Teoriile Privind Avantalele Comparative Si Competitive ale Natiunilor
CUPRINS
CAPITOLUL I Teoriile privind avantajele comparative și competitive ale națiunilor
Abordări conceptuale cu privire la teoriile comerțului internațional
Primele tentative de explicare a fundamentelor comerțului internațional
Noile fundamente ale comerțului internațional
1.1.2 Mercantilismul
1.1.3 Teoria avantajului absolut (a lui Adam Smith) 1.1.4 Teoria avantajului comparativ
1.1.5 Contribuția lui J.S. Mill la exprimarea fundamentelor specializării internaționale
1. 2. Teoriile neoclasice
1. 2.1 Modelul Heckscher-Ohlin și contribuția lui Samuelson
1.2.2 Raportul de schimb și analiza dinamică:teoremele Stolper-Samuelson și Rybczynski
1.2.3 Modelul factorilor de producție specifici
1.2.4 Verificări empirice ale teoriei neoclasice
1.3 Limitele teoriilor tradiționale și necesitatea unei abordări diferite a comerțului internațional
1.3.1 Restricțiile aflate la baza teoriilor tradiționale ale comerțului internațional
CAPITOLUL II
2.1. Teorii complementare modelului neoclasic
Abordarea neofactorială a comerțului internațional sau teoria proporției neofactorilor
Analiza dinamică a comerțului internațional
2.2.1. Abordarea neotehnologică a comerțului internațional
2.3. Teoriile contemporane asupra comerțului internațional
2.3.1 Teoria avantajelor competitive ale națiunilor. Michael E. Porter.
2.3.2. Portretul de competitivitate al unui actor economic
CAPITOLUL III Avantajele comparative și competitive ale României
3.1 România – pe coordonatele costuri-beneficii ale aderării
3.1.1 Agricultura
3.1.2 Industria
3.1.3 Efecte sociale
Concluzii
CAPITOLUL I
TEORIILE PRIVIND AVANTAJELE COMPARATIVE
ȘI
COMPETITIVE ALE NAȚIUNILOR
Abordări conceptuale cu privire la teoriile comerțului internațional
Primele tentative de explicare a fundamentelor comerțului internațional
Noile fundamente ale comerțului internațional
Interdependențele economice dintre state au devenit tot mai pronunțate in a doua jumătate a secolului XX. Fenomenele și procesele ce se petrec la nivel internațional se rasfrâng intr-o proporție crescândă asupra politicilor micro si macro-economice. Statele și firmele prezente pe arena internațională sunt expuse fiecare la acțiunile celorlalte și pot, la randul lor, influența deciziile și politicile acestora din urmă. Accentuarea acestor interdependențe a condus la creșterea volumului comerțului internațional și la promovarea unor politici externe intercondiționate. În această perioadă s-au afirmat și tendințele de internaționalizare a producției și tehnologiei, și de globalizare a piețelor de bunuri, de servicii și de capital.
Determinantul principal al comerțului internațional îl constituie diferențele dintre state. Atât cele privind productivitatea muncii și dotarea cu factori de producție, cât și cele de ordin tehnologic și concurențial, determină țările să-și adapteze potentialul national la caracteristicile cererii mondiale.
Schimburile comerciale internaționale pot genera atât efecte pozitive, cât și efecte negative asupra bunăstării statelor participante.
Printre factorii care influențează evoluția comerțului internațional se pot mentiona:
redefinirea constantă a raportului de forțe pe plan comercial. La nivel mondial nomenclatorul produselor comercializate în perioada postbelică s-a diversificat, s-a reînoit permanent predominând produsele manufacturate cu un grad tot mai ridicat de prelucrare.
Comerțul cu produse manufacturate a fost și este dominat atât la export cât și la import de statele dezvoltate. Tendința ultimilor ani însă evidențiază o diminuare ușoară a acestei ponderi în favoarea statelor în curs de dezvoltare.
Comerțul cu produse de bază, deși valoric a înregistrat o creștere, după deceniul V, ca pondere în totalul schimburilor comerciale, la nivel mondial a înregistrat o diminuare în favoarea bunurilor manufacturate cu grad înalt de prelucrare.
diversificarea și creșterea eficacității măsurilor de politică comercială. Principalele trăsături și tendințe la nivel internațional privind politica comercială au fost:
în perioada postbelică se poate constata o atenuare a protecționismului vamal industrial și menținerea la niveluri inca ridicate a protecționismului vamal în zona comerțului cu produse agricole.
liberalizarea comerțului internațional începând cu deceniul VI și escaladarea protecționismului netarifar începând cu deceniul VIII ( ex: limitările “voluntare” la export; acorduri privind comercializarea ordonată a produselor; prețuri minime și maxime la import; prelevări variabile la import).
accentuarea aplicării măsurilor de promovare și stimulare a exporturilor (fie de natură bugetară – subvenții, fie de natură fiscală – scutiri de impozite; de natură financiar-bancară; de natură valutară).
extinderea aranjamentelor preferențiale în relațiile comerciale internaționale.
apariția și maturizarea grupărilor comerciale regionale care atrag în ultima perioadă tot mai mulți membri extinzându-și zonele geografice de influență (ex.: UE, NAFTA, APEC, ASEAN).
existența unor fenomene cu evoluție complexă care au marcat evoluția economiei internaționale (crizele economice ciclice; fenomenele monetare; evoluția prețurilor pe plan mondial la factorii de producție).
diversificarea mecanismelor prin care se manifestă comportamentul neconcurențial sau anticoncurențial al firmelor sau autorităților publice.
apariția și diversificarea noilor tehnologii generatoare de oportunități de afaceri, dar și cauze de amplificare a decalajelor dintre state. Există un decalaj între statele dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, tehnologia fiind concentrată în statele dezvoltate.
modernizarea rețelelor de distribuție și internaționalizarea acestora.
maturizarea procesului de instituționalizare a comerțului internațional (OMC, UNCTAD). Majoritatea acordurilor gestionate de OMC constituie derogări de la clauza națiuniii celei mai favorizate. Aceste acorduri nu interzic apariția sau consolidarea unor zone de comerț liber sau a unor uniuni vamale. Problema care se pune și care constituie o capcană a globalizării constă tocmai în aceste derogări care reflectă de fapt tendința de regionalizare, de împărțire și reîmpărțire a piețelor de către centrele actuale sau viitoare de putere.
apariția unor noi actori ai comerțului internațional (firme sau companii transnaționale, multinaționale sau chiar globale).
modificarea comportamentului firmelor în funcție de stimulii pieței și de reglementările de politică comercială și economică.
accentuarea caracterului interdependent al instrumentelor de politică comercială, fiscală, financiar-bancară și valutară. Un sistem comercial modern pentru a fi eficient presupune anumite schimbări în sistemul financiar și valutar internațional. Într-o lume a interdependențelor armonizarea acestor sisteme se impune pentru ca orice schimburi comerciale indiferent de localizare și orientare să se poată desfășura în condiții normale și avantajoase pentru parteneri.
diversificarea factorilor care contribuie la schimbările sociale și accentuarea rolului societății informaționale în generarea de noi valori și aspirații pentru indivizi. Societatea actuală se bazează tot mai mult pe informație în toate zonele geografice, în toate păturile sociale. Noile nevoi se manifesta în planul comerțului internațional prin modificări care duc la satisfacerea acestor noi necesități generate de interconectarea tot mai multor indivizi la fluxurile informaționale.
acutizarea inegalităților și decalajelor între participanții la comerțul internațional. Decalajele dintre state există de mult timp în ciuda progresului tehnologic acestea se accentuează în mod deosebit la țările în curs de dezvoltare față de cele dezvoltate. Aceste decalaje se explică prin accentuarea interdependenței asimetrice a contradictiilor dintre cele două categorii de state.
1.1.2 Mercantilismul
Primul pas în motivarea și explicarea comerțului internațional l-a constituit mercantilismul, curentul de gândire economică care a dominat Europa secolelor XVI-XVIII. Conform doctrinei mercantiliste avuția unei națiuni se exprima în cantitatea de aur și argint pe care o deținea, iar aceasta determina bunăstarea respectivei națiuni. Pentru o țară deficitară în aur și argint, cum era Anglia în acea vreme, singura sursă de imbogățire o constituia comerțul exterior. Suportul bănesc al tranzacțiilor comerciale din acea perioadă erau aurul și argintul. De aceea exporturile, generatoare de încasări în metale prețioase, care sporeau rezerva de aur și argint a țării exportatoare, erau încurajate, iar importurile, care determinau reducerea acestor rezerve, erau limitate. Mercantiliștii susțineau ca o națiune își va spori bunăstarea numai prin menținerea unei balanțe comerciale excendentare (exporturi mai mari ca valoare decât importurile).
Filozofia mercantilistă, imbrățișată de oamenii politici din acea vreme a condus la introducerea si menținerea taxelor vamale la import, a interdicțiilor la import (ex: corn laws) și subvenționarea exporturilor.
Aplicarea teoriei a fost avantajoasă pentru: lucrătorii din sectoarele protejate cărora li se garantau locurile de muncă și veniturile; patronatele din sectorul productiv care obțineau subvenții sau alte forme de sprijin; pentru comercianții din anumite țări care cereau și obțineau exclusivitate.
Grupurile de interese dezavantajate de mercantilism erau: consumatorii pentru că protecția însemna prețuri mari iar subvențiile impozite mari; sectoarele dependente de importul de materii prime și componente; structurile productive pe termen mediu și termen lung.
1.1.3 Teoria avantajului absolut (a lui Adam Smith)
În 1776 în lucrarea sa “Avuția Națiunilor” Adam Smith critica doctrina mercantilistă și aduce o importantă contribuție la teoria comerțului internațional elaborând teoria avantajului absolut.
El defineste avantajul absolut ca fiind posibilitatea unei țări de a produce un anumit bun mai eficient decât toate celelalte țări. Teoria avantajului absolut presupune specializarea fiecărei țări în producerea bunurilor pentru care deține un avantaj absolut și comercializarea unei părți dintre acestea în schimbul celorlalte bunuri de care are nevoie. O astfel de specializare duce la o alocare mai eficientă a resurselor la nivel internațional și determină creșterea nivelului mondial al producției. În aceste condiții toate țările participante la comerțul internațional pot consuma un număr superior de bunuri față de cazul in care s-ar comporta autarhic. Astfel, Smith demonstrează că comerțul internațional este un joc cu sumă pozitivă: toate țările participante câștigă, deși în proporții diferite. El elaborează teoria avantajului absolut pornind de la teoria sa privind valoarea mărfurilor El consideră că tranzicțiile comerciale dintre state se realizează pe baza valorii de schimb a mărfurilor, pe care o exprimă în numărul de ore de munca necesare pentru realizarea fiecărui produs.
Smith susținea că nici o țară nu trebuie să producă bunurile pe care le poate achiziționa din exterior, adică importa, la un preț mai mic, respingând limitarea importurilor susținută de mercantiliști. El arată că sursa bunastarii nu este creșterea rezervelor de aur și argint, ci accesul la noi piețe, care crează noi tipuri de diviziune a muncii și conduce la noi progrese. Smith se pronunța în favoarea comerțului liber, ca mijloc de încurajare a specializării și diviziunii mondiale a muncii.
Dar specializarea internațională în baza avantajului absolut exclude de la comerțul internațional țările care nu dețin nici un avantaj absolut în nici un domeniu, cât și țările care au un avantaj absolut în producerea tuturor produselor pe care le consumă. Ori, aceasta este în defavoarea ambelor categorii de state. Primele nu vor putea să-și diversifice sau să-și crească nivelul de consum, cele din urmă se vor afla în situația de a produce o varietate prea mare de bunuri. Această limită e depașită de Ricardo care formuii toate țările participante la comerțul internațional pot consuma un număr superior de bunuri față de cazul in care s-ar comporta autarhic. Astfel, Smith demonstrează că comerțul internațional este un joc cu sumă pozitivă: toate țările participante câștigă, deși în proporții diferite. El elaborează teoria avantajului absolut pornind de la teoria sa privind valoarea mărfurilor El consideră că tranzicțiile comerciale dintre state se realizează pe baza valorii de schimb a mărfurilor, pe care o exprimă în numărul de ore de munca necesare pentru realizarea fiecărui produs.
Smith susținea că nici o țară nu trebuie să producă bunurile pe care le poate achiziționa din exterior, adică importa, la un preț mai mic, respingând limitarea importurilor susținută de mercantiliști. El arată că sursa bunastarii nu este creșterea rezervelor de aur și argint, ci accesul la noi piețe, care crează noi tipuri de diviziune a muncii și conduce la noi progrese. Smith se pronunța în favoarea comerțului liber, ca mijloc de încurajare a specializării și diviziunii mondiale a muncii.
Dar specializarea internațională în baza avantajului absolut exclude de la comerțul internațional țările care nu dețin nici un avantaj absolut în nici un domeniu, cât și țările care au un avantaj absolut în producerea tuturor produselor pe care le consumă. Ori, aceasta este în defavoarea ambelor categorii de state. Primele nu vor putea să-și diversifice sau să-și crească nivelul de consum, cele din urmă se vor afla în situația de a produce o varietate prea mare de bunuri. Această limită e depașită de Ricardo care formulează teoria avantajului comparativ.
