Terapie Prin Arhitectura

–TERAPIE PRIN ARHITECTURĂ–

Cuprins

Motto ………………….………………………………………………..………………… pag.

Argument ……………………………………………………………………………………………….. pag.

PLAN de IDEI …….………………………………….………………..………….…….. pag.

Capitolul I. PERSOANELE CU DIZABILITĂȚI PSIHICE ȘI FIZICE

I.I Definiții; dizabilitatea

I.II.Nivel internațional-istoric, cadrul legisl…

I.III. Nivel România statistici

Capitolul I. ACTIVITĂȚI DE REABILITARE ÎN SPAȚIUL EXTERIOR@

I.I. Definiții; terapie, arhitectură senzorială, exterior, natură……… pag.

I.II. Adaptarea in arhitectură internaționala funcțiunea de reabilitare……. pag.

I.III. Adaptarea in arhitectura României funcțiunea de reabilitare ….pag.

Capitolul II. ACTIVITĂȚI DE REABILITARE ÎN SPAȚIUL INTERIOR@ pag.

II.I.Definiții;interior ………………..… pag.

Capitolul III.ÎMPLEMENTABILITATEA CELOR DOUĂ CAPITOLE ANTERIOARE ÎN LUCRAREA MEA……. pag

Capitolul IV.CONCLUZII…………….. pag

PLAN de IDEI

Motto – semnificația subiectului ales.

Argument – justificarea subiectului ales și aplicabilitatea lui în propiul proiect de diplomă.

Capitolul I

Motto

“Nu putem sti niciodata cu certitudine, ce anume este mai bine pentru copiii nostri. Putem incerca ceea ce este deja probat, putem incerca ceea ce nimeni nu a mai incercat, putem sa ascultam de ceea ce spun parintii, profesorii, medicii si specialistii, dar, cel mai bine ar fi sa incercam sa vedem ce le aduce pe chip un strop de fericire copiilor.”

Argument

Societatea umană a fost „deranjată ” în tot timp de către stigmatizații săi . Intr-o continuă căutare a perfecțiunii și a absolutului, a frumuseții fizice și intelectuale, aceasta a respins uneori violent, ceea ce ieșea din limitele normalității recunoscute social.

S-a stabilit științific faptul că, fără nici un dubiu, chiar și persoanele cu dizabilități mintale severe pot învăța mai mult decât s-a crezut. Acești indivizi au personalități distincte și se pot raporta la alte persoane ca ființe umane sensibile și deschise. Ceea ce au nevoie este deschiderea și receptivitatea din partea celorlalți membri ai societății.

Pentru întelegerea spațiului, o persoană cu dizabilitate se bazează pe toate simțurile care îi sunt active , combinând informațiile primite pentru a ajunge la o certitudine în ceea ce privește mediul înconjurător imediat. Persoanele aceea au nevoie de mai mult timp pentru a seacomoda cu un mediu nou. Prin explorarea spațiului din punct de vedere vizual, acustic , olfactiv și tactil , relaționează cu spațiul arhitectural și devin conștienți de împrejurimi .Mediul construit oferă oportunitatea de a stimula toate simțurile. În momentul în care este adaptatdoar văzului se pierd șansele exploatării maxime a relației individului cu obiectul construit și implicit se pierde prilejul de a simți pe deplin arhitectura .La fel ca și în alte câmpuri ale artei , în arhitectură s-a dezvoltat o obsesie pentru estetica vizuală a produsului și s-a ajuns la exagerarea importanței acesteia în detrimentul altor facilități .Sensibilitatea pentru frumos a devenit atât de profundă încât creatorii au lăsat la o parte ideea dearhitectură universală , făcută pentru întreg trupul uman și nu doar pentru ochi . În umanitatea arhitecturii contemporane și a orașelor este pusă atât de către filozofi cât și de către teoreticieni pe seama unui dezechilibru al sistemului senzorial .  

Persoanele cu dizabilități sunt excluse în momentul de față din societate prin metode mult mai subtile decât în trecut.Din timpuri străvechi oamenii au făcut viața persoanelor cu dizabilități , a vârstnicilor și a celormai slabi membrii ai societății un calvar .Eschimoșii iși abandonau persoanele în vârstă sau cu un anume handicap pe iceberguri , în Grecia, erau abandonați pe vârfuri de munte iar Japonezii lăsau fetele și oamenii cu probleme fizice pe culmile dealurilor , izolați și fără ajutor . Aș dori să citez dintr-un articol scris de Steve Fiffer, un fost Cercetător de Vara de la Institutul deReabilitare: "Opriți-vă pentru un moment și gândiți-vă : Și noi ne-am abandonat persoanele cu dizabilități și vârstnicii . Prin crearea unui mediu care satisface nevoile unor trupuri tinere , înformă maximă … s-au creat bariere arhitecturale. Am luat persoanele în vârstă și cu handicapde pe iceberguri și dealuri și le-am închis în casele lor ".

Ideea de a crea prin arhitectură un mediu mai sigur și mai accesibil pentru toată lumea luând în considerare particularitățile întregii populații nu este una restrictivă și nu trebuie percepută ca o barieră , ci mai degrabă ca o mare șansă . Șansa de a crește valoarea obiectului construit din punct de vedere al esteticii sale senzitive . O arhitectură care este simțită în mod plăcut de către individ devine automat valoroasă .Pentru conceperea unei astfel de arhitecturi multifațetate este nevoie de întelegerea modului în care stimulii acționează asupra trupului uman și modul în care aceștia pot fi incluși în construcții .

Capitolul I. PERSOANELE CU DIZABILITĂȚI PSIHICE ȘI FIZICE

Termenul "dizabilitate" este preferat celui de "handicap" printre altele deoarece relatia dintre cei doi nu este de sinonimie, ci de cauza-efect. Cu alte cuvinte, o persoana care prezinta o dizabilitate de orice tip se confrunta cu un handicap in momentul in care intervine perceptia sociala asupra situatiei sale. (http://www.imparte.ro/Cum-sa-donezi-inteligent/Ce-este-dizabilitatea-417.html

DIZABILITÁTE, dizabilități, s. f. Stare fizică, psihică sau mintală, care limitează o persoană în deplasare, activitate, receptare; handicap. – Dinengl. disability.

 (http://dexonline.ro/definitie/dizabilitate)

Deficienta – pierderea sau alterarea unei structuri sau functii (leziune anatomica, tulburare psihologica rezultand in urma unei maladii, accident in evolutia normala, dar si a unor carente psihoafective ( pierderea parintilor sau neglijenta pedagogica).

Deficiente frecvente : auditive, vizuale, de limbaj, intelectuale, etc.

Incapacitatea – reducerea partiala sau totala a posibilitatii de a realiza o activitate (motorica sau cognitiva) sau un comportament. Ex.: incapacitatea de comunicare, de igiena personala, de locomotie, etc. Incapacitatea depinde, dar nu obligatoriu, si de o maniera uivoca, de dificienta. Atat deficientele, cat si incapacitatile, pot fi vizibile sau invizibile, temporare sau permanente, progresive sau regresive.

Nevoi speciale- Nevoile speciale se referă la toate categoriile de trebuințe ale persoanei cu handicap, comune cu cele ale celorlalți membrii ai comunității a căror satisfacere asigură un nivel de trai decent, susține procesul de recuperare/reabilitare a persoanei și conduce la integrarea socială și participarea deplină a acesteia în condițiile unui sprijin (suport) suplimentar, întărit, diferențiat și adecvat persoanei asigurat de societate.

Handicap- dezavantaj social, rezultat in urma unei deficiente sau incapacitati care limiteaza sau impiedica indeplinirea de catre individ a unui rol asteptat de mediu. Categorii posibile: handicapuri de independenta fizica, orientare, autonomie economica, integrare sociala, etc.

Termenul de handicap vine din engleză, de la sintagma „hand in cap” care desemna un joc în care partenerii își disputau diverse obiecte personale după un preț fixat de un arbitru. Obiectele erau puse într-o căciulă (cap) și erau extrase la întamplare cu mâna (hand). Prin contractare lingvistică, consoana “n” a disparut, iar sintagma a devenit un cuvânt de sine stătător: handicap.

În secolul 18 cuvântul “handicap” începe să fie aplicat și la cursele cu cai. Deplasarea semantică a handicapului de la semnificația primară de “joc de noroc” la semnificația secundară aplicabilă la cursele de cai s-a realizat deoarece în ambele situații avea loc o evaluare comparativă a “obiectelor” aflate în competiție. În primul caz, al obiectelor personale iar în cel de-al doilea, a cailor. Prin “cursă cu handicap” se înțelegea acea cursă în care șansele inegale ale cailor erau, în principiu, egalizate prin obligația cailor mai buni de a purta o greutate în plus, în funcție de performanțele anterioare deja confirmate. Extensia conținutului semantic al handicapului continuă, de data aceasta cuprinzând oamenii. S-a trecut de la limitarea capacităților cailor la limitarea capacităților oamenilor, apoi de la limitarea capacităților umane la consecințele acestor limitări. Deplasarea semantică a termenului de handicap, de la semnificația originală restrânsă, la semnificația actuală extinsă, a fost însoțită și de o deplasare a dominației lexicale de la “egalitate în concurență”, la “dezavantajul în concurență”. O asemenea deplasare pare să constituie deja un proces încheiat și ireversibil, dovadă că, prin simpla rostire a cuvântului handicap, se induce imediat și ideea de nuanță defavorizantă.

Handicapul, indiferent de ce tip este (fizic sau mental) reprezintă o sursă de stigmatizare. Cei care suferă din cauza lui, se confruntă atât cu boala propriu-zisă cat și cu practici discriminatorii.( http://ro.wikipedia.org/wiki/Dizabilitate)

Modele de dizabilitate
Dizabilitatea este perceputa si abordata prin prisma a doua modele: medical si social.
Modelul medical defineste persoanele cu dizabilitati din perspectiva bolii sau a conditiei lor medicale. In acest model, dizabilitatea este perceputa ca problema a individului, acesta din urma fiind dependent de ceilalti si avand nevoie de tratament adecvat problemei sale. Modelul medical determina excluderea sistematica a persoanelor cu dizabilitati din societate.
Modelul social este promovat de Uniunea Europeana si pune accentul pe mediul social neadaptat nevoilor persoanelor cu deficiente, de unde rezulta si dificultatile cu care acestea se confrunta. Astfel, modelul social nu mai percepe dizabilitatea ca o problema individuala, ci ca un fapt social, generat de politica, practica, atitudini si mediul inconjurator.

Dizabilități psihice

Problemele de sănătate mintală pot afecta pe oricine, indiferent de statutul economic și social, de pregătirea profesională, de nivelul inteligenței sau de nivelul împlinirii personale.
O statistică publicată de Organizația Mondială a Sănătății spune că 1 din 4 persoane sunt afectate de o problemă de sănătate mintală pe parcursul vieții. Asta înseamnă că fiecare dintre noi cunoaște pe cineva care are/a avut/va avea probleme de sănătate mintală de diverse intensități (ex. anxietate, atacuri de panică, depresie, schizofrenie etc).
Unele probleme de sănătate mintală pot avea un impact semnificativ asupra vieții persoanei afectate: schizofrenia, tulburarea bipolară (maniaco-depresivă), Alzheimer sau demență.
Majoritatea celor cu probleme psihice, inclusiv cele grave, pot face diverse munci, în funcție de pregătirea lor, și pot păstra o slujbă pentru perioade medii și lungi. Familiile, prietenii, colegii și angajatorii trebuie să îi sprijine pentru a nu renunța la acest tip de activitate, să nu ii "ascundă" de ochii celorlalți și să-i încurajeze să ia parte la viața socială.

Dizabilități fizice

Dizabilitățile fizice care afectează oamenii pot avea diferite forme. Acestea pot fi temporare sau permanente, fluctuante, stabile sau degenerative și pot afecta părți ale corpului sau întreg corpul. Unii elevi cu dizabilități fizice, cu probleme neurologice sau au dobândit afecțiuni ale creierului pot avea dificultăți care pot fi percepute. Aceste persoane s-ar putea să aibă experiența unor bariere în procesul de învățare care să fie legată de percepția negativă a dizabilității lor și de sub-așteptări. De asemenea s-ar putea să se fi omis stadii vitale din procesul de învățământ pe perioada școlarizării, afectând dobândirea limbajului și dezvoltarea instrucției școlare.

( http://ro.qatrain2.eu/disabilities/physical-disabilities)

Dizabilități intelectuale

Dizabilitatea intelectuală este o stare caracterizată prin dificultăți majore de învățare și înțelegere, datorate unei dezvoltări incomplete a capacității intelectuale. Persoanele cu dizabilitate intelectuală au capacități intelectuale sub valorile medii descrisă de un coeficient de inteligentță de 70 sau mai puțin.
Nivelul de independență al unei persoane cu dizabilități intelectuale depinde de educația, caracteristicile personalității, oportunitățile sociale și profesionale, precum și de condițiile medicale care pot coexista cu retardul mental.

Alte dizabilități

Există și alte tipuri de dizabilități, care se manifestă încă de la vârste fragede, de pildă cele de învățare. Acestea trebuie observate și luate în serios cât mai devreme astfel încât aceste persoane să poată avea șansa la o dezvoltare normală. De exemplu, dislexia afectează capacitatea de a citi și de a scrie a copilului. Dislexia nu are legătură cu nivelul inteligenței. Metodele de educație alternative au demonstrat că acești copii pot învăța să scrie și să citească, urmând forme diverse de învățământ.

ISTORICUL ATITUDINILOR SOCIALE FATA DE PERSOANELE CU DIZABILITATI

Persoane cu deficiențe au existat dintotdeauna, puțini autori au lăsat date sau studii referitoare la atitudinea societății fată de acestea în diferite etape istorice. După Roth (1973, p. 12),'atitudinea societății față de deficienti în general, a trecut prin schimbări radicale, în conformitate cu etapele de dezvoltare a conștiinței sociale caracteristice fiecărei epoci istorice', începând din antichitate – când cei cu dizabilitătăți erau percepuți ca obiecte ale milei și sau chiar omorâți pe baza credințelor religioase – până la apariția modelului social al dizabilității și a mișcărilor pentru drepturile persoanelor cu dizabilități din ultimele 2-3 decade (Millington, 2006).

Făcând o analiză a interpretarilor date dizabilității și a reprezentărilor sociale a persoanelor cu dizabilități de-a lungul timpului, Wolfensberger (1983, apud. Chelemen, 2006b, pp. 32-34) propune o clasificare a acestora. Astfel, 'individul deviant' era perceput ca organism subuman, ca o amenințare, ca obiect al spaimei, al milei sau al ridiculizării, ca sfânt inocent, ca un organism bolnav sau ca un copil veșnic. În ce priveste atitudinea societății față de copiii cu handicap, un grup de autori (Descamp și col., 1981, apud. Vrasmas, 2001, pag. 9) evidențiază în principal 4 tipuri de reactii: exterminarea, segregarea, acordarea cetățeniei reduse și recunoașterea drepturilor egale.

Din date ce provin dinainte de 2000 i.e.n., aflăm că nasterea de copii deficienți avea valoare de prezicere a unor evenimente viitoare, profeții aveau chiar o listă cu semnificația specifică a fiecărei deformități la naștere. Rig-Veda, un poem antic sacru scris intre 3500 si 1800 i.e.n., se crede a fi prima înregistrare scrisă despre o proteză. Acest poem relatează povestea Reginei Vishpla, care și-a pierdut piciorul într-o luptă și după ce a fost echipată cu o proteză de fier, s-a întors la luptă (Millington, 2006).

Unele din primele manuscrise istorice religioase, cum sunt cărtile Vechiului Testament, au numeroase referiri la dizabilitate. De exemplu in Leviticul 19: 14 apare prima lege oarecum anti-discriminatorie: 'sa nu grăiești de rău pe surd și nici înaintea orbului să nu pui piedică', însă în cap. 21: 16-20 'Graiț-a Domnul cu Moise și i-a zis' să-i spună lui Aron că în viitor nimeni din neamul său și din rudele sale care are o meteahnă pe trup să nu se apropie să aducă daruri (nici orb, nici schiop, nici ciung, nici cel cu piciorul sau cu mână ruptă, nici chelul, nici cel cu albeată pe ochi etc.) pentru că darurile sunt sfințenii mari și chiar dacă din sfințenii poate să manânce, de perdea sa nu treacă și la jertfelnic să nu se apropie, ca să nu necinstească locașul cel sfânt. Cartea Deuteronomul (15: 11 si 28: 15-29) amintește oamenilor să fie caritabili, dar îi avertizează deasemenea că dizabilitatea este o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcătoși 'Iar dacă nu vei asculta glasul Domnului Dumnezeului tău și nu te vei sili să împlinești toate poruncile și hotărârile Lui', [.] 'să te bată Domnul cu nebunie, cu orbire și cu amorțirea inimii'.

Perceperea persoanelor cu dizabilități ca obiecte ale milei și carității își are deasemenea rădăcinile în gândirea religioasa.In Noul Testament, accentul este pus pe vindecare, persoanele cu dizabilități devenind centrul miracolelor și proverbelor lui Iisus, însă dizabilitatea este considerată încă o pedeapsă pentru păcate.

În sectiuni ale Talmudului se sugerează că 'starea de dizabilitate este una sfântă și un mijloc de a ajunge în rai, la fel și pentru cei care ajută persoanele cu dizabilități.' (Millington, 2006).

Sursa de poză;1 https//theologhia.wordpress.com/category/minuni/
2http://www.ocult-ro.com/2014/10/vrajitoria-medievala.html

Atitudinea față de persoanele cu deficiențe era influențată de cultura poporului respectiv și de anumite concepții religioase. Credința ca boală era pricinuita de o zeitate infuriată sau de o fortă supranaturală a fost larg răspândită in antichitate.

Cultul 'corpului frumos' în civilizațiile antice a dus la uciderea bebelușilor ca o practică comună. În legile grecești chiar apare ideea conform căreia până la 7 zile după naștere noul născut nu e chiar un copil, așa că poate fi eliminat fără mustrări de conștiință. Aristotel chiar sfătuia că e mai bine că cei imperfecți să fie eliminați și spunea de exemplu că 'cei născuți surzi devin insensibili și incapabili de rațiune'. În Sparta, copiii erau considerați proprietatea statului, iar cei născuți cu deformități erau lăsați să moară sau duși la Apothetae, o prăpastie în care erau aruncați, iar în societatea azteca, gradina zoologică regală includea expunerea deficientilor, care trăiau din resturi de mâncare și închisi în cuștile lor (Millington, 2006, * f.n. , 2007).

În Grecia și Roma antica, o problemă minoră cum ar fi ruperea unui braț, putea să-l transforme pe un om sanatos într-un handicapat. Grija în cazul celor deficienți era rezervata acelora, foarte puțini, care puteau să și-o permită. Majoritatea însă, ajungeau să fie marginalizati, exclusi din societate și obligați să trăiască în condiții mizere. Totuși, probabil printre cei puțini care se bucurau de sprijinul familiilor instărite din care făceau parte, în China, Egipt și în Grecia au fost și cazuri de orbi (și nu numai) instruiți și culți: muzicanți, poeti, preoți, filosofi și învățați (Roth, 1973, p. 14). Odată cu apariția legilor scrise la greci și romani, erau prevăzute dispoziții prin care societatea se obliga să-i ajute pe 'infirmi', mai ales pe cei cu deficientă dobândită în urma războaielor; cei cu dizabilități congenitale erau în continuare omorâți sau făcuți sclavi.

Sursa de poza; 1htt://www,google.ro/imgre
2 http://www.crestinortodox.ro/religiile-lumii/lapidarea-omorarea-pietre-137338.html

În ciuda acestor comportamente (puțin spus) discriminătorii în care persoanelor cu dizabilități le era contestat chiar dreptul la viață, în antichitate găsim primele incercări de cercetare știintifică a diverselor tipuri de deficiențe, precum și încercări de recuperare prin diverse metode.

În timpul lui Constantin cel Mare (307-337) creștinismul este recunoscut că religie în Imperiul Roman, rezultând modificarea radicală a atitudinilor față de persoanele cu dizabilități, prin impunerea conceptul moral-religios al milei și toleranței. În 700 e.n. apar primele azile pentru cei cu dizabilități mintale, făcute de arabi in Bagdad, Fez si Cairo. În concepția lor, boala mintală era inspirată divin, opus ideii de a fi demonică la origine; așadar, aceste facilități erau determinate de o atitudine binevoitoare. (Millington, 2006).

În evul mediu are loc o nouă schimbare a concepțiilor sociale și morale, ideile carității și milei propagate de creștinism fac că persoanele cu deficiente să fie îngrijite în aziluri organizate de către Biserica (Arcan și Ciumageanu, 1980, p. 34), însă 'atitudinea de milă ca mijloc de a-și dobândi fericirea de apoi îi transforma pe orbi [și nu numai] în cerșetori' (Roth, 1973, p. 15). Epilepsia era considerată că având cauze demonice, stăpânirea demonică fiind considerată etiologia primară și pentru bolile mintale. In secolul XV, milioane de oameni (mai ales femei) au fost omorati in Europa în urma acuzației de vrăjitorie. Multe erau femei cu dizabilitati sau mame ale unor copii cu dizabilitati (* f.n., 2007). Bolnavii mintali si deficientii mintali erau priviti de catre Luther si Calvin ca fii ai diavolului, ca fiind posedati de satan si 'pentru a scoate diavolul din ei li se aplicau tratamente inumane – erau pusi in lanturi si flagelati intr-un mod barbar'. Pentru ca erau considerati ca avand legatura cu diavolul, 'erau vanati cu haitele de caini pe latifundiile unor magnati, iar condițiile de adăpostire în ospicii se mențineau înfernale' (Arcan si Ciumageanu, 1980, p. 34).

Sursa de poza;1 http://blogs.independent.co.uk/2014/02/26/i-didnt-expect-the-spanish-inquisition/
2. http://www.tuttoitalia.hu/olaszaktualis/olasz-vatikan-tortenelem-inkvizicio-70067.html

În sec. XVII 'nebunii legati în celulele lor slujeau, ca animalele manajeriei, pentru amuzamentul publicului care-i vizită' (R. Semelaigne, apud. Arcan și Ciumageanu, 1980, p. 35). Separarea indivizilor 'anormali' în instituții speciale de tipul azilelor, era oarecum de natură să 'protejeze' individul, dar și societatea de acesta. Instituțiile au preluat aceste persoane nedorite și neatractive ca prezența fizică, scotându-le din fața publicului și astfel din fața conștiinței publice' (Gearhart si Weishahn, 1976, apud. Vrasmas, 2001, p. 10).

1. Pacient ținut captiv într-un scaun, West Riding Lunatic Asylum, Wakefield, Yorkshire cca. 1869
2.Azil de nebuni din Kalamazoo, Michigan, Statele Unite ale Americii (1870)

Sursă de poze; http://www.redescoperaistoria.ro/2014/11/23/atentie-imagini-socante-viata-in-ospicii-in-urma-cu-cateva-decenii-galerie-foto/

Abia în epoca modernă, în perioada luminismului apar primele preocupări legate de educația copiilor cu dizabilități. O ilustrare în plan pedagogic a genezei acestor preocupări poate fi identificată la Comenius in Didactica Magna(cap.IX): 'Cu cât cineva este mai greoi și mai puțin dotat de la natură, cu atât mai mult are nevoie de ajutor, spre a se elibera de marginirea și prostia sa' (apud. Vrasmas, 2001, p. 10). Primele școli pentru nevăzatori au fost înființate la sfârșitul secolului XVIII în Anglia (începând cu 1791) (Roth, 1973, p. 20). Pionierul experientelor propriu-zise de educație specială este considerat însă Itard, medicul francez care la sfârșitul secolului XVIII a încercat să educe un copil sălbatic descoperit în pădurile de la Aveyron. Tehnicile de predare-învățare elaborate de Itard au fost preluate și dezvoltate ulterior de Séquin, care intemeiază în 1837 la Paris prima școală din lume pentru educarea deficientilor mintali gravi (Arcan și Ciumageanu, 1980, pp. 36, 37). Începând cu acel moment, școlile speciale (având caracter de educație separată) se dezvoltă și se diferențiază tot mai mult, până în secolul XX.

