 pct. 2 lit b) din NCPP sunt prevăzute motivele pentru care se impune reluarea fondului cauzei, și anume: când judecata cauzei la prima instanță a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate și când judecarea cauzei la prima instanță a avut loc în lipsa unei părți, care, fiind legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanță despre această împrejurare precum, și când există vreunul din cazurile de nulitate absolută, cu excepția cazului de necompetenta, când se dispune rejudecarea de către instanță competenta.
Așadar, admiterea apelului presupune desființarea totală sau parțială a hotărârii atacate și pronunțarea unei noi hotărâri.
CONTESTAȚIA. CAZURI
Contestația este calea ordinară de atac prevăzută de Codul de procedura penală ce poate fi exercitată împotriva unor hotărâri judecătorești prin care se soluționează aspecte accesorii fondului cauzei, în măsurilor restrictive de drepturi și libertăți, precum și în alte materii urgențe.
Acesta cale ordinară de atac își găsește reglementarea în articolul 425 din NCPP.
Astfel, potrivit alin. (1) al art. 425 din NCPP: “calea de atac a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel”.
După cum sunt enunțate prevederile art. 425 din NCPP, se înțelege că, în toate situațiile, în care nu există alte dispoziții, acestea se vor aplica cu prioritate.
În alin. (2) al aceluiași articol sunt precizați titularii contestației, și anume: “pot face contestație procurorul și subiecții procesuali la care hotărârea atacată se referă, precum și persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate prin aceasta(…)”.
Termenul de declarare a contestației este, potrivit art. 425 alin. (1) din NCPP, de 3 zile, care curge de la pronunțare pentru procuror, respectiv de la comunicare pentru celelalte persoane (inculpat, parte civilă, persoană vătămată sau alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate prin hotărârea atacată).
Soluționarea contestației se face “de către judecătorul de drepturi și libertăți, de către judecătorul de cameră preliminară de la instanță superioară celei sesizate sau, după caz, de către instanță superioară celei sesizate, respectiv de completul competent al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ședința publică, cu participarea procurorului”[Art. 425 alin. (5) din NCPP].
Contestația se soluționează cu citarea contestatorului și a subiecților procesuali la care hotărârea atacată se referă, dar și cu asigurarea apărării în cazul asistentei juridice obligatorii [Art. 425 alin. (6) din NCPP].
Cu privire la soluționarea contestației, legiuitorul a stabilit, în conținutul alin. (7) al aceluiași articol, că această cale ordinară de atac se soluționează prin decizie,care potrivit legii, nu este supusă niciunei căi de atac.
Soluțiile care pot fi pronunțate, cu ocazia soluționării hotărârii atacate, sunt prevăzute în art. 425 alin. (7) din NCPP:
1. respingerea contestației, cu menținerea hotărârii atacate:
a) când contestația este tardiva sau inadmisibila;
b) când contestația este nefondată;
2. admiterea contestației și:
a) desființarea hotărârii atacate și soluționarea cauzei;
b) desființarea hotărârii atacate și dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul sau completul care a pronunțat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate dispozițiile privind citarea.
Cazuri în care se poate formula contestație:
I. În materia măsurilor preventive, se poate formula contestație împotriva:
1. încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune asupra măsurilor preventive [Art. 204 din NCPP];
2. încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară dispune asupra măsurilor preventive [Art. 205 din NCPP];
3. încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul judecății [Art. 206 din NCPP].
II. În materia aplicării provizorii a măsurilor de siguranță cu caracter medical, se poate formula contestație împotriva:
1. încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanță se pronunță cu privire la propunerea de luare, sesizare sau cererea de ridicare a măsurii obligatorii provizorii la tratament medical/ a măsurii internării provizorii [Art. 246 alin. (7), (9),(11) din NCPP; art. 248 alin. (8),(11),(13) din NCPP].
2. încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți sau instanță se pronunță cu privire la propunerea de luare a măsurii internării nevoluntare [Art. 184 alin. (14) și (21) din NCPP].