1.1.4 Teoria avantajului comparativ
În secolul XIX doi economiști englezi, David Ricardo și Robert Torrens, dezvoltă teoria avantajului absolut a lui Smith, analizând cazul unei țări care deține un avantaj absolut în producerea tuturor bunurilor pe care le consumă. Conform teoriei lui Smith ea urma să fie exclusă de la comerțul internațional. Ricardo arată, însă, că ea va putea profita din comerțul internațional dacă se va specializa în producerea bunurilor pentru care deține cel mai mare avantaj absolut, procurându-și prin intermediul comerțului celelalte bunuri, chiar dacă acestea urmează a fi produse la costuri mai mari în alte țări. Ricardo foloseste ca mijloc de comparație a avantajelor absolute ale unei țări valoarea exprimată în numărul de ore de munca necesare pentru obținerea unui anumit bun, munca fiind considerată la acea vreme factorul de producție cel mai important. În modelul lui Ricardo o unitate din bunul importat se schimbă contra a o unitate din bunul exportat. Aceștia fiind termenii schimbului țara respectivă își va procura toate bunurile la nivelul prețului intern (al bunurilor pe care le exportă), ori acestea sunt pentru ea prețurile cele mai mici.
Un raționament similar se aplică țărilor care nu dețin nici un avantaj absolut. Conform lui Ricardo avantajul comparativ este exprimat de cel mai mare avantaj absolut sau de cel mai mic dezavantaj absolut al unei țări. Specializarea internațională în baza avantajului comparativ permite participarea tuturor statelor la comerțul internațional. Din cele de mai sus rezultă că teoria avantajului absolut nu este decât un caz particular al teoriei avantajului comparativ.
Principalul mesaj al teoriei avantajului comparativ este faptul că potențialul mondial de producție este mai ridicat în cazul comerțului liber între state decât în cazul comerțului restricționat. Această teorie arată că toate țările, până și cele care au un dezavantaj absolut în producerea tuturor bunurilor își pot procura un nivel de consum mai înalt în cazul comerțului liber. Mai convingător decăt în cadrul teoriei avantajului absolut comerțul internațional e calificat drept joc cu sumă pozitivă.
1.1.5 Contribuția lui J.S. Mill la exprimarea fundamentelor specializării internaționale
John Stuard Mill, un economist englez, aduce anumite completări teoriei ricardiene. Spre deosebire de Ricardo el operează cu prețurile relative ale produselor , exprimand prețul unui produs prin cantitatea din alt produs care poate fi obtinută în schimbul a o unitate din primul.
Mill demostrează că prețul internațional e determinat în parte de cererea mondială. Oferta internă e determinată de prețurile interne relative ale bunurilor și este perfect elastică (verticală) față de preț până la utilizarea completă a resurselor interne (specializarea completă în bunul analizat), după care devine perfect inelastica (orizontală), creșterea producției nemaifiind posibilă peste limita atinsă, indiferent de evoluția prețului (vezi figura 1). Cererea internă este strict descrescătoare .
– cantitatea maximă din produsul X care poate fi produsă de țara 1;
– cantitatea maximă din produsul X care poate fi produsă de țara 2;
– prețul relativ al produsului X in țara 1;
– prețul relativ al produsului X in țara 2.
Cererea și oferta mondială se obțin prin însumarea cererii și ofertei fiecărei țări în parte.
În cazul comerțului liber, nerestricționat, prețul internațional p se stabilește la intersecția cererii cu oferta mondială: . Dacă , țara 1 se va specializa complet în producția bunului respectiv, iar țara 2 își va procura acest bun numai din import. Dacă (curba ) țara 1 va produce cel mult din produsul respectiv și își va folosi celelalte resurse pentru producerea altor bunuri (nivelul redus al cererii mondiale nu permite specializarea completă). Dacă (curba ) cererea mondială depaseste posibilitățile de producție ale țării 1, fapt care impune alocarea unei parți din resurse țării 2 pentru producerea acestui bun. Producția (oferta) mondială se va situa la nivelul , din care va reprezenta producția țării 1 si producția țării 2.
Trebuie observat că cresterea cererii mondiale pentru un anumit produs (curba se deplasează spre dreapta), determină creșterea prețului la care se vor derula tranzacțiile comerciale cu respectivul bun (până la o anumită limită). Efectul invers apare când cererea mondială scade (curba se deplasează spre stânga). Din cele prezentate mai sus conchidem următoarele:
caștigurile din schimburile comerciale internaționale sunt de cele mai multe ori repartizate inegal între parteneri (țări);
țările care dețin un avantaj comparativ în producerea bunurilor cu o cerere mondială ridicată înregistrează caștiguri mai mari din comerț.
2. Teoriile neoclasice
2.1 Modelul Heckscher-Ohlin și contribuția lui Samuelson
În secolul XX doi economiști suedezi, Eli Heckscher și Bertil Ohlin aduc o nouă interpretare a avantajului comparativ. In 1919 Heckscher prezintă ideea de bază a teoriei proporționalității factorilor de producție, urmând ca elevul său, Ohlin, să o dezvolte bazându-se pe date concrete privind comerțul internațional (în 1930). Mai târziu Paul Samuelson, un economist american, elaborează modelul matematic al teoriei Heckscher-Ohlin. El stabilește restricțiile în care această teorie e verificabilă din punct de vedere matematic. În demonstrația sa Samuelson analizează modelul două țări două produse doi factori de producție și foloseste urmatoarele supoziții:
factorii de producție se deplasează liber de la un sector la altul în interiorul unei țări, dar sunt imobili de la o țară la alta;
țările sunt identice din toate celelalte privinte: dotarea lor diferită cu factori de producție e singurul lucru care le diferentiază;
tehnologiile existente la un moment dat sunt accesibile in condiții egale tuturor țărilor (se ignoră avantajul tehnologic al unor țări);
se face abstracție de costurile de transport.
Heckscher și Ohlin au încearcat sa explice comerțul internațional pornind de la costurile de producție diferite de la o țară la alta. Spre deosebire de Ricardo care susținea că productivitatea diferită a muncii duce la apariția avantajelor comparative, ei afirmă că dotarea diferită a țărilor cu factori de producție determină costuri de producție diferite. Cei doi economiști consideră că prețul bunurilor și al factorilor de producție se stabilește în funcție de utilitatea și de raritatea lor. De aceea factorii de producție relativ rari pe plan național sunt mai scumpi, iar cei abundenți sunt mai ieftini. Cum prețul bunurilor finale reflectă costul factorilor de producție încorporați în proporția cu care aceștia sunt utilizați, Ohlin afirmă că o țară are avantaj comparativ în producția de bunuri care încorporează într-o proporție mai mare factorii de producție abundenți, mai ieftini, și într-o proporție mai mică factorii de producție rari la nivel național. Această afirmație, denumită teorema Ohlin a avantajelor comparative, sugerează că fiecare țară își sporește competivitatea la export reducându-și costurile de producție la intern. Comercializând surplusul de bunuri produse la costurile cele mai mici, ea își va procura la prețuri mai mici bunurile intensive in factorii de producție deficitari la nivel național.
În baza teoriei Heckscher-Ohlin factorii de producție trebuie folosiți local de fiecare țară în parte, evitându-se deplasarea costisitoare a factorilor de la o țară la alta.
2.2 Raportul de schimb și analiza dinamică:
teoremele Stolper-Samuelson și Rybczynski
Participarea țărilor la comerțul internațional duce la stabilirea unor prețuri, a unui raport de schimb, care le motivează să se specializeze în producția de bunuri intensive (care folosesc într-o proporție mare) în factorii de producție abundenți la nivel național. De aceea țările vor folosi într-o proporție mai mare acești factori și vor apela tot mai puțin la factori de producție rari, fapt care, în baza funcționarii legii valorii, va determina scumpirea primelor și ieftinirea celor din urmă.
Creșterea prețului unui produs, prin urmare, va determina creșterea remunerației factorului de producție folosit într-o proporție mai mare la producerea respectivului bun. Acest rezultat e cunoscut sub denumirea de teorema Stolper-Samuelson. Demonstrația acestei afirmații se face identificând creșterea prețului unui produs cu creșterea cererii pentru el. Creșterea cererii pentru produsul final determină creșterea cererii pentru factorii de producție folosiți pentru obținerea lui direct proporțional cu ponderea în care e utilizat fiecare factor. Rezultă, deci, o cerere sporită pentru factorii de producție utilizați într-o proporție relativ mai mare, și creșterea prețurilor acestora. Ori, prețul factorilor de producție reprezintă remunerația proprietarilor lor.
Teoria Heckscher-Ohlin explică și poziția diferită a unei țări în relațiile comerciale cu diferite grupe de țări. Un stat poate deține un avantaj comparativ în producerea anumitor bunuri în relațiile cu unele state, și în producția altor bunuri în relațiile comerciale cu altele. Aceasta se datorează faptului că natura fluxurilor comerciale dintre două țări se stabilește comparând înzestrarea cu factori de producție a acestor două țări (nu și cu restul lumii). Spre deosebire de teoria avantajului relativ, care susținea că o țară trebuie să se specializeze complet în producerea bunurilor pentru care deține un avantaj comparativ, principiul proporționalității factorilor de producție permite țărilor să producă și bunuri care utilizează într-o proporție mai mare factorii relativ deficitari.
Înzestrarea cu factori de producție nu trebuie privită ca fiind constantă. Ea evoluează în timp în funcție de dezvoltarea economică a fiecarei țări în parte; este rezultatul procesului de acumulare a capitalului (prin investiții), al creșterii demografice, al instruirii și calificării personalului, al descoperirii de noi zăcăminte de resurse naturale, al dezvoltării de noi tehnologii și tehnici de producție.
Țările își crează singure avantaje comparative pe parcursul dezvoltării lor. Odată cu sporirea gradului de dotare al unei țări cu un anumit factor de producție, crește producția acelei țări de bunuri intensive in acel factor. Avantajul comparativ al acelei țări va evolua în favoarea unor astfel de bunuri. Această afirmație e numită teorema Rybczynski pentru că a fost formulată și demonstrată pentru prima dată de economistul ceh cu același nume.
Teoria Heckscher-Ohlin este o reformulare a teoriei avantajului comparativ în funcție de înzestrarea naturală a fiecărei țări cu factori de producție, în termenii teoriei marginaliste (a utilității marginale), a rarității și a proporției factorilor de producție.
Teoria înzestrării factorilor de producție arată că pe termen scurt comerțul internațional permite creșterea și diversificarea consumului fiecărei țări, deci, o alocare mai rațională a resurselor productive, iar pe termen lung, o echitate socială sporită și cresterea bunastării globale.
Concluzia de bază a teoriei Heckscher-Ohlin este susținerea unei politici comerciale externe de liberalizare (protecționismul e admis cu titlu de excepție: în cazul industriilor începătoare și al apărării naționale).
2.3 Modelul factorilor de producție specifici
În urma analizelor modelului Heckscher-Ohlin a fost conceput modelul factorilor de producție specifici, denumit și modelul Ricardo-Viner. El poate fi considerat un caz particular al modelului Heckscher-Ohlin, și ia în calcul produse și factori de producție.
În cazul cel mai simplu se consideră două sectoare sau două produse, de exemplu: agricultura și industria, și trei factori de producție. Doi factori de producție sunt atașați câte unul de fiecare sector: pamântul de agricultura și capitalul de industrie. Aceștia se numesc factori de producție specifici pentru că sunt legați de un anumit sector și nu sunt mobili pe plan intern. Al treilea factor, munca, este un factor generic care se poate deplasa liber de la un sector la altul. Proporția dintre dotarea cu factorii specifici și dotarea cu factorul generic va determina avantajele comparative ale unei țări. Cu cât înzestrarea cu un factor specific e mai mare, cu atât mai pronunțat va fi avantajul comparativ al țării în sectorul de care aparține acel factor. În schimb specializarea țării respective se va deplasa mai lent de la un sector la altul. Evoluția avantajului comparativ, când dotarea cu factorii de producție e constantă se datorează mobilității factoriale. În acest model singurul factor mobil este factorul generic (munca).
Teoremele formulate pentru modelul Heckscher-Ohlin pot fi reinterpretate luând în considerare noile ipoteze. Conform teoremei Stolper-Samuelson modificarea prețului relativ al unui bun va determina o modificare în același sens a remunerației factorului specific producției acestui bun și în sens invers a remunerației factorului specific celuilalt bun. Aceasta explică impactul abolirii legilor împotriva importului de cereale (corn-laws) existente în Anglia la inceputul secolului XIX. Liberalizarea importurilor conduce la reducerea prețului cerealelor, deci, și a rentei proprietarilor funciari. În același timp, ea determină creșterea prețului relativ (în raport cu cerealele) a produselor industriale, crescând și remunerația industriașilor.
