Teoriile Integrarii Si Sistemul de Guvernare Multinivel In Uniunea Europeană Este O Putere Civila

Uniunea Europeană este o uniune economică și politică, ce este alcatuita din 28 state. Originile Uniunii Europene se trag de la Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și din Comunitatea Economică Europeană (CEE), formată din șase state în 1958. În anii următori Uniunea Europeană s-a lărgit prin aderarea unor noi state membre și și-a crescut puterea prin adăugarea de domenii economice, sociale și politice în abilitățile sale.

În prezent, UE are capacitățile militare și civile disponibile implicării active a acesteia în gestionarea crizelor în domeniul militar și civil.

Punerea în aplicare a Tratatului de la Lisabona a semnificat o nouă eră a unei Europe unite. Ca primă entitate politică reală postmodernă în relațiile internaționale, Uniunea Europeană (UE) este subiectul a numeroase dezbateri în public, politică și mediul academic. Cu toate acestea problemele privind politica de apărare externă și de securitate par să joace un rol remarcabil.

Numeroase lucrări și articole scrise în ultimii ani insistă că putem și ar trebui să caracterizăm în continuare UE ca fiind o ‘’putere civila’’ așa cum Gnesotto ar afirma. Variind de la dezvoltarea instituțională a relației securității transatlantice modificate, mediul academic este preocupat cu o gamă largă de probleme în domeniul politicii externe și de securitate a UE (PESC). Acum, odată cu lansarea politicii de securitate și apărare comună, au început din nou dezbateri cu privire la caracterul UE ca o "putere" în relațiile internaționale.

Întrucât politica de securitate este încă văzută ca o afacere națională, în traduceri capitale europene cu privire la etapa finală a PESC sunt extrem de controversate. Cu toate acestea, auto-percepția UE în problemele globale a fost întotdeauna vorba despre o putere civilă folosind mai degrabă diplomație și ‘’soft power”, decât coerciție și ‘’hard power’’ (Larsen 2002).

Deoarece UE este un corp politic fluid, un răspuns în cazul în care PESC aderă la conceptul de putere civilă nu este dat cu ușurință și nu merită o examinare. UE este un proces și totuși încă în realizare. Aspectul său se schimbă în mod constant, atât prin integrarea noilor state membre cât și în interior.

Prevăzuți cu etichete precum "soft power", "putere civilă", "putere pragmatică", etc oamenii de știință încearcă să descrie comportamentul politicii externe a statelor și ale altor unități politice ca UE.

Când ne întrebăm, "ce fel de putere" (Sjursen 2006) este UE, există mai multe notiuni și definiții la alegere. O varietate de teorii, definiții și metodologii există în jurul termenului de "putere civilă".

Este nevoie de o clarificare inițială între exercitarea puterii civile și fiind o putere civilă. Majoritatea observatorilor par să fie de acord că există o diferență între mijloacele civile și mijloacele militare. Civil inseamnă non-militar, și include instrumente de politică economică, diplomatice și culturale; militară inseamnă, militar, și implică folosirea forțelor armate.

Există, totuși, neclarități semnificative în literatura de specialitate pe unde să tragă linia dintre putere civilă și militară: de exemplu, forțele de menținere a păcii sunt adesea considerate a fi un "instrument propriu de politică externă civilă". Pentru a păstra lucrurile simple ar trebui să se mențină o distincție între puterea civila și tot ceea ce implică utilizarea armatei.

Apărătorii Păcii pot fi sau nu, înarmați, dar acestia sunt încă trupe care de asemenea, sunt instruite să ucidă. În plus, tendința de-a lungul anilor 1990 a fost una în care Organizația Națiunilor Unite sau operațiunile ad-hoc se îndepărtează de la principiile tradiționale de menținere a păcii și permite utilizarea unor forme mai "solide" de intervenție.