III. În procedura de cameră preliminară, se poate formula contestație împotriva:
1. încheierilor pronunțate de judecătorul de cameră preliminară prin care s-a admis plângerea ( împotriva soluției de clasare sau de renunțare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanța sau rechizitoriu), s-a dispus începerea judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente [Art. 341 alin. (9) din NCPP];
2. încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară s-a pronunțat asupra cererilor și excepțiilor formulate ori a excepțiilor ridicate din oficiu, încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus restituirea cauzei la parchet ori încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea judecății, în cazul în care a constatat neregularități ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancționat actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, potrivit dispozițiilor referitoare la nulități [Art. 347 alin. (1) din NCPP].
IV. În faza de judecată se poate formula contestație împotriva:
1. încheierilor date în prima instanță prin care instanță a dispus suspendarea judecății, în cazurile prevăzute de art. 367 alin. (1) și (3) din NCPP;
2. încheierilor prin care instanță a dispus suspendarea judecății sau a respins cererea de suspendare în caz de extrădare activă [Art. 368 alin. (1) din NCPP].
V. În căile extraordinare de atac, se poate formula contestație împotriva:
1. încheierilor prin care instanță a dispus suspendarea executării hotărârii supuse revizuirii [Art. 460 alin. (2) din NCPP]
VI. În faza de executare a hotărârilor penale, se poate formula contestație împotriva:
1. hotărârilor prin care instanță de executare se pronunță asupra cererii de amânare sau întrerupere a executării pedepsei [Art. 589 alin. (7) și art. 593 alin. (3) din NCPP];
2. hotărârilor prin care instanță de executare se pronunță cu privire la intervenirea unei legi penale noi [Art. 23 alin. (9) din Legea nr.255/2013];
3. încheierilor judecătorului delegat cu executarea prin care se pronunță cu privire la aplicarea amnistiei și grațierii intervenite după condamnare [Art. 596 alin. (3) din NCPP];
4. hotărârilor prin care instanță de executare se pronunță asupra cererii de înlocuire a pedepsei detențiunii pe viață [Art. 597 alin. (7) raportat la art. 584 alin. (2) din Codul de procedura penală;
5. hotărârilor prin care instanță de executare se pronunță asupra cererii de înlocuire a pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii [Art. 597 alin. (7) raportat la art. 586 alin. (5) din Codul de procedura penală];
6. hotărârilor prin care judecătoria în a cărei circumscripție se afla locul de deținere se pronunță asupra cererii sau propunerii de liberare condiționată[Art. 587 alin. (3) din Codul de procedura penală];
7. hotărârilor prin care instanță care judecă ori a judecat în prima instanță infracțiunea care atrage anularea/revocarea se pronunță asupra anularii/revocării liberării condiționate în situația prevăzută de art. 105 alin. (1)/art. 104 alin. (2) din Codul penal [Art. 597 alin. (7) raportat la art. 588 alin. (4) din Codul de procedura penală];
8. hotărârilor prin care judecătoria în a cărei circumscripție se afla locul de deținere se pronunță asupra revocării liberării condiționate în cazul prevăzut de art. 104 alin. (1) din Codul penal [Art. 597 alin. (7) raportat la art. 588 alin. (4) din Codul de procedura penală].
VII. În procedurile speciale, se poate formula contestație împotriva:
1. sentințelor prin care instanță rezolva cererea de reabilitare [Art. 535 din Codul de procedura penală];
2. încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra cererii de luare a măsurii de siguranță a confiscării speciale sau a desființării unui înscris [Art. 5491 alin. (4) din Codul de procedura penală;
3. încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanță de judecată dispune luarea/revocarea unei măsuri preventive față de o persoană juridical [Art. 493 alin. (7)/Art. 493 alin. (8) raportat la art. 493 alin. (7) din Codul de procedura penală].
CONTESTAȚIA ÎN ANULARE.CAZURI
“Contestația în anulare este calea de atac extraordinară prin intermediul căreia se pot repara erori de neînlăturat pe alte căi, survenite, în principal, în cadrul judecării cauzei în apel.Contestația în anulare, este, așadar, o cale de atac îndreptată împotriva unei hotărâri definitive, deci o cale de atac extraordinară, care nu poate fi folosită decât atunci când o cauză penală a fost definitiv judecată.”
Contestația în anulare se poate introduce printr-o cerere care îmbraca forma scrisă și care trebuie să fie motivată, ori printr-o adresă a parchetului.
