.teritoriul de Stat In Dreptul International Public Si Frontiera de Stat a Romaniei

CAPITOLUL I – TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PUBLIC

Secțiunea 1 – Noțiuni introductive despre teritoriul de stat

Teritoriul, împreună cu populația care îl locuiește, alcătuiește o premisă necesară a existenței statului ca entitate supremă, prezentând o însemnătate esențială pentru dezvoltarea social-economică și organizarea politica a oricărei comunități umane (popor, națiune). Teritoriul, statal este condiția indispensabilă a delimitării spațiale și a acțiunii independente a fiecărui stat în raport cu celelalte state, ca subiect suveran al dreptului internațional.

Toate statele sunt subiecte egale de drept internațional iar mărimea teritoriului nu are relevanță juridică externă. Mărimea teritoriului și a populației ce îl locuiește, bogățiile și resursele sale naturale, așezarea geografică (de exemplu, cu sau fără ieșire la mare ) etc. sunt tot atâtea aspecte pe care fiecare stat le ia în considerare în stabilirea și desfășurarea relațiilor sale politice, economice etc. cu alte state în cadrul sistemului internațional, global, zonal sau de raporturi bilaterale.

Elementele naturale care alcătuiesc însă teritoriul, capătă relevanța juridică internă și internațională, în cadrul și prin intermediul organizării statal-administrative, ca teritoriu de stat. O serie de principii fundamentale ale dreptului internațional (respectarea inviolabilității teritoriului de stat și a frontierelor sale, obligația de a nu folosi forța și amenințarea cu forța de a nu încălca suveranitatea și independența naționale etc.) formează baza relațiilor între statele lumii. Organizarea politico-administrativă a teritoriului, hotărârea sistemului juridic, folosirea după nevoi a propriilor resurse naturale alcătuiesc atribute ale fiecărui stat.

Există zone (terestre, acvatice, aeriene etc.) excluse din sfera organizării statale, în afară exercitării suveranității depline si exclusive a vreunui stat, care au regimuri speciale stabilite prin acordul statelor (vezi spațiul aerian de deasupra mării libere, spațiul extraatmosferic etc.).

Teritoriul de stat are largi implicații în dreptul internațional contemporan, în probleme care privesc aspecte: natura, juridica a teritoriului de stat, componența acestuia (spațiu terestru, acvatic, aerian), frontierele de stat și regimul de frontieră, imunitatea de jurisdicție teritoriala a statului străin, fluviile internaționale și cooperarea statelor în acest domeniu, regimul juridic al navigației si al cooperării privind Dunărea, situația juridică a canalelor maritime, care prezintă interes pentru navigația internațională.

Dreptul internațional reglementează prin principiile și normele sale activitatea statelor în privința spațiilor terestre. Dacă avem în vedere criteriul regimului juridic, aceste spații pot fi grupate în:

a) spații terestre aflate sub suveranitatea statelor care au un regim juridic reglementat prin normele de drept intern, normele dreptului internațional neavând decât un caracter auxiliar, complementar;

b) spații cu regim internațional care depășesc sfera suveranității statelor.

Prima grupă este reprezentată de teritoriul de stat al fiecărei țări în parte iar cea de-a doua de: marea liberă, spațiile submarine dincolo de jurisdicția națională a statelor, spațiul aerian de deasupra mării libere, spațiul extraatmosferic, corpurile cerești etc..

Secțiunea a 2-a – Legătura indestructibilă teritoriu de stat – suveranitate națională

Subsecțiunea A. Teritoriul de stat și suveranitatea națională

Teritoriul de stat este spațiul geografic asupra căruia statul își exercită suveranitatea sa exclusivă și deplină și care este compus din suprafețe terestre, acvatice și maritime, din solul, subsolul și coloana aeriană de deasupra lor.

Teritoriul de stat constituie una din premisele materiale, naturale, ale existenței statului. Spre deosebire de organizarea gentilică, bazată pe legăturile de sânge ale membrilor săi, statul se caracterizează prin legăturile teritoriale, apărute ca urmare a așezării statornice a oamenilor într-o anumită regiune geografică.

Teritoriul de stat cu toate părțile sale componente, se află sub puterea exclusivă a acestui stat. Această putere poartă denumirea de supremație (suveranitate) teritorială, parte integrantă a suveranității de stat. Fiecărui stat i se recunosc, prin principiile și normele dreptului internațional contemporan, independența și suveranitatea, inviolabilitatea teritoriului și frontierelor sale, dreptul de a-și stabili de sine stătător regimul politic, organizarea administrativă și economico-socială, statutul juridic al populației, ordinea de drept și sistemul juridic, utilizarea resurselor naturale, stabilirea condiției în relațiile internaționale potrivit intereselor celorlalte state.

Teritoriul de stat este acea parte a globului pământesc asupra căruia un stat își exercită suveranitatea sa în mod exclusiv și deplin.

Teritoriul statal reprezintă nu numai sfera exercitării puterii politice ci și spațiul în cadrul căruia există, trăiește populația care formează o comunitate umană, istoricește constituția-poporul, națiunea; din acest punct de vedere, teritoriul aparține nu numai statului ci și poporului care-l locuiește și care exercită asupra sa dreptul inalienabil de a-și hotărî singur soarta. Acest aspect are o însemnătate esențială în explicarea procesului istoric de formarea de noi state pe teritoriile fostelor imperii coloniale, constituind temeiul politico-juridic al luptei popoarelor împotriva oricărei forme de dominație și asuprire străină, pentru organizarea liberă a vieții sociale, economice, politice și culturale a fiecărui popor pe un teritoriu determinat.

Constituția României prevede la articolul 2 (Suveranitatea) că:

„l) Suveranitatea națională aparține poporului român care o exercită prin organele sale reprezentative și prin referendum.

2)Nici un grup și nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.”

Din aceste cuvinte ale legii fundamentale rezultă că teritoriul de stat constituie obiectul material al suveranității exclusive și al dreptului poporului de a-si hotărî singur soarta într-un stat de drept, național, suveran și independent, unitar și indivizibil (articolul 101 „Statul Român – Constituția României”).

Fiecare stat sau popor are dreptul de a explora și exploata, în mod liber și în interes propriu bogățiile și resursele naturale, de a dezvolta propria sa economie națională. În limitele teritoriului său, fiecare stat exercită suveranitatea deplină și integrală (permanentă) cu privire la bogățiile naționale și la resursele naturale corespunzător intereselor și dreptului poporului care locuiește pe teritoriul respectiv (articolul 135, alineatul 4, Constituția României).

Problemele legate de teritoriul de stat sunt probleme legate de suveranitatea acestuia deoarece orice definiție a teritoriului de stat vom analiza, vom vedea că ele apar împreună. Aceste noțiuni se află într-o strânsă intercondiționare, fiind de neconceput ca entități separate. Noțiunea de teritoriu de stat n-ar avea sens în lipsa suveranității iar suveranitatea ar fi lipsită de obiect în cazul în care nu s-ar putea vorbi despre existența unui teritoriu de stat. Cele două noțiuni pot fi receptate în deplinătatea sensurilor atunci când vin în interacțiune.

Teritoriul constituie:

a) spațiul exercitării puterii suverane exclusive a statului;

b) spațiul înfăptuirii dreptului poporului la autodeterminare ;

c) obiectul suveranității permanente asupra resurselor și bogățiilor naturale.

Un popor (o națiune) nu poate exista fără teritoriu. Acesta apare ca o expresie materială a supremației, independenței și inviolabilității statului și poporului care locuiește,.

Constituția României a consacrat un articol întreg (articolul 3) acestei noțiuni de teritoriu:

l) Teritoriul României este inalienabil;

2) Frontierele țării sunt consfințite prin lege organică cu respectarea principiilor și a celorlalte norme generale admise ale dreptului internațional;

3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, orașe și județe, în condițiile legii unele orașe sunt declarate municipii;

4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populații străine.

Suveranitatea națională a statului are două caracteristici: exclusivitatea și plenitudinea.

Exclusivitatea desemnează faptul că asupra unui teritoriu nu se poate exercita decât autoritatea unui singur stat; doar acesta exercită prin organele sale proprii puterea legislativă, executorie și judecătorească. Exercitare suveranității mai multor state asupra aceluiași teritoriu s-ar opune conceptului de suveranitate. Exclusivitatea competenței teritoriale reiese și din egalitatea suverană a statelor.

Plenitudinea suveranității teritoriale desemnează faptul că statul este singurul în măsură să determine întinderea și natura competențelor pe care le exercită în limitele teritoriului de stat. Plenitudinea exercițiului suveranității teritoriale a unui stat nu este afectată de obligațiile ce, revin acestuia din dreptul internațional general ori din tratatele la care este parte.

Cooperarea cu alte state sau organizații internaționale in cadrul: căreia statul își poate lua angajamentul de a se abține, pe teritoriul lui, de la activități precum: proliferarea armelor nucleare sau chimice ori să adopte și să aplice anumite reglementări interne privind combaterea poluării sau incriminarea uniformă a anumitor infracțiuni, nu pot fi considerate încălcări ale suveranității, ci consecințe ale manifestelor de voință ale statului care optează pentru un anumit regim juridic întru-un domeniu dat.

Teritoriul de stat trebuie să constituie cadrul natural în care un popor sau o națiune își exercită dreptul la autodeterminare.

Teritoriul de stat are doua caracteristici principale: stabilitatea (e locuit de o colectivitate socială permanentă, sedentară) și delimitarea (este prins între limite precise și fixe frontierele). Asupra acestui teritoriu, statul care îl deține își exercită suveranitatea sa teritorială ca o putere exclusivă și deplină. Acest drept exclusiv al statului asupra teritoriului său a fost subliniat în hotărârea arbitrală din 04.04.1928, privind insula Pălmaș: „Suveranitatea teritorială implică dreptul exclusiv de exercitare a activității statelor”. Statele pot însă, pe baza de reciprocitate și de acorduri internaționale, să desfășoare acțiuni pe teritoriul altui stat (dreptul de tranzit feroviar, aerian, rutier etc.).

Subsecțiunea B. Excepții de la suveranitatea teritorială

Exclusivitatea suveranității teritoriale, manifestare a caracterului exclusiv al suveranității de stat, este elementul esențial care determină conținutul regimului juridic al teritoriului de stat. Asupra unui teritoriu nu se poate exercita decât o singură suveranitate.

În doctrina și practica mai veche de drept internațional au fost susținute și respectiv aplicate excepții de la caracterul exclusiv al suveranității teritoriale, unele din ele fiind invocate ca existând și astăzi, între acestea sunt menționate și condominiul, servitutile internaționale și cesiunile temporare.

A. Condominiul (sau coimperium ) este un regim potrivit căruia un anumit teritoriu este supus suveranității a două sau mai multor state. Este excepțional și anacronic în viața internațională.

Regimuri de condominiu au apărut în evul mediu și au continuat să existe de-a lungul istoriei, ca situații excepționale, cu caracter provizoriu stabilite spre a se evita ciocniri de interese (o varietate a condominiului fiind și cel frontalier), în special de către puterile coloniale în sec. al- XDC-lea (condominiul colonial sau cvasicolonial). Ele au fost instituite uneori prin tratatele de pace, ca situații tranzitorii.

Condominiul a fost stabilit asupra unor teritorii reduse ca importanță și a avut întotdeauna un caracter temporar. El a însemnat de mai multe ori nu atât exercitarea comună a suveranității, cât împărțirea unor atribute ale acestuia sau îndeplinirea lor în mod succesiv. S-au aflat temnirea lor în mod succesiv. S-au aflat temporar sub un asemenea regim-ca manifestare al condominiului-, de exemplu, Sudanul (1899-1935), condominiul anglo-egiptean sau Noile-Hebride (1906-1980), condominiul anglo-francez. Până recent, singurul teritoriu aflat sub un asemenea regim era acela al insulelor Canton și Encerbury, condominiu al S.U.A. și Angliei, exercitat din 1939.

Din cele menționate se poate constata caracterul desuet și neadecvat normelor și principiilor dreptului internațional contemporan al condominiului, regim care, de altfel, este de domeniul trecutului.

B. Servituțile internaționale. Servitutile ar fi acele restricții excepționale aduse suveranității teritoriale a statelor prin tratative potrivit cărora, o parte sau întreg teritoriul de stat este destinat să servească perpetuu unui anumit scop sau interes al altui stat.

Construcție veche si perimată încă în secolul al XIX-lea, teoria servitutilor nu este compatibilă cu dreptul internațional contemporan, într-adevăr, servitutea de drept civil este un drept real accesoriu dreptului de proprietate și presupune că ar exista un fond dominant și unul aservit care să fie contigue, astfel încât însăși natura lucrurilor lor sau legea să impună crearea servitutii (servitutile convenționale se întâlnesc foarte rar). Ori, în dreptul internațional, suveranitatea teritorială nu poate fi asimilată cu un drept de proprietate pe care statul să-l greveze cu servituti, nu există un fond dominant și unul aservit, iar așa zilele servitutii s-au constituit întotdeauna pe cale convențională.

Ca atare nu se poate vorbi despre existenta unor servituti în dreptul internațional. Ceea ce denumim astfel reprezintă un ansamblu de drepturi pe care un stat suveran le acordă pe teritoriul său unui alt stat, de obicei în condiții de reciprocitate, mai ales în interesul dezvoltării relațiilor economice internaționale.

C. Cesiunile temporare de teritorii, practicate în secolul trecut și chiar în secolul al XX-lea, sunt și ele consecințe ale raporturilor de dominație, de tip colonialist. Argumentarea existenței lor s-a făcut pe considerente de ordin politic, diplomatic sau economic.

În practica statelor, s-au întâlnit astfel de cazuri de acordări temporare de teritorii iar contextul în care s-au înfăptuit precum și consecințele pe care le-au generat confirmă caracterul lor incompatibil cu normele de drept internațional. Astfel, Cipru a fost cedat prin Tratatul de la Berlin 1878, Angliei, pentru a fi administrat, iar aceasta, în 1914 la anexat. De asemenea, Zanzibarul a fost cedat Angliei și Germaniei în 1887 și respectiv 1888, tot pentru a fi administrat, timp de 50 de ani, pentru ca Germania să anexeze partea sa în 1888, iar Anglia partea sa în 1914. China a cedat in 1898 Rusiei Port Arthur pe timp de 25 de ani, iar apoi Japoniei, pentru a-l recupera abia în 1945.

Canalul Panama a fost realizat într-un context similar. Printr-un tratat din 1903, S.U.A. au obținut cedarea de către statul Panama, pe timp de 90 de ani, a unei porțiuni de teritoriu lata de 5 mile, de o parte și de alta a canalului. De abia în 1979, prin noile reglementări realizate, după îndelungate și dificile negocieri, Republica Panama își restabilește suveranitatea asupra teritoriului în cauză.

Secțiunea a 3-a – Natura juridică a teritoriului de stat

În ceea ce privește natura juridică a teritoriului de stat, în doctrina dreptului internațional au existat și există diferite teorii.

În perioadele istorice trecute, teritoriul de stat determină limitele spațiale ale exercitării puterii suverane, constituind totodată obiectul dreptului de proprietate publică sau și privată. Pentru N. Grotius (sec. al XVII-lea), teritoriul aparține puterii suverane si dreptului de proprietate publica, fiind împărțit și particularilor în proprietate (privată) sau în folosință; în concepția lui E. de Vattel (sec. al XVIII-lea), teritoriul este spațiul asupra căruia națiunea își extinde puterea sa, exercitându-și atât „dreptul de stăpânire” în interesul propriu, cât și „puterea sau suveranitatea” sau „dreptul de conducere suverană”. Prin noțiunile de „imperium” (putere publică) și „dominium” (proprietate) s-a definit de către diferiți autori natura juridică a teritoriului de stat. Această construcție juridică nu era decât expresia teoretică a caracterului de clasa al statului (sclavagist, feudal sau capitalist) a formei de proprietate și a relațiilor de producție dominante la un moment dat în statul respectiv, în funcție de condițiile existente, au fost formulate teoriile cu privire la teritoriul-obiect al proprietății particulare sau publice, teritoriul-obiect al puterii publice sau teritoriu-spațiu de exercitare a puterii suverane, acordându-se astfel prioritate fie aspectului/de putere (imperium), fie celui patrimonial (domenium).

În orânduirea feudală, au existat teoriile patrimoniale care susțineau că izvorul puterii statului feudal asupra teritoriului său este proprietatea privată a suveranului asupra acestui teritoriu sau a coroanei. Teoria teritoriului-obiect al dreptului de proprietate privată dădea expresie condițiilor proprietății feudale, implicând dreptul absolut al monarhului, al stăpânilor feudali, în condițiile divizării puterii asupra pământului și a supușilor legați de acesta.

Teoria potrivit căreia teritoriul constituie obiectul dreptului de proprietate (publică) a statului și a puterii supreme a acestuia a fost formulată în prima jumătate a sec. al XIX-lea, în condițiile formării și consolidării statelor burgheze, ale luptei burgheziei împotriva relațiilor de producție și a formelor de proprietate feudale. Astfel, odată cu revoluțiile burgheze și apariția statelor naționale, vechile teorii au fost înlocuite cu cele burgheze, în sec. al XIX-lea apare teoria teritoriului-obiect potrivit căreia raportul dintre: stat și teritoriul său se bazează pe dreptul de comanda al statului (imperium) asupra acelui teritoriu. Tot în acest secol și ca o reacție împotriva acestei teorii a fost formulată teoria teritoriului-limită sau „teoria spațiului”. Determinarea teritoriului ca spațiu în limitele căruia se exercită puterea suverană a statului a dominat doctrina juridică în a doua jumătate a sec, al XIX-lea, în condițiile în care burghezia își consolidase puterea politică, fiind totodată interesată în dezvoltarea nestingherită a intereselor sale economice în cadrul proprietății private, în afara oricăror ingerințe ale statului. Conform teoriei spațiale, teritoriul de stat nu este nici obiectul unui drept real al statului, nici o parte componentă a personalității acestuia, ci doar perimetrul în Urnitele căruia statul își exercită puterea. Deci, această teorie cuprindea ca element rațional ideea denumirii teritoriului ca spațiu în limitele căruia se exercita puterea suverană, exclusivă, a statului, aspect esențial al determinării naturii juridice a teritoriului de stat.

Teoria competenței, a apărut încă de la începutul secolului nostru și amplu fundamentată după primul Război Mondial de juriști ca: H. Kelsen, G. Sceille etc., este azi susținută de unii autori occidentali printre care poate fi remarcat profesorul Ch. Rousseau. In cadrul unei viziuni de ansamblu, suveranitatea de stat este înlocuită prin „competență”, noțiune care definește totalitatea acelor atribuții pe care statul le exercită, fiind conferite si delimitate în temeiul dreptului internațional. Pentru Ch. Rousseau competența statului este teritorială, personală și cu privire la serviciile publice, în ce privește competența teritorială, aceasta determină natura juridică a teritoriului de stat ce constituie o porțiune a suprafeței terestre în care este aplicabil și executoriu un sistem de reguli juridice; el reprezintă sfera competenței spațiale a statului, cadrul validității ordinii statale, în legătură cu aceasta, frontiera indică punctul unde expiră competența teritorială.

înlocuirea noțiunii de suveranitate cu aceea de competență nu este o simplă schimbare de terminologie, ci una de conținut.

Teoria competenței, afirmându-se în doctrina occidentală a sec. al XX-lea se întemeiază pe supremația ordinii de drept internațional față de aceea de drept intern. Conform acestei teorii, teritoriul de stat este acea parte din suprafața globului pământesc pe care un sistem de reguli juridice este aplicat și executat. Această teorie reduce suveranitatea statului la o competență locală (raționi loci). în dreptul internațional, teoria competenței e folosită pentru a se susține primatul acestui drept. H. Kelsen susține că teritoriul de stat s-ar întinde peste tot pe unde dreptul acelui stat se aplică efectiv.

Dacă în temeiul suveranității sale, care este un atribut esențial, inerent al statului, acesta are dreptul de a-și manifesta deplin, exclusiv drepturile sale, în condiții de independență, pe întreg teritoriul ce-i aparține, competența desemnează, dreptul statului de a-și exercita numai acele atribute care-i sunt conferite și delimitate prin dreptul internațional, în lumina teoriei competenței, în limitele aceluiași teritoriu al statului pot exista, în același timp, competențele mai multor state. Noțiunea competenței este elastică, sfera sa de aplicare teritoriala putând, după Ch. Rousseau, să fie extinsă sau restrânsă în funcție de caracterul relațiilor dintre state. Plasticitatea noțiunii de competență-arată autorul- permite adaptarea sa constantă la diversitatea de situații teritoriale existente. Competența teritorială a unui stat poate varia de la o competență majoră, maximă și exclusivă, numită de autor suveranitate, până la o competență minimă sau limitată când pe teritoriul aceluiași stat se exercită și competența altor state, cum ar fi în cazul protectoratului, ocupației militare, a servitutilor internaționale, a existentei bazelor militare străine etc.. Noțiunea „competenței teritoriale “ devine astfel temeiul teoretic al justificării unor forme mai vechi sau mai noi ale dominației, de știrbire a teritoriului de stat, a suveranității teritoriale.

Teoria competenței neagă suveranitatea statelor, inclusiv cea teritorială și încearcă să justifice încălcările ei de către statele imperialiste, mai ales sub forma bazelor militare de pe teritoriul altor state.

De altfel, teoria competenței a rămas minoritară, izolată în doctrina juridică occidentală, fiind criticată și apreciată de unii autori occidentali ca o construcție teoretică artificială bazată pe o ficțiune, în vădită contradicție cu realitatea.

În general, teoriile burgheze cu privire la natura juridică a teritoriului de stat nu dau o soluție realistă raportului stat/teritoriu și neagă, faptul că puterea statului asupra teritoriului sau este o manifestare a dreptului poporului care-l locuiește, asupra lui. El exprimă interesele de clasă ale burgheziei în acest domeniu.

Doctrina actuală pornește în elucidarea acestei probleme de la importanța teritoriului în apariția și existența statelor, precum și în formarea națiunilor. Poporul sau națiunea care locuiește un teritoriu este legat prin cele mai puternice sentimente și interese de el și are suveranitatea asupra lui. De aceea, teritoriul de stat apare ca expresie materială a supremației independenței și inviolabilității poporului sau națiunii care îl locuiește.

În determinarea naturii juridice a teritoriului de stat, teoria spațială, dominantă încă în concepția umană, oferă un element esențial potrivit căruia teritoriul de stat reprezintă spațiul în limitele căruia se exercită puterea suverană, deplină și exclusivă a statului. Totuși, în condițiile actuale, definirea teritoriului de stat doar ca o limitare spațială a puterii suverane rămâne o explicație incompletă, insuficientă.

Însuși conceptul suveranității teritoriale prin care se definește astăzi în doctrină, natura juridică a teritoriului de stat are un conținut mai amplu care include și alte elemente în afara de exercitarea puterii statale.