Prin urmare, există o gamă de instrumente, de putere civilă pură la un capăt (mijloace civile complete) și pe de altă parte putere militară. Ideea este că în timp ce există numeroase instrumente încadrate în această arie, putem trage o concluzie clară între civil și noncivil, și faptul că menținerea păcii nu este civilă.

Cu toate acestea, a fi o putere civilă, a fost cel mai frecvent definită să atragă nu doar mijloacele care le utilizează un actor, ci și extremitățile care le urmărește și mai puțin frecvent, modul în care sunt folosite acestea și procesul prin care politica externă este făcută. Există patru elemente pentru a fi o putere civilă: mijloace; încheierea; puterea de convingere și controlul civil asupra politicilor externe și de apărare.

Cea mai clasică definiție a puterii civile se referă mai exact la două din cele patru elemente critice. Pentru Hanns Maull, a fi o putere civilă presupune:

acceptarea necesității de cooperare cu alții, în urmărirea obiectivelor internaționale

concentrarea asupra puterii non-militare, în primul rand economic, înseamnă să asigure obiectivele naționale, cu puterea militară lăsată ca un instrument residual care servește în principal pentru a proteja alte mijloace de interacțiuni internaționale

dorința de a dezvolta structuri supranaționale pentru a aborda problemele critice ale managementului internațional

Definiția lui Maull a subliniat în primul rând mijloacele civile și înclinația de a coopera cu alții, care este mai degrabă un caz despre modul în care sunt folosite mijloacele, decât pentru ceea ce sunt folosite (în fapt, el se limitează la "obiectivele naționale" de mai sus). El nu a precizat ce fel de obiective urmărește o putere civilă, altele decât să sublinieze că transferul suveranității permite dezvoltarea statului de drept în relațiile internaționale, care împinge înainte un proces de "civilizatori" în politica internațională.

Nu există suficient spațiu pentru a ne adanci în întrebarea dacă UE a fost vreodată o putere civilă reală, înainte de sfarsitul Razboiului Rece. Intotdeauna au fost tensiuni în interiorul UE, între cei care au crezut că integrarea ar fi incompletă fără o dimensiune de apărare și cei care au preferat UE să rămână civila, fie din motive “ideologice” (cum ar fi un atașament la neutralitate) sau pentru că o UE militară ar submina NATO.

Cea mai cunoscută definiție cu referire la Uniunea Europeană aparține lui François Duchêne, deși el nu a oferit în mod explicit o definiție clară, fie exercitarea sau esența puterii civile. De asemenea, definiția lui Duchêne, a marcat două din cele patru elemente, și anume: Duchêne a cerut Comunității să fie un “exemplar demn de o nouă etapă în civilizația politică”. Comunitatea Europeană, în special, ar avea șansa să demonstreze influența care poate fi exercitată de către marea cooperare politică formată, în esentă, pentru a exercita forme civile de putere.

Deoarece Comunitatea Europeană este o “grupare civilă de țări puternice în economie și relativ slabe în forța armată”, are un interes în încercarea de a domestici relațiile dintre state, iar Duchêne a cerut Comunității să “aducă responsabilitatea bunului simț în problemele internaționale și structurile politicii contractuale care în trecut au fost asociate aproape exclusiv cu “acasă” și nu straine, adică, afacerile externe.” De asemenea, el a avertizat că, “Comunitatea Europeană va profita la maximum de oportunitățile sale dacă rămane fidelă caracteristicilor sale anterioare. Acestea fiind: mijloacele și scopurile civile, și un sentiment construit din acțiune colectivă, care, la rândul său exprimă, totuși în mod imperfect, valorile sociale ale egalității, justiției și toleranței”.