Debutul preocupărilor instituționale de educare a copiilor cu deficiențe reprezintă un pas important în evoluția atitudinii sociale față de persoanele cu dizabilități. (etapa considerată a cetățeniei reduse). 'Copiilor, și mai cu seama tinerilor cu deficiențe, li s-a permis accesul în școli (chiar dacă erau speciale), iar apoi în ateliere protejate. – decizie care consemna schimbarea treptată a atitudinii și concepției de ansamblu a societății' (Vrasmas, 2001, p. 11). Aceste persoane au început să fie privite ca având o anumită valoare în societate, chiar dacă muncesc și învață parțial sau incomplet față de semeni și chiar dacă au nevoie de asistență specială (aceasta concepție se menține și în prezent).

Cu toate acestea, există mentalitatea că persoanele cu dizabilități trebuie educate în programe sau școli segregate, adesea departe de orașe sau de zone foarte populate; aceasta instituționalizare era de obicei pe viața – mai ales în cazul celor cu dizabilități mintale (în școli speciale de tip internat) (Casey, 2005). Condițiile în aceste instituții erau adesea inumane, departe de ideea de recuperare. Ca formă radicală a segregării, în timpul celui de-al treilea Reich au fost exterminate cca. 300.000 de persoane considerate 'subumane' (mai ales cu deficientă mintală sau boli mintale), iar ca prima alternativă de'cobai' în experimentele medicale erau folosiți cei cu deficiențe (Casey, 2005; Vrasmas, 2001).

1. Paciente primind terapie cu Radium, la începutul secolului 20
2.Sală de mese la subsol

Sursă de poze; http://www.redescoperaistoria.ro/2014/11/23/atentie-imagini-socante-viata-in-ospicii-in-urma-cu-cateva-decenii-galerie-foto/

După cel de-al doilea război mondial se intensifică preocuparea pentru educația specială a copiilor deficienți; are loc o diversificare și o creștere a numărului de instituții destinate acestei categorii de copii – perioadă numită o adevarată 'febră segregaționistă' mai ales datorită creșterii numărului de copii excluși din mediile obișnuite de viață și educație și a diversificării categoriilor de copii considerați 'anormali' din punct de vedere educațional (Ghergut, 2001,  Vrasmas, 2001, p. 11).

Despre o tratare organizată a acestor cazuri nu se poate vorbi decît târziu în istorie. Din păcate, de cele mai multe ori, asistarea acestor persoane a însemnat de fapt segregarea lor. Și la noi acesta a fost și, cu puține excepții, a rămas modul de tratare și de rezolvare a cazurilor în discuție.

1.Pacient – copil în azilul de nebuni din Cuenca, Spania (1961)
2. Spațiu de joacă amenajat în Foundling Hospital, Washington, D.C., circa 1921.

Sursă de poze; http://www.redescoperaistoria.ro/2014/11/23/atentie-imagini-socante-viata-in-ospicii-in-urma-cu-cateva-decenii-galerie-foto/

Recunoasterea drepturilor egale ale persoanelor cu dizabilitati cu semenii lor, oglindita in Declaratia universala a drepturilor omului, incepe sa fie sesizabila tot mai mult spre sfarsitul anilor '60 si determina criticarea modelului segregationist de educatie. In trecerea de la segregare la integrare, un rol important l-a jucat intensificarea miscarilor organizatiilor si persoanelor cu dizabilitati in scopul recunoasterii drepturilor egale, aparitia in 1969 a principiului normalizarii (v. cap. 1.1.), dar si rezolutiile ONU din 1971 – Drepturile persoanelor handicapate mintal si respectiv din anul 1975 – Drepturile persoanelor handicapate.

1. Masaj prin plesnire, realizat mecanic, la BC sanitarium
2. Paciente în ”cabine” cu aburi, cca 1910

Sursă de poze; http://www.redescoperaistoria.ro/2014/11/23/atentie-imagini-socante-viata-in-ospicii-in-urma-cu-cateva-decenii-galerie-foto/

Odată cu apariția dezideratului incluziunii se conturează o nouă mentalitate față de persoanele cu dizabilități și se definesc noi atitudini față de acestea din partea societății și a școlii. Astfel, după Vrasmas (2001, p. 18) școala trebuie să fie comprehensivă (adică să nu selecteze și să nu excludă), să realizeze co-educația, să fie deschisă, tolerantă, prietenoasă și democratică – fiind mai naturală prin eterogenitatea ei; se are în vedere axarea școlii pe valorizarea și integrarea tuturor copiilor, ceea ce presupune adaptarea ei la diversitatea copiilor.

http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/ISTORICUL-ATITUDINILOR-SOCIALE61.php

În India, de exemplu, și pînă astăzi există o sectă religioasă în care credincioșii trăiesc doar din pomenile adunate de către persoane cu acest tip de handicap. Bineînțeles în mănăstiri erau adăpostiți doar unii dintre acești nenorociți. Iar majoritatea dintre ei peregrinau, hoinăreau de foame căci familiile nu vroiau sau nu doreau să întrețină un copil sau o persoană lipsită de minte.

S-a stabilit științific faptul că, fără nici un dubiu, chiar și persoanele cu disabilități mintale severe pot învăța mai mult decât s-a crezut. Acești indivizi au personalități distincte și se pot raporta la alte persoane ca ființe umane sensibile și deschise. Ceea ce au nevoie este deschiderea și receptivitatea din partea celorlalți membri ai societății.

Câteva exemple de personalități faimoase cu dizabilități care au reușit să sfideze handicapul și schițează-ți un model de voință și provocare din spatele poveștii lor.

Homer- secolul VIII i. de H- poet epic grec si autorul Iliadei si Odiseea. Orb
Claudius I ndash; secolul X- imparat roman. Dizabilitati fizice incluzand paralizie partial. A scris istorii. A fost subiectul cartii si serialelor televizate: I, Claudius
Ludwig von Beethoven-. 1770-1827 compozitor german. Surd
Vincent Van Gogh-.1853-1890 pictor post impresionist. Disfunctie bipolara.
Leonardo da Vinci-. 1452-1519- geniul renasterii, un pictor, sculptor, scriitor, inginer muzician arhitect si om de stiinta. Incapacitatea de a intelege simbolurile verbale ndash; Asimbolie.
Francisco Goya-. 1746-1828 pictor spaniol. Surd.
Albert Einstein-. 1879-1955- fizician teoretic american german cu dizabilitate in invatare.
Hans Christian Andersen-. 1805-1875 scriitor danez de basme cu dizabilitate in invatare.
Auguste Renoir-. 1841-1919. pictor si sculptor impresionist francez. Dizabilitate prin artrita reumatica.
Stevie Wonder-.1950 solist african orb
Stephen Hawking-. 1942 fizician britanicsi autorul cartii " A brief history of timer". Scleroza amiotrofica laterala.
Christy Brown-. 1932-1981- romancier si poet. Complet paralizat. A scris autobiografie care a fost materializata si intr-un film pe nume My Left Foot- Piciorul meu stang.
Milton. Poetul englez (1608-1674) a orbit la varsta de 43 de ani. In aceasta perioada a creata cea mai frumoasa opera epica in versuri : Paradise Lost.
Tom Cruise, actorul american cunoscut pentru munca sa ( Top Gun, Misiune imposibila si the Last Samurai- dislexie
Virginia Woolf, cunoscuta ca autoare britanica de romane cum ar fi: Doamna Dalloway, Orlando, etc- disfunctie bipolara.
Isaac Newton- fizician englez matematician, astronom, filozof, alchimist, telog- schizofrenie si disfunctie bipolara.
George Nicolescu, solist, compozitor, profesor. Orb.

(http://www.dizabillove.ro/pg/blog/read/2258/dizabilitatea-in-istorie)

1. Ludwig von Beethoven

Sursă de poză; https://www.pinterest.com/tassindee/baha-and-all-things-related-to-deafness/

2. Vincent Van Gogh

Sursă de poză; http://de.wikipedia.org/wiki/Vincent_van_Gogh

3. Albert Einstein

Sursă de poză; http://www.world-dimension.com/opinion-editorial/editorial/big-rescue-albert-einstein-albania/

4. Stephen Hawking

Sursă de poză; https://coraifeartaigh.wordpress.com/2012/02/11/a-tribute-to-stephen-hawking/

Atitudinea în România

În țara noastră, primele instituții destinate școlarizării copiilor cu deficiențe au apărut încă din secolul XIX (1864 – Școala pentru copii surzi din Focșani) și la începutul secolului XX (în 1901 – Școala pentru nevăzători din Focșani și în 1918 – Școala pentru deficienți mintali din Cluj-Napoca) (Ghergut, 2001, Roth, 1973, p. 20). Primele încercări de depășire a modelului segregat de educație apar, interesant, între cele două războaie mondiale. La noi în țară, Legea învățământului din 1924 prevedea posibilitatea înființării în școlile obișnuite a unor clase diferențiate pentru copiii deficienți mintali, pentru cei cu probleme de sănătate și pentru copiii orbi și surdo-muti. Aceasta este prima mențiune într-un document oficial referitoare la organizarea unor structuri școlare (clase) diferențiate în cadrul școlilor de masă, deci a unor forme de învățământ integrat. Este și cazul 'claselor de perfecționare' din Franța. (Ghergut, 2001, Vrasmas, 2001, p. 11).

Cighid este numele unui Centru de Recuperare și Reabilitare pentru Persoane cu Handicap din Ghiorac, Județul Bihor, unde sute de copii cu handicap au murit uciși de foame, de frig, de boală și de indiferență. Regimul comunist n-a avut nici remușcări, nici indoieli că îi va elimina pe toți. Și totuși, unii dintre ei au fost salvați de Revoluție și de oameni cu suflet. Supraviețuitorii iadului de la Chighid depun mărturie. Aduși din leagane, cu diagnostice grave, copiii cu handicap sever ajungeau aici pe moarte. În 1990, reporterii de la Spiegel TV surprindeau într-un film documentar imagini șocante: copii lăsați să zacă în propriile fecale, urlete și sunetul obsesiv al paturilor ruginite ce se loveau de zidurile reci.

Acest lagăr a adus România în fața întregii lumi cu un mare handicap, de care se chinuie și acum să scape. Iernile, micuții se înghesuiau unii în alții ca să nu moară de frig, iar dimineața asistentele îi găseau acoperiți de promoroacă.

În perioada comunistă, a devenit notoriu pentru condițiile inumane de cazare a bolnavilor, fiind asemănat cu un lagăr de exterminare (detalii despre manipularea opiniei publice prin imagini trucate). Între 1987 și 1989, aici au murit 137 de copii. Ororile de la Cighid s-au făcut cunoscute opiniei publice, printr-un reportaj al televiziunii germane, Spiegel TV. Centrul este situat într-un fost castel, revendicat cu succes de familia contelui maghiar Tisza. (Sursa)

Cighid – Lagărul de exterminare a copiilor din România

Sursă de poze;

http://www.vestic.ro/articol_24425/cighid-–-locul-unde-erau-trimisi-copii-sa-moara-.html

După decembrie 1989, persoanele cu handicap (implicit cele cu deficență mentală) apar ca o „noutate” pentru majoritatea populației din România și generează modificări atitudinale la diferite nivele ale societății. În acele prime clipe de libertate, persoanele cu deficiențe deveneau rușinea societății, purtând vina pentru „imaginea” țării în lume.

Societatea românească are o inerție mai mare decât poate fi suportată de mulți dintre noi, astfel încât o schimbare de atitudini și de mentalități referitoare la aceste persoane cu deficiență mentală este absolut necesară.

Instituțiile (în sens social) se pot transforma și modifica, pot apare noi structuri. Importantă este însă schimbarea normelor și a mentalităților. Modul în care vor fi priviți acești copii va duce sau nu la o rezolvare a problemelor individuale sau societale pe care ei le ridică.

Copii cu deficiențe sunt percepuți de cele mai multe ori negativ, sunt marginalizați și nu de puține ori excluși din școală. Atitudinea reticentă a diferitelor categorii de populație față de această categorie de persoane deficiente mintal (începând de la persoane care au contact cu aceștia si terminând cu cei care nu au nici un fel de legatură) poate fi explicată și de o anumită rezistență – din partea acestora – la schimbare (prejudecăți, mentalități greșite), fie de o informare inadecvată privind problematica copilului cu deficiențe mitale.

,,Există un singur mod de a înțelege oamenii, anume a nu ne grăbi să-în judecăm, ci de a trăi în preajma lor, a-în lăsa să se explice, să se dezvăluie zi de zi și să se zugrăvească ei înșiși în noi,, Charles Sainte Beuve

Capitolul IV.PERCEPȚIA SPAȚIAL COLORISTICA A MEDIULUI CONSTRUIT DE CĂTRE COPII CU AUTISM

Tulburarile autiste reprezinta un spectru de conditii psihologice caracterizate de anomalii ale interactiunilor sociale si comunicatiei,precum si comportament repetitiv si interes limitat. Diferite persoane cu autism pot prezenta simptome foarte variate. Medicii considera autismul ca un spectru de tulburari, un grup de tulburari cu caracteristici similare. O persoana poate avea simptome usoare in timp ce alta severe, dar ambele au spectrul autismului.Simptomele incep de obicei inaintea de virsta de 3 ani si pot determina intirzieri sau probleme in diferite aptitudini care se dezvolta din copilarie pina in perioada de adult. 

Parintii sunt de obicei primii care observa comportamentul neobisnuit al copilului. Acesta pare diferit inca de la nastere, nu raspunde la persoane sau isi tinteste atentia la un singur obiect pentru perioade lungi de timp. Simptomele autismului pot apare si la copiii care par a se dezvolta normal. Cind un sugar devine brusc linistit, izolat, auto-distructiv sau indiferent la deschiderea sociala, este suspectat autismul. Cercetarile arata ca parintii sunt de obicei corecti in observarea acestor probleme de dezvoltare, desi pot sa nu realizeze natura specifica sau gradul problemei. 

Nu exista tratament pentru autism. Conditia nu se vindeca, dar exista moduri de a ajuta la minimalizarea simptomelor autismului si de a maximiza invatarea. Terapia comportamentala si alte optiuni terapeutice ajuta refacerea comportamentelor dorite si le reduce pe cele nedorite.Terapeutii logopezi pot ajuta persoanele cu autism sa-si amelioreze capacitatea de a comunica si interactiona cu altii. Terapia ocupationala ajuta in descoperirea modurilor de ajustare a activitatilor pentru a se potrivi nevoilor si abilitatilor pacientului. (AutismulAutor: Dr. Simona Stiuriuc)

Particularități de percepție, memorie, gândire în autism

Unii cercetători descriu autismul ca o tulburare a simturilor mai degrabă decât ca o

Disfuncționalitate socială. Autismul este uneori definit ca o disfuncționalitate senzorială, o tulburarea în care creierul nu este capabil să atribuie sens senzațiilor, să le organizeze în percepții iar în final în concepte.

Ce este percepția?

Tot ce știm despre lume și despre noi însine se întamplă prin simțurile noastre.Toate

Cunoștințele noastre sunt produsul a ceea ce vedem, auzim, simțim etc. Procesele prin care un organism colectează interpretează și întelege informația din lumea exterioară prin judecați sunt numite percepții.

Care este modul autist de a percepe lumea?

A învață cum funcționează simțurile fiecarei persoane autiste este o cheie importantă

pentru a putea înțelege acea persoană. Deși persoanele autiste trăiesc în aceeați lume fizică și se confruntă cu material brute, lumea lor perceptuală se dovedește a fi frapant de diferița decât cea a unei persoane non atutiste.

Persoanele autiste au experiențe senzoriale și perceptual diferite. Aceste experiențe pot implica hiper sau hipo sensibilitate, fluctuații între diferite volume ale percepției, dificultate în interpretarea unui sens.Toate aceste experiențe sunt bazate pe experiente reale ca și cele ale persoanelor non autiste, dar aceste experiențe pot părea, pot fi auzite sau simțite diferit și pot fi interpretate diferit.

Persoanele autiste se pare că percep totul așa cum este, de exemplu ei pot vedea lucruri fără să le interpreteze sau să le înțeleagă .

Una dintre multiplele problem cu care persoanele autiste se confruntă este imposibilitatea de a distinge între stimuli din prim plan și cei dintr-un plan mai îndepărtat. Este greu să integreze ceea ce trăieste în entități unice și separate. Le este greu să se focuseze pe un singur detaliu dintr-o scenă, și îi este aproape imposibil să-l separe de întregul peisaj.

Le este greu să se concentreze pe un stimul auditiv, de exemplu vocea unei perosane,

când in mediu se află și alți distractori, alte zgomote, de exemplu uși care se deschid, o persoana tusește, mașini trec pe lângă ei. Ei aud toate suntele la aceeași intensitate.

Această inabilitate de a separa informațiile din prin plan și cele dintr-un plan mai indepărtat poate fi privită atât ca o slăbiciune cât și ca un punct forte. Pe de o parte ei par să perceapă mai corect și o cantitate mai mare de informație. Pe de altă parte acestă cantitate neselectată de informative nu poate fi procesată în același timp și poate conduce la supraîncărcare de informații.

Se știe că persoanelor autiste nu le plac schimbările ci rutina. Dacă cel mai mic detaliu

este schimbat, de exemplu tabloul de pe perete nu este drept sau piesa de mobilier a fost mutată cativa cm mai într-o parte întreagă scenă este diferită, nu le mai este familiară. Pentru ca ei să poată recunoaște un lucru trebuie că acel lucru să fie exact în același loc în care ei îl stiu. Numai atunci vor știi ce să facă cu el. Același lucru se petrece și în cazul rutinelor dacă ceva se schimbă ei nu mai știu ce să facă, iar rezultatul e frică, stres și frustrare.

Aspecte de urmărit:

1. Observă cea mai mică schimbare din mediu

2. Nu recunoaște un mediu familiar dacă îl privește dintr-o direcție diferite.

3. Este frustrat când încearcă să facă ceva într-un mediu zgomotos și aglomerat.

4. Nu înțelege instrucțiuni dacă vorbește mai mult de o persoană

5. Nu este capabil să distingă stimuli tactili de diferite intensități.

6. Nu este capabil să distingă între mirosurile puternice de cele slabe.

7. Este neîndemânatic, se mișcă rigid.

8. Opune rezistență când se dorește schimbarea poziției capului.

Locuri stabile. Unde?

Pare atât de logic să mâncăm în sala mese, să dormim în dormitor, să ne spălăm la baie; pentru orice acțiune există și un spațiu special amenajat. Cele mai multe case au o împărțire ,,firească,,. Și noi asociem anumite comportamente cu anumite locuri; de obicei, nu dormim în camera de zi și nu mâncăm în dormitor…. Pentru unii copii, acest lucru este dificil de înțeles- nu înțeleg la ce servesc spațiile, ce comportamente se potrivesc căror spații.

În clasa de autism, acest lucru este încă și mai dificil decât acasă, căci în ce clasă poți găsi deopotrivă o încăpere de lucru, una de joc și o sală de mese?

Această înseamnă că e nevoie ca diferitelor colțuri ale clasei să le fie atribuită câte o funcție de ,,cameră,,, pentru că elevii să le fie atribuită într-un mediu previzibil; acel colț este rezervat lucrului, celălalt jocului, iar altul servirii mesei. Atunci când se organizează o sală de clasă trebuie deci avute în vedere câte activități diferite se realizează cu elevii în clasă. Se poate crea un spațiu aparte pentru fiecare activitate? Dacă aceeași masă se folosește și la mâncare, și la jocuri pentru recreere, și la lucru, acest amestec poate părea mult prea imprevizibil, și deci haotic, poate da peste cap toate așteptările și poate provoca probleme de comportament.

În mod cert este important ca ei să învețe să mănânce și să se joace împreună cu ceilalți copii, însă este de preferat ca acest lucru să se realizeze atunci când ei sunt pregătiți. Este mai bine ca, într-o primă fază, ei să fie ,,protejați,, la maximum, ca mai apoi să se pregătească integrarea.

Structurarea spațiului

Aranjarea unui spațiu pentru practică este în mare măsură similar cu organizarea unei noi clase de autiști sau a unui nou modul de tip fmilial. … Pe o parte, sala are geamuri pe toată înălțimea peretelui, cu vedere înspre grădină. Este destul de logic ca spațiul de lucru să nu fie organizat tocmai în acea parte, fiind nai degrabă destinat colțului recreerii, căruia i se va rezerva cât mai mult spațiu cu putință. În celălaltă parte a sălii este un perete orb, fără uși sau ferestre. Aici vor fi amplasate colțurile de lucru. Spațiul pentru masă va fi organizat lângă colțul pentru recreere. Aceasta este , în linii mari, prima structurare a spațiului….

Spațiul structurat nu este un scop în sine, ci un punct de plecare, un mijloc de a-i elibera pe copii de tulburările de concentrare.

În timpul acestei practici trebuie să fie modificat în mod special spațiul pentru recreere. Pe desen observați că este bine delimitat, cu mobilă și banchete. Granițele dintre colțul pentru recreere, spațiul pentru masă și cel pentru lucru sunt foarte bine marcate din punc de vedere vizual, chiar și cu obiecte.

Una din strategiile educative cele mai importante în ceea ce privește probleme comportamentale este adaptarea mediului înconjurător, acesta trebuind să fie cât mai individualizat cu putință.

(Autismul- Teorie și intervenție educațională, Theo Peeters, editura Polirom 2009 Iași)

Sursa de poză; Autismul- Teorie și intervenție educațională, Theo Peeters, editura Polirom 2009 Iași, pag.73

Memoria în autism

Multe persoane autiste nu-și amintesc în mod verbal, dar în timp ce-și amintesc ei văd,

aud, simt, miros sau să guste cuvintele în mintea lor. Gândul despre ceva produce experiențe reale pe care le-au avut când s-au întâlnit cu acel lucru sau eveniment pentru prima dată. Ei inmagazinează memoriile vizuale, auditive, olfactive, gustative și tactile, care sunt foarte reale.

De exemplu, gândul despre o textură care nu le place poate să cauzeze senzația de piele de găină, friguri.

Unele persoane autiste în timp ce au o memorie excelentă au probleme cu recunoașterea fețelor, a literelor și obiectelor fără să le vizualizeze în mod activ. Unii au o foarte bună memorie auditivă care le dă posibilitatea să repete o serie lungă de lucruri pe care au auzit-o. Unii pot să înregistreze o piesă muzicală în mintea lor iar apoi să o cânte perfect la un instrument.

Unii pot să “audă” conversații în amintirile lor sau chiar întregi situații. E ca și cum ar reda caseta unei conversații, cântece auzite etc.

Este un alt paradox întâlnit în autism. De exemplu ei pot să uite ce trebuie să cumpere de la magazin, dar în schimb sunt încapabili să uite hainele care le-a purtat o persoană, modul în care era aranjată mobile dintr-o casă din care s-au mutat de mulți ani.

Multe personae autiste sunt incapabile să-și aducă aminte decât dacă primesc un imbold.

Ei nu pot in mod voluntar să-și acceseze informația stocată. Oarecum dacă sunt promptati cu anumite cuvinte, prin anumite intonații, gesturi, sau într-o anumită ambianță, ei își pot uimi părinții cu cunoștințele pe care le-au acumulat. Ei nu au un auto control asupra bazei lor de date, sau asupra informatiilor pe care le dețin și sunt dependent de acele imbolduri pe care le primesc de la cei din jur.

Găndirea în autism

Se pare că sunt 2 tipuri de gândire la persoanele autiste: cu gândire în totalitate perceptual, de obixei este vizuală și cu gândire muzicală, matematică și bazată pe amintiri.Studiile arată că gândirea verbal și vizuală funcționează prin diferite sisteme cerebrale.

Aceste studii arată că în cazul pacienților cu leziuni cerebrale un system poate fi avariat în timp ce alt sistem poate să fie normal. În autism sistemele care procesează informațiile vizuale și spațial sunt intact.

Una dintre caracteristicile autismului este remarcabilă abilitate a persoanelor de a excela în ceea ce privește aptitudinile spațial și vizuale în timp ce au performanțe slabe când vine vorba de abilități verbale.Pentru cei care au gândire vizuală( gândire în imagini), cuvintele sunt ca un al doilea limbaj, procesele gândurilor lor sunt diferite decât ale celor cu gândire bazată pe limbaj.