Teritoriul de stat, reprezintă așadar, din punct de vedere juridic, spațiul exercitării puterii suverane exclusive a statului, al înfăptuirii dreptului poporului de a-și hotărî singur soarta, constituind totodată, obiectul suveranității permanente asupra resurselor și bogățiilor naturale.

Secțiunea a 4-a – Componentele teritoriului de stat

Teritoriul de stat este compus din teritoriul terestru, teritoriul acvatic și teritoriul aerian. Din teritoriul unor state mai fac parte și sectoarele polare.

Subsecțiunea A. Teritoriul terestru

Teritoriul terestru este format din aria de uscat, sol și subsol, indiferent de așezarea lui geografică, aflată sub suveranitatea startului respectiv. Teritoriul terestru poate fi format dintr-o singură arie de uscat (așa cum este cazul marii majorități a statelor lumii) sau din mai multe arii de uscat separate între ele, dintr-o parte continentală și insule (exemplu China sau Italia), numai din insule (exemplu Indonezia, Filipine), din părți continentale despărțite de teritoriul altui stat, sau cu una din părți aflate în interiorul altui stat, așa numite enclave (exemplu, până în 1971, partea răsăriteană a Pakistanului, care ulterior a devenit stat independent, Bangladesh, sau enclava Cabinda ce aparține Angolei și este situată pe teritoriul Congo). Teritoriul terestru constituie un element esențial în existența și evoluția unei națiuni, fiind principala arie în care este constituită statal aceasta, în care își organizează viața materială și spirituală prin folosirea resurselor si bogățiilor naturale ale solului și subsolului.

Subsecțiunea B. Teritoriul acvatic

Teritoriul acvatic este format din apele interioare și marea teritorială. Apele interioare pot fi maritime și nemaritime. Apele interioare nemaritime sunt apele râurilor, fluviilor, lacurilor, unele canale etc. Apele maritime sunt apele mărilor interioare, ale golfurilor și băilor. Mai sunt considerate ape interioare apele maritime cuprinse între linia de bază a mării teritoriale și țărm (în cazul în care acestea nu coincid).

Din teritoriul acvatic face parte, în al doilea rând, marea teritorială, adică acea fâșie din apele mărilor sau oceanelor de-a lungul țărmului statului riveran, a cărei lățime este stabilită prin act unilateral al acestuia, fiind delimitată de o linie de bază și o linie exterioară.

În sfârșit, din teritoriul acvatic mai poate fi considerat ca făcând parte, platoul continental, adică prelungirea submarină a teritoriului terestru, sol și subsol, până la o anumită distanță de la linia de bază a mării teritoriale. Statul riveran are asupra platoului continental o serie de drepturi decurgând din suveranitatea sa exclusivă asupra acestei arii, cu recunoașterea, în același timp a unor drepturi pentru celelalte state în ceea ce privește libera navigație în apele și spațiul aerian aflat de deasupra sa.

Subsecțiunea C. Teritoriul aerian

Teritoriul aerian este format din coloana de aer aflată deasupra teritoriului terestru și acvatic, delimitată de frontierele terestre, fluviale și maritime, până la limita inferioară a spațiului cosmic.

Suveranitatea statului se extinde și asupra spațiului aerian, situat deasupra teritoriului și mării teritoriale. Asupra acestui teritoriu s-au iscat interesante discuții teoretice. De exemplu, la început, spațiul aerian era considerat „res communis”, adică lucru comun. Lucrurile au evoluat și în feudalism s-a ajuns la concluzia că el ar aparține proprietarului pământului care se afla sub el. Aceasta teorie este însă de neacceptat mai ales în condițiile actuale. Hugo Grotius, referindu-se la libertatea marilor, preconiza extinderea acesteia și asupra spațiului aerian.

În sec. al XIX-lea și începutul sec al XX-lea a fost elaborată teoria „libertății” care exprimă ideea suveranității statului asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului său. Această teorie venea să înlocuiască pe cea a libertății aerului. Totuși instrumentele internaționale au recunoscut, ulterior, anumite drepturi sau facilități statelor, în scopul promovării transporturilor aeriene civile.

Conform reglementărilor în vigoare, spațiul aerian al țării noastre este alcătuit din coloana de aer de deasupra teritoriului României și este împărțit în trei zone:

l) spațiul de circulație aeriană, în care este permis accesul și circulația tuturor navelor;

2) zonele rezervate pentru lucrul aerian, în care se desfășoară activități determinate (școală, sport aeronautic, încercarea aeronavelor etc.);

3) zone interzise circulației aeronavelor.

Secțiunea a 5-a – Modificările teritoriului de stat

Subsecțiunea A. Moduri de dobândire a teritoriului în dreptul internațional clasic

În perioadele anterioare, modificările teritoriului de stat au fost concepute în contextul tendințelor de expansiune și cuceriri, dominante în raporturile interstatale.

Atât în evul mediu cât și ulterior, epoci caracterizate prin războaie nesfârșite, de expansiuni și cuceriri teritoriale și modificări ale hărții globului, s-au elaborat diferite instituții sau moduri de dobândire a proprietății, împrumutate în general din dreptul civil, pentru a justifica transferurile teritoriale.

Elocvent în această privință este faptul că în evul mediu ca și în epoca modernă, teritoriile se transmiteau prin căsătorie, succesiune ereditară (succesiune ab intestat), precum și prin pactul de familie, prin care se împărțeau teritorii între monarhi frați sau în forma unei succesiuni testamentare. Mai târziu formele de dobândire a teritoriilor au evoluat și s-a ajuns la noi modalități juridice.

A.OCUPAȚIA

a) Ocupația inițială (originară) a fost practicată în perioada formării imperiilor coloniale, ca modalitate prin care teritorii din America, Africa etc. considerate fără stăpân (res nullius), erau alipite pur și simplu metropolelor. Ignorându-se existența și drepturile populației autohtone, asemenea teorii au format obiectul unor ocupații colonialiste, recunoscute ca fiind legale prin acte ale bisericii, sau ale monarhilor, în unele situații, aceste ocupații erau realizate în fapt prin manifestări simbolice, fictive (ridicarea pavilionului a unui monument etc.).

Pentru a justifica, pe plan teoretic acapararea de teritorii, a fost elaborată teoria priorității descoperirii sau primului descoperitor. Noile pământuri descoperite erau socotite fără stăpân (res nullius) iar stabilirea, chiar formală asupra lor a puterii statului cotropitor era recunoscută ca temei juridic pentru alipirea acestor teritorii.

Inițial, ocupația s-a realizat în sec. al XV-lea și al XVI-lea prin atribuirea teritoriilor nou descoperite prin bule pontificale, adevărate puneri în posesie. Prestigiul Sfântului Scaun din acea perioada conferea bulelor papale o necontestată autoritate.

Mai târziu, sub influența reformei, autoritatea bulelor papale începe să fie pusă la îndoială, în noua situație, nu papa, ci monarhul este cel care conferea unor particulari sau unor companii dreptul de explorare și exploatare a noilor teritorii.

În realitate, pământurile „fără stăpân” aveau de cele mai multe ori un stăpân inițial și legitim, în populația autohtonă.

Conform doctrinei burgheze, teritoriul colonial, înainte „țară a nimănui”, prin ocupație inițială capătă un stăpân, un proprietar, statul cuceritor primul descoperitor și ocupant.

b) Ocupația efectivă. Ocupația originară era privită ca mod originar de dobândire de teritorii, și anume de teritorii asupra cărora, conform afirmațiilor teoreticienilor occidentali, nu se exercitase în trecut suveranitatea altui stat. Dacă această ocupație putea să aibă un caracter fictiv (mărginindu-se la gesturi simbolice; ridicarea unui monument, înălțarea pavilionului etc.), nu la fel au stat lucrurile după victoria revoluțiilor burgheze, când nu mai existau decât foarte puține „teritorii fără stăpân” și când teoria ocupației fictive a fost revizuită. Se făcea trecerea la ocupația efectivă care presupunea niște condiții pentru a acționa:

1 – statul ocupant trebuie să ia în posesia sa teritoriul respectiv, cu intenția de a-și exercita suveranitatea asupra lui;

2 – statul ocupant sa stabilească pe acel teritoriu o autoritate responsabilă, care să exercite funcții de guvernare;

3 – ocupația să fie notificată celorlalte state, precizându-se situarea geografică și limitele teritoriului ocupat.

„Ocupația efectivă” a fost o cerință a statelor capitaliste noi, care năzuiau să ia locul vechilor puteri coloniale în posesiunile acestora aflate sub ocupație fictivă.

c) Derelictio (ocuparea teritoriului așa zis abandonate). Este vorba despre ocuparea acelor „res derilictus”, teritorii care fuseseră sub suveranitatea unui stat, și care, chipurile, odată părăsite, puteau fi ocupate de alte state. Vorbim deci despre „derelictio”, în cazul în care au fost situații când unele teritorii au fost abandonate, în asemenea cazuri, s-au ivit diferende între statul care pretindea că teritoriul respectiv se află sub suveranitatea lui, deoarece a fost abandonat de statul care și-a exercitat anterior suveranitatea asupra teritoriului în cauză. Sunt situații care aparțin în general trecutului, într-o asemenea situație. (raporturi colonialiste), și-a avut sorgintea și diferendul dintre Marea Britanic și Argentina referitor la insulele Malvine (Falkland), situate în Atlanticul de Sud, descoperite de un marinar portughez în 1590 colonizate de Franța, cedate apoi Spaniei (1767), ocupate apoi de Argentina în 1829 și din 1833 de Anglia.

B. CUCERIREA

Dobândirea de teritorii ca urmare a unui război apare frecvent în istoria omenirii, în doctrina dreptului internațional clasic, inclusiv în acea a sec. al XIX-lea cucerirea sau anexiunea prin forță (care poate fi totală, când se anexează întregul teritoriu al statului învins-debellatio, ori parțială), era considerată în general ca un mod de dobândire a unor teritorii, conform dreptului internațional, care recunoaște un nelimitat, jus ad bellum”. Unii autori au contestat încă în acel secol și mai insistent în prezent, legitimitatea cuceririi ca titlu juridic asupra teritoriului întrucât dreptul nu poate fi creat prin forță. Alți autori susțin însă ca dreptul internațional ar admite cucerirea ca titlu juridic asupra teritoriului ignorând principiile unanim admise ale dreptului internațional, care interzice recurgerea la forță sau la amenințarea cu forță, respinge și declară nule orice achiziții teritoriale dobândite astfel. Dobândirea unor părți de teritoriu cucerite contrar dreptului internațional contemporan și chiar conform acestuia, prin exercitarea dreptului la autoapărare, nu pot servi ca temei pentru obținerea suveranității teritoriale asupra lor.

C. PRESCRIPȚIA

Autorii occidentali transpun prescripția ca mod de dobândire a proprietății asupra bunurilor, din dreptul civil în dreptul internațional, afirmând că și suveranitatea teritorială poate fi prescrisă spre deosebire de prescripția din dreptul civil bazată pe o posesiune legitimă, cea din dreptul internațional e valabilă chiar dacă „luarea în posesie” inițială încalcă dreptul internațional având ca punct de plecare un act licit.

Acest mod de dobândire de teritorii deseori invocat de colonialiști spre a-și justifica apariția față de mișcarea națională de eliberare, este în totală contradicție cu dreptul popoarelor la autodeterminare, drept inalienabil și imprescriptibil.

Teritoriile cucerite la un moment dat și anexate cu forța nu pot fi prescrise, prescripția neputând să înlăture modul de dobândire a lor, care este ilegal în lumina Cartei O.N.U. și principiilor fundamentale ale dreptului internațional contemporan.

D.CESIUNEA

Cesiunea unui teritoriu a fost definită în jurisprudența internațională ca fiind alcătuită din două acte succesive: renunțarea statului cedent la suveranitatea sa asupra teritoriului și stabilirea suveranității statului cesionar asupra acelui teritoriu.

Transferul de suveranitate operează ca efect al unor tratate pe cale convențională. Cesiune este de mai multe tipuri:

1) Cu titlu gratuit. Se făcea în temeiul tratatelor de pace și este cel mai des întâlnită. Prevederi de acest gen au fost cuprinse și în tratatele de pace încheiate după cele două războaie mondiale.

2) Cu titlu oneros. A fost folosită în numeroase rânduri în practica din trecut a statelor. Calificată de obicei ca vânzare, cumpărare, ea nu se încadrează în categoria dreptului privat, deoarece este vorba de un transfer de suveranități care se exercită și asupra persoanelor, iar prețul este doar o despăgubire pentru pierderea teritoriului.

3) Recompensa. Este echivalentă cu o contraprestație pentru un serviciu făcut unui alt stat sau primit de la alt stat. Astfel de exemple sunt: cedarea de către Franța prin Tratatul de la Torino (1860),a Nisei și Savoiei de către Sardinia ca urmare a sprijinului acordat în lupta pentru unitatea Italiei, cesiunile teritoriale făcute de Anglia și Franța Italiei, în temeiul Tratatului secret încheiat la Londra in 1915 pentru intrarea Italiei în război alături de Tripla înțelegere.

4)Cesiuni reciproce (schimburi de teritorii). Au fost utilizate destul de des în Europa, dar îndeosebi în colonii.

5)Contiguitatea ca titlu preferențial pentru exercitarea suveranității teritoriale. Este o construcție apărută în dreptul internațional clasic spre sfârșitul sec. al XIX-lea, ca urmare a acțiunii de reîmpărțire a coloniilor, a politicii zonelor de influență și dominație pe care o asemenea construcție încearcă să o „legalizeze”.

Prin aplicarea contiguității s-au stabilit zone de influență în special în Africa. Definiția Juridică” dată acestor zone este: „spațiul teritorial asupra căruia se recunoaște unui stat, de obicei printr-un tratat bilateral, un titlu particular spre a-și stabili autoritatea și a dobândi suveranitatea, celălalt stat trebuind să se abțină de a exercita o activitate concurentă. Asemănătoare sunt și așa zisele zone cu interese speciale. Deoarece nici într-un caz nici în altul, stabilirea zonei sau sferei respective nu este atributivă de suveranitate, deosebirea dintre aceste două forme de dominație se estompează.

Subsecțiunea B. Modificările teritoriului de stat admise în dreptul internațional contemporan

Apărând principiul integrității teritoriale a statelor, dreptul internațional permite modificări teritoriale, în cazuri bine determinate, cu respectarea strictă a dreptului popoarelor la autodeterminare.

Astfel, o națiune poate să iasă din componența unui stat și sa-și constituie un stat propriu, de sine stătător, pe teritoriul pe care este așezată sau, dimpotrivă, poate să intre în componența unui alt stat, de bună voie pe baza voinței sale precise, clare și liber exprimate, în conformitate cu normele și principiile unanim admise ale dreptului internațional. Aceasta reiese și din Carta O.N.U., care cere membrilor organizației să dezvolte relații prietenești între națiuni, încheiate pe respectul principiului egalității în drepturi și al autodeterminării popoarelor (articolele l și 2).

Orice modificări ale unui teritoriu sunt admisibile, potrivit dreptului internațional contemporan, numai dacă au la bază voința suverană a poporului care locuiește pe acel teritoriu. Totodată, principiul autodeterminării popoarelor este strâns legat de alte principii (al legalității suverane, al integrității teritoriale, al interzicerii agresiunii și al nerecunoașterii rezultatelor ei).

În ceea ce privește formele de exprimare a principiului autodeterminării popoarelor în domeniul modificărilor teritoriale, în practica internațională se cunosc, fie forma adoptării actelor corespunzătoare de către organele legislative supreme, acte care exprimă voința liberă a poporului, fie o consultare a întregului popor, efectuată fără presiuni sau constrângeri prin PLEBISCIT. Dreptul internațional consideră plebiscitul (consultarea liberă a poporului) ca unul din mijloacele permise, atât pentru rezolvarea problemei independenței și organizării statale a unei națiuni întregi cât și pentru modificarea apartenenței unor anumite părți dintr-un teritoriu de stat, efectuată, de obicei, cu luarea în considerare a compoziției naționale a populației. Erasm din Rotterdam (1466-1536) afirmă ca este inadmisibil, din punct de vedere juridic, de a transfera teritorii de la un stat la altul, fără a ține seama de voința populației care locuiește pe acele teritorii, procedeu care, de fapt, asimilează pe oameni cu vitele sau cu inventarul mort.

În Roma antică, plebiscitul însemna hotărârea adunărilor populare în problemele principale de stat. Hotărârile erau obligatorii doar pentru oamenii simpli, plebe, de unde și denumirea sa.

Plebiscitul este o instituție de drept internațional, apărută în lupta împotriva anexiunii forțate și a subjugării unor națiuni, devenind una din formele de manifestare a dreptului popoarelor și națiunilor la autodeterminare.

În accepțiunea ce i se dă în prezent, acest termen înseamnă votul întregului popor.

Pentru prima dată, plebiscitul, în privința unor modificări teritoriale, a fost folosit în 1271, când, pe baza consultării populației din Avignon, această regiune a fost alipită de Franța.

În cea de-a doua jumătate a sec. al XlX-lea, principiul plebiscitului se dezvoltă pe baza principiului naționalităților, unitatea Italiei (1860-1887) fiind rezultatul unor consultări populare în diferitele provincii, alipirea Savoiei și Nisei la Franța, în 1860, a avut loc tot pe baza unui plebiscit. Alte plebiscite au fost organizate, printre altele, în legătură cu dobândirea insulelor Ioniene (1863) de către Grecia precum și pentru separarea Norvegiei de Suedia (1905).

La încheierea primului război mondial, puterile aliate au declarat într-un memorandum adresat guvernului german, în 1918, că înțeleg să pună la baza reglementărilor teritoriale dreptul popoarelor la autodeterminare. Ca urmare, pe baza tratativelor de pace din 1919, au fost organizate în jur de 12 plebiscite privind îndeosebi teritorii încorporate de-a lungul istoriei de către Germania, în perioada dintre cele două războaie, principiul plebiscitului a fost încălcat în repetate rânduri de Germania nazistă, în legătură cu anexarea teritoriului Sudeților și „Anschlussul” Austriei (1938), precum și în cazul așa ziselor arbitraje de la Viena din 1938 și 1940, prin care, sub presiunea Germaniei hitlerise au fost smulse României, Transilvania de nord ca și Cehoslovaciei, în mod ilegal, părți din teritoriu, arbitraje desființate prin tratatele de pace din 1947 cu România și Ungaria. Prin acordurile din Crimeea și Potsdam au fost restituite Poloniei teritorii străvechi cotropite de Germania hitleristă.

Prin acordul de la Cairo din 1943 și declarația de la Potsdam din 1945 a fost restabilit dreptul Chinei asupra insulei Taiwan și insulelor Penhuledao și alte insule smulse de Japonia în 1895 prin pacea de la Shimoncselki.

În afară de aceasta, în perioada postbelică, plebiscitul este folosit, în legătură cu procesul de decolonizare, în marea majoritate a teritoriilor sub tutelă, ca și în vederea dobândirii independenței de către popoarele supuse dominației coloniale, jucând în general un rol pozitiv, chiar dacă în unele cazuri s-au constatat abuzuri din partea puterii administrative.

În concluzie, trebuie subliniat ca dreptul popoarelor de a-și hotărî singure soarta include ca un element integrant plebiscitul, ca metodă de reglementare a oricăror modificări teritoriale.

CAPITOLUL II – REGIMUL JURIDIC AL TERITORIULUI DE STAT

Secțiunea 1 – Regimul juridic al spațiului terestru

Dintre toate elementele teritoriului de stat, solul reprezintă o însemnătate deosebită, deoarece nici suveranitatea asupra subsolului, nici autoritatea starului asupra mării teritoriale sau platoului continental, nici un fel de revendicări asupra spațiului aerian nu ar fi fost de imaginat fără un suport (o bază) indispensabil.

Drumurile, podurile și căile ferate fac parte, în general din teritoriul statului. Un statut special îl au, însă, acele drumuri sau căi de comunicație care unesc mai multe state sau sunt exploatate de acestea, în comun.

Liniile telegrafice și telefonie, cablurile și conductele au format obiectul unor preocupări speciale de la jumătatea sec. al XIX-lea, deoarece statele care le-au instalat au încercat să-și mențină controlul asupra lor. Probleme s-au pus în egală măsură și pentru cablurile subterane și pentru cele destinate transportului electricității (petrolului alb). S-a admis, însă, în final, că traversând teritoriul unui anumit stat, ele nu pot constitui „enclave” ale unor suveranități străine, regimul lor fiind reglementat pe bază de acord.

Sistemele hidraulice au ridicat și ele, în anumite cazuri, probleme juridice, care au fost reglementate prin înțelegeri, ca de pildă convenția franco-elvețiană din 4 octombrie 1913 „pentru amenajarea puterii hidraulice a Rhonului” sau cea din 19 noiembrie 1930, privind amenajarea căderii râului Dubs, lângă Chatelot. Din practica României se poate cita cazul acordului cu Iugoslavia privind realizarea și exploatarea sistemului hidroenergetic și de navigație „Porțile de Fier”, încheiat la Belgrad, la 30 noiembrie 1963, prin care s-au convenit și unele rectificări de frontieră.

În legătură cu subsolul, deși s-a admis principiul că nu exista limite ale exercitării suveranității teritoriale, au apărut anumite probleme, în practică, în legătură cu concesiunile acordate unor străini pentru exploatarea bogățiilor minerale. De asemenea, s-au ivit probleme legate de delimitarea și demarcarea frontierei în subteran, în special în acele situații în care anumite zăcăminte, ce urmau să fie exploatate, se extindeau dincolo de limita subterană a teritoriului de stat. Probleme legate de minerit în regiunea frontalieră au format, în anumite cazuri, obiectul unor înțelegeri internaționale. Se citează cazul minelor de cărbune olandeze din partea de sud a provinciei Limburg, care continuă departe în răsărit, sub teritoriul german. De aceea au fost introduse prevederi speciale încă în Tratatul de frontieră între Olanda și Prusia, din 26 iunie 1816, garantându-se exploatarea subterană a acestor mine. Funcționarea unor mine situate dedesubtul albiei râului Maas (Meuse), pe partea belgiană, a determinat, de asemenea, încheierea unor tratate.

În legătură cu regimurile tunelurilor montane, amintim că ideea construirii unui tunel, prin munte, spre a lega însă și Genova, datează din 1450. în 1782, regele Victor Amedeu al II-lea de Savoia a aprobat punerea în executare a proiectului, dar a trebuit să fie abandonat din cauza invaziei franceze din 1794. Primele tuneluri pentru căi ferate internaționale au fost cele construite între Elveția și vecinii săi, prin Col de Frejus (Mont Cenis), în 1871, St. Gotthard (1881), Arlberg (1885), Simplon (1906).

