Teoriile Competitivitatii. Continutul Si Evaluarea Competitivitatii
Teoriile competitivității
CAPITOLUL I. ASPECTE TEORETICE PRIVIND CONȚINUTUL ȘI EVALUAREA COMPETITIVITĂȚII
Restructurările care au loc în prezent la nivelul economiei mondiale, internaționalizarea, regionalizarea și mondializarea pițelor, adîncirea integrării economice influențează considerabil pozițiile economiilor naționale, ale unor întreprinderi concrete, avantajele și dezavantajele lor în raport cu celelalte.
În același timp, crește considerabil interesul și eforturile întreprinderilor moderne de a obține efecte benefice atît pe piața internă, cît și internațională. Tocmai capacitatea concurențială sau competitivitatea este acel reper pe care se bazează puterea și forța economică a agentului economic în condițiile unei economii de piață, ceea ce, de altfel, determină pînă și existența lui. Prin urmare, dezvoltarea competitivității, dobîndirea și menținera avantajului competitiv, precum și folosirea eficientă a factorilor care îl influențează, devine scopul principal spre care tind toți agenții economici.
În Republica Moldova, se simte o lipsă acută de literatură științifică și elaborării metodice privitoare la aspectele metodologice ale evaluării și asigurării competitivității, ceea ce face această problematică actuală atît din punct de vedere teoretic, cît și practic. Din aceste considerente, devine importantă o abordare conceptuală a problematicii în cauză, care ar lua în considerație experiența mondială în acest domeniu și ar permite stabilirea unor direcții și modalități posibile de asigurare și dezvoltare a competitivității economice în Republica Moldova.
În literatura economică, nu există pînă în prezent, o opinie unică referitoare la conținutul noțiunii de competitivitate, fiind întîlnite mai multe aspecte de definire a acesteia. Astfel, în dependență de nivelul de analiză la care se referă problema în cauză – macroeconomic, microeconomic, de ramură, la nivel de agent economic sau un produs concret – putem întîlni noțiunea de competitivitate la nivelul țării (națiunii), competitivitatea ramurei, competitivitatea la nivelul întreprinderii, competitivitatea produsului (serviciului). Respectiv, se aplică un șir de factori și indicatori care permit aprecierea potențialului competitiv la fiecare nivel.
Analiza competitivității țării se referă, în esență, la analiza conceptelor de competitivitate a ramurilor care o formează atît pe piața internă, cît și pe cea externă.
Competitivitatea ramurii pe piața internă poate fi determinată de obținerea unor avantaje concurențiale și performanțe ale firmelor din această ramură față de firmele din celelalte ramuri ale economiei naționale.
Competitivitatea ramurii pe piața externă, la rîndul ei, poate fi apreciată prin prezența unui export masiv și permanent, inclusiv de capital, într-un număr considerabil de țări.
Din cele indicate mai sus, este evidentă legătura de reciprocitate dintre competitivitatea ramurii și cea a țării. Dar nucleul principal care le determină pe ambele este, totuși, capacitatea concurențială a firmelor, întreprinderilor și organizațiilor ce formează ramura economică și în final – economia țării. Aceasta ne permite prezentarea tipologiei nivelurilor de competitivitate sub forma unei piramide, la baza căreia se află competitivitatea produsului, iar în vîrf – competitivitatea țării (națiunii), (figura 1.1).
Figura 1.1. Tipologia nivelurilor de competitivitate.
Competitivitatea
țării (națiunii)
Competitivitatea ramurii
Competitivitatea întreprinderii
1. Competitivitatea produsului (serviciului)
Competitivitatea economică – concept, tipuri, trăsături
Una din definițiile principale ale competitivității țării este cea înaintată de Comisia pe problemele competitivității de pe lîngă Președenția SUA, conform căreia competitivitatea unei țări reprezintă nivelul în care țara, în condițiile economiei de piață, produce mărfuri și servicii ce satisfac cerințele pieței mondiale, mărind astfel veniturile reale ale cetățenilor săi [26;27].
“Institul pentru Dezvoltarea Managementului” din Lausanne (Elveția), oferă o definiție clară a competitivității: “capacitatea unei economii naționale de a realiza o rată de creștere economică susținută și ridicată, ca măsură a modificării anuale a produsului intern brut (PIB) pe locuitor”; în plus, indicele de competitivitate ajută la explicarea ratelor de creștere în funcție de evaluarea venitului inițial; În fiecare an acest institut publică rezultatele cercetărilor în raportul sub denumirea “The World Competitivness Yearbook” unde se indică clasificarea țărilor după categoria deținută de economiile domestice în dependență de factorii analizați. În acest raport pe anul 1997, Institul în cauză, în scopul ierarhizării țărilor, se bazează pe date cantitative și pe informații diagnostice obținute din anchete, colectate și agregate în opt factori de competitivitate.
Comensurările pentru cei opt factori, sînt apoi combinate într-un rang de competitivitate, care va fi denumit indice de competitivitate. Cei opt factori sînt [25]:
puterea economiei naționale, determinată pe baza unei evaluări globale la nivelul macroeconomic, pe un număr de 48 de indicatori concreți;
internaționalizarea / deschiderea economiei, ce exprimă nivelul de participare a țării în cauză la fluxul internațional de schimburi și de investiții (60 indicatori);
guvernul: eficacitatea politicilor publice în materie de competitivitate (54 indicatori);
finanțele: activitatea și rezultatele pițelor de capitaluri și calitatea serviciilor financiare (35 indicatori);
infrastructura: maniera în care resursele de bază și sistemele de producție și de schimb satisfac nevoile întreprinderilor (46 indicatori);
managemetul: calitatea actului managerial în ce privește inovația, motivarea și responsabilitatea personalului, capacitatea de a genera profit (37 indicatori):
știința și tehnologia: ce capacități există în aceste domenii și în ce măsură țara în cauză știe să dezvolte cercetarea fundamentală și să o aplice (42 indicatori);
resursele umane: calitatea și disponibilitatea (volumul) resurselor umane (56 indicatori);
Toți acești factori vor fi studiați mai detaliat în capitolul II (2.1).
Este de menționat și faptul că nici o națiune nu poate fi competitivă în toate tipurile de activități economice, accentuîndu-se tot mai frecvent și caracterul dinamic al competitivității. În acest sens, Michael Porter, în “Avantajul Concurențial al Națiunilor”, prezintă rezultatele unor cercetări destul de ample, care au condus la stabilirea factorilor determinați ai avantajului competitiv național într-o anumită activitate economică (denumită generic-industrie).
Cele patru categorii de elemente determinante sînt [14;17]:
Parametrii factorilor: resursele umane, resursele naturale, cunoștințe tehnice, de piață, capital și infrastructură.
Parametrii cererii, respectiv, nivelul și structura acesteia, gradul său de sofisticare, capacitatea sa de a formula nevoi cu caracter anticipativ.
Ramurile înrudite și conexe.
Strategia firmelor. Structura lor și concurenții (rivalitatea dintre acestea).
În afara factorilor indicați mai sus considerați a fi determinanți direcți ai competitivității, politica guvernantă, de asemenea, contribuie la crearea și susținerea avantajelor concurențiale prin influența celor patru categorii de elemente determinante.
Succesiunea factorilor determinanți ai competitivității determină ceea ce Porter numește “stadii ale dezvoltării competitivității”, acestea fiind următoarele:
stadiul I – dezvoltarea competitivității pe baza factorilor de producție. La această etapă ramurile naționale au succese pe piața mondială în baza factorilor de producție (resurse naturale, brațe de muncă ieftine, solul fertil).
stadiul II – stadiul avantajelor bazate pe investiții. La această etapă ramurile înrudite și conexe stau pe loc.
stadiul III – stadiul avantajelor bazate pe inovații. La această etapă toate componentele rombului sînt încordate la maximum și activează reciproc în direcția măririi capacității concurențiale a ramurilor naționale.
stadiul IV – stadiul avantajelor bazate pe bogăția națională. La această etapă are loc micșorarea motivației, concurența slăbește, cererea internă scade, clasterii se reduc.
Atît determinantele avantajului concurențial al țării (rombul național) cît și stadiile de dezvoltare economică care reflectă sursele caracteristice ale avantajului unei țări în competitivitatea internațională vor fi analizate mai detaliat în capitolul II (2.2).
În trecut, problema competitivității era examinată doar în contextul schimburilor economice externe, atenția principală fiind acordată competitivității tehnice a produselor. De aceea, este necesară înțelegerea și tratarea corectă a noțiunii de competitivitate și a perticularităților acesteia la orice nivel de evaluare (produs, întreprindere, ramură, noțiune). Menționăm doar că pornind de la caracterul relativ al competitivității, evaluarea competitivității naționale solicită o analiză comparativă la nivel mondial, iar cea a întreprindelor și produselor – la nivel național și mondial. Atît în primul caz, cît și în al doilea, este necesară asigurarea corectitudinii comparării, luînd în considerație nivelul de dezvoltare economică, factorul timp, profilul activității, dimensiunile întreprinderilor, precum și abordarea întregului complex al problematicii competitivității din punct de vedere al caracteristicilor care o caracterizează la orice nivel.
Și totuși ce este competitivitatea?
În căutarea răspunsului la această întrebare putem începe cu definiția formulată de profesorul Stephane Garelli, care consideră că competitivitatea este capacitatea unei țări de a crea valoarea adăugată și astfel de a mări bogăția națională prin îmbinarea bunurilor și proceselor, atractivității și agresivității, globalizării și localizării, și prin integrarea acestor relații într-un model economic și social. Să examinăm deci componentele de bază ai acestei definiții, care la prima vedere nu explică destul de clar ce este totuși competitivitatea și care sînt aspectele ei pe plan mondial.
Modelul social și economic
Teoretic, orice națiune este liberă în alegerea modelului său social și economic în scopul obținerii competitivității. Însă, în realitate, acordurile regionale și internaționale limitează hotarele de manevrareale țărilor. Politicile economice și regurile businessului armonizează în mare măsură viața economică mondială cu accent puternic asupra economiei de piață. Din punct de vedere social, națiunile se străduiesc să-și păstreze suveranitatea. Ele au sistemele lor particulare de valori în acord cu consensul social bazat tradițiile interne, gradul de detvoltare, și concepțiile lor filozofice și religioase. Deoarece problema competitivității adesea are un aspect social și atinge satisfacerea necisităților societății, deciziile luate și reformele înfăptuite la nivel de națiune se intersectează cu cele efectuate de companii.
Activele și procesele
Competitivitatea poate reveni din capitalul sau bunurile moștenite, așa cum sînt resursele naturale, mărimea tearitoriului sau a populației și/sau din procesele care determină capacitatea lor prezentă de a crea valoarea adăugată (Japonia, Suedia, Singapore). Frecvent, procesele care au contribuit la succesul națiunii în trecut apoi devin bunuri valoroase în posesia lor în prezent. De exemplu, revoluția industrială în Marea Britanie a fost un proces vital care a transformat resursele naturale ale țării, cărbunele și minereurile de fier, într-o valoare adăugată. Astăzi ceea ce a fost obținut a devenit un activ pentru Marea Britanie, în comparație cu multe națiuni dezvoltate care nu au avut avantajul să treacă acest proces. Necătînd la aceasta, astăzi revoluția industrială este un activ și nu mai este un proces, ea acum nu mai generează valoare adăugată importantă pentri economia Marei Britaniei. Același lucru se aplică și în sistemul de educație: existența universităților de secole un activ, pe ziile luate și reformele înfăptuite la nivel de națiune se intersectează cu cele efectuate de companii.