Ideile sunt exprimate ca și imagini în gândirea vizuală. Pot să ia lucruri separate și să le pună împreună în construcții complete în imaginația lor. Ei pot să manipuleze imagini pentru a rezolva probleme.

Cei cu o gândire visuală îți pot chiar vedea gândurile . Lucrurile se petrec că un film în

mintea lor pentru a-i ajuta să înteleagă ceea ce se întâmplă în jurul lor.

Ei au dificulate cu informațiile verbale lungi și prefer textile scrise.gândirea vizuală este foarte rapidă și nu este secvențială.Deseori persoanele autiste au o memorie auditivă limitată în timp.Au dificultăți în a-și aminti instrucțiuni auditive constând în 3 pași sau chiar mai mult.dar când aceste instrucțiuni le sunt prezentate în pași vizuă- desene, poze etc le este mult mai ușor, deoarece îi ajută să traducă din auditiv în vizual.

Copii autisti învață mai întâi substantivele, deoarece astea sunt mai ușor de asociat în mintea lor cu poze, imagini. Cuvintele nu capătă sens pentru ei decât atunci când au o imagine vizuală care să-i ajute să le fixeze în memorie.Au probleme cu acele cuvinte care nu pot fi reprezentate în imagini mentale.

Unele persoane autiste care nu au o gândire vizuală pot gândi în secvențe auditive în loc să folosească imagini vizuale, ei operează cu clipuri audio specifice. Pentru ei este mult mai ușor să înțeleagă semnalele sonore decât pe cele vizuale cum ar fi poziția corpului, expresii faciale,gesturi.

(PARTICULARITATI DE PERCEPTIE, MEMORIE, GANDIRE IN AUTISM -BROSURA PARINTIANI-ANA MARIA)

Piaget a considerat că toți copiii trec printr-o serie de perioade distincte în dezvoltarea intelectuală. Astfel, stadiile dezvoltării copilului propuse de Piaget sunt:

Sursă ; Schopler, E., Mesibov, G. (ed), Diagnosis and Assessment in Autism, New York, Plenum Press, 1988

Elemente senzoriale Autismul este o conditie senzoriala care afecteaza unul sau mai multe din simturile copiilor: Atingerea: Un copil poate fi foarte sensibil la atingere si poate rezista unui contact apropiat,imbratisarea etc.chiar si din partea parintilor sai. Sunetul: Cu siguranta anumite sunete nu pot fi suportate de un copil autist. Gustul: Cateodata nici mancarea nu poate fi suportata de catre un copil cu autism. Unii copii mananca doar cateva feluri de mancare. Unii copii pot demonstra ca au preferinte sigure, care de obicei altii nu le folosesc.Sight: 
Mediul de invatare.Un copil cu autism trebuie sa inceapa munca intr-un mediu tacut si fara altceva care sa-I distraga atentia . Oricum, lumea reala nu este una sterila.O clasa de copii poate fi foarte galagioasa.Trebuie introdus treptat intr-un mediu de invatare. Singura cale de a incepe este aceea cu usile si geamurile inchise si dupa o perioada de timp, treptat acestea pot fi deschise. Se poate bineinteles si introduce o muzica linistitoare, ridicand treptat volumul sunetului, timp de o saptamana.Daca veti gasi copilul ca nu se poate concentra, reduceti nivelul de zgomot si reincepeti din nou treptat.

,,Tratarea autismului; pregătirea pentru o viațaă plină de sens pentru a putea pregăti pe cineva cu autism pentru o viață cît mai plină de sens, nu este de nevoie nici de terapii, nici de trucuri.Terapie prin îmbrățișare, terapie prin muzică , terapie cu ajutorul caliilor sau delfinilor, terapie subacvatică, terapie cu ajutorul tranbulinei, a cearșafurilor umede, nimic din ceea ce pare ciudat nu lipsește din lumea autismului. Se pare că nu există limite în felul în care se poate profita de deznădejdea unor oameni. Însă ceea ce este imprortant este să înțelegem autismul și să acționăm în consecință.,, Autismul-Teorie și intervenție educațională- Theo Peeters, Editura Polirom, Iași 2009

II.IV. Pentru a ajuta copilul, este necesar să fie ajutați părinții

Pentru a ajuta copilul cu dizabilități, mai întâi este necesar să fie ajutați părinții. Este însă o sarcină dificilă de început, pentru că primul pas, uriaș, este tocmai acceptarea diagnosticului stabilit copilului lor. Ori, aici nu poate să intervină psihologul; din moment ce o persoană consideră că nu are o problemă, nimeni nu-i poate demonstra contrariul. Diagnosticul poate să fie devastator pentru unii părinți, în timp ce pentru alții poate să fie o ușurare faptul că, în sfârșit, primesc o explicație medicală, științifică, pentru simptomele copilului. Unii părinți pot fi copleșiți de teama și durerea de a nu mai ajunge la viitorul sperat pentru copil. Nimeni nu se așteaptă să aibă un copil cu dizabilități în dezvoltare.

De exemplu; diagnosticul cu autism poate să fie traumatizant. Părinții sunt obligați să treacă prin această experiență, pe care nu o pot evita….. Sunt părinți care refuză să accepte diagnosticul, indiferent cât de mult încearcă psihologul să-i determine să poarte o discție espre cufundarea în această zonă periculoasă. Dar sunt și părinți care, după acceptarea diagnosticului, își exprimă sentimentele cu o demnitate dezarmantă, care, dacă este completată și de un echilibru interior, îi poate ajuta să facă mai repede pașii necesari pentru o intervenție optimă asupra copilului.Aceștia sunt părinții care au o relație de cuplu solidă și vor fi uniți de gravitatea problemei pe care o au de rezolvat. Din păcate, acestea sunt episoade rare, când părinții sunt împreună implicați și dedicați întru-totul cauzei copilului lor. ( Cu autismul la psiholog- Liviu Predescu, Editura for you, București 2011 p.25)

Părintele implicat își asumă, de unul singur, răspunderi prea mari, sarcina care depășesc cu mult capacitățile sale, care sunt totuși umane și limitate. Apare suprasolicitarea afectivă, fizică, socială. Apare oboseala, tensiunea, spaima continuă că nu va face față. Părintele este solicitat în exces și intră într-un cerc vicios.Vrea să-și îndeplinească îndatoririle față de familie. Vrea să rezolve problemele pe care le are copilul său…Vrea, se străduiește. Dar începe să nu mai dea randament, începe să obosească, o oboseală intensă și prelungită. Încet, subtil, reacțiile încetinesc, fizic se simte stors, psihic începe să alunece pe panta descurajării…. Inevitabil și omenesc în asemenea momente, părintele implicat și dedicat începe să simtă cum focul interior se stinge. ( Cu autismul la psiholog- Liviu Predescu, Editura for you, București 2011 p.44)

Părinții trebuie implicați în toate aspectele învățării . Familia este prima sursă de educație pentru un copil și cea mai mare parte a procesului de învățare se întâmplă acasă.

Părinții sunt de cele mai multe ori activi în crearea unor șanse de educație pentru copiii lor și trebuie cooptați pentru a ușura procesul de incluziune. În mai multe țări, părinții, adesea cu suportul asociațiilor de părinți, și-au dat guvernul în judecată oferind precedente care au deschis școlile normale pentru copiii cu dizabilități.

II.I. Cadrul legal internațional și românesc

Sistemul de protecție a persoanelor cu dizabilități

Înainte de 1989, situația copiilor și adulților cu handicap a fost puțin cunoscută, de fapt, chiar ascunsă voit de ochii lumii. Legea nr. 3 din 26 martie 1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori1 consfințise instituționalizarea “în vederea creșterii, educării și pregătirii școlare și profesionale a minorilor deficienți” și, în acest scop, fuseseră înființate instituții rezidențiale mari, unele cu peste 350 de rezidenți, de cele mai multe ori în afara localităților, unde locuiau împreună, sub limita decenței, copii, adulți și vârstnici.

După 1989, în România s-au petrecut schimbări fundamentale în îmbunătățirea vieții copiilor în general și a copiilor cu dizabilități în special, intervenția organizațiilor neguvernamentale cu sprijinul organismelor internaționale având un rol covârșitor.

România a ratificat Convenția cu privire la Drepturile Copilului (CDC) în anul imediat următor adoptării sale de către Națiunile Unite, prin Legea nr. 18 din 28 septembrie 1990. A urmat ratificarea altor convenții și tratate internaționale (Strasbourg, Haga) dar momentul decisiv în pornirea reformelor pentru copii l-a constituit adoptarea în 1995 a Planului național de acțiune în favoarea copilului.

Bazele sistemului de protecție a persoanelor cu handicap au fost puse în 1991, prin înființarea Secretariatului de Stat pentru Persoanele cu Handicap (SSPH) , care a funcționat până în anul 2003, când a fost reorganizat sub denumirea de Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap (ANPH). Imediat după înființare, SSPH a început lucrul la un set de măsuri legislative și astfel a fost posibil ca în 1992 să intre în vigoare și să producă efecte Legea nr. 53/1992 privind protecția specială a persoanelor handicapate și Legea nr. 57/1992 privind încadrarea în muncă a persoanelor handicapate5, acestea fiind capetele de pod ale introducerii problematicii dizabilității pe agenda politică.

La nivel internațional domeniul dizabilității este reglementat de Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, adoptată la New York de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 13 decembri 2006, ratificată de România prin Legea nr. 221/2010.

Convenția evidențiază responsabilitatea societății și rolul acesteia pentru a asigura o viață demnă și șanse egale tuturor membrilor săi, inclusiv copiilor cu dizabilități.

Convenția recunoaște că „dizabilitatea este un concept în evoluție și că acesta rezultă din interacțiunea dintre persoanele cu deficiențe și barierele de atitudine și de mediu care împiedică participarea lor deplină și efectivă în societate în condiții de egalitate cu ceilalți” , ceea ce va avea consecințe majore în toate politicile publice privitoare la dizabilitate.

Convenția privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități extinde conceptul, afirmând că: “Persoanele cu dizabilități includ acele persoane care au deficiențe fizice, mentale, intelectuale sau senzoriale de durată, deficiențe care, în interacțiune cu diverse bariere, pot îngrădi participarea deplină și efectivă a persoanelor în societate, în condiții de egalitate cu ceilalți“

La nivelul Uniunii Europene, dizabilitatea este considerată o problemă a întregii societăți, ceea ce întărește sentimentul de responsabilizare a comunității față de crearea unui mediu prietenos, fizic și al atitudinilor, pentru incluziunea persoanelor cu dizabilități.

Capitolul II – Drepturile persoanelor cu handicap

Art. 6 
Persoanele cu handicap beneficiaza de drepturi la: 
a) ocrotirea sanatatii – prevenire, tratament si recuperare; 
b) educatie si formare profesionala; 
c) ocuparea si adaptarea locului de munca, orientare si reconversie profesionala; 
d) asistenta sociala, respectiv servicii sociale si prestatii sociale; 
e) locuinta, amenajarea mediului de viata personal ambiant, transport, acces la mediul fizic, informational si comunicational; 
f) petrecerea timpului liber, acces la cultura, sport, turism; 
g) asistenta juridica; 
h) facilitati fiscale; 
i) evaluare si reevaluare prin examinarea la domiciliu a persoanelor nedeplasabile de catre membrii comisiei de evaluare, la un interval de 2 ani. 

Sectiunea 4 – Centre pentru persoanele cu handicap

Art. 50 
(1) Persoana cu handicap poate beneficia de servicii sociale acordate in centre de zi si centre rezidentiale de diferite tipuri, publice, public-private sau private. 
(2) Centrele de zi si centrele rezidentiale reprezinta locatii in care serviciile sociale sunt acordate de personal calificat si care dispun de infrastructura adecvata furnizarii acestora; centrele rezidentiale sunt locatii in care persoana cu handicap este gazduita cel putin 24 de ore. 
(3) In sensul prezentei legi, tipurile de centre rezidentiale pentru persoane cu handicap sunt: 
a) centre de ingrijire si asistenta; 
b) centre de recuperare si reabilitare; 
c) centre de integrare prin terapie ocupationala; 
d) centre de pregatire pentru o viata independenta; 
e) centre respiro/centre de criza; 
f) centre de servicii comunitare si formare; 
g) locuinte protejate; 
h) altele. 
(4) Admiterea unei persoane cu handicap intr-un centru rezidential, cu exceptia celor prevazute la alin. (3) lit. e) si g), se face in cazul in care acesteia nu i se pot asigura protectia si ingrijirea la domiciliu sau in cadrul altor servicii din comunitate. 
(5) Centrele pentru persoane cu handicap se infiinteaza ca structuri cu sau fara personalitate juridica, in subordinea consiliilor judetene, respectiv consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti, cu avizul si in coordonarea Autoritatii Nationale pentru Persoanele cu Handicap. 

Art. 51 
(1) In vederea desfasurarii unui tip de activitati cu caracter inovator in domeniul protectiei persoanelor cu handicap, furnizorii de servicii sociale acreditati pot infiinta, administra si finanta centre-pilot, pentru o durata de maximum 2 ani. 
(2) Evaluarea activitatilor cu caracter inovator se face de serviciul public descentralizat competent teritorial al Ministerului Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei, in colaborare cu Autoritatea Nationala pentru Persoanele cu Handicap. 

Art. 52 
(1) Intr-un centru de zi sau rezidential serviciile sociale pot fi furnizate in sistem integrat cu serviciile medicale, de educatie, de locuire, de ocupare a fortei de munca si altele asemenea. 
(2) Persoanele cu handicap din centrele de zi sau rezidentiale beneficiaza de servicii medicale din cadrul pachetului de servicii medicale de baza care se suporta din bugetul Fondului national unic de asigurari sociale de sanatate, conform Contractului-cadru privind conditiile acordarii asistentei medicale in cadrul sistemului de asigurari sociale de sanatate. 

http://www.dreptonline.ro/legislatie/lege_persoane_handicap.php

România date statistice privind copii cu dizabilități în perioada 2010-2015

La sfârșitul anului 2014 statisticile arătau că în România există 697.169 persoane cu dizabilități. 97,5% din persoanele cu dizabilități trăiesc în propriile familii sau independent, iar 2,5% sunt persoane asistate în instituțiile rezidențiale publice, de tipul centrelor de îngrijire și asistență. (Sursă: www.mmuncii.ro/buletinstatistic)

În 2014, Institutul Național de Statistică raportează o rată de 3,66% a persoanelor cu dizabilități raportată la populația totală a României.

Evoluția numărului de copii cu

Tot la sfârșitul anului 2014, Direcția Protecția Persoanelor cu Handicap (DPPH) a comunicat numărul de 61.018 copii cu dizabilități, cu mențiunea: „copii care primesc alocația de stat dublă (neinstitutionalizați) la care se adaugă copiii aflați în instituțiile publice de protecție socială pentru persoanele adulte cu handicap coordonate metodologic de MMFPSPV (Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice) – DPPH (institutionalizați) prin DGASPC (Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului) județene și ale sectoarelor municipiului București”.

50,32% sunt copii încadrați în gradul grav, 20,01 % din copii sunt încadrați în gradul accentuat, iar 29,67% în gradul mediu și ușor. Tipurile de handicap dominante sunt: somatic, asociat, mintal sau psihic (între 18% și 22% din populația reprezentată de persoanele cu dizabilități se încadrează în unul dintre aceste tipuri). Rata medie națională pe județ a copiilor cu dizabilități este de 2,7%. (Sursă:Raport de activitate MMFPSPV, 2014)

Organizațiile neguvernamentale apreciază numărul celor care suferă de tulburări din spectrul autismului la 30.000. Potrivit statisticilor internaționale, un copil din 150 este afectat de o tulburare din spectrul autismului, această afecțiune fiind mai des întâlnită decât cancerul, diabetul sau Sindromul Down.

În cazul Sindromului Down, în România sunt în jur de 30.000 de persoane cu trisomie 21 luând în considerare faptul că la nivel mondial incidența este de aproximativ 1 la 800 nașteri.

Formă de învățământ frecventă de copii cu dizabilități

Încadrarea copiilor cu dizabilități după grad

Prevenire și diagnosticare

Serviciile medicale sunt gratuite pentru copil, chiar în cazul în care acesta nu are părinți asigurați, precum și pentru gravidă, indiferent de statutul său de asigurată, informarea privind aceste drepturi nu pătrunde în multe comunități izolate. În multe cazuri, amânarea sau neefectuarea controalelor preventive se petrece fie pentru că părinții nu înțeleg necesitatea acestora, fie pentru că nu își permit cheltuielile legate de transportul către instuțiile care oferă serviciile de sănătate.

Numărul de consultații prenatale rămâne scăzut, astfel că, față de standardul Ministerului Sănătății de 8 consultații prenatale pentru fiecare gravidă cu sarcină normală, anual, 8.000 dintre gravide nu efectuează nici o vizită prenatală, iar 40.000

efectuează maxim 3 vizite. (Raport FONPC: Sprijin în timpul sarcinii, travaliului și nașterii 2011).

“Un copil este înregistrat ca având dizabilități și i se acordă drepturi speciale de protecție numai dacă Comisia pentru Protecția Copilului (CPC) emite un certificat de încadrare într-o categorie de persoane cu handicap. Acest certificat trebuie să fie reînnoit, iar mulți copii nu beneficiază de asistență în reînnoirea certificatului. Aceasta poate explica parțial de ce numărul copiilor cu dizabilități poate fi doar estimat. (…)

În unele județe, copiii cu dizabilități minore sunt incluși în sistemul de raportare, iar în altele ei nu sunt înregistrați deloc. Pe de altă parte, majoritatea copiilor vin (…) numai

când ajung la vârsta școlară pentru a fi orientați spre școli speciale. Rar se întâmplă ca un copil cu dizabilități sub vârsta de 7 să se prezinte (..) și, prin urmare, adesea ei nu

sunt cuprinși în statisticile oficiale.” (Copii la limita speranței – O analiză focalizată asupra situației copiilor vulnerabili, excluși și discriminați în România, Reprezentanța

UNICEF în România, 2006).

Număr copii cu dizabilități pe regiune

Același lucru este susținut și de Salvați Copiii România: „Cel mai probabil, numărul copiilor cu dizabilități este mult mai mare, dar, pentru multe familii, mai ales din mediul rural, a avea un copil cu handicap este un motiv de rușine, motiv pentru care copilul nu

este declarat ca suferind de un handicap. De asemenea, accesul redus la servicii de evaluare este cauzat de distanța mare între domiciliu și sediul acestui serviciu sau de lipsa de informare cu privire la drepturile speciale și serviciile disponibile …”.

(http://www.unicef.ro/wp-content/uploads/Brosura-Copiii-cu-dizabilitati-2013.pdf)

Copii cu dizabilități pe grupe de vârstă

Distribuție persoane cu dizabilități pe medii de provenință

II.V. Accesul la servicii de recuperare

Dezvoltarea copilului cu dizabilități este strâns legată de asigurarea dreptului la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale. Conform Legii nr. 272/2004, „îngrijirea specială trebuie să asigure dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copiilor cu handicap. Îngrijirea specială constă în acordarea de ajutor adecvat situației copilului și părinților săi ori, după caz, situației celor cărora le este încredințat copilul și se acordă

gratuit, ori de câte ori acest lucru este posibil, pentru facilitarea accesului efectiv și fără discriminare al copiilor cu handicap la educație, formare profesională, servicii medicale, recuperare, pregătire, în vederea ocupării unui loc de muncă, la activități recreative, precum și la orice alte activități apte să le permită deplina integrare socială și dezvoltare a personalității lor.”

Chiar dacă supravegherea stării de sănătate a copilului este gratuită și obligatorie, familiile neasigurate care nu au un medic de familie nu știu cui să se adreseze. Este una din situațiile în care ar trebui să intervină asistenții sau lucrătorii sociali, pentru

îndrumare. În asemenea cazuri, care nu sunt puține, depistarea dizabilității are loc cel mai frecvent în jurul vârstei școlare, iar accesul la recuperare este mult întârziat (Recomandări Comitet ONU, 2009).

Unul dintre cele mai importante servicii create, în baza evaluării, pentru cei mai vulnerabili copii și adulți cu dizabilități – persoanele cu dizabilități grave – este asistentul personal (art. 35), angajat al primăriei sau DGASPC, în cazul municipiului București. În anumite situații, părinții sau reprezentații legali ai copilului cu dizabilități grave pot opta între asistent personal și primirea unei indemnizații lunare.

La sfârșitul anului 2014, din 1.566 de servicii de tip rezidențial pentru copii, publice și private, 387 de servicii (dintre care 35 private) erau destinate copiilor cu dizabilități

(24,6%). Numărul copiilor cu dizabilități beneficiari ai acestor servicii era de 8.511, număr aflat în scădere cu 459 față de decembrie 2013. Potrivit Legii nr. 272/2004, copiii

sub 2 ani care au nevoie de măsură de protecție nu pot fi plasați în sistem rezidențial decât dacă au nevoie de îngrijiri medicale permanente. La sfârșitul anului 2012, 715 copii, adică 3,2% din totalul copiilor aflați în sistemul rezidențial de îngrijire, se aflau în această situație. Sursă www.copii.ro. ( http://www.promis.md/analitica/evolutia-reformelor-sectorul-social-2010-2014/)

Capitolul I. ACTIVITĂȚI DE REABILITARE ÎN SPAȚIUL EXTERIOR@

I.I. Definiții; terapie, arhitectură senzorială, exterior, natură……… pag.

I.II. Adaptarea in arhitectură internaționala funcțiunea de reabilitare……. pag.

I.III. Adaptarea in arhitectura României funcțiunea de reabilitare ….pag.

TERAPIE

Definiție:

TERAPÍE ~i f. med. 1) v. TERAPEUTICĂ. 2) Totalitate a metodelor și procedeelor folosite la tratamentul unei boli. [G.-D. terapiei] /<fr. therapie 

TERAPÍE s.f. (Med.) Metodă folosită pentru vindecarea unei boli; terapeutică. ♦ Îngrijire medicală; tratament. // Element secund de compunere savantă cu semnificația „tratament”, „îngrijire medicală”, „medicație”. [< fr. thérapie, cf. gr. therapeia]. 

http://dexonline.ro/definitie/terapie

Clasificarea internațională a terapiilor complementare și alternative

I. Terapii ale corpurilor

1.Corpul Spiritual

– Terapii spirituale; artă, isihasmul, rugăciunea, credința, iubirea

2.Corpul sufletesc

– Terapii mentale

– Terapii emoționale-mentale ; cristaloterapia, cromoterapia, meloterapia și sonoterapia, relaxare și respirație, training-ul autogen, mindcontrol, psihoterapie și consiliere, meditație și vizualizare, hipnoterapie, bioenergie, tehnica radianța, managementul stresului și schimbării, psihanaliza

– Terapii volitive

3.Corpul fizic

– Terapii medicale

– Terapii biologice

Terapii fizice ; hidroterapia, hipoterapia, homoterapia, fitoterapia, aromoterapia, naturopatia, dieta și nutriție, masaj, reflexologie, presopunctura, tehnica metamorfică, chiropractică, osteopatia, terapia craniană, rolfing, acupunctura, dansul, terapia cu magneți, iridiologia

II. Terapii integratoare

-Yoga, ayurveda, terapia cognitivă, terapia holistică

http://www.anatecor.ro/index.php?meniu=terapii

Tratamentul psihologic sau psihoterapia constă în tratamentul afecțiunilor psihice prin metode psihologice. Orice variantă de psihoterapie presupune existența a cinci elemente esențiale.

Primul element este reprezentat de client. Acesta este persoana care prezintă probleme psihologice. În practica psihoterapică, utilizarea termenul de pacient este contraindicată, întrucât acest termen presupune din start o etichetare a persoanei în cauză.

Al doilea element îl constituie terapeutul. El este o persoană abilitată din punct de vedere social și profesional în a-l ajuta pe client în demersul terapeutic. În prezent, în țara noastră, nu există un statut bine delimitat legal referitor la persoanele abilitate în exercitarea acestei profesii, cu atât mai mult cu cât aceasta nu figurează încă în nomenclatorul național al profesiilor.