În "extremitățile civile" citate (sau, mai degrabă, preferate), pentru Maull și Duchêne sunt, prin urmare, cooperarea internațională, solidaritatea, domesticirea relațiilor internaționale (sau consolidarea statului de drept în relațiile internaționale), responsabilitatea pentru mediul global, precum și răspandirea egalității, justiției și toleranței. Pentru a folosi distincția lui Arnold Wolfers, acestea sunt mai degrabă "obiectivele lui Milieu", și nu "obiectivele posesiei". Scopurile posesiei sunt un plus intereselor naționale. Obiectivele lui Milieu au scopul de a modela mediul în care statul, sau UE, în cazul nostru, funcționează. Obiectivele acestuia pot fi doar mijloace de realizare a scopurilor de posesie, dar ele pot fi, de asemenea, obiectivele care trec dincolo de interesul național sau sunt împartășite pe scara largă. Aici, problema este că aceste “scopuri civile” sunt încă destul de neclare. De asemenea, este important modul în care un actor politic folosește aceste mijloace pentru a-și atinge scopul. K.J. Holsti a invocat șase moduri în care un actor internațional poate influența alți actori internaționali:

folosirea persuasiunii;

acordarea de recompense;

oferirea de recompense;

amenințări cu pedeapsa;

provocarea cu pedeapsa non-violentă;

folosind forța;

Christopher Hill utilizeaza patru categorii largi de modalitati in care poti exercita puterea și influența. Un actor poate obliga un alt actor de a face ceva, folosind forța, descurajarea (amenințarea utilizării forței) sau poate influența deciziile altui actor, folosind puterea de convingere și respectul (influența latentă).

Similar acestei metode este si concepția lui Joseph Nye de “soft power”, care mai degrabă cooptează decât constrânge persoane. “Un stat poate obține rezultatele pe care le asteaptă pe scena internațională, grație admirației valorilor sale de către alte state, deoarece aceste state aspiră la nivelul său de prosperitate și deschidere”. În esență, aceasta este puterea de atracție și Nye diferențiază în mod explicit acest lucru de la constrângere sau îndemnare, pe care o numește “puterea comandă”.

Din punct de vedere teoretic, doar pentru faptul că un actor are doar instrumente civile, nu înseamnă că va utiliza doar acele instrumente pentru a influența alți actori; instrumentele civile pot fi folosite destul de coercitiv. Prin urmare, poate, o putere civilă să utilizeze constrângerea, doar prin mijloace civile? Pentru Christopher Hill, “modelele civile” se bazează pe persuasiune și negociere în relațiile cu țările terțe și problemele internaționale. În schimb, blocurile de putere utilizează constrângerea, care, în cazul UE ar însemna că folosește puterea economică și diplomatică în vederea atingerii obiectivelor sale. Deosebirea lui Hill va fi utilizată și aici: competențele civile se bazează pe puterea slabă, pe persuasiune și atracție, nu pe constrângere.

De asemenea, este destul de greu să determini când se termină și când începe constrângerea și persuasiunea, mai ales atunci când actorul face presiuni sau constrângeri și este mult mai puternic decât statul țintă. Persuasiunea poate fi intenția, dar nu poate fi percepută ca atare de către străini. Cu toate acestea, deși o ruptură clară între persuasiune și constrângere nu se stabileste usor, în general există o convingere pură la un capăt și pe de altă parte o coerciție.

Elementul final al definiției puterii civile este discutat mai rar în literatura de specialitate. Pentru Hill, modelele civile sunt dispuse "să aibă în vedere diplomație deschisă și sa încurajeze o dezbatere publică mai sofisticată legată de aspectele politicii externe. După cum subliniază, “Discuțiile legate de politica externă europeană sunt deosebit de deschise din punct de vedere mondial…Acest lucru poate reprezenta o irelevanță colosală, dar poate fi la fel de bine interpretat ca o contribuție majoră la crearea unei unei informații mai largi și în cele din urmă o dezbatere mai legitimă între popoarele lumii.”

De asemenea, Stelios Stavridis, bazându-se pe Julieta Lodge, afirmă ca un control democratic asupra politicii externe este un element foarte important în puterea civilă deși el nu dezvoltă această continuare.

Din nou, exact ceea ce se înțelege prin "control democratic", este dificil de stabilit.

