Teoriile Interacționiste

=== cc42b2779d824673be6f3fae73affb5fc3b98e26_531009_1 ===

Principalele teorii ale socialului sunt teoriile structural-funcționaliste, teoriile conflictualiste și teoriile interacționiste. Teoriile structural-funcționaliste au ca punct central echilibrul și stabilitatea. Teoriile funcționaliste consideră că există o serie de necesități funcționale pentru stabilitatea socială, care conduc la apariția unor structuri diferențiate. Teoriile conflictualiste reprezintă o aborare opusă celor funcționaliste, consierân că schimbarea socială se bazează pe conflict.

Teoriile bazate pe echilibru consideră că societatea reprezintă o configurație aproximativ stabilă de elemente, dispunând de un nivel ridicat de coeziune ca urmare a integrării corespunzătoare a elementelor din care este formată, fiecare dintre acestea jucând un anumit rol în cadrul societății luate ca întreg. Conform acestor teorii, fiecare societate are la bază consensul membrilor care o alcătuiesc.

Teoriile conflictualiste, în schimb, consideră că o societate este în orice clipă subiect al schimbării, cunoscând pe întreg parcursul evoluției sale conflictul intern. Aceste teorii consideră că fiecare element al societății poate constitui originea unei schimbări, societatea, caracterizându-se, în același timp, prin constrângeri efectuate asupra unor membrii ai săi.

Teoriile conflictualiste consideră drept sursă principală a conflictului distribuția inegală a puterii în cadrul societății, respectiv diferența de interese dintre membrii societății care doresc să mențină starea actuală de lucruri și cei care doresc schimbarea, apărând astfel grupuri de interese care intră în conflict, ceea ce produce schimbări la nivelul structurii sociale. Aceste teorii consideră inerența apariției controlului social, ca rezultat al relațiilor de putere.

Reprezentantul cel mai important al conflictualismului este Karl Marx, care consideră că relațiile sociale sunt rezultatul modului de raportare al individului față de mijloacele de producție, ceea ce implică existența a două clase, proprietari și, respectiv, nonproprietari, aceștia in urmă fiind cei care își vând forța de muncă. Marx considera existența unui conflict fără șanse e conciliere între cele două clase, numit lupta de clasă, aceasta punân în mișcare schimbarea socială.

Teoriile neo-marxiste consideră că există și alte surse de conflict, reprezentate de politică, religiea, apartenență etnicită etc., iar ideologiile nu rezultă doar din baza materială, ci dispun de un anumit grad de autonomie. De asemenea, teoriile neo-marxiste consideră că există instrumente precum cultura care sunt folosite în cadrul conflictului social și că schimbarea nu presupune neapărat victoria clasei muncitoare, ci și moificări de diverse grade, pornin de la starea inițială. Teoriile marxiste au în vedere ajungerea la o societate utopică, lipsită de conflict, în timp ce teoriile neo-marxiste nu sunt utopice, considerând conflictul ca pe un motor al schimbării.

O critică importantă adusă teoriilor conflictualiste a fost reprezentată de posibilitatea schimbării în absența conflictului, cum ar fi schimbările culturale sau tehnologice, precum și faptul că acestor teorii le lipsește nuanțarea, fiind prea dihotomice.

Perspectiva structural-funcționalistă presupunea că societatea funcționează pe baza consensului membrilor săi referitor la valorile și regulile sociale. Perspectiva conflictualistă considera că societatea funcționează pe baza conflictelor de interese dintre grupurile sociale, respectiv dintre regulile și normele acestora.

Din perspectiva structural–funcționalistă, relațiile sociale sunt organizate foarte mult prin cultură, pe când în perspectivă conflictualistă sunt importante relațiile de putere din cadrul societății.

Concepția structural–funcționalistă considera că societatea există în mod independent de indivizi, axându-se pe echilibru și consens. Concepția conflictualistă consideră că societatea se schimbă continuu ca urma a luptei de clasă, prin care se conturează modalitatea de organizare a relațiilor politice și socio-economice.

In perspectivă structural–funcționalistă, legea reprezintă o exprimare a consensului social, fiind o manieră de realizare a unor relații sociale armonioase. In perspectivă conflictualistă, legea rezultă din conflictul dintre grupurile sociale și reflectă interesele grupului social care se află la putere.

Perspectiva interacționistă a fost elaborată e Școala de la Chicago și s-a caracterizat prin două etape importante, depenent de modificările aduse bazelor sale teoretice. Prima etapă i-a avut ca reprezentanți pe Cooley, Dewey, Thomas, Mead și Park, care s-au ocupat de studiul evoluției sociale din punct de vedere psihosocial, precum și de proiectarea reformelor sociale.