În baza teoremei Rybczynski, creșterea dotării cu un factor specific determină cresterea producției relative a sectorului în care acesta este folosit. Acest rezultat a fost folosit în analiza efectelor descoperirii de noi resurse cum sunt cele de gaz natural și petrol din Olanda și Marea Britanie. În acest caz s-au analizat cele doua sectoare: primar și secundar (industrial) și trei factori de producție: resursele naturale și capitalul ca factori specifici și munca ca factor generic. Creșterea resurselor de materie prime duce la scăderea costului acestora și creșterea ponderii sectorului primar în economie (din punct de vedere al producției). Avantajul comparativ al țării se deplasează spre sectorul primar, care poate deveni exportator. Vor crește salariile în acest sector (ca urmare a cererii sporite de forța de muncă), fapt care va determina migrarea forței de muncă spre sectorul primar. Dar, creșterea salariilor în sectorul primar se poate propaga asupra industriei și antrena o scadere a competitivității produselor manufacturate, industriale. Excedentul comercial datorat exporturilor de materii prime pot menține cursul de schimb al monedei naționale la un nivel ridicat, agravând deteriorarea competivității sectorului industrial. Înlănțuirea acestor fenomene e cunoscută sub denumirea de sindromul olandez.
2.4 Verificări empirice ale teoriei neoclasice
Teoria dotării factoriale sau a înzestrării naturale cu factori de producție elaborată de Heckscher și Ohlin a fost un rezultat important în explicarea comerțului internațional și a specializării internaționale a statelor. Ea a fost preferată interpretării ricardiene a avantajelor comparative de catre mulți economiști pentru că aplica teoria marginalistă (larg acceptată de către economiști). Multi economiști au analizat datele empirice privind comerțul internațional pentru a vedea cât de veridic prezice această teorie direcția și natura fluxurilor comerciale interstatale .
În 1953 Wasily Leontief realizează un test empiric al teoriei Hechscher-Ohlin. El a analizat economia SUA la nivelul anului 1947, considerând doi factori de producție: munca și capitalul. Pornind de la prezumția conform căreia Statele Unite erau relativ abundente în factorul capital (față de celelalte țări), el a elaborat un test care să determine dacă exporturile americane erau mai intensive în capital decât importurile, după cum prezicea teoria neoclasica.
El a elaborat un tablou de intrări-iesiri (input-output) pentru a descrie fluxurile de bunuri și servicii între sectoarele economiei, și a determinat volumul de forță de munca și de capital utilizate de fiecare sector. Leontief a luat în considere 200 de ramuri economice pe care le-a separat în exportatoare și importatoare în funcție de soldul comercial net. Apoi a calculat cantitățile de factori de producție eliberate când importurile și exporturile se reduc cu un milion de USD, și a constatat că SUA importa produse intensive în capital și exporta produse intensive în fortă de muncă. Acest rezultat, contrar celui prezis de teoria Heckscher-Ohlin, a fost numit paradoxul lui Leontief. În urma rezultatelor acestui test Leontief a concluzionat că SUA erau, de fapt, abundente în factorul de producție muncă și a încercat să explice acest paradox prin existența unui al treilea factor de producție, abundent in SUA, și anume spiritul managerial (antreprenorial – enterpreneurship).
Alti economiști au încercat să explice acest paradox, fie criticând testul în sine, fie relaxând ipotezele stabilite de modelul Heckscher-Ohlin. S-a argumentat că SUA avea un avantaj în lansarea pe piata de bunuri noi, în utilizarea de tehnoligii inovatoare, care presupun folosirea unei forțe de muncă înalt calificată, iar importurile americane erau dominate de bunuri produse cu tehnologii simple, standardizate, și care presupun investiții mari de capital (ex: produse din industria grea). Studii mai recente (R.Stern și K.Maskus, 1981) au confirmat acest lucru. Studiul efectuat de Sachs și Shatz în 1994 a aratat că exporturile SUA încorporează în proporție tot mai mare forța de muncă calificată. SUA exporta bunuri produse cu tehnologii noi care necesită un volum mare de muncă înalt calificată și importa produse obtinuțe cu tehnologii ajunse la maturitate care cer procese de producție în masă intensive în capital și operate de forță de muncă necalificată.
Un paradox similar s-a obtinut analizând economia și comerțul exterior al Japoniei la nivelul anilor’50. Japonia, țară relativ abundenta în forță de muncă ieftina (în acei ani), exporta produse intensive în capital. Acest paradox a fost rezolvat prin descompunerea geografică a fluxurilor comerciale: două treimi din exporturile Japoniei se îndreptau spre țări în curs de dezvoltare, față de care Japonia era dotată superior cu capital, și numai o treime din exporturile japoneze se îndreptau spre țările dezvoltate, față de care Japonia era mai înzestrată cu forță de muncă.
Studiul realizat de Leamer, Baven și Sveikauskas în 1987 asupra a 27 de țări și 12 factori de producție (324 de cazuri) apreciază că 61% din cazuri adeveresc teoria Heckscher-Ohlin.
O mare parte a cercetărilor empirice contemporane s-a axat pe analiza dinamică a avantajelor comparative. În 1983 C.Kim a comparat evoluția in timp a stocului de capital fix și a forței de muncă angajată cu evoluția în timp a soldului comercial pe sectoare și grupe de produse pentru Coreea de Sud. Pe masură ce acumularea de capital se realiza mai repede decât creștea volumul forței de muncă, Coreea a început să înregistreze excedente în balanța comercială pentru bunurile intensive în capital. Datele arată deplasarea avantajelor comparative și a specializării Coreii de Sud de la produse de baza la produse manufacturate intensive în capital.
Luând în considerare rezultatele diferite ale testelor empirice, J. L. Mucchielli concluzionează că în cazul comerțului cu produse obișnuite, asupra cărora tehnologiile noi au un impact redus, fluxurile comerciale și specializarea internațională sunt date de dotarea cu factori de producție și costurile relative ale acestora. Alți economiști sugerează că productivitatea cu care e produs un bun, diferită de la țară la țară, este cea care modeleaza comerțul internațional cu acel bun.
3 Limitele teoriilor tradiționale și necesitatea unei abordări diferite a comerțului internațional
3.1 Restricțiile aflate la baza teoriilor tradiționale ale comerțului internațional
Comerțul internațional este un fenomen dinamic, foarte complex, influentat de un număr mare de factori care la rândul lor suferă modificări de la o perioadă la alta. Analiza comerțului în complexitatea lui este foarte dificilă. O analiză globală nu permite identificarea acțiunii fiecărui factor în parte. Interesează, de fapt, nu o analiză complexă (acțiunea comună a tuturor factorilor), ci depistarea factorilor esențiali pentru fiecare flux comercial în parte, analiza separată a acestora, și combinată numai atunci când oferă o imagine clară, ușor de înțeles. Se impune, deci, o clasificare a fluxurilor comerciale în funcție de sursa principală, determinarea unor criterii simple de încadrare pe clase și analiza acestor surse, factori pentru fiecare categorie în parte: stabilirea unui model de prezentare a efectelor și de stabilire a relațiilor comerciale dintre state.
De aceea analiza comerțului internațional începe cu căutarea factorilor care modelează realitatea și explică prezentul, după care se încearcă previzionarea modificărilor în timp, a evoluției viitoare a schimburilor comerciale și a efectelor acestora. Dar pentru a putea surprinde acțiunea specifică a unui factor trebuie ca ceilalți să fie considerați fără impact. De aceea teoriile care s-au conturat au pornit de la o serie de prezumții, asumând ca nula influența altor factori.
Teoriile traditionale – clasică și neoclasică – se bazează pe anumite ipoteze, care simplifică analiza cauzelor și efectelor comerțului internațional. Unele dintre acestea sunt specifice teoriei calsice, altele teoriei neoclasice, iar altele se regăsesc la ambele modele. Tabelul de mai jos oferă o prezentare sintetică a acestor prezumții.
Ipotezele modelului clasic și celui neoclasic
Tabel nr. 1
Concluzii:
Modelul neoclasic își menține valabilitatea și în cazul comerțului cu n produse între m țări, unde n, m N*. De regulă, m > n.
Explicarea comerțului internațional la orice nivel al prețurilor relative internaționale, la orice raport de schimb, e oferită de modelul de bază al comerțului internațional. Această ipoteză poate fi eliminată dacă unitățile de masură ale produselor comercializabile, în funcție de care se exprimă prețurile interne, se fixează astfel încât să permită un comerț internațional 1:1 (cazul 2 țări 2 produse), dar aceasta va îngreuna analiza prețurilor internaționale fluctuante.
Modelul clasic privește munca drept principala resursa care determină costuri și prețuri diferite de la o țară la alta. Modelul neoclasic din acest punct de vedere poate fi privit ca o extindere a primului, el analizând numai doi factorii de producție. Dar în cazul teoriei neoclasice prețurile se consideră ca fiind determinate în exclusivitate de dotarea naturală cu factori. Relaxarea acestei ipoteze, adică considerarea altor surse ale comerțului internațional, a fost analizată ulterior de către autorii teoriilor contemporane.
Modelul factorilor specifici consideră comerțul a două țări cu n produse și n + 1 factori. Modelul neoclasic poate fi extins și la cazul (m țări) (n + c produse) (n + c factori), unde c 0. În acest caz economiștii19 propun determinarea avantajelor comparative prin compunerea unui tabel al intensitătilor factoriale și confruntarea lor cu dotarea factorială a fiecărei țări.
În realitate tehnologia utilizată pentru producerea bunurilor diferă de la o țară la alta. Privită ca factor de producție, tehnologia poate fi inclusă în modelul înzestrării factoriale, participând la conturarea avantajelor comparative ale țărilor. Țările care dispun de tehnologii noi, mai performante și mai avansate se consideră a avea un avantaj tehnologic. Abordarea dinamică a fluxurilor comerciale în funcție de modificările tehnologice o face teoria decalajului tehnologic și a ciclului de viață al produsului.
Presupunerea, conform căreia fiecare bun este internsiv în aceleași factor de producție în toate țările, nu corespunde în înteregime realității. Există cazuri când același bun poate fi intensiv în factorul X, într-o țară, și intensiv într-un alt factor Y în alte țări. Spre exemplu, agricultura poate fi intensivă, folosind cantități mari din factorul capital și tehnologii și cantitati mici din factorul pământ arabil, în unele țări, și extensivă, folosind cu preponderență factorul pământ, în altele. De asemenea, când pentru producerea unui bun se folosesc un factor specific și doi sau mai mulți factori generici, proporționalitatea factorilor de producție diferă de la o țară la alta. Fiecare țară va tinde să crească proporția factorului generic mai abundent, și mai ieftin pe plan intern. Totuși acest fenomen nu are un impact major asupra naturii schimburilor comerciale internaționale.
Neomogenitatea factorilor determină reducerea productivității marginale a acestora analizată mai jos. O diferențiere foarte pronunțată a factorilor de producție permite studierea diferitelor categorii de factori ca factori diferiți.
Ambele teorii consideră că resursele (factorii de producție) se deplasează liber (sunt perfect mobili) de la un sector la altul în cadrul economiei naționale, dar sunt perfect imobili între țări. În realitate, unii factori sunt imobili și pe plan intern (ex: factorii specifici), în timp ce alți factori se pot deplasa relativ ușor de la o țară la alta (ex: capitalul, tehnologiile, chiar și munca uneori; de regulă, factorii generici).
Productivitatea marginală constantă presupune costuri marginale constante, indiferent de nivelul producției. În realitate costurile marginale, deci și cele medii, se pot majora sau reduce odată cu creșterea producției. Există industrii în care costurile medii scad odată cu creșterea producției (de la un anumit nivel al producției), constituind fenomenul economiilor de scară (și de gamă). Această reducere se datorează costurilor fixe ridicate. Economiile de scară duc la creșterea productivității marginale și permit reducerea prețurilor, firmele câștigând astfel un segment mai mare de piață.
Neomogenitatea factorilor de producție, în schimb, va determina reducerea productivității marginale. Urmând axiomei că fiecare resursă sau factor e utilizat în primul rând pentru destinația cea mai eficientă, cea mai productivă (adică pământul cel mai fertil va fi utilizat pentru agricultură, și nu pentru spații de locuit, construcții etc.; persoanele specializate cel mai bine în industria X vor lucra aproape în totalitate în această industrie; mijloacele de transport dotate cu compartimente pentru pasageri vor fi folosite în transportul de pasageri și nu de marfă ș.a.m.d.), rezultă că primele unități din factorul A, folosite în industria X sunt mai productive decât urmatoarele din acelaș factor în acea industrie. Din aceste motive, productivitatea marginală descrescătoare nu permite specializarea completă a țărilor, după cum susține teoria clasică. De aceea productivitatea marginală scade odată cu creșterea producției. Unii economiști susțin că acest efect negativ al neomogenității factorilor depășește câștigurile produse de economiile de scară.