Potrivit art. 427 alin. (2) din NCPP: “În cererea de contestație în anulare contestatorul trebuie să arate cazurile de contestație pe care le invocă, precum și motivele aduse în sprijinul acestora.”
Titularii contestației în anulare pot fi părțile din cadrul procesului penal, persoană vătămată și procurorul [Art. 427 alin. (1) din NCPP].
Legiuitorul a consacrat în prezentul Cod de procedura penală intervalul de timp în care titularii contestației în anulare pot proceda la introducerea cererii.
Astfel, termenul general prevăzut pentru toate cazurile enumerate expres și limitativ în art. 426 din NCPP este de “10 zile de la dată când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoștință de hotărârea a cărei anulare se cere”.
Același articol instituie și o excepție cu privire la cazul prevăzut în art. 426 lit. b) din NCPP în care stipulează că cererea de contestație în anulare poate fi introdusă oricând.
Contestația în anulare se poate formula împotriva următoarelor tipuri de hotărâri:
pentru cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. a) din NCPP, hotărârea este o decizie pronunțată de instanță de apel;
pentru cazurile de contestație în anulare prevăzute de art. 426 lit. b)-h) din Codul de procedura penală, atfel că, neexistând nicio precizare legală în acest sens, rezultă că aceasta poate fi orice tip de hotărâre judecatoareasca ( încheiere, decizie, sentința);
pentru cazul de contesta92tie în anulare prevăzut în art. 426 lit. i) din Codul de procedura penală, dispozițiile art. 432 alin. (2) din NCPP referitoare la procedura de judecare a acestui caz de contestație în anulare prevede că: “ instanță (…) desființează prin decizie sau, după caz, prin sentința ultimă hotărâre”, în acest caz hotărârea atacată cu contestație în anulare vizează o decizie sau, după caz, o sentință.
Cazurile de contestație în anulare
Conform art. 426 din NCPP cazurile de contestație în anulare sunt următoarele:
când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanță despre această imposibilitate;
când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;
când hotărârea a fost pronunțată de un alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;
când instanță nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;
când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;
când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenta juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;
când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;
când instanță nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;
când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.
REVIZUIREA
“Revizuirea este calea de atac extraordinară prin care se îndreaptă erorile de judecată cu privire la faptele cauzei, survenite ca urmare a recunoașterii situației de fapt la data soluționării cauzei, folosirii unor probe denaturate sau corupției organelor judiciare care au rezolvat cauza”.
1.7.1 Procedura introducerii cererii de revizuire
Cazurile de revizuire sunt enumerate expres și limitativ în art. 453 alin. (1) din NCPP: “
s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză;
hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declarația unui martor, opinia unui expert sau pe situațiile învederate de un interpret, care a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauză a cărei revizuire se cere, influențând astfel soluția pronunțată;
un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză;
un membru al completului de judecată, procurorul ori persoană care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influențat soluția pronunțată în cauză;
când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia”.
Declararea revizuirii se face similar declarării contestației și anume, prin cerere scrisă și motivată, cu arătarea cazului de revizuire pe care acesta se întemeiază și a mijloacelor de probă pentru dovedirea acestuia [Art. 456 alin. (2) din NCPP].
Din punct de vedere al competenței, “cererea de revizuire se adresează instanței care a judecat cauza în prima instanță”, iar în ipoteza “existenței unor hotărâri ce nu se pot concilia competenta se determina potrivit dispozițiilor art. 44” intitulat “Competență în caz de reunire a cauzelor” dispoziții prevăzute în art. 456 alin. (1) din NCPP coroborat cu art. 458 din NCPP.
Alături de cerere se vor atașa “copii de pe înscrisurile de care cel care a formulat cererea de revizuire înțelege să se folosească în proces, certificate pentru conformitate cu originalul.Când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină,ele se vor alătura în traducere efectuată de un traducător autorizat” [Art. 456 alin. (3) din NCPP].
În cazul în care instanță constata că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute în alin. (2) și (3) ale art. 456 din NCPP proceda la aducerea la cunoștința părților care au formult cererea să suplinească eventualele lipsuri, sub sancțiunea respingerii cererii de revizuire că inadmisibila [Art. 456 alin. (4) din NCPP].
Titularii cererii de revizuire sunt evidențiați prin dispozițiile art. 455 din NCPP.