Acordul franco-italian din 14 martie 1953 cu privire la construirea drumului și a tunelului de cale ferată sub Mont Blanc, prevede că „tunelul va rămâne proprietate comună și indivizibilă a ambelor state”. După cum observa J.H. Verzijl, principiile care guvernează delimitarea frontierelor dintre state prin munți sau regiuni muntoase nu sunt, în mod necesar, identice cu acelea care guvernează asemenea delimitări în interiorul munților, în această privință se pot cita și prevederile unui tratat mai vechi – Convenția franco-italiana din 10 decembrie 1874. Problema prezintă un oarecare interes, deoarece de stabilirea frontierei depind unele probleme corelative, referitoare la vamă, controlul sanitar, controlul traficului de pasageri și apărare.

Secțiunea a 2-a – Regimul juridic al spațiului acvatic

Subsecțiunea A. Apele teritoriale

A. Apele interioare nemaritime ale statelor sunt constituite din apele râurilor, fluviilor, canalelor și lacurilor situate în întregime pe teritoriile lor, din apele din zona de frontieră și porțiunea din cursurile de apă care le traversează și le separă (fluvii internaționale). Așa, de pildă, pentru a da exemple în ceea ce privește România, Oltul sau Argeșul vor fi considerate ape interioare românești, deoarece întregul lor curs se află pe teritoriul țării noastre, în schimb, se vor afla sub suveranitatea statului nostru numai anumite porțiuni ale Dunării, în cazul acestui fluviu, porțiunea de la intrarea în țară până la Ostrov va cuprinde numai jumătate din întinderea apelor ce despart România de Bulgaria, în timp ce porțiunea de la Ostrov la Galați se va afla în întregime sub suveranitatea României, iar cea de la Galați la Sulina va avea tot regimul unui fluviu de frontieră, teritorii din sudul Basarabiei aflându-se, încă, sub suveranitatea ucraineană.

Regimul juridic al acestor ape este stabilit prin legislația internă a statelor, în cazul fluviilor internaționale, regimul juridic al acestora este stabilit și prin convenții internaționale multilaterale, îndeosebi în ce privește libertatea de navigație și întreținerea lor. Aceste convenții nu afectează nicicum suveranitatea statului asupra porțiunii de fluviu ce îi traversează teritoriul.

În virtutea suveranității lor teritoriale, statele au dreptul de a utiliza aceste ape potrivit intereselor lor economice și de navigație. De asemenea, satele riverane la aceeași porțiune a unui curs de apă pot, prin convenții, încheiate între ele, să convină asupra utilizării în comun a acestuia, a exploatării lui economice sau a rezolvării unor probleme de navigație.

În acest cadru, poate fi menționată cooperarea dintre România și Iugoslavia în ce privește realizarea și exploatarea sistemului hidroenergetic și de navigație de la Porțile de Fier l și cooperarea dintre România și fosta U.R.S.S., privind construirea în comun a nodului hidroenergetic Stanca-Costești pe Prut.

B. Apele interioare maritime cuprind: mările interioare, apele situate între țărm și linia de la care se măsoară marea teritorială (linia de bază) ,apele golfurilor și băilor interioare, intrările dinspre mare (estuarele) și apele porturilor. Aceste ape se găsesc în integralitatea lor sub suveranitatea, statului.

a) Mările interioare. Sunt considerate mări interioare mările înconjurate de jur împrejur de teritoriul terestru al unuia și aceluiași stat (de ex. Marea Arai, care aparținea fostei U.R.S.S.), precum și mările ale căror țărmuri și intrarea prin care comunica cu altă mare sau ocean-aparțin unui singur stat, (de ex. Marea Albă și Marea de Azov).

Situarea în acest mod a acestor mări conferă statului în cauză exclusivitate în stabilirea regimului lor juridic.

b)Apele golfurilor și băilor. Apele golfurilor și băilor sunt considerate ape interioare ale unui stat până la linia de demarcație trasă la intrarea sau în interiorul băii, acolo unde distanța dintre țărmurile opuse nu depășește 24 mile marine. De la această regulă se exceptează golfurile și băile „istorice”, adică acele băi și golfuri declarate de state ape interioare deși prin suprafața lor ar trebui să aibă regim de mare teritorială sau de mare liberă pe considerații de ordin istorice (ale unui uz secular), bazate și pe importanța lor pentru economia națională și securitatea statului riveran. Din categoria golfurilor „istorice” fac parte: golful Hudson (Canada), golfurile Riga și Petru Cel Mare (Rusia), golful Mexic (Mexic) etc. în cazul golfului Sirta, tangent mărilor teritoriale libiene, unde s-au desfășurat și două conflicte între aeronave americane și libiene, în 1981 și 1986, nu s-a admis principiul de mai sus, întrucât golful Sirta nu beneficiază de un statut de golf istoric, recunoscut ca atare pe plan internațional.

În cazul golfurilor și băilor la care sunt riverane două sau mai multe state, delimitarea apelor interioare precum și regulile de folosință sunt stabilite prin acorduri încheiate între statele în cauză.

În doctrina occidentală, se susține uneori că, în cazul băilor și golfurilor cu mai mulți riverani, constituind căi internaționale de navigație, ar exista, în principiu, un drept de trecere inofensiv pentru vasele comerciale ale statelor străine. Un asemenea drept însă ar putea fi recunoscut numai prin convenții internaționale, întrucât și apele acestor golfuri au regimul specific al apelor interioare, la care admiterea navelor altor state este subordonată consimțământului statului riveran.

c) Intrările dinspre mare (estuarele) constituie, de asemenea, teritorii supuse suveranității statelor. Problema lor a fost abordată în cadrul conferințelor privind dreptul mării, în cadrul cărora suveranitatea statelor a fost admisă asupra acestor zone adiacente. De fapt termenul de „intrări” acoperă o varietate de situații precum fiordurile, lagunele etc.. O hotărâre a Curții Internaționale de Justiție a considerat însă că există o regulă a dreptului internațional cutumiar cu privire la anumite porțiuni de ape închise, care stabilesc linia de închidere la 10 mile nautice. Această regulă se regăsește de altfel și într-o serie de acorduri, precum cele încheiate între Marea Britanic și Franța, cu privire la Marea Nordului, în 1839, 1843, 1876, între Marea Britanic și Danemarca, în 1901, între Marea Britanic și S.U.A în 1888 etc.

d) Apele porturilor sunt considerate a fi ape interioare până la linia ce unește instalațiile permanente ce fac parte din sistemul portuar aflate cel mai departe în larg. Această delimitare este stipulată prin Convenția de la Geneva din 1958 cu privire la marea teritorială și reafirmată prin Convenția din 1982 asupra dreptului mării. Statul riveran este acela care stabilește porturile în care accesul navelor străine este permis. De regulă este interzisă intrarea vaselor străine în porturile militare și porturile de cabotaj (porturi ale aceluiași stat ce deservesc cursele maritime interne). Vasele străine sunt supuse jurisdicției statului al cărui Pavilion îl poartă (legea pavilionului). Regimul juridic al navigație și staționării în porturi este stabilit de statul riveran. Acest regim este diferit, după cum navele străine sunt militare sau comerciale și, în acest caz, în raport cu apartenența lor, particulare sau de stat. Mai trebuie reținut că statutul navelor străine aflate în portul statului riveran este stabilit prin respectarea unor reguli convenționale internaționale, pe bază de reciprocitate. Astfel, prin convenții speciale, statele pot conveni în a stabili pentru vasele comerciale străine fie un regim național, asemănător vaselor lor, fie un regim al clauzei națiunii celei mai favorizate.

Înainte de a trece la detalierea statutului fiecărui tip de navă, trebuie spus că sunt militare vasele care aparțin unui stat, posedă armament, sunt manevrate de un echipaj militar din forțele armate ale statului căruia îi aparțin navele, echipaj supus unei discipline militare și subordonat unui comandant cu grad militar.

Comerciale sunt navele care aparțin fie unui stat, fie unor resortisanți, persoane fizice sau juridice și care afectează transporturi de mărfuri sau de pasageri, exploatează bogățiile marine etc..

Mai există și o a treia categorie de nave care aparțin unui stat și sunt destinate unor scopuri necomerciale, cum ar fi de pildă, navele pentru salvarea naufragiaților, controlul vamal, efectuarea unor cercetări științifice.

e) Statutul navelor de război, în scopul asigurării securității statului riveran, intrarea navelor de război străine în porturile sale se poate efectua numai pe baza unei autorizații prealabile din partea acelui stat (care poate impune anumite restricții, atât în legătură cu numărul navelor, cât și cu durata staționării lor în apele sale portuare), ori a unei notificări prealabile, în caz de forță majoră (furtuni, avarii etc.), navele de război pot intra într-un port străin fără autorizație, în ultimii ani, unele state, între care și România, au interzis prin legi interne, accesul în marea teritorială, în apele maritime interioare și în porturi, a oricăror nave care au la bord arme nucleare, chimice ori alte arme de distrugere în masă.

Nava de război care se află în mod legal într-un port străin se bucură de imunitate de jurisdicție penală și civilă, neputând fi sechestrată, confiscată sau rechiziționată. Dacă nava încalcă legile și regulamentele statului riveran și nu ține seama de avertismentul dat de a se conforma acestora, va fi somata să părăsească imediat apele portuare sau marea teritorială, iar în cazul în care interesele statului riveran sunt prejudiciate, aceasta atrage răspunderea statului de pavilion.

Pe baza imunității de jurisdicție penală, infracțiunile pe care le comit între ei, pe bord, membrii echipajului, se pedepsesc conform legilor statului căruia îi aparține vasul militar, în cazul când infractorul se refugiază pe țărm, el trebuie sa fie remis comandantului vasului, la cererea acestuia sau judecat pe țărm, în absența unei astfel de cereri. Atunci când însă infractorul care a comis crima pe bordul vasului militar este un cetățean al statului riveran sau când infracțiunea a fost săvârșită pe țărm de către o persoană care s-a refugiat apoi pe bordul vasului militar străin, vinovatul trebuie să fie predat autorităților locale, în caz de refuz din partea comandantului navei militare, autoritățile locale nu pot pătrunde pe navă, diferendul urmând a fi soluționat pe cale diplomatică.

Imunitatea de jurisdicție se extinde și asupra membrilor echipajelor de pe navele de stat, când ei se află pe țărm în uniforma și cu titlu oficial (în timpul serviciului sau în legătura cu acesta). Când se afla însă pe țărm fără uniformă și fără misiune oficială, ei sunt supuși jurisdicției locale. Pentru delicte de mai mică importanță se obișnuiește, potrivit curtoaziei internaționale, ca membrii echipajului să fie predați comandantului navei pentru a lua el măsurile necesare. Această predare nu constituie totuși o obligație pentru statul riveran.

în cazul în care un membru al echipajului dezertează într-un port străin, comandantul vasului nu-l poate aresta pe țărm, ci trebuie să ceară, pe cale diplomatică, arestarea și remiterea dezertorului

Remiterea dezertorului nu constituie o obligație juridică pentru statele riverane dacă nu există, în acest sens, acorduri bilaterale încheiate cu statul care revendică predarea dezertorului, în absența unor asemenea acorduri, satele riverane au dreptul de a da curs sau de a refuza cererea de predare a acestuia comandantului navei.

2) Statutul navelor comerciale de stat. Potrivit principiilor fundamentale ale dreptului internațional, statul și bunurile sale se bucură pe teritoriul străin de imunitate de jurisdicție. Această imunitate decurge din egalitatea suverană a statelor.

Aplicat la navele comerciale proprietate de stat, aceasta înseamnă că ele, aflându-se în apele portului unui stat străin se bucură de imunitate de jurisdicție civilă ca și de execuții.

3) Statutul navelor comerciale proprietate privată, în apele portuare, nava comercială este supusă unei duble jurisdicții, a statului de pavilion și a statului riveran.

Jurisdicția penală a statului de pavilion se aplică faptelor pe care le comit între ei membrii echipajului, ca și faptelor care privesc disciplina internă a navei.

Jurisdicția penală a statului riveran se aplică atunci când infracțiunea a fost comisă:

a) la bordul navei de către sau împotriva unei persoane care nu aparține echipajului;

b) pe uscat, de membrii echipajului și a avut ca rezultat tulburarea

ordinii publice a statului riveran;

c) atunci când, deși fapta a fost săvârșită la bordul navei, căpitanul acesteia solicită sprijinul autorităților locale.

Dacă problema este altfel reglementată prin tratatele încheiate de statele în cauză, vor preleva prevederile acelor tratate.

Jurisdicția civilă a statului riveran se exercită pentru asigurarea executării obligațiilor contractate de nava respectivă în timp ce se află în apele maritime interioare sau în marea teritorială, precum și pentru alte pretenții rezultând din evenimente de navigație care au avut ca urmare avarii asupra navei ori încărcăturii, ca și pentru despăgubiri și taxe.

În astfel de împrejurări, nava poate fi reținută sau sechestrată, împotriva acesteia putându-se lua măsuri de executare silită.

4) Statutul navelor de stat afectate unor scopuri necomerciale.

Aceste nave sunt, în general, asimilate cu navele de război, având nu numai imunitate de jurisdicție civilă, ci și imunitate de jurisdicție penală.

Subsecțiunea B. Marea teritorială

A. Delimitare. Marea teritorială reprezintă acea fâșie a apelor mării de-a lungul țărmului unui stat până la o anumită distanță în larg ce se află sub suveranitatea acestuia. Delimitarea mării teritoriale este realizată printr-o linie de bază și o linie exterioară. Linia de bază poate fi reprezentată de țărmurile statului riveran, în situația când acestea au o formă relativ regulată, de linia celui mai mare reflux sau de o linie dreaptă ce unește puncte din apropierea țărmului (insule, stânci etc.), în cazurile când țărmurile statului riveran prezintă sinuozități adânci, sunt puternic crestate (de exemplu cazul Norvegiei). Linia exterioară se stabilește la o anumită distanță de linia de bază și, de regulă, paralelă cu aceasta, pentru ca, în orice punct al mării teritoriale, aceasta să aibă aceiași lățime. Porțiunea de apă aflată între linia de bază și linia exterioară formează marea teritorială iar lățimea ei se stabilește prin act unilateral al statului riveran.

În ceea ce privește lățimea mării teritoriale, în practica statelor nu a fost acceptă și recunoscută, o regulă unică. Dacă în sec. al XIII-lea și al XIV-lea, odată cu dezvoltarea navigației, a fost acceptată ideea că, această zonă s-ar întinde până la mijlocul mării, ulterior, a apărut așa numita regulă a “bătăii tunului”, fundamentată pe ideile lui Hugo Grotius și stabilită de Galiani în 1782, regulă bazată pe distanța maximă de 3 mile la care ajungeau bătăile tunurilor din acea perioadă. Regula celor 3 mile marine a fost receptată de o serie de state, fiind invocată ulterior că fiind o regula de drept cutumiar, în special de statele cu o flotă dezvoltată (Anglia, S.U.A. etc.), fără a fi însă recunoscută ca atare de marea majoritate a statelor. De altfel, de atunci, lățimea mării teritoriale a variat între 3 și 12 mile marine.

Conferințele de la Geneva din 1958 și 1960 asupra dreptului mării, au relevat opțiunea majorității statelor asupra dreptului lor de a-și stabili lățimea mării teritoriale între 3 și 12 mile marine. Ulterior, considerente îndeosebi de ordin economic, au determinat o serie de state să-și extindă lățimea mării teritoriale la peste 12 mile marine, ajungându-se chiar până la 200 mile marine. De altfel, în preajma deschiderii, în 1973, a celei de-a III-a Conferință asupra dreptului mării, lățimea mării teritoriale era diferită, 13 state o stabiliseră la 30 mile, 5 state între 100 și 130 mile, 12 state la 200 mile marine.

Dacă Convenția de la Geneva din 1958 asupra mării teritoriale și zonei contigue nu stabilește o lățime anume a mării teritoriale, Convenția din 1982 asupra drepturilor mării statuează o limită maximă și anume 12 mile marine, în alte cuvinte statele suverane își pot fixa lățimea mării teritoriale prin act unilateral, pe o întindere de până la 12 mile mari, dar nu peste această limită. Lățimea mării teritoriale a României este de 12 mile marine. Delimitarea mării teritoriale între statele aflate față în față, se realizează printr-o linie mediană stabilită la distanța egală de liniile de bază de la care se măsoară lățimea mărilor teritoriale ale statelor în cauză, regulă care nu se aplică în situațiile în care operează considerente istorice sau împrejurări sociale.

B. Suveranitatea statului riveran. Statul riveran are drepturi suverane exclusive asupra mării teritoriale, solului și subsolului marin al acesteia precum și asupra spațiului aerian de deasupra. Suveranitatea statului riveran asupra mării teritoriale decurge din suveranitatea statului asupra teritoriului de stat.

Regimul juridic al mării teritoriale este aproape identic cu cel al apelor interioare, ceea ce le deosebește, fiind așa numitul drept de trecere inofensivă prin marea teritorială, recunoscut pentru navele comerciale.

Deși în literatură, uneori suveranitatea exclusivă și deplină a statului riveran asupra mării teritoriale a fost contestată, încercându-se a se argumenta existența numai a unor drepturi limitate asupra acestei zone, dreptul internațional contemporan o recunoaște și o consacră fără echivoc.

Așadar, statul riveran, în virtutea acestei suveranități are, în marea sa teritorială, dreptul de extindere și exercitare a jurisdicției naționale, drept de control vamal, sanitar, de explorare și exploatare a bogățiilor naționale, de pescuit, dreptul de a lua orice măsuri pe care le consideră ca fiind oportune în apărarea securității sale, de protecție a mediului înconjurător etc.

În același timp, statul riveran este obligat să asigure, în interesul desfășurării normale a comerțului, comunicațiilor și navigației maritime, pentru navele comerciale ale tuturor statelor, riverane și neriverane, dreptul de trecere inofensivă prin marea sa teritorială.

C. Trecerea inofensivă a navelor comerciale străine prin marea teritorială a statului riveran a fost la început recunoscută ca o regula de drept cutumiar, pentru ca apoi să fie consacrată prin Convenția de la Geneva din 1958 și prin Convenția din 1982 asupra dreptului mării.

Conținutul acestei reguli rezidă în dreptul navelor comerciale străine prin marea teritorială a statului riveran în sau dinspre porturile acestuia, precum și navigarea în această zonă, fără a intra în apele interioare ale statului riveran.

Pentru a fi recunoscută și considerată ca atare, această trecere trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

– să fie inofensivă, adică potrivit prevederilor Convenției din 1958 și ale Convenției din 1982,

– să nu aducă atingere păcii, ordinii și securității statului suveran.

Prevederile Convenției din 1982, stipulează ca această condiție nu este îndeplinită atunci când o navă străină aflată în marea teritorială a statului riveran, săvârșește acte cum sunt: folosirea forței sau amenințări cu forța împotriva statului riveran, efectuarea de manevre sau exerciții care presupun folosirea de arme, acțiuni de propagandă împotriva statului riveran, culegerea de informații referitoare la aceste activități care încalcă regulile statului riveran, referitoare la vama, imigrări, politică fiscală etc., poluarea apelor, efectuarea de activități de cercetare, pescuit etc.;

-să fie continuă atât în ceea ce privește traversarea mării teritoriale în drum spre porturile statului riveran sau dinspre acestea spre larg, cât și în ceea ce privește navigarea prin marea teritorială. Staționarea sau intrarea și ieșirea repetată din apele teritorială nu sunt permise decât în măsura în care ele sunt impuse de necesitățile de moment ale navigației sau cazuri de forță majoră (furtună, avarii etc.). Staționarea, intrarea și ieșirea din marea teritorială poate îndreptăți statul riveran la luarea unor măsuri pe care le consideră oportune pentru securitatea și interesele sale. De asemenea, în aceste situații, navele străine nu mai beneficiază de imunitatea de jurisdicție penală pentru faptele săvârșite la bordul lor, chiar dacă acestea nu aduc atingerea intereselor statului riveran. De regulă, navele străine, în timpul trecerii prin marea teritorială, nu sunt supuse jurisdicției penale a statului riveran, cu excepția cazului când, prin faptele săvârșite la bordul lor, se aduce atingerea intereselor statului riveran. De asemenea, în cazul staționării, intrării sau ieșirii din marea teritorială, statul riveran are dreptul de a-și exercita integral jurisdicția civilă asupra unor nave străine surprinse în asemenea situații, putându-le aplica măsuri asigurătorii și de execuție.

– să fie expeditivă, adică o trecere rapidă impusă de scopul inofensiv al traversării sau navigației prin marea teritorială. Orice derogare de la această regulă poate provoca suspiciuni statului riveran cu privire la buna credință în efectuarea unei treceri inofensive, în conformitate cu legile statului riveran și cu regulile de drept internațional și, implicit, să dea dreptul aplicării unor măsuri restrictive sau de interdicție în efectuarea trecerii prin marea teritorială.

Navele care efectuează trecerea inofensivă trebuie să respecte legile statului riveran, ele neaflându-se însă sub jurisdicția penală a acestuia, cu excepția situațiilor menționate mai sus. De asemenea, statul riveran nu-și poate exercita jurisdicția civilă asupra persoanelor aflate la bordul unei nave ce efectuează trecerea inofensivă prin marea sa teritorială. Deși reglementările în vigoare nu stipulează, navelor comerciale de stat li se recunoaște în practica internațională beneficiul imunității de jurisdicție civilă pe timpul efectuării pasajului inofensiv.

În ceea ce privește navele militare, acestora nu le este recunoscut dreptul de trecere inofensivă, pătrunderea lor în marea teritorială a statului riveran fiind condiționată de asentimentul prealabil al acestuia, în situația obținerii unui asemenea acord, navele militare pot pătrunde și naviga în condițiile stipulate de statul riveran, în cazul nerespectării legilor statului riveran, a condițiilor în care se poate efectua pătrunderea și navigația în marea teritorială, precum și în orice altă situație pe care statul riveran o apreciază ca atare, navele militare pot fi obligate să părăsească imediat marea teritorială. Daca pătrunderea și navigația în marea teritorială au fost interzise în condițiile menționate, navele militare beneficiază de imunitate de jurisdicție penală sau civilă.

Subsecțiunea C. Zone maritime limitrofe cu regim special

Dreptul internațional contemporan recunoaște statelor riverane exercitarea, în anumite condiții, de drepturi suverane asupra unor zone maritime aflate dincolo din marea teritorială și în prelungirea acesteia. Existența și consacrarea acestor zone sunt făcute prin Convențiile de la Geneva din 1958, referitoare la marea teritorială și zona continuă și respectiv platoul continental, precum și prin Convenția din 1982 asupra dreptului mării.