Activele și procesele
Competitivitatea poate reveni din capitalul sau bunurile moștenite, așa cum sînt resursele naturale, mărimea tearitoriului sau a populației și/sau din procesele care determină capacitatea lor prezentă de a crea valoarea adăugată (Japonia, Suedia, Singapore). Frecvent, procesele care au contribuit la succesul națiunii în trecut apoi devin bunuri valoroase în posesia lor în prezent. De exemplu, revoluția industrială în Marea Britanie a fost un proces vital care a transformat resursele naturale ale țării, cărbunele și minereurile de fier, într-o valoare adăugată. Astăzi ceea ce a fost obținut a devenit un activ pentru Marea Britanie, în comparație cu multe națiuni dezvoltate care nu au avut avantajul să treacă acest proces. Necătînd la aceasta, astăzi revoluția industrială este un activ și nu mai este un proces, ea acum nu mai generează valoare adăugată importantă pentri economia Marei Britaniei. Același lucru se aplică și în sistemul de educație: existența universităților de secole un activ, pe cînd transformarea tinerilor în persoane cu studii profesioniste astăzi este un proces.
Atractivitatea și agresivitatea
Determinarea competitivității națiunii poate fi înfăptuită numai prin testarea ei pe piețele internaționale. Națiunile intră în procesul de internaționalizare prin atractivitate, creînd un mediu intern care duce la investiții străine, făcute în interiorul țării, prin intermediul comerțului, întrprinderilor mixte cu asociații de peste hotarele țării. Alte națiuni accentuiază agresivitatea străduindu-se să pătrundă pe piețele internaționale, făcînd investiții directe în afara țării sale prin intermediul exporturilor (Koreea, Japonia). Numai Statele Unite se pare că au reușit să folosească ambele metode în mod egal, și astfel par a fi destul de atractive și agresive în același timp. În interiorul națiunii, agresivitatea aduce beneficii îndeosebi acelor care prosperă pe contul veniturilor de capital: deținătorii de acțiuni, investitorii instituționali, bankerii, etc. Atractivitatea pe de altă parte are un avantaj important de a crea noi locuri de muncă în economia internă. Astfel, o combinație din ambele este o bună soluție pentru atingerea competitivității.
Globalitatea și localizarea
Această relație definește cantitatea prezeței internaționale pe care o urmărește națiunea. Națiunile stăpînesc două feluri de economii: una care este foarte localizată (proximată) și alta care este îndreptată spre lărgire (globală). Economia proximă constă din activități tradiționale cum sînt cele sociale (de exemplu medicina, învățămîntul), activitățile administrative (guvernul și justiția), activități de susținere – serviciile de deservire a clienților și deci a asigura valoarea adăugată mai aproape de utilizatorul final. Economia globalității constă din activități internaționale, care consideră din contra, că factorii apropiați de producere nu au nevoie neapărat să fie aproape de utilizatorul final. Ea, de asemenea, are un impact important asupra nivelului general al prețurilor și salariilor interne. Cu cît economia este mai deschisă, cu atît ea are nevoie de a înfrunta concurența în prețuri și salarii.
Valoarea adăugată
Economiștii de obicei calculează valoarea adăugată prin folosirea Produsului Național Brut al țării sau Produsul Intern Brut. Alte metode scontează inflația, fluctuațiile monetare etc. PNB și PIB sînt, totuși, inadecvate ca metode de măsurare deoarece ei nu includ toate aspectele valorii adăugate. De exemplu, ei nu fac diferență dintre veniturile generate de inflația bunurilor nerenovabile așa ca petrolul și veniturile generate de procese cum ar fi cele industriale. Mai mult ca atît ei iau în considerație numai aspectul monetar al economiei. Progresul în învățămînt, știință și tehnologie nu sînt luate în considerație.
Bunăstarea națională
Bunăstarea națională este rezultatul final al competititvității. Ea este compusă din active moștenite, așa cum sînt resursele naturale, și activele create, care sînt produse în decurs de ani de către procesul de competitivitate. Într-adevăr pentru multe țări industriale dezvoltate bunăstarea este rezultatul competitivității generațiilor trecute. Însă aceste două noțiuni e nevoie de decuplat. Unele națiuni sînt bogate, însă nu sînt neapărat competitive. Și invers, unele sînt foarte competitive, dar încă nu atît de bogate. Singapore poate fi un exemplu. Această țară crează o valoare adăugată mare în fiecare an, dar acumulare bunăstării este încă limitată, fiindcă țara dată are nu mai mult de 30 de ani de existență.
Pentru a înțelege cu adevărat ce înseamnă competitivitate, vom analiza mai detaliat în capitolul care urmează-(Capitolul II)-teoria avantajelor comparative a lui D.Ricardo, factorii de competitivitate propuși de către “Institutul pentru Dezvoltarea Managementului” din Lausanne (Elveția) cît și determinantele avantajului concurențial al țării (rombul național) și stadiile de dezvoltare economică care reflectă sursele caracteristice ale avantajului unei țări în competitivitatea internațională.
CAPITOLUL II. TEORIILE COMPETITIVITĂȚII
Economiștii clasici au evaluat competitivitatea națiunilor prin factorii producerii așa cum este pămîntul, capitalul și munca. Teoria vestită a lui Ricardo, privitor la avantajul comparativ, care mai este validă și astăzi, a fost într-adevăr o încercare de a înțelege cum concurează națiunile. Totuși, mai tîrziu economiștii au înțeles că faptele privitor la producție singure nu explică totul. Spre exemplu, istoricienii pun întrebarea de ce în China, pe timpul lui Tang (sec.7-10) nu a izbucnit revoluția industrială, întrucît nivelul cunoștințelor tehnologice (banii de hîrtie, petrol, oțel) a fost mult mai înalt decît în Marea Britanie la sfîrșitul sec.18. Răspunsul a fost dat de K. Marx și F. Enghels, care au afirmat că conjuctura socio-economică a statelor este hotărîtoare pentru dezvoltarea economică, care are ca scop- a face bani, pe cînd China, a creat o societate închisă. În decursul sec.20, alți savanți renumiți au contribuit la înțelegerea mai clară a competitivității. J. Chumpter a accentuat rolul cheie pe care antreprenoriatul l-a jucat, servind ca motor al dezvoltării (mai recent Peter Drucker a aplicat aceiași teorie la management). Robert Solou, deținătorul premiului Nobel, în lucrarea sa a studiat factorii de bază a copetitivității. El a subliniat importanța fundamentală a inovațiilor tehnologice și know-how-lui, care au avut o pondere de 50% din factorii studiați pentru anii 1948-1992 în economia SUA.
Competitivitatea nu este, astfel,un concept monolit. Ea este compusă din părți ce interacționează între ele. În 1965, doi savanți americani, R. Farmer și B. Richman, au făcut o încercare de a descrie competitivitatea într-o formă matricială.
Ei au identificat patru sectoare mari ale așa numitor “variabile desinestătătoare”: politice și legale, educaționale, socio-culturale și economice, care au fost marcate apoi sub astfel de funcții de afaceri ca planificarea, marketing, producție, etc. Rezultatul a fost desigur prea complex și rigid de a fi înțeles. Totuși, conceptul a dus spre direcția care a fost mai apoi urmată de mai mulți economiști.
Cel mai convingător sprijin pentru argumentul că există competiție între națiuni poate fi observat în așa sectoare ca învățămîtul și know-how. În economia modernă, națiunile concurează nu numai cu produse și servicii, dar deasemenea și cu “materia cenușie”. Capacitatea națiunii de a dezvolta sistemul de educație și a susține cunoștințele într-o permanentă capacitate prin intermediul antrenamentului este vital de a concura eficient. Asociația Internațională pentru Evaluarea Dezvoltării Sistemului de Învățămînt din Washington a făcut aprecierea anuală a performanței învățămîntului națiunilor pe întreaga lume. În ultimii ani, rezultatele denotă eforturile formidabile ale națiunilor din Asia de Est de a-și îmbunătăți nivelul de educație. Cunoștințele sînt probabil factorul cel mai critic al competitivității. Cu cît mai mult țările avansează pe scara economică, cu atît în mai mare măsură ele au nevoie de cunoștințe de a-și asigura prosperitatea și de a concura pe piețele mondiale.
Aici, putem trage concluzie: conceptul de competitivitate reiese din ambele aspecte -tangibile și netangibile, pentru a explica cum națiunea crează bunăstarea. El cuprinde dimensiunile sociale ale economiei, așa cum sînt sistemele de valori și educaționale care deobicei sînt ignorate. Acest model stabilește punți între așa discipline ca macroeconomia, managementul, politicele publice și științele sociale. Aceasta oricum nu este o teorie matematică care asigură rețete în prezent sau formule de a prezice viitorul. Modelul servește numai o bună reprezentare posibilă a faptului cum națiunile crează și acumulează astăzi bunăstare. Iată de ce competitivitatea este unul din instrumentele cele mai puternice în știința economică modrenă.
2.1. Teoria avantajelor comparative (teoria lui D.Ricardo)
Amploarea crescîndă a comerțului exterior al Marii Britanii în perioada revoluției industriale și preocuparea ei pentru întărirea legăturilor cu coloniile din alte continente au adus în atenția economiștilor timpului respectiv problema bazelor teoretice ale relațiilor economice internaționale și ale politicii externe optime. Persistența unor restricții în calea liberei circulații a mărfurilor între țări și rezistența unora dintre țări față de tendințele expansionate ale Marii Britanii au imprimat acestei problematici un caracter de urgență.
Răspunsul la aceste provocări ale practicii relațiilor economice în situația de la începutul secolului al XIX-lea l-a constituit teoria costurilor comparative de producție și a avantajelor relative reciproce în comerțul internațional, menită să explice cauzele și consecințele diviziunii iternaționale a muncii, respectiv principiile alocării raționale a resurselor și cîștigul care poate fi obținut din comerțul internațiional de către țările participante.
Rudimente ale acestei teorii pot fi întîlnite în scriirile unor mercantiliști tîrzii care privesc comerțul internațional ca pe un mijloc de a obșine produse care cer mai puțină muncă decît cea necesară în țara dată, idee expusă într-o lucrare anonimă de la începutul secolului XVIII-lea (Considerațiuni asupra comerțului cu Indiciile răsăritene-1701).
Noțiunea de cost comparativ este utilizată de Robert Torrens (1780-1864) în lucrarea eseu asupra comrțului exterior cu cereale (1815), unde urmărește să demonstreze că poate fi avantoajos comerțului exterior chiar dacă mărfurile importate au fost obținute în țara de origine cu costuri mai mari decît ar putea fi obținute în țara importatoare.
Cu ajutorul acestei noțiuni noi, ricardo a expus, doi ani mai tîrziu (1817), o teorie coerintă asupra comerțului internațional, în capitolul VII (Despre comerț exterior) din celebra sa lucrare despre principiile economiei politice și impunerii, cunoscută sub denumirea de teoria costurilor comparative de producție și a avantajelor relative reciproce în comerțul internațional.
D. Ricardo continuă linia de gîndire a predecesorilor săi liberali, îndeosebi A.Smith, cu care este de acord în multe privințe, dar, în același timp, are o putere mai mare de abstractizare și generalizare, fructifică în măsură mai mare valențele cognitive ale metodei deductive, ceea ce-i permite să ridice teoria economică pe o treaptă superioară. Lucrul acesta este mai vizibil în domeniul microanalizei deși nu lipsește și în domeniul macroanalizei dinamice.