Astfel, pot solicita revizuirea “părțile din proces, în limitele calității lor procesuale, un membru de familie al condamnatului, chiar și după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului și procurorul, din oficiu, în privința revizuirii laturii penale a hotărârii”.
Cererea de revizuire poate fi introdusă, conform art. 457 alin. (1) și alin. (2) din NCPP, în mod distinct, după cum este favorabilă sau nefavorabilă condamnatului, a celui achitat sau a celui față de care s-a încetat procesul penal:
cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după ce pedeapsă a fost executată sau considerată ca executată ori după moartea condamnatului [Art. 457 alin. (1)din NCPP];
cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau față de care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni care curge:
în cazurile de revizuire prevăzute în art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din Codul de procedura penală, când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la dată când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoană care face cererea sau de la dată când aceasta a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora;
în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă de la dată când hotărârea a fost cunoscută de persoană care face cererea, dar nu mai târziu de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale;
în cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. e), de la dată când hotărârile ce nu se conciliază au fost cunoscute de persoană care face cererea [Art. 457 alin. (2) din NCPP].
Conform art. 457 alin. (4) din NCPP: “revizuirea în defavoarea inculpatului nu se poate face când a intervenit o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal”.
1.7.2 Rejudecarea după admiterea în principiu
Rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire se efectuează conform regulilor de procedura privind judecata în prima instanță, conform art. 461 alin. (1) din NCPP.
Cu această ocazie, instanță are posibilitatea de a administra din nou probele de care partea s-a folosit în proces în prima instanță, toate acestea, dacă instanță considera că este necesar.
Conform art. 461 alin. (3) din NCPP: “în cazul în care instanță constata că situația de fapt nu poate fi stabilită în mod nemijlocit sau aceasta nu s-ar putea face decât cu mare întârziere, dispune efectuarea cercetărilor necesare de către procurorul de la parchetul de pe lângă această instanță, într-un interval ce nu poate depăși 3 luni”, urmând ca după terminarea cercetărilor, acesta să înainteze instanței întregul material realizat.
Nu pot fi audiați ca martori în cauză supusă revizuirii, martorii, experții sau interpreții care au săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în această cauză, sau procurorul,vreunul dintre membrii completului de judecată ori persoană care a efectuat acte urmărirea penală și care au săvârșit o infracțiune în legătură cu cauza, dacă dovada cazurilor de revizuire prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b) și d) din NCPP s-a făcut printr-o hotărâre judecătorească.
În cazul în care instanță constata că cererea de revizuire este întemeiată, anulează hotărârea, în măsura în care a fost admisă revizuirea sau, după caz, anulează hotărârile care nu se pot concilia și pronunță o nouă hotărâre potrivit dispozițiilor ce reglementează judecata în prima instanță [Art. 462 alin. (1) din NCPP].
Odată pronunțată nouă hotărâre, instanță ia măsuri pentru restabilirea situației anterioare, dispunând, dacă este cazul, restituirea amenzii plătite și a bunurilor confiscate, a cheltuielilor judiciare pe care în favoarea căruia s-a admis revizuirea nu era ținut să le suporte sau alte asemenea măsuri [Art. 462 alin. (3) din NCPP].
În ipoteza în care “instanță constata că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge și dispune obligarea revizuientului la plata cheltuielilor judiciare către stat, precum și reluarea executării pedepsei, în cazul în care aceasta a fost suspendată”, potrivit art. 462 alin. (4) din NCPP.
Se impune precizarea exprimată în dispozițiile art. 464 din NCPP, cu privire la efectele respingerii cererii de revizuire “în cazul respingerii cererii de revizuire că inadmisibila sau că neîntemeiată, nu va putea fi formulată o nouă cerere pentru aceleași motive”.
REDESCHIDEREA PROCESULUI PENAL ÎN CAZUL REJUDECĂRII ÎN LIPSA PERSOANEI CONDAMNATE
Redeschiderea procesului penal este o cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia persoană condamnată definitiv care a fost judecată în lipsa poate solicita redeschiderea procesului penal în termen de o lună din ziua în care a luat cunoștință că s-a desfășurat un proces penal împotrivă să.
Legiuitorul consacra această cale extraordinară de atac în art. 466 din NCPP.