Al treilea element este o teorie psihologică ce explică mecanismele psihologice aflate la baza problemelor clientului. Modul de explicare a problematicii clientului, mai exact paradigma care stă la baza acestei explicații, reprezintă unul din criteriile de clasificare ale variantelor de psihoterapie disponibile.

Setul de proceduri reprezintă al patrulea element implicat. Acest set de tehnici sunt derivate din teoria psihologică explicativă, având ca scop corectarea mecanismelor aflate la baza problemelor clientului.

În fine, al cincilea element este reprezentat de o relație particulară între client și terapeut, relație care întotdeauna prezintă o valență terapeutică importantă, uneori poate cea mai importantă.

Clasificare:

Variantele psihoterapeutice actuale se clasifică în principal după două criterii.

Primul criteriu, mai simplu, se referă la numărul de persoane implicate în procesul terapeutic. Conform acestui criteriu se disting:

Psihoterapia individuală presupune o interacțiune între un client și terapeut.

Psihoterapia de grup presupune interacțiunea mai multor clienți, atât cu terapeutul cât și între ei.

Al doilea criteriu de clasificare constă, așa cum s-a menționat anterior, în paradigma psihologică ce stă la baza interpretării problemelor pentru care se adresează clientul.

În funcție de acest criteriu se disting următoarele variante psihoterapeutice:

Terapii psihodinamice

Terapii umaniste

Terapii comportamentale

Terapii cognitive

Terapii cognitiv-comportamentale

Este important de reținut că un criteriu de clasificare nu îl exclude pe celălalt. Astfel, atât în psihoterapia individuală cât și în cea de grup, se pot utiliza terapii psihodinamice, umaniste, comportamentale sau cognitive.

Indicații și contraindicații ale psihoterapiei

Indiferent de varianta psihoterapeutică, există afecțiuni psihice în care aplicarea terapiilor psihologice este posibilă și poate aduce beneficii importante în abordarea terapeutică a cazului respectiv, situații care reprezintă indicații ale psihoterapiei.

În cazul unora dintre indicații, psihoterapia poate rezolva cazul respectiv fără asocierea unei terapii farmacologice, alteori însă asocierea unei medicații psihotrope este obligatorie. În precizarea indicațiilor psihoterapiei, necesitatea apelării simultane la o terapie farmacologică nu a fost considerată drept criteriu

de excludere.

Descrirea metodelor:

Întrucât cele două criterii de clasificare ale variantelor psihoterapeutice nu se exclud reciproc, descrierea metodelor se va realiza trecându-le inițial în revistă pe cele grupate după teoria psihologică explicativă, aplicațiile subliniate ale acestora referindu-se în principal la psihoterapia individuală. Ulterior, vor fi prezentate câteva aspecte particulare legate de psihoterapia de grup precum și unele dintre

avantajele posibile ale acesteia.

http://psychiatry-psychology.ro/file/FAML/Terapiipsihologice.pdf

Tipuri de terapii care sunt aplicate la copii cu dizabilități

Istoricul relației om-cal

La primul contact cu animalele sălbatice, acestea iau aparut omului ca fiind dușmani. Agresivitatea animalelor asupra omului s-a manifestat prin atac direct, in care ținta era omul și prin atac indirect, in care omul nu sufera fizic, dar este lovit in bunurile ce-i asigura existența. Ne referim la lupul care ataca turmele de oi, vulpile care ataca păsările de curte, șobolanii și soarecii care consuma și murdăresc rezervele de cereale.

Atitudinea oamenilor fată de lumea animalelor se manifesta prin reacții psihologice ce au variat ca formă și intensitate de-a lungul secolelor. Inițial, furia, frica, au dus la reacții raționale ce stau la baza luptei organizate contra agresiunii, determinând apariția medicinei veterinare ca act vindecător. Prezența omului a exercitat asupra animalelor un sentiment de neincredere, dar și de atracție în acelasi timp. Inițial, în relațiile cu animalele, scopul a fost obținerea hranei, ulterior omul a știut să tragă și alte foloase obținând materie prima pentru arme, bijuterii, imbracaminte, încălțăminte.

Primele informatii pe care le avem despre cal si relația lui cu omul provin din picturile din peșteri datate din Epoca de Piatră. Aceste picturi din peșteri arată în mod frecvent calul ca un obiect de rugaciune. Totuși aceste picturi preistorice din peșteri arată câtă maiestuozitate vedea omul acelor vremuri în cal, și arăt cât efort a făcut acesta pentru a recrea aceasta frumusețe pe pereții peșterilor.

Din Persia și Turkestan caii s-au răspândit in Mesopotamia, Egipt, India, sudul Uniunii Sovietice și Peninsula Balcanică. Inițial, au fost folosiți pentru tracțiune, iar apoi pentru călărie. Încetul cu încetul începe să fie folosit la trasul saniilor, care au fost apoi montate pe roți transformându-le in căruțe, odată cu evolutia roții. La începutul celui de-al treilea mileniu I.C. s-au descoperit dovezi arheologice legate de tractarea căruțelor de aceasta rasa incipienta a calului modern, precum si folosirea altor cai la purtarea războaielor. De vreme ce turmele de cai din nord deveneau din ce în ce mai numeroase, acestea au început să se mute spre teritorii mai la sud, mai cunoscute, și au început să fie folosite la trasul carelor de război cu două roți, folosite de egipteni. În jurul anului 1600 i.Hr. s-au conatruit in Egipt primele care de lupta la care erau inhamați cai.

La popoarele germanice, calul a fost semnalat pentru prima oară în jurul anului 1000 i. Hr., germanii aducând zeilor jertfe de cai. Istoria relatează despre: cai demoni, cai îngeri, cai spirite, cai de mare.

În mitologie, Jupiter urca într-un car tras de 8 cai albi. La sciti, zeul Marte era adorat și reprezentat sub figura unui cal. La persi, se jertfea un cal în fiecare luna, pe mormantul marelui Cirus, fondatorul imperiului.

Încă de la apariția sa în istorie, calul a fost un animal considerat sacru printre triburile indo-europene. Tacitus a relatat cum, în umbra acelor paduri și grote care le slujeau drept temple, caii albi erau hrăniți din contribuție publică, muritorii neavând dreptul de a-i călări. Nechezările și pufăielile acestora erau considerate semne prevestitoare, cailor fiindu-le atribuită conștiința misterelor divine.
Legendele povestesc despre cai năzdrăvani, iar și conțin multe legende ale oamenilor care se încredeau în armăsari, considerându-i sacri. Calul cu opt picioare al zeului Odin se numea Sleipnir. Gull-Faxi, cel cu bucle aurii, aparținea gigantul Hrungnir; Skin-Faxi, cel cu cârlionți sclipitori, era calul zilei – Brim-Faxi, cel înrourat, era al nopții. http://www.enciclopedia-dacica.ro

În cursul istoriei erau găsite caii înhumați ritual și cei din mormintele princiare.

Caii au fost sacrificate și îngropate în vederea îndeplinirii unui ritual, pentru cele din mormintele princiare nu poate exista nici un dubiu. Există două tipuri de înhumări: pe de o parte animale depuse întregi, iar pe de altă parte indivizi de la care au fost puse în groapă, doar capul, cât și extremitățile membrelor (meta și acropodul).

În Grecia, calul era apreciat cu 680 de ani i. Hr., organizandu-se in cadrul Jocurilor Olimpice primele alergări de atelaje cu patru cai (cvadrige). Primele scoli hipice au fost infiintate în Grecia, Xenofon, a dat primele sfaturi despre dresaj și cum să conducem calul, scriind doua tratate de echitatie “Despre călărie”, și “ Comandamentul de cavalerie”. Notiunea de hipodrom vine de la “hipos” care înseamnă cal și “dromos” care inseamna miscare. Romanii au construit după modelul circului roman, în sec. III d. Hr., Hipodromul Bizantin, unde au apărut pentru prima dată caii arabi in Europa, odată cu cucerirea Constantinopolului de către Sultanul Mohamed al II-lea.

Renumită friza Parthenon de la  British Museum din Londra, capodopera a lui Phidias, reprezintă circa 200 de cai.

În Roma antică, caii erau folosiți pentru jocuri și lupte. Legiunile romane au răspândit caii în toate provinciile Imperiului Roman.

În primele secole ale erai noastre a existat un număr apreciabil de cai în regiunile de stepa ale asiei și în sudul Rusiei. În aceeași perioadă se dezvolta un mare centru de creștere al cailor.

În scrierile arabice se spune: “Alah a dat arabilor calul, iar Mahomed, profetul cel mare, l-a perfectionat astfel încât caii arabi aparțin celor mai nobile rase de cai”. În Coran se spune: “cand Creatorul atotputernic a vrut să creeze calul, a grait catre vant: Tu vei naste o fiinta care este desemnată să-mi poarte credinciosii. Ei trebuie să iubească și să respecte aceasta ființă. Toți care nu-mi indeplinesc poruncile sa-i poarte de frică. După ce a fost creat calul, atotputernicul i-a spus: te-am făcut fără seamăn. Toate comorile pamântului se află în ochii tăi. Pe dusmanii mei sa-i arunci sub copite, dar pe prietenii mei sa-i porti pe spate. Acesta să fie locul unde credinciosii mei vor inalta rugaciuni catre mine. Peste tot în lume sa fii fericit și să fii preferat altor creaturi pentru că ție iți aparține dragostea atotputernicului. Tu să zbori fară aripi și să invingi făra spada”.

Prin Mahomed (571-623 d. Hr.) s-a realizat unirea triburilor arabe. Armata arabă de călăreți a cucerit în scurt timp Africa de Nord si Spania, a pătruns în Franta, la Poitiers, în anul 732, fiind în franta de armata franceză condusă de Carol cel Mare.

Începând cu secolul al VIII-lea s-au construit între orașele mari drumuri pentru poșta cu cai. Calul a fost deseori folosit pentru parade și pentru vânătoare. In Evul Mediu erau indragite turnirurile (lupte cavaleresti între călăreți). În anul 1241 o armata de cavaleri din Europa a invins la Liegnitz o mare armată de călăreți mongoli. În vremurile care au urmat, armatele au devenit tot mai mari, iar procentul de călăreți a crescut.

La începutul secolului al XVI-lea s-au format în Austria și Italia caii de vânătoare și caii pentru dresaj. La Neapole, s-a infiintat prima Academie hipica, Pignatelli fiind parintele echitatiei academice europene. In Peninsula Istria (Jugoslavia) aparținând în acea vreme Austriei, a început in anul 1580 să se crească la Lipizza o rasă de cai (rasa lipitana), care la școala spaniolă din Viena a dat rezultate foarte bune în dresaj. Alte școli de călărie au fost înființate la Madrid, Londra și Paris.

Inițial, s-a pus accentul pe cai cu musculatură bine dezvoltată, ce puteau efectua și munci mai grele. Apoi a început creșterea unor rase specializate pentru agricultură, armată, industrie și sport.

Alte sporturi, cum ar fi cele de rodeo, s-au dezvoltat din abilitățile practice dobândite de cai de pe urma stațiilor de lucru sau de pe urma fermelor.

Toate formele de concurență, care cer cer competența specializată atât din partea calului cât și din partea călărețului, au dus la o dezvoltare sistematică a raselor specializate, precum și a echipamentelor, pentru fiecare sport. De-a lungul timpului popularitatea sporturilor ecvestre în care au fost prezenți și caii și oamenii, au dus la conservarea acestor competiții, de care altfel, interesul pentru aceste animale ar fi dispărut odată cu încetarea folosirii lor în război.

Se face o distinctie între caii cu sânge cald (rase usoare) și caii cu sânge rece (rase grele). Calul cu sânge cald are un temperament vioi si mobilitate mare, fiind folosit pentru munca ușoară s-au mijlocie, pentru călarie , sport, armată s-au politie. Calul cu sânge rece are un temperament liniștit, o mare putere musculară, viteza redusă, fiind folosit pentru tracțiunea grea.

De exemplu, folosirea cailor pentru poliție, este încă eficientă pentru anumite patrule, sau pentru controlul mulțimii. Chiar și în fermele de bovine, moda "veche" încă dă roade, sau pentru anumite operațiuni de salvare, pe teren dificil, accidentat, la care mașinile nu pot ajunge, în rezervații naturale unde după cum deja știți, se evită peturbarea liniștii publice, pe care ar putea-o provoca vehiculele, sau pentru întreținerea/curățarea parcurilor și a zonelor de turism, în care mașinile fie sunt interzise, fie nu pot fi conduse din cauza terenului accidentat. 

Primul Război Mondial a fost apusul folosirii cavaleriei în război. Cu câteva excepții pe frontul din Orientul Mijlociu și câteva pe frontul de Vest, cavaleria a luptat în majoritatea timpului pe jos.
Războiul folosea calul în număr mare pentru folosința în afară cavaleriei. Se estimează că aproximativ șase milioane de cai au servit in acest război și un număr însemnat din acestia au fost omorâți. Când forțele americane au intrat pe front au adus cu ele un număr suplimentar de 182,000 de cai. Din acestia, 60,000 au fost ucisi si numai un numar de 200 s-au mai intors in SUA. In ciuda marilor inovatii ale Primului Razboi Mondial o singură realitate a ramas aceiasi: exista o singura inocenta era aceiasi: CALUL. Intr-un singur an, spitalele veterinare britanice, au tratat 120,000 de cai pentru rani si boli. Ca si combatantii umani, caii necesitau ambulanțe și vetrinari de campanie pentru a avea grijă de rănile și bolile de pe front apărute.

În zilele de azi, caii sunt folosiți pentru diferite reconștituiri istorice, în special la reconstituirea unor bătălii celebre, precum și pentru diferite scopuri ceremoniale, tradiții culturale sau expoziții publice. De exemplu, în Regatul Unit cai încă se mai folosesc la trasul căruțelor pentru diferite VIP-uri, sau la alte evenimente culturale importante. Caii sunt frecvent observați în televiziuni și filme, cu scopul de a asigura acuratețea povestirii istorice, deasemenea, caii sunt folosiți chiar și în spoturi plublicitare. Calul este întâlnit și în zodiacul chinezesc, în care, fiecare animal este asociat cu anumite trăsături de personalitate, iar cei născuți în anul reprezentat de cal, sunt considerați inteligenți, independenți, cu spiritul liber.

Calul în tratamentul oamenilor

Calul are un rol important și în combaterea multor boli si deci în apărarea sănătății oamenilor. El a fost apreciat ca cel mai potrivit animal pentru producerea unui număr mare de seruri și vaccinuri.

După anul 1880, după ce Louis Pasteur a descoperit fenomenul de imunitate, calul a servit la obținerea unor preparate biologice de uz sanitar uman și veterinar (seruri imune, seruri normale preparate cu scop de serodiagnostic și ser gonadotrop). Un cal poate asigura suficient sânge pentru o perioada de 11 ani pentru a produce anatoxina tetanică. Medicii prescriu frecvent utilizarea PMS ( ser de iapa gestanta) datorită proprietăților lui de stimulare foliculară.

Referindu-ne la foloasele pe care le avem de pe urma calului, amintim carnea de cal preferata pentru calitatile ei dietetice, din ea preparandu-se salamul de Sibiu. Laptele de iapa, consumat de popoarele asiatice sub formă de băuturi fermentate (kumas – “apa vie”), era foarte apreciat pentru proprietățile sale tonice și curative, fiind foarte bogat în vitamina C și în diferite drojdii și bacterii lactice. Înainte de secolul XVIII-lea, doctorii rusi, prescriau kumasul pentru diferite boli: tuberculoză pulmonara, scorbut, anemii, neurastenii, boli cardiovasculare, febră tifoidă. Literatura de specialitate aminteste de un anume doctor Postulkov care a pus bazele primului sanatoriu cu tratament pe baza de kumas l’nga Samara, pe Volga.

       Calaria terapeutica, denumita și terapia asistata de cai, înseamnă folosirea calului în activități orientate pentru a atinge o mare diversitate de obiective terapeutice respectând indicațiile și recomandările medicului. Hipoterapia sau terapia cu ajutorul unui cal implică așezarea copilului pe cal și răspunsul acestuia la cele trei miscări de legănare ale calului.

       Călăria este mai mult decât o modalitate de a-ti petrece timpul liber, este o adevarată terapie cu o listă lungă de efecte benefice asupra sănătații. De aceea pentru unele persoane caii sunt o parte esențiala a procesului de recuperare fizică.

       Folosirea cailor în reabilitare este cunoscută sub numele de HIPOTERAPIE. Termenul hipo este cuvântul grecesc pentru cal, iar termenul de hipoterapie se poate traduce: tratament cu ajutorul cailor. Însa în loc să controleze călarețul calul, mai degrabă calul îl influentează pe călăreț.

       După Lemontov (2004), hipoterapia este terapia care foloseste caii ca și mijloc de stimulare a dezvoltării motorii, emoționale și sociale a persoanelor cu dizabilități.

       Hipoterapia este folosită de terapeuti specializați în terapia fizică, ocupațională și vorbire. Ajută în tratamentul neurologic și neuromuscular. Pentru multe persoane cu dizabilități fizice calaria  ofera o libertate pe care astfel nu ar fi cunoscut-o. Înca din sec V. d.H. s-a înregistrat folosirea terapeutica a cailor pentru persoanele cu dizabilitati.

       În timpurile moderne hipoterapia s-a folosit prima oara pentru tratarea poliomelitei în Europa, dupa al doilea razboi mondial. Dupa ani, a revenit in atentia lumii la Jocurile Olimpice de la Helsinki, din 1952, cand daneza Liz Hartel a castigat un titlu olimpic la calarie, avand ambele picioare paralizate. Performanta ei a incurajat crearea unei metode de terapie. Cativa medici norvegieni au pus la punct un program de recuperare prin calarie a copiilor cu probleme neuromotorii.

Lis Hartel – avea nevoie de ajutor pentru a incaleca, dar calare.

S-a afirmat că diferența dintre echitatia ca sport si terapia calare sau hipoterapia este faptul că în echitație omul acționează asupra calului și în terapie calul acționează asupra omului. Baza acestei terapii este modul calului de a se mișca, foarte asemănător mersului uman (de exemplu, soldurile călărețului vor efectua aceleași mișcări tri-dimensionale ca și atunci când merge singur).

Din anii '60, tratamentul cu ajutorul calului a fost recunoscut ca metoda terapeuticâ altenativâ și a fost inclus în sistemul medical din Germania, Elvetia, Austria, Anglia, Olanda, ulterior și în alte țări.
În anii 1980 s-a folosit pentru prima oara în Statele Unite ale Americii si popularitatea a crescut pe masura ce oamenii aflau de eficacitatea terapiei.

       R.Zazzo(1970) considera ca educând motricitatea înseamna a-l pregati pe copil pentru sarcini profesionale, dar înseamna în acelas timp, a-i ameliora echilibrul fizic și mintal, a-i da gradat stăpânire pe corpul său, a-i multiplica relațiile eficiente cu lucrurile si relațiile armonioase cu o altă persoană.

În România acest model neconvențional de terapie a fost preluat relativ recent și aplicat atât în recuperarea deținuților, cât și în cea a copiilor cu dizabilități.

( http://www.rri.ro/ro_ro/hipoterapia_o_alternativa_pentru_copii_cu_dizabilitati-15016)

Nevoia tot mai mare de metode de recuperare pentru copiii cu dizabilități a făcut necesară pătrunderea și la noi în țară a unor metode de terapie care au dat rezultate notabile în timp. Începând cu anul 2006, s-a înregistrat o creștere a numărului de copii cu dizabilități în România, ceea ce a dus la nevoia practicării terapiilor de recuperare, inclusiv a hipoterapiei. (Anca Nicoleta Bîlbă, psiholog și psihoterapeut- http://www.ziuaconstanta.ro/stiri/interviu/despre-oameni-si-cai-un-pionier-in-hipoterapie)

       Pasul pe care-l face calul este echivalentul pasului pe care-l face omul. Pasul calului este ritmic, uniform, lin, stimuland acelasi sisteme neuromusculare de control ale omului ca si atunci cand acesta merge singur; astfel, va oferi in mod repetitiv experianta mersului cuiva care nu o poate avea pe cont propriu. Avand in vedere ca un cal efectueaza aproximativ 55 de pasi pe minut, calaretul poate ajunge sa efectueze intre 3000 si 5000 de asemnea exercitii complexe intr-o sedinta. Șesdințele poate dura între 30 minute și o oră, în funcție de starea pacientului și de dorința lui de a colabora. Asociațiile de profil luptă pentru introducerea hipoterapiei ca metodă de terapie adjuvantă în psihoterapia unor afecțiuni și își propun și introducerea în sistemul național de psihoterapie a unui curs de psihoterapie cu cai.

Cât de eficiente sunt aceste ședințe de terapie ne spune tot Lilica Frățiman: „Rezultatele se observă în funcție de complicația cazului și de tipul afecțiunii pe care o tratăm. Am văzut copii cu autism care de la o ședință la alta și-au schimbat comportamentele. Dacă veneau țipând și refuzând orice fel de contact cu persoanele din jur și cu realitatea, i-am văzut pe cal, zâmbind și mângâind calul în următoarele 30 minute. Rezultatele stabile se văd după câteva săptămâni de terapie, în care se fac două-trei ședințe pe săptămână.”

(http://www.rri.ro/ro_ro/hipoterapia_o_alternativa_pentru_copii_cu_dizabilitati-15016)

Exista copii cu probleme care nu au simțit niciodată pamântul sub picioare, nu au putut niciodată să dețină controlul unei mișcări, al unei deplasări. Urcându-se pe cal sentimentul  de teama dispare, iar copilul începe să vadă lucrurile și viața putin diferit.

       Această formă de terapie exploatează caracteristicile corporale a cailor si mersul lor specific, permitând o relaxare musculara cu precadere în zona șoldurilor și a coloanei vertebrale inferioare, favorizând astfel echilibrul și siguranță. Ritmul pasilor cailor fiind mai aproape de ritmul cardiac al mamei, producând o stare de relaxare mai accentuată.

       Analizând elementele principale în terapia alături de cal, se pot face câteva observatii;

-calul are o tendintă naturală de a trezi la viață senzații arhaice apropiate de cele ale copilului care a trtit cu mama sa primele luni de viață (Margareth Mahler),

-când  persoana este asezata pe cal, tonusul sau este mobilizat de pasul animalului: funcția tonică este primul nostru mod de comunicare, denumit de J.De Ajuriaguerra dialog tonic (permite sugarilor să adreseze mamei mesaje)

-relația, comunicarea și gestiunea emotiilor sunt elemente esențiale ale apropierii dintre cal și ființa umană, caii utilizeaza comunicarea emoțională directa, apropierea față de cal necesită autenticitate, deoarece calului nu-i poți ascunde emoțiile.

       Experienta a demonstrat că simplul fapt de a călări produce o stare de liniște. Nu în ultimul rând, pentru a reține atenția anumitor copii hiperactivi se utilizează trapul, deoarece o anumită doză de mișcare îi poate face să-și mențină atenția concentrată mai mult timp.

       Folosindu-ne de efectul calului, a calaritului si a activitatilor legate de cal, terapia poate fi ogranizata individual sau în grup având anumite obiective bine definite.

       Activtatea se desfășoară în locuri special amenajate pentru terapie de către personalul calificat în acest domeniu. Echipa este formată din terapeut și ajutorul lui, care se ocupă de cal, astfel terapeutul este atent la reacțiile copilului și ajutorul are grijă de cal. Terapeutul analizează răspunsul calaretului (copilului) și directionează mișcările calului  astfel încât să obțină obiectivele urmărite. Terapeutul va cere recomandarea și aprobarea medicului neurolog pe baza acestuia va începe tratamentul.

       Alegerea calului se va face în functie de marimea copilului si de dizabilitatea pe care o are. Astfel pentru un copil mic și linistit trebuie să alegem un ponei de mărime mijlocie și nu foarte iute ci unul linistit, pentru un copil cu ADHD și mai mare, se alege un cal mai energic și înalt.