Din opera lui D. Ricardo rezultă că schimbul de mărfuri este guvrnat de legi economice sau principii diferite, în funcție de cadrul sau nivelul la care se desfățoară acesta. D.Ricardo este de acord cu A.Smith că pe piața internă a unei țări schimbul de mărfuri este guvernat de legea valorii bazată pe muncă, dar, spre deosebire de A. Smith care susținea acest lucru pentru orice fel de schimb la orice nivel, Ricardo susținea că pe piața mondială, deci în relațiile comerciale internaționale, schimbul de mărfuri era guvernat de o altă lege, de un alt principiu și anume principiiul costurilor comparative sau comparate de producție și al avantajelor relative, presupune a fi, totodată, reciproce. Aceeși regulă care reglementează valoarea relativă (valoarea de schimb sau proporția în care se schimbă între ele două mărfiri-n.ns.-SSS) a mărfurilor într-o țară (adică legea valorii bazată pe muncă-n.ns.-SSS) nu reglementează și valoarea relativă a mărfurilor shimbate între două și mai multe țări-scrise D. Ricardo… . Într-un sistem de perfectă libertate a comerțului-continuă el-,fiecare țară își consacră șn mod natural capitalul și munca acelor genuri de activități care i sînt cele mai avantajoase. Acestă urmărire a avantajului individual este admirabil legată de binele universal al tuturor tuturor… . Acest sistem distribuie munca în mod cît mai folositor și mai economicos… .Acesta este principiul (costurilor comparative și a avantajelor relative-n.ns.-SSS) care face ca grîul să fie cultivat în America și Poloniai ca și obiectele de metal și alte bunuri (industriale-n.ns.-SSS) să fie fabricate în Anglia.
Pasajul citat se referă atît la cauza diviziunii internaționale a muncii și a comerțului internațional, respectiv la criteriul alocării raționale a resursele productive (avantajul relativ), cît și la rezultatele acestor activități, presupuse a fi reciproc avantajoase în condițiile liberalismului economic, reafirmînd, într-o formî mai elevată, ideea autoreglării economiei de piață și a armoniei sociale dintre parteneri, nu numai la scara națională, dar la scara mondială. Este vorba deci de o altă expresie mai sofisticată, a teoriei lui A. Smith, despre mîna invizibilă.
În ambele cazuri, atît pe piața internă cît și pe piața mondială, factorii determinanți ai schimbului (valoarea mărfurilor, respectiv costul lor comparativ), sînt, doupă părerea lui D. Ricardo, de natură obiectivă ți determinabili și din punct de vedere cantitativ. Faptul că cele două legi sau principii economice diferă eset explicat de D. Ricardo prin dificultățile mai mari care existau în calea mișcării internaționale a capitalului și a muncii (comparativ cu mișcarea lor pe deplin liberă în interiorul economiei naționale). Urmașii lui Ricardo au numit acest argument imobilitatea internațională a factorilor de producție.
Pe scurt, teoria ricardiană a costurilor comparative de producție și a avantajelor relative în comerțul internațional constă în următoarele idei:
– Ricardo consideră că nu este nici posibil, nici necesar ca fiecare țară să producă toate felurile de mărfuri de care are nevoie;
– mai rațional este ca fiecare țară să se specializeze în producerea anumitor avantaje, fie naturale, fie dobîndite;
– criteriul acestei specializări trebuie să fie avantajul comparativ, exprimat în unități detimp de muncă sau de bază legii valorii, întemeiată pe munca cheltuită pentru producerea mărfurilor respective;
– din explicațiile și exemplele date de D.Ricardo rezultă că avantajul relativ de a produce (de a obține) o marfă cu cheltuială de timp de muncă relativ mai mică în comparație cu o altă marfă din aceeași țară, chiar dacă volumul absolut al cheltuielilor de timp de muncă ecte mai mare decît în alte țări pentru aceeși marfă.
Pentru a ușura înțelegerea concepției sale, D.Ricardo dă următorul exemplu cifric ipotetic, cunoscut sub denumirea de modelul ricardian de comerț internașional cu două țări și două produse.
Tabelul 2.1.1.
„ Înainte de specializare”
Din Tabelul 1 rezultă că Portugalia cheltuia 80 unități de muncă (u.m.) pentru aproduce o unitate de vin și 90 u.m. pentru a produce o unitate de stofă, iar Anglia cheltuia 120 u.m. pentru a produce o unitate de vin și 100 u.m. pentru a produce o unitate de stofă. Timpul de muncă total cheltuit pe ansamblul celor 2 țări este de 390 u.m. În această ipoteză, Portugalia avea un avantaj absolut în producerea ambelor mărfuri (deoarece 120>80 și 100>90 u.m.). Amîndouă țările aveau însă un avantaj relativ pe baza căruia se impunea specializarea lor în producerea uneia din cele două marfuri și anume: Portugalia în producția de vin (deoarece 80<90) și Anglia în producția de stofă (deoarece 100<120).
Tabelul 2.1.2.
„ După specializare”
u.m. = unități de muncă (ore, zile, etc.)
Sursa: N.Suta „Comerț internațional și politici comerciale internaționale”, p.447
Din Tabelul 2.2. rezultă că avantajuș reciproc al specializării celor două țări se manifestă în economia de timp de muncă cheltuit pentru producerea cantității de mărfuri obținute comparativ cu perioada de dinainte de specializare, în sensul că Portugalia economisea 10 u.m. (170-160=10 u.m.), iar Anglia 20 u.m. (220-200=20 u.m.) și pe total mondialse economiseau 30 u.m. (390-360=30 u.m.).
Spus cu alte cuvinte aceasta înseamnă că avantajul specializării țărilor în producție și export constă în obținerea de produse mai multe cu aceeași muncă sau obținerea acelorași produse cu o cheltuială mai mică de muncă, atît în fiecare țară, cît și pe total, în întreaga omenire, avînd loc deci o creștere a eficienței economice și implicit, a bunăstării generale.
Pentru a ne clarifica asupra aportului real al lui Ricardo la elucidarea problematicii comerțului internațional din epoca modernă este necesar să raportăm modelul și concluziile lui la realizarea istorică din timpul său și să ținem seama de considerațiile critice ulterioare făcute la adresa lui.
Unele premise pe care este construit acest exemplu ipotetic sunt discutabile, în sensul că ele contravin datelor istoriei, cum este, de exemplu, presupunerea nerealistă potrivit căreia productivitatea muncii din industria agricolă ar fi superioară (Portugalia: 90 u.m. pentru obținerea stofei) productivității muncii din industria țării industriale (Anglia: 100 u.m. pentru obținerea stofei). În realitate, statistica economică dovedește că, și în trecut și mai ales în prezent, productivitatea medie a muncii naționale este mai ridicată în țările industrializate și cu atît mai ridicată este productivitatea muncii în industrie. Această problemă este extrem de importantă pentru a determina avantajele reale, eventual, dezavantajele diferitelor tipuri de țări în comerțul internațional.
Condiția și consecințele principiului avantajului relativ în comerțul internațional constau, după părerea lui D.Ricardo, în practica unei politici externe liber-schimbiste. În această situație, avantajul relativ ar asigura în mod spontan nu numai alocarea rațională a resurselor în producție, deci o diviziune internațională optimă a muncii, ci și avantajul reciproc a tuturor partenerilor, realizînd armonia universală a intereselor acestora.
Teoria costurilor comparative de producție și a avantajelor relative în comerțul internațional a devenit suportul ideologic al politicii externe a liberului schimb promovată de Anglia industrializată, atît împotriva tendințelor conservatoare ale marilor proprietari funciari din interior, cît și împotriva țărilor mai puțin dezvoltate, cu profil preponderent agrar, care încercau să se apere de concurența puternică a Angliei care domina piața mondială.
2.2. Teoria competitivității mondiale a țărilor
(teoria IMD)
Problema avantajului comparativ al unui produs sau chiar al unei țări, preocupă din ce în ce mai intens cercuri largi ale politicienilor, specialiștilor din sfera academică și universitară, dar și a economiștilor independenți.
Tot mai mult se constatã cã metodologiile actuale clasice nu mai reflectă cu suficientă acuratețe parametrii și factorii de influență care determină evoluția economiei reale.
Adesea estimările și prognozele pe termen mediu și lung elaborate pe baza lor s-au dovedit eronate, restrîngînd capacitatea de predicție și de negociere al factorilor politici.
Economiștii de reputație internațională, cum sînt Jeffrey D. SACHS, profesor de științe economice la Galen L. Stone Universitatea Harvard SUA și Dr. Frederic Hu, șeful echipei de cercetare, Forumul Economic Mondial, propun o nouă abordare, prin determinarea pentru fiecare țară a unui indice al competitivității la nivel global.
Acest indice reflectă avantajele economiilor mici și deschise și problemele cu care se confruntă Uniunea Europeană și țările în curs de dezvoltare, prezentate în cadrul unui Raport anual.
“ Institutul pentru Dezvoltarea Managementului ” din Laussan (Elveția) editează anual “ The World Competitiveness Report ” (“Raportul privind competitivitatea la nivel internațional”). Raportul oferă date statistice utile guvernelor și factorilor de decizie în vederea înțelegerii surselor de competitivitate internațională și de creștere economică, pe termen lung. Indicele de competitivitate-indicator sintetic al Raportului – evidențiază avantajele economiilor mici și deschise, cât și problemele cu care se confruntă țările euripene și cele în curs de dezvoltare, aflate într-un proces de reformă.
Pentru atingerea scopului propus, de evaluare a competitivității la nivel internațional a unei țări și a tendințelor reale de evoluție a acesteia, folosirea indicatorilor clasici (tabelul 2.2.1) nu este sufucientă. Analiza comparativă a acestor indicatori macroeconomici care se realizează periodic (de la intervale scurte de timp: lună, trimestru, an, la cele lungi) a dus deseori la predicții eronate. De aceea s-au căutat noi modalități de caracterizare omogenă a forței de competiție economică.
Raportul a înregistrat progrese importante din punct de vedere metodologic:
în primul rînd, oferă o definiție clară a competitivității:” capacitatea unei economii naționale de a realiza o rată de creștere economică susținută și ridicată, ca măsură a modificării anuale a produsului intern brut (PIB) pe locuitor”; în plus, indicele de competitivitate ajută la explicarea ratelor de creștere, în funcție de evaluarea venitului inițial;
în al doilea rînd, folosirea datelor cantitative și a celor culese prin anchete și analize, pentru a măsura competitivitatea, reflectă rezultatele unor cercetări privind creșterea economică a diferitor țări;
în al treilea rînd, se introduc noi indicatori care trebuie luați în considerare la calculul indicelui de competitivitate: indicele privind restricția acumulării de capital (în factorul “deschiderea economiei”), indicele de nealiniere la cursul real de schimb valutar (în factorul “deschiderea economiei”), estimarea benefciilor din pensiile acordate de stat ca pondere în venitul mediu (în factorul “guvern”), indicele impozitului pe salariu (în factorul “forța de muncă”) și serii de salarii ajustate pentru diferențele de productivitate (în factorul “forță de muncă”).
Tabelul 2.2.1.
Indicatorii clasici
Ca urmare, ierarhizările se bazează pe date cantitative și pe informații de stare și diagnosticare obținute din anchete, colectate și agregate în opt factori de competitivitate. Comensurările pentru cei opt factori sînt apoi combinate într-un rang de competitivitate, care va fi denumit indice de competitivitate. Cei opt factori sînt: puterea economiei naționale, internaționalizarea / deschiderea economiei, guvernul, finanțele, infrastructura, managementul, știința și tehnologia, resursele umane (figura 2.2.1.).
Figura 2.2.1.