Monopolurile, oligopolurile, cartelurile sunt din ce în ce mai prezente pe piețele internaționale. Deoarece concurenta de pe piața mondială este imperfectă, economiștii din ultimele două decenii s-au ocupat mult de această problemă, încercând să elaboreze o teorie nouă a comerțului internațional.
Barierele comerciale, costurile de transport și costurile de tranzacționare au de multe ori un nivel ridicat provocând deteriorarea avantajelor comparative ale statelor, iar în unele cazuri chiar împiedică realizarea schimburilor comerciale (ex: contingente, prohibiri la import). Protecționismul comercial a fost și încă rămâne un subiect important de discuție și de dispută.
Avantajele comparative ale țărilor nu sunt fixate odată pentru totdeauna. Acestea evoluează în mod continuu în funcție de dezvoltarea economică și tehnologică (și socială), politicile macroeconomice ale guvernelor jucând un rol important în acest scop. Această dinamică oferă o privire mai largă asupra realității economice, și explică nu numai efectele comerțului pe termen scurt, dar și impactul lui asupra economiilor naționale pe termen mediu și lung. Aspectele dinamice ale modelului neoclasic sunt cuprinse de teorema Rybczynski.
Pentru a analiza efectele comerțului internațional asupra economilor naționale, țările se consideră a fi în poziția unui echilibru comercial inițial, adică având solduri echilibrate ale balanțelor comerciale. Efectul comerțului asupra soldului comercial exedentar sau deficitar necesită o analiză aparte și nu face obiectul prezentei lucrări.
CAPITOLUL II
2.1. Teorii complementare modelului neoclasic
Eforturile de corectare a teoriei neoclasice s-au concretizat în relaxarea premiselor ei, luând în considerare aspecte ale vieții economice ignorate până la acest moment. În analizele anterioare am considerat că factorii de producție sunt categorii omogene. Privind realitatea economică am constatat, însă, că aceasta nu este așa, iar neomogenitatea factorilor de producție complică, dar și explică în același timp, natura multor fluxuri comerciale internaționale. Modelul neoclasic ia în discuție doar doi factori de producție: forța de muncă și capitalul. Alți factori au fost amintiți într-o mică măsură sau deloc. De asemenea, un important determinant al schimburilor comerciale este tehnologia. S-a presupus de la început că statele partenere dispun de aceleași tehnologii, metode și tehnici de producție, fiecare putând produce întreaga gamă de bunuri comercializate (deși la costuri diferite). Practica demonstrează contrariul. Diferențele de ordin tehnologic se pot constitui atât în avantaje, cât și în dezavantaje comparative pentru țările partenere.
Abordarea neofactorială a comerțului internațional sau teoria proporției neofactorilor
Teoria proporției neofactorilor vine cu două contribuții noi la modul de analiză al comerțului internațional:
considerarea nu numai a cantității, ci și a calității factorilor de producție;
includerea în studiu a unor factori noi.
Diferentierea calitativă a factorilor de producție
În centrul studiilor privind aspectul calitativ al factorilor de producție s-a aflat neomogenitatea factorului muncă. Deosebim două mari categorii ale acestui factor: (a) forța de muncă calificată, și (b) forța de muncă necalificată. Forța de muncă superior calificată se caracterizează printr-o productivitate mai mare a muncii și contribuie la creșterea productivității ramurii economice în care este angajată. Obținerea unei forțe de muncă înalt calificată presupune efectuarea unor investiții prealabile în educarea și pregătirea acesteia. În schimb, cadrele înalt calificate sunt remunerate cu salarii mai mari și oportunități sporite de câștig, care justifică investițiile efectuate de indivizi. Suma cunoștințelor acumulate prin educație și pregătire a fost denumită capital uman. Capitalul uman nu reprezintă altceva decât valoarea intrinsecă a muncii calificate. Cum formarea capitalului uman antrenează factorul capital, unii economiști l-au asimilat acestuia din urmă. În viziunea lor capitalul uman și cel fizic reprezintă două categorii ale factorului de producție capital. Procedând astfel, ei au aratat că exporturile SUA înglobează o cantitate mare de muncă calificată și, prin urmare, sunt intensive în capital, ceea ce face să dispară „paradoxul lui Leontief”. Alții s-au pronunțat pentru includerea capitalului uman ca factor de sine stătător în modelul neoclasic, pe lângă factorii tradiționali munca și capitalul. D. Keesing afirma că modelul Heckscher-Ohlin își menține valabilitatea dacă factorul de producție neomogen – munca – este descompus în mai multe subcategorii relativ omogene. El deosebea opt subcategorii de acest fel: 1) cercetători și oameni de știință; 2) ingineri și tehnicieni; 3) alte cadre calificate; 4) personal de conducere și de supraveghere; 5) mașiniști, electricieni, mecanici; 6) alți muncitori calificați manual; 7) personal de birou; 8) muncitori necalificați și semicalificați, dintre care numai primele trei sunt considerate forță de muncă înalt calificată.
Toți acești economiști ajung la concluzii similare privind relația dintre dotarea țărilor cu capital uman, adică forța de muncă calificată, și structura comerțului lor exterior. Obținerea capitalului uman, identificat cu forța de muncă calificată, e precedată de efectuarea unor investiții de capital.
Dacă o țară dispune de un important volum de capital uman, nu putem concluziona automat că ea dispune și de o înzestrare superioară cu factorul capital. Acesta este cazul multor state din Europa Centrala și de Est, care, deși sunt slab capitalizate, dispun de un volum mare de muncă înalt calificată. Pentru a explica acest fenomen trebuie să ținem cont de modul diferit de suportare a cheltuielilor cu calificarea și pregătirea forței de muncă. În timp ce în majoritatea țărilor dezvoltate ele sunt suportate, de regulă, de catre indivizi viitori ofertanți de fortă de muncă, în țările central și est-europene ele revin în cea mai mare parte statului.
Includerea în analiză a unor factori de producție noi
Trebuie menționat faptul că nu toate produsele comercializate pe plan internațional sunt destinate consumului final. Din contră o mare parte a lor reintră în procesul de producție al țărilor importatoare, oferindu-le posibilități de producție și de consum sporite. Din acest motiv specializarea statelor trebuie privită nu numai prin prisma bunurilor produse și exportate, ci îndeosebi din punct de vedere al activităților, etapelor de prelucrare. Unul dintre factorii care guvernează repartizarea proceselor de producție între state este dotarea inegală cu resurse naturale. Prin resurse naturale înțelegem aici atât resursele solului, cât și cele ale subsolului. Includerea acestui factor în studiu permite explicarea mai multor aspecte ale schimburilor comerciale internaționale.
Comerțul internațional cu materii prime și produse intermediare oferă țărilor participante noi surse de câstig: lărgirea gamei de produse accesibile consumatorilor, posibilități sporite de producție, posibilitatea dezvoltării unor ramuri economice (industrii ) noi care nu ar fi fost posibilă în condițiile dotării inițiale cu resurse naturale. Prin intermediul unor astfel de schimburi comerciale statele își pot ajusta deficitul/surplusul din dotarea cu resurse naturale. Nu este obligatorie, dar nici măcar necesară, echilibrarea comerțului exterior cu materii prime și produse intermediare al fiecărui stat în parte. Astfel, țări ca Japonia apar ca importatoare nete de astfel de resurse de producție, iar țări precum Norvegia și Canada apar ca exportatoare nete.
Valoarea marginală a materiilor prime și a produselor intermediare, costul de obținere a unei unități suplimentare din acestea, scade pe masură ce crește volumul lor (cu condiția ca dotarea cu ceilalți factori de producție: munca și capitalul să ramână constantă). Figura 3 reprezintă relația dintre valoarea marginală și prețul materiilor prime și produselor intermediare pe piața mondială. Când costul marginal devine egal cu prețul internațional, la intersecția curbei Cmg cu dreapta p, resursele de producție sunt folosite în mod optim. Acesta este punctul de echilibru către care tind să se apropie statele (în figura 3: punctul E).
Țările a caror dotare cu resurse naturale se situeaza la stânga față de acest punct de echilibru (exemplu Japonia), în absența comerțului internațional, vor produce o unitate suplimentară de resurse de producție la un cost superior prețului lor pe piața mondială. În țările care dispun de o dotare superioară cu resurse naturale (situate la dreapta față de punctul E) o unitate suplimentară de materii prime sau produse intermediare va determina o creștere a prețului produselor finite obținute cu mai puțin decât costul lor real. Prin urmare, statele vor încerca să-și îmbunătățească poziția apelând la comerțul internațional. Statele din prima categorie vor importa resurse naturale, în timp ce statele din a doua categorie le vor exporta.
Pentru a obține o imagine mai completă a realității economice, studiul factorului resurse naturale trebuie însotit de analiza gradului de capitalizare și a nivelului de dezvoltare industrială a țărilor comercializante.
Dezvoltarea unor ramuri ale economiei, cum ar fi agricultura, se poate face utilizând într-o proporție mai mare factorul capital (agricultura intensivă), sau folosind un mai mare volum de forță de muncă, dotarea cu resurse naturale fiind considerată constantă.
De asemenea, gradul înalt de industrializare al țărilor dezvoltate le determină să opteze pentru prelucrarea la intern a resurselor naturale (de care dispun și pe care le importă) și să exporte produsele manufacturate rezultate. Țările în curs de dezvoltare slab capitalizate, care nu-și permit să realizeze investițiile ridicate necesare dezvoltarii si restructurarii industriilor lor care să le permită prelucrarea avansată a resurselor la intern, exportă relativ mai multe materii prime, produse intermediare și produse finite cu un grad redus de prelucrare industrială.
Tehnologiile și cunoștințele tehnice reprezintă un alt neofactor care a facut obiectul unor complexe studii asupra comerțului internațional. Includerea lui în analiza schimburilor comerciale a condus la o abordare dinamică a comerțului.
Aportul principal al teoriei proporției neofactorilor este faptul că ea explică avantajul comparativ nu numai în funcție de proporția în care sunt folosiți factorii de producție (aspectul cantitativ), ci și în funcție de eficiența cu care sunt folosiți acești factori, productivitatea lor (latura calitativă).
Analiza dinamică a comerțului internațional
Economia mondială se caracterizează printr-o dinamică pronunțată, prezentă nu numai pe planul evoluției prețurilor produselor comercializate. Asistăm în prezent la dezvoltarea și îmbunătățirea continuă a tehnologiilor de producție, apariția de produse și factori noi. Avantajele comparative ale statelor, structura producției și consunului lor se modifică in decursul timpului. În aceste condiții este necesară trecerea de la o analiză statică a comerțului la una dinamică.
Două aspecte ale dinamicii schimburilor internaționale au fost reținute:
creșterea cantităților disponibile din factorii de producție;
progresul tehnico-științific.
2.2.1. Abordarea neotehnologică a comerțului internațional
Faptul că toate statele au acces la tehnologiile și cunoștințele tehnice existente, ceea ce le permite să producă la intern întreaga gamă de produse care se pot obține cu factorii de producție disponibili, sugerează că opțiunea pentru o gamă mai restrânsă de bunuri și pentru metodele specifice de producție se face exclusiv pe baza prețurilor factorilor de producție. Într-adevar, piața produselor finite e influențată într-o mare masură de conjunctura economică a pieței factorilor de producție. Datorită acestui fapt statele vor încerca să-și valorifice la maxim avantajele comparative de pe această a doua piață. Ele vor alege să producă acele bunuri sau să utilizeze acele metode care le permit folosirea într-o proporție mai mare a factorilor relativ mai abundenți și mai ieftini.
Abordarea neotehnologică aduce în discuție noi determinanți ai schimburilor internaționale: evoluția tehnologică și apariția de noi produse, ambele rezultate ale progresului tehnico-științific. Această abordare cuprinde două teorii complementare:
teoria decalajului tehnologic a lui M. Posner, și
teoria ciclului de viață al produsului a lui R. Vernon.
Teoria decalajului tehnologic
Această teorie privește ca factor determinant al comerțului exterior capacitatea de inovare a statelor în domeniul tehnicii și tehnologiei. Posner explică avansul tehnologic al firmelor inovatoare prin intermediul activității de dezvoltare și cercetare efectuate de acestea. Investițiile realizate în acest domeniu permit companiilor care le efectuează să-și îmbunătățească echipamentele, tehnicile de producție și procesele de fabricație, să-și eficientizeze activitatea de producție în general. Promotorii acestei teorii susțin că activitatea de cercetare–dezvoltare generează și ameliorarea tehnicilor manageriale folosite în structurile organizaționale, și ajută firmele în procesul de inovare și comercializare a produselor. Aceste activități permit obținerea unor importante economii de scară care se constituie în bariere de intrare pe piață pentru noile companii. Bazându-se pe o intensă activitate de cercetare și dezvoltare firmele își creează un adevarat “capital de cunoștințe” în ceea ce privește inovarea produselor, activitățile de comercializare, marketing, furnizare de piese de schimb și de menținere a competitivității produselor lor.