Efectele pozitive ale calariei terapeutice

  A. Fizice

– Datorită mișcărilor calului, care se propaga asupra călărețului, astfel mușchii (sistemul muscular) se fortifică prin implicarea lor în călărie
– Îmbunătățirea echilibrului
– Respirația este mai profundă
– Reducerea spasticității
– Îmbunătățirea coordonării, reflexe mai rapide și îmbunatatirea planificării motrice
– Întinderea mușchilor încordați sau spastici
– Creșterea gamei de mobilitate a articulațiilor
– Reducerea mișcărilor anormale
– Îmbunătățirea apetetilului și a digestiei
– Integrarea senzorială stimulează simtul tactil atât prin atingere cât și prin stimuli de mediu. Proprioreceptorii sunt activați rezultând creșterea propriei perceptii
– Prin călărit toate părțile corpului vor fi mișcate, dar copilul nu trebuie să-și ducă greutatea corpului
– Stimulează SNC si are ca efect  formarea stereotipiilor, crește atenția, simetria  mai bună, orientarea în spațiu
– Îmbunătătește postura corpului
– Dezvoltă coordonare ochii-mâini

Participarea la terapiile hipice are atât recompense fizice, cât si emotionale si mintale. Astfel această terapie poate fi utilizată cu succes în foarte multe boli sau deficiențe.

  B. Psihice

– Călăria chiar dacă este un exercițiu, ea este receptată ca o bucurie, ca un succes
– Lumea se deschide în fața acestei persoane
– Mișcarile repetate au ca efect relaxarea mușchilor și astfel organismul se va calma
– Creșterea încrederii în sine (controlează un animal) este deasupra celorlalte persoane care îl înconjoară
– Cresterea interesului pentru lumea înconjurătoare
– Dezvoltarea răbdării
– Cresterea  capacitații de asumare a responsabilității
– Controlul emoțional și autodisciplină

  C. Sociale

– Grija față de animale va avea ca efect dezvoltarea relațiilor între două personae (prietenia)
– Integrarea socială: o fetiță cu dizabilități motorii spunea: Pe cal și eu sunt ca ceilalți copii
– Dezvoltarea respectului și dragostei pentru animale
– Independenta
– Calul este un prieten, dar mărimea lui cere respect
– Diversificarea experiențelor
– Ne învată să ne acomodăm în situații noi neântâlnite pâna în acel moment

Terapia este recomandata în cazul urmatoarelor afecțiuni

– autism, depresii, artrite, sechele de poliomelita, encefalie, hidrocefalie, tulburari de comportament,

  Afectiuni ortopedice: amputații, scolioză, luxația congenitală de sold,

  Afectiuni neurologice: Spina Bifida, afecțiuni ale maduvei spinarii, epilepsie, paralizii, scleroză multiplă, traumatisme cranio-cerebrale, distrofie musculara, tulburări de vedere, tulburări de creștere, tulburări de învățare, tulburări emoționale, Sindrom Down,

Evolutia posturii la un baietel cu paralizie cerebrală, de la evaluarea inițială, la a 8-a, respectiv a 15-a ședinta de hipoterapie, combinată cu kinetoterapie. (sursa:http://www.omicsgroup.org)

Copilul simte dragoste, respect, teama și admirație pentru cai, aceste sentimente sunt recunoscute (și din punct de vedere pedagogic) ca premisă proceselor de învățare. Călăria și contactul direct cu aceste frumoase animale pot avea efecte pozitive asupra micuțului: încrederea de sine, întărirea sentimentului de autopretuire și autocunoaștere, dar și eliminarea agresivității sau a fricii. De asemenea, acest sport îi învată pe copii ce înseamnă procesele dinamice în echipă. Caii au un comportament constant, deci sunt parteneri de bază. 

"Dresajul natural al calului permite o mai bună comunicare între om și cal, ceea ce duce la rezultate mai rapide în antrenamentul specific al acestui animal și deci la un procentaj mai mare de succes pentru terapiile care au ca mijloc acest animal nobil", a declarat Denis Ștefan, coordonator al programului Caii României.

Beneficiile hipoterapiei, prezentate la Delfinariul din Constanţa

Cel mai deosebit lucru în creșterea și îngrijirea unui cal este acela de stimulare a simțurilor: Calul poate fi mai bine observat, ascultat, înțeles. Călăria reprezintă pentru copii o motivație enormă. Faptul că se lasă purtați pe spatele cailor, că trebuie să se impună reprezintă pentru cel mic o provocare foarte mare dar și foarte placută. De cele mai multe ori limbajul trupului este unul din cei mai importanți factori: cu timpul copilul va ințelege semnalele transmise de patruped, acest lucru întâmplându-se și invers.

Caii reacționează tot timpul diferit la acțiunile oamenilor, astfel copiii învată să găsească soluții și strategii chiar și în situații neplăcute. Mersul la pas este de cele mai multe ori liniștitor și relaxant,trapul este plin de viață, iar galopul reprezintă armonia perfectă dintre călăreț și animal. Mulți copii au senzația că zboară în timp ce călăresc.

Din păcate, în zilele noastre părinții nu mai au timpul necesăr pentru a le stimula imaginația. Călăria însă face acest lucru, oferindu-le celor mici noi experiențe de viață. Contactul cu blandele animale, mișcarea și joaca in aer liber, in natura le stimuleaza creativitatea, deoarece toti copiii au puterea, de a se transforma în ceea ce își doresc, iar aceast lucru este minunat.

ISTORICUL ARHITECTURII SENZORIALE ÎN EUROPA DE VEST ȘI STATELEUNITE

Omul a fost întotdeauna preocupat de simțuri , le-a ierarhizat după diverse criterii punând accent pe unul din ele sau divizându-le în categorii . În general acest simț plasat sus pe scara ierarhicăeste văzul.

 În filozofia Greacă , văzul era considerat simțul suprem , iar Platon se refereă la acest simț cafiind cel mai de preț dar . Aristotel în ierarhizarea simțurilor punea pe cea mai  nesemnificativă poziție simțul tactil , deoarece acesta era regăsit la toate viețuitoarele , un simț vital , pe cândcelelălte contribuie la starea de bine a viețuitoarelor . Prioritar era văzul , urmat de auz , miros și gust . Filozoful Roman Plinius cel Bătrân, considera simțurile tactil și gustativ legate de pământ ,fiind cele mai neimportante dintre simțuri , iar văzul și auzul deoarece pot parcurge distanțe remarcabile fără a necesita deplasarea subiectului erau considerate cele mai importante dintresimțuri , mirosul fiind situat între aceste două categorii .

  Atenția sporită pentru poziționarea templelor în funcție de modul în care sunt percepute din diverse puncte , pasiunea pentru explorarea profunzimii spațiului și folosirea efectelor optice pentru corectarea perspectivei întăresc ipoteza arhitecturii oculocentice a vremii .Cu toate acestea , existau programe arhitecturale în antichitate care nu erau preocupate întotalitate de estetica vizuală ,de exemplu teatrele . Aceste construcții erau bazate pe oștiință aprofundată a acusticii formei , sunetul fiind transmis cu o claritate remarcabilă până încele mai îndepărtate rânduri . Piatra din care sunt alcătuite gradenele filtrează sunetele defrecvențe joase provenite din murmur, și amplifică sunetele de frecvență înaltă provenite de pescenă .Termele și băile publice ale acestei perioade se adresau atât văzului dar în special simțuluitactil. De la piatra utilizată la băncile din vestiare treceai în incăperea ce conținea bazinul denatație cu apa rece construit din marmură albă . Existau de asemenea băi calde , încăperi cu aburi cu bănci din bronz , încăperi de relaxare cu pardoseală din mozaic , diversele texturi, temperaturi și consistențe ale materiei de contact stimulând simțul tactil .

10. Pallasmaa,Juhani,The Eyes of the Skin,. Editura : Chichester: Academy Press,Marea Britanie, 2005,Pg 15

Sunetul apei și murmurul socializării reprezentau indicii pentru organul auditiv . Mirosul uleiurilor folosite la împrospătare dădeau caracter locului. De asemenea Herodot descria existența unor băi cu aburi amestecați cu cânepă care aveau efect halucinogen.

 În perioada renașterii , Leonardo da Vinci a dezvoltat un cod strict al geometriei  și  proporțiilor după care să creeze arhitectura . Acest cod se referea strict la partea ce ține de vizual în arhitectură . În secolul 15 arta și știința s-au reunit, L.B.Alberti studiind în lucrarea sa De Pictura știința opticii și modul în care aceasta poate fi aplicată în arta a dezvoltat metoda de construire a perspectiveila un punct fix. Alberti a glorificat astfel organul vizual evidențiind în teoriile sale faptul căochiul este centrul perceperii .Cu toate acestea nu putem exclude din discuție o preocupare evidentă pentru amenajareaspațiului exterior și a grădinilor într-un sens ce nu ține doar de simțul vizual . Această amenajaregeometrică și calculată nu anulează importanța percepției olfactive , auditive și tactile aspațiului . Integrarea apei în arhitectură și peisageră stimulează atât tactilitatea și auzul ,iar preocuparea pentru parfumuri și arome în această perioadă este deosebită .Mâinile sunt considerate ochii sculptorului , astfel sculpturile vremii respective exprimă mai multdecât se poate vedea .

Sursă de poză; https://www.roportal.ro/discutii/topic/67948-luna-teorii-privind-originea-sa-diverse-aparitii-de-pe-suprafata-ei/page-19

eBook di filosofia: L. B. Alberti, De pictura

 Începând din anul 1893, Victor Horta ,important reprezentant al curentului Art Nouveau utilizând noile posibilități tehnologice proiectează clădiri cu o atenție uimitoare la detalii . Mânerele ușilor, balustradele și soneriile sunt gândite de către arhitect pentru a fi plăcute la atingere . Formele organice folosite adaugă experienței arhitecturale fațeta kinestetică prin fluidiz are apar curgerii  spațiului. Texturile diferențiate ale pardoselilor, pereților și elementelor structuralestimulează plăcut simțul tactil și ajută la orientare .

Tot dintre reprezentanții acestui stil , Antoni Gaudi a ieșit în evidență prin clădirile atipiceproiectate de el . Materialitatea și formele organice precum și multiplele texturi folositereprezintă un deliciu pentru simțul tactil . Formele curbe invită vizitatorul să atingă construcțiile nudoar să le privească . Inspirate din natură aceste forme cotlonoase sunt făcute pentru a fiexplorate nu doar de ochi . Atmosfera de basm conferită creațiilor sale invită subiectul la joaca șiinteracțiune directă cu obiectul construit .Odată cu evoluția tehnologică arhitectura a început să piardă anumite calitați ale spațiului precumși scara umană . Modernismul a adus cu sine dematerializarea formei , importanța acesteia fiind înlocuită de  funcțiunea clădirii . Celebra frază spusă de Louis Sullivan în anul 1896 : "formfollows function" prezentă în articolul “The Tall Office Building Artistically Considered”.

https://www.pinterest.com/pin/196610339958893890/

La începutul anilor 1900 , după câțiva ani de experiență în arhitectură , Frank Lloyd Wright începe să își definească propriul stil , îndepărtându-se de tendințele vremii respective .Materialele sincere (cărămidă, lemn , beton ) cu diverse texturi și finețea detaliilor dovedesc o preocupare pentru designul haptic . Probabil seria caselor de preerie este cea mai semnificativă dinacest punct de vedere. Locuințele joase, intime , făurite din materiale nefinisate , cu elementeritmice experimentate prin mișcare fac apel la simțul tactil .Casa de pe cascadă prin orientarea și deschiderea spre mediul natural înglobând sunetul.

ISTORICUL ARHITECTURII SENZORIALE ÎN ROMÂNIA

Arhitectura senzorială

 În România la fel ca și în alte țări arhitectura a urmat o dezvoltare în direcția vizuală fiind îngeneral influențată de stilurile din țările mai dezvoltate . Cu toate acestea , aspectele senzorialeale clădirilor , cu intenție sau accidental au fost incluse de-a lungul timpului în anumite construcții.Un astfel de exemplu este cunoscut în România din cele mai vechi timpuri fiind reprezentat dearhitectura tradițională rurală. Locuința prin materialele,forma și structura folosită stimuleazătoate simțurile . Aspectul vizual deși este foarte plăcut nu eclipsează restul aspectelor senzoriale .Casele din lemn , prin textura caldă și fină a acestui material sunt plăcute la atingere .Zgomotul podelelor din lemn, al ușilor și mobilierului fac parte din atmosfera locuinței . Cuptorulsau soba pe lemne sunt un centru termic de atracție datorită sentimentului plăcut de căldură, liniște și siguranță conferit . Trosnetul lemnelor și vuitul focului sunt sunete specifice locuințeirurale . De asemenea calitățile acustice ale acestor construcții sunt foarte plăcute , lemnulabsorbind o mare parte din sunete creând o atmosferă clară dar în același timp lăsând suneteexterioare să pătrundă creându-se astfel o legătură mai puternică cu amplasamentul . Cel mai important aspect senzorial al locuințelor rurale rămâne mirosul , atât de aparte și de plăcut, o combinație între aroma lemnului împregnat cu fum și mirosul pământului și al alimentelor. Bisericile cu ușile joase și înguste , cu o arhitectură simplă adăpostesc comori în ceea ce priveștestimularea simțurilor . Mirosul de tămâie și vibrația lemnului sub influența cântecelor bisericeștisunt unice în aceste construcții din lemn .Casele din chirpici ,din lemn răcoroase vara și bun izolator termic iarna , cu textură rugoasă ,adaugă efectului vizual elemente haptice . Încă din procesul de preparare a materialelor deconstrucție omul intră în contact direct cu elementele constructive, pământul fiind amestecat cupaiele prin călcare cu picioarele . Aroma argilei și iregularitățile pereților valuriți  caracterizează acest tip de locuințe și aduc un iz de naturalețe . Uneori materialul de finisaj este alcătuit dintr-opastă amestecată cu semințe foarte plăcută la atingere.  În evul mediu din motive de apărare construcțiile dobândesc o masivitate aproape inumană ,piatra fiind principalul material de construcție . Zidurile de apărare, străzile înguste, umbroase șilabirintice , clădirile cu pereți groși duc la obținerea unui spațiu rece , rugos și umed din punct devedere tactil .

Primele clădiri din România destinate persoanelor nevăzătoare

 În anul 1908 , Regina Elisabeta prin deviza “ Să schimbăm mentalitatea veche despreposibilitățile de muncă și învățătură ale orbilor “ pune temeliile proiectului “Vatra Luminoasă “ din București. Cu o perspectivă generoasă , se dorea realizarea unei colonii pentru nevăzători unde aceștia să locuiască, să învețe carte și meserii . Astfel ia naștere prima școală pentru nevăzătoridin România . Proiectul este inspirat din cel al școlii din orașul natal al reginei , Neuwied dinGermania , școala care la rândul său este o copie fidelă a primei școli de nevăzători din Europa înființată la Paris .  Clădirile menționate mai sus fiind distruse de-a  lungul  anilor,  Școala denevăzători din București dobândește o valoare istorică inestimabilă fiind unica reprezentare aprimului institut pentru deficienți de vedere.

Calitățile spațiului nu sunt specifice nevoilor ocupanților așa cum ne-am aștepta . Cele patrucorpuri de clădire cu intrări separate fără legături prin interior , fac trecerea de la o unitate la altagreoaie, obligând utilizatorul la traversarea unei curți exterioare neadecvat amenajate cu multipleobstacole. Această inițiativă a fost urmată de construirea mai multor școli pentru nevăzători peteritoriul țării , cele mai reprezentive fiind cea de la Iași , Cluj și Arad .

SITUAȚIA ACTUALĂ A ARHITECTURII SENZORIALE ÎN ROMÂNIA

 În România post comunistă până și latura esteticii vizuale a arhitecturii a fost înlocuită de cea economică și viteza de construcție datorată evoluției tehnologice a făcut populația să uite de latura calitativă. Cu toate acestea, câțiva arhitecți s-au împotrivit acestui val proiectând construcțiimai mult decât funcționale, construcții făcute pentru a fi experimentate din toate punctele devedere. Radu Mihăilescu, prin atenția deosebită la detalii și materialele folosite crează edificii care nu suntfăcute doar pentru a fi privite. Casa Herczey din Timișoara stimulează simțul tactil atât printextură cât și prin ruperi de ritm (“Mișcarea în praguri “) experimentate la nivelul scărilor cu trepteatipice. Contrastul plăcut dintre textura fină a lemnului și zugrăvelii cu piatră, cărămida și betonulbrut accentuează calitățile spațiului.

http://centrulelisabeta.uv.ro/istoric.html siteul liceului de nevazatori Bucuresti22. Mihailescu,Radu ,Lucrari si Proiecte , in revista “Monografiile Ahitext “, Editura: Fundatiei Arhitext Desin , 2006,pg 43-53

SITUAȚIA ACTUALĂ A ARHITECTURII SENZORIALE ÎN EUROPA DE VESTȘI STATELE UNITE

 În lumea contemporană se pune accentul pe  rapiditate ,  calitate și dimensiune .  Astfel clădirilesunt gândite pentru a fi construite repede pentru a exploata nevoia populației de satisfacție instantanee.Tehnologia a adus arhitectura la o altă dimensiune facând posibilă construirea unor clădiri pecare umanitatea în trecut nici măcar nu și le putea imagina . Spațiile acestei arhitecturi evoluționare sunt făcute în primul rând pentru a fi privite , nu pentru o experiență a întregului trup sau pentru a crea o legătură cu sufletul.

Steven Holl susține în lucrarea sa “ Architecture=Integral Phenomena “ că…………………………………..

III.III.Tipuri de tratamente, terapii și Necesități spațiale

Arhitectura este singura artă cu care ne confruntăm involuntar și inevitabil, ea având un impact major asupra modului în care este perceput spațiul înconjurător, fie el interior sau exterior, indiferent de scară. Calitatea arhitecturii influențează categoric experiența unui spațiu și,tocmai din acest motiv, proiectarea unor spații  pentru terapie trebuie făcută cu foarte mare atenție. Vorbim, de fapt, despre importanța proiectării sensibile, orientată către utilizator și nevoile acestuia.

Programele de terapie sunt, prin specificul lor, programe introvertite, foarte puțin orientate către relația cu exteriorul. Arhitectura are capacitatea de a deveni suportul pe rfect pentru succesul unui program terapeutic, așadar ar fi indicat să se găsească o formulă de creare aunei relații armonioase cu mediul, care să reușească să potențeze aspectele terapeutice.

Terapia complementară este folosită în special pentru a crește eficacitatea terapiei medicamentoase, dar și în cazurile în care terapiile tradiționale nu sunt suficiente sau nu sunt necesare. Se poate spune că, în contextul societății actuale, terapiile complementare sunt cele mai adecvate, pentru că apelează în general la caracteristici intrinseci ale fiecărui individ, permițând expresia personală până la un nivel foarte intim. Într-o perioadă a tehnologiei, a ruperii derelațiile directe și de îndepărtare de comunicarea reală, aceste metode reușesc să aibă un succe sfoarte mare în restabilirea echilibrului individului.

Lucrarea în continuare se axează  pe terapiile cu specific cu cai, artistic, vizual- auditiv, și mai puțin pe terapiile de tip energetic, care pot fi definite mai degrabă  ca terapii alternative. Exemple de terapii care ar putea fi considerate alternative, nu complementare, ar fi: acupunctura, aromoterapia etc.

Juhani Pallasmaa spunea că datoria arhitecturii este de a exprima cum ne atinge lumea.

Arhitectura este expresia societății în care trăim, a necesităților umane și  a caracteristicilor comunității din care facem parte, ceea ce înseamnă că ea ar trebui să fie una dintre cele mai sincere și evocatoare opere umane.

  "In my view, the task of architecture is to make visible how the world touches us, as Merleau-Ponty said of the paintings of Cezanne" – Juhani Pallasmaa,The eyes of the skin, pg. 46

Dincolo de aspectul simplistic al bazei funcționale ș i al cerințelor matematice spațialecare fac, desigur, parte din creația de arhitectură, în cazul programelor terapeutice există onecesitate care se situează pe un palier ierarhic net superior: atmosfera.

Bolile și afecțiunile sunt strâns legate de lipsuri din viața cotidiană, fie că acestea fac parte din paleta de comodități a existenței contemporane (ca de exemplu stresul), fie că acestea fac parte din propria ființă (ca de exemplu bolile psihice). Tocmai din acest motiv, arhitectura programelor terapeutice are datoria de a ușura procesul de terapie prin crearea unei atmosfere prielnice, care să îmbogățească experiența utilizatorului. Pornind de la ideea că experiența terapeutică este una strâns legată de simțuri, o lectură extrem de importantă a fost lucrarea lui Juhani Pallasmaa-The eyes of the skin (Architecture and the Senses)

 Unul dintre aspectele care sunt importante în contextul terapeutic este importanța primei impresii și legătura cu propria sensibilitate emoțională.

Este un fapt cunoscut că fiecare dintre noi decodifică lumea prin prisma propriilor experiențe și trăiri, dar în cazul beneficiarilor de terapie, totul poate fi exagerat și acea primă impresie poate avea un rol decisiv în procesul de recuperare.

De exemplu, un autist poate fi copleșit de un spațiu mult prea luminat, acest lucru riscând să ducă la violență și la respingerea totală a spațiului  respectiv.

Avem cu toții, în noi,capacitatea de a aprecia sau de a respinge imediat, fără a analiza, iar arhitectura poate profita de această capacitate.Instanțele la care face referire Zumthor sunt: corpul arhitecturii, compatibilitatea materialelor, sunetul unui spațiu, temperatura unui spațiu, obiectele înconjurătoare, între reținereși seducție, tensiunea dintre interior și exterior, niveluri de intimitate, lumina asupra lucrurilor, lacare adaugă trei instanțe suplimentare: arhitectura ca împrejurimi, coerența și forma frumoasă.Ce este interesant de observat este că, între cele două lucrări, scrise de arhitecți cu oformație diferită și interese diferite în activitatea profesională, există o foarte mare asemănare înceea ce privește abordarea experienței arhitecturale. Există chiar câteva puncte comune, ca de exemplu: sentimentul de identitate a unui spațiu, importanța sunetului în ambianța arhitecturii (Zumthor vorbește chiar despre sunetul unei încăperi goale), tactilitatea etc.

Mune întăresc importanța acestor factori în atmosfera percepută de utilizator și evidențiază care suntdirecțiile  pe care s-ar putea concentra creația de arhitectură pentru un program terapeutic.

În proiectarea unui spațiu terapeutic, arhitectul ar trebui să se situeze în postura ipotetică a persoanei afectate, care, de multe ori, din cauza diverselor afecțiuni de care suferă (de exemplu,autism sau sindromul Down), nu are baza culturală necesară pentru descifrarea înțelesurilor elevate ale arhitecturii, de ci este important să mă axez pe elemente perceptive care transcendcultura și apelează la baza umană comună.

"Quality architecture to me is when a building manages to move me", P.Zumthor, Atmospheres,Ed. Birkhauser,Berlin, 2006, pg. 11

 Idem, pg. 17

"We perceive atmosphere through our emotional sensibility", idem, pg. 13

SPAȚIUL EXTERIOR

Etapa 1 -Spațiul exterior

În primă fază, arhitectura are nevoie de un cadru în care să poată fi așezată. În condițiileideale în care, ca arhitect, aș avea libertatea totală de a alege, unde aș opta să proiectez o clădire cu funcțiune terapeutică? Este mai favorabilă integrarea în cadrul urban sau izolarea? Dacă optez pentru integrarea în oraș, unde ar avea potențialul  maxim de eficacitate? Cum mă asigur că amtoate condițiile necesare unei bune desfășurări a activității de terapie, în ceea ce privește relația cu împrejurimile?

De asemenea, mă interesează ca arhitectura pe care o creez să poată sărelaționeze cu spațiul care o înconjoară – cum pot face asta?

Arhitectura are, ca primă dimensiune, spațiul exterior-coaja, relația cu împrejurimile,

integrarea în mediu. Pallasmaa vorbește despre percepția vizuală a spațiului, spunând căutilizatorul folosește, de fapt, două modalități de a privi: vederea orientată  (care percepe lumea) și vederea periferică (care ne situează în lume) , fiecare dintre ele ajutând la înțelegerea obiectului și a contextului acestuia.