Pentru moment, putem trece peste dificultățile de stabilire exactă a ceea ce "civil" ar putea însemna, dincolo de sfera de instrumente politice. Prin combinarea celor patru elemente, putem construi un "tip ideal": o putere civilă este un actor care folosește mijloace civile de convingere, să urmărească scopurile civile, și procesul de elaborare a politicilor, a cărui politică externă este supusă controlului democratic sau controlului public. Toate cele patru elemente sunt importante.

Astfel, putem contrasta tipul ideal de putere civilă cu idealul său opus, puterea militară. Aceasta ar însemna ca un actor care folosește mijloace militare, se bazează pe constrângere pentru a influența alți actori, în mod unilateral urmărește "scopuri militare sau militarizate" (e greu de imaginat acest lucru, dar am putea include aici obiective, cum ar fi cucerirea teritorială și dobândirea mai mare a puterii militare), și al cărui proces de elaborare a politicilor externe nu este democratic.

Analiștii procesului de integrare europeană s-au complăcut, în anii din urmă, să găsească tot felul de formule pentru a caracteriza UE (Ivan, 2009). Unii au considerat-o putere soft (,,soft power”) ce putea să ofere, în gestiunea crizelor internaționale gen Kosovo, Afganistan, Irak etc., printr-un model social și economic de solidaritate și prosperitate, avantajele unei puteri civile.

Ideea este susținută de Mario Telo, profesor la Universitatea Liberă din Bruxelles, ,,advisor” pentru Consiliul European, Parlamentul și Comisia Europeană. Într-o carte publicată în anul 2006, ,,Europe A Civilian Power? European Union, Global Governance”, autorul argumentează că UE poate fi caracterizată ca o ,,putere civilă , capabilă să ofere la nivel global un model de guvernanță multilaterală, superior statului național.

John McCormick, profesor de științe politice la Idiana University, vedea UE ca o superputere, pregatită să surclaseze SUA în sistemul international. Autorul American era convins că valorile promovate de UE precum pacea, multilateralismul, soft power, mijloacele civile în rezolvarea crizelor internaționale corespund mai efficient societății postmoderne decât abordările ,,realiste” ale sistemului international, sustinute de SUA (McCormick 2007: 167).

Teoriile liberale descriu Uniunea Europeană ca o putere civilă, care își dezvoltă relațiile externe pe baza parteneriatului și a cooperării multilaterale și care caută să se impună prin alte mijloace decât cele militare. Constructiviștii văd în Uniunea Europeană o putere normativă, un laborator util pentru guvernanța mondială, deoarece a creat în interior un cadru de norme, cu scopul de a depăși suveranitatea statelor și de a rezolva probleme pe care statele nu le mai pot scoate la capat singure, pe care încearcă să îl impună și la nivel internațional. Teoria constructivistă consideră că simplul fapt al existenței UE creează o presiune ideologică pentru păstrarea unității ei și creează un context care favorizează apariția interesului european comun. PESC este văzută ca un proces de europenizare a diplomațiilor naționale, prin care statele accepta o cultură strategică comună.

Ținând cont de faptul că identitățile și interesele statelor sunt construite social, constructiviștii evidentiază asemănarea dintre guvernanța europeană și cea mondială, ambele propunându-și rezolvarea unor probleme pe care statele nu le mai pot rezolva singure. Prin urmare, în această încercare, UE propune un model bazat pe norme, care sunt izvorul principal pentru depășirea suveranității statelor și care au menirea de a îmbunătăți modul de funcționare, ori pentru a pune in ordine o anumită problemă apărută într-un domeniu în care UE are competențe. În opinia constructiviștilor, UE tinde să exporte la nivel global acest cadru normativ și etic pe care se bazează relațiile dintre membrii săi, constituindu-se într-o „putere etică” sau „putere normativă”.

