Terapia Cognitiv Comportamentala

Psihoterapia reprezintă modalitatea prin care se poate interveni psihologic în sănătate și în boală. Ea mai este cunoscută sub numele de tratament psihologic sau intervenție psihologică. Orice sistem psihologic are două componente majore. Prima componentă este cea teoretică, care implică mecanismele etiopatogenetice implicate în sănătate și în boală și din ea derivă a doua componentă, cea procedurală, care oferă pachete de intervenție psihoterapeutică. Psihoterapia implică modificări ai factorilor psihologici implicați în patologie, acest lucru ducând la apariția unor manifestări biochimice.

Terapia cognitiv-comportamentalǎ cuprinde un set de tehnici bazate pe teoriile învǎțǎrii și pe descoperirile psihopatologiei cognitive. După Holdevici, I. este “o terapie de scurtǎ duratǎ, focalizatǎ pe rezolvarea problemelor, cu rezultate evidente, centrate pe ameliorarea sau vindecarea unor simptome neuropsihice sau psihosomatice”. Terapia cognitiv-comportamentalǎ a apǎrut în urma fuziunii dintre conceptele cognitiviștilor și experimentele riguroase și exercițiile în plan comportamental. Psihoterapia cognitiv-comportamentală determină modificări la nivelul amigdalei, nucleilor bazali și hipocampusului și la nivelul neocortexului prin tehnicile de modificare a schemelor cognitive.

Terapeutul cognitiv-comportamental îndeplinește mai multe funcții: psihodiagnostic și evaluare clinică; intervenție de specialitate; cercetare; educație și formare .

Relația terapeuticǎ dezvoltatǎ în cadrul psihoterapiei cognitiv-comportamentale este una de ghidare deoarece terapeutul ajutǎ pacientul sǎ ia anumite decizii, nu hotǎrǎște în locul lui, rolul sǎu implicând în egalǎ mǎsurǎ orientarea, ghidarea, colaborarea și parteneriatul. Terapeutul ajută pacientul oferind explicații alternative la comportamentele inadecvate, în vederea schimbării acestora, folosind tehnici terapeutice. Informațiile preluate de la pacient sunt redate de terapeut într-un limbaj coerent și accesibil, “traducând” astfel manifestările comportamentale și emoționale trǎite pânǎ atunci ca iraționale; prin acest proces terapeutul reușește să dezvăluie relațiile cauzale, inoculând pacientului sentimentul controlului, fapt ce avantajează implicarea în terapie și crește încrederea în terapeut. Ca urmare, între pacient și terapeut se dezvoltă o relație de parteneriat.

Empatia, colaborarea și încrederea, acceptatea necondiționată a pacientului, congruența, sunt factori caracteristici ai terapiei cognitiv-comportamentale și toți sunt validați științific. Empatia presupune că terapeutul înțelege foarte bine ceea ce îi este expus de către pacient, ”ca și cum ar fi el’’ dar fără a se identifica cu acesta. Apoi, terapeutul trebuie să redea ceea ce a înțeles, dar într-o formă empatică. Această ”reflectare terapeutică empatică” face ca relatarea terapeutului să apară sub o formă structurată, accentul fiind pus pe trăirile emoționale. ”Comunicarea empatică cu pacientul generează încredere reciprocă, facilitând evoluția terapiei și eliminând reticențele clientului prin oferirea unui cadru interpersonal, cald, tolerant, înțelegător”.

Acceptarea necondiționată presupune acceptarea totală a unei persoane, în calitate de pacient, de om care are nevoie de ajutor. Această acceptare necondiționată, prezentă în terapia cognitiv-comportamentală prin modelare, dar și ca atare, este menită să ajute pacientul să fie mai tolerant față de el însuși dar și față de ceilalți și acest lucru duce la ameliorarea simptomelor, la deculpabilizare dar și la o evoluție pozitivă a terapiei.

”Congruența se referă la gradul de suprapunere între comportamentul manifest al terapeutului și comportamentul interior”, iar discrepanțele apărute de aici fie ele pozitive sau negative față de pacient pot crea îndoieli. Astfel, momentul comunicării acestora trebuie ales în așa fel încât să nu afecteze desfășurarea terapiei, pe de o parte, iar pe de altă parte, dacă cele comunicate au un conținut negativ, accentul trebuie pus pe comportament și nu pe persoană.