Factorii care influențează competitivitatea
I Puterea economiei naționale
– evaluarea macroeconomică a
economiei naționale de ansamblu
(n=48)
VIII Oamenii II Deschiderea economiei/
– disponibilitatea și internaționalizarea
calificările forței de – țările care participă la fluxul muncă (n=56) internațional de comerț și
investiții (n=60)
VII Știință și tehnologie COMPETITIVITATE III Guvernul
– capacitatea științifică MONDIALĂ – politici
tehnologică; succesele guvernamentale
cercetării fundamentale care conduc la
și aplicative (n=42) competitivitate (n=54)
VI. Management IV Finanțe întreprinderile care sînt conduse într-o – performanța piețelor de manieră inovativă, profitabilă capital și calitatea seviciilor
și responsabilă (n=37) financiare (n=35)
V. Infrastructura
– sisteme și resurse adecvate
pentru a servi nevoile
fundamentale ale afacerilor (n=46)
Pentru a sublinia complexitatea acestui indicator, trebuie adăugat că pentru fiecare factor se ia în considerare un anumit număr de criterii:
Factori Număr de criterii
Puterea economiei naționale 48
Deschiderea economiei 60
Guvernul 54
Finanțele 35
Infrastructura 46
Managementul 37
Știința și tehnologia 42
Resursele umane 56
Principiile pe baza cărora se estimează influența fiecărui factor asupra competitivității internaționale a unei țări sînt enumerate în tabelul nr.2.2.2.
Tabelul 2.2.2
Principii folosite în analiza competitivtății la nivel mondial
Indicele de competitivitate din anul 1999 este calculat pentru a stabili țările care au cele mai favorabile previziuni ale creșterii economice durabile în următorii cinci ani, pe baza condițiilor economice și a instituțiilor existente în fiecare țară. Previziunea creșterii economice a fiecării țări depinde atît de indicele de competitivitate internațională cît și de venitul inițial al țării. Multe țări competitive se dezvoltă rapid, dar în același timp țările sărace urmăresc să “prindă” din urmă pe cele bogate. Oricum, nu vor fi oferite previziuni ale creșterii economice pentru anul viitor, atît timp cît, ca un principiu general, nu se pune accent suficient pe evoluția pe termen scurt a indicatorilor ce caracterizează ciclul economic al afacerilor. Mai mult, rangurile nu constituie “previziuni” reale, ci mai degrabă aprecieri privind îndeplinirea unui număr de condiții referitoare la economia și instituțiile fiecărei țări, care poziționează țara respectivă în funcție de creșterea pe termen mediu. Dacă, spre exemplu, instituțiile evoluează favorabil și participă la realizarea unor reforme economice importante, atunci și previziunile creșterii economice se vor îmbunătăți. Similar, dacă instituțiile au avut un impact negativ, atunci și previziunile creșterii vor fi afectate în același sens. Nu se încearcă o previziune a căilor posibile de realizare a reformelor economice și nici o evaluare a șanselor de a eșua pentru instituțiile economice.
Indici alternativi
În completare la principiul indice de competitivitate, au fost construiți încă doi indici.
Primul este indicele de creștere (G-Growth) și a fost proiectat pentru a evolua perspectivele de creștere a țării pe o perioadă de 5-10 ani. În viziunea autorilor, creșterea economică a unei țări depinde de: indicile de competitivitate și nivelul venitului pe cap de locuitor.
Deci, indicile de creștere diferă de indicile de competitivitate, deoarece ia în calcul venitul inițial al țării pentru priviziunea ratei de creștere. Acest indice încorporează ceea ce a fost confirmat de studii academice recente, și anume că țările sărace tind să crească economic mai rapid decît cele bogate. Pentru obiectivele Raportului privind competitivitatea la nivel mondial, creșterea este definită ca „modificarea medie anuală a PIB real pe cap de locuitor”. Țările cu un nivel ridicat al indicelui de competitivitate se așteaptă să crească mai rapid. Similar, țările sărace vor crește mai rapid decît cele mai bogate. Astfel, în general țările sărace vor avea poziții mai bune pentru indicele de creștere decît pentru cel de competitivitate.
De menționat că țările bogate ocupă poziții inferioare la indicile de creștere, comparativ cu indicile de competitivitate. În condițiile actuale, se previzionează că țările cu creșterile cele mai rapide în următorii 5-10 ani vor fi: Singapore, Noua Zeelandă, Thailanda, Hong Kong și Malaiezia.
Al doilea indice combină indicele de creștere și mărimea economiei fiecărei țări pentru a previziona partea care va reveni fiecărei țări din creșterea economică totală. Cu toate că Singapore are cea mai rapidă creștere, contribuie cu o parte relativ mică la creșterea mondială totală, pentru că este un stat relativ mic. În contrast, se previzionează că SUA va crește mai încet decît Singapore, dar deoarece are dimensiuni mari, creșterea sa va reprezenta o mare parte din creșterea mondială totală.
Au fost estimate astfel contribițiile fiecărei țări la creșterea mondială și aceasta a fost denumită indicele de creștere a pieței (MG-Market Growth). În graficul graficul 2.2.1. s-a calculat un rang pentru fiecare țară în funcție de MG. Desigur, țările mari și cu o creștere rapidă sînt pe primele poziții. Cele mici dar cu creștere rapidă (exemplu Luxemburg) au poziții inferioare pentru MG.
Graficul 2.2.1.
2.3. Teoria determinantelor avantajelor concurențiale a țărilor (teoria lui Michael Porter)
Faimosul economist – savant american Michael E. Porter în baza unor cercetări profunde și vaste pe informația a 10 țări dezvoltate și în curs de dezvoltare a elaborat o nouă teorie a competitivității țărilor ce generalizează teoriile clasice și alternative. În această teorie se înscrie și activitatea companiilor transnaționale, care astăzi au devenit subiecții principali în economia mondială, dar prin aceasta au și adus o mare tulburare în explicarea teoriilor comerțului internațional. Luând în considerație acest eveniment semnificativ și încă multe altele, descrise în această lucrare, putem sublinia faptul că pe piața internațională în primul rând concurează firmele și nu țările.
2.3.1. Premisele elaborării teoriei lui Michael Porter
După elaborarea în 1980 a cărții „Strategia concurențială“, iar în 1985 – „Avantajul concurențial“ M. Porter s-a impus ca o autoritate în domeniul concurenței. El nu numai că a răsturnat standardele socotite de multă vreme incontestabile, dar – ce este mult mai important – a creat un nou model, care în principiu nu neagă părerile incorecte de altă dată, dar arată limitarea lor, incapacitatea de a lămuri procesul contemporan în economia mondială și le atribuie locul istoric pe care îl merită în condițiile de astăzi.
În același timp M. Porter nu se limitează doar ca profesor, povestind despre trecut și analizând ceea ce s-a întâmplat. El încearcă să utilizeze teoria sa a avantajelor concurențiale la fel pentru analiza situației la momentul actual și evaluării perspectivelor. În lucrările sale acționează nu numai ideile abstracte, dar și firmele, țările, ramurile de producție, diferite tipuri de întreprinderi, guvernul.
Succesul lui M. Porter se sprijinea nu numai pe experiența academică primită în școala de business din Harvard, dar și pe experiența practică a consilierului unui șir de companii vestite și a membrului comisiei prezidențiale ce ține de capacitatea de concurență industrială.
Însăși obiectul cercetărilor este atât de actual încât nu poate lăsa indiferent pe orice persoană, care este interesată în întrebările economice și relațiile economice internaționale. Viața arată că în condițiile, când piața este recunoscută drept ca o valoare de preț civilizată, puterea oricărui stat depinde direct nu atât de puterea armatei cât de niște categorii și principii ale calității vieții neobișnuite ca producerea efectivă, capacitatea de a rezolva problemele apărute în mod constructiv, în același timp și cele sociale intervenind într-un regim de dialog în comun.
Autorul ne arată, că în lume nu există nici o țară care ar putea fi capabilă de concurență în toate domeniile și în același timp să posede garanții pentru toate timpurile că va putea fi concurentă față de alte țări. Nu există astfel și nici o țară, care ar putea să obțină și să mențină avantajul concurențial, decât printr-o muncă pașnică constructivă cu un scop bine determinat, însoțită de multe jertfe și pierderi. Autorul are dreptul de a face așa concluzii, deoarece se sprijină pe analiza succesului și cauzelor de insucces a țărilor: SUA, Marea Britanie, Japonia, Italia, Elveția, Suedia, Coreea de Sud, Danemarca, Germania și altele. M. Porter este convins că o țară nu poate și nu trebuie să prospere în toate domeniile. După părerea lui Porter, pierderea avantajului concurențial într-un anumit domeniu nu ar trebui să devină o situație de alarmă. Mai important se dovedește a fi caracterul pozițiilor pierdute și cauzele pierderii lor. M. Porter examinează piața drept ca un organism dinamic în permanentă mișcare. Este evident că progresul depinde de toate elementele pieței de mărfuri și de servicii, pieței de capital, pieței muncii. Foarte mult depinde și de nivelul de dezvoltare și de cooperare al acestor piețe. Pentru ca analiza să fie convingătoare, M. Porter introduce în comentariile sale o schemă destul de reușită, numită de el „romb“ (așa sună din traducere, deși în original acest termen are o valoare mai prețioasă – „diamond“, diamant). Este o metodă destul de bună, ce redă expunerii teoretice o formă sistematică.
La nivel de activitate, M. Porter introduce încă o noțiune, ce include în sine trăsăturile unui veac computerizat, – „claster“, adică pachet, bloc. În modul cum se acumulează informația în memoria IBM, așa și în economie grupele firmelor ce concurează cu succes formează uniuni asemănătorii, asigurând poziții concurente pe piețele de producție, națională, internațională. Reflectând dinamica avantajelor concurențiale, „clasterele“ se nasc, se formează, se dezvoltă, se adâncesc, dar pot de asemenea să se îngusteze, să se rafineze, să se strângă, să se descompună. În numărul a mai mult de 100 de ramuri analizate de M. Porter au intrat industria chimică și tipografică a Germaniei, tehnologia textilă și farmaceutică a Elveției, programa de computerizare, producerea instrumentelor medicinale și a filmelor artistice a SUA, ceramica Italiei.
Trecând la nivelul național, M. Porter face o diferență între tipurile concurenței în dependență de nivelul de maturitate economică al populației. Este una – când resursele naturale dictează condițiilor concurenței, și alta – când în centrul atenției se pun interesele investiționale, și cu totul alta – când forța motrică o formează imboldul către inovații. Încă o etapă – bogăția și înflorirea – îi dau lui M. Porter un sentiment negativ, deoarece ea este nemijlocit legată de stagnare, înaintarea pe prim plan a metodelor speculatorii de organizare a unei gospodării. Așa tip de filosofie îi contravine lui M. Porter, care propaga ferm ideea forței motrice, dezvoltarea și cooperarea pentru care istoria industrială după război – este o istorie nu a exploatării bogăției, ci istoria formării bogăției.
M. Porter cu o mare atenție se atârnă față de factorii nefavorabili, care constituie un imbold în căutarea unor soluții mai eficiente. M. Porter consideră că dezvoltarea – nu este istoria a unor privilegii nefolosite, ci istoria luptei cu condițiile nefavorabile. Condițiile nefavorabile naționale, dacă la ele de uitat din alt punct de vedere, ele dau naștere energiei pentru inovații și diferite schimbări. Lupta dar nu „viața liniștită“ au adus firmele și țările la prosperitate. El critică comenzile de armament, fiind pentru unii în folos și pentru alții în pierdere. M. Porter este contra celor care în locul căutării diferitor măsuri ce ar ridica capacitatea de concurență, se adresează de obicei la „troaca“ statului pentru primirea diferitor subsidii a protecționismului multilateral. După el, acestea sunt o formă de droguri, care aduc pagube organismului economic și pe care o dată primindu-le nu te mai poți dezbăiera. M. Porter este categoric contra copierii mecanice a experienței străine, deoarece este convins, că o politică care poate fi bună pentru o țară, poate să nu convină altei țări.
Și în general, M. Porter este pentru disciplină și responsabilitate unul față de altul și mai ales față de sine însăși. Cererea exigentă, pretențioasă și responsabilă pentru M. Porter este o mare fericire, unul din determinantele obținerii și garantării avantajului concurențial.