Rolul României în UE la gestionarea crizelor în domeniul militar și civil

Ca stat membru al Uniunii Europene, România contribuie activ, direct și responsabil la gestionarea crizelor cu celelalte state membre sub mandatul Uniunii, dar și individual ca urmare a rolurilor asumate în calitatea sa de contributor de securitate regional. România se află pe locul trei în UE în ceea ce privește contribuția la misiunile civile ale Uniunii, la care participă cu polițiști, jandarmi, militari, diplomați, judecători sau experți în drepturile omului. Este cunoscut faptul că România s-a implicat activ în numeroase misiuni PSAC, conștientizând importanța și anvergura pe care acestea o vor căpăta în contextul demersurilor UE de promovare a statului de drept funcțional, a respectării drepturilor fundamentale ale omului și bunei guvernări, precum și în alte domenii conexe, toate acestea având incidență directă asupra stabilității și securității internaționale. Angajamentul puternic al țării noastre este confirmat de situarea pe unul din primele locuri printre membrii UE din punctul de vedere al experților detașați și angajați prin contract din misiunile UE, dar și prin valoarea adăugată la elaborarea deciziilor din domeniul PSAC. Contribuția națională a României, alături de cea a celorlalte state membre, acoperă atât partea civilă, cât și cel militară.

Concluzii

Uniunea Europeană, prin forța sa economică, populație, voință politică, capacități militare și civile existente la nivelul Uniunii și al statelor membre, nivelul de ambiție afișat, atitudinea statelor membre față de gestionarea crizelor din domeniul militar și civil, reprezintă un actor important al scenei internaționale. Statutul său înalt, recunoscut de către ceilalți actori statali și nonstatali mondiali, este pus în valoare prin asumarea unei palete largi de roluri economice, politice, militare, sociale și de mediu, materializate în întreaga lume, unde interesele stabilității, păcii și securității o impun.

În concluzie nu se poate spune dacă Uniunea Europeana este sau nu o putere civilă, dar în schimb, consider că UE, ca orice alt actor internațional de pe glob, se află undeva de-a lungul unui spectru între cele două tipuri ideale de putere civilă și militară. De asemenea, la fel ca toți ceilalți actori internaționali, se confruntă cu dileme morale între îndeplinirea atributiilor față de cetățenii săi și îndeplinirea îndatoririlor fața de străini. Așa cum Chris Brown, profesor de relații internaționale afirma, aceste dileme morale nu pot fi rezolvate de “unele calcule elaborate din filosofia morală” ci numai prin argumente politice.

De exemplu, România, ca stat membru, participă constant la gestionarea crizelor sub protecția UE. Până acum, de regulă, ea a avut un rol de executant. Ar fi necesar ca, în viitor, România să aibă dintre cetățenii săi, civili sau militari, agreați în funcții de conducere atât la Bruxelles în structurile PESC, cât și în cele din teatrele de operații.

Consider că odată cu evoluția sinuoasă a comunității internaționale, situațiile de criză nu vor lipsi și deci nici necesitățile de gestionare acestora de către diverși actori statali și nonstatali recunoscuți pentru rolurile active asumate în materie de securitate globală. În acest context, putem aprecia că UE va continua să se implice activ și intr-o manieră diversă, cu mijloace și instrumente, în gestionarea crizelor. De aceea, PESC se va dezvolta continuu și își va diversifica metodele și procedeele de soluționare a crizelor din domeniul militar și civil.

În ceea ce privește ipoteza ce a condus la realizarea acestui referat, apreciez că a fost validată prin argumentele susținute.

Bibliografie

Adrian Ivan, Statele Unite ale Europei, CA Publishing, Cluj-Napoca, 2014.

Adrian Ivan, Sub zodia ,,Statelor Unite ale Europei”, CA Publishing, Cluj-Napoca, 2009.

McCormick John , Să înțelegem Uniunea Europeană, Codecs, București, 2006.

Henrik Larsen, ‘A Global Military Actor?’, Cooperation and Conflict, vol. 37, no. 3, 2002

Surse Web

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/capacitatea_ue_de_gestionare_a_crizelor_in_domeniul_militar_si_civil.pdf