Terapia psihanalitică s-a născut din teoria lui Freud asupra inconștientului, termenul de psihanaliză referindu-se atât la o formă de terapie, cât și la o teorie a comportamentului și a minții. Scopul psihanalizei este să investigheze inconștientul individului pentru a înțelege dinamica comportamentului anormal. Terapia psihanalitică presupune încurajarea și dirijarea pacientului spre a retrăi experiențe traumatizante și sentimente din perioada copilăriei, să le exprime și să le readucă în inconștient, ajutorul terapeutului constând în reactualizarea acestor trăiri fără anxietate. Întregul proces implică apariția transferului, asocierea liberă și analiza visului.

Transferul psihanalitic este un răspuns psihoemoțional și comportamental față de terapeut, răspuns pe care pacientul l-a dezvoltat față de persoanele semnificative din copilărie și care reflectă o generalizare a stimulului, astfel gândurile și sentimentele pacientului se proiectează asupra terapeutului. Această proiecție, stimulată de catre terapeut, generează nevroza de transfer, fapt ce afectează următoarea etapă, interpretarea.

Asocierea liberă presupune exprimarea liberă a oricărui gând care îi vine în minte pacientului asociat unui cuvânt dat de terapeut, indiferent cât de trivial sau irelevant ar putea fi.

În psihanaliza, conținutul inconștient se transformă în imagini și transpare în vis, sub formă de simboluri, iar interpretarea viselor se face de către terapeut.

Asemănări:

Psihoterapia cognitiv-comportamentală determină modificări la nivelul amigdalei, nucleilor bazali și hipocampusului și la nivelul neocortexului prin tehnicile cognitive de modificare a schemelor cognitive.

Psihoterapia dinamic-psihanalistă influențează lateralizarea emisferică cerebrală și ariile subcorticale, determinând modificări ale reprezentărilor interpersonale încărcate afectiv.

Cele două tipuri de terapii: pun în valoare procesarea inconștientă și susțin că aceasta reprezintă un segment important al vieții psihice; scot în evidență existența unor diferențe calitative între procesele conștiente de cele inconștiente; consideră procesarea conștientă ca fiind mult mai dezvoltată și mai flexibilă decât cea inconștientă.

Deosebiri:

În psihanaliză, observațiile clinice reprezintă exclusiv manifestările vieții inconștiente, iar suportul investigativ este sărac. Cognitivismul este bine susținut de proiecte de cercetare,cele mai multe desfășurându-se în laborator și studiul clinic este mai slab reprezentat.

În terapia dinamic-psihanalistă este susținută apariția nevrozei de transfer deoarece reprezintă un pas premergător etapei următoare și anume, interpretarea, prin care terapeutul îi va explica pacientului ce anume relevă transferul său, fără a îi da sfaturi. Datorită nevoii de reactualizare a conflictelor bazale din copilărie, pacientul este adus într-o stare de infantilizare, ceea ce duce la o relație de tip transferențial.

În terapia cognitiv-comportamentală, terapeutul abordează situația printr-un comportament empatic, congruent cu pacientul său, și de aceea nu apare nevroza de transfer. În acest tip de terapie este susținută nevoia de raționalitate și de aceea terapeutul manifestă o atitudine colaborativă, de adult/ model.

Deși aparent simplă, psihanaliza este un proces greoi, care necesită mult timp, pe când terapia cognitiv-comportamentală este de scurtă durată iar un alt avantaj al acesteia este că, se bazează pe descrierea clară, în manuale, a strategiilor de intervenție. Eysenck și Wilson (1973) spuneau că procesele implicate în activitatea psihică (de ex. mecanismele de apărare) nu sunt direct observabile, nu sunt testabile și nu permit formularea de ipoteze precise.

Datorită faptului că Freud nu folosește analize statistice și date cantitative face ca teoria sa să fie greu verificabilă, iar eșantionul limitat cuprins în studiul său nu permite generalizarea; controversele legate de conceptul de “cură’’ au adus multe critici în ceea ce privește eficiența psihanalizei ca formă de terapie; psihanaliza s-a centrat pe psihopatologie, ignorând pacienții sănătoși; Drake și Sederer (1986) sugerează că psihanaliza poate avea efecte negative asupra schizofrenilor, datorită suprastimulării emoționale.

BIBLIOGRAFIE:

David, D. (2003), Castele de nisip, București, Editura Tritonic

David, D. (2006), Psihologie clinică și psihoterapie, Iași, Editura Polirom;

David, D. (2006), Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale, Iași, Editura Polirom;

Holdevici, I., (2005), Psihoterapia cognitiv-comportamentală, București, Editura Științelor;

Opre, A. (2002), Inconștientul cognitiv, Cluj-Napoca, Editura ASCR.