În această teorie se înscrie și activitatea companiilor transnaționale, care astăzi au devenit subiecții principali în economia mondială, dar prin aceasta au și adus o mare tulburare în explicarea teoriilor comerțului internațional.
Luând în considerație acest eveniment semnificativ și încă multe altele, descrise în monografia sa, M. Porter de la început subliniază faptul că pe piața internațională în primul rând concurează firmele și nu țările.
Însă, pentru a înțelege natura concurenței ca unitate de bază se consideră ramura economică, adică un grup de concurenți – firme, care produc mărfuri și servicii și între sine fac concurență. În orice ramură economică, care activează sau pe piața domestică, sau pe cea internațională, există 5 forțe ce determină concurența în ea (schema nr. 2.3.1).
Schema nr. 1. Cinci forțe ce determină concurența în ramuri.
Sensul fiecărei din aceste cinci forțe diferă de la ramură la ramură și definesc ca rezultat profitul acestei ramuri. În acele ramuri, în care acțiunea acestor factori este favorabilă (ca de exemplu, în producerea băuturilor nealcoolice, computatoarelor, în producerea produselor farmaceutice sau a cosmeticii) numărul nelimitat al concurenților pot dobândi profituri înalte din capitalul investit. În aceleași ramuri în care una sau mai multe forțe nu funcționează bine (de exemplu, în producerea aluminiului, cauciucului, a multor articole din metal și a computatoarelor personale), doar câteva firme reușesc să-și mențină o perioadă îndelungată profituri înalte.
Cinci forțe ale concurenței determină eficiența ramurii în cauză, deoarece ele acționează asupra prețurilor pe care le pot dicta firmele, asupra cheltuielilor pe care firmele trebuie să le suporte, și asupra volumului investițiilor, necesare pentru a putea concurenția în această ramură. Pericolul apariției noilor concurenți micșorează venitul potențial general în ramură, deoarece ei aduc în ramură noi tehnologii și se străduie să obțină o parte din piața de desfacere, contribuind la diminuarea venitului pozițional. Concurenții înrăiți își micșorează veniturile în ramură, dat fiind faptul, pentru ca să-și păstreze capacitatea de a concura, e nevoie de plătit (cheltuieli pentru reclamă, organizarea desfacerii, cercetări tehnico-științifice), sau venitul „fuge“ la cumpărători datorită reducerii prețurilor.
Existența mărfurilor substituibile limitează prețul pe care l-ar putea cere firmele, concurente în aceeași ramură; prețurile comparativ mai înalte îi vor influența pe cumpărători să se adreseze mărfurilor substituibile, ceea ce va duce la micșorarea volumului producerii.
Poziția firmei în ramură o determină avantajul concurențial de 2 tipuri: diferențierea mărfurilor și cheltuielile mai joase. Prețurile mai joase dau posibilitate firmei să producă și să comercializeze marfa comparabilă cu concurenții.
Deci, diferențierea mărfurilor înseamnă capacitatea firmei producătoare de a asigura cumpărătorii cu mărfuri unicale cu caracteristice speciale și de calitate înaltă. Diferențierea dă posibilitate firmei să dicteze prețuri mai înalte măcar că cheltuielile pot să fie aproape egale cu a firmei concurente.
Țara poate avansa pe piața mondială în cazul când firmele domestice concurează global în ramură, iar guvernul țării le sprijină prin diferite modalități.
2.3.2. Determinantele avantajului concurențial al țării (rombul național)
Metodele cu ajutorul cărora firmele creează și își mențin avantajul concurențial în ramurile mondiale, servesc drept bază pentru înțelegerea rolului țării bazate pe concurență. Acest rol nu este atât de simplu cum ni se pare la prima vedere. Căutarea unui nou avantaj concurențial al țării trebuie să înceapă de la un șir de premise.
În primul rând, caracterul concurenții și izvoarele avantajului concurențial în diferite ramuri și chiar în una și aceeași ramură sunt foarte diferite. Trebuie de stabilit influența țării asupra capacității firmei de a concura în anumite ramuri cu folosirea diferitor strategii concrete, dar nu a privi la general direcțiile de acțiune a firmei. Trebuie de luat în considerație că, în diferite ramuri, izvoarele avantajului concurențial sunt diferite și nu trebuie de limitat la un oarecare avantaj concurențial (să zicem prețul factorilor).
În al doilea rând, firmele ce duc o concurență pe plan internațional, întră într-un lanț de valoare în afara hotarelor țării. Generalizarea concurenței de loc nu schimbă sensul țării bazate pe formarea avantajului concurențial, dar schimbă caracterul lui. De aceea problema constă nu în a explica de ce firma, ce acționează doar în limitele țării sale, a obținut un succes, dar în a explica de ce o țară sau alta într-o măsură mai mică sau mai mare se potrivește în calitate de țară bazată pe concurență într-o ramură sau alta.
O țară bazată pe concurență – este țara, unde se cercetează diferite strategii, producția și tehnologia de bază și unde există forță de muncă cu experiență necesară. Țara bazată – este pista pentru strategia mondială, ce combină avantajele, obținute în țară, cu cele, care asigură largi și sigure poziții în lume.
În al treilea rând, firmele cuceresc și mențin avantajul în concurența internațională cu ajutorul îmbunătățirii și înnoirii multilaterale. Înnoirea, include și tehnologia, și metodele de acțiune a firmei, și mai ales elaborarea noilor mărfuri, noilor tehnologii de prelucrare, noilor metode de marketing, căutarea noilor grupe de consumatori.
Cum a subliniat mulți ani în urmă Șumpeter, concurența în sensul ei este destul de dinamică. Concurența – nu este un echilibru, ci niște schimbări în permanentă mișcare.
Dar totuși care e cauza că o țară dobândește succes pe piața internațională într-o ramură sau alta?
Răspunsul la această întrebare conduce la 4 caracteristice ale țării – determinantele avantajului concurențial, ce au un caracter gener5al și formează mediul în care concurează firmele locale. Acest mediu poate duce la formarea avantajului concurențial, dar poate și împiedica acestuia – schema nr. 2.3.2.
Schema nr. 2.3.2. Determinantele avantajului concurențial al țării (rombul național).
1. Parametrii factorilor, adică acei factori concreți (ex. Forță de muncă calificată într-un anumit domeniu sau infrastructură), de care sunt nevoie într-o ramură anumită pentru o concurență de succes.
2. Condițiile cererii, adică care este cererea de mărfuri și servicii pe piața internă propusă de o ramură anumită.
3. Ramurile înrudite și conexe, adică existența sau inexistența în țară a ramurilor înrudite, capabile de a concurenția pe piața internațională.
4. Strategia firmelor, structura ei și concurenții, adică care sunt condițiile în țară, ce determină, cum se formează și se conduc, firmele, și care este caracterul concurenței pe piața internă.
Aceste determinante, fiecare în parte și toate împreună ca un sistem, formează mediul, în care se nasc și se dezvoltă firmele țării date: existența resurselor și a experienței, necesare pentru obținerea avantajului concurențial în ramură; informația de care depinde, dacă vor fi observate și utilizate capacitățile de a obține avantajul concurențial și îndreptarea direcției de folosire a resurselor și experienței, ce stau la dispoziția firmei; scopul proprietarilor, managerilor și personalului firmei, participanți la concurență; și în sfârșit cel mai important – este puterea, ce impune firmele să investească capital într-o sferă sau alta.
Avantajul concurențial îl obțin acele firme, întemeiate în acele țări, care permit de a aduna cu mult mai repede resursele specializate și experiența necesară. Firmele obțin avantajul concurențial, dacă în țara lor de origine informația privind cererea pentru produse și tehnologii este destul de accesibilă. Firmele obțin avantajul concurențial datorită coinciderii intereselor proprietarilor, managerilor și personalului, drept urmare fiind un lucru cu un scop bine determinat și cu permanente investiții de capital. Și în sfârșit firmele obțin succes într-o ramură sau alta datorită faptului, că mediul în aceste țări se dezvoltă mai dinamic și, permanent punând în fața firmelor probleme una mai grea decât altele, impunându-le cu timpul să utilizeze mai bine avantajele deja existente și să caute altele noi.
Țările au mai multe șanse la succes în acele ramuri sau sfere, unde „rombul“ național are un caracter mai favorabil. Însă asta încă nu înseamnă, că toate firmele țării în această ramură vor obține un succes, ci invers: cu cât mediul în țară este mai dinamic, cu atât este mai mare probabilitatea, că unele firme vor suferi un eșec, fiindcă nu toate firmele au aceleași resurse și tehnologii, dar și situația în țară ele o utilizează diferit – unele mai bine, altele mai rău. Dar totuși, firmele ce au crescut în așa condiții, vor avea succes pe plan internațional.
„Rombul“ național – este o sistemă, componentele căruia se intensifică reciproc. Fiecare determinant influențează asupra asupra celorlalți toți. Așa dar, cererea mare asupra produselor firmei nu-i va da avantajul concurențial, dacă intensitatea concurenței nu este suficientă pentru ca firma să ia în considerație această cerere. În afară de aceasta, avantajul în unul din determinante poate să formeze sau să intensifice avantajul în altele.
Avantajul concurențial bazat pe unul sau două determinante este posibil numai în ramurile dependente mult de resursele naturale sau în ramurile, unde sunt mai puțin utilizate tehnologiile complicate. Avantajul pentru fiecare determinant în parte încă nu este considerat avantaj concurențial pe o ramură oarecare. Interdependența avantajelor pe toate determinantele asigură creșterea unor momente de câștig, care sunt foarte greu de nimicit sau de copiat de către concurenții străini.
Pentru ca teoria să fie dusă până al capăt, trebuie de luat în considerație încă două schimbări, care influențează considerabil starea țării, evenimente întâmplătoare și acțiunile guvernului. Evenimentele întâmplătoare sunt acelea, care nu sunt controlate de către conducerea întreprinderii, dar mai des de către conducerea statului: invențiile, „spargerea“ în tehnologiile de bază, războaie, alte evenimente politice de după hotare, și de asemenea schimbările bruște a ofertei și cererii pe piețele străine. Aceste evenimente provoacă un moment de nehotărâre, care poate „dezgheța“ sau schimba structura ramurii și prin aceasta să dea posibilitate firmelor unei țări să întreacă firmele altei țări.
Ultimul element – acțiunile guvernului. Orice instituție de stat poate atât slăbi cât și mări avantajul concurențial al țării. Mai ales acest lucru se observă în timpul analizei acțiunii politicii guvernului asupra fiecărui determinant. În așa mod politica antimonopolistă are drept urmări asupra concurenții pe piețele naționale, actele legislative pot fi cauza schimbării cererii pe piețele naționale, sumele alocate pentru învățământ pot modifica poziția câtorva factori de producere, iar aprovizionările statale – să stimuleze aceleași ramuri. În general politica statală, efectuată fără luarea în considerație a acțiunilor sale asupra sistemului determinantelor, cu același succes poate atât întrerupe avantajul concurențial al țării cât și să-l mărească.
M. Porter subliniază faptul că astăzi pentru explicarea succesului în concurență dotarea factorială nu e destulă. Astăzi corporațiile transnaționale pot dobândi factori transferând producerea peste hotare.
Pentru a dobândi avantajul concurențial nu e destul necesară existența factorilor ci capacitatea firmei de a-i utiliza optimal.
Explicarea mai profundă a determinantei factorilor necesită o nouă tipizare a factorilor de producție. M. Porter evidențiază 4 categorii de factori: de bază, dezvoltați, de caracter general, specializați. La categoria factorilor de bază se includ: resursele naturale, condițiile climaterice și așezarea geografică a țării, munca calificată și necalificată, capitalul.