Posner susținea că firmele care introduc pe piață un produs nou pot beneficia de un monopol de exploatare până în momentul în care firmele concurente reușesc să imite produsul, sau să lanseze pe piață un produs similar. El afirmă că avansarea tehnologică a unei companii (în comparație cu competitorii străini) este în masură să confere țării de origine un nou avantaj comparativ. El demonstrează existența unei corelații puternice între exporturile unui stat și eforturile sale cu activitatea de cercetare29.
În țările care investesc mult în cercetare și dezvoltare procesul de inovare este mai pronunțat, are loc o înnoire mai puternică a produselor, fapt care le permite să mențină un însemnat decalaj față de restul țărilor. Acest decalaj le asigură o poziție de monopol temporar în privința exportului produselor respective.
Datele statistice confirmă aceste afirmații. Cea mai mare parte a exporturilor țărilor dezvoltate e dată de ramurile economice în care se fac cheltuieli mai mari de cercetare – dezvoltare și de stimulare a inovațiilor. Cercetările efectuate de P. Krugman au arătat că inovațiile (produsele noi) încep să fie fabricate fără înârziere în țările dezvoltate (din Nord) și abia după o anumită perioadă de timp în țările în curs de dezvoltare. El afirma că monopolul tehnologic al Nordului este erodat continuu prin transferul de tehnologie (direct și indirect) către țările din Sud și nu poate fi menținut decât printr-o constantă activitate de inovare. Studiile empirice au arătat cum producția unui bun nou se deplasează de la țara inovatoare spre alte țări dezvoltate, după care spre noile state industrializate și, în sfârșit, spre alte state în curs de dezvoltare. Putem considera că acest fel de studii au pus baza teoriei ciclului de viață al produsului prezentată în continuare.
Teoria ciclului de viață al produsului
R. Vernon a dezvoltat teoria ciclului de viață a produsului în baza observațiilor sale privind majoritatea produselor noi apărute în secolul XX. El a combinat evoluția naturii produsului pe parcursul ciclului de viață al acestuia cu evolutia comerțului internațional cu acest produs. Distingem patru faze ale ciclului de viață: lansare, creștere, maturitate și declin, cărora le corespund fluxuri comerciale diferite.
În faza de lansare produsul nou este introdus pe piață de către firmele inovatoare din țara de origine. Produsul nou e lansat în vederea testării lui pe piața țării de origine, despre care firmele dețin mai multe informații, și unde pot interveni mai usor. În această etapă produsul este supus unei serii întregi de perfecționări, care sunt dirijate mai bine dacă piața de lansare este situată în apropierea centrului de decizie. La acest moment în ciclul lui de viață produsul reprezintă un lux din punct de vedere economic, iar motivațiile de consum sunt altele decât prețul. Aceasta permite firmelor care lansează produsul să practice prețuri foarte ridicate la început. După o testare reușită a pieței firmele inovatoare se vor îndrepta spre piețele externe. Pe masură ce începe să se contureze cererea pentru noul produs și în alte țări cu venituri ridicate, produsul intra în comerțul internațional. În acestă perioadă țara de origine deține monopolul producției și comerțului cu bunul în cauză.
În faza de creștere produsul se stabilizează în termeni tehnologici, prețul lui începe să scadă și el începe să fie produs la o scară largă. Creșterea cererii pentru acest bun în alte țări dezvoltate conduce la localizarea unor centre de producție în acestea din urmă. Produsul poate fi fabricat atât de firme din aceste țări, cât și de firme originare din țara inovatoare. Exportul țării de origine a produsului se reduce pe masură ce crește producția și exportul țărilor dezvoltate “urmăritoare”.
În faza de maturitate procesul de producție se simplifică, se standardizează și producerea bunului în țara de origine, care are avantaj comparativ în domeniul tehnologiilor noi, nu mai este competitivă. Prețul produsului devine principalul element de concurență. De aceea producția va migra spre statele în care costurile de producție sunt mai reduse. Tehnicile de producție standardizate permit localizarea industriei produsului respectiv în noile state industrializate (țările în curs de dezvoltare bine dotate cu capital fizic). Încorporarea într-o mai mare masură a cunoștințelor de fabricație în tehnologiile de producție cauzează migrarea producției în țările în curs de dezvoltare abundente în forță de muncă ieftină. Comerțul exterior cu produsul respectiv se modifică în sensul reducerii exporturilor țării inovatoare și a altor țări dezvoltate și al creșterii exporturilor țărilor în curs de dezvoltare. Figura 4 arată evoluția comerțului internațional a unui produs în fazele ciclului de viață. În faza de maturitate și declin țara inovatoare începe să importe produsul pe care l-a lansat, și își îndreaptă eforturile spre obținerea de noi inovații, ciclul descris mai sus urmând să se repete pentru un alt produs.
Produsele se obțin la începutul ciclului de viață prin antrenarea unei mari cantități de muncă calificată și de cunoștințe noi, urmând ca spre sfârșitul ciclului de viață metodele de producție să devină intensive în tehnologii de producție standardizate și forță de muncă necalificată. Din bunuri de lux în faza de lansare, accesibile decât consumatorilor cu venituri ridicate, produsul devine un bun banal, de consum ordinar.
Teoria ciclului de viață al produsului privește comerțul internațional prin prisma modificării în timp a avantajelor competitive ale statelor partenere.
2.3. Teoriile contemporane asupra comerțului internațional
Teoria clasică și cea neoclasică au adus contribuții importante la explicarea comerțului internațional. Ele au identificat și au comensurat pentru prima dată câștigurile specifice comerțului internațional, și au arătat că liberul schimb permite creșterea nivelului producției și a consumului internațional, fiind soluția optimă pentru fiecare țară. Teoriile tradiționale, bazate pe avantajele comparative ale statelor implicate in schimburi comerciale, au constituit temelia teoriilor asupra comerțului internațional. Însă, după cum s-a arătat mai sus, ele au eșuat să explice toate aspectele comerțului internațional, fapt care a impus o studiere mai profundă a acestui fenomen. Concluzia care se cere a fi desprinsă este că datorită mutitudinii și complexității factorilor care influențeaza comerțul internațional nu există o explicație unică pentru toate categoriile de fluxuri comerciale.
Economiștii de mai târziu au căutat noi soluții și modele care să cuprindă acele aspecte ale comerțului care nu pot fi explicate de teoriile tradiționale. Deducțiile făcute de modelul neoclasic sunt, într-adevăr, corecte, dar trebuie reținut faptul ca acestea au fost găsite, respectându-se anumite ipoteze.
De aceea mulți economiști au căutat explicația pentru cazurile care nu verifică această teorie în relaxarea ipotezelor în baza cărora a fost formulată. Relaxarea acestor restricții s-a soldat, însă, cu rezultate diferite: eliminarea unora a permis extinderea modelului neoclasic asupra unor situații mai generale, iar relaxarea altora a arătat că modelul neoclasic oferă explicații corecte numai pentru o parte din cazuri, și urmează a fi completat de alte modele care să explice natura comerțului internațional în celelalte cazuri.
Alți economiști consideră că actualele caracteristici ale comerțului internațional impun o abordare diferită de analizele anterioare. Nefiind convinși de rezultatele testelor empirice (bazate pe datele statistice și observații), de natura calitativă și greu cuantificabilă, și data fiind discrepanța tot mai pronunțată între previziunile teoretice și realitatea economică, ei au încercat elaborarea unei teorii noi, pronunțându-se în favoarea unor explicatii si demonstrații matematice ale fenomenelor economice.
Într-adevăr, proliferarea cazurilor de monopol, oligopol, cartelurilor și altor externalități ale piețelor face necesară înlăturerea ipotezei concurenței perfecte, iar prezența întreprinderilor multinaționale, a economiilor de scară și strategiilor diferențiate ale firmelor ne duce cu gândul la existența unor noi factori de influență asupra piețelor mondiale, concretizate în politicile guvernamentale și în strategiile corporatiste (ale marilor întreprinderi multinaționale). Aceasta a condus la formarea unei teorii noii a comerțului internațional, bazată pe încorporarea matematică a modelelelor concurenței imperfecte si a teoriei jocurilor, și ține cont de rolul structurilor industriale și a politicilor guvernamentale.
2.3.1 Teoria avantajelor competitive ale națiunilor. Michael E. Porter.
Porter considera că succesul în afaceri depinde de mai mulți parametrii interdependenți pe care îi pune într-o structură matriceală pe care o numește diamant (diamond).
Figura 5: Diamantul lui Porter42
I.Determinanții factoriali. Factorii de producție includ:
resurse umane privite ca număr, calificare, costuri și etica muncii
resurse naturale definite prin abundență, calitate, accesibilitate și costuri de obținere. Pe lângă resursele naturale tradiționale se includ factori ca: situarea geografică și clima.
reurse de cunoștințe ca stoc al cunoștințelor științifice și comerciale, ca accesibilitate și ca aplicabilitate practică.
resurse de capital ca volum, disponibilitate, forma sub care se exprimă și costuri pentru obținerea și mobilizarea lui. Un rol important în creșterea volumului capitalului la nivelul unei țări îl joacă investițiile străine care sunt directe și de portofoliu. Investițiile străine joacă într-o economie un dublu rol: complementar (se adaugă la stocul național de capital; sunt autoreproductibile; aduc venituri la bugetul statului); structural (orientează sau influențează semnificativ structurile economice din țara respectivă).
infrastructura exprimată prin anvergură, flexibilitate, calitate, costuri de utilizare și conexiunea cu cea a altor state. Azi în infrastructură intră și instituțiile sociale și culturale care influențeaza calitatea vieții si atractibiliatea unei națiuni.
Există în prezent două categorii mari de factori de producție:
de bază – care determină specializarea intersectorială;
avansați – care determină specializarea intrasectorială.
II.Determinanții cererii. Cererea internă din fiecare țară joacă un rol foarte important în succesul internațional pentru că:
influențează eficiența procesului de producție;
determină procesul de inovare.
Cererea influențeaza avantajele competitive pe trei axe:
axa mărimii și a ritmului de creștere
axa compoziției și modificăriilor în structura sa
axa mecanismului prin care preferințele utilizatorilor dintr-o se trasferă, transmit în alte țări.
Unele națiuni dobândesc avantaje competitive în domenii în care cererea internă oferă firmelor o imagine completă și cu anticipație asupra preferințelor consumatorilor.
Compoziția și modificările în structura cererii determină firmele să reducă prețurile, să aducă imbunătățiri repetate produselor, să conceapă stimulente pentru consumatori și să găsească noi debușee externe.
Transferul preferințelor se realizează pe două căi:
mobilitatea internațională a persoanelor
internaționalizarea afacerilor companiilor.
III.Industriile din amonte si aval. Avantajele competitive pe care o țară le are în anumite sectoare conferă avantaje și companiilor din celelalte sectoare. Tradiția consacrată într-un anume sector industrial stă la baza specializării viitoare în producție și export.
Industriile corelate conferă următoarele avantaje:
oferă accesul rapid, prompt, eficace și preferențial la imput-uri avantajoase
stimulează procesul de inovare și modernizare
contribuie la schimbul reciproc avantajos de cunoștințe științifice
contribuie la restructurarea unor întregi sectoare productive creându-se adevarate rețele productive.
IV.Strategia – modul în care firma decide să acționeze pe piață, felul în care își promovează produsele sau serviciile.
2.3.2. Portretul de competitivitate al unui actor economic
Dan Voiculescu în lucrarea sa intitulată Competiție și competitivitate propune o abordare statică și una dinamică în încercarea de a elabora o caracterizare sintetică a competitivității unui actor economic. Demersul servește în analiză, evident prima aplicare a lui vizând comparația a doi actori economici sub raportul competitivității.
Portretul static de competitivitate
Abordarea portretului static de competitivitate al unui actor economic pornește de la sintetizarea factorilor cantitativi de competitivitate. Metoda de reprezentare se bazează pe construcția unui poligon regulat cu un numar de laturi N egale cu numărul de factori cantitativi independenți luați în considerație. Fiecărui factor îi corespunde unul din vârfurile poligonului, iar dimensiunea lui cantitativă se masoară față de centrul poligonului pe “raza” care unește acest centru cu varful respectiv. Portretul de competitivitate va fi poligonul care unește între ele cotele reprezentând valorile numerice efective ale celor N factori. Prin juxtapunerea a două sau mai multe asemenea portrete de competitivitate se poate stabili dintr-o privire cum se compară respectivii actori economici unul cu altul, atât în perspectiva globală a celor N factori, cât și după fiecare factor în parte.
Este evident că, pentru ca portretul de competitivitate să aibă sens, cele N raze ale poligonului nu trebuie să fie gradate în unități fizice, ci trebuie să fie normalizate, adică reprezentate ca procente dintr-o valoare-etalon. De asemenea, sensurile de creștere a valorii factorilor trebuie să corespundă unei aceleiași direcții de evoluție a fenomenului economic.