A doua etapă, de renaștere a perspectivei interacționiste, l-a avut ca principal reprezentant pe Blumer, care făcea parte din cea de-a doua Școală de la Chicago. Acesta a introdus în 1937 termenul de  ”interacționism  simbolic”, reluând teoriile lui Mead, Thomas și Park în funcție de acesta.

In perioada respectivă, sociologia americană era dominată de concepțiile funcționaliste, iar interacționiștii și-au fundamentat analizele pe baza interacțiunilor sociale și motivațiilor celor implicați în acestea.

Din punct de vedere al gradului de generalitate, socialul poate fi analizat și studiat din două puncte de vedere, respectiv macrosociologic, cum este cazul interacțiunilor indirecte, și microsociologic, cum este cazul interacțiunilor directe. Interacționismul este mai interesat de studiul fenomenelor sociale din punct de vedere microsociologic, axându-se în special pe interacțiunile dintre indivizi și simbolurile implicate în acestea.

Interacționiștii resping inițial perspectiva funcționalistă care domina perioada respectivă, propunând un mod nou de analiză a socialului, axat pe interacțiunile dintre indivizi. Ei critică perspectiva structural-funcționalistă, etichetând-o drept comună, considerând că a da prioritate sistemului sau culturii în relație cu individul implică ideea falsă a unui individ ”hipersocializat”.

Perspectiva interacționistă consideră individul ca fiind un subicet conștient și explică socialul prin acțiunile fiecăruia dintre aceștia. Interacționismul investighează socialul într-un mod simbolic, avân în vedere trei principii. Primul intre acestea consieră că inivizii se raportează la societate prin semnificațiile pe care aceasta in urmă le are pentru ei. Al doilea principiu arată că aceste semnificații se formează și se dezvoltă în cadrul procesului de interațtiune socială. Cel de-al treilea principiu consideră că aceste semnificații sunt interpretate diferit dependent de situațiile propriu-zise în care indivizii sunt implicați.

Conform acestei perspective, actiunea se constituie pornin de la semnificația care apare în urma interacțiunilor în carul anumitor situații datorită unei realități intersubiective formate pe baza simbolurilor partajate. Interpretarea produce o semnificație nouă pentru fiecare individ, moificând continuu sensurile obiectelor, individul controlându-și cmportamentele acționând asupra sieși și altora dependent de situație și de circumstanțe.

Acțiunile au semnificații pentru indivizi, iar procesul de interacțiune cresc aceste semnificații, de o astfel e manieră încât nu este necesară căutarea altei semnificații decât cea dată de individ. Perspectiva interacționistă consideră că sociologul trebuie să reproducă discursul indivizilor, concepție diferită de cea clasică, care privea acțiunile inivizilor ca rezultat al unor aspecte exterioare care trebuie evidențiate de către sociolog.

Interacționismul consideră că acțiunea unui individ și semnificația pe care acesta i-o dă sunt dependente de interacțiunea inividului cu alții. Prin această concepție, se încearcă depășirea opoziției individ-societate.

Astfel, relația socială cea mai importantă este considerată interacțiunea, viața socială presupunân o serie de analize ale acțiunilor și comportamentelor celorlalți, precum și a moului de influență reciprocă. Regulile și rolurile sociale nu sunt aspecte impuse indivizilor în mod științific, ci apar, dispar sau se modifică de-a lungul numeroaselor interacțiuni. Frecvent, există comportamentele stereotipe, care par să urmeze normele sociale, dar, în demersul supraviețuirii, este necesar ca ele să fie supuse confirmării indivizilor. In procesul relațional, indivizii produc, confirmă și modifică normele sociale.

Indivizii sunt rezultatul interacțiunilor care alcătuiesc viața socială și societatea. Mead considera că pentru a socializa, copilul trebuie să participe activ la procesul de socializare. Perspectiva interacționistă, pornind de la acest aspect, consideră că niciodată personalitatea umană nu este complet definitivată, ci este confirmată sau transformată de fiecare individ în cadrul relațiilor întreținute de acesta cu ceilalți.

Considerând că personalitatea se formează în cadrul relației individului cu ceilalți, perspectiva interacționistă a încercat să surmonteze opoziție individ-societate. Interacționiștii au căutat, în toate studiile lor,  să prezinte o orientare net anti-deterministă, fapt evident mai ales în cazul interacționismului simbolic, care nu urmărește să expună o teorie parțială asupra societății, care să pună accent pe aspectele interpretative și subiective, ci dorește să elaboreze o teorie care consideră drept centrale aceste aspecte.

Bibliografie :

Stănciulescu, E., Teorii sociologice ale educației. Producerea eului și construcția sociologiei, Eitura Polirom, Iași, 1996

Ungureanu, I., Costea, Șt., Introducere în sociologia contemporană, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985

Zamfir, E., Bădescu, I., Zamfir, C., (ed.), Starea societății românești după 10 ani de tranziție, Editura Expert, București, 2000