În categoria factorilor dezvoltați se includ: infrastructura actuală de schimb de informație, cadrele înalt calificate (ingineri, specialiști pe computatoare), sectoare de cercetări ale universităților, ce sunt preocupate de probleme complicate.
Foarte puțini factori de producție rămân drept ca moștenire, majoritatea necesită pentru dezvoltare o perioadă îndelungată și diferite investiții. Diferența între factorii de bază și dezvoltați nu este atât de considerabilă, însă această divizare are drept scop de a putea prinde această diferențiere. Factorii de bază îi revin țării practic gratis, sau formarea lor necesită doar niște investiții particulare și statale neînsemnate. Așa tip de factori sau nu au o mare importanță în avantajul concurențial al țării, sau formarea avantajului lor este nestabil.
Valoarea factorilor de bază descrește sau din cauza micșorării cererii lor, sau din cauza creșterii accesului la ei, sau din cauza că firmele internaționale le obțin ușor accesul în baza transferării activității după hotare sau căutării materiei prime pe piețele internaționale. Tot din aceste cauze venitul obținut în urma utilizării factorilor de bază este mai mic. În așa mod un lucrător necalificat are mai multe șanse de a fi concediat sau să i se micșoreze salariul, nu importă, fie el de origine americană sau germană. Factorii de bază mai pot fi folosiți în comerțul intern al firmei, dar ca fiind aleși drept ca factori generali pe care țara se bazează, nicidecum.
Factorii de bază își mențin autoritatea în industriile de extracție și în ramurile agricole, și de asemenea în așa ramuri, unde necesitatea în tehnologii și experiențe ale lucrătorilor nu este atât de mare, sau tehnologia utilizată este larg cunoscută (ex. construcția clădirilor, școlilor).
Avantajele concurențiale bazate numai pe factorii de bază nu sunt temeinice. Țările dezvoltate, prin intermediul filialelor societăților transnaționale, adică prin exportul de investiții directe, nu întâlnesc mari probleme în utilizarea acestor factori în țările în curs de dezvoltare.
Pentru menținerea avantajului concurențial o valoare mai mare o au factorii dezvoltați, care nu sunt într-o așa măsură de abundenți ca cei de bază. Anume de acești factori avem nevoie pentru a obține avantajul concurențial de un rang mai înalt, așa ca diferențierea producției sau tehnologiile patentate. Importanța factorilor dezvoltați se vede în exemplul diferitor țări. Ex., succesul Danemarcii în fabricarea fermenților, sau succesul în producerea mobilei – rezultatul existenței în țară a dizinerilor cu studii superioare. Existența în SUA a cadrelor calificate și a bogatei experiențe în cercetările în domeniul computatoarelor, i-au dat țării un avantaj deosebit nu numai în producerea computatoarelor și programelor pentru ele, dar și în alte ramuri (ex. în producerea tehnologiilor electrice în domeniul medicinii și în serviciile financiare). Însă nu trebuie de uitat faptul, că factorii dezvoltați deseori cresc, se formează cu ajutorul factorilor de bază.
După gradul de specializare se disting factori de caracter general și specializați. La factorii de caracter general se alătură: rețeaua drumurilor auto, persoane cu studii superioare, care pot face servicii în diferite ramuri. Factorii specializați – sunt personalul cu specializație îngustă (ex. optica), bazele de date într-o ramură științifică, utilizate într-un număr restrâns de ramuri sau chiar în una singură.
Factorii dezvoltați au tendința să devină specializați însă nu întotdeauna. Factorii specializați alcătuiesc o bază concurențială mai solidă și îndelungată. Pentru creșterea acestor factori sunt necesare mai mari cheltuieli private și publice.
Combinația factorilor dezvoltați și specializați prezintă o bază mai temeinică pentru avantajul concurențial. În diferite țări acești factori se creează după mecanisme diferite: în Japonia – în mai mare măsură de sectorul privat, în Suedia – de stat, în Italia – în mai mare măsură cunoștințele se transmit din generație în generație.
A doua determinantă a avantajului național concurențial în ramură este cererea pe piața internă a bunurilor acestei ramuri.
Fără o concurență mare pe piața internă, fără o cerere riguroasă a consumatorilor domestici, ramura economică nu ser poate dezvolta până să devină concurențială pe piețele internaționale. Datele din tabelul Nr.2.3.1. ne demonstrează acest fapt pentru Japonia.
O a treia determinantă a rombului național este existența în țară a ramurilor înrudite, care sunt de caracter concurențial pe piața mondială. Spre exemplu, producătorii japonezi de mașini-unelte cumpără în ramurile domestice înrudite cu capacități de concurență instrumente de control cifric, motoare și alte componente. Poziția stabilă a Suediei în producerea articolelor din metal (ex. instrumente de tăiat, rulmenți) se explică prin faptul că în această țară starea în sfera producerii diferitor tipuri de metal este destul de stabilă. Firmele elvețiene se consideră drept lideri în producerea articolelor croșetate și în același timp în producerea utilajului pentru acest scop. Capacitatea de concurență a unor ramuri – furnizori, oferă avantajul concurențial firmelor naționale și în alte ramuri de producție, deoarece ele produc elemente, care sunt utilizate pe larg și joacă un rol important în procesul de internaționalizare și inovare.
Tabelul 2.3.1. Cantitatea aproximativă a firmelor concurente în ramură
(Japonia 1987).
Existența în țară a unor ramuri învecinate se dovedește a fi un factor destul de important. Succesul Elveției în domeniul farmaceuticii a fost strâns legat de succesul trecut pe plan internațional în producerea coloranților. Producerea încălțămintei în Italia – de asemenea este legată de un șir de ramuri înrudite de producție.
În tabelul Nr. 2.3.2 se evidențiază unele exemple pentru țările, ale căror ramuri înrudite concurează global.
A patra determinantă, care determină capacitatea de concurență, se reduce la faptul că firma se organizează și se gestionează în dependență de caracterul concurențial pe piața domestică. Spre exemplu, în Italia multe firme ce activează pe piața mondială sunt mici și mijlocii și prezintă întreprinderi familiare, în Germania conducătorii de vârf la multe firme au studii tehnice.
Tabelul 2.3.2. Capacitatea de concurență a ramurilor înrudite pe piața mondială.
Multe particularități naționale influențează metodele de organizare și gestionare a firmelor: neutralitatea țării, normele de comportament între indivizi, autoritatea guvernului, cunoașterea limbilor străine. Spre exemplu, japonezii cu o cultură închisă și o piață domestică de o mare concurență au fost nevoiți să studieze limbi străine ca să-și extindă activitatea pe plan global: firmele italiene rar au succese în ramurile unde se cer investiții directe străine, fiindcă politica guvernului este îndreptată spre limitarea lor.
Nici într-o țară nu există mai mare concurență pe piața internă decât în Japonia. Concurența aspră pe piața domestică contribuie la eliberarea de dependență de factorii de bază (de care se pot folosi și ceilalți concurenți interni) în căutarea noilor tehnologii de utilizare a lor mai productive. În așa mod firmele naționale dezvoltă întreaga ramură economică și fac mai dificilă pătrunderea pe piața internă a firmelor străine.
Rolul guvernului în formarea avantajelor concurențiale se reduce la influența lui asupra tuturor celor 4 determinante ale rombului național. Cum am mai spus, această influență poate fi cum pozitivă așa și negativă. Spre exemplu, rolul guvernului Italiei se caracterizează ca de caracter negativ, datorită controlului rigid ce îl efectuează asupra piețelor financiare, ceea ce a făcut ca instituțiile financiare ale acestei țări să nu fie capabile să concureze pe piețele mondiale.
Rombul contribuie la crearea clasterelor (concentrațiilor) ramurilor naționale concurențiale. Spre exemplu, în Danemarca: clasterul ramurilor concurențiale, ce produc mărfuri pentru casă și medicină (vitamine, utilaj medical), clasterul ramurilor de medicină este legat cu clasterul ramurilor agricole prin tehnologii și materie primă; în Italia clasterele mari unesc producerea mărfurilor casnice, alimentare, de îmbrăcăminte; în Germania se disting clastere în ramurile: chimică, siderurgie, transport.
Când se creează clasterul toate producerile încep să se influențeze una pe alta și datorită acestui fapt câștigul se răspândește în toate direcțiile. Cu cât mai mult ramurile sunt orientate spre concurența internațională, cu atât mai repede se dezvoltă procesul de creare a clasterelor.
Capacitatea națională de concurență depinde de nivelul de dezvoltare a clasterelor ramurilor. Procesele de creare a clasterelor decurg mai activ în zonele de concentrație geografică.
Firmele – concurente din ramurile care au succes internațional, iar uneori și clastere întregi se situează adeseori într-o aceeași regiune sau oraș, tot aici se plasează și concurenții străini: atât producătorii cât și furnizorii. Spre exemplu, în orașul Baselei sunt concentrați toți cei 3 giganți elvețieni în farmaceutică; în Danemarca producătorii de helicoptere s-au concentrat în orașul Hermis; în SUA cele mai mari agenții de reclamă se găsesc pe Meidison-Aveny în New-York. Furnizorii tot se concentrează în jurul concurenților domestici. Cu alte cuvinte orașul sau regiunea devin o armă unicală de concurență.
2.3.3. Creșterea economiei în dinamică în dependență de stadiile dezvoltării capacității de concurență a economiei naționale
Dezvoltarea capacității concurențiale a țării în baza ramurilor concurențiale contribuie la creșterea ei în dinamică.
Nivelul de dezvoltare economică a diferitor țări poate fi prezentat în forma unor stadii de dezvoltare a concurenții. Aceste stadii se deosebesc între ele după modul cum își ating avantajele concurențiale pe piața internațională, și de asemenea după tipul și nivelul de dezvoltare cu succes a diferitor ramuri și clastere. În timpul repartizării economiei naționale la una sau alta din stadiile date, drept bază se ia nivelul de dezvoltare a ramurilor, participante la concurența internațională, deși procesul concurenței în ramură este orientat spre piața domestică la fel este cuprins de o astfel de teorie.
Clasificarea care va fi dată mai jos nu pretinde de a lămuri tot, ce se petrece în economia țării în procesul ei de dezvoltare. Unele din fenomenele mai importante, ce țin de creșterea economică, se trec cu vederea. Nici o țară nu trece prin stadiile de dezvoltare a concurenței în strictă concordanță cu modelul teoretic ce va fi explicat mai jos, și chiar poate pășește peste unele din ele. Este important de a stabili particularitățile caracteristice, necesare pentru creșterea bunăstării economice a națiunii, pe care le posedă alte ramuri ale economiei țării.
Orișicare economie națională include spectrul larg al ramurilor, ce posedă diferite resurse pentru ridicarea capacității sale de concurență. Chiar în așa țări diferite ca SUA și Germania, există ramuri, ce își păstrează pozițiile sale în lupta concurențială numai datorită bogățiilor naționale pe care le posedă, în timp ce capacitatea de a concurenția a ramurilor de frunte se bazează pe un fundament mai stabil și mai complicat.
Cum s-a mai explicat, economiile naționale trec printr-un șir de stadii de dezvoltare economică care reflectă sursele caracteristice ale avantajului unei țări în competitivitatea internațională. M Porter identifică 4 stadii distincte ale avantajelor competitive – acestea fiind factorii de producție, investițiile, inovațiile și bogățiile (Schema Nr.2.3.3). În primele trei stadii are loc creșterea avantajului competitiv a economiei naționale, ce, de regulă, se asociază cu creșterea bunăstării. Al patrulea stadiu înseamnă încetinirea treptată a creșterii și ca urmare descreșterea. De asemenea aceste stadii dau posibilitatea de a arăta, deși destul de schematic, cum se dezvoltă economia, ce fel de probleme specifice apar în fața firmelor naționale4 în fiecare etapă de dezvoltare al lor și care ar fi puterile de bază, ce asigură dezvoltarea sau stoparea creșterii economiei.