Dan Voiculescu exemplifică teoria sa luând în considerare patru factori cantitativi independenți: prețul, calitatea, volumul desfacerilor și profitul. Portretul de competitivitate va fi un patrulater. Normalizarea gradării se poate face prin raportare la valoarea maximă înregistrată pe piața respectivă pentru factorul cantitativ respectiv. Se compară trei actori economici A, B și C cu rezultatele economice indicate mai jos (pentru simplificare valorile s-au luat deja mormalizate, adică exprimate în procente față de valoarea maximă înregistrată pentru factorul respectiv):
A B C
Prețul:P 100 70 90
Calitatea:K 100 80 50
Volumul:V 30 100 80
Profitul: 40 60 100
Portretele de competitivitate pentru cei trei actori sunt reprezentate respectiv în figurile: 6, 7, 8.
Fig. 6: actorul A
Fig. 7: actorul B
Fig. 8: actorul C
Analizând figurile se observă că A este un actor economic care furnizează un produs de calitate la un preț adecvat, dar nu reușește fie să producă, fie să vândă în cantități suficiente, prin urmare profiturile sale sunt relativ mici. Actorul B este orientat pe producția de masă, cu costuri de producție mici care îi permit să inregistreze profituri medii chiar și practicând prețuri de vânzare minime. Actorul C, în schimb, este posesorul unor tehnici de marketing și promoționale deosebite, care îi permit să găsească o clientelă relativ numeroasă, pentru o producție realizată cu costuri scazute, obtinuțe pe seama sacrificării calității, dar vandută la prețuri destul de ridicate, ceea ce îi permite să obțină profitul maxim.
B. Portretul dinamic de competitivitate
Dan Voiculescu propune o abordare dinamică a analizei parametrilor cantitativi de competitivitate. Oricare ar fi un indice de performanță al unui actor economic, a cărui creștere exprimă o variație pozitivă a activității economice -care e în același timp și un parametru de competitivitate-, el suferă o variație în timp (de obicei pusă în evidență de perioade fixe de timp: zilnic, lunar, trimestrial, anual etc.). Printre parametrii care se pretează metodei de analiză dinamică descrisă în continuare se numară profitul, venitul realizat ca efect al unor diferite cauze, segmentul de piața, volumul vânzărilor etc. Analiza dinamică se face în planul având în abscisă parametrul p și în ordonata derivata lui în raport cu timpul dp/dt. Intersecția axelor se face la valoarea medie pentru p (p.med.) și la valoarea zero pentru dp/dt.
Să presupunem că avem de comparat patru actori economici A,B,C și D (fig. 9). Simpla poziționare în plan a celor patru competitori ne spune ceva atât despre performanțele lor, cât și despre perspectivele lor. Competitorul A are o poziție competitivă bună atât în prezent (valoarea parametrului de competitivitate peste medie), cât și în perspectivă (derivata parametrului de competitivitate este pozitivă, deci valoarea acestuia are tendință de creștere). Competitorul B are o poziție competitive bună în prezent (p>p.med.), dar perspective sumbre (dp/dt<0, adică p are tendințe de scădere). Competitorul C are actualmente o poziție slabă (p<p.med.), dar perspectivele lui sunt optimiste (p în creștere deoarece dp/dt>0). În sfârșit, competitorul D este în cea mai dificilă poziție, al având și performanțe proaste în prezent (p<p.med.) și perspective pesimiste (p în scadere, deoarece dp/dt<0).
Figura. 9
Pe măsură ce timpul trece, atât valoarea lui p cât și a derivatei sale suferă variații, prin urmare punctul respectiv pentru fiecare dintre cei patru actori A, B, C și D descrie o traiectorie în planul analizei dinamice. Aceste traiectorii nu pot avea orice formă ci sunt supuse unor anumite restricții. Astfel, punctele A și C corespunzătoare unor valori pozitive ale derivatei nu pot evolua către stânga planului, deoarece valoarea parametrului p este în creștere: similar punctele B și D, corespunzatoare unei derivate negative nu pot evolua către dreapta planului, întrucât p este în scădere.
Practic distingem urmatoarele posibilități de evoluție (fig. 10)
Figura. 10
pentru actorul economic A:
În cazul unui management bun și al unei conjuncturi favorabile, el va evolua în direcția A+. Dacă situația favorabilă (management bun și conjunctură bună) se menține după mai multe iterații (mai multe perioade fixe de evaluare – zile, luni, ani etc sau mai mulți “pași”), traiectoria va avea tendința să fie cea reprezentată cu linie punctată, tangentă direcției A+ (considerăm că în acest caz curba traiectoriei va avea o tendință de saturație,
ca efect al legii randamentelor descrescătoare). În această situație, actorul economic se îndreaptă către succes rapid.
Poate apărea situația în care rezultanta efectelor unor cauze interne (management) și ale unor cauze externe (conjunctura) să fie nulă. Aceasta înseamna, mai concret, management bun suprapus peste o conjunctură defavorabilă, management slab suprapus peste o conjunctură favorabilă sau management mediocru suprapus peste o conjunctură neutră. În acest caz, traiectoria va evolua în direcția Ao și se va confunda (în absența unor schimbări fie de management, fie de conjunctură) cu linia punctată din continuarea direcției Ao. Actorul economic se va îndrepta către un succes lent (parametrul crește mai încet decât în cazul anterior).
În sfârșit, rezultanta efectelor de origine internă și externă (management și conjunctură) poate fi negativă, îndreptând traiectoria punctului reprezentativ în direcția A-. Dacă situația defavorabilă se menține după mai mulți “pași”, traiectoria va tinde către linia punctată tangentă la direcția A-. Ea va intersecta axa absciselor într-un unghi drept, deoarece până la această intersecție derivata este pozitivă, deci parametrul crește (adică punctual respectiv se deplasează înspre dreapta planului), iar după această intersecție derivata devine negativă, deci p descrește (punctul respectiv evoluează spre stânga). Actorul economic se îndreapta către stoparea cresterii (se observă că profiturile lui continuă să fie peste medie, și pot să rămână peste medie timp de încă multe iterații, din cauză că el a pornit de la condiții inițiale extrem de favorabile).
pentrul actorul economic B:
Rezultanta pozitivă a efectelor de origine internă și externă conduce către o evoluție în direcția B+, iar dacă acestă situație se menține traiectoria va intersecta axa absciselor în unghi drept (linia punctată tangentă la B+), deoarece anularea derivatei înseamnă o valoare minimă pentru parametrul p, adică inversarea tendinței lui de evoluție de la cea înspre stânga către cea înspre dreapta planului. Agentul economic se îndreptă către stoparea declinului pe parametrul luat în considerație (el este la început de declin, deoarece valoarea parametrului de competitivitate e în scadere de-a lungul acestei traiectorii, dar declinul se oprește în momentul intersecției cu axa absciselor).
Rezultanta are valoare nulă, ceea ce conduce către o evolutie în direcția Bo, iar la menținerea situației către o traiectorie duăa linia punctată reprezentată în continuarea direcției Bo agentul economic este într-o situație de declin lent (parametrul de competitivitate scade continuu).
Rezultanta are valoare negativă, ceea ce conduce către o evoluție în direcția B-, iar la menținerea situației către o traiectorie având direcția generală cea a liniei punctate reprezentate în continuarea direcției B- conduce în final către o situație de “faliment” din punctul de vedere al parametrului p luat în considerație, adică coborârea lui la valori intolerabile. Dacă parametrul de competitivitate p este profitul, atunci putem de vorbi de faliment în adevăratul sens al cuvântului. Deocamdată însă actorul economic nu se află în situație de faliment ci doar în declin rapid (parametrul p scade în ritm mai rapid decât în cazul anterior, totuși profiturile agentului economic sunt încă peste medie).
perspectivele de evoluție pentru actorul economic C sunt similare cu cele ale actorului A, deoarece judecarea restricțiilor de evoluție a traiectoriei se face absolut similar. Actorul economic se poate afla în situația didactată de direcția inițială:
C+, care îl conduce către o redresare rapidă (agentul de află într-o situație de parametru competititiv aflat sub valoarea medie, deci prima lui problemă este redresarea)
Co, care îl conduce către o redresare lentă.
C-, care îl conduce în final către stoparea redresării.
d) perspectivele de evoluție pentru actorul D sunt similare cu cele ale actorului B deoarece judecarea restrictiilor de evoluție se face absolut similar. Actorul economic se poate alfa în situațiile dictate de direcția initială:
D+, care îl conduce către stoparea declinului.
Do, care îl conduce către “faliment” lent (este vorba despre faliment din punct de vedere al parametrului p).
D-, care îl canduce către faliment rapid.
Până acum am studiat dinamica unui singur parametru de competitivitate; un portret de competitivitate presupune analiza simultană a unui set coerent de asemenea parametrii.
Portretul dinamic de competitivitate are o dublă utilitate: pe langă aceea de a permite comparația firmelor sub raport atât static, cât și dinamic (scop de la care am pornit), el permite și luarea de decizii prin analiza solitară a actorului economic, independent de competitorii lui. Practic după câteva iterații ne putem da seama dacă ne îndreptăm într-o direcție bună, neutră sau greșită cu mult înainte ca rezultatele economice să ne-o spună în modul cel mai explicit. Avem atunci resursa
de a schimba managementul operativ sau dacă constatăm că problema ține de cauze externe, de a lua decizii strategice privind rămânerea sau nu în mediul de afaceri respectiv.
CAPITOLUL III
Avantajele comparative și competitive
ale României
3.1 România – pe coordonatele costuri-beneficii
ale aderării
Punctul de plecare al analizei avantajelor comparative și competitive ale României îl reprezintă studiul „Câștigători și perdanți în procesul de integrare europeană. O privire asupra României”, publicat în februarie 2001 sub coordonarea lui Daniel Dăianu. Am ales acest studiu deoarece, față de alte asemenea preocupări care au mai existat în România, studiul coordonat de Daniel Dăianu se caracterizează printr-o abordare mult mai largă și mai apropiată de obiectivul prezentei lucrări.
Studiul este o analiză sectorială, pe ramuri, a impactului aderării asupra industriei românești, din punct de vedere al liberălizării comerțului cu Uniunea Europeană. Analiza este una post factum, pe baza evoluției prezente a unor ramuri industriale facându-se și o previzionare a evoluției viitoare posibile.
Înainte de a prezenta principalele concluzii ale acestui studiu, sunt necesare câteva precizări:
a) prin „integrare” autorii înțeleg apropierea treptată a structurilor economice, politice și sociale românești de cele ale Uniunii Europene, și nu dobândirea statutului de membru al Uniunii Europene, cu alte cuvinte, prin „integrare” aici se înțelege procesul și nu finalitatea acestuia.
b) calitatea de „perdant” sau „câștigător” a unui sector economic sau segment al societății nu trebuie interpretată stricto senso: în interiorul unui sector/segment perdant/castigator pot exista câștigători/perdanți individuali, si datorita faptului că un sector perdant poate avea efecte benefice pentru ansamblul economiei, întrucât se eliberează resurse care pot fi atrase în activități mai productive.
c) chiar dacă analiza indică anumite sectoare ca fiind perdante, efectele negative se pot atenua prin aplicarea unor politici corespunzătoare.
Metodologia folosită este aceea a comparației între avantajele comparative ale României în comerțul său exterior cu Uniunea Europeană, țările CEFTA și restul lumii, cu același indicator pentru grupul celorlalte țări CEFTA. Avantajele comparative sunt calculate în două variante:
avantajul comparativ intern: competitivitatea unui sector relativ la media competitivității celorlalte sectoare care produc pentru consumul intern;
avantajul comparativ extern: competitivitatea unui sector intern față de aceleași sectoare din țările partenere.
Avantajele comparative sunt calculate pe baza datelor statistice privind comerțul exterior al Romaniei din perioada 1991-2001.
3.1.1 Agricultura
În ceea ce privește agricultura liberalizarea comerțului cu produse agricole cu Uniunea Europeană, în anul 2002, a afectat în mod negativ producătorii agricoli autohtoni care sunt supuși concurenței libere din partea produselor provenind din statele membre. Aceeași situație s-a înregistrat în 1997 când a fost parțial liberalizat comerțul agricol cu țările CEFTA. La sfârșitul anului 2001 deficitul României în comerțul cu produse agricole cu țările CEFTA era de 729 mil USD, cea mai mare parte provenind din comerțul cu Ungaria. În situația în care unele din țările participante la CEFTA urmau sa devina membre ale UE inaintea Romaniei – ceea ce s-a si întâmplat, – există un pericol real ca deficitul comercial pentru produse agricole în comerțul cu Uniunea Europeană să se adâncească rapid.
Efectele negative vor fi resimțite și de populația rurală. În România, predomină agricultura de subzistență. Mărimea medie a exploatațiilor agricole este de 2,4 ha/persoană, iar populația ocupată în agricultură depășește 35 % din populația activă a țării. Reforma agricolă în vederea pregătirii pentru aderare va avea efecte negative puternice asupra populației ocupate în agricultură în sensul reducerii dramatice a acesteia, la un nivel comparabil cu cel din Uniunea Europeană, de cca. 5%. Forța de muncă dislocată din agricultură va suporta o serie de costuri cum ar fi: pierderea sursei principale de venit, șomaj, reconversie profesională, migrație spre alte zone.
