Teorii Sociologice Contemporan The Homecomer Emigrantul Roman Revenit Acasa

Conform dicționarului „Blackwell” de Sociologie, fenomenologia sociologică reprezintă studiul conexiunii dintre conștiința umană și viața socială, dintre configurarea vieții sociale, pe de o parte și modul în care oamenii o percep, gândesc și vorbesc despre ea, pe de altă parte(…) și are la bază ideea construirii sociale a realității, prin interacțiunea între oameni care folosesc simboluri spre a se interpreta unii pe alții și a atribui semnificații percepțiilor și experienței lor de viață”.

Lazăr Vlăsceanu în „Introducere în metodologia cercetării sociologice” (2008) consideră fenomenologia sociologică o „sinteză contemporană a sociologiei interpretative preconizată de Max Weber la începutul sex. XX, a metodei fenomenologice dezvoltate de E. Husserl și a unor teze teoretice avansate de H. Mead sau de interacționismul simbolic de mai târziu”.

Conform studiului „Fenomenologia în Sociologie”, este „studiul vieții sociale și al proceselor prin care oamenii își experimentează și își înțeleg realitățile individuale și colective”.

În fundamentarea acestei orientări, de maximă importanță a fost activitatea sociologului Alfred Schutz. El a elaborat o fenomenologie a vieții sociale, în care obiectul de studiu este „realitatea vieții cotidiene”. Admirator al sociologiei weberiene, A. Schutz cultiva temele ei principale (necesitatea ca științele sociale să descopere sensul subiectiv al acțiunii, folosindu-se de fapte verificate empiric și elaborând tipuri ideale), pe tărâmul filosofiei fenomenologice a lui Husserl. Puternic infuențat și de Henri Bergson și William James, Schutz a considerat că înțelegerea vieții cotidiene este unicul mod în care o știință socială este posibilă: „Știința care vrea să interpreteze să să explice acțiunea umană, trebuie să înceapă cu o descriere a structurilor fundamentale, a ceea ce este pre-științific, a realității care pare de la sine înțeleasă. Această realitate este viața socială cotidiană.

The homecomer-șocul trăit de emigrantul român revenit acasă

În articolul publicat de A.Schutz în 1945 în „The American Journal of Sociology”, „the homecomer” este soldatul revenit acasă de pe front, la sfârșitul războiului. La fel de bine însă, „the homecomer” este și emigrantul român revenit acasă, după un timp îndelungat petrecut în străinătate. Emigrația a devenit în ultimii ani un fenomen și în România, sub influența unor factor stimulativi sau favorizanți, mai ales de natură economică, dar și profesională, personală sau care țin de discriminare de orice tip. Presa scrisă din România, audio-vizualul, viața cotidiană abundă de știri și informații despre acești „reveniți acasă”, mai ales în perioadele de concedii sau sărbători. Aflăm despre cozile din vămi, despre ce au adus sau ce duc cu ei la plecare, despre ce-și doresc să mănânce, despre cum petrec acasă sau în străinătate, despre părerea lor referitoare la drumurile, birocrația sau politica din România. Dar, la fel de important ca ceea ce spun și fac acești oameni, este ce înțelegem din asta și felul în care interpretăm, inclusiv ceea ce nu spun sau ceea ce nu fac (sau nu mai fac) ei.