Separarea stadiilor creșterii capacității de concurență reprezintă o metodă de cercetare ce caracterizează perspectivele dezvoltării economiilor țărilor.
descreștere
Schema Nr.2.3.3. Creșterea economiei în dinamică în dependență de stadiile dezvoltării capacității de concurență a economiei naționale.
Stadiul I – stadiul avantajelor concurențiale bazate pe dotarea factorială a țării. În acest stadiu practic toate ramurile naționale, care funcționează cu succes pe piețele internaționale, ating avantajele sale în lupta concurențială, datorită factorilor de producție de bază pe care le posedă: resurselor naturale, condițiilor favorabile pentru creșterea diferitor culturi agricole sau în exces a forței de muncă eftine și semicalificată.
În „rombul“ concurențial doar starea factorilor poate asigura avantajul unei țări competitivitatea internațională (schema Nr.2.3.4). Bazarea pe factorii de producție ca unica resursă a avantajului concurențial îngustează brusc cercul ramurilor, capabile să înfrunte condițiile concurenții internaționale.
Schema nr. 2.3.4. Economia națională bazată pe dotarea factorială.
Economia la această etapă este destul de sensibilă la crizele economice internaționale și la fluctuația cursurilor valutare, care au drept consecință modificarea cererii și a prețurilor. Ea de asemenea se găsește de a fi exagerat de sensibilă în cazul pierderii factorilor ce le posedă și schimbării bruște a ramurilor lidere.
Posedarea de provizii de resurse naturale în cantități mari poate asigura un venit mare pe cap de locuitor timp de o perioadă îndelungată, deși, cum va fi arătat mai jos, ea nu se dovedește a fi o bază suficientă pentru creșterea stabilă a eficacității economiei. Practic, nici o țară nu a pășit peste această etapă de dezvoltare a economiei. Ea este specifică aproape pentru toate țările în curs de dezvoltare și de asemenea pentru țările cu o economie planificată. Acest lucru se poate spune și despre țările cu un nivel de dezvoltare înalt; ce posedă a cantitate însemnată de bogății naturale, așa ca Canada și Australia. Puține țări depășesc etapa factorilor de producție.
În economia, bazată pe factorii de producție, cercul ramurilor, orientate spre piața domestică, se măresc prin fabricarea produselor ce înlocuiesc pe cele importate, ce deseori devine posibil datorită măsurilor întreprinse pentru protejarea pieței domestice de la concurenții străini. Dar totuși nivelul avantajului concurențial al ramurilor domestice, ce produc mărfuri – înlocuitoare, nu este atât de mare pentru a putea ieși pe piața internațională și datorită unor restricții externe eficacitatea economiei poate scădea în continuu.
Stadiul II – stadiul avantajelor concurențiale bazate pe investiții. În această etapă avantajul concurențial al țării se bazează pe capacitatea firmelor naționale de a investi agresiv. Firmele investesc capital în utilaje moderne, efective și în tehnologii cele mai bune, care pot fi procurate pe piața internațională. Investițiile de asemenea se îndreaptă spre procurarea licențelor, formarea întreprinderilor comune (transnaționale) și spre alte mijloace de ridicare a capacității de a concura a unor ramuri mai moderne și mai specializate.
Drept resurse de ridicare a avantajului concurențial la această etapă (cu ajutorul investițiilor) sunt îmbunătățirea factorilor, și de asemenea strategia, structura și concurența firmelor. Nu sunt dezvoltate ramurile înrudite și conexe (schema Nr. 2.3.5).
Schema nr.2.3.5. Economia națională bazată pe investiții.
Stadiul III – stadiul avantajelor concurențiale bazate pe inovații. În această etapă toate componentele rombului sunt încordate la maximum și activează reciproc în direcția măririi capacității concurențiale a ramurilor naționale (schema Nr. 2.3.6).
are loc o creștere rapidă a ramurilor înrudite și conexe.
Schema nr.2.3.6. Economia națională bazată pe inovații.
Toate componentele rombului sunt încordate la maximum și activează reciproc în direcția măririi capacității concurențiale a ramurilor naționale.
La această etapă firmele naționale nu numai că folosesc și îmbunătățesc tehnica și tehnologia străină, dar și inventează altele noi. Nomenclatorul producției, procesele de producție, sistemul de organizare a distribuției – toate aspectele luptei concurențiale ce se află în permanentă dezvoltare. Starea favorabilă a cererii, sistemul bine pregătit al livrărilor, factorii specializați și dezvoltarea ramurilor înrudite permit firmelor să-și asigure un proces stabil al inovării. În timpul acestui proces apar și mai multe ramuri noi. La această etapă firmele cercetează strategiile globale, formează canalele sale internaționale de distribuție, măresc reputația mărcii sale după hotare. Unele companii își transferă afacerea după graniță. De obicei, aceasta se întâmplă în ramurile, structura cărora este favorabilă pentru dezvoltarea bunăstării cu scopul micșorării cheltuielilor sau măririi distribuției în alte țări. În afară de aceasta, această etapă este caracterizată printr-un volum considerabil de investiții în economia străină. Țara, ce se află la această etapă, beneficiază de toate avantajele concurenții (în interiorul „rombului“) pentru creșterea numărului de ramuri.
Concurența bazată pe inovații poate avea loc în țările, ce se află la diferite nivele de dezvoltare economică. La această etapă are loc adâncirea verticală a clasterilor industriale existente. Ramurile concurente, ce eliberează de acum producția finită, duc la creșterea capacității concurențiale a ramurilor – furnizori. Ultimele deservesc industria națională, și la o economie sănătoasă ele destul de repede ies pe piața internațională.
O economie mai dinamică și progresivă își manifestă capacitatea în lărgirea (dezvoltarea pe orizontală) cercul ramurilor concurențiale și formarea clasterilor noi. Viteza acestor procese depinde de nivelul de progres atât a noilor, cât și a existentelor firme.
Întărirea pozițiilor internaționale în sfera serviciilor – este încă o trăsătură specifică etapei inovațiilor, ce reflectă creșterea capacității de concurență a industriei.
Etapa inovațiilor este înzestrată cu o mai mare capacitate de atac contra diferitor fenomene macroeconomice, mai ales când țara atinge posibilitatea de ași lărgi clasterele. Ramurile devin mai puțin dependente de șocurile în urma fluctuației prețurilor, a cursului valutar, deoarece ele concurează în baza tehnologiilor și diferențierii producției. Elaborarea strategiilor globale prevede diferite schimbări ce pot apărea în economie. Creșterea succesului a mai multor ramuri, micșorează dependența economiei naționale față de un sector anumit.
Rolul statului la această etapă este diferit de celelalte. Puterea statului în implicarea diferitor afaceri, în menținerea controlului asupra diferitor firme se micșorează considerabil.
Marea Britanie a atins etapa inovațiilor la prima jumătate a secolului XIX, SUA, Germania și Suedia – sec. XX, Italia și Japonia au atins-o de abia în anii '70.
Stadiul IV: concurența bazată pe bogăție. În această etapă are loc scăderea cererii interne, micșorarea motivației, slăbirea concurenței, reducerea investițiilor, îngustarea clasterilor (schema Nr.2.3.7).
Schema nr.2.3.7. Economia națională bazată pe bogăția națională.
Ca concluzie la ceea ce s-a spus până acum vom evidenția stadiile de dezvoltare a celor 10 țări în baza informației cărora a fost elaborată de către M. Porter noua paradigmă (schema nr.2.3.8).
Schema nr.2.3.8. Dezvoltarea capacității de concurență a țărilor după al II-lea război mondial.
Singapore devine republică suverană în 1965. Din acel timp în economia sa au avut loc un șir de schimbări, dar totuși el rămâne independent de factorii de producție. Singapore – bază de producție a corporațiilor internaționale, atrase datorită forței de muncă calificate și ieftine și de asemenea infrastructurii dezvoltate, ce include drumurile, porturile, aeroporturile și telecomunicării. Ridicarea nivelului de viață de viață s-a obținut datorită îmbunătățirii calității resurselor de muncă și a infrastructurii. Succesul obținut în acest domeniu a făcut ca Singapore să devină lider printre țările cu un așa nivel de dezvoltare. Însă până la sfârșit Singapore nu-și are baza sa de producție, ceea ce poate duce la descreșterea potențialului economic.
La începutul anilor '50 Coreea se afla în stadiul factorilor de producție. Succesul ei pe piața internațională se datora faptului întăririi poziției ramurilor industriei ușoare și a materiei prime, ce se dezvoltă în baza resurselor – naturale ale țării. Coreea atinge etapa investițiilor în anii '80. Firmele naționale și conducerea Coreii au elaborat un nou curs riscant în formarea industriei proprii și investirea energiei în economie cu ajutorul împrumuturilor străine, ceea ce a dus la creșterea economiei și bunăstării țării. Capacitatea de a concurenția se datorează forței de muncă calificată ieftină + tehnologii efective moderne. Ceea ce deosebește Coreea de alte țări capacitatea nu numai de a utiliza tehnologia străină, dar și de a o perfecționa, ceea ce dă posibilitatea creării canalelor proprii de distribuție a producției pe piețele internaționale. Însă cererea internă și ramurile înrudite și conexe nu sunt destul de dezvoltate pentru a atinge stadiul inovațiilor. Problema de bază a Coreii la etapa actuală – păstrarea ritmurilor înalte de creștere și atingerea stadiului inovației.
Danemarca a atins stadiul inovațiilor în anii '60. Firmele și-au obținut renume internațional datorită producerii producției agricole, produselor alimentare, mărfurilor de uz casnic, măsurilor de păstrare a sănătății. Dar acum economia Danemarcei rămâne în urmă de la multe alte țări. Descreșterea motivației, slăbirea puterii de concurență și mărirea influenței statului în economie – sunt doar câteva probleme de bază.
Italia după al II-lea război mondial a făcut un asalt de la stadiul factorilor de producție la stadiul inovațiilor. După ritmurile creșterii economiei, ea a cedat doar Japoniei. Ieșind din război cu o economie distrusă, Italia și-a ridicat-o datorită cererii interne dezvoltate, învierii capacității de a concurenția. Dezvoltarea a așa ramuri ca industria constructoare de mașini și industria de prelucrare a metalelor au dus la „adâncirea“ rapidă a clasterilor. Formarea legăturilor strânse între furnizori, cumpărători și producători au dus la creșterea și perfecționarea rapidă a ramurilor. Creșterea salariilor, ce s-a început în 1969, și înlăturarea regimului de devalorizare a lirei în 1978 au jucat un rol de ridicare a avantajului concurențial pentru multe firme italiene. La începutul anilor '80 economia italiană a intrat în stadiul inovațiilor.
Economia Suediei după cel de-al II-lea război mondial se afla la stadiul inovațiilor. Foarte mult timp economia Suediei depinde de resursele naturale a țării. Însă după război firmele suedeze, au depășit această etapă, atingând avantajul concurențial în așa ramuri ca constructoare de mașini, special transporturi ce au întărit clasterile deja existente. Nivelul de viață a început să crească considerabil. Creșterea cererii interne, legăturile strânse între ramuri și nivelul înalt al calității forței de muncă au influențat creșterea de mai departe a economiei. Investițiile în ramurile de ocrotire a sănătății și în alte ramuri importante au dus la formarea cererii dezvoltate la producția nouă. În ultimii zeci de ani Suedia nu numai că și-a păstrat dar și și-a întărit pozițiile în multe din ramurile sale tradiționale.