Efectele negaive ale aderarii ar putea fi reduse prin demararea unor programe care sa incurajeze dezvolarea prelucrarii materiilor prime furnizate de agricultura, concomitent cu o concentrare a producatorilor agricoli in asociatii de poductie.
4.1.2 Industria
Dintre ramurile industriale care au fost afectate negativ de liberalizarea comerțului cu UE, industria chimică se detașează în mod clar, efect evidențiat prin următoarele două argumente:
dezavantajul comparativ al României în comețul cu produse chimice cu UE se adâncește, față de comerțul cu produse chimice cu alte țări, pentru care România mai deține încă un avantaj comparativ;
importurile de produse chimice din Uniunea Europeană dețin o pondere mai mult sau mai puțin constantă în totalul importurilor României din UE, pe când ponderea eporturilor de produse chimice românești către UE în totalul exporturilor românești în UE s-a înjumătățit în ultimii cinci ani. Dacă la aceasta se adaugă și faptul că, în totalul importurilor românești de produse chimice, Uniunea Europeană deține o pondere de 2/3, rezultă că, acest trend, dacă va continua, va duce la un dezechilibru cronic al comerțului cu produse chimice și va compromite în mod fundamental restructurarea sectorului chimic.
O altă ramură industrială care a pierdut ca urmare a liberalizării comerțului cu UE este cea a mobilei, pentru care avantajul comparativ în relația cu Uniunea Europeană a scăzut de la 2,58 in 1993 la 1,01 în 2001, în același timp cu scăderea ponderii exporturilor de mobilier în totalul exporturilor catre UE de la 18,1% în 1993 la 6,1% în 2001.
Dintre ramurile care s-au evidențiat ca perdante în urma liberalizării comerțului cu UE, se detașează în mod clar industria chimica și cea a mobilei.
În ce privește ramurile industriale care au câștigat în urma liberalizării comerțului cu UE, se evidentiază:
produsele din lemn cu grad redus de prelucrare, care pe parcursul ultimilor 10 ani au înregistrat un trend pozitiv crescător al avantajului comparativ în relația cu Uniunea Europeana, de la 0,86 în 1995 la 1,92 în 2001; Acest avantaj este numai la prima vedere si nu poate avea efecte pe termen lung deoarece se exporta materie prima si nu produse finite cu un grad cat mai ridicat de prelucrare. Acest avantaj nu ar trebui valorificat in detrimentul industriei mobilei de exemplu care s-a evidentiat ca perdanta in urma liberalizarii comertului cu UE.
produsele metalurgice, pentru care avantajul comparativ în comerțul cu Uniunea Europeană s-a menținut la o valoare pozitivă relativ constantă de 0,8 între 1992 și 2002, mai scazută însă decât pentru comerțul cu restul lumii, ceea ce demonstrează existența unui potențial mai ridicat al acestui sector. Integrarea în UE ar putea așadar, prin înlăturarea măsurilor protecționiste în comerțul cu aceste produse, oferi oportunități sporite de dezvoltare a sectorului; Trebuie subliniat faptul ca aceste produse sunt energofage, iar procesul de fabricare este puternic poluant. Potentialul de dezvoltare al produselor metalurgice este influentat negativ de necesitatea respectarii normelor de poluare impuse de reglementarile UE.
piese și părți componente pentru mașini și echipamente, grupa pentru care dezavantajul comparativ cu Uniunea Europeana înregistrează un trend descrescător în valoare absolută, de la –1,42 în 1992 la –0,54 în 2001.
Pentru alte câteva ramuri ale industriei: textile și încălțăminte, plastic și cauciuc, piele, produse din celuloză și hârtie, sticlă și ceramică, mijloace de transport, aparate optice, medicale și fotografice, efectele integrării sunt incerte.
Pentru textile, avantajul comparativ al României față de UE, deși pozitiv, a scazut totuși de la 0,54 în 1996 la 0,33 în 2001, iar pentru încălțăminte, scăderea a fost de la 1,72 în 1996 la 1,57 în 2001, în timp ce în comerțul cu restul lumii, România înregistrează un dezavantaj comparativ pentru aceste produse. Dacă tendințele manifestate în prezent de aceste industrii: productivitate scăzută, costuri unitare cu forța de muncă mai ridicate decât în industria producătoare, valoarea adaugată scazută a exporturilor, – se vor menține, aceste industrii, care împreună dețin cca. 33% din exporturile către Uniunea Europeană, își vor pierde competitivitatea pe termen mediu și lung.
Pentru articole din plastic și cauciuc, pielărie și celuloză și hârtie, avantajul comparativ al României în relația cu UE este negativ și în scădere, pe când importul acestor produse a crescut în ultimii ani. Această deteliorare nu poate fi pusă exclusiv pe seama liberalizării comerțului, întrucât celelalte țări CEFTA înregistrează o performanță superioară în comerțul cu aceste produse, ceea ce însemnă că explicația ar putea fi mai de grabă dată de structura necorespunzătoare a producției românești.
Pentru produsele din sticlă și ceramică, mijloacele de transport, aparate optice, medicale si fotografice, avantajul comparativ al României în relația cu UE descrește sau se menține constant la valori negative, fără însă ca aceste produse, cu excepția celor din sticlă și ceramică, să fi înregistrat avantaje comparative semnificative înainte de liberalizarea comerțului cu UE.
Analiza ramurilor perdante și câștigătoare în urma liberalizării comerțului cu Uniunea Europeana semnalează faptul că avantajul comparativ al României îl constituie costul scăzut al forței de muncă. Acest avantaj are efecte pozitive pe termen scurt, deoarece poate contribui la atragerea investițiilor străine directe, la impulsionarea exporturilor și la reducerea șomajului. Pe termen lung însă este de presupus că va avea loc o creștere a salariilor la niveluri apropiate de cele din Uniunea Europeană, avantajul comparativ al forței de muncă ieftine va dispărea, iar ramurile care sunt în prezent competitive își vor pierde poziția pe piață. Efectul negativ al cresterii salariilor poate fi diminuat sau eliminat de cresterea mai rapida a productivitatii muncii si de califcarea mai inalta a fortei de munca.
Romania trebuie sa-si indrepete atentia catre sectoarele care ii pot oferi un avantaj comparativ real in competitia cu celelalte state ale lumii. Un exemlu este industria textila care produce marfuri de o calitate superioara, marfuri care pot face fata competitiei pe plan international.
4.1.3 Efecte sociale
În plus față de efectele economice, am estimat și efectele sociale, asupra forței de muncă. Metodologia folosită a fost aceea de a compara date despre structura forței de muncă ocupate din România cu cea din Uniunea Europeană, pornind de la prezumția că, într-un anume orizont de timp, structura pe ramuri a ocupării forței de muncă din România va fi în mare măsură similară celei din Uniunea Europeană.
Tabel nr. 2 Titlul: Structura pe ramuri a ocuparii fortei de munca
Sursa: Institutul Național de Statistică și Studii Economice
Pe baza diferențelor constatate între distribuția pe sectoare a forței de muncă ocupate din țările candidate și țările UE, s-a calculat un indice de restructurare care să măsoare amploarea transformărilor necesare pentru ca structura forței de muncă pe ramuri să devină comparabilă cu cea din UE. Valoarea acestui indice la nivelul anului 2001 a fost de 33,1% față de țările sud-europene (Grecia, Italia, Portugalia, Spania) si 40% față de țările nord-europene (Danemarca, Germania, Olanda, Marea Britanie).
Cu alte cuvinte, pentru ca structura forței de muncă ocupate din România să ajungă la nivelul țărilor sud-europene, în medie 33,1% dintre angajați ar trebui să-și schimbe locul de muncă.
Pe categorii, cei mai afectati vor fi lucrătorii aproape de vârsta pensionării din sectoarele aflate în declin, pentru care recalificarea profesională prezintă dificultăți majore.
Categoriile cele mai afectate de integrarea României în Uniunea Europeană vor fi lucrătorii din industriile în declin care se apropie de vârsta pensionării, muncitorii agricoli și minerii.
Concluzii:
În cadrul acestui capitol am prezentat principalele rezultate, atât de natură calitativă, dar mai ales cantitativă, ale analizei costuri-beneficii ale aderării României la Uniunea Europeană cât și o analiză sectorială a ramurilor industriale perdante și câștigătoare.
Accesul la Piața Internă va oferi, pe de o parte, noi oportunități de creștere a exporturilor, însă, pe de altă parte, va determina scăderea exporturilor unor sectoare, ca urmare a pierderilor de competitivitate suferite prin obligativitatea preluării acqius-ului comunitar referitor la Pieța Interna și creșterii presiunilor concurențiale. Ceea ce contează în mod deosebit sunt efectele nete ale tuturor acestor evoluții, cu alte cuvinte, dacă implementarea unor anumite politici comunitare va fi, pe ansamblu benefică sau mai de grabă dăunatoare. Răspunsul la această întrebare poate fi următorul:
A. În ce privește libera circulație a bunurilor, trebuie făcută o diferență între trei categorii de efecte:
efectele determinate de liberalizarea schimburilor comerciale cu Uniunea Europeană;
efectele determinate de preluarea tarifului vamal comun și a politicilor comerciale comune față de terți ale Uniunii Europene;
efectele preluării acquis-ului Pieței Interne.
În ce privește efectele liberalizării comerțului între România și Uniunea Europeană, se poate afirma, fără a greși, că acestea s-au produs deja în cea mai mare parte, ca urmare a transpunerii în practică a Acordului de Asociere încheiat în 1993, care prevedea crearea unei zone de liber schimb pentru produsele industriale pe parcursul unei perioade de 10 ani. În prezent, procesul creării zonei de liber schimb a fost in linii mari finalizat: Uniunea Europeană a eliminat taxele vamale la importurile de produse industriale (mai puțin produse agricole și textile) din România încă din anul 1995, urmând ca până la sfârșitul anului 2003, România să elimine la rândul său ultimele taxe vamale la importurile de produse industriale din Uniunea Europeană. Adăugând faptul că România desfășoară cea mai mare parte a schimburilor comerciale cu Uniunea Europeană( 62,5% în 2001), efectele spectaculoase ale liberalizării nu mai sunt de așteptat. În această situație, analiza costuri beneficii devine mai mult o analiză retrospectivă, a efectelor care s-au produs până în prezent. Acest capitol se axează de fapt pe previzionarea efectelor implementării complete a Acordului de Asociere, fără a realiza estimări peste acest orizont de timp.
În literatura de specialitate, conform teoriei liberului schimb, sunt identificate ca efecte pozitive ale liberalizării comerțului, crearea de comerț, adâncirea specializării, economii de scară, creștere economică. Conform acestei teorii, integrarea economică asigură beneficii pentru toate țările participante, indiferent de nivelul de dezvoltare, deoarece oferă fiecărei țări posibilitatea de a se specializa în producția și exportul acelor produse/servicii pentru care înregistrează un avantaj comparativ. Oponenții acestei teorii aduc argumente empirice printre care se detaseaza cea conform careia: integrarea unor țări cu nivele diferite de dezvoltare favorizează de fapt tot țările dezvoltate, care își atrag cea mai mare parte a beneficiilor.
Evidența empirică aduce câteva elemente de analiză suplimentare. Pe de o parte, de la semnarea Acordurilor de Asociere, s-a produs o creștere semnificativă a volumului schimburilor comerciale cu Uniunea Europeană, și a exporturilor țărilor candidate în țările Uniunii Europene. Pe de altă parte însă, balanța schimburilor comerciale dintre țările candidate și Uniunea Europeană s-a deteriorat după implementarea Acordurilor de Asociere:
Soldul balanței comerciale în comerțul dintre țările candidate
și Uniunea Europeană, 1990-2001
Tabel nr. 3
Sursa: Comisia Europeană, DG Comerț Exterior
Așadar, cresterea deficitului balanței comerciale dintre țările candidate și Uniunea Europeană în defavoarea primelor, corelată cu ponderea majoritară a Uniunii Europene în comerțul exterior al țărilor candidate și cu gradul redus de prelucrare al produselor pentru care țările candidate înregistrează cele mai mari surplusuri comerciale, indică faptul că, cel puțin până în prezent, liberalizarea schimburilor comerciale a fost mai de grabă defavorabilă țărilor candidate.
În ce privește efectele adoptării tarifului vamal comun și a politicii comerciale comune față de terți, din analiza prezentată, reiese faptul că, cel puțin pe termen scurt, acestea vor fi negative. Nivelul mediu de protecție tarifară practicat de țările candidate este mai ridicat decât nivelul de protecție tarifară din Uniunea Europeană. Aceasta înseamnă că, la aderare, noile țări membre își vor reduce nivelul protecției tarifare față de terți, și deci vor fi mai expuse penetrării cu produse din țări terțe.