Astfel, potrivit art. 466 alin. (2) din NCPP: “este considerată judecata în lipsa persoană condamnată care nu a fost citată la proces și nu a luat cunoștință în niciun alt mod oficial despre acesta, respectiv, deși a avut cunoștință de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei și nu a putut încunoștința instanță.Nu se consideră judecata în lipsa persoană condamnată care și-a desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceștia s-au prezentat oricând în cursul procesului, și nici persoana care, după comunicarea, potrivit legii, a sentinței de condamnare, nu a declarat apel, a renunțat la declararea lui ori și-a retras apelul”.
Din enunțarea alin. (2) al art. 466 din NCPP, reies elementele definitorii privitoare la persoana condamnată ca fiind persoană judecată în lipsă:
nu a fost citată la proces și nu a luat cunoștință în niciun alt mod oficial despre acesta;
deși a avut cunoștință de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei și nu a putut încunoștința instanță.
Același alineat prevede totodată situațiile în care persoană condamnată nu este considerată persoană judecată în lipsă:
și-a desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceștia s-au prezentat oricând în cursul procesului;
după comunicarea, potrivit legii, a sentinței de condamnare, nu a declarat apel, a renunțat la declararea lui ori și-a retras apelul;
a solicitat să fie judecata în lipsă.
Așadar, din cele enunțate mai sus, titularul acestei căi extraordinare de atac este inculpatul în cauză în care s-a pronunțat o hotărâre de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei [Art. 466 alin. (5) din NCPP].
În concepția actualului Cod de procedura penală prin prsoana judecata în lipsa se înțelege și persoană față de care “un stat străin a dispus extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare” așa cum reiese din dispozițiile art. 466 alin. (3) teza a-II-a din NCPP.
Potrivit art. 466 alin. (4) din NCPP: “procesul penal nu poate fi redeschis în cazul în are persoană condamnată a solicitat să fie judecata în lipsă”.În această ipoteză sunt incidente art. 353 alin. (6) din NCPP
și art. 364 alin. (4) din NCPP care face referire la inculpat “pe tot parcursul judecății, inculpatul, inclusiv în cazul în care este privat de libertate, poate cere, în scris, să fie judecat în lipsa, fiind reprezentat de avocatul său ales sau din oficiu”.
Intervalul de timp în care inculpatul judecat în lipsa poate solicita redeschiderea procesului penal este de o lună.Acest termen curge diferit în funcție de cele două ipoteze prezentate în actualul Cod de procedura penală.
Astfel, termenul începe, în principiu, să curgă de la data la care persoană judecată în lipsa a luat cunoștință că s-a desfășurat un proces penal împotrivă să [Art. 466 alin. (1) din NCPP] și pentru persoana condamnată definitiv judecata în lipsa față de care un stat străin a dispus extrădarea sau predarea în baza unui mandate european de arestare, termenul de o lună curge de la data la care, după aducerea în țară, i-a fost comunicată hotărârea de condamnare [Art. 466 alin. (3) teza a-II-a din NCPP].
Cererea de redeschidere a procesului penal, potrivit art. 467 alin. (1) și alin. (2) din NCPP se depune fie la instanță competentă, fie la administrația locului de deținere pentru persoana judecată în lipsa privată de libertate.
Cererea îmbraca forma scrisă și trebuie să conțină motivele pe care se întemeiază, astfel că, din conținutul acesteia să reiasă faptul că persoana a fost condamnată în lipsă.
Cererea va fi însoțită de copii de pe înscrisurile de care persoană judecată în lipsa înțelege să se folosească în proces, certificate pentru conformitate cu originalul.Când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, ele vor fi însoțite de traducere în limba romana, potrivit dispozițiilor art. 467 alin. (4) din NCPP.
În ipoteza în care instanță, constata că cererea nu este motivată în conținutul său ori că înscrisurile atașate cererii în copie nu sunt certificate și traduse în limba romana, aduce la cunoștință titularului cererii de redeschidere a procesului penal completarea acesteia având drept interval de timp până la primul termen de judecată sau, după caz, într-un termen scurt, stabilit de instanță [Art. 467 alin. (5) din NCPP].
Din analiza art. 467 alin. (1) teza a-II-a din NCPP reiese faptul că cererea de redeschidere a procesului penal se depunde la instanță care a judecat cauza în lipsa, fie în prima instanță fie în apel.
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Termenele In Procesul Penal (ID: 104926)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.