Crește rolul industriei prelucrătoare. Însă există pericolul descreșterii economiei din cauza diferitor factori ca: politica periodică de devalorizare, numărul limitat al ramurilor noi-apărute, sectorul larg al statului, ce utilizează forța de muncă calificată, în timp ce firmele private în căutarea ei își îndreaptă afacerile peste hotare.
Japonia a devenit sensația principală după cel de-al II-lea război mondial. Ea a intrat în această perioadă, aflându-se la stadiul factorilor, avantajul ei concurențial se baza pe forța de muncă relativ ieftină. Însă, Japonia a atins destul de repede stadiul investițiilor, dobândind succes în așa ramuri, ca construcția navelor, industria metalurgică și radio, producerea automobilelor și a șinelor. Obținerea activă a tehnologiilor străine, investirea de capital în tehnică modernă, și plus concurența dură, fiind unite cu forța de muncă ieftină, i-au asigurat avantajul în concurența de prețuri pentru aceste ramuri. Exportul de către firmele japoneze se făcea după aprovizionarea destulă a pieței domestice. Formarea de condiții pentru creșterea cererii interne a dus la dezvoltarea rapidă a economiei. Japonia a atins stadiul inovațiilor la sfârșitul anilor '70. Starea factorilor prelungea să se îmbunătățească rapid. Investițiile mari de capital în economia țării au adus la crearea firmelor noi în ramurile înrudite și conexe. Din 1978 venitul cel mai înalt din export se menține în industria constructoare de mașini și în specializarea diferitor tipuri de mărfuri. Viteza dezvoltării economiei Japoniei nu are semeni în istoria modernă. Spre sfârșitul anilor '80 ritmurile dezvoltării economiei se măresc datorită schimbării politicii statale și strategiei firmelor ceea ce a dus la creșterea valorii yenului. Firmele japoneze s-au manifestat ca lideri în domeniul tehnologiei.
Elveția, Germania și SUA au atins după al II-lea război mondial nivelul înalt al bunăstării al națiunii, mult timp aflându-se în stadiul inovațiilor. Economia fiecărei din aceste țări, deși în ritmuri diferite, în timpul de față prezintă simptomele de a trece la stadiul bogăției. Începând cu 1978 poziția internațională în cauză a acestor țări, se manifestă progresul tehnico-științific, mai degrabă slăbește, decât se întărește. Dacă această tendință se va păstra în continuare, atunci va avea loc scăderea nivelului de viață.
Marea Britanie de acum timp de 10 ani se află în stadiul bogăției. În rezultatul încetinirii creșterii economiei nivelul de viață în țară de acum de zeci de ani prelungește să descrească în comparație cu alte țări dezvoltate. Deși cum este specific pentru etapa bogăției, în Marea Britanie există o mulțime de oameni bogați și deci unele din sectoarele economiei înfloresc, deși în general țara a rămas în urma altor. Majoritatea ramurilor concurente sunt legate de bogăția adunată în trecut, odihnă, distracții, producerii producției de serii mari sau conducerea cu bogăția. Aici intră producerea țigărilor și a băuturii „Wiski“, mărfurilor de colecție, plăcilor, filmelor, cărților, mobilei, vestimentației, și de asemenea acordarea diferitor servicii financiare și de afacere. Marea parte a exportului Mr. Britanie îl constituie, rezultatul exploatării bogățiilor naturale a țării, în general rezerve de petrol și gaz. Economia Mr. Britanii servește drept exemplu cum în stadiul bogăției are loc mișcarea economiei. Pierderea poziției unei ramuri duce la micșorarea avantajului concurențial în altele. Crește șomajul. Micșorarea veniturilor statale mărește concentrarea bugetului, ce duce la reducerea cheltuielilor pentru învățătură, cercetări științifice și elaborarea infrastructurii. Micșorarea venitului național se manifestă negativ asupra cererii interne, deci cererea la produsele de lux își păstrează poziția.
În ultimii ani în Mr. Britanie s-a observat o înviorare a economiei și creșterea ritmurilor ramurilor de producție, ce încă nu dă dovadă că succesul va fi pe o perioadă îndelungată și economia britanică va ieși din stadiul bogăției. O mare importanță pentru economia Mr. Britanii la momentul actual o are creșterea în continuu a forței de muncă necalificate, inexistența cererii interne la producția unor ramuri și concurența slabă. Este nevoie de zeci de ani, pentru a mișca din loc și a întoarce economia, înghețată în stadiul bogăției.
CAPITOLUL III. DECIZII DE ASIGURARE A COMPETITIVITĂȚII ECONOMIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Procesul de tranziție la economia de piață în Republica Moldova se caracterizează printr-o pronunțată instabilitate economică și socială, o evoluție dezordonată a cererii, ofertei și prețurilor, ceea ce face dificilă cercetarea și explicarea trăsăturilor pieței interne în această perioadă. Cu toate acestea experiența țărilor Europei Centrale și de Est, a țărilor din C. S. I., a demonstrat că în primii ani ai perioadei de tranziții toate au întâmpinat un șir de probleme comune specifice și pentru Republica Moldova.
Deși tranziția cere mai puțină implicare a guvernului în economie, în acest context un rol important îi revine statului în asigurarea condițiilor necesare creării unui mediu concurențial prin elaborarea și adoptarea unor reglementări legislative în domeniul protejării concurenței care, pe lângă sancționarea practicilor anticoncurențiale, împiedicarea folosirii abuzive a unei poziții dominante, ar prevedea, într-o măsură și mai mare, susținerea creării și funcționării întreprinderilor noi, să asigure întreprinderilor acea dimensiune, care le-ar permite obținerea competitivității pe piața internă și internațională.
Odată cu obținerea independenței economice și politice, intențiile de integrare în economia mondială, Republica Moldova se include în concurența națiunilor. În acest context, a avut o importanță destul de mare, de a stabili direcțiile posibile de asigurare a competitivității economiei naționale a Republicii Moldova reieșind din opiniile și părerile unor persoane cu funcții de răspundere la nivel macroeconomic, specialiști în materie. În acest scop a fost realizată o anchetă pe un eșantion de peste 50 respondenți din rândul specialiștilor de la Ministerele Economiei și Reformelor, Industriei și Comerțului, Privatizării, Relațiilor Externe, Banca Națională, Agenția de Restructurare a întreprinderilor, catedre de profil de la instituții superioare de învățământ.
Folosind metoda ordonării rangurilor au fost calculați coeficienții de ponderabilitate a factorilor respectivi, rezultatele fiind prezentate în desenul nr. 3.1.
Desenul nr. 1. Ponderabilitatea factorilor de asigurare a competitivității naționale.
Așa deci, ca orientare generală a activității agenților economici ar putea fi considerată îmbunătățirea calității și diversificarea produselor. Aceasta solicită organizarea și desfășurarea activității agenților economici pe baza principiilor de marketing. Putem constata că în perioada actuală, în cadrul întreprinderilor producătoare accentul principal este pus pe aplicarea unor activități de marketing pasiv, determinate de deplasarea bunurilor din sfera de producție în sfera de consum și organizarea procesului de schimb. În mare măsură se comercializează ceea ce se produce și nu se produce, ceea ce se poate vinde.
Gradul înalt de uzură fizică și morală a majorității utilajelor, precum și rămânerea în urmă a industriei noastre față de cea a țărilor dezvoltate sub aspect tehnologic determină necesitatea retehnologizării întreprinderilor, asigurarea lor cu tehnologii și utilaje moderne. Acestea și alte măsuri (ridicarea productivității muncii, micșorarea costului creditelor bancare …) ar contribui la reducerea costurilor de producție – factor foarte important al competitivității produselor, îndeosebi pe piața externă.
Referitor la implicarea statului în menținerea unui mediu concurențial adecvat, reieșind din specificul pieței interne a Republicii Moldova (în primul rând, potențialul scăzut de absorbție) și lipsa unei practici de luptă concurențială, se consideră că este necesară o debarasare de dogmele concurenței pure. Aceasta trebuie de luat în considerație, în primul rând, atunci când se analizează problema dimensiunii optime a întreprinderii și a rolului pe care îl poate juca statul. Rolul trebuie să asigure susținerea și stimularea intențiilor de colaborare și cooperare a întreprinderilor din sectoarele prioritare ale economiei naționale care determină potențialul științific și de producere a țării, nivelul de competitivitate pe piața externă. Tendința de integrare economică la nivel european și mondial solicită noi metode și mijloace de asigurare a unei economii concurențiale, diferite de cele stabilite în secolul XIX și XX.
Desenul nr. 2. Cauzele nivelului scăzut de dezvoltare a mediului concurențial în Republica Moldova și de implicare a producătorilor autohtoni în concurența internă și internațională.
În condițiile în care economia Republicii Moldova până la obținerea independenței economice și politice se caracterizează prin dezvoltarea excesivă a unor sectoare, în timp ce altele au fost drastic reprimate, energo-intensivitatea în unele cazuri fiind de câteva ori mai mare decât în economiile de piață, se impune o reformă a structurilor de bază ale economiei și orientarea corectă a profilului fiecărei întreprinderi, ținându-se cont atât de resursele naturale de care dispunem, cât și de situația demografică și ecologică. În acest scop în ancheta realizată respondenților li s-a propus să ierarhizeze principalele ramuri și sectoare ale economiei naționale capabile să producă produse competitive pe piața mondială. Din rezultatele prezentate în des. Nr. 3 observăm că o ponderabilitate mai mare a obținut industria vinicolă (coeficientul de ponderabilitate x 100 constituind 21,7), industria alimentară (15,1), industria ușoară (13,2), industria de parfumerie și cosmetică (10,6).
După cum observăm, atenția principală ar putea fi acordată ramurilor industriale producătoare de mărfuri de larg consum, inclusiv celor tradiționale pentru Republica Moldova și pentru care baza de materii prime este asigurată de agricultură. Aici însă trebuie să fie luat în considerație faptul că avantajele concurențiale bazate pe resurse sunt puțin protejate, o importanță foarte mare având eficiența cu care ele sunt folosite.
Considerăm că în această prioritate ar putea fi acordată de asemenea și întreprinderilor din subramura industriei electronice, în primul rând, de asamblare a aparatelor electronice, care, pe lângă o valorificare superioară a resurselor umane de care dispunem și a unui număr destul de impunător de întreprinderi care astăzi staționează, ar constitui și un factor de dezvoltare a progresului tehnico-științific. Prezintă interes și industria producătoare de mașini agricole, produsele căreia pot fi competitive atât pe piața internă, cât și externă.
Desenul nr. 3. Ramurile economiei naționale capabile de a participa în concurența internațională (conform opiniilor specialiștilor la nivel macroeconomic)
Crearea avantajelor competitive atât la nivelul sectorului industrial, cât și la nivel național și internațional solicită aplicarea unor strategii adecvate. În condițiile în care știința și practica mondială au acumulat un număr considerabil de modele de competitivitate devine importantă selectarea efectivă a strategiilor.
Printre principalele strategii de asigurare a competitivității economiei naționale a Republicii Moldova s-au dovedit a fi:
strategia majorării calității produselor,
strategia investirii în sfera productivă,
strategia majorării eficienței producerii,
strategia liberalizării și stimulării comerțului exterior.
Pentru întreprinderi sau orice organizație care urmărește să se dezvolte în condițiile unui mediu concurențial, un postulat modern atestă că acestea nu pot fi competitive și nu pot înregistra performanțe înalte decât dacă chiar salariații se mobilizează și se implică zilnic și activ în activitățile desfășurate. Pentru aceasta trebuie ca aceștia să adere liber și fără constrângeri la obiectivele, valorile și cultura întreprinderii ce depind de strategia pusă în aplicare.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Teoriile Competitivitatii. Continutul Si Evaluarea Competitivitatii (ID: 158518)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.