Pentru un program de terapie, coerența obiectului și a contextului sunt foarte importante – contextul dă sens obiectului și programului și le validează, de fapt, existența.

În cazul unor afecțiuni medicale (ca de exemplu în cazul bolnavilor de autism), contextul arhitectural-urbanistic poate avea prioritate în percepție față de obiectul de arhitectură, din cauza modului în care este structurat sistemul senzorial al individului. Tocmai din acest motiv, în cazul clădirilor care implică lucrul cu persoane care suferă de afecțiuni psihice, trebuie luați în calculfactori mai numeroși decât în cazul clădirilor cu funcțiuni obișnuite.

În gândirea unui program de terapie, ar trebui avut în vedere parcursul arhitectural și senzorialitatea pe care o implică fiecare etapă parcursă, de la nivel macro până  la nivel micro.

 "Focused vision confronts us with the world, whereas peripheral vision envelops us in the flesh of the world" -J.Pallasmaa,The eyes of the skin, Ed. Wiley, 2005, pg.10

INFLUENȚA AMPLASAMENTULUI

Amplasarea geografică

În alegerea amplasamentului pentru o clădire cu specific terapeutic, există două variante principale: integrarea în mediul urban sau integrarea în mediul natural. Fiecare dintre cele două variante prezintă avantaje și dezavantaje, opțiunea fiind legată în principal de tipul de terapie care se desfășoară în clădirea respectivă.În ceea ce privește integrarea în mediul natural, avantajul principal este dat de posibilitatea  concentrării  întregului ansamblu de factori (interni și externi) către procesul de terapie.

 Neexistând vreo influență exterioară care să perturbe terapia, spațiul se poate deschide foarte mult către natură și pot fi desfășurate activități de terapie integrată, multidisciplinară, care au de multe ori efecte sporite față de terapia unidisciplinară.

Dezavantajul este dat de necesitatea de a crea spații de cazare, ceea ce înseamnă că terapia se face intensiv, dar pentru o perioadă limitată. De asemenea, îndepărtarea de mediul familiar poate crea anxietăți suplimentare, punând în pericol tratamentul. Cazarea o să fie asigurată în centru și pentru părinți împreună cu copii.

Integrarea în mediul urban răspunde necesității de a avea o legătură constantă cu mediul familiar, însă aduce în discuție relația cu contextul. O clădire de terapie amplasată în oraș verde va  putea  fi  accesată  ușor,  fără restricții  legate de durata  tratamentului și va putea să  joace un rol semnificativ și în rezolvarea anxietăților sociale ale pacienților.

Amplasarea funcțională

Un factor important pentru un program terapeutic îl reprezintă contextul funcțional. Prin

specificul său, terapia are cerințe clare legate de nivelul de zgomot exterior, care trebuie să fie cât mai redus posibil, dar vorbim și despre cerințe legate de securitate, de restrângere a accesului public și de control. Amplasarea într-un context urban agitat, diurn, cu o deschidere publică mare (de exemplu: zone comerciale sau de birouri) poate afecta semnificativ calitat ea și eficacitateatratamentului desfășurat în cadrul clădirii de terapie. O stradă foarte aglomerată va crea anxietățiși le va exacerba pe cele existente. De cele mai multe ori, terapiile complementare lucrează cu persoane care suferă de boli  psihice sau de retard intelectual, care percep întreg cadrul urban la un nivel mult mai ridicat decât persoanele care se situează în parametrii uzuali ai activității cerebrale.

Un alt aspect de luat în considerare îl reprezintă ușurința accesului și distanța parcursă.

Tocmai din aceste motive, se recomandă că activitățile de terapie să se desfășoare, pe cât posibil,în zone liniștite, preferabil rezidențiale, care au un caracter predominant nocturn și care nuafectează, pe parcursul programului, activitatea terapeutică.

Problematica unei funcțiuni introvertite

Prin specificul funcțional, o clădire cu destinație terapeutică este introvertită.

Terapia este un proces orientat în principal către sine, prin faptul că are nevoie să lucreze cu emoții,experiențe foarte personale, traume sau afecțiuni, care trebuie ținute sub control pentru a putea fi depășite și pentru ca tratamentul să aibă succes. Orice interacțiune cu exteriorul, cu elemente străine  cadrului creat de zona de terapie, poate avea un impact asupra întregului proces, motiv  pentru care, în general, funcțiunile  terapeutice au tendința de a fi izolate față de ceea ce le înconjoară.

Dacă spitalele au atât capacitatea funcțională, cât și simplă dimensiune fizică  ce le permit să funcționeze separat și izolat de mediul în care sunt amplasate, în cazul unor programe mai puțin complexe și cu un impact medical mai  redus, necesitatea introvertirii poate cauza anumite neajunsuri în integrarea urbană. Arhitectura are nevoie să relaționeze cu ceea ce o înconjoară, iar utilizatorului urban ar trebui să i se ofere posibilitatea de a se simți parte din arhitectură. În momentul în care orașul prezintă zone inaccesibile, care nu oferă posibilitatea interacțiunii publicului cu arhitectura, aceste zone devin "pete moarte".

În același timp, preferința de orientare către sine nu trebuie interpretată ca o lipsă totală a comunicării cu mediul. Relația cu exteriorul poate fi abordată diferit, mergând până la a crea, în cadrul clădirii propriu-zise, a unor spații care să creeze o conexiune cu zona exterioară, dar păstrând cadrul protejat al spațiului terapeutic (de exemplu, curți interioare).

 Necesitatea unui anumit grad de izolare față de contexul urban și, în același timp, de creare a unor conexiuni exterioare protejate, conduce la concluzia că un astfel de program ar avea nevoie să fie amplasat pe un teren suficient de mare și să fie prevăzut cu o zonă-tampon corespunzătoare, indiferent cum s-ar decide în final să fie tratat acest "buffer".

Relația cu orașul

După cum am menționat anterior, arhitectura pentru terapie are nevoie să îndeplinească simultan două condiții: crearea unui cadru intim, izolat, protejat, pentru favorizarea tratamentului, dar, în același timp, îndeplinirea rolului de "piesă urbană".

O raș poate fi privit și interpretat ca la un puzzle, care are nevoie ca părțile sale componente să existe, să fie suficiente și să aibă capacitatea de a se lega între ele pentru a forma imaginea completă, care oferă înțelesul corect al puzzle-ului. Pentru a putea respecta ambele condiții, ar fi necesar ca între spațiul construit și spațiul exterior, accesibil publicului, să existe o zonă- tampon, care să ofere o mediere între personalitățile și necesitățile celor două tipuri de spații. Această zonă va deveni, de fapt, prima legătură a funcțiunii cu orașul și cu împrejurimile.

 Zumthor vorbește, în capitolul referitor la tensiunea dintre interior și exterior, despre modul cum arhitectura interacționează cu împrejurimile, această interacțiune fiind cea care ghidează utilizatorul în perceperea ansamblului.

 Buildings always say something to a street or the square. They can say to the square: I am really glad to be situated in this square. Orthey could say: I am the most beautiful building here – you lot areall ugly. I am a diva. Buildings can say that sort of thing.

 Cu alte cuvinte, felul cum este tratat spațiul menționat  anterior decide atitudinea pe care o are întreaga arhitectură față de restul țesutului urban.

Chiar și în cazul în care expresia formală a clădirii ar putea-o situa pe poziția de "diva", un buffer corect tratat poate lega întreg puzzle-ul urban și poate schimba modul în care este percepută clădirea în context. La fel, o clădire care se pierde în context poate să participe cu statutul de divă la peisajul urban, dacă spațiul de legătură este tratat într-un mod aparte.

PEISAJUL CA ELEMENT TERAPEUTIC

Utilizarea peisajului ca element de relaxare și de tratament nu este ceva nou. Probabil cea mai cunoscută modalitatea de a folosi grădina în scopuri terapeutice o reprezintă grădina japoneză, în special grădina zen.

Medicina orientală lucrează încă din antichitate cu știința amplasării elementelor potrivite în noduri energetice  bine determinate și adaptate nevoilor utilizatorului spațiului respectiv.

S-a dovedit că accesul la natură reduce presiunea arterială,stresul și crește absorbția vitaminei D, ceea ce reprezintă un aspect important în terapie.

Grădinile terapeutice  pot lua mai multe forme, în funcție de destinația spațiului căruia îi sunt adiacente: grădini pentru bolnavii de Alzheimer, grădini vindecătoare (în speci al în cadrul spitalelor pentru boli acute), grădini de reabilitare, grădini pentru persoanele în vârstă (care încurajează implicarea activă a acestora în îngrijirea spațiului), grădini pentru bolnavii de cancer,grădini de meditație etc.

Într-o grădină terapeutică pot fi utilizate plante perene care atrag păsări cântătoare și fluturi (care să inducă o stare de calm pacienților și să îi încurajeze să interacționeze

cu mediul), pot fi prevăzute oglinzi de apă sau fântâni, cu pești de tipul Koi sau peștișorul auriu, care să creeze jocuri cromatice și sonore. În mod imperativ, plantele folosite trebuie să fie non toxice și să nu prezinte pericol de accidentare. Pe lângă elementele naturale, pot fi utilizate șicorpuri de iluminat care să pună în valoare grădina și care să creeze o ambianță liniștită și primitoare, fără a fi în vreun fel agresive.

Dincolo de spațiile special amenajate, peisajul natural-mai ales cel lipsit de intervenția umană  (de exemplu, peisajul montan, sau pădurea) – are un impact foarte pozitiv asupra programului terapeutic, pentru că oferă: un cadru crescut de intimitate, liniște, aer curat(subapreciat în tratament), posibilitatea de retragere și meditație, dar și posibilitatea de a interacționa cu mediul natural.

 P.Zumthor,Atmospheres, Ed. Birkhauser, Berlin, 2006, pg. 49

 http://en.wikipedia.org/wiki/Therapeutic_garden

(sursă imagine- Google)

http://www.worldhealthdesign.com/patient-specific-healing-gardens.aspx

Rusk Institute for Rehabilitation Medicine – PlayGarden (grădină terapeutică pentru copii): Johnsson and Walcavage –

O echipă de terapeuți, profesori, medici și arhitecți peisagiștiau creat împreună o grădină pentru copiii cu dizabilități, care include: un deal înverzit, cu pante foarte line, o căsuță prevăzută cu o scară la partea superioară (pentru fortificarea zonei superioarea corpului), o grădină de legume, o cabană pentru jocul în nisip, grădini senzoriale, elemente acvatice interactive etc.

(sursă imagine – http://landscapeonline. com/research /article/7132

http://www.asla.org/ppn/Article.aspx?id=32235 )

Lanserhof Med (clinică de tratament , Germania)- Clinca este situată în mijlocul unui peisaj montan, oferind o evadare din mediul  cotidian

 (sursă imagine -http://www.lanserhof.com/english/press/press-images.html)

SPAȚIUL INTERIOR 

Dacă vorbim despre spațiu interior, este foarte important de luat în calcul specificul

terapeutic. Terapiile complementare sunt de mai multe tipuri, fiecare având caracteristici șinecesități diferite, care sunt esențiale pentru succesul tratamentului. Cele mai interesante consider că sunt terapiile de tip artistic, care apelează la valori intrinseci ale individului și lacapacitatea artei de a transmite emoțiile cele mai intime. În același timp, luând în calcul teoriile conform cărora perioada contemporană este una predominant vizuală, mă interesează să cercetezcum poate fi exploatat simțul vizual prin diferite tipuri de terapie, dincolo de implicațiile artistice -culoare, lumină, formă, textură.Dincolo de specific, există însă factori comuni ai experienței oferite de un spațiu, care influențează decisiv calitatea percepută de utilizator. Cum pot folosi un material pentru a potențatratamentul? Cu ce alte materiale îl pot asocia pentru a oferi o ambianță prielnică? Ce necesități umane speciale trebuie luate în calcul  persoane cu dizabilități, persoane cu deficiențe motoriisau senzoriale? Cum îmi pot influența aceste nevoi speciale proiectarea spațiului interior? Și, desigur, (cum)  pot folosi posibilele răspunsuri în mod terapeutic?

Bineînțeles, toate aceste întrebări vin și în sprijinul intenției pentru proiectul de diplomă,și anume un centru de meloterapie. Mă interesează o abordare integrată a tipurilor de terapie- un spațiu inundat de muzică și lumină, în care fiecare material, fiecare formă sunt în perfectăarmonie și oferă utilizatorului o experiență pozitivă și utilă.

Din perspectiva arhitecturii, proiectarea unor centre dedicate acestor tipuri de terapie va

readuce în discuție un aspect care de multe ori este lăsat în plan secund: experiența spațiului.După cum am discutat pe parcursul lucrării, expresia spațială, atmosfera și impactul asuprasimțurilor sunt de o importanță primordială în gândirea unor spații terapeutice, ceea ce poatecon duce chiar la afirmația că dezvoltarea practicii terapiilor complementare va conduce la oreîmprospătare a creației arhitecturale.

Un spațiu destinat terapiei are nevoie să fie suficient de primitor și de liniștitor încât să favorizeze tratamentul și să contribuie la vindecare sau la ținerea sub control a simptomelor. Zumthor vorbea despre acele spații care îți oferă sentimentul că poti rămâne acolo.

Acest sentiment de "rămânere acolo" este tocmai siguranța, încrederea și confortul pe care îl poate oferi un spațiu utilizatorului. O modalitate prin care se poate crea această ambianță este utilizarea obiectelor. Un spațiu gol este un spațiu steril, impersonal, neprimitor. O încăpere lipsită de elemente care să îi ofere caracter și  personalitate este complet lipsită de viață și de vitalitate. În contextul terapiei, utilizatorul are nevoie de sentimentul de familiaritate. De altfel, utilizarea obiectelor într- un spațiu îi oferă o identitate  proprie, cu care utiliza torul poate relaționa și lucra.

Desigur, interiorul poate fi tratat diferit, în funcție de tipul de terapie practicată, însă principiile senzoriale au o zonă comună importantă.

În lucrareaThe eyes of the skin, Pallasmaa evidențiază un aspect important: necesitatea spațiului interior, spunând că"we can dream and sense our being outdoors, but we need thearchitectural geometry of a room to think clearly. The geometry of thought echoes the geometryof the room" (trad.: ne putem visa și simți ca fiind în exterior, dar avem nevoie de geometria arhitecturală a unei încăperi pentru a gândi clar. Geometria gândului rezonează cu geometria încăperii). Ideea nu este departe de relația dintre libertate și constrângere- creativitatea ș icapacitatea de expresie sunt la nivel maxim atunci când există constrângeri, direcții. Prea multălibertate creează un sentiment de copleșire, putând conduce la dificultăți în abordarea și gestionarea problemei.

ART TERAPIA (TERAPIA PRIN ARTĂ)

  Principii de terapie

Terapia prin artă este un tip de terapie complementară ce presupune realizarea unor imagini sau obiecte ca metodă terapeutică. Imaginile sau obiectele create au rolul de exteriorizarea sinelui, a sentimentelor, a trairilor individuale și contribuie la crearea unei legături între clientși art terapeut. Acest tip de terapie s-a dovedit foarte util în dezvoltarea gradului de conștientizare  ("spaces you would enter and begin to feel you could stay there" – P.Zumthor, Atmospheres,Ed. Birkhauser,Berlin, 2006, pg. 43) a sinelui și a celorlalți, în tratarea traumelor și stresului, îmbunătățirea abilităților cognitive și creative și, de asemenea, s-a demonstrat că îmbunătățește capacitatea de comunicare, chiar și încazul persoanelor cu deficiențe de relaționare cu ceilalți. În plus , este o foarte buna metodă de terapie pentru persoanele care au suferit atacuri cerebrale.

Art terapia poate fi realizată individual sau în grup și poate folosi orice tehnică expresivă: pictură, sculptură, fotografie etc. Nu se pune accent pe valoarea estetică sau artistică a creației, ci pe implicarea personală și transpunerea experiențelor și sentimen- telor clientului în ceea ce creează. Nu trebuie făcută confuzia cu o școală de arte plastice – în cadrul art terapiei nu se învață tehnici artistice, clientului fiindu-i permisă exprimarea personală totală, în funcție denecesitățile terapeutice.

Acest tip de terapie se bazează pe capacitatea artei de a exprima nivelul cel mai intim al experienței individuale, rezultatul final al creației artistice  fiind evaluat în funcție de expresia și conținutul acesteia, nu de valoarea estetică.

Sursă de poze; http://baby.unica.ro/terapia-prin-arta-cum-il-poate-ajuta-133267.html

http://www.art-terapie.ro

Necesități spațiale

Având în vedere că terapia prin artă lucrează în special cu expresia prin mijloacele artelor vizuale – pictură, sculptură, fotografie etc., este nevoie în primul rând de un spațiu suficient de amplu  pentru a găzdui activitatea. Pe lângă acesta, este necesară prevederea unui spațiu de depozitare pentru materiale și obiectele create, dar și o zonă de igienizare. Sala pentru terapie se va asemăna foarte mult cu un atelier de lucru, la o scară adaptată numărului de beneficiari.

Încăperea va fi dotată cu șevalete, mese de lucru, spații de depozitare, scaune și planșete (pentru terapia care implică modelarea obiectelor în diferite materiale).  În mod curent, art terapia se  practică predominant în grup, având în vedere că aplicațiile  principal e sunt de factură a îmbunătăți calitatea vieții cotidiene și mai puțin de factură medicală. Numărul de participanți la ședința de terapie nu va depăși 8-10 persoane, pentru a asigura o calitate ridicată a actului terapeutic.

Însă, desigur, terapia poate fi practicată și într-un cadru restrâns. Sala destinată terapiei de grup poate fi prevăzută cu pereți despărțitori mobili, care să aibă capacitatea de a transforma spațiul în funcție de necesitățile umane.

MELOTERAPIA (TERAPIA PRIN MUZICĂ)

  Principii de terapie

Meloterapia este un tip de terapie complementară, având rezultate dovedite în prevenirea și tratarea afecțiunilor psihologice și psihiatrice, dar și în creșterea calității vieții cotidiene.Muzica este parte a vieții fiecărui individ, încă din etapa intrauterină, când dezvoltarea fătuluieste influențată de ritmul cardiac al mamei și de vibrațiile produse de vocea ei și de mișcările corpului. De altfel, în cazul copiilor născuți prematur, se utilizează în mod curent înregistrări ale bătăilor inimii mamei, pentru a ajuta la continuarea dezvoltării până la atingerea pragului optim.Avantajul muzicii este acela că nu presupune un limbaj specializat, ci se bazează pe vibrații,tipare, modele și ritm, care fac parte din comunicarea de bază a oricărei ființe. Acesta estemotivul pentru care este o terapie de succes și pentru surzi, și pentru autiști non-verbali, și pentru  persoane cu un avansat retard intelectual etc.. Tocmai datorită acestui caracter primordial almuzicii, meloterapia apelează la o relație mult mai personală între terapeut și pacient,determinând un teren comun de comunicare chiar și cu persoane care prezintă dificultăți extremede relaționare cu ceilalți.În viața de zi cu zi, meloterapia are efecte foarte bune în cazul persoanelor care suferă destres sau anxietate, astfel încât se dovedește a fi un foarte bun aliat în cazul persoanelor foarte active, cu funcții de conducere, care lucrează în medii stresante etc.. În cazul copiilor,meloterapia ajută la dezvoltarea funcțiilor cognitive și îmbunătățește performanțele intelectualeși academice.

Meloterapia este o știință exactă, bazată pe un grad foarte mare de personalizare. Înaintede a începe terapia, clientul este supus unor investigații amănunțite, de tip holistic (personal,soci al, psihologic, medical și muzical). În urma acestor investigații, este stabilit tratamentul, care trebuie verificat la fiecare ședință și eventual ajustat/ adaptat, astfel încât rezultatele obținute să fie maxime.

Meloterapia se poate face în mai multe moduri – activ (prin implicarea în activități ce presupun cântat vocal sau la un instrument, sau desfășurarea de activități pe fond muzical), pasiv (doar audiție), individual sau în grup. Tipul de terapie desfășurat este ales în urma diagnosticului. Terapia de grup, din cauza caracterului foarte personalizat al meloterapiei, se face cu persoane care au același tip de nevoi sau aceleași răspunsuri la muzică. S-a dovedit că, înspecial în cazul problemelor care au la bază o sursă emoțională, meloterapia este potențată deutilizarea metodelor de detoxifiere și curățare fizică. De exemplu, în cazul tratamentului pentru anorexia nervoasă, s-a dovedit că participarea la ședințe de saună și masaj ajută la creșterea încrederii în sine, aceasta ducând mai departe la o deschidere mai mare către terapie.

Sursă de poze; http://www.psihart.ro/#!__psihart-kids/tehnici-terapeutice

Necesități spațiale

Pentru stabilirea tratamentului personalizat, este necesară verificarea răspunsului individual la diferitele tipuri de muzică. În acest sens, în meloterapie se utilizează analizaspectrală, corelată  cu analiza undelor cerebrale, a ritmului cardiac și  a tensiunii arteriale. Analiza spectrală are rolul de a evidenția caracteristicile precise ale muzicii.

S-a descoperit că există anumite tipuri de sunete care au un impact foarte pozitiv în melotera  pie (muzica bazată pe zgomot de tip 1/f – de altfel, chiar prin suprapunerea unui zgomot de tip 1/f peste o melodie obișnuită, s-a demonstrat o creștere a efectului pozitiv cu 80%.

Așadar, în activitateaterapeutică este necesară existența unui laborator  de test, care să ofere informații precise despre specificul  beneficiarului și despre reacțiile sale la diferite tipuri de muzică.

Investigațiile preliminare pot fi făcute în cadrul unor facilități medicale diferite, dar, în acelașitimp, existența celor trei direcții de acțiune(consultație,diagnostic și tratament) într-un nucleu comun ar ușura experiența utilizatorului, în special în cazul persoanelor care suferă de afecțiuni psihice, de tipul autismului sau Sindromului Down.

Meloterapeutul are nevoie de un cabinet propriu, care să ofere posibi litatea oferirii de consultații. Acesta se dimensionează conform prevederilor din Legea Sănătății Naționale și esteindicat să fie prevăzut și cu un grup sanitar.În ceea ce privește terapia, trebuie făcută diferența între spațiul de terapie individuală, spațiul de terapie de grup și este indicat să existe o diferențiere în funcție de specificul terapiei (psihologic sau medical, astfel încât utilizatorul să nu fie pus în pericol în absolut niciun fel).

Fiecare tip de meloterapie are un specific. Cazurile medicale vor fi aproape exclusiv tratate individual, din cauză că, în general, necesită atenția totală a terapeutului și interacțiunea poate figrav afectată de prezența altor persoane. Dimensionarea sălii propriu-zise se face în funcție de instrumentele muzicale incluse -un meloterapeut care folosește pianul de concert va avea, înmod evident, nevoie de un spațiu semnificativ mai generos față de un meloterapeut care folosește pianul electric. De asemenea, un alt aspect important de luat în calcul este tipul terapiei -activăsau pasivă. În cazul terapiei pasive, spațiul de terapie poate fi conformat sub forma unui separeu în cadrul cabinetului meloterapeutului.

Experiența terapeutică poate fi potențată de prezența unorelemente de tip fântână sau plante de dimensiuni mici, care creează senzația de intimitate șifacilitează comunicarea cu terapeutul.

În cazul terapiei active, se recomandă existența unui spațiu de depozitare adiacent sălii de Terapie și accesibil din interior , în care să poată fi păstrate instrumentele muzicale care nu suntfolosite în ședința curentă (acolo unde este posibil). Un spațiu aglomerat poate fi copleșitor pentru o persoană care suferă de diverse forme de anxietate.Mai departe de cerințele funcționale, legătura arhitecturii cu muzica este una extrem de specială. Compoziția arhitecturală se aseamănă foarte mult cu compoziția muzicală.