Un alt aspect al adoptării politicii comerciale comune față de terți este acela că țările candidate vor trebui să preia schema de preferințe tarifare unilaterale a Uniunii Europene, adoptată în conformitate cu prevederile Sistemului Generalizat de Preferințe, acordată țărilor în curs de dezvoltare (în prezent numărul țărilor eligibile este de 142). În special pentru țările cunoscute sub denumirea ACP (Asia-Caraibe-Pacific), în conformitate cu conventia de la Cotonou accesul pe piața Uniunii Europene este, pentru marea majoritate a produselor, scutit de taxe vamale. Țările candidate practică în prezent propriile scheme de preferințe tarifare, dar care diferă ca amploare și structură de schema Uniunii Europene. Obligativitatea preluării SGP-ului de către țările candidate va conduce la creșterea importurilor din țările beneficiare de preferințe și a deficitului balanței comerciale, la scăderea veniturilor bugetare și la creșterea presiunilor concurențiale pentru producătorii autohtoni. Desigur că, pe termen lung, conform teoriei zonelor de liber schimb, această relaxare a regimului tarifar față de țările terțe ar trebui să conducă la efecte pozitive de creștere economică, pe termen scurt însă, efectele preluării tarifului vamal comun și politicii comerciale comune ale Uniunii Europene vor fi preponderent negative.
În ce privește preluarea aquis-ului Pieței Interne, acesta va determina creșterea costurilor de producție ale firmelor, generate de obligativitatea armonizării standardelor tehnice, de calitate, de mediu, de siguranță la locul de muncă, etc., cu cele din Uniunea Europeană. Costurile de producție mai ridicate vor determina o pierdere de competitivitate, care va conduce la scăderea exporturilor țărilor candidate, atât în Uniunea Europeană, cât și în țările terțe, la creșterea importurilor, și deci la deteriorarea balanței comerciale. Efecte pozitive ale preluării aquis-ului Pieței Interne:
Creșterea încrederii consumatorilor, atât naționali cât și din Uniunea Europeană;
O mai bună stare de sănătate a populației;
Condiții mai sigure la locul de muncă;
Un mediu mai curat.
Aceste efecte pozitive ale preluării aquis-ului Pieței Interne sunt, in principal, necuantificabile și aparent fără vizibilitate pentru producători, care vor trebui să preia asupra lor costurile ajustării la standardele europene. Așadar, preluarea aquis-ului Pieței Interne va reprezenta cu certitudine un cost pentru țările candidate cel putin pe termen scurt.
Cele trei categorii de efecte, determinate de liberalizarea schimburilor comerciale, preluarea tarifului vamal comun și a politicii comerciale comune față de terți, și preluarea aquis-ului Pieței Interne, ar putea conduce, cumulate, la creșterea deficitului comercial al țărilor candidate în primii ani după aderare, aceasta fiind de altfel și experiența extinderilor anterioare.
B. În ce privește politica de dezvoltare regională, efectele nu sunt foarte clare. România are un nivel de dezvoltare mult sub media Uniunii Europene (PNB-ul pe cap de locuitor, exprimat la paritatea puterii de cumparare este de 21,6% din media Uniunii Europene). Așadar se încadrează în Obiectivul 1 al Politicii Regionale și este eligibilă pentru sume din cadrul Fondurilor Structurale și Fondului de Coeziune. Aceste transferuri nerambursabile, reprezentând un aflux de resurse financiare în economie, sunt beneficii certe ale aderării la Uniunea Europeană.
Sunt două condiții care trebuie îndeplinite pentru ca Romania să beneficieze de aceste fonduri:
Identificarea de proiecte de dezvoltare regională care să fie acceptate de Uniunea Europeană;
Participarea la finanțarea politicii regionale, atăt prin aport la bugetul comunitar, cât și prin cofinanțare cu resurse proprii.
În ce privește necesitatea cofinanțării, se ridică problema identificării acestor resurse financiare. În general, proiectele finanțate de Uniunea Europeană sunt cele de investiții în infrastructura. Ori, dacă, pentru a cofinanța aceste proiecte, vor fi reduse sumele care anterior erau alocate învățământului sau sănătății de exemplu, se pune întrebarea dacă nu cumva investiția în infrastructură este mai de grabă un cost decât un beneficiu, cu atât mai mult cu cât vor apărea și costuri de întreținere ulterioară a investiției realizate. Cu alte cuvinte deci, dacă proiectele agreate de Uniunea Europeană nu se înscriu printre prioritățile politicii naționale de dezvoltare regionala, fie aceste obiective vor trebui abandonate, fie ele se vor realiza în continuare, dar vor trebui identificate alte surse de cofinanțare, ceea ce va crește presiunile asupra bugetului.
Adoptarea cotei unice de impozitare de 16 %, incepand cu 1 ianuarie 2005, a dus la scaderea veniturilor bugetare obtinute pe seama impozitului pe venitul din salarii si a impozitului pe profit, conditii care au impus gasirea altor surse de venituri care sa suplineasca aceasta scadere. In aceste conditii este posibila reducerea sau incetarea finantarii unor piecte ca cele mentionate.
Așadar, pe termen scurt, efectul aplicării politicii regionale a Uniunii Europene în viitoarele țări membre este neclar, și beneficiile, dacă vor exista, ar putea fi mult limitate ca mărime. Pe termen lung însă, pe măsură ce toate aceste dificultăți vor fi depășite, efectul final va fi unul net pozitiv.
C. În ce privește Politica Agricolă Comună analiza prezentată se concentrează asupra a două aspecte care sunt considerate a influența în mod semnificativ echilibrul costuri-beneficii: prețurile produselor agricole și reforma agricolă în vederea pregătirii pentru aderare.
În ce privește prețurile, la momentul aderării, va exista un „șoc” al prețurilor produselor agricole destul de pronunțat, în sensul creșterii acestora, datorită diferențelor mari dintre nivelul prețurilor produselor agricole din țările candidate și cele membre ale Uniunii Europene. Această creștere accentuată a prețurilor va fi un beneficiu absolut pentru producătorii agricoli, ale căror venituri și nivel de trai va crește, dar în același timp va reprezenta un cost absolut pentru consumatori, ale căror cheltuieli pentru alimente vor crește. Acest din urmă efect devine deosebit de important mai ales în condițiile în care în România ponderea cheltuielilor pentru alimente în coșul de consum este foarte mare (42,2%).
În ceea ce privește reforma agricolă aceasta va avea efecte puternice asupra populației ocupate în agricultură în sensul reducerii dramatice a acesteia la un nivel comparabil cu cel din Uniunea Europeană. Reducerea populației ocupate în agricultură conduce la șomaj, reconversie profesională care vor avea efecte negative asupra bugetului prin creșterea cheltuielilor generate de acestea.
Datorită varietății și complexității acestor transformări, este foarte dificil de spus dacă efectul net al preluării mecanismelor Politicii Agricole Comune va fi în final pozitiv sau negativ. Efectul net va depinde, în cele din urmă, de evoluția ulterioară a Politicii Agricole Comune, de gradul de convergență dintre agricultura României și cea a Uniunii Europene, și de rezultatul negocierilor de aderare. Pentru prevenirea și atenuarea efectelor negative, este necesar că ajustarea prețurilor agricole să aibă loc gradual, pe parcursul unei perioade de tranziție, și numai cu sprijinul financiar al Uniunii Europene, sub forma plăților compensatorii și subvențiilor la export, chiar și așa, consumatorii tot trebuind să suporte prețurile mai mari. În perioada de tranziție sprijinul financiar al Uniunii Europene ar trebui să fie îndreptat în exclusivitate spre măsuri active de restructurare și creștere a productivității în agricultură, astfel încât creșterea prețurilor agricole să aibă o bază reală.
D. În ce privește Uniunea Economică și Monetară prezenta lucrare nu face o estimare a efectelor deoarece aderarea țărilor candidate la aceasta nu este obligatorie: vor adera numai acele țări care vor dori și care îndeplinesc criteriile de convergență cuprinse în Tratatul de la Maastricht și participarea timp de doi ani la Mecanismul Ratelor de Schimb II (Exchange Rate Mecanism), în cadrul căruia țările candidate trebuie să-și fixeze ratele de schimb ale monedelor lor naționale în raport cu moneda Euro. O dată aceste criterii îndeplinite, devine posibilă aderarea la Uniunea Economică și Monetară, care echivalează, pentru țările participante, cu cedarea suveranității asupra politicii monetare în favoarea Băncii Central Europene.
Aderarea țărilor candidate la Uniunea Economică și Monetară va fi însă în dezavantajul acestora dacă vor avea rate de inflație mai mari decât în statele membre actuale, deoarece, în condițiile monedei unice, inflația ridicată va însemna o pierdere continuă de competitivitate a producatorilor si exportatorilor autohtoni, care va determina deteriorarea balanței comerciale. Deficitul comercial nu va mai putea fi corectat prin devalorizare, și nici instrumentul ratei dobânzii nu va mai putea fi utilizat pentru scăderea inflației, așadar vor trebui adoptate alte măsuri deflaționiste (creșterea fiscalității de exemplu) care vor contracta consumul, producția și creșterea economică.
Ori, în țările candidate, stabilitatea macroeconomică este încă fragilă, iar transformările necesare tranziției la economia de piață nu s-au finalizat. De aceea, se recomandă ca, pentru țările candidate care nu pot să-și controleze presiunile inflaționiste, opțiunea pentru aderarea la Uniunea Economică și Monetară să fie intârziată pentru o perioadă de câțiva ani, timp în care să obțină o stabilizare macroeconomică reală. Altfel, efectul net va fi, cel puțin pe termen scurt, unul negativ, de încetinire a creșterii economice. Oricum, în condițiile în care prima extindere a Uniunii Europene a avut loc în 2003 (în aprilie 2003 s-au semnat tratatele de aderare) noile țări membre nu vor putea să adere la Uniunea Economică și Monetară mai devreme de 2007, întrucât vor fi necesari cca. 2 ani pentru ratificarea tratatelor de aderare, și încă 2 ani de participare la Mecanismul Ratelor de Schimb.
În ce privește România, faptul că, un număr de 8 țări est europene au aderat mai devreme la Uniunea Europeană, reprezintă un avantaj pentru țara noastră din punct de vedere al identificării costurilor-beneficiilor aderării. Experiența primilor ani în calitate de membru a acestor țări va semnala o parte din efectele negative pe termen scurt, confirmând sau infirmând unele din previziuni și ușurând astfel într-o oarecare măsură eforturile cercetătorilor si guvernanților români de a identifica aceste efecte. În mod cert însă, efectele pe termen mediu și lung, vor trebui analizate cu atenție, pentru a evita evoluțiile de natură a produce destabilizarea macroeconomică.
Sumarul concluziilor prezentate este următorul:
efectele liberalizării comerțului s-au produs în cea mai mare parte. Efecte spectaculoase privind comerțul cu Uniunea Europeană nu mai sunt de așteptat după aderare. Evidența empirică sugerează că, cel puțin până în prezent, efectele liberalizării comerțului au fost mai de grabă nefavorabile țărilor candidate.
efectele pe termen scurt ale preluării Tarifului Vamal Comun al Uniunii Europene și a Sistemului Generalizat de Preferințe vor fi negative, constând în creșterea importurilor din țările terțe si deteriorarea balanței comerciale.
efectele pe termen scurt ale preluării aquis-ului Pieței Interne vor fi negative, deoarece necesită eforturi investiționale pentru ajustarea la standardele europene care vor determina o scădere de competitivitate a firmelor autohtone, scăderea exporturilor și deteriorarea balanței comerciale.
efectele pe termen scurt ale adoptării Politicii Regionale a Uniunii Europene sunt relativ neclare. Este posibil ca ele să fie chiar negative, dacă în primii ani după aderare fondurile alocate vor fi mici, conform propunerilor din Agenda 2000. Dacă efectele pe termen scurt vor fi pozitive, acestea vor fi limitate ca importanță.
efectele adoptării Politicii Agricole Comune sunt neclare. Ele vor depinde de diferențele de preț dintre țările candidate și țările Uniunii Europene la momentul aderării, ca și de evoluția ulterioară a Politicii Agricole Comune. Cei mai mulți analiști consideră că efectele vor fi negative dacă nu se vor acorda plăți compensatorii și subvenții pentru export.
efectele pe termen scurt ale aderării la Uniunea Economică și Monetară vor fi negative dacă aceasta va avea loc prematur, înainte ca în țările candidate să se încheie procesul de tranziție la economia de piață și să se creeze cadrul propice pentru stabilizarea macroeconomică.
În concluzie, este de așteptat ca, în primii ani ai aderării la Uniunea Europeană, toate aceste efecte cumulate: deteriorarea balanței comerciale, scăderea competitivității firmelor, creșterea prețurilor produselor agricole, identificarea de fonduri pentru cofinanțarea proiectelor de dezvoltare regională, contribuția la bugetul comunitar, să determine un efect negativ. Efectele pozitive ale aderării la Uniunea Europeană, de stabilitate și creștere economică, vor prevala în cele din urmă, dar ele se vor face simțite numai pe termen mediu și lung.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Teoriile Privind Avantalele Comparative Si Competitive ale Natiunilor (ID: 108281)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.