A. Zona contiguă este constituită din acea fâșie de apă de dincolo de marea teritorială până la o anumită distanță în care statul riveran își exercită o serie de drepturi suverane limitate, în scopul de a-și proteja interesele de ordin vamal, fiscal, piscicol, sanitar, radio-telegrafic etc. În raport de aceste scopuri, statele riverane, pot înființa zone contigue de pescuit, vamale, sanitare etc.. în interiorul acestora, sunt interzise pentru navele străine activități ce afectează interesele statelor riverane în domeniile menționate sau sunt permise în condițiile și în limitele stipulate prin legea națională sau, dacă este cazul, prin convenții speciale încheiate în acest sens. Așadar, statele riverane au dreptul de a preveni și reprima în interiorul acestor zone orice încălcare a legislației lor, referitoare: la vamă, aspecte fiscale, sanitare, de emigrare etc..

În ceea ce privește întinderea acestei zone, Convenția de la Geneva din 1958 preciza în articolul 24, aliniatul 2, că ele nu pot fi instituite de statul riveran la o distanță mai mare de 12 mile marine de la linia de bază a mării teritoriale. Convenția din 1982 reține că aceasta zonă contiguă nu se poate afla la o distanță mai mare de 24 mile marine de la linia de bază a mării teritoriale.

B. Platoul continental. Problema realizării unor reglementări juridice internaționale asupra platoului continental s-a ivit imediat după cel de-al II-lea Război Mondial, când o serie de state, îndeosebi de pe continentul american (S.U.A., Peru, Argentina, Chile etc.) și-au extins prin acte unilaterale suveranitatea asupra acestei zone.Ca urmare, la 29 aprilie 1958, a fost încheiată Convenția de la Geneva asupra platoului continental care îl definește ca fiind fundul mării și subsolul regiunilor submarine adiacente coastelor, dar aflate dincolo de marea teritorială până la o adâncime de 200 metri sau dincolo de aceasta distanța până acolo unde adâncimea apelor de deasupra permite exploatarea resurselor naturale din aceste regiuni.

Definirea relativă și imprecisă a platoului continental bazată de criteriile adâncimi și a posibilităților de exploatare, a determinat controverse, invocându-se inechitatea în exploatarea sa, controverse ce s-au manifestat pregnant în cadrul lucrărilor celei de-a III-a Conferințe asupra dreptului mării.

Convenția din 1982 asupra dreptului mării, pornind de la unitatea geologică a acestei zone cu teritoriul statului riveran, îl definește ca fiind rundul mării și subsolul regiunilor submarine care se întind dincolo de marea teritorială ca prelungiri ale teritoriului terestru al statului riveran pana limita exterioară a regiunii continentale, dar nu la mai mult de 350 mile marine de la linia de baza a mării teritoriale sau pană la 200 mile marine de la această linie, în situația când limita exterioară, a mărginii continentale nu ajunge până la aceasta distanță. Statele care folosesc resursele nebiologice dintr-un platou continental mai mare de 200 de mile marine de la linia de bază vor plăti în bani sau în natură contribuții în raport cu volumul producției de la locul de exploatare, contribuții ce vor fi vărsate Autorităților internaționale pentru teritoriile submarine.

După cum se poate observa, definirea platoului continental în Convenția din 1982 are la bază criteriul orizontal și unitatea obiectivă dintre această zonă și teritoriul terestru al statului riveran, în același timp, dispozițiile Convenției din 1982 urmărește să realizeze un beneficiu aproximativ egal pentru toate statele în exploatarea resurselor naturale ale acestei zone; țările care au avantajul natural al unui platou continental mai întins și implicit cel al exploatării resurselor acestuia sunt obligate-prin contribuțiile menționate-să restabilească oarecum echitatea, egalitatea din acest punct de vedere cu ceilalți membri ai comunității internaționale. Platoul continental reprezintă o sursă importantă, mai cu seama în ceea ce privește țițeiul și gazele naturale, unele state(Anglia, Norvegia etc.), prin exploatarea acestei zone, și-au rezolvat nu numai necesitățile de consum intern, dar au devenit treptat importanți exportatori.

In ceea ce privește drepturile statului riveran bazate și recunoscute ca fiind fundamentate tocmai pe unitatea geologică a acestei zone cu teritoriul său, ele nu trebuie să afecteze regimul juridic al apelor și spațiul aerian aflate deasupra platoului continental.

Statul riveran are drepturi suverane în ceea ce privește reglementările juridice aplicabile tuturor activităților din platoul continental, dreptul de jurisdicție asupra acestei zone, dreptul de a explora și de a exploata resursele naturale și, în acest sens, de a construi în platoul continental insule artificiale, instalații și dispozitive în jurul cărora se pot crea zone de securitate etc..

în același timp, toate statele au dreptul de a instala și întreține cabluri și conducte petroliere în platoul continental al statului riveran, traseul lor fiind stabilit cu acordul acestuia, fără ca prin aceasta să fie afectate interesele similare ale altor state sau să se polueze apele mării. Celelalte state au de asemenea posibilitatea de a efectua anumite activități de cercetare în platoul continental al statului riveran, dar numai cu aprobarea acestuia și în condițiile precis stipulate în acordurile încheiate în acest scop. în ceea ce privește însă explorarea și exploatarea platoului continental, statul riveran are un drept exclusiv de a aproba și reglementa forajele, indiferent de scopul acestora.

Trebuie reținut faptul ca reglementarea folosirii comune și mai cu seamă a delimitării platoului continental între statele aflate față în față sau adiacente se realizează prin acorduri între ele bazate pe principii echitabile și folosindu-se ca metode de delimitare linia mediană sau echidistantă. Există deja asemenea acorduri internaționale referitoare la platoul continental din Marea Baltică, din Marea Nordului, din zone ale Asiei de Sud-Est etc..

C. Zona economică exclusivă. Este o instituție nouă a dreptului internațional a cărei însemnătate a fost relevată în cadrul celei de-a treia conferințe asupra dreptului mării.

Dezbaterile din cadrul acestei conferințe asupra existenței și statului juridic al unei astfel de zone maritime au fost impuse și s-au desfășurat sub impactul tendințelor existente deja ale statelor riverane de a-și extinde unilateral zonele maritime de pescuit și de conservare a resurselor naturale.

Lucrările celei de-a III-a Conferințe asupra dreptului mării au relevat că întinderea acestor zone economice exclusive nu poate depăși 200 mile marine de la linia de bază a mării teritoriale. Totodată, statutul juridic al acestei zone corelează drepturile statelor riverane cu cele ale celorlalte state.

În ceea ce privește drepturile statului riveran asupra acestei zone, ele sunt fundamentate pe suveranitatea statelor asupra bogățiilor lor naturale în ceea ce privește exploatarea, explorarea și conservarea acestora. Astfel, statele riverane au în interiorul acestei zone dreptul suveran de a explora și de a exploata resursele biologice și nebiologice ale apelor, solului și subsolului marin, de a efectua activități de cercetare și conservare asupra florei și faunei, a resurselor solului și subsolului marin etc.

În ceea ce privește drepturile celorlalte state-dintre care prioritate au statele fără litoral, statele ca nu-și pot stabili zone economice exclusive precum și acelea pentru care resursele mării sunt indispensabile existenței și dezvoltării lor-ele sunt recunoscute în cadrul unor raporturi echitabile ce vor fi stabilite prin acorduri cu statele riverane și au în vedere posibilitatea de a participa la exploatarea corespunzătoare a resurselor biologice excedentare din zonele economice exclusive ale acestora.

Subsecțiunea D. Regimul juridic al Dunării și al Canalului Dunăre – Marea Neagră

Acest important fluviu este navigabil pe o distanță de 2588 km, fiind ca lungime, al doilea din Europa. Legăturile sale cu Rinul și Marea Neagră prin canalul ce funcționează pe teritoriul țării noastre conferă Dunării rolul unei cai navigabile de un interes european deosebit.

Prin Tratatul de la Paris din 1856 regimul Dunării a cunoscut libertatea de navigație. A fost creată, pentru Dunărea de jos, Comisia Europeană a Dunării (C.E.D.), în componența căreia intrau patru țări neriverane (Anglia, Franța, Prusia, Sardinia), precum și trei țări riverane (Rusia, Turcia, Austria). Acest organism, creat inițial din rațiuni tehnice, pentru a asigura curățirea porțiunii navigabile de la gurile Dunării, a dobândit ulterior o serie de atribuții importante, printre care elaborarea Regulamentului de Navigație și poliței fluviale la gurile Dunării, judecarea în primă instanță a contravențiilor, stabilirea și perceperea taxelor de la vasele în trecere pe Dunăre etc.. Comisia Europeană a Dunării (C.E.D.) avea pavilion propriu și beneficia de imunități fiscale, devenind un adevărat “stat în stat”. Deși prin Tratatul de la Paris fusese creată și o Comisie permanentă a țărilor riverane, având calitatea de a reglementa navigația pe Dunăre și de a efectua lucrări hidrotehnice pe întreg cursul Dunării, practic această comisie nu a ființat niciodată, atribuțiile sale fiind preluate de C.E.D., cu toate că aceasta, conform reglementărilor inițiale, ce fuseseră convenite de toate statele riverane, nu avea în competența decât Dunărea de Jos.

Convenția de la Paris din 1921 a stabilit libertatea navigației pe Dunăre pentru toate statele, care puteau chiar să efectueze cabotaj între porturile dunărene. Au fost înființate două organe de administrare a navigației pe Dunăre. Comisia Europeană a Dunării (C.E.D.), constituită din reprezentanții Angliei, Franței, Italiei și României, competența în ceea ce privește Dunărea maritimă (de la vărsarea Dunării în mare până la Brăila) și Comisia Internațională a Dunării (C.I.D.), formată din reprezentanții Angliei, Franței, Italiei și ai țarilor riverane, pentru Dunărea fluvială (de la Ulm până la Brăila).

Prin Convenția de la Sinaia, din 1938, Comisia Europeană a Dunării (C.E.D.) a pierdut o serie din atribuțiile sale, ca, de pildă, puterea de decizie legată de navigația pe Dunăre, care a trecut în competența statului român. România a dobândit, în același timp și dreptul de a asigura pilotarea vaselor, de a percepe taxe și de a efectua lucrări pe Dunărea de Jos. Comisia Europeană a Dunării (C.E.D.) a trebuit să renunțe la scutirile de taxe și impozite, iar bunurile au fost puse la dispoziția statului român.

La 12 septembrie 1940, o Conferință internațională ce a avut loc la Viena a hotărât dizolvarea Comisiei internaționale a Dunării și constituirea în locul său, a două organisme Consiliul Dunării fluviale, alcătuit din reprezentanții Germaniei (care intrase din 1939 în componența C.E.D.), Bulgariei, Italiei, României, Slovaciei, Iugoslaviei și, din octombrie 1940, ai URSS, având sediul la Viena, precum și Comitetul special al Consiliului Dunării fluviale, constituit din reprezentanții Germaniei, României și Iugoslaviei.

La 18 august a fost adoptată o nouă Convenție cu privire la regimul navigației pe Dunăre, care a proclamat libertatea de navigație pe bază de deplină egalitate, interzicând navigația pe Dunăre a navelor militare aparținând statelor neriverane. A fost consacrat dreptul de supraveghere vamală și sanitară a fluviului de către statele riverane, care aveau totodată obligația să mențină porțiunile lor în stare navigabilă efectuând pentru aceasta lucrările necesare de întreținere. Potrivit Convenției, statele riverane au dreptul de a stabili reguli de navigație asupra porțiunii fluviului ce le revine, în concordanță cu normele generale stabilite de reprezentanții tuturor statelor dunărene. A fost creată o nouă comisie a Dunării, alcătuită exclusiv din reprezentanții țărilor riverane, spre a se putea asigura desfășurarea în bune condiții a navigației, în același timp, a fost instituită și o procedură de soluționare a eventualelor litigii între statele participante la convenție. Spre deosebire de vechile comisii, noua Comisie a Dunării, instituită prin Convenția din 1948, nu dispune de atribuții legislative și jurisdicționale, infracțiunile la regulile de navigație urmând a fi sancționate de către organele statelor riverane; sediul comisiei este la Budapesta.

Utilizarea apelor Dunării în alte scopuri decât navigație este reglementată prin acorduri încheiate între statele riverane, cum este, de ex., acordul din 1963 dintre România și Iugoslavia privind sistemul hidroenergetic și de navigație „Porțile de Fier I” și cel din 1976 pentru „Porțile de Fier H”.

În ceea ce privește combaterea poluării, a fost adoptată la București (1985) „Declarația statelor dunărene în materie de gospodărire și protecție a apelor fluviului contra poluării”.

În 1993 s-a semnat o altă convenție în domeniu.

Începând din 1970, Comisia de Drept Internațional a Adunării Generale a O.N.U. lucrează la elaborarea unor reglementări „Utilizarea cursurilor de apă internaționale în alte scopuri decât navigația”. Se are în vedere folosirea acestor ape pentru producerea energiei electrice, la irigații, în alte scopuri economice și comerciale.

Protecția ecologică a Dunării este asigurată prin convenția adoptată pe 29 iunie 1994. Scopul convenției este colaborarea statelor riverane pentru prevenirea și controlul poluării transfrontaliere, utilizarea rațională a resurselor de apă etc.. Prin această convenție s-a instituit o comisie internațională care să-i verifice aplicarea.

După cum se vede, regimul Dunării a parcurs un drum lung și destul de sinuos. Dacă inițial prevala dreptul suveran al statelor suverane, după o perioadă de aproape un secol de internaționalizare s-a revenit la un sistem de reglementări ce asigura prioritatea drepturilor statelor riverane, evident fără a se exclude cu nimic, prin aceasta libertatea de navigație a tuturor statelor pe această importantă arteră de comunicație internațională.

Canalul Dunăre – Marea Neagră este un curs de apă navigabil, situat în întregime pe teritoriul României și, ca atare, se afla sub suveranitatea și jurisdicția exclusivă a statului român.

Pe canal se instituie dreptul de navigație pentru navele de transport mărfuri și călători ale tuturor statelor, în condițiile stabilite de legislația țării noastre.

Navele românești și străine, la trecerea prin canal sunt obligate să respecte regulile de navigație, de supraveghere fluvială, sanitară și vamală, de folosirea bazinelor și instalațiilor portuare de prevenire și combaterea poluării, precum și celelalte reguli de întreținere a canalului. Pentru trecerea navelor prin canal și pentru serviciile prestate se prevăd taxe.

În zona de sud a portului maritim Constanța – Sud, pot fi închiriate unor persoane fizice sau juridice străine, pentru activități portuare: dane, platforme, magazii, utilaje și instalații.

Secțiunea a 3-a – Regimul juridic al spațiului aerian

Subsecțiunea A. Considerații preliminare

Spațiul aerian al statului este format din coloana de aer aflată între frontierele de stat până la limita inferioară a spațiului cosmic, considerată că ar putea fi situată la aproximativ 100 sau 110 km deasupra nivelului mării. Deoarece spațiul aerian și spațiul cosmic sunt două zone cu regimuri juridice total diferite-spațiul aerian este supus suveranității depline și exclusive a statului subiacent, în timp ce spațiul cosmic și corpurile cerești sunt deschise spre explorare si exploatare liberă și pașnică a tuturor statelor-delimitare dintre ele constituie o problemă prioritară pe planul reglementărilor juridice internaționale.

Înainte de apariția și dezvoltarea aviației, statutul juridic al spațiului aerian a fost conceput pe baza principiului dreptului de proprietate, pentru ca apoi să apară ideea ca spațiul aerian reprezintă un domeniu public de interes pentru state. Dezvoltarea treptată a navigației aeriene a impus necesitatea elaborării regimului juridic al spațiului aerian, întreaga evoluție a acestuia fiind dominată de existența și concurența a două principii fundamentale, libertatea aerului și suveranitatea asupra spațiului aerian. Această dispută s-a soldat în final cu recunoașterea și consacrarea principiului suveranității corelat cu o serie de libertăți pe care statele și le recunosc

pe bază de reciprocitate și care sunt menite a facilita cooperarea dintre ele.

Prima reglementare internațională multilaterală în materie a constituit-o Convenția de la Paris din 1919 care, în articolul 1 consacra principiul suveranității asupra spațiului aerian: „înaltele părți contractate recunosc că fiecare putere are completa și exclusiva suveranitate asupra spațiului atmosferic aflat deasupra teritoriului ei”, în același timp, Convenția stipula existența a două libertăți: libertatea ranzitului aerian (articolul 2) ce implică și dreptul la escala tehnică și libertatea traficului aerian (articolele 15 și 16) realizată pe bază de reciprocitate prin încheierea, în acest scop, a unor tratate bilaterale între statele părți la Convenție.

Dezvoltarea în continuare a navigației aeriene a impus reajustarea statului juridic aerian, așa cum fusese stabilit prin Convenția din 1919 operațiune ce s-a realizat în cadrul Convenției de la Chicago (l noiembrie -7 decembrie 1944) prin încheierea unei convenții, a trei acorduri și a douăsprezece anexe juridice. Convenția de la Chicago din 7 Decembrie 1944 consacra în articolul l principiul suveranității ca principiu fundamental ce stă la baza regimului juridic al spațiului aerian, stipulând drepturile suverane ale statelor în această privință, în același timp, în „Acordul asupra transportului aerian internațional” se prevăd o serie de libertăți care sunt recunoscute între statele semnatare pe bază de reciprocitate.

Coordonarea și armonizarea reglementărilor naționale e făcută de O.A.C.I. (Organizația de Aviație Civilă Internațională”, instituție specializată a O.N.U.,.cu sediul în Montreal.

Subsecțiunea B. Suveranitatea statelor asupra spațiului lor aerian

Suveranitatea statului asupra spațiului aerian se bazează pe faptul că acesta este o parte componentă a teritoriului de stat, între frontierele căruia statul își exercită puterea sa supremă. Această suveranitate face așadar parte integranta din suveranitatea de stat, în general.

Convenția de la Chicago consacrând în articolul l principiul suveranității asupra spațiului aerian menționează în același timp drepturile statelor în acest sens:

-dreptul de a stabili regimul de zbor și desfășurarea tuturor activităților naționale și internaționale în spațiul lor aerian, exercitarea în această zonă a jurisdicției lor depline și exclusive, statele pot crea în scopul apărării securității lor zone aeriene interzise;

– reglementarea prin legi și alte acte normative a intrării, ieșirii, a navigației în spațiul lor aerian și a explorării navale ce realizează transporturi aeriene internaționale, inclusiv a intrării și ieșirii mărfurilor și pasagerilor;

– dreptul de jurisdicție asupra aeronavelor civile aflate între frontierele lor, cu excepțiile prevăzute în acordurile internaționale;

– dreptul de a reglementa dirijarea și chiar limitarea, prin indicarea rutelor aeriene, a traficului aerian admis pe bază de reciprocitate;

– dreptul de a reglementa întrebuințarea aparatului de radioemisie, de fotografiat etc. de la bordul aeronavelor aflate deasupra teritoriilor lor.

Condițiile concrete de realizare a survolului și de efectuarea transporturilor de mărfuri și pasageri între state, sunt, de regulă stipulate în acordurile aeriene bilaterale în acest scop.

În ceea ce privește statutul aeronavelor militare, acesta este identic cu cel al nave lor maritime militare.

Așadar, regimul juridic al spațiului aerian este dominat net de principiul suveranității, statele exercitându-și suveranitatea deplină și exclusivă asupra teritoriului lor aerian.

Subsecțiunea C. Libertățile recunoscute pe bază de reciprocitate

Acordurile de la Chicago menționate stipulează libertăți pe care statele și le recunosc pe cale convențională și pe bază de reciprocitate:

-libertatea de tranzit fără escală;

-libertatea de a ateriza pentru rațiuni necomerciale-escală tehnică.

Aceste libertăți sunt prevăzute în „Acordul asupra tranzitului serviciilor aeriene, internaționale”, așa-numitul „acord al celor două libertăți”.

În același timp, „Acordul asupra transportului aerian internațional”, așa numitul „Acord al celor cinci libertăți”, prevede pentru statele contractante:

– dreptul de a traversa teritoriul lor fără să aterizeze (innocent passage);

– dreptul de a ateriza pentru rațiuni comerciale;

– dreptul de a debarca pasageri, poșta și mărfuri îmbarcate pe teritoriul statului a cărui naționalitate o are nava;

– dreptul de a îmbarca pasageri etc., cu destinația teritoriului aceluiași stat;

– dreptul de a îmbarca și debarca pasageri etc., către sau din teritoriul oricărui stat contractant.

Aceste libertăți recunoscute prin reglementările de la Chicago din 1944 nu afectează suveranitatea statelor, ele au drept scop să faciliteze cooperarea internațională, condițiile concrete în care operează fiind de regulă precis prevăzute în convențiile bilaterale încheiate în acest scop.

Subsecțiunea D. Regimul juridic al spațiului aerian al României

Până în a doua parte a anului 1997, regimul juridic al spațiului aerian al României era reglementat prin Codul aerian aprobat prin Decretul 516/1953 și modificat prin Decretele 204/1956 și 342/1970. A apărut însă noul Cod aerian al României cuprins în Ordonanța Guvernului României 29/22 august 1997 publicată în Monitorul Oficial 208/26 august 1997. Acest nou cod a intrat în vigoare la data de l ianuarie 1998 și prin el se abrogau Codul aerian vechi (cu excepția dispozițiilor privind săvârșirea și sancționarea faptelor penale) și orice alte dispoziții contrare.

Conform reglementărilor cuprinse în acest Cod, România are suveranitate deplină și exclusivă asupra spațiului aerian național care face obiectul proprietății publice, iar activitatea aeronautică civilă pe teritoriul și in spațiul aerian internațional este reglementată prin acest nou Cod aerian, prin actele normative interne din domeniu, precum și în conformitate cu prevederile Convenției privind aviația civilă internațională, semnată la Chicago, ale altor convenții și acorduri internaționale la care România este parte.

Administrarea aviației civile în România se face de către Ministerul

Transporturilor care în calitate de organ de specialitate al administrației publice centrale, are anumite atribuții: elaborarea strategiei de dezvoltare a aviației civile, emite reglementările aeronautice specifice, reprezintă România în organismele internaționale specifice la nivel de stat și guvernamental, stabilește legăturile cu celelalte ministere, autorități publice și organizatori etc., emite reglementări obligatorii de licențiere și autorizare etc.. Tot Ministerul Transporturilor este cel care asigură elaborarea și punerea în aplicare a reglementărilor aeronautice corespunzătoare, pregătirea profesională și perfecționarea personalului aeronautic civil, certificarea și înmatricularea aeronavelor civile; inspecția și controlul acestora, anchetarea incidentelor și a accidentelor de aviație civilă, precum și controlul tehnic și inspecția de siguranță a zborului și securitate aeronautică pentru transportul aerian.

În spațiul aerian național, se desfășoară atât trafic aerian civil, cât și trafic aerian militar Acest spațiu cuprinde:

– spațiul de circulație aeriană, în care se permite activitatea aeronautică în aer și pe terenurile destinate decolărilor și aterizărilor, indiferent de apartenența și de natura activității de zbor;

– zonele rezervate, destinate activităților aeronautice de școală, de sport aeronautic, de încercare și de omologare a navelor, de natura utilitară și altele similare;

– zonele reglementate constituite din zone periculoase, zone restricționate sau zone interzise, precum și căile aeriene condiționale și zonele de activitate comună la graniță.

Spațiului aerian național îi sunt asimilate (din punctul de vedere al navigației aeriene):

– spațiul aerian de deasupra zonei internaționale a Mării Negre, alocat de Organizația Aviației Civile Internaționale (O.A.C.I.) în baza acordurilor regionale de navigație aeriană;

– spațiul aerian al altor țări, stabilit prin acorduri și convenții internaționale, în scopul asigurării serviciilor de trafic aerian, și numai pe durata delegării (deoarece acestea se fac pe baza unei delegări permanente sau pe termen limitat).

În timp de pace, ministerul Transporturilor, împreună cu Ministerul Apărării Naționale, organizează spațiul aerian național și stabilește principiile și regulile de folosire a acestuia.

Reglementările în domeniul circulației aeronavelor în spațiul aerian național sunt obligatorii pentru toate aeronavele civile indiferent de categorie și naționalitate. Aeronavele militare se supun acestor reglementări atunci când trec prin spațiul repartizat aviației civile.

În spațiul aerian național, zborul aeronavelor este permis după cum urmează:

– aeronavele civile, în baza programării și autorizației de survol;

– aeronavelor de stat românești, în conformitate cu reglementările specifice;

– aeronavelor militare străine, inclusiv celor care transportă trupe, armament, tehnică de luptă, materiale periculoase și orice alte tipuri de încărcătură care, prin natura sa, poate afecta siguranța națională, în baza autorizației de survol acordată de Ministerul Transporturilor, cu avizul Ministerului Apărării Naționale. Toate aeronavele civile care survolează teritoriul României au obligația achitării unor tarife pentru utilizarea instalațiilor și serviciilor de trafic aerian. Aceste tarife sunt nediscriminatorii pentru aceleași categorii de zburători, indiferent de naționalitatea operatorilor aerieni și de statul de înmatriculare. De la plata acestor tarife sunt excluse: aeronavele civile românești care execută misiuni oficiale, prezidențiale sau guvernamentale etc.. Pot fi scutite și alte aeronave (total sau parțial) cu aprobarea Ministerului Transporturilor.

Raporturile juridice petrecute la bordul aeronavelor civile înmatriculate în România, precum și statutul juridic al încărcăturii aflate la bordul acestora, în timpul în care aceste nave zboară în spațiul aerian al României, cu derogările stabilite de acordurile și convențiile internaționale la care România este parte.

Operațiunile aeriene civile, care pot fi efectuate pe teritoriul României, pot fi împărțite astfel:

-operațiuni de transport aerian (care pot fi publice sau în interes propriu);

-operațiuni de lucru aerian;

-operațiuni de aviație generală.

în scopul protecției mediului, Ministerul Transporturilor poate restricționa operarea aeronavelor civile pe aeroporturile din România sau în spațiul aerian național. De la această reglementare există excepții: aeronavele românești cu misiuni speciale, guvernamentale, prezidențiale, aeronavele de stat românești, aeronavele ce operează în folosul O.N.U., Crucii Roșii, Semilunii Roșii etc.. Totuși, Ministerul Transporturilor, la solicitarea administratorului aeroportului, poate aproba măsuri ce permit operarea aeronavelor civile care au impact semnificativ asupra mediului.

Dispozițiile legale din România referitoare la siguranța zborului în spațiul aerian național se aplică oricărei aeronave civile, indiferent de statul înmatriculării ori de echipajul și călătorii aflați la bord.

În scopul asigurării și siguranței zborului, Ministerul Transporturilor emite reglementări aeronautice, conforme cu reglementările, standardele, practicile recomandate și procedurile elaborate de Organizația Aviației Civile Internaționale și de alte organisme internaționale de aviație civilă la care România este parte și asigură controlul respectării acestora.

Protecția aviației civile împotriva actelor de intervenție ilicită se realizează pe baza programului Național de Securitate Aeronautică, elaborat de Ministerul Transporturilor și aprobat prin hotărârea Guvernului, Ministerul Transporturilor este autoritatea de stat responsabilă pentru dezvoltarea, implementarea și operaționalitatea acestui program.

Încălcarea prevederilor Codului Aerian atrage, după caz, răspunderea disciplinară, civilă contravențională sau penală a persoanelor vinovate. Conform prevederilor acestui cod, constituie contravenții, dacă nu au fost săvârșite în astfel de condiții încât, potrivit legii, să constituie infracțiuni, următoarele fapte: lipsa documentelor de bord, încălcările referitoare la condițiile de exploatare a tehnicii aeronautice, detestarea neautorizată de la bordul unei aeronave civile aflate în evoluție chiar dacă nu s-au produs accidente etc..

Articolul 97 al Codului aerian stipulează: „(1) Constatarea faptelor contravenționale, precum și aplicarea sancțiunilor se fac de organelor abilitate de Ministerul Transporturilor. (2) Dispozițiile prezentului capitol cu dispozițiile Legii 32/1968 privind constatarea și sancționarea contravențiilor.”

Reglementările emise de Ministerul Transporturilor în aplicarea prevederilor acestui cod sunt obligatorii pentru toți agenții economici aeronautici civili (persoane juridice autorizate să desfășoare activități în domeniul aeronauticii civile – definiție dată chiar de cod în articolul 3.11).

CAPITOLUL III – FRONTIERA DE STAT

„Frontiera, pentru mine, înseamnă siguranță…. Țara trebuie să aibă frontierele de jur împrejur, asigurând spațiul unde se derulează existența națiunii și a neamului… România nu este un pământ al nimănui. Trebuie controlat: cine intră, cine iese, cine vine și cum vine. Aici sunt situații care trebuie studiate foarte atent, ca să nu fie prea târziu… șomerii, rușii, asiaticii, prostituatele, traficanții de droguri, mafioții, rakett-ii, toți vor să intre în Europa. Pe unde ? Polonezii nu-i lasă, ungurii la fel, atunci, prin România!”

Dintre instituțiile dreptului internațional public cu cea mai pretențioasă, delicată și chiar deranjantă abordare, frontiera de stat excelează în mod deosebit astăzi, când Europa se vrea „casa comună” a popoarelor și când sintagma „fără frontiere” a devenit laitmotiv politic, „studiul și aprofundarea unora dintre noțiunile care, altădată reverberau simțăminte dintre cele mai adânci și înnobilau acțiuni patriotice, se face cu reticență”.

Secțiunea 1 – Noțiuni introductive

Subsecțiunea A. Generalități despre frontiere

Din momentul în care a devenit conștient de propria-i identitate, omul a simțit nevoia să-și marcheze ținutul cunoscut, interpunând între acesta și cele necunoscute o linie de demarcație simbolică la început, folosindu-se de arbori, cursuri de apă, stânci etc., care mai târziu a devenit un fel de limită de protecție a teritoriului ocupat. Simțul delimitării spațiului l-a precedat pe cel al proprietății individuale sau, colective.

Concepția patrimonialistă constituie de multe veacuri izvorul puterii asupra teritoriului. De aceea aceasta apare ca expresie materială a supremației, independenței și inviolabilității statului și poporului care-l locuiește.

Dintre elementele sale componente, frontiera de stat suscită cel mai mare interes. Aici s-au născut cele mai multe dintre instituțiile dreptului internațional public: aici a început comerțul, a izbucnit războiul și s-a încheiat pacea; de aici a început separarea, dar și protecția între țări și popoarele lor. în pofida aparenței sale fixități, frontiera este un perimetru efervescent, unde se întâlnesc, se influențează, se conciliază sau se ciocnesc interese supreme de stat.

Frontiera a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare. Unii cred că noțiunea de frontieră a apărut atunci când omul a intrat în faza vieții sedentare, însă, omul a avut această noțiune și în faza vieții nomade. Chiar triburile asiatice sau africane erau încadrate de frontiere la nivelul și sfârșitului deceniului patru al secolului al XX-lea.

Mișcarea și expansiunea triburilor și popoarelor au dat naștere conflictelor, care au impus modificări în consecință în zonele de graniță, frontiera tabu a devenit permeabilă, nestabilă, variabilă și violabilă. în dinamica sa, noțiunea frontierei sacre a fost depășită prin instaurarea conceptelor cuceririi și alipirii de noi teritorii.

A venit apoi limes imperii (adusă de romani), care era o frontieră nouă, dinamică, variabilă, corespunzătoare împrejurărilor care la început s-a impus ca limită provizorie a zonei de margine a oricărui teritoriu cucerit.

În decursul istoriei, conceptul frontierei a evoluat și s-a perfecționat, la început în raport de tipul formațiunii teritoriale specifice fărâmițării feudale, iar mai apoi precapitaliste, sporindu-și importanța o dată cu formarea statelor naționale, când apare noțiunea de frontieră fixă al cărui traseu este concret determinat, minuțios marcat în teren, fapt ce determină că teritoriul de stat să capete un contur cât mai exact.

Ca instituție a dreptului internațional public, frontiera de stat-în accepția recunoscută a noțiunii-capătă semnificație juridică începând cu prevederile tratatelor bizantine ale secolului al VI-lea și mai precis, către finele secolului al IX-lea, odată cu împărțirile din perioada carolingiană,, termenul de frontieră (în accepțiunea sa de astăzi) apărând însă, abia la începutul secolului al XIX-lea.

După apariția statului, noțiunea de frontieră depășește cadrul empiric al înțelesului și se manifestă ca limită juridică în cadrul căreia statul își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă, iar națiunea, dreptul său la autodeterminare.

Supremația teritorială (imperium), între limite teritoriale, manifeste, frontiere, determină abțineri din partea statelor și obligă la respectarea integrității teritoriale, constituind astfel un principiu fundamental de drept internațional.

Ca și teritoriul, frontierele au jucat un rol în relațiile internaționale, fiind supuse celor mai neprevăzute controverse. Statistic, 90% dintre disputele interstatale, inclusiv cele de astăzi, sunt în legătură cu frontierele ori cu implicații conexe acestora. Așadar, cât vor fi națiuni, popoare și state, vor exista și frontiere disputate. Oricum, unica și ultima frontieră necontestată încă, rămâne cea a spațiului extrapământean.

Astăzi, întreaga suprafață a teritoriilor terestre ale planetei aparține unor state ori entități teritoriale asimilate acestora. Procesele de distribuire și redistribuire a teritoriilor între state au urmat evoluții diferite în diverse zone geografice, în Europa, actuala configurație generală a frontierelor este rezultatul unui lung proces de atribuire și redistribuire, în cadrul căruia momentele cele mai importante le-au constituit tratatele de pace care au consfințit raporturile geopolitice în urma unor războaie, în America și Africa, actualele frontiere au fost, în general, determinate de diviziunile administrative create prin expansiunea colonială europeană, în Asia, situația frontierelor actuale este de asemenea, opera expansiunii coloniale, dar și al unor puternice rădăcini istorice, ale organizării politice, etnice și religioase din perioade anterioare colonizării.

Subsecțiunea B. Definirea frontierelor

„Orice definiție și oricare concept sunt rodul unei etimologii multiple, manifestându-se condensat sau dezinvolt, în funcție de meticulozitatea și profunzimea celui preocupat să le deslușească înțelesul și să-l redea apoi într-o ținută cât mai elevată, mai totdeauna supusă interpretării și adăugirilor”.

Fie că are sensul latinescului „frons” („cea dinainte”, „cea dintâi”) sau franco-latinescului „front” (care, se pare, a dat la noi cuvântul „fruntarie”), ale lui „krai”, „kraina” sau „krainichi” (=granița)cu înțelesul de margine, sfârșit, extremitate sau pe cel al cuvântului „hotar” (cu semnificație de limită, capăt, frontieră își păstrează actualitatea.

Din multitudinea denumirilor receptate de către specialiști și acceptate, ca atare, de dreptul internațional public, merită amintite „frontiera primitivă” sau străveche frontiera, (ager spațiu antiqus) cu caracteristici divine, ermetică, sacră și inviolabilă-proprie perioadei de început și, în bună parte antichității, apoi „frontiere limes-imperii” (de tip ager romanus, constând într-o zonă de protecție cu dezvoltare variabilă, potrivit nevoilor militare) specifică îndeosebi perioadei Imperiului Roman, cu trăsături elastice și dinamice (menită să justifice expansiunile teritoriale).

Ulterior, nu numai imperiilor europene, ci și celor asiatice, le era specifică frontiera formată dintr-o zonă sau fâșie teritorială largă „deșerte et inhabitee” a cărei proprietate se presupunea că nu aparținea nimănui și care, odată cu trecerea timpul, își restrângea noțiunea și implicit conținutul devenind o simplă „linie”.

În cartea sa „Frontiera de stat a României” d-1 Grigore Stamate, având în vedere definițiile date de Dicționarul de Drept Internațional Public, Editura Științifică și Enciclopedică București, 1982, pagina 145, dă următoarea definiție: „o linie reală sau imaginară trasată între diferite puncte pe suprafața terestră care delimitează teritoriul statelor între ele sau față de marea liberă și spațiul extraatmosferic” și de Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Editura Academiei, 1975, pagina 354, dă următoarea definiție: „linia naturală sau convențională care desparte teritoriul unui stat de teritoriul altor state sau întinderi de apă care fac parte din teritoriul său” a extras niște observații interesante.

Prima este aceea că deși traseul frontierei presupune neapărat și o anume „linie”, ea nu se confundă cu aceasta. Sub aspectul său marginilor, frontiera este într-adevăr o linie dar, și mai mult, ca limită, este o succesiune de planuri verticale care despart-începând de la baza inferioară a spațiului cosmic și terminând cu adâncimea subsolului accesibilă tehnicii moderne-un teritoriu de stat de alt teritoriu de stat. într-un asemenea context, semnificația de linie restrânge conținutul definiției și conferă un interes simplist, reducând întregul ansamblu planic la punctele de incidență ale acestuia cu suprafața terestră care, dacă este marcat artificial, devine pregnantă.

A doua este că atributul „imaginară” nu este prea fericit deoarece frontiera nu poate fi decât reală din cel puțin două puncte de vedere: este coincidența spațiului geografic pe care-l delimitează reprezentând o componentă teritorială concretă și corespunde „limitei juridice în cadrul căruia statul își exercită suveranitatea sa deplină și exclusivă, iar națiunea dreptul său la autodeterminare, cu toate efectele ce decurg din aceasta”.

A treia observație este cea referitoare la caracterul „natural” al liniei față de care își exprimă anumite rezerve: din moment ce pământul a fost dat omenirii ca un întreg, necompartimentat decât de formele de relief, frontierele nu pot fi decât artificiale pentru că sunt supuse intervenției post-originare, de cele mai multe ori arbitrară, a oamenilor, în prezent orice demarcare suportă artificial, un complet de reguli, norme și principii precis definite, în majoritate, convențional.

Din motivele mai sus invocate, cele mai adecvate definiții ar fi cele date de profesor doctor Grigore Geamănu „Frontierele aeriene sunt liniile perpendiculare care pornesc de la frontierele terestre sau acvatice în sus, până la limita inferioară a spațiului cosmic”, respective profesor doctor Marțian Niciu: „Frontierele aeriene ale unui stat sunt tot linii imaginare ridicate perpendicular pe frontierele terestre sau maritime ale statului, în spațiul aerian”.

La sfârșit se cuvine menționată definiția condensată a articolului l din Legea 56/1992: “Frontiera de stat a României desparte teritoriul statului român de teritoriile statelor vecine și marea teritorială a României de zona contiguă. Totodată, frontiera de stat delimitează în plan vertical spațiul aerian și subsolul statului român de spațiul aerian și subsolul statelor vecine.”

Secțiunea a 2-a – Clasificarea frontierelor

Subsecțiunea A. Tipuri istorice de frontieră. Încercări și modalități de clasificare

Încercările de categorisire a frontierelor au avut diverse nuanțe, preocupările specialiștilor fiind deosebit de active și de cele mai multe ori sincere, chiar dacă au avut unele conotații fanteziste, cu precădere în perioada antică și prefeudală.

În virtutea dreptului internațional, mai puțin a celui cutumiar și mai mult a școlii moderne, frontierele sau clasificat felurit, îmbogățindu-se jurisprudența și teoriile in domeniu. Unii autori le-au categorisit: naturale (orografice), convenționale și astronomice, alții: naturale și geometrice, alții: artificiale (astronomice și geometrice) și naturale, alții altfel.

Dintre frontierele Evului Mediu, merită evidențiate trei tipuri noi, inaugurate cu prilejul marilor descoperiri ale secolelor al XV-lea și al XVI-lea, în urma renumitelor expediții de explorare efectuate de Cristofor Columb, Vasco da Gama, Diaz și Magelan, ca și după în luarea în posesie, sub formă de colonii și protectorate, de către marile puteri ale vremii a unor vaste teritorii din „continentele noi”: frontiera fictivă, frontiera astronomică și frontiera geometrică.

Frontiera fictivă reprezintă o linie trasata in abstracte pe hartă și, uneori marcată și în teren pentru a determina, suveranitatea unor state asupra unor ținuturi descoperite sau necunoscute, dar și a unor teritorii presupuse existente,, în același timp, s-au impus frontierele naturale și geografice, condiționate exclusiv de particularitățile mediului fizic.

Ulterior, subsecvent frontierei coloniale a apărut și s-a impus, în condițiile revoluționare al secolului al XVII-lea, conceptul frontierei etnice al cărei precursor a fost frontiera etnografică, considerată superioară tuturor celorlalte tipuri.

Frontiera etnografică a evoluat în timp, reprezentând rezultanta aplicării a două principii fundamentale recunoscute de dreptul internațional public modern: principiul etnic și principiul autodeterminării, în această privință, specialiștii sunt unanimi în a aprecia că un astfel de gen de frontiere este propriu pentru delimitarea marilor așezări de populație majoritară, de tip națiune sau popor, în baza unor considerente istorice temeinice și nicidecum, a unor grupări minoritare de tipul națiunilor conlocuitoare în respectivele spații.

Frontiera astronomică, cu aplicație în special în „continentele noi” ale secolelor al XV-lea și al XVI-lea, se caracteriza prin aceea că urma necondiționat traseul unor paralele sau meridiane și s-a uzitat în legătură cu ținuturile foarte puțin locuite, iar frontiera geometrică pură sau combinată cu cea astronomică și fictivă era desemnată prin linii trase drept, în curbă, arc de cerc etc.. Toate aceste categorii au evoluat în timp și se manifestă, îndeosebi în perioada delimitării statelor americane.

În privința frontierei coloniale, peste vremuri, specialiștii au reținut doar ideea că aceasta n-a limitat decât sfere de influență și nu teritorii etnice și că n-a avut nici o relevanță obiectivă pentru mediul fizic sau uman.

O posibilă clasificare este cea determinată de impactul pe verticală al planurilor imaginare ce compun frontiera: aeriană, terestră (de suprafață), de adâncime, în subsidiar, singura predispusă reclasificării fiind frontiera terestră: pe uscat și pe apă. Celelalte categorii sunt auxiliare și relevante doar sub aspect didactic: geometrice, astronomice, maritime, fluviale etc.; pentru toate, la un loc, caracteristica de principiu constituind-o latura convențională a determinării și modalității concrete de stabilire.

Diferit de toate aceste clasificări mai există și așa-zisele „frontiere speciale”, nu cu un regim special ci oarecum aparte: limitele care desemnează zonele supuse sau nu controlului de frontieră din porturi, aeroporturi, zone libere sau care desemnează dependente de teritoriu în afara celui național, în cazul navelor și aeronavelor sub pavilion românesc, al sediilor misiunilor diplomatice și oficiilor consulare în străinătate. La acestea se adăugă frontiera vamală care, deși, de regulă, se confundă cu cea de stat, este „mai largă decât aceasta din urmă, în sensul că în locuri (puncte) precis determinate prin legile statului sau prin convenții bilaterale pe unde tranzitează, ori este depozitată, o mare cantitate de mărfuri se exercită controlul vamal și se percep taxele corespunzătoare”.

Subsecțiunea B. Criterii didactice de clasificare a frontierelor

În clasificarea frontierelor se urmează două criterii: cel al aliniamentelor pe care le urmează și cel al naturii spațiilor pe care le delimitează.

Conform primului criteriu, cel al aliniamentelor, frontierele pot fi: naturale, geometrice sau astronomice.

Frontierele naturale (orografice) se stabilesc ținându-se seama de anumite particularități geografice, cum ar fi albia unor râuri sau fluvii, înălțimi, văi, litoraluri etc..

Frontierele geometrice reprezintă, în general, linii drepte trasate între anumite puncte, care despart teritoriile a două state (exemplu: frontiera S.U.A.-Mexic, în lungime de 800 km, între El Paso și Oceanul Pacific).

Frontierele astronomice urmează paralelele sau meridianele globului pământesc (exemplu: frontiera S.U.A.-Canada și frontiera Coreea de Nord-Coreea de Sud).

După criteriul componentelor teritoriului, frontierele pot fi împărțite în: terestre, fluviale, maritime și aeriene.

Frontiera terestră, desparte uscatul între două state, în funcție de particularitățile terenului, ea poate urma linia crestelor munților, mijlocul mărilor sau poate fi stabilită, în linie dreaptă, geometric sau astronomic. Frontiera fluvială se stabilește, în general, pe mijlocul șenalului navigabil al fluviului ce desparte teritoriul a două state.

Frontiera maritimă delimitează marea teritorială a statelor cu litoral de marea liberă și de marea teritorială a statelor vecine.

Frontiera aeriana separă spațiile aeriene ale statelor prin linii perpendiculare imaginare care pornesc de pe frontierele terestre, fluviale și maritime până la limita inferioară a spațiului cosmic.

Secțiunea a 3-a – Stabilirea traseului frontierei de stat

Subsecțiunea A. Generalități

Frontierele, ca limite ale teritoriului de stat, concrete și practice, se circumscriu unui traseu exact, al cărui curs se stabilește artificial-în mod convențional sau impus și nu reprezintă un dat irevocabil, suportând cea mai necruțătoare dintre toate intervențiile posibile, acțiunea umană.

Stabilirea traseului frontierei de stat constituie una dintre cele mai complexe și pretențioase operațiuni de evidențiere a teritoriului de stat, premisa materială indispensabilă definirii cadrului în limitele căruia statul își exercită supremația teritorială, ca parte integrantă a suveranității sale. Numai astfel se poate manifesta nestingherit, deplin și exclusiv, suportând efectele unui principiu fundamental de drept internațional-principiul inviolabilității integrității teritoriale de stat.

În plan internațional, frontierele s-au stabilit fie prin acorduri, fie prin tratate care au marcat sfârșitul unor state militare, de mică sau de mai mare anvergură, în epoca modernă, unele frontiere ori numai anumite porțiuni de frontieră între două sau mai multe state au fost stabilite și prin hotărârile unor instanțe arbitrare internaționale ori de cele două Curți Internaționale de Justiții.

Din punct de vedere juridic, stabilirea traseului frontierei de stat se efectuează, în general, pe calea tratatelor, cu tot ansamblul de acțiuni pe care perfectarea înțelegerilor internaționale în materie îl presupune: tratative directe sau prin mijlocitori, consultări colaterale, verificări, documentări, convenirea și redactarea textelor și a anexelor, semnarea ratificarea și notificarea.

Din punct de vedere practic, însă, acesta depășește și prelungește cadrul sus menționat prin determinările din teren: măsurători, trasări, marcări, compensări, întocmirea harților, proceselor verbale de descriere, procese verbale și schițele-crochiu ale semnelor de frontiere, planșe, scheme etc..

O separare categorică între aspectele de ordin juridic și cele de natură practică este discutabilă, întrucât interferența lor este atât de necesară, încât orice fracționare s-ar repercuta negativ în planul general al complexului operațional menționat. Pentru intrarea în vigoare a unui tratat de frontieră sau cu prevederi în domeniu, calea diplomatică poate fi foarte lungă și anevoioasă, cele preconizate inițial de considerente și stipulații juridice, pentru a fi complet și definitiv, impune a se lua în atenție tot mersul evenimentelor, până la fixarea traseului frontierei de stat în teren.

„Așadar, nu întâmplător s-au produs și subzistă încă confuziile între acțiunile și documentele de delimitare și cele de marcare, respectiv, redemarcare și, în general, între ceea ce presupune conținutul acestora, chiar la niveluri cu pretenții”.

Subsecțiunea B. Delimitare, demarcare și redemarcare

Delimitarea și demarcarea reprezintă operațiunile de bază ale stabilirii oricărei frontiere de stat, care succed preliminariilor, tratativelor, înțelegerilor sau dictatului în domeniu,.

Detașate de considerentele de interes, când arbitrarul poate oricând interveni-fie cu prilejul consultărilor, fie prin impunere directă-delimitarea și demarcarea sunt operațiuni pur și simplu ce țin de resortul specialiștilor și se supun, deopotrivă, unui riguros complex de norme și principii de drept internațional și unui sistem exact de metode și procedee topogeodezice și topografice. O distincție netă între ceea ce presupune conținutul acestor noțiuni nu se poate realiza decât în plan scolastic.

Delimitarea este o operațiune politico-juridică, care constă în identificarea direcției principale și descrierea amănunțită, în cuprinsul tratatului care se încheie în scopul stabilirii frontierei, a traseului acesteia, în urma acestei descrieri se întocmește și o hartă, anexa la tratat. Deci este vorba despre o operațiune intelectuală de precizare în cuprinsul înțelegerilor internaționale a direcției și dispunerii generale a traseului frontierei de stat, descrierea de principiu a acestuia și indicarea sa pe hartă sau hărțile anexa.

Demarcarea constă într-o operațiune tehnică de fixare în teren, cu ajutorul unor semne specifice, a traseului frontierei de stat, așa a fost indicată în documentele de delimitare. Este vorba deci, de determinarea propriu zisă a liniei de frontieră, care presupune o serie de operațiuni de instalare a unor borne sau identificarea altor semne de demarcație (copaci, forme de relief natural, geamanduri etc.). Etapa demarcării este efectuată de comisie speciala care consemnează operațiunile sale într-un proces-verbal sau un raport cu hărți, fotografii etc., documente prin care se reglementează și problemele referitoare la folosirea și întreținerea drumurilor de frontieră, a cursurilor de apă, a semnelor de frontieră.

În activitatea de demarcare a frontierei, comisia mixtă aplică și anumite principii compensatorii, cum sunt: principiul respectării condițiilor locale de exploatare (reîmpărțirea proprietăților agricole etc.) și principiul respectării integrității localităților.

între delimitare și demarcare există o indisolubilă legătură, fără a se exclude, dar presupunându-se reciproc.

De regulă, delimitarea precede demarcarea și, pe când prima incubă în esență o intensă activitate teoretică, cu aplicație doar pe hartă, și scheme, fiind guvernată de norme și principii de drept internațional, cea de-a doua având un caracter preponderent practic, ingineresc, este guvernată de metode, modalități și procedee de marcare cu aplicație tehnică nemijlocită, în teren.

Ambele operațiuni sunt precedate de punerea de acord a părților limitrofe asupra principiilor în virtutea cărora se va purcede la stabilirea traseului frontierei, cu relevanță, deopotrivă, atât în privința delimitării cât și a demarcării. Altfel spus, reducerea uneia sau alteia dintre acestea în plan principal determină pe de o parte o privare a lor de conținut, iar pe de altă parte transpunerea principiilor ca atare în plan inferior, în favoarea uneia sau alteia dintre cele două operațiuni, cu precădere în sarcina delimitării.

În privința documentelor corespunzătoare celor două operațiuni se mențin confuzii și de formă și de fond, inclusiv la nivelul specialiștilor, în sensul că aceleași documente sunt catalogate fie de delimitare, fie de demarcare, fără a se decela în raport de elementele de conținut. Astfel, deși operațiunii de delimitare îi sunt proprii în exclusiv documentele de descriere a traseului frontierei de stat și hărțile anexă la înțelegerile internaționale pe care este trasată linia de frontieră, în majoritate sunt categorisite și ca documente de demarcare.

Un tratament disparat nu-și are rostul pentru că, în ultimă instanță, cea mai oportună categorisire pentru toate documentele specifice ambelor operațiuni ar fi aceea de documente-anexă la delimitarea și demarcarea frontierei sau, direct, la stabilirea traseului frontierei de stat ori, și mai simplu, documente de frontieră.

De principiu, delimitarea și demarcarea se succed orientativ, fiind efectuate de către delegațiile părților interesante în comisiile mixte interguvernamentale.

Problema care se pune este aceea a priorității uneia față de cealaltă.

În cazul dictatului, prioritară este delimitarea, iar dintre toate acțiunile subsecvente-trasarea liniei de frontieră pe hartă; în cazul determinărilor în teren (respectiv, în cazul verificărilor periodice) prioritară este demarcarea, celelalte documente realizându-se ulterior, în orice situație însa-conform uzanțelor internaționale în materie-în caz de neconcordanță între descrierea traseului liniei de frontieră-din text și cel de pe hărți sau din teren „descrierea din text va fi considerată cea justă”.

Referitor la complexitatea documentelor întocmite cu asemenea prilejuri este dificil de exprimat o concluzie; numai în cazul procesului verbal de descriere a traseului frontierei de stat româno-ungare, în urma operațiunilor din anii 1948-1951, s-au întocmit 10 volume cu materialele în cauză și 126 de hărți la scara 1:5000, ca să nu mai luăm în calcul documentele privitoare la fosta frontiera sovieto-româna, întocmite la nivelul anilor 1948-1949, care însumează un volum impresionant de documente.

Redemarcarea este o operațiune tehnică, ce constă în restabilirea demarcării frontierei după ce demarcarea inițială nu mai există, sau nu mai dă satisfacție. Este de fapt vorba despre controlul liniei de frontieră și restabilirea semnelor de frontieră deteriorate și așezarea de semne suplimentare. Ca și în situațiile inițiale, această operațiune se efectuează tot de către comisii mixte instituite în acest scop, alcătuite de obicei-exclusiv din reprezentanții părților interesate, care procedează, prin experți la fixarea în teren a noilor semne de marcare sau la reconstituirea și replantarea celor dispărute. După redemarcare, urmează o nouă descriere, noi hărți, scheme, schițe crochiu și tot ansamblul de documente menționate mai sus.

Subsecțiunea C. Principiile stabilirii traseului frontierei de stat

Principiile de stabilire a traseului frontierei de stat fac parte din categoria principiilor specifice dreptului internațional, care dau expresie unei valori specifice cu acțiune limitată, de ramură, unele dintre ele consacrate, altele noi sau în curs de definitivare. Există atât principii de stabilire a traseului frontierei de stat în sectoarele de uscat și de apă (pe apă curgătoare-pârâie, râuri și fluvii; pe lacuri, canale, păduri, sisteme hidroenergetice și de navigație, apele interioare, precum și la mare) cât și în plan aerian.

1. Principiile limitei cadastrale

Cunoscut din antichitatea romană, îl regăsim și în majoritatea documentelor de delimitarea uscatului frontierei de stat din perioada românească contemporană, cu predilecție în zona româno-iugoslavă. Astfel, potrivit articolului 2 al Protocolului privind frontiera dintre regatele român și iugoslav din 24 noiembrie 1923, traseul liniei de frontieră a, în anumite porțiuni, urmează „limita cadastrală” (la Prezlamos pe o lungime de 750 km, între Nokrin și Valcani, Nokrin și Nagy-Kikinda, Nokofalva-Vizedj, Comlașu Mare, Soultour-Szt. Hubert, s.a.m.d.).

2. Principiul detaliului de planificare

Reținut de mai toate înțelegerile internaționale, având primatul în domeniul, el este cunoscut și ca principiul liniei naturale, fiind specific sectorului de uscat dar și de apă. Conținutul său este determinat de către detaliile de planimetrie, îndeosebi naturale (râuri, lacuri, mlaștini etc.) și, mai puțin, de către cele artificiale (căi de comunicație, canale, diguri etc.).

Această modalitate, fiind cea mai la îndemână, nu presupune determinări suplimentare și are un pronunțat caracter strategic în plan militar, a subzistat de-a lungul vremurilor și-și menține și în prezent actualitatea.

3. Principiul liniei de determinant pe teren

În privința liniei de determinat pe teren, relevanță prezintă detaliile de nivelment (un mamelon, o creastă, talvegul etc.). De obicei, traseul frontierei merge în linie dreaptă (de la o cota la alta, tăind orice detaliu interpus), în linie frântă, ori, rar, în curbilinie. Acest principiu este specific frontierei de uscat româno-ungară, și româno-iugoslavă.

Deși specific sectorului de uscat, acest principiu își găsește aplicarea și în zona lacurilor, inclusiv pe apele curgătoare (zona barajului de acumulare Stânca-Costești, zona barajelor în amonte și aval de obiectivele Porțile de Fier I și Porțile de Fier II).

4. Principiul mijlocului pânzei de apă

Acest principiu este aplicabil în cazul apelor curgătoare, navigabile și nenavigabile al canalelor cu apă sau porțiunilor îndiguite.

În determinarea pe teren a liniei frontierei, mijlocul pânzei de apă se consideră o linie calculată la egala depărtare de liniile ambelor maluri, iar acolo unde aceasta nu poate fi stabilită precis se ia în calcul mijlocul suprafeței apei Ia nivelul mediu, în dreptul insulelor, traseul frontierei, urmează brațul principal.

Acest principiu s-a utilizat timp de 45 de ani pe relația apelor de frontieră navigabile cu fosta parte sovietică, iar în prezent cu Ungaria, cu Iugoslavia și cu Bulgaria.

5. Principiul talvegului

Talvegul este acea linie dintre liniile cursului fluviului care e determinată la orice epocă prin continuitatea neîntreruptă a șenalelor celor mai adânci. În cazul în care fluviul formează două sau mai multe brațe navigabile; acela dintre talvegurile particulare, care va prezenta în cursul său sonda minimă-cea mai adâncă, va fi considerat ca talveg al fluviului.

Prin descrierea liniei de frontieră între Regatul României și Regatul Iugoslaviei, făcută la Belgrad între 18-19 ianuarie 1933, se prevede o alternanță între principiul talvegului și cel al mijlocului canalului navigabil. Astfel, de la confluența cu Nera până la insula Moldova Nouă, linia frontierei de Dunăre urmează mijlocul canalului navigabil principal, apoi în zona insulei principiul talvegului pe brațul dinspre partea iugoslavă și trece din nou pe talveg în zona fostei Ada Kaleh, apoi revine, și tot așa în dreptul fiecărei insule care, în prezent, nu mai există.

6. Principiul șenalului navigabil

În aplicarea acestui principiu, România a parcurs mai multe etape impuse, în general, de tratatele de pace cu referire, în principal, la fluviul Dunărea, începând cu stipulațiile Tratatului de la Berlin din 1856 privitoare la delimitarea frontierei între statele dunărene riverane și până la Convenția româno-bulgare din 1908, abia prin Tratatul de Sevres din 1920 se înscrie principiul „șenalul principal de navigație al Dunării”.

În prezent, a devenit aplicabil Dunării în sectorul fost româno-sovietic, precum și în poțiunile navigabile ale Prutului, iar în sectorul româno-iugoslav, de-a lungul întregului curs, cu excepțiile prezentate în zona insulelor.

Ca regulă generală, pe râurile navigabile, traseul frontierei se modifică potrivit cu schimbarea naturală a mijlocului șenalului navigabil, iar în cazul insulelor traseul frontierei trece întotdeauna pe brațul care conține șenalul navigabil principal, în cazul în care, din cauza unor fenomene naturale, mijlocul șenalului navigabil principal se schimbă de pe un braț pe celălalt, traseul frontierei ți apartenența teritorială a insulelor respective rămâne neschimbată până la constatarea în comun a acestei situații și îndeplinirea formalităților prevăzute în înțelegerile internaționale și bilaterale.

7. Principiile de stabilire a frontierei în sectorul maritim

Cu toate eforturile depuse de specialiști pentru realizarea unei codificări în materie, dreptul în sine, în sectorul maritim, rămâne încă fluctuant. Un fapt rămâne însă cert: preocupările judecătorilor și experților înaltelor instanțe și comisii de arbitraj sunt departe de a fi epuizate.

Dacă în Convenția de Ia Geneva din 1958 este reținută regula echidistanței prin circumstanțele speciale, afirmată ulterior și de jurisprudența de după 1969, Convenția din 198 prin articolele 74 și 83 se limitează la o enunțare de principiu potrivit căreia un acord bazat pe dreptul internațional permite să se ajungă la o soluție echitabilă.

Convenția de la Geneva, din 1958, consacra principiul liniei mediane care își păstrează actualitatea: „în cazul când coastele a două state sunt așezate față. în față sau sunt limitrofe, nici unul dintre aceste state nu au dreptul, în lipsa unu acord contrar între ele, să-și extindă marea sa teritorială peste linia mediană ale cărei puncte sunt la distanțe egale de punctele cele mai apropiate ale liniilor de bază de la care se măsoară lățimea mării teritoriale a fiecăruia dintre cele două state”.

Potrivit aceleiași convenții, linii de demarcare între mările teritoriale a două state ale căror coaste sunt așezate față în față, sau limitrofe (cazul mării teritoriale a României), este trasată pe hărțile marine întocmite la scară mare, recunoscute oficial de statele riverane (la Marea Neagră nu avea o astfel de hartă).

8. Principiile de stabilire a frontierei aeriene

Deși prematură, forțată chiar imposibilă (după unii) stabilirea frontierei în plan altitudinal se manifestă, din ce în ce mai mult, ca necesară, actuală și realizabilă în opinia multor cercetători în domeniu, sugerându-se deja soluții de delimitare, în majoritate, bazate pe criterii tehnice științifice recunoscute.

Pornindu-se de la existența straturilor de aer din jurul Pământului și de la posibilitățile și limitele tehnice ale aviației s-au emis o serie de teze asupra înălțimii de reportare a planului frontalier, de către nume ca: Berezovski, Probst, Jukov, Kroell, Cooper, Andronvici, Niciu etc..

Având în vedere criteriile date de cele două subcomitete ale Comitetului O.N.U. pentru utilizarea spațiului extraatmosferic (pe baza opiniilor exprimate în perioada 1970-1976) domnul profesor Gr. Stamate propune neexhaustiv:

-principiul limitei, în altitudine, a aerului navigabil;

-principiul limitei altitudinale a orbitei primului satelit;

-principiul planului convențional unanim acceptat de către state, la o anumită înălțime de la nivelul mării terestre;

-combinarea, în funcție de posibilitățile și limitele tehnice de efectuare a zborurilor obișnuite, a acestor principii.

Indiferent de situație, stabilirea în mod arbitrar a frontierei, nu este binevenită și nu poate constitui un principiu de drept în materie, fie și numai pentru consecințele-i arbitrare.

Secțiunea a 4-a – Caracteristicile frontierei de stat a României

Subsecțiunea A. Dimensiunea de bază

Prea puține și nesatisfăcătoare în conținut sunt cuvintele pe care un om (cu toată puterea cunoașterii sale) le deține pentru a-l selecta pe cel mai reușit să exprime spontan și complet, tot ceea ce presupune arheul românesc al vetrei străbune. Nici măcar atât de condensatul „deosebit” nu are suficiență și încărcătură necesară pentru a dezvălui tradiția și respectul cu care se cere onorat acest minunat pământ ce identifică, ontologic, sentimentul românesc al ființei.

Poziționată de Dumnezeu, natură și om în spațiul carpato-danubiano-pontic, „la răscruce de drumuri, vânturi și istorii” foc de-nceput oaza civilizației balcanice, România sfârșitului de mileniu doi este mărginită de latitudinea estică a paralelelor de 43°37'07” și 48°15'58” și de longitudinea estica a meridianelor de 20°15'49” și 29°37'38”, încorporând o suprafață teritorială de circa 237510 km2, respectiv 23751000 ha, la o populație de peste 23 milioane de locuitori, ceea ce, cu posibilitățile impuse de estimările invocate, reprezintă aproximativ 100 de locuitori pe km2, luându-se în considerare inclusiv suprafața mării teritoriale.

Subsecțiunea B. Datele frontierei de stat

Potrivit aceluiași procedeu estimativ de calcul, frontiera de stat a României, la nivelul anului 1995, este de 3146,6 km, rezultați din însumarea cifrelor oficiale cu care se operează în prezent pentru sectorul maritim. Astfel: 444,8 km cu republica Ungară; (oficial) 631,3 km cu Republica Ucraina (neoficial: au fost incluși și cu cei 21,75 din sectorul maritim până la semnul de frontieră 1439 și încă 9,95 km pe circumferința așa-zisei limite teritoriale a Insulei Șerpilor, cu orientarea generală SE); 681,3 km cu Republica Moldova (neoficial) și 193,5 Km Ia limita dinspre larg a mării teritoriale (estimativ, anuarul statistic și alte publicații folosesc cifrele de 234-245 Km corespunzătoare dezvoltării teritoriului românesc).

Suprafața teritorială maritimă a teritoriului românesc în raport cu lungimea redusă a frontierei rezidă în forma ovoidală a configurației sale generale, cunoscut fiind ca, dintre toate figurile geometrice, din totalul estimat: 1035,7 km reprezintă frontiera de uscat, 1862,476 km-frontiera de apă și 247,424 km – frontiera maritimă (limita dinspre larg, plus sectorul de apă, cu excepția Mării Negre și a fluviului lui Dunărea), mai formează frontiera râurile Prut, Tisa, Mureș, Nera, Bilca Mică, Suceava și o serie de alte pârâie și canale la care se adaugă râurile care străbat frontiera.

Până la o nouă verificare și actualizare a documentelor de frontieră în raport de schimbările survenite în teren, rămâne cu regim incert definit traseul frontierei în sectorul cu Republica Ucraina, îndeosebi în zonele râurilor Suceava și Putna, pe Dunăre în zona insulei Maican și pe canalul Musura – Musuna și-n continuare în sectorul maritim, precum și în măsura în care nu a fost convenit, inclusiv în sectorul cu Republica Moldova.

Subsecțiunea C. Caracteristicile frontierei de stat

Datorită principiului de delimitare la care este supusă prin însuși regimul său juridic, consacrat prin înțelegerile bilaterale de frontieră, la care România este parte, frontiera de stat, în pofida fixității și rigurozității demarcării sale are dimensiuni variabile în timp. Dacă în sectorul de uscat, traseul său nu se modifică decât în situații cu totul deosebite, pe cale de excepție (de exemplu în cazul compensărilor teritoriale-situații neîntâlnite în practica românească postbelică), în sectorul de apă, traseul liniei de frontieră este fluctuant și variază în raport de deplasarea detaliului care o încorporează (mijlocul pânzei de apă, mijlocul șenalului navigabil, mai ales în zona de munte unde viiturile modifică frecvent albia pâraielor și râurilor de frontieră, traseul liniei de frontieră se modifică ca atare, oscilând cu ușurință când către un teritoriu, când către celălalt, făcând ca unul dintre cele două state să piardă sau să câștige, la un moment dat.

Repunerea în drepturile teritoriale firești, se efectuează periodic, dacă părțile nu convin altfel, iar până la proxima verificare, traseul liniei de frontieră se menține neactualizat potrivit traseului schimbat al apei de frontieră, pentru rațiuni rezultate din nevoile operative, îndeosebi de pază și supraveghere. Ca urmare, dimensiunile frontierei pe respectiva porțiune se modifică și rămân așa, până când părțile constată aceasta și de comun acord elaborează noi documente de demarcare, procedează la compensații imediate sau le transferă în perspectiva altei verificări.

De fiecare dată, cu prilejul elaborării noilor documente de demarcare și, respectiv de delimitare se raportează și datele referitoare la lungimea frontierei, care devin astfel oficiale și operante până la o nouă operațiune de demarcare sau, după caz, de redemarcare. Orice document nou de demarcare înlocuiește pe porțiunea la care se referă, vechile documente de demarcare, bineînțeles și-n asemenea situații, dacă părțile nu convin altfel.

În prezent, cele mai multe probleme în domeniul eforturilor de stabilizare a traseului frontierei de stat le ridică zona româno-bulgară a fluviului Dunărea, unde actualizarea subzistă la nivelul anului 1908, timp în care au apărut o serie de insule și în mai tot sectorul de apă de la frontiera româno-ucraineană.

Caracteristica principală a frontierei de stat a României rezidă în faptul că în conformitate cu prevederile articolului 3 din Constituție, aceasta este confidențială, prin Legea 56/1992 se prevede că „Frontiera de stat a României se stabilește prin lege, în conformitate cu prevederile teritoriale internaționale și ale înțelegerilor încheiate între statul român și statele vecine și nu poate fi modificată decât prin lege”. Și ca o pecete finală „Frontiera de stat a României este inviolabilă”, cu tot ansamblul de consecințe ce rezultă dintr-o atare sacră caracteristică.

CAPITOLUL IV – REGIMUL JURIDIC AL FRONTIEREI DE STAT

Secțiunea 1 – FRONTIERA DE STAT A ROMÂNIEI

Subsecțiunea A. Considerații generale

Frontiera de stat a României delimitează teritoriul statului român de teritoriul fiecăruia dintre statele vecine și marea teritorială a României de zona contiguă, în plan vertical frontiera de stat delimitează spațiul aerian și subsolul stalului român de spațiul aerian și subsolul fiecăruia dintre statele vecine.

Frontiera de stat se stabilește prin lege în conformitate eu prevederile tratatelor internaționale, convențiilor sau înțelegerilor încheiate de statul român cu statele vecine.

Frontiera da stat a României este marcată, de regulă, în teren, prin semne de frontieră ale căror date topogeodezice sunt prevăzute în documentele de demarcare bilaterale încheiate de statul român cu statele vecine.

Frontiera de stat a României a intrat în atenția Uniunii Europene atât din punct de vedere central și teritorial, cât și din punct de vedere legislativ.

Executivul a adoptat pe 27 iunie 2001 două ordonanțe de urgență care vizează strict obiectivul de securizare a frontierelor României. Cele două acte normative – Ordonanțele de urgență numărul 104 și 105 – sunt rezultatul unei colaborări fructuoase cu partenerul german, derulate pe parcursul convenției de twinning și consolidează fundamentul legislativ necesar alinierii la acquis-ul comunitar. Astfel, avem O. U. G. numărul 104/27.06.2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române și O.U.G. numărul 104/27.06.2001 privind frontiera de stat a României.

În principal, se impune o trecere în revistă a aspectelor de noutate care personalizează amintitele acte normative. De exemplu, Ordonanța 104 introduce elemente de precizie cu privire la rolul și statutul polițistului de frontieră, definit a fi „funcționarul public înarmat” investit cu asigurarea aplicării regimului juridic al frontierei de stat în zona de competență, care se poate extinde la 30 km de la graniță către interior, dar care, la nevoie, poate acționa și pe întreg teritoriul țării. Aceste precizări implică deja mutații semnificative în configurația misiunilor specifice.

Ceea ce este cert în momentul de față, este faptul că se definesc cu mare claritate rolul polițistului de frontieră și competențele materiale, în raport cu reglementările introduse prin O.U.G. numărul 105, privind frontiera de stat, dar și cu alte legi aplicabile la graniță. Corelarea acestor prevederi acoperă, într-o măsură semnificativă, problematică specifică infracționalității transfrontalire, punctând totodată cu precizie rolul decisiv al Poliției de Frontieră în cadrul autorităților cu atribuții pe linia controlului la frontieră.

De asemenea, sunt introduse elemente juridice specifice cooperării polițienești existente în spațiul Schengen, cum ar fi: urmărirea și supravegherea transfrontalieră, colaborarea în punctele de trecere comune deschise la frontierele interne, eliminarea sau simplificarea controlului pentru cetățenii statelor comunitare.

Deși multe dintre prevederile amintite sunt cunoscute de marea majoritate dinte noi, studiul celor două documente relevă elemente de absolută noutate, care se cuvin aprofundate.

Conform O.U.G. României numărul 105/27.06.2001 privind frontiera de stat a României (publicată în Monitorul Oficial numărul 352/30.06.201), expresiile de mai jos au următoarele semnificații:

a)frontieră de stat-linia reală sau imaginară care trece, în linie dreaptă, de la un semn de frontieră la altul ori acolo unde frontiera nu este marcată în teren cu semne de frontieră, de la un punct de coordonare la altul; la fluviul Dunărea și celelalte ape curgătoare frontiera de stat este cea stabilită prin acordurile, convențiile și înțelegerile dintre România și statele vecine, cu luarea în considerare a faptului că principiul general acceptat de dreptul internațional fluvial este acela că frontiera trece pe mijlocul șenalului navigabil principal, iar la apele curgătoare nenavigabile, pe mijlocul pânzei de apă; la Marea Neagră frontiera de stat trece pe la limita exterioară și limitele laterale ale mării teritoriale a României;

b) culoar de frontieră-fâșia de teren situată de o parte și de alta a frontierei de stat, stabilită în baza acordurilor și convențiilor de frontieră încheiate de România cu statele vecine în scopul evidențierii și protejării semnelor de frontieră;

c) fâșie de protecție a frontierei de stat-fâșia de teren constituită de-a lungul frontierei de stat în scopul protejării semnelor de frontieră și asigurării controlului accesului în apropierea liniei de frontieră;

d) frontiere interne-frontierele comune terestre ale României cu fiecare dintre statele vecine cu care s-au încheiat acorduri, convenții sau alte înțelegeri internaționale privind eliminarea controlului la frontiera comună, precum și aeroporturile pentru zborurile externe, curse regulate și neregulate, porturile maritime și fluviale pentru liniile regulate de pasageri și mărfuri care au ca punct de plecare sau ca destinație exclusivă alte aeroporturi sau porturi de pe teritoriile statelor sau comunităților de state cu care România a încheiat acorduri, convenții sau alte înțelegeri internaționale privind eliminarea controalelor la frontieră, fără escale în aeroporturi sau porturi din afara teritoriului acestora;

e) frontiere extreme – frontiera terestră și maritimă, precum și aeroporturile și porturile maritime și fluviale, dacă acestea nu reprezintă frontiere interne;

f) zbor intern-orice zbor care are ca punct de plecare sau ca destinație teritoriul României, precum și orice zbor care are ca punct de plecare sau ca destinație exclusivă teritoriile statelor sau comunităților de state cu care România a încheiat acorduri, convenții sau alte înțelegeri internaționale privind eliminarea controlului la frontieră, fără escală pe teritoriul unui stat terț;

g) stat terț-orice alt stat decât statele cu care România a încheiat acorduri, convenții sau alte înțelegeri internaționale privind eliminarea controlului la frontieră;

h) străin semnalat ca inadmisibil-persoana care nu îndeplinește condițiile de intrare în țară, prevăzute de legislația în vigoare privind regimul străinilor și persoana care nu îndeplinește condițiile pentru acordarea unei forme de protecție, conform dispozițiilor referitoare la statutul și regimul refugiaților;

i) punct de trecere a frontierei-orice loc organizat și autorizat de Guvernul României pentru trecerea frontierei de stat;

j) punct de mic trafic și punct destinat trecerilor simplificate – orice loc organizat și autorizat de Guvernul României pentru trecerea frontierei de stat a persoanelor din zona de frontieră, într-o formă simplificată, convenită prin convenții și acorduri încheiate cu statele vecine;

k) control de frontieră-activitatea desfășurată de personalul autorităților competente pentru asigurarea respectării condițiilor prevăzute de lege pentru trecerea frontierei de stat a persoanelor, mijloacelor de transport, mărfurilor și a altor bunuri;

l) infracțiune de frontieră – fapta prevăzută de lege ca infracțiune, săvârșită în scopul trecerii ilegale peste frontiera de stat a persoanelor, mijloacelor de transport, mărfurilor sau altor bunuri;

m) trecerea ilegală a frontierei de stat-trecerea peste frontiera de stat în alte condiții decât cele prevăzute de legea română;

n) transportator-orice persoană fizică sau juridică care asigură, cu titlu profesional transportul de persoane și bunuri pe cale aeriană, navală sau terestră;

o) regim de control al poliției de frontierâ-totalitatea normelor prevăzute de lege cu privire la verificările desfășurate de polițiștii de frontieră asupra persoanelor, activităților sau imobilelor aflate în zonele de competență ale poliției de frontieră, pentru constatare și sancționarea faptelor de încălcare a normelor prevăzute de lege.

Aceste noțiuni foarte clar descrise prin noua legislație de frontieră sunt în concordanță cu legislația europeană și delimitează foarte precis ce este frontiera internă și ce este frontiera externă, importanța pe care o au acordurile, convențiile sau alte înțelegeri internaționale privind eliminarea controlului la frontiera comună, în baza acestora stabilindu-se și tipul de frontieră a unei țări cu o altă țară. De asemenea, în cazul zborului intern este asimilat teritoriul României ca punct de plecare sau de destinație cu acel punct de plecare sau destinație exclusivă teritoriile statelor sau comunităților de state cu care România a încheiat acorduri, convenții sau alte înțelegeri internaționale privind eliminarea controlului la frontieră, fără escală pe teritoriul unui stat terț.

Trebuie să facem referire, în ceea ce privește străinul semnalat ca inadmisibil, la Ordonanța de urgență nr. 194/12.12.2002 privind regimul străinilor în România.

Subsecțiunea B. Regimul străinilor în România

Străinii pot intra în România pe baza documentelor valabile, recunoscute sau acceptate de statul român, dacă în acestea este aplicată viza română valabilă, în afara cazurilor în care acesta este desființată prin înțelegeri internaționale sau acte normative privind renunțarea unilaterală la obligativitatea acesteia.

Documentele de trecere a frontierei de stat, recunoscute sau acceptate de statul român conform art. 6 alin. 2 din O.U.G. nr. 192/12.12.2002, sunt pașapoartele, titlurile de voiaj, carnetele de marinar sau alte documente similare care atestă identitatea și cetățenia deținătorului, emise de autoritățile competente ale statului al cărui cetățean este străinul ori de către o entitate internațională recunoscută de statul român sau, după caz, statul în care străinul își are domiciliul, dacă acesta are statut de apatrid.

Verificarea documentelor de trecere a frontierei de stat la intrarea pe teritoriul României se efectuează de către organele poliției de frontieră, în condițiile prevăzute de lege.

De asemenea, în mod legal, în România se poate intra doar în baza acestor documente recunoscute sau acceptate de statul român, după o verificare efectuată de poliția de frontieră și prin locurile și în modurile stabilite de statul român.

La intrarea pe teritoriul României, străinii care provin din state cunoscute cu tendință de emigrare trebuie să facă dovada că dispun de mijloace de întreținere pe timpul șederii și de mijloace necesare în vederea părăsirii teritoriului României.

În cazul străinilor care vin în scop turistic cu serviciile plătite și al celor care obțin viza română pe bază de invitație, dovada că dispun mijloacele de întreținere se face cu documentele care atestă asigurarea serviciilor pe durata sejurului și, după caz, cu invitația.

Nu sunt obligați să facă dovada că dispun de mijloacele de întreținere străinii care vin în România în scop oficial confirmat de autoritățile române.

Autoritățile române care constată că un străin este în imposibilitatea de a dovedi că a intrat legal pe teritoriul României vor informa de îndată Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei ori formațiunea teritorială subordonată acesteia, care va efectua verificările corespunzătoare și, după caz, va lua măsuri potrivit competențelor sau va sesiza organele de cercetare penală.

Acordarea vizei pentru intrarea în România

1) Viza reprezintă autorizarea, materializată prin aplicarea unui colant într-un pașaport, titlu de călătorie sau alt document valabil pentru trecerea frontierei de stat. Viza permite străinului supus obligației de a o obține să se prezinte la un punct de control pentru trecerea frontierei de stat în vederea intrării în România. Faptul de a intra în posesia unei vize nu conferă un drept irevocabil de intrare pe teritoriul României.

2) Viza de tranzit aeroportuar permite străinului să treacă prin zona internațională de tranzit a unui aeroport, fără a intra pe teritoriul național, cu ocazia unei escale sau a unui transfer între două tronsoane ale unui zbor internațional. Lista cuprinzând statele pentru ai căror cetățeni este obligatorie obținerea este stabilită de către Ministerul Afacerilor Externe, în acord cu acțiunile comune ale Uniunii Europene cu privire la măsurile pentru tranzitul pe aeroporturi. Același regim se aplică și persoanelor care, fără a fi cetățeni ai acestor state, sunt în posesia unui document de trecere a frontierei de stat eliberat de autoritățile statelor respective.

3)Viza de tranzit permite unui străin care se deplasează dintr-un stat terț câtre un alt stat terț să traverseze teritoriul României. Viza de tranzit poate fi eliberată pentru unul sau două tranzituri, fără ca durata fiecărui tranzit să depășească 5 zile.

4)Viza de scurtă ședere, cu una sau mai multe călătorii, permite unui străin să solicite intrarea pe teritoriul României în alte scopuri decât imigrarea, în vederea unei călătorii neîntrerupte sau mai multor călătorii a căror durată totală să nu depășească 90 de zile în decurs de 6 luni, de la data primei intrări. Se acordă pentru:

turism;

afaceri;

vizită;

activități sportive.

5) Viza de lungă ședere este acordată pentru o ședere mai mare de 3 luni, în baza acordurilor bilaterale în materie sau în situații speciale.

6) Viza colectivă este viza de tranzit sau cea acordată pentru o durată care nu depășește 30 de zile și poate fi aplicată într-un pașaport colectiv, eliberat unui grup de străini constituit anterior solicitării vizei, cu condiția ca membrii acestuia să intre, să rămână și să părăsească teritoriul României în grup. Viza colectivă este eliberată pentru grupuri compuse dintr-un număr de 5 până la 50 de persoane. Responsabilul grupului trebuie să dispună de un pașaport individual și după caz, de o viză individuală.

Viza română se acordă de către misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, astfel:

a) la cererea străinilor titulari de documente de călătorie valabile cel puțin 6 luni peste valabilitatea vizei solicitate și recunoscute de statul român, eliberate de autoritățile țării de reședință.

b) pentru ceilalți străini aflați în țara de reședință viza se acordă numai cu aprobarea prealabilă a Ministerului Afacerilor Externe, care va fi comunicată în cel puțin 3 zile lucrătoare

Cu titlu de excepție, viza de intrare se poate acorda și de către organele poliției de frontieră în punctele de control pentru trecerea frontierei de stat, în condițiile stabilite prin instrucțiunile comune emise potrivit prevederilor articolului 6 alineatul (7) din lege. Aceste vize se vor putea acorda pentru perioade care să nu depășească 10 zile în cazul vizei de intrare și 3 zile in cazul vizei de tranzit

Lista cuprinzând țările cu tendință de emigrare se stabilește de Ministerul Afacerilor Externe, cu avizul Ministrului Administrației și Internelor.

Străinilor proveniți din statele cuprinse în lista prevăzută la articolul 11 din prezentele norme metodologice, posesori de pașapoarte simple, li se pot acorda vize de intrare, dacă prezintă misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare ale României invitația scrisă din partea unei persoane fizice sau juridice care are, după caz, domiciliul, reședința ori sediul în România, precum și o dovadă de asigurare medicală pentru perioada sejurului, în condițiile articolului 14 din lege.

Returnarea străinilor

Împotriva străinilor a căror ședere în România a devenit ilegală, ori al căror drept de ședere a fost revocat în condițiile prezentei O.U.G., precum și împotriva străinilor care au intrat ilegal în România, se poate lua măsura îndepărtării de pe teritoriul României sau se poate dispune interzicerea intrării pe teritoriul acesteia.

Pentru depistarea străinilor aflați în situațiile menționate la alineatul (1) și pentru verificarea modului în care sunt respectate normele legale cu privire la regimul juridic al străinilor, lucrătorii Direcției generale de evidență informatizată a persoanei pot organiza, în condițiile legii, controale în mediile și locurile frecventate de străini, în instituții publice ori particulare, precum și în incinta agenților economici, indiferent de proprietar sau de deținător.

Străinii care dispun de documente pentru trecerea frontierei de stat și pentru care nu suni necesare alte formalități vor fi returnați de îndată. Străinii care nu posedă astfel de documente ori cei pentru a căror returnare se impune îndeplinirea unor formalități de durată sunt cazați în centre speciale.

Străinii care nu dispun de documente pentru trecerea frontierei de stat sau de alte documente de identitate \vor fi prezentați misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare din România ale statelor ai căror cetățeni sunt, pentru audiere și pentru eliberarea unor astfel de documente. Pentru străinii proveniți din state care nu au misiuni diplomatice sau oficii consulare în România vor fi solicitate documente de trecere a frontierei de stat prin Direcția relații consulare din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

În situația în care documentul prevăzut la alineatul (1) nu a fost obținut în timp util, Direcția generală de evidență informatizată a persoanei poate elibera străinului un document de trecere a frontierei de stat standard, conform modelului folosit de statele membre ale Uniunii Europene.

Pentru returnarea unor grupuri numeroase de străini care nu dispun de documente pentru trecerea frontierei de stat, Ministerul de Interne poate solicita Ministerului Afacerilor Externe venirea în România a unor reprezentanți ai statelor de proveniență a străinilor în scopul audierii și eliberării documentelor de trecere a frontierei de stat necesare acestora.

Subsecțiunea C. Regimul juridic al frontierei de stat

Regimul juridic al frontierei de stat cuprinde totalitatea normelor prevăzute de legislația internă care privesc frontiera de stat și desfășurarea diferitelor activități in zona de frontieră, în zona aeroporturilor și porturilor deschise traficului internațional.

Asigurarea respectării regimului juridic al frontierei de stat revine autorităților care au atribuții privind controlul la trecerea frontierei de stat și autorităților administrației publice locale.

Trecerea frontierei de stat a României de către persoane, mijloace de transport, mărfuri și alte bunuri, se face prin punctele de trecere a frontierei de stat deschise traficului internațional, denumite în continuare puncte de trecere.

Trecerea frontierei de stat a României se poate face si prin alte locuri, în condițiile stabilite de comun acord prin documente bilaterale încheiate de România cutările vecie.

Trecerea frontierei de stat a mijloacelor de transport, mărfurilor și altor bunuri se face cu respectarea legilor ce reglementează regimul vamal, v

Controlul documentelor privind identitatea străinilor, membrii ai echipajelor navale care execută voiajuri internaționale și a pasagerilor pentru trecerea frontierei se efectuează cu respectarea prevederii Hotărârii Guvernului numărul 1335/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice de punere în aplicare a prevederilor Convenției privind facilitarea traficului maritim internațional (F.A.L.), adoptată la Londra la 9 aprilie 1965, cu modificările și completările ulterioare.

Subsecțiunea D. Sistemul de informare național privind circulația persoanelor și bunurilor prin frontieră

Se înființează Sistemul de Informare Național privind circulația persoanelor și bunurilor prin frontieră, denumite în continuare S.I.F., sistem unitar la nivel național, prin care se ține evidența, se prelucrează și se valorifică informațiile cu privire la criminalitatea transfrontalieră și infracțiunile de frontieră, la persoane și bunuri.

Scopul funcționării S.I.F. constă în sprijinirea acțiunilor de menținere a ordinii publice și siguranței naționale și aplicarea prevederilor legale cu privire la circulația persoanelor și bunurilor pe teritoriul României.

Autoritatea publică centrală care gestionează și răspunde de S.I.F. este Ministerul de Interne.

S.I.F. cuprinde acele categorii de date referitoare la persoane fizice și bunuri care sunt furnizate de autoritățile publice, denumite în continuare autorități semnalante, necesare asigurării respectării regimului juridic al frontierei de stat, precum și altor interese legitime ale statului.

Autoritățile semnalante răspund de verificarea datelor introduse sau transmise pentru a fi introduse în S.I.F..

În S.I.F. pot să introducă date, să le modifice, să le șteargă și să le prelucreze, autoritățile cu atribuții în domeniul apărării naționale, ordinii publice și siguranței naționale, cele cu atribuții în domeniul respectării regimului juridic al frontierei de stat, precum și autoritatea judecătorească, potrivit competențelor legale, pe baza protocoalelor, încheiate de Ministerul de Interne cu fiecare autoritate. Cu privire la persoane sunt introduse următoarele date:

a) numele și prenumele, numele anterior, pseudonimele sau poreclele care au fost înregistrate separat;

b) semnele fizice particulare, obiective și nealterabile;

c) prima literă al celui de-al doilea prenume;

d) data și locul nașterii;

e) sexul;

f) cetățenia

g) mențiunea că persoanele în cauză sunt înarmate, după caz; h) mențiunea că persoanele în cauză sunt violente, după caz; i) motivul semnalării;

j) măsura care trebuie luată.

Includerea altor date cu privire la persoane se face potrivit legii.

Datele privind străinii semnalați ca inadmisibili sunt introduse în S.LF. în temeiul unei comunicări făcute de o autoritate administrativă sau judecătorească, potrivit legii.

În situația în care motivul semnalării este săvârșirea unei infracțiuni, autoritatea semnalată comunică, odată cu semnalarea, documentele și următoarele informații care privesc cazul:

a) autoritatea care a emis cererea;

b) începerea urmării penale, existența unui mandat de arestare, a unui mandat de aducere ori a unei hotărâri judecătorești executorii;

c) natura și calificarea juridică a infracțiunii;

d) descrierea circumstanțelor săvârșirii infracțiunii, inclusiv momentul, locul, gradul de participare la infracțiune a persoanei semnalate;

e) consecințele infracțiunii, în măsura posibilităților.

Secțiunea a 2-a – Zone frontaliere cu regim special

Subsecțiunea A. Particularitățile zonelor punctelor de control pentru trecerea frontierei de stat

În prezent, în România sunt organizate și-și desfășoară activitatea peste 100 de puncte de trecere a frontierei de stat (în medie, câte un punct fiecare 30-35 km de frontieră), dintre care 66 sunt deschise traficului internațional de călători și mărfuri, iar restul deservesc micul trafic de călători și trecerea simplificată sau ocazionale, fiecare având un regim distinct de funcționare, în raport de specificul său, rutier, feroviar, portuar, aeroportuar ori combinat.

În marea lor majoritate, aceste puncte, care nu sunt altceva decât niște locuri special amenajate, se afla în nemijlocita apropiere a frontierei de stat, astfel că, în cazul micului trafic și al trecerilor simplificate sau ocazionale, trecerea prin acestea echivalează cu desfășurarea liniei de frontiere și situarea pe teritoriul oricăreia dintre statele vecine.

Problemele devin delicate, prin regimul pe care îl comportă, în cazul punctelor de trecere, cu deosebire internaționale, aflate la o anumită distanță-mai mica sau mai mare-față de traseul normal al frontierei de stat. în asemenea cazuri, cel puțin juridice, se pune problema ariei efectelor pe care le poate suporta, prin prisma legislației, un călător și mărfurile sale, din partea unora sau altora dintre autoritățile limitrofe de frontieră sau când se consideră că acesta a trecut frontiera de stat.

Divagațiile în temă fiind de notorietate, se poate concluziona că, în asemenea cazuri, „frontiera in extenso” sau „frontiera de interior” își are rolul său precumpănitor juridicește, dacă avem în vedere că, potrivit legii, trecerea frontierei se consideră acceptată după terminarea controlului din partea tuturor autorităților investite cu atribuții în acest scop și primirea „undei verzi” din partea polițistului de frontieră, atât la intrarea cât și la ieșirea prin trecere prin filtrul de control, al cărui aliniament semnifică, „linie-simbol a frontierei”.

La ieșire, trecerea frontierei este prezumată, întrucât acordarea permisiunii de trecere prin filtru nu echivalează întotdeauna cu acordarea dreptului de trecere a frontierei, acesta fiind condiționat-în cele mai multe cazuri-de conduita călătorului în porțiunea de drum dintre punctul de trecere și linia de frontieră. Cu alte cuvinte, această porțiune reprezintă o zonă frontalieră cu regim special, mărginită în interior de „frontiera in extenso” și la exterior de „frontiera propriu-zisă”. în esență, reprezintă o zonă cu regim, oarecum, neutru, atâta timp cât deplasarea este continuă, nedeviantă și fără nici un fel de angajamente ilegale ulterior controlului de frontieră.

Acest regim poate continua până în perimetrul punctului de trecere al statului vecin și, în asemenea condiții, avem de-a face cu două „frontiere in extenso” și o „frontieră propriu-zisă” sau „frontiera comună” (în unele cazuri, în amplasamentul aceluiași punct de trecere funcționează autoritățile de frontieră ale ambelor state, cele două „frontiere in extenso” constituind o „frontiera comună”, la oarecare distanță față de „frontieră propriu-zisă”, a fost o asemenea situație și la frontiera româno-ungară, la punctul rutier Borș, înainte de actuala modernizare și, subzistă încă, la punctul feroviar de trecere Curtici, pe teritoriul românesc).

În situația punctelor de trecere feroviare, neexistând nici filtre de acces, nici bariere de trecere, permisiunea de trecere considerându-se acordată odată cu terminarea controlului tuturor organelor îndrituite, distanța dintre cele două stații de cale ferată „vecine” constituie o zonă cu regim special, la care se supun atât călătorii, cât și întreaga garnitura de tren. Limitele simbolice ale acestei zone sunt mărginite de perimetrul respectivelor gări, între care se află frontiera propriu-zisă.

Pentru punctele de trecere portuare, situația are o anume specificație, întrucât raportarea zonei speciale la frontiera de stat devine desuetă datorită faptului că trecerea frontierei propriu-zise s-a executat la o distanță și mai mare decât în cazul căilor ferate, timpul de așteptare pentru efectuarea controlului de frontieră poate fi de durată iar nava, în sine, spre deosebire de tren, de pildă, reprezintă un teritoriu pe care se dorește să se treacă într-un alt teritoriu. Este vorba de o situație cu totul specială din punct de vedere frontalier, dacă avem în vedere că „nava-teritoriu străin” se află la rându-i într-un teritoriu „național străin” ea însuși constituindu-se într-un „perimetru frontalier in extenso” (urcarea sau coborârea, în condițiile legii, respectiv cu permisiunile acordate de autoritățile abilitate, reprezentând de drept trecerea frontierei).

În asemenea cazuri, trecerea „frontierei in extenso”, deși ulterioară trecerii frontierei propriu-zise, are relevanța legală scontată.

Cu totul altfel se prezintă situația în punctele de control pentru trecerea frontierei de stat aeroportuare, al cărui perimetru are, ca și în cazul porturilor, particularitatea că se află la mare distanță de frontiera propriu-zisă, în plină arie teritorială, în asemenea situații linia dublă a frontierelor de control, pe fiecare dintre ambele sensuri, încorporează „frontiera in extenso” și o „zonă de frontieră in extenso” cu câteva elemente cu o specificitate aparte.

În primul rând, înainte de intrarea în țară, călătorul traversează ceea ce se numește „zona neutră” sau „zona de tranzit”, nesupusă nici unei legislații de frontieră și față de care autoritățile de control sunt obligate la abținere, între aliniamentul filtrelor de control ale poliției de frontieră și aliniamentul ultimelor organe de control ale poliției de frontieră și aliniamentul ultimelor organe de control la trecerea frontierei se află o zona specială, care constituie „zona de frontieră in extenso”, în interiorul căreia călătorii și bagajele acestora sunt supuse controlului complex al tuturor autorităților ca atribuții la trecerea frontierei.

În al doilea rând, înainte de ieșirea din țară, între linia de control antiterorist și vamal și linia filtrelor poliției de frontieră există un spațiu, cu regim la fel de special și fără implicații conexe controlului de frontieră, aici aflându-se în plină „zonă de frontieră interioară” sau „zonă de frontieră in extenso”. Același statut îl are, pe sensul de intrare în țară, porțiunea cuprinsă între aliniamentul, filtrelor de control ale poliției de frontieră și aliniamentul de control vamal.

„Zona neutră”, premergătoare intrării în țară, are un statut cu totul aparte, având, pe lângă rolul de așteptare pentru cei în curs de clarificare a situației sau aflați în tranzit, pentru cei care urmează să-și continue călătoria, și un pregnant rol de protecție cu obligații pentru autoritățile aeroportuare, companiile de transport, dar și pentru cei în cauză. Referitor la perimetrul în incinta căruia se efectuează controlul de frontieră al aeronavelor de călători în staționare sau al aeronavelor de mărfuri, regimul său este supus legislației naționale în domeniu și comportă aceleași reguli specifice „zonă de frontieră in extenso”.

Subsecțiunea B. Particularități frontaliere ale zonei libere

În conformitate cu legislația în vigoare, în scopul promovării schimburilor internaționale pentru atragerea și folosirea capitalului străin la introducerea tehnologiilor noi și pentru sporirea posibilităților de folosire a resurselor economiei naționale „în porturile maritime și în cele fluviale ale României, în lungul Canalului Dunăre – Marea Neagră, al altor canale navigabile și în teritoriile din apropierea punctelor de trecere a frontierei se poate institui regimul de zona liberă (articolul l, Legea 84/1992)”.

Zonele libere fac parte integrantă din teritoriul statului român și suportă prevederile legislației naționale. Ele trebuie să fie precis delimitate și împrejmuite, activitățile specifice regimului de zonă liberă fiind cu desăvârșire interzise în afara acestora.

În interiorul acestor zone sunt admise mijloacele de transport, mărfurile și alte bunuri, indiferent de țara de origine, de proveniența sau de destinație, fără restricții, cu excepția acelor bunuri al căror import este prohibit pe teritoriul României, potrivit prevederilor legislației naționale sau ale convențiilor internaționale, la care țara noastră este parte.

Controlul accesului către zonele libere se efectuează de către poliția de frontiera și organele vamale din punctul de control pentru trecerea frontierei special destinate acestui scop. Orice fel de mijloc de transport, precum și mărfurile sau orice fel de bunuri admise să intre sau s iasă, pe orice cale din zona liberă, trebuie să fie însoțite de documentele prevăzute de legislația română și prevederile convențiilor internaționale în materie.

Din punctul de vedere al regimului frontalier, controlul pașapoartelor și al celorlalte documente de călătorie pentru trecerea frontierei aparținând persoanelor care intră și ies din zona liberă se efectuează de către autoritățile poliției de frontieră, potrivit prevederilor Legii 86/1992. Supravegherea vamală se face numai în limita teritorială a zonei libere.

În ceea ce privește perimetrul zonei libere din punct de vedere juridic, limita sa se supune acelorași reguli specifice liniei frontierei de stat, reprezentând, și în asemenea situații, o „frontieră in extenso”.

Autoritățile poliției de frontieră, vamale și alte autorități administrative, stipulate prin lege sau hotărârea de guvern privind înființarea zonei libere și a regiei autonome a administrației respective, care desfășoară activități în punctul de control pentru trecerea frontierei, pot efectua verificări inclusiv în interiorul zonei libere în cazul existenței unor sesizări sau când există suspiciuni privind încălcarea prevederilor legale specifice domeniului lor de acțiune, cu amenințarea prealabilă a regiei autonome a administrației respectivei zone libere.

Supravegherea de către organele abilitate de lege se efectuează pe căile de acces terestre prin instalarea de posturi fixe sau permanente de control, iar a celor fluviale sau maritime prin patrulare fluvială sau maritimă permanentă sau ocazională, în funcție de trafic, între punctele de control specifice zonei libere și celelalte puncte de control de la frontiera de stat a României, situația călătorilor, mijloacelor de transport, mărfurilor și bunurilor este corespondentă regimului general în materie (respectiv, regimul de tranzit).

Subsecțiunea C. Particularitățile teritoriale ale misiunilor diplomatice, oficiilor consulare, navelor și aeronavelor sub pavilion românesc

1. Inviolabilitatea localurilor și terenurilor aferente misiunilor diplomatice și oficiilor consulare

Este interesant de observat regimul acestora fie și numai din rațiunile principiului inviolabilității caracteristic ambelor situații, cu particularitățile fundamentale, de rigoare.

Potrivit Convenției de la Viena din 1961 asupra relațiilor diplomatice și Convenției de la Viena din 1963 cu privire la relațiile consulare, construcțiile și terenurile pe care se află localurile misiunilor diplomatice (ambasade sau legații) și ale oficiilor consulare, precum și celelalte bunuri imobile care se află în folosința acestora sunt inviolabile astfel că, în principiu, respectivele locații nu pot fi vizitate decât cu consimțământul șefului de misiune sau oficiu.

Pătrunderea în clădirile sau părțile de clădire și terenul aferent acestora și al dependințelor sale, inclusiv grădina, dacă există, indiferent în a cui proprietate se află (a statului acreditar sau a unui stat terț) este interzisă fără consimțământul șefului de misiune, respectiv de oficiu consular,,.

Această prohibiție depășește ceea ce se înțelege prin inviolabilitatea domiciliului, pentru că are în vedere nu numai interdicția săvârșirii unor acte ilicite ca atare, din partea unei persoane oarecare, ci este vorba și de o abținere care privește și statutul de reședință.

Regula inviolabilității se aplică cu privire la toate celelalte bunuri care sunt destinate pentru desfășurarea unei activități normale a misiunii diplomatice și oficiului, consular, indiferent de titlul juridic cu care acestea le dețin (proprietate a statului trimițător, a funcționarului diplomatic sau consular sau închiriate de la un terț).

Principiul inviolabilității se manifestă ca o prerogativă a statului trimițător în considerația faptului că perimetrul și clădirile, respectiv dependințele și bunurile în care și cu care își desfășoară activitatea misiunea diplomatică sau oficiul consular sunt de o deosebită importanță pentru exercitarea mandatului și funcțiilor ce le revin.

Nici în situația în care misiunea diplomatică sau oficiul consular ce deține un imobil cu titlu de locatar și acesta a fost înstrăinat nu pot fi întreprinse măsuri de executare, chiar dacă proprietar ar deveni însuși statul de reședință.

Spre deosebire de teritoriul de stat ale cărui frontiere sunt necondiționat inviolabile, în lipsa de stipulații contrare, se admite, totuși, că autoritățile statului de reședință ar putea pătrunde în limitele acestor localuri, dacă este un caz de urgență, consimțământul șefului de misiune fiind, în acest caz, prezumat.

În același timp, statul de reședință are obligația specială de a lua măsuri pentru a împiedica violarea sau deteriorarea localurilor respective și pentru a împiedica tulburarea liniștii misiunii sau postului consular ori atingerea demnității acestora.

2. Navele și aeronavele sub pavilion românesc

În vechiul drept internațional public, în încercarea de a se explica natura juridică a imunității diplomatice și insulare, precum și a acelor imunități de jurisdicție penală și civilă de care se bucură navele de război ale statelor sau chiar unele persoane, cetățeni ai altui stat, se apela cu o deosebită frecvență la instituția extrateritorialității, apreciindu-se că cei care se aflau în beneficiul acestuia, deși în mod obiectiv se aflau pe teritoriul unui stat, juridicește erau considerați în afara lui.

Realitatea contemporană a demonstrat că imunitățile pe care un stat le acordă anumitor persoane, nave sau aeronave au la bază acordurile pe care acesta le are cu statele în cauză și dorința comună ca, prin aceste statute speciale, să favorizeze îndeplinirea în condiții cât mai bune ale misiunilor acestora; toate acestea fiind expresia egalității în drepturi a statelor și cu totul izolat ex officio.

Pornind de la aceste considerente, pe cât de reale, pe atât de resimțite în practica internațională, trebuie consemnat că navele sau aeronavele sub pavilion național, în măsura în care sunt acceptate că fac parte din bunurile teritoriale românești, se prevalează de regimul general definit în convențiile menționate la care România este parte și de drepturile consacrate și recunoscute pentru trecerea inofensivă prin marea teritorială a altor state în scopul de a traversa sau de a se îndrepta către apele interioare, rade sau porturi ale acestora.

Nici un stat, în exercitarea jurisdicției sale civile, nu trebuie să oprească nici să modifice ruta unei nave străine în trecere prin marea sa teritorială în afara cazului când aceste măsuri sunt luate ca urmare a obligațiilor asumate sau a responsabilităților angajate de nava respectivă, în cursul său, sau m vederea navigației, atunci când a trecut prin apele statului riveran.

Pentru navele militare, statele riverane își rezervă dreptul de a stabili limite de acces și tranzit, dacă prin înțelegeri bilaterale nu se convine altfel.

În situația când o navă acostează într-un port al altui stat din diferite motive, ea intră sub incidența legislației acelui stat, cu excepțiile consacrate în materie.

În strâmtori, navele și aeronavele trebuie să respecte mai multe obligații atunci când exercită dreptul la trecere inofensivă în tranzit; să treacă fără întârziere, să se abțină de la orice activități, altele decât cele necesare pentru un tranzit continuu și rapid, să respecte rutele de circulație etc., iar în zona statelor, dreptul la trecere, exercitat de nave și avioanele ale unor state străine pentru a trece prin și a survola apele teritoriale, se aseamănă în anumite privințe cu dreptul la trecere în tranzit prin strâmtori.

În zona economică exclusivă toate statele se bucură de libertățile de navigație și survol, ținând seama, bineînțeles, de obligațiile ce le revin în concurs cu drepturile statului riveran și cu reglementările internaționale ui domeniul dreptului maritim.

La spațiile maritime internaționalizate, libertatea navigației este deschisă oricărui tip de navă, inclusiv celor de război și cu absența oricărui ceremonial.

Problema determinării naționalității unei nave revine fiecărui stat, regula general admisă fiind aceea că navele au naționalitatea statului al cărui pavilion sunt îndreptățite să-l arboreze, în acest sens, este necesar să existe o relație efectivă între stat și nava care arborează pavilionul său, oricărui stat revenindu-i o serie de obligații din acest punct de vedere, pentru ca însăși exercitarea libertății de navigație nu se desfășoară la voia întâmplării, ci este ținută de respectarea unor reguli specifice utilizatorului mării libere.

Deși nici un stat nu-și poate exercita jurisdicția în marea liberă, în virtutea principiilor sale teritoriale, în cazul unui abordaj sau al oricărui alt incident de navigație instituite proceduri în consecință, potrivit articolului 97 din Convenția din 1982 și altor norme de drept internațional specifice.

În privința navelor de război, acestea au o imunitate completă de jurisdicție cu privire la oricare alt stat, altul decât statul al cărui pavilion îl arborează. De același regim se bucură și alte nave folosite de un stat pentru un serviciu guvernamental necomercial.

Secțiunea a 3-a – Vecinătatea, Buna vecinătate și regimul de frontieră

Vecinătatea dintre state este nu numai un fenomen geografic și sociologic, ci și unul juridic, în dreptul internațional, vecinătatea dintre state implică un ansamblu de aspecte juridice. De aceea, în literatura de specialitate, se susține chiar existența unui „drept internațional al vecinătății” format din „ansamblul regulilor convenționale sau cutumiare internaționale privind relațiile reciproce dintre statele vecine, în porțiunile limitrofe ale teritoriilor lor”.

Principiile specifice și de bază ale regimului juridic internațional al vecinătății sunt: statele vecine nu trebuie să întreprindă, în zona de frontieră, activități dăunătoare celuilalt stat statele vecine au datoria de a adopta măsuri preventive pentru evitarea unor acțiuni, în zona de frontieră, care pot leza celalalt stat; statele vecine să dezvolte în zona de frontieră o cooperare cât mai amplă; în cazul când unul dintre statele vecine dorește să întreprindă o acțiune prin care s-ar putea afecta, în mod serios, teritoriul celuilalt stat, el este dator să informeze statul vecin de acțiunea preconizată și să se consulte cu acesta.

Regimul juridic al vecinătății poate fi cercetat sub trei aspecte principale:

a) Regimul juridic al persoanelor din zona de frontieră, prin care se asigură acestora anumite avantaje, cum sunt micul trafic de frontieră sau înlesnirile de circulație peste frontieră pentru muncitorii care lucrează în statul vecin. El presupune și unele obligații speciale pentru cei care locuiesc în zona de frontieră, în ceea ce privește construcțiile etc..

b) Un alt aspect al regimului vecinătății este domeniul serviciilor publice ale statelor vecine. Frontiera este un loc unde se întâlnesc serviciile publice ale statelor vecine. Sub acest aspect, sunt reglementările referitoare la comunicațiile feroviare rutiere etc., peste graniță, precum și cele privind colaborarea între serviciile de vamă, poliții, ale statelor vecine.

c) Al treilea aspect al regimului juridic al vecinătății este regimul bunurilor din zona de frontieră, ca și al vecinătății subterane și a protecției mediului înconjurător. Statele vecine reglementează împreună, pe bază convențională, protecția pădurilor, a plantelor, vegetației, animalelor din zona de frontieră, ca și a drumurilor etc..

Vecinătatea subterană presupune cooperarea între statele vecine în exploatarea unor zăcăminte de cărbune, petrol și gaze din zona de frontieră. Statele vecine pot colabora Ia construirea și întreținerea tunelurilor, pe sub frontiera dintre ele.

Regimul juridic al vecinătății cunoaște și reglementări referitoare la protecția mediului înconjurător, prin care se urmărește prevenirea poluării atmosferei din zona de frontieră, a apelor din aceasta zona, ca și a radiațiilor sau altor acțiuni nocive.

În privința bunei vecinătăți, se pot spune multe. Relațiile de vecinătate dintre state constituie unul dintre aspectele cele mai vechi și permanente ale relațiilor internaționale. Buna vecinătate este o condiție importantă pentru progresul lor.

În dreptul internațional contemporan, buna vecinătate se conturează ca un principiu de bază al acestui drept și al relațiilor internaționale. Acest principiu este organic legat de principiile fundamentale ale dreptului internațional. Principiul bunei vecinătăți, înseamnă ca statele să nu întreprindă acte ostile, inclusiv folosirea propriului teritoriu în acest scop, împotriva vecinilor sau altor state: statele să nu sprijine pe teritoriul lor grupuri care acționează împotriva statelor vecine; statele să se abțină de la acte susceptibile, să producă prejudicii materiale apreciabile statelor vecine sau altor state: statele să nu recurgă la acte de natură să lezeze interesele legitime ale vecinilor sau ale altor state; mass-media să nu fie folosită pentru a denigra sau calomnia statele vecine sau alte state; statele vecine să soluționeze toate diferențele dintre ele prin negocieri directe și să nu mai întreprindă atenuarea conflictelor.

Regimul de frontieră este stabilit de către fiecare stat, prin legislația sa, în conformitate cu acordurile încheiate între ele. Prin regimul de frontieră, statele urmăresc să asigure buna lor vecinătate, evitarea conflictelor de frontieră și apărarea frontierelor.

Regimul de frontieră poartă specificul fiecărui stat.

CONCLUZII

Teritoriul, alături de populație, constituie o premisă necesară a existenței statului ca entitate suverană, având o însemnătate deosebită pentru dezvoltarea social-economică și organizarea politică a oricărei comunități umane. Teritoriul de stat este condiția indispensabilă a delimitării spațiale și a acțiunii independente a fiecărui stat în raport cu celelalte state, ca subiect suveran al dreptului internațional.

Elementele naturale care alcătuiesc însă teritoriul capătă relevanța juridică internă și internațională, în cadrul și prin intermediul organizării statal administrative, ca teritoriu de stat. O serie de principii fundamentale ale dreptului internațional (respectarea inviolabilității teritoriului de stat și a frontierelor sale, obligația de a nu folosi forța și amenințarea cu forța, de a nu încălca suveranitatea și independența națională etc.) formează baza relațiilor între statele lumii.

Teritoriul de stat are largi implicații în dreptul internațional contemporan, în probleme care privesc aspecte precum: natura juridică a teritoriului de stat, componența sa, frontierele de stat și regimul de frontieră etc..

Frontiera de stat constituie, fără putință de tăgadă, una dintre instituțiile dreptului internațional public cu cea mai pretențioasă, delicată și chiar deranjantă abordare. Acum, când Europa vrea să devină „casa comună” a popoarelor și când sintagma „fără frontiere” a devenit laitmotivul politic, studiul și aprofundarea noțiunii de frontieră de stat pare cam lipsit de sens. Nu este însă așa ! Atât cât va exista teritoriul de stat, va fi strâns interconexat cu existența frontierei de stat (chiar și-n condițiile unei libertăți de circulație depline în trecerea frontierei). Frontiera își va păstra importanța delimitativă chiar și dacă va fi să fie doar la nivel ideatic. Deci și „casa comună a Europei, cea fără frontiere”, „va avea pereți”!

Noțiunea de frontieră nu va dispărea, ci va lua forma unui concept similar, acela de „perete al casei comune” europene (poate !).

BIBLIOGRAFIE

• CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, republicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 767/31.10.2003;

• LEGEA 17 din 17 august 1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale și al zonei contigue al României, publicată în M.O. numărul 99 din 9 august 1990;

• ORDONANȚA DE URGENȚĂ A GUVERNULUI numărul 104 din 27 iunie 2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de Frontieră Române;

• ORDONANȚA DE URGENȚĂ A GUVERNULUI numărul 105 din 27 iunie 2001 privind frontiera de stat a României;

• LEGEA 141 din 24 iulie 1997 privind codul vamal al României publicată în M.O. numărul 180 din l august 1997;

• ORDONANȚA GUVERNULUI numărul 29 din 22 august 1997 privind codul aerian al României publicată în M. O. numărul 208 din 26 august 1997;

• CHARLES ROUSSEAU – Droit International Public, 1953;

• GRIGORE GEAMANU – Dreptul internațional contemporan, volumele I-II, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1975;

• GHEORGHE MOCA – Drept Internațional, volumul I, Ed. Politică, București, 1983;

• CONSTANTIN ANDRONOVICI – Drept Internațional Public, Ed. Graphix, Iași, 1993;

• NICOLAE ECOBESCU, VICTOR DUCULESCU – Drept Internațional Public, Ed. Hyperion XXI, 1993;

• DUMITRA POPESCU, ADRIAN NĂSTASE, FLORIAN COMAN – Drept Internațional Public, Casa de editură și presă „Șansa”, 1994;

• TEODOR MELEȘCANU, IULIA VOINEA-MOTOC – Droit International Public, Ed. Universității București, 1996;

• MARȚIAN NICIU – Drept Internațional Public, volumul al II-lea, editura Fundația Chemarea, Iași, 1996;

• RALUCA MIGA BESTELIU – Drept Internațional – Introducere în Dreptul internațional public, Editura AII Educațional, 1997;

• GRIGORE STAMATE – FRONTIERA DE STAT A ROMÂNIEI, Ed. Militară, București, 1997;

AUREL PREDA-MĂTĂSARU – Tratat de Drept Internațional Public, Ed. Lumina Lex, 2002;

DUMITRU MAZILU – Drept Internațional Public, Ed. Lumina Lex, 2001;

FLORIAN COMAN – Drept Internațional Public, Ed. Sylvi, 2001.