Ca și Ulise, revenit în patria sa, insula Ithaca, ei au devenit „înțelepți la lucruri”, în sensul că au trăit experiențe noi, au adoptat alte obiceiuri, au încercat (și poate au reușit) să se integreze într-o altă cultură, au cunoscut alți oameni. Dar, tot ca Ulise, la revenirea „acasă, mulți trăiesc un șoc, provocat de discrepanța dintre ceea ce memoria lor a păstrat despre „acasă” și sentimentul că ceea ce au găsit la întoarcere pare necunoscut, neobișnuit, ciudat. Absența îndelungată nu este singurul motiv. Un alt motiv este acela că pentru orice ființă umană, lumea în care ea trăiește, acționează și gândește, are o semnificație specifică. Emigrantul, ca orice om, interpretează lumea și își organizează experiențele, pe baza cunoașterii pe care o are despre el și despre ceilalți. Semnificațiile date de el lumii, îl determină să acționeze într-un anume fel și îi vizează comportamentul. În lunile sau anii de absență, pentru emigrant, noțiunea „acasă” a avut o semnificație specifică pe care, deseori, nu o mai regăsește când revine din străinătate. Întors acasă, el vede lumea „cu alți ochi”. Și asta, pentru că orice interpretare a lumii este dependentă de „situația biografică determinată” în care se află individul într-un anume moment al vieții sale. Deseori, și mai ales la început, emigrantul revenit acasă, se simte ca într-o țară străină, un străin printre străini. Situația celui revenit acasă este însă diferită și, poate, mai complexă decât a unui străin. Străinul știe că se află într-un loc și într-un grup care nu este al lui și nici nu i-a aparținut niciodată. Știe că se găsește într-o lume necunoscută, organizată diferit de cea din care vine el, greu de înțeles. Străinul se așteaptă să anticipeze, într-o măsură mai mare sau mai mică, ce va găsi acolo și speră că va fi acceptat și se va integra. Emigrantul revenit acasă însă, se așteaptă să găsească ceva despre care are (crede el), cunoștințe vaste și despre care și-a construit un univers de semnificații. Așa că recurge la amintirile din trecut. Dar el nu mai este același cu cel care a înmagazinat aceste amintiri, cu cel care a dat anumite semnificații, cu cel care a creeat acest univers de semnificații specifice. De aici și șocul trăit și de Ulise și descris de Homer în „Odiseea”.

Orice obiect exterior, există întotdeauna pentru un anumit subiect, acesta conferindu-i un anume sens și o anumită semnificație. Actorii sociali acționează în funcție de acest sens și această semnificație. Așa că se pune întrebarea: ce înseamnă „acasă” pentru un emigrant? Pentru cei mai mulți, „acasă” este punctul de pornire dar și punctul terminus, este locul de unde vin și unde intenționează să se întoarcă. Noțiunea „acasă” are un caracter simbolic. Ea înseamnă lucruri diferite, pentru persoane diferite. Înseamnă familie, prieteni, anumite obiceiuri, un fel anume de viață, formată din mici dar importante elemente. Interviurile și reportajele despre emigranții români, dar și discuțiile obișnuite cu ei, relevă faptul că lucrurile care le lipsesc cel mai mult în străinătate și pe care ei le asociază noțiunii „acasă” sunt familia, mâncarea tradițională și muzica românească. Dar, noțiunii „acasă” i se asociază și alte semnificații. Un emigrant român care muncește la Milano, a asociat noțiunea „acasă” cu zgomotele din curtea casei părintești (cântatul cocoșului, lătratul câinelui, etc.). Altul, cu mirosul de iarbă udă sau de cozonaci. Pentru altul, „acasă” înseamnă și întâlnirile întâmplătoare, pe stradă sau în magazinele de cartier, cu prieteni sau cunoscuți, sau gustul special al apei potabile. Este vorba despre lucruri care, probabil nu erau la fel de apreciate și de importante atunci când se aflau la îndemână. La depărtare, ele au căpătat altă valoare, fiind „lucruri de acasă”. Prin aceste semnificații asociate noțiunii „acasă”, se explică poate și deschiderea unui mare număr de magazine cu produse alimentare românești în străinătate, concertele date de cântăreți români pentru cei din diaspora, ca și conținutul bagajelor celor care se întorc la muncă în străinătate, după concedii. Pentru emigrant, toate semnifică „bucăți din acasă”.

Nu putem vorbi despre semnificațiile noțiunii „acasă” fără a ne referi și la foarte cunoscuta expresie „a te simți acasă”, adică a te simți într-un anumit fel, specific, nemaiîntâlnit în altă parte. Și pentru un emigrant, „acasă” este un univers de semnificații deja fixate în obișnuințe, cutume, tradiții. Viața acasă urmează un șir de reguli și o rutină și este marcată de un set de tradiții și obiceiuri. Cele mai multe dintre problemele zilnice, pot fi rezolvate urmând aceste obiceiuri. Nu este necesar să definești sau să redefinești situații petrecute de atâtea ori, sau să cauți soluții noi la probleme vechi, rezolvate și până acum cu ajutorul acestor obiceiuri. Orice interpretare a lumii, are la bază o rezervă de cunoștințe disponibile, constituită prin sedimentarea experiențelor trecute, personale sau ale celorlați și care funcționează ca schemă de referință pentru experiențele actuale. Aceasta