Integrarea culorilor în arhitectură și efectul lor

,, Cu toții folosim cromoterapia, alegînd, conștient sau nu, culorile care ne fac bine. Astfel, pentru a scădea febra, galii purtau întotdeauna o flanela rosie. În Anglia, sugarii erau înbrăcați în hainuțe din mătase rosie, pentru a le alina durerile de dinți. Violetul este recunoscut de toată lumea drept calmant al starilor de nervozitate și un bun ,,încărcător de baterii”, în plan mental. Tentația de a considera această culoare drept ceva miraculos este mare. Chiar dacă cercetătorii nu știu cu adevărat cum să interpreteze toate aceste lucruri, originile cromoterapiei sînt foarte indepărtate…´´

Inceputurile cromoterapiei

,, În India, virtutile terapeutice ale culorilor sînt recunoscute de medicina ayurvedica, o terapie naturistă veche de 5.000 de ani, care se ocupă de integralitatea pacientului prin morfologia sa metabolică.
În virtutea unui concept ayurvedic, pietrele prețioase sînt asociate culorii planetelor, prin corespondența lor la diferite boli. Secretul acestor ,, medicamente colorate” era de a face o pulbere din respectivele minerale și de a i le administra pacientului. Medicii ayurvedici considerau că pietrele prețioase puteau să emită același radiații luminoase ca și planetele corespunzătoare lor. Aceste preparate aparent ,, miraculoase” continuă să fie utilizate și în zilele noastre în îngrijirea bolnavelor.

Grecii din Antichitate și ei incintați de cromoterapie, erau aproape convinși că prin culoare ar putea fi vindecată orice boală. Cât despre egipteni, ei au inchinat până și temple acestei terapii naturiste.
Abia descoperirea penicilinei și dezvoltarea implicită a antibioticelor a făcut ca lumina și culorile să fie practic eclipsate ca metode de tratament.

Contra credintei din vechime, acum știm că cromoterapia nu reușește să vindece chiar orice, dar că este un aliat puternic al medicinei naturiste. De fapt, culoarea joacă un rol primordial în biochima corpului nostru. Toate planurile ființei umane –fizic, fiziologic, biologic, psihologic și spiritual- au nevoie de culoare pentru a-și duce la capăt sarcinile care le revin. Trebuie să știm despre culori că ele sînt o sursă de energie pură și actionează întocmai vitaminelor, stimulînd energia care circulă prin corp de-a lungul meridianelor…´´

,,Fiecare culoare stimulează o energie deficiența sau calmează o energie excesivă. Astfel, prin utilizarea energiei reci, este posibilă îngrijirea unei rani cauzate de căldură. Vibrația energetică a fiecarei culori din cercul cromatic corespunde unei anumite zone a corpului.

Cromoterapia poate fi cu adevarat eficientă în vindecarea anumitor boli, la fel ca și helioterapia, o tehnica ce constă în folosirea razelor solare și care a jucat un rol de prima mărime în medicina traditională din China, Grecia și India…´´

Folosirea culorilor

,, Numeroase studii întreprinde de psihologi dovedesc faptul că ele acționează asupra emotiilor și a senzațiilor noastre. Creierul uman este programat să asocieze anumite culori cu anumite emoții. El poate totodată să asocieze o culoare cu o situție deosebită, cum ar fi un eveniment sau o experiență traumatizantă. Toate aceste aspecte psihologice fac să nu percepem toți o culoare în același fel…´´
(Magia culorilor- Inițiere în cromoterapie- Carole La Pan,Traducere de Sergiu Ciocoiu, Editura; Polirom 2005-Iași)

Referindu-ne la efectul pe care îl au anumite culori în tratament, putem aminti câteva:- roșul, fiind o culoare plină de vitalitate, poate trata paralizia, epuizarea fizică, reumatismul cronic- albastrul are efect de calmare și de favorizare a liniștii interioare, astfel încât se poate folosi pentru emotivitatea exagerată, pentru depresie (dar nu într-o proporție cople și toare, altfel poate avea efectul invers), pentru liniștirea generală, pentru nevralgii- verdele are de asemenea efect de calmare, însă, fiind o culoare mai caldă decât albastrul, poate ajuta în stadii diferite aleafecțiunilor -galbenul este culoarea energiei, așadar este recomandată pentru cei care suferă de melancolie sau de depresie.

În clădirile spitalicești, se recomandă folosirea anumitor culori în funcție de destinațiaîncăp erilor, astfel încât întreg parcursul utilizatorului să fie gradat cromatic și să fie echilibrat înfuncție de temperatură, luminozitate etc.. De exemplu, pentru zona comună, de acces, serecomandă varietatea cromatică și nu predominanța unei anumite culori, astfel încât să nu fie accentuată nicio posibilă afecțiune și să nu existe răspunsuri nedorite. Pentru zonele adiacentescărilor, se recomandă utilizarea unor culori strălucitoare, care să compenseze lumina slabă sauabsentă (de exemplu alb).

O modalitate foarte simplă și versatilă de a integra culoarea în arhitectură este prin lumina colorată.

,, Cu toate ca cromoterapia nu este recunoscută în medicina, cercetările recente au demonstrat puterea de vindecare a culorii în anumite afecțiuni. Nou-născuții prematri, atinsi de galbinare, e exemplu, au fost îngrijiți gratie unei reacții chimice obținute prin expunerea timp de mai multe zile la o lumină albastră…´´ (Magia culorilor- Inițiere în cromoterapie- Carole La Pan,Traducere de Sergiu Ciocoiu, Editura; Polirom 2005-Iași)

În spațiile de terapie pot fi gândite nișe care adăpostesc corpuri de iluminat discrete, care să emită lumină colorată. Pornind de la o încăpere cu pereții per fect albi, cromatica  poate fi modificată conform necesităților fiecărui beneficiar.  Poate fi luată în calcul teoria conform căreia cromoterapia se bazează pe două principii de bază: unitatea și afinitatea. Acest lucru înseamnă că este nevoie ca în spațiul de terapie să apară și culoarea complementară a celei folosite pentru tratament. Această teorie a venit în urma ideii că boala reprezintă, în esența ei, olipsa a echilibrului și a armoniei, care se poate trata prin culoare.

FOTOTERAPIA (TERAPIA PRIN LUMINĂ)

  Principii de terapie

Fototerapia este un tip de terapie complementară ce presupune expunerea la lumină intensă, cu scop terapeutic. Aplicațiile fototerapiei sunt orientate în două direcții majore: boli și afecțiuni emoționale.

 În zona tulburărilor emoționale sezoniere (stări depresive cauzate de micșorarea zilei și diminuarea luminii solare în timpul sezoanelor reci, în special în timpul iernii) sau în cazul depresiilor (de tipul depresiei majore, tulburărilor bipolare sau depresiei post-partum), fototerapia se poate utiliza prin expunerea la lumina unei lămpi puternice. Eficiența maximă a terapiei se obține, în mod statistic, la primele ore ale dimineții, însă dozarea tratamentului și chiar programarea acestuia se fac în urma consultațiilor de  specialitate și la sfatul medicului, ținând cont de severitatea simptomelor, stilul de viață, personalitatea și alți factori individuali.Fototerapia este utilizată în mod curent în maternități, pentru tratamentul nou născuților prematuri sau care suferă de icter  pronunțat. Ea este folosită, de asemenea, în tratarea unor condiții medicale ale pielii, cum ar fi psoriazis, alopecie, vitiligo, eczeme, dermatite atopice etc.

În acest scop, se pot folosi lămpi cu lumină UV, dușuri sau chiar perii, în funcție de zona tratată. Lumina utilizată proiectează 20 de frecvențe luminoase simultan,  rezultând în culoridiferite. Anumite frecvențe răspund unor anumite probleme

Sursă de poze; http://www.niepelnosprawni.pl/ledge/x/33311

http://pt-br.infomedica.wikia.com/wiki/Arquivo:Fototerapia.jpg

Necesități arhitecturale

Având în vedere că principalul tip de lumină utilizată este lumina ultravioletă, încăperiledestinate fototerapiei nu sunt, de obicei, prevăzute cu surse de lumină naturală.

În cazul nou-născuților, în cadrul secției de neonatologie există camere speciale, dotate cu incubatoare care proiectează lumina UV în interiorul lor. Pentru adulți,  arhitectura destinată fototerapiei depindeîn principal de tipul de aplicație. În cazul camerelor prevăzute cu dușuri luminoase, este necesară prevederea unor spații de igienizare ante și post terapie.

TERAPIA OCUPAȚIONALĂ

 Principii de terapie

Terapia ocupațională este un tip de terapie complementară, ce ajută la identificarea și evaluarea nevoilor ocupaționale ale clientului, asigurându-i integrarea în societate, familie, mediul profesional, și contribuind la asigurarea calității vieții. Ea nu trebuie confundată cu artterapia, deși, de cele mai multe ori, se utilizează mijloace de expresie artistică pentru a facilita auto-conștientizarea și dezvoltarea personală. Terapia ocupațională, spre deosebire de art terapie,nu folosește doar mijloace vizuale de expresie, ci apelează la muzică, scris, dans etc., iarterapeuții nu sunt specializați în metodele utilizate. De asemenea, în terapia ocupațională nucontează produsul artistic, ci modul în care clientul interacționează și creează – deci mijloacele, nu scopul activității artistice.

Sursa de poze; http://www.apwromania.ro/expertrare-ergoterapia

Arhitectura spațiului pentru terapie ocupațională

Spațiul pentru terapia ocupațională trebuie să fie suficient de deschis și de flexibil pentru a permite desfășurarea diferitelor tipuri de aplicații terapeutice. Se recomandă situarea la parter, pentru a avea o mai  bună legătură cu exteriorul.

Având în vedere că terapia ocupațională se concentrează pe proces și nu pe finalitate, este importantă asigurarea observării individului aflat la tratament. Pentru aceasta, se recomandă prevederea unei camere de observație, adiacentă spațiului de lucru și cu vedere directă către acesta,despărțită de el printr–o oglindă unidirecțională (de tipul celor din camerele de interogatoriu ale poliției). Se vor prevedea spații de depozitare și eventual chiar o cameră separată pentru depozitarea materialelor.

INFLUENȚA ILUMINATULUI ÎN SPAȚIUL DE TERAPIE

Zumthor vorbea despre lumina asupra lucrurilor, despre importanța luminii într -un spațiuși despre relația acesteia cu materialele. Este foarte interesant cum un spațiu poate fi complet transformat prin utilizarea unui iluminat corect și care pune în valoare obiectele și materialele existente. În mod normal, creația de arhitectură ar trebui să ia în considerare încă de la început posibilitățile de iluminare a spațiilor, astfel încât rezultatul final să fi e coerent.

Efectul luminii naturale

"Gândindu-mă la lumina naturală și la lumina artificială, trebuie să recunosc că luminanaturală, lumina asupra lucrurilor, mă mișcă într-atât de mult, încât o simt aproape ca pe o calitate spirituală"

Lumina naturală are particularitatea de a fi permanent în schimbare, înfuncție de poziția soarelui. Această schimbare  permanentă oferă posibilitatea  unui joc continuu al umbrelor, al dezvăluirii sau ascunderii texturii și culorii materialelor, car  e poate fi utilizat în terapie pentru a stimula creativitatea și imaginația pacienților, mai ales atunci când vorbim de terapii artistice.

Rolul arhitecturii în acest caz este de a găsi amplasarea cea mai favorabilă față

de punctele cardinale sau de a folosi trucuri pentru a aduce lumina în interiorul spațiilor.Cantitatea de lumină necesară este dată de necesitățile terapeutice. De exemplu, un spațiu pentrufototerapie nu va avea, desigur, nevoie de iluminare naturală, din cauza specificului tratamentului. Într- un spațiu în care se desfășoară terapia prin artă, va fi nevoie să se evite luminadirectă, care distorsionează formele și culorile, astfel că se va prefera amplasarea spre nord, unde iluminatul natural este egal pe parcursul zilei.

Nautilus House (arh. Javier Senosiain) -utilizarea jocurilor de lumină naturală

P.Zumthor, Atmospheres, Ed. Birkhauser, Berlin, 2006

Idem, pg. 61

Sursă de poză; http://adelaparvu.com/2013/07/18/casa-fantastica-sub-forma-de-scoica/

Efectul luminii artificiale

Spre deosebire de lumina naturală, lumina artificială are marea calitate de a fi perfect controlabilă, în orice moment- arhitectul poate gândi intensitatea, orientarea, temperatura luminii astfel încât ea să pună în valoare spațiul, materialele și obiectele importante. De asemenea, după cum spuneam atunci când vorbeam despre utilizarea culorilor, lumina artificială poate fi folosită ca instrument de modificare cromatică a  spațiului de terapie, pentru a personaliza experiența fiecărui utilizator. Un aspect extrem de important este controlarea și varierea intensității luminii. Pallasmaa spunea că "o metodă eficientă de tortură mentală este folosirea constantă a unui nivel ridicat deiluminare, care nu lasă loc de retragere sau intimitate; chiar și zona cea mai întunecată a sinelui este expusă și violată". Chiar luând în calcul simplul aspect biologic, fizic, ochii au o capacitate limitată de tolerare a luminii puternice. Există un punct de toleranță peste care, dacă se trece, se ajunge chiar la suferință fizică. Tocmai de aceea, chiar și în fototerapie, expunerea la lumină puternică este limitată și atent controlată, pentru a preveni efectele secundare.

Necesități speciale în raport cu iluminatul

Atunci când ne referim la un program de terapie, este foarte important să fie luate încalcul situațiile cele mai nefavorabile. Există afecțiuni care sunt amplificate de anumite condiții,iar arhitectura are datoria de a răspunde acestor nevoi . De exemplu, luând în discuție cazul meloterapiei, pot exista pacienți hipersensibili la sunete, pentru care lumina fluorescentă sau incandescentă situată la nivelul tavanului este un factor de stres. Pentru aceste cazuri, se folosesc de obicei corpuri de iluminat la nivelul pardoselii sau corpuri de iluminat care au pozițieajustabilă, astfel încât amplasarea lor să fie modificată în funcție de necesitățile utilizatorului.

J.Pallasmaa,The eyes of the skin,Ed. Wiley, 2005, pg. 49

INFLUENȚA FORMEI

În gândirea unui spațiu terapeutic, fie că acesta este interior sau exterior, principiile de compoziție sunt foarte importante. Majoritatea persoanelor care suferă de afecțiuni psihice au o sensibilitate crescută la ritm, ierarhie,model. O analogie foarte interesantă care poate fi făcută în compoziția arhitecturală este analogia cu muzica și compoziția muzicală.

De exemplu, ierarhizarea spațiilor poate fi legată de sistemele sonore. În sistemul tonal, există 7 trepte sonore,fiecare având un rol foarte clar definit în compoziție. De exemplu, treapta I (sau tonica) este treapta ierarhică cea mai de sus, include (la pian) nota Do central și are un caracter de echilibru.Treptele ierarhic următoare sunt Dominanta (treapta IV-majorul, solarul, diurnul) și Sub dominanța (treapta III – minorul, nocturnul), care fiecare au câte o treaptă imediat următoare. Pe același principiu, spațiile arhitecturale pot fi create ierarhic, ordonate după criterii bine stabilite. Ordinea este unul dintre elementele formale de bază și este percepută,identificată și foarte benefică în cazul afecțiunilor psihice, deci, în programele de terapie.

Ritmul, indiferent sub ce formă se găsește, este un element care oferă calm pacienților care suferă de afecțiuni severe, de tipul autismului. Aceasta se datorează specificului afecțiunilor,care au o reactivitate crescută la elemente repetitive. Ritmul are și trăsătura de a diviza spațiul,cel puțin la nivel de percepție, ceea ce poate face ca un element masiv să fie apropriat gradual și,deci, mult mai puțin invaziv. Repetiția, simetria și alte procedee compoziționale asemănătoare au efecte similare la nivelul unui spațiu terapeutic.

Pentru un program de terapie, este necesară înțelegerea modului de percepție a unui pacient. Unele afecțiuni, de tip ul autismului, sindromului Down sau anxietăților grave, oferă o iminență a sentimentului de copleșire, în sensul că persoanele afectate au o capacitate mai micădecât majoritatea de a acorda suficient timp înțelegerii și aproprierii unui spațiu. Tocmai din acest motiv, este indicat ca, în creația de arhitectură destinată programelor de terapie, să selucreze cu forme simple, ușor de înțeles și de cuprins. Conform teoriei gestaltiste, mintea umană are în mod natural tendința de a reduce mediul vizual la forme primare, regulate, ușor de descifrat.

Acest lucru nu înseamnă, desigur, că arhitectura unui program de terapie trebuie să serezume strict la forme primare, însă ar fi indicat ca forma generală să poată fi ușor descompusă.

 Francis D.K.Ching, Architecture- Form, space and order , Ed. Wiley, New Jersey, 2007, pg. 38

Ce nu trebuie să uităm este că arhitectura implică dinamism prin însăși natura ei și modul în care o percepem. Pallasmaa spunea că arhitectura se distinge de alte forme artistice prin posibilitatea de acțiune, acest lucru însemnând totuși că forma arhitecturală are nevoie să sugerez e mișcarea și să încurajeze parcursul. Tot în această direcție vorbește și Zumthor,spunând că arhitectura include mișcare, fie și prin faptul că este o artă temporală. Cum influențează asta forma și efectul asupra unui spațiu terapeutic? Mișcarea implică , inevitabil, orientare. Orientarea este dată de constrângeri spațiale, care, la rândul lor, au un efect asupra  psihicului uman.

Mintea umană poate fi ușor manipulată pentru a obține un anumit efect spațial (de exemplu, folosirea unor grinzi longitudinale într- un spațiu dezvoltat pe lungime vor constitui elemente de direcționare), dar această manipulare este cu precădere importantă în cazul unui  program de terapie.

Prin crearea unor parcursuri, a unor surprize formale, se creează impresialibertății de mișcare și se elimină sentimentul de constrângere și de claustrofobie.

Este indicat ca,într-un program de terapie, ordinea de care vorbeam anterior să se manifeste și prin descoperirea graduală a spațiilor. Forma se poate manifesta și prin dimensiune. Spațiul terapeutic nu trebuie săfie copleșitor, iar relația cu utilizatorul trebuie să ofere acestuia siguranță, confort psihic și posibilitatea de a se simți parte din ansamblu.

Un alt aspect formal de luat în calcul este integrarea în mediul natural. Natura este una dintre resursele primordiale în terapie, astfel încât arhitectura unui asemenea program poate relua cu succes elemente naturale sau poate crea legături formale cu cadrul natural. De exemplu, o formă arhitecturală organică, corect integrată în context și îmbogățită cu o arhitectura peisageră în armonie, poate avea rezultate terapeutice foarte bune.

J.Pallasmaa,The eyes of the skin, Ed. Wiley, Chichester, 1996, pg. 63

P.Zumthor,Atmospheres, Ed. Birkhauser, Berlin, 2006, pg. 41

INFLUENȚA MATERIALELOR ÎN SPAȚIUL DE TERAPIE

Pallasmaa spunea că "există o puternică legătură între pielea dezgolită și senzația deacasă. Experiența căminului este esențială ca experiență a căldurii intime. Zona caldă din jurulunui șemineu este spațiul supremei intimități și supremului confort" 25. Ceea ce este interesant la părerea lui Pallasmaa este puternica influență tactilă-"pielea dezgolită" folosită ca judecător suprem al confortului spațial. Pielea este cel mai mare organ de simț, care, cu excepția unorcazuri extrem de rare (și foarte improbabil de întâlnit) în care persoana și-a pierdut complet (saunu a avut din naștere) capacitatea tactilă, reprezintă cel mai mare factor comun al indivizilor umani. Chiar și persoanele care suferă de dizabilități motorii sau senzoriale păstrează capacitateatactilă, ceea ce înseamnă că aceasta este zona care va influența major fiecare utilizator alspațiului.

 Un spațiu de terapie are nevoie să fie primitor și să ofere o experiență pozitivă, încurajatoare. Dacă luăm în considerare "acasă" ca fiind locul în care sentimentul de siguranță alomului este maxim, înseamnă că, pentru a încuraja procesul terapeutic, este nevoie să se creeze oambianță călduroasă. Mai departe de simpla folosire a culorilor pentru a inspira căldură sau răcoare, simțul tactil poate fi stimulat prin utilizarea unor materiale calde sau reci și prinutilizarea texturilor.

De exemplu, chiar și o încăpere sterilă, albă, poate fi încălzită prin folosirea unor obiecte de lemn, eventual de esențe diferite și cu texturi variate. Piatra poate avea efecte diferite asupra utilizatorului, în funcție de prelucrare – o piatră perfect tăiată și lustruită va avea un caracter mairece și mai distant decât aceeași piatră, dar cu textură rugoasă.

Cea din urmă va oferi o constrângere psihologică mai redusă, datorită faptului că aspectul final al materialului nu este unul dominat de perfecțiunea prelucrării.

Dincolo de efectul individual al unui material sau al unei texturi, ambianța unui spațiueste dată de relația dintre toate materialele și texturile din spațiul respectiv. "Iau o anumităcanditate de stejar și o canditate diferită de tufa, iar apoi adaug ceva diferit: 3 grame de argint, ocheie- v-ați mai dori ceva?" spunea Peter Zumthor, referindu-se la adaptarea materialelor utilizate în funcție de destinația spațiului și de viitorii utilizatori, astfel încât atmosfera să fie potrivită  personalității  acestora și cadrului funcțional.  Tot Zumthor spunea că "materialele reacționează unul cu celălalt și au  propria  lor  strălucire, astfel încât compoziția materialelor  dănaștere unui lucru unic" . 

Cu alte cuvinte, arhitectul folosește caracteristicile unice ale fiecărui material, iar prin modul de alăturare a caracteristicilor altui material, creează un spațiu cu o  personalitate  definită, care dă identitate locului. Desigur, atunci când ne referim la terapie, personalitatea spațiului de tratament trebuie să fie una pozitivă,  încurajatoare, care să fie unelement de suport potrivit pentru activitățile desfășurate.De exemplu, vorbeam anterior despre căldura materialului și efectul primitor, încrezător pe care îl oferă. Nu trebuie să uităm că un spațiu de terapie găzduiește utilizatori cu tipuri diferitede afecțiuni, care pot conduce la o percepție exagerată a ambianței. Un spațiu mult prea cald poate deveni copleșitor, arzător  pentru un bolnav, astfel că în încăperea de  terapie ar firecomandat să existe un echilibru de materiale calde și reci, care să se complementeze unul pecelălalt și să vină în întâmpinarea oricărui exces perceptiv al utilizatorului. De exemplu, o încăpere în care  predomină lemnul poate fi echilibrată prin diferite obiecte metalice, care aducrăcoare și care echilibrează căldura și textura lemnoasă.

20 – Utilizarea pietrei -în ciuda faptului că este un material rece, folosirea unei pietre texturate oferă o senzație de cald (de exemplu, travertinul) (sursa- Google)

21 -Chiar și într -o încăpere lipsită de culoare, un material cald, precum lemnul, creează sentimentul de intimitate și de siguranță (sursa- Google)

CONCLUZII. CONCLUZII GENERALE

În România, terapiile complementare cu specific artistic sunt încă într -o etapă incipientă. Nu există programe de pregătire, nu există recunoașterea profesiilor și nu există nici cunoaștereala nivel instituțional înalt a aplicațiilor acestora.

Acolo unde sunt practicate, ele sunt în general aplicate la nivel amator sau printr-o pregătire profesională în străinătate. Legea Sănătății Naționale, în secțiunea  referitoare la terapii complementare și alternative, nu menționează absolut deloc terapiile cu specific artistic, ci doar terapiile energetice sau de tipul chiropracticii, care sunt încadrate în aplicații medicale, fără a fi luate în calcul și aplicațiile non-medicale pecare le-ar putea avea.

Având în vedere paleta extrem de largă de aplicabilitate a terapiilor complementare și compatibilitatea acestora cu societatea contemporană, ar fi indicat ca practicienii să facă demersurile necesare pentru atestarea profesiilor, crearea de programe de învățământ superior și, în final, crearea condițiilor propice pentru o practică eficientă. Relația acestor tipuri de terapie cu arhitectura este mult prea puțin exploatată, în ciuda faptului că, spre deosebire de spitale și programele medicale tradiționale, terapiile complementare oferă o posibilitate mult mai mare de expresie artistică în creația de arhitectură,în special prin faptul că funcțiunea nu este una atât de strictă cum este în cazul spitalului.

Dincolo de luarea în calcul a unor problematici specifice, arhitectul beneficiază de libertate de expresie.În perioada următoare (probabil următorii 10 ani), utilizarea terapiilor complementare artistice are o șansă crescută de a deveni curentă, din cauză că societatea are tendința de a seafunda din ce în ce mai mult în tehnologie și în zona obiectivă a existenței , ducând la suferințaindividului, care, în mod natural, are nevoie de expresie creativă.

Utilizarea terapiilor artistice  poate contribui semnificativ la diminuarea efectelor dramatice asupra psihicului (și, uneori, chiara fizicului).

Legea privind organizarea și funcționarea activităților și practicilor de medicincomplementară /alternativă, nr.118/2007, M.O. Partea I nr. 305 din 8/05/2007

Din perspectiva arhitecturii, proiectarea unor centre dedicate acestor tipuri de terapie va readuce în discuție un aspect care de multe ori este lăsat în plan secund: experiența spațiului.După cum am discutat pe parcursul lucrării, expresia spațială, atmosfera și impactul asuprasimțurilor sunt de o importanță primordială în gândirea unor spații terapeutice, ceea ce poatecon duce chiar la afirmația că dezvoltarea practicii terapiilor complementare va conduce la oreîmprospătare a creației arhitecturale.

Bibliografie

Publicații:

BOTNARIUC, N., VADINEANU, V., Ecologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982;

IOAN, Augustin, Poverism, www.liternet.ro;

REYES, César, BARAONA POHL, Ethel, PIRILLO, Claudio, Arquitectura sostenible, Editura Pencil, Valencia, 2007;

SCHITTICH, Christian, In Detail Solar Architecture – Strategies Visions Concepts,

Editura Universitară “Ion Mincu”, București, Teză de Doctorat;

WINES James, Green Architecture, Editura Taschen, Köln, 2008;

Periodice:

Arhitectura, nr. 12, august-septembrie, 2002;

Arhitectura, nr 50, decembrie, 2006;

L’Architecture d’aujourd’hui, nr. 175, septembrie-octombrie, 1974;

Web-sites:

www.afhuk.org

www.architectureforhumanity.org

www.biosfera.com

www.ro.wikipedia.org

Centru pentru persoane cu dizabilități

Arhitect: José Javier Gallardo Ortega
Locația: Camino del Abejar, Zaragoza, Spaina
An: 2011
Mărimea terenului: 12,000 sqm
Fotograf: Jesús Granada

Atribuirea este motivată de necesitatea de a extinde Centrul de Neuropsihatrie “Doamna Noastră Carmen”, în Zaragoza. În prima fază este un centru nou pentru tinerii cu probleme de dizabilitate. În a doua fază va fi construit “ Modulul pentru Ateliere de lucru Profesionale”.

PROGRAM | Dispune de 10 dormitoare single și 8 camere duble cu toalete. Zonele comune sunt, două camere de zi și sala de mese. Programul este completat cu, recepția, , două birouri, spălătorie, birou, grupuri sanitare, camera pentru depozitare și camera pentru utilități.

GEOMETRIA | Planul nivelului este dreptunghiular, dimensiuni 15,5 x 65 m. Fațada are console, dar volumul clădirii se reduce în direcția nord, creând o curte unde le da voie pacienților să se bucure de lumina soarelui și să rămână acolo în timpul verii.

Acoperișul pentru cea mai mare parte, are formă de dinte cu pante variabile – abrupt la unele puncte – reflectă, din exterior, gradul de activitate mentală internă în legătură cu tipul de camere care o ocupă: odihna sau zona de dormit cu o pantă de 60%. Spațiul ocupat de personalul medical și îngrijitori a fost făcut cu acoperișuri plate.

MATERIAL/CULOARE | Fațada și acoperișul sunt acoperite cu o foaie roșie de zinc. Din punct de vedere istoric, aceste centre au fost cunoscute sub numele de aziluri dar au fost ascunse de societate. Dar “spital”, în latină, înseamnă "a primii ca oaspete".Culoarea roșie este un simbol care te face vizibil.

Școală penru copii surzi și cu dizabilități

Arhitect: China Southwest Architectural Design and Research Institute Corp. Ltd
Locația: Deyang, Sichuan, China
Mărimea terenului: 7998.0 sqm
An: 2012
Fotograf: Liu Yi

Școala Deyang pentru surzi și copii cu deficiențe intelectuale este o instituție de învățământ caritabilă, recrutarea copiilor cu handicap surdo-mut. Școala include predare, sport și facilități de cazare.

“Acasă" este proiectarea unui prototip, ne redau preocupările speciale pentru copii din campus. Împărțirea campusului la o scară-mică cu clădiri de diferite mărimi și acoperișuri înclinate în jurul unei curți centrale, formează un sat în miniatură. Camerele din fiecare clădire sunt orientate spre atrium, urmând relația “camere – atrium – curte “ pentru a crea interacțiuni multi-nivel dintre spațiile publice și cele private. Ideile cu acoperișuri înclinate și ferestre pătrate își au originea din desenele copiilor, ele se găsesc în imaginația lor, ca fiind case călduroase ce aparțin de inimile lor.

Atriumurile, curțile, precum și ferestrele cu diferite dimensiuni oferă diverse oportunități acelor “copii speciali” să exploreze lumea în diferite mărimi, inspirându-le interacțiuni prin care descoperă lumea înconjurătoare împreună, ceea ce ajută la dezvoltarea inteligenței. Arhitectura devine instrument pentru educație.

Centru de recuperare și reabilitare pentru copii cu problemă psihică

Arhitect: Sou Fujimoto Architects
Locația: Hokkaido, Japonia
An: 2006
Mărimea sitului: 14,590 sqm
Fotograf: Daici Ano și Sou Fujimoto

În imaginile de sus avem reprezentat centrul de tratament pentru copiii cu tulburări mintale, ei trăiesc împreună cu scopul de a-și redobândi sănătatea mintală. Se poate crede că această clădire este foarte specială când scriem despre ea.
Dacă ar fi posibilă construirea unei clădiri cu o astfel de metodă, am crede că ar fi o “clădire de vis”. Și pentru această metodă, surprinzător precizia planului o face posibilă.

Cu toate astea, prima caracteristică a metodei este acolo.
Deși, acest spațiu este creat ca urmare a unor procese de proiectare stricte și artificiale. Locul este vag, imprevizibil, cu multe probabilități. Ceva ce nu este menit sa produca un act de design intentionat si strict.

Locul are o scară mică unde copiii se pot ascunde, acesta face legătura cu zona de living. Deși acest spațiu nu are nici o funcție copiii se joacă în acest loc ca un om primitiv care interpretează în mod liber peisajul și trăiește foarte bine în el. Se ascund în spatele locului, urcă, se relaxează apoi fug de colo, colo.

Klöden, Egmont Liceul / Cebra- 13 May 2010

Cu prietenii noștri de la CEBRA recent am lucrat la un proiect pentru Sports Center. Extensia de 3.5 m2, va include soluții pentru sala de sport, aproape 50% din studenți participă la Egmont High School având o formă de handicap fie că sunt orbi, probleme mentale sau având membre amputate. Intitulat Kolden, lumea daneză pentru "glob", proiectul reflectă faptul că toată lumea este bine-venită.

Proiectarea sălii de sport se concentrează pe satisfacerea nevoilor lor. De exemplu, pentru a se asigura că persoanele cu handicap au posibilitatea de a se deplasa cu ușurință prin sală imobilul este conceput ca un spațiu unic mobilat cu elemente distincte, care servesc la mai multe funcții diferite. Variază în ambele elemente formă și textură unele sunt rotunde iar altele crestate. Deși diferite elemente sunt concepute pentru că se completează reciproc și formează un mediu de coeziune.

Cele șapte elemente se limitate printr-o pistă de rulare circulară, "Ecuator", care este potrivită pentru cursele în scaun cu rotile și de mers pe jos. Piesa se conectează, de asemenea, cu toate funcțiile la etajul superior și servește ca un balcon tradițional pentru diverse activități.

Fiecare element este, de asemenea, multi-funcțional; de exemplu panta "The Rock" permite studenților să-l folosească în moduri diferite. Unghiuri mai abrupt, activități de alpinism, în timp ce partea plată poate fii folostită pentru exercițiile scaunelor cu rotile.

Prin crearea unei arhitecturi care se concentrează pe un grup de utilizatori, în termeni de design, sala de sport este un proiect de success, care va permite în mod clar să se bucure de experiența lor.

ABORDAREA PRACTICA A TEMEI STUDIATE

Proiectarea clădirilor destinate copiilor cu dizabilități implică găsirea unor modalități de rezolvare funcțională și volumetrică strict adaptată utilizatorilor . Mai mult ,orientarea și deplasarea facilă, logică organizării spațiului și indiciile ușor memorabile care ajutăla alcătuirea unei hărți mentale a traseelor fac parte din limbajul de bază al conceperii unui astfelde edificiu . Stratul senzorial al spațiilor nu trebuie să lipsească, făcând experiența locului mul tmai profundă .,,Tema studiată mai sus “

Centru de reabilitare pentru copii cu dizabilități“ ,se adresează celor peste 1.000 de copii ce prezintă probleme de dizabilitate psihică și fizică din arealul de interes al centrului . Acest program complex propune reintegrarea socială , economică și culturală a copiilor, precum și dezvoltarea  abilităților  existente , relaxarea și tratarea problemelor psihice și fizice. Amplasamentul ales are deja o istorie proprie , situl aflându-se în Miercurea Ciuc- Băile Jigodin……….. Programul include realizarea unei grajd cu manej si cu depozite necesare pentru cai si ponei , o parte medicală de diagnosticare și tratament , o zonă de dezvoltare a orientării și mobilității și cercetare în diverse terapii. Partea culturală a proiectului cuprinde ateliere de creații, de terapie de arta și muzică, auditoriumul pentru spectacole și conferințe și bibliotecă . Locuirea este necesară fiind rezolvată atât pentru copii ,,normali,, cât și pentru copii care participă la programele de rehabilitare . Partea de alimentație reprezentată printr-o cantină și o cafenea este amplasată în strânsă legătură cu zona medicală ,auditoriumul și locuirea . În centru se primesc loc și părinții copiilor care participă la activități împreună cu copilul. Asigurând și pentru părinți diverse terapii .Terenul de echitație și spațiul de joacă învecinată cu terenul exterior de joacă auo poziție izolată și sunt împrejurate de spații verzi . Legătura corpurilor de clădire cu exteriorul este dată de diversitatea tratării curților în concordanță cu funcțiunea adiacentă .

 În urma studiilor efectuate și a discuțiilor directe cu persoane cu dizabilități asupra temei aleseam selectat elemente pozitive care ar trebui introduse în clădirile destinate copiilor cu deficiențe și elemente care ar trebui evitate într-un astfel de mediu .

Pentru întelegerea spațiului, un copil cu dizabilitate bazează pe toate simțurile care îi sunt active , combinând informațiile primite pentru a ajunge la o certitudine în ceea ce privește mediul înconjurător imediat. Copii cu dizabilități au nevoie de mai mult timp pentru a se acomoda cu un mediu nou. Prin explorarea spațiului din punct de vedere acustic , olfactiv șitactil , relaționează cu spațiul arhitectural și devin conștienți de împrejurimi .Mediul construit oferă oportunitatea de a stimula toate simțurile.

Sensibilitatea pentru frumos a devenit atat de profundă încât creatorii au lăsat la o parte ideea de arhitectură universală , făcută pentru întreg trupul uman și nu doar pentru ochi . Inumanitatea arhitecturii contemporane și a orașelor este pusă atât de către filozofi cât și de către teoreticieni pe seama unui dezechilibru al sistemului senzorial , acesta fiind datorat privilegierii unuia dintre simțuri și anume văzul .

Interior

Orientarea în spațiu trebuie să fie facilă și fluidă , existând în permanență elemente tactile sau auditive care ajută utilizatorul să recunoască zona în care se află și să găsească cu ușurință direcția către obiectivul la care trebuie să ajungă . Coridoarele ample facilitează navigarea în interiorul clădirii .

Rectangularitatea formelor organizează circulațiile într-un mod logic și ușor dereținut . Texturile pardoselii variază în funcție de zonele funcționale diferite și ajută la identificare a poziției în spațiu . Balustradele din lemn flanchează coridoarele și servesc deplasării rapide și sigure . Tratarea cu parchet a intersecțiilor de circulații sporește atenția atât prin textura diferităcât și prin sunetul specific sub acțiunea bastonului sau a pașilor . La extremitățile scărilor pentruprevenirea accidentelor sunt prevăzute benzi late de o jumătate de metru cu textură unică ceatenționează utilizatorul de prezența acestui obstacol . Tot pentru prevenirea evenimentelorneplăcute , ușile încăperilor adiacente coridoarelor se deschid înspre interiorul încăperii astfel elenu reprezintă un pericol pentru persoanele nevăzătoare care se deplasează în viteză pe lângăperete .Materialele folosite ca finisaje interioare (lemn, placaje, tencuială ) sunt menite a fi atât plăcute la atingere cât și a conferi confort acustic . Textura trebuie să fie potrivit de pronuntață pentru a da claritate sunetului și a nu provoca ecou puternic ce duce la derutarea utilizatorilor . Nuanțele contrastante sunt de mare ajutor persoanelor care cu stropul de vedere rămas pot percepe formemari și anumite culori și îmbogățesc experiența acestora în spațiul construit.  Lemnul dă o aromă deosebită spațiului participând împreună cu suprafața sa tactilă caldă la crearea legăturii între arhitectură și natură .Lumina pătrunde în clădire prin suprafețe vitrate mari , dublate de o coajă mobilă opacă a clădiriicare permite controlul desăvârșit al razelor solare .Astfel efectul deranjant al luminii directe prea puternice care este extrem de deranjant pentru persoanele cu sensibilitate pronunțată la lumină este evitat .În zonele în care lumina nu poate fi controlată , suprafetele vitrate sunt prevăzute din sticlă translucidă care lasă o lumină difuză blândă să pătrundă în interior.  Pentru zona de alimentație și holul principal al funcțiunii medicale iluminatul zenital parea fi soluția ideală. Strâns legat de spațiul interior este spațiul din proximitatea volumelor construite , care deasemenea trebuie strict conturat și detaliat privind nevoile specifice copiilor cu dizabilități .

Spațiul exterior

Spațiul exterior este divizat în două curți majore . Fiind zone deschise de dimensiuni mari , structurarea acestora a fost esențială pentru ușurarea orientării .Curtea centrului este concepută ca o prelungire a clădirii de terapie dedicată pentru echitație în principal și zonă de tranziție între corpurile de clădire ale ansamblului.

Curtea școlii este străbătută de un curs fin de apă care prin clinchetul său ghidează persoanele înspre zonă de relaxare și spațiu de joacă. Grădina de relaxare care izolează funcțiunile sportive de restul ansamblului este reprezentată de ogrădină senzorială . Aromele plantelor , parfumul forilor și foșnetul copacilor sunt foarte ademenitoare. Păsările găsesc aici o oază de liniște în spațiul intens construit al pericentrului și prin cântecul lor învioreaza locul . În imediata vecinătate a atelierelor descoperim un spațiu tratat cu piatră de diverse dimensiuni .Sunetul pietrișului și textura plăcută a acestuia sub acțiunea pașilor face spațiul plăcut de traversat. Lespezi .

Forma, volumul și materialele sunt principalele elemente arhitecturaletratate în concordanță cu nevoile utilizatorilor.

Trojai lo

http://creatiasingurulsursaltragedieinoastre.blogspot.ro/2012/12/blog-post_9866.html

III.b.RELAȚIA CU PROIECTUL DE DIPLOMĂ

Pentru proiectul de diplomă, am ales să proiectez un centru de meloterapie, în București.Acest centru ar urma să fie un întreg ansamblu dedicat meloterapiei, devenind un catalizator în promovarea și dezvoltarea acestui domeniu. Din punct de vedere funcțional, va cuprinde:

1. o zonă dedicată terapiei, care va include spații de consultație și diagnostic specializat, o zonă spa și cabinete și spații pentru terapia propriu-zisă;

2. o zonă dedicată dezvoltării și promovării meloterapiei, care va include un centru decercetare interdisciplinară, săli de seminarii, săli de workshop-uri, o mică zonă dedicată învățăriimuzicii (pentru public) și o sală de conferințe/audiții (unde să poată fi organizate și concerte decaritate pentru strângerea de fonduri pentru organizații dedicate anumitor afecțiuni – de exempluautism).

 Din perspectiva arhitecturii, proiectarea unor centre dedicate acestor tipuri de terapie va

readuce în discuție un aspect care de multe ori este lăsat în plan secund: experiența spațiului.După cum am discutat pe parcursul lucrării, expresia spațială, atmosfera și impactul asuprasimțurilor sunt de o importanță primordială în gândirea unor spații terapeutice, ceea ce poatecon duce chiar la afirmația că dezvoltarea practicii terapiilor complementare va conduce la oreîmprospătare a creației arhitecturale.

OPORTUNITATEA PROGRAMULUI

În anul 2009, la Facultatea de Muzică din cadrul Universității Transilvania din Brașov, a

fost creat un master de Meloterapie, singurul program educațional din România

care pregăteștespecialiști în domeniu. În cadrul cercetării pentru proiectul de diplomă, am avut șansa de a mergela Brașov și de a discuta cu doamna decan a facultății, prof.univ.dr. Stela Drăgulin, despresituația profesiei de meloterapeut în România, despre programul de master și despre principiilemeloterapiei și aplicațiile ei, pornind de la implicațiile muzicale. Am avut, de asemenea,oportunitatea de a avea o discuție extinsă cu o absolventă a acestui masterat, doamna MarianaAvram, meloterapeut, medic și psiholog, de la care am obținut detalii despre procesul de

tratament și despre necesitățile spațiului de terapie, din perspectiva practicianului. Pentrudetaliile tehnice, profesorul de acustică din cadrul programului de meloterapie de la Brașov, prof.univ.dr. Doru Ursuțiu, mi- a făcut o demonstrație a utilizării difuzoarelor poliplanare chiar în laboratorul de acustică de la Universitatea Transilvania. De asemenea, am avut șansa de a mi se afla în detaliu cum funcționează aparatul de analiză spectrală, pornind de la software și până la demonstrație folosind vocile proprii. Aceste discuții, în special demonstrațiile, m-au convins de

nivelul extrem de ridicat de exactitate al meloterapiei și mi-au dat de înțeles că acest tip detratament are o aplicabilitate foarte largă și, prin urmare, enorm potențial.În România, în acest moment, nu există un centru dedicat acestui tip de terapie, ea fiind practicată doar punctual, în  cadrul unor cabinete de psihiatrie, psihoterapie (ex. Secția dePsihiatrie a Policlinicii Titan, București) sau în centre de terapie complementară (ex. Centrul pentru tratamentul copiilor cu autism, București). Bazându-ne pe rezultatele dovedite până acum prin cercetări științifice,  crearea unui ansamblu dedicat atât terapiei, cât și a activităților decercetare, promovare, instruire și dezvoltare în domeniul meloterapiei este foarte oportună, înspecial în contextul societății actuale, care creează un cadru de depersonalizare. Un asemenea centru ar oferi posibilitatea de aducere în prim-plan a acestui tip de terapie, care este unul dintrecele mai avantajoase atât

 pentru tipul de individ urban de astăzi, dar și pentru bolnavii psihic pentru care medicația nu este suficientă.

De asemenea, un astfel de program, bazat pe interdisciplinaritate, ar fi o oportunitate

deosebită de cercetare. Tocmai în această idee, un centru de meloterapie ar putea fi realizat în

relație cu universitățile și facultățile implicate (Muzică, Psihologie, Medicină și chiarArhitectură, pentru aspectul practic- acustică, lumină, peisaj-și prin impactul social), prin investiții ale Ministerului Educației și Cercetării și prin fonduri europene.

OPORTUNITATEA INTERVENȚIEI PE AMPLASAMENTUL ALES

Particularitatea amplasamentului ales este dată în primul rând de istoria pe care o are.Terenul este amplasat între str. sgt.Nuțu Ion și str. Progresului, sector 5, București și s-a dezvoltat în imediata vecinătate a căii ferate, ca spațiu destinat industriei, fabricilor șidepozitelor, dar fără a se extinde în zonele învecinate, unde s-au dezvoltat cartiere de locuințe.Dupa dezafectarea liniilor și, mai târziu, oprirea producției, terenul a fost utilizat pentru depoziteși hale pentru vânzarea diferitelor produse de tip piese auto, instalații etc.. Împreună cu alte 2-3 amplasamente similare din București (de exemplu, terenul fostelor Antrepozite Rahova), zona rămâne o piedică în calea dezvoltării orașului și, de asemenea, reprezintă perpetuarea uneisituații atipice, absurde, de zonă slab construită și fără perspective de îmbunătățire, în mijloculunei metropole europene în continuă creștere socio-economică.

CONCEPT

Mai departe de funcțiunea propriu-zisă, centrul de meloterapie își propune să folosească

arhitectura în sprijinul și folosul activității terapeutice.

Exteriorul preia elemente ale cadruluinatural, rezultând o formă fluidă, lipsită de agresivitate, care să nu intimideze utilizatorul. Dată fiind apropierea, pe latura nord-estică, a unei artere puternic circulate și existența, în partea desud-vest, a zonei de terapie, s-au prevăzut zone -tampon, cu rol de izolator fonic, care joacă deasemenea rol de intermediar în relația cu orașul.

Principiile de compoziție volumetrică își auinspirația în muzică, folosind principiul sistemului tonal pentru organizarea spațială funcțională.

În interior, spațiul recepției are scopul de a fi un buffer între exterior și funcțiuni, fiind  proiectat un spațiu amplu, bine luminat, dar suficient de intim, desfășurat pe două niveluri, caresă ofere informații vizuale clare și imediate despre distribuția funcțională.

Materialele folosite oferă sentimentul de căldură și de familiaritate, astfel încât beneficiarii terapiei să se simtă în siguranță.

Parcursul în zona de terapie asigură distribuția și orientarea corectă, dar, în același timp, o

feră varietate, surpriză, folosind lumină, culoare și materiale diferite.

Această tratare arerolul de a menține alert interesul utilizatorului și de a evita monotonia. Zona de tratamentmedical este separată de zona de tratament psihologic, pentru a nu pune în pericol pacienții.

  Parcursul fiecărei zone este adaptat nevoilor terapeutice, astfel încât să influențeze pozitiv și să

stimuleze eficacitatea ședințelor. Pentru a crea o legătură cu exteriorul, fără a disturba intimitateatratamentului, zona de terapie este  prevăzută cu o serie de curți interioare, către care se deschidcabinetele de lucru.

Zona exterioară respectă principiile unei grădini terapeutice, oferind  posibilitatea unor  sesiuni de tratament în aer liber.

Vegetația are un rol foarte important, decreare a sentimentului de intimitate și de detașare de

contextul urban.

În interior, spațiul recepției are scopul de a fi un buffer între exterior și funcțiuni, fiind  proiectat un spațiu amplu, bine luminat, dar suficient de intim, desfășurat pe două niveluri, caresă ofere informații vizuale clare și imediate despre distribuția funcțională.

Materialele folosite oferă sentimentul de căldură și de familiaritate, astfel încât beneficiarii terapiei să se simtă în siguranță.

Parcursul în zona de terapie asigură distribuția și orientarea corectă, dar, în același timp, o

feră varietate, surpriză, folosind lumină, culoare și materiale diferite.

Această tratare arerolul de a menține alert interesul utilizatorului și de a evita monotonia. Zona de tratamentmedical este separată de zona de tratament psihologic, pentru a nu pune în pericol pacienții.

  Parcursul fiecărei zone este adaptat nevoilor terapeutice, astfel încât să influențeze pozitiv și să

stimuleze eficacitatea ședințelor. Pentru a crea o legătură cu exteriorul, fără a disturba intimitatea tratamentului, zona de terapie este prevăzută cu o serie de curți interioare, către care se deschid cabinetele de lucru.

Zona exterioară respectă principiile unei grădini terapeutice, oferind  posibilitatea unor sesiuni  de tratament în aer liber.

Vegetația are un rol foarte important, decreare a sentimentului de intimitate și de detașare de

contextul urban.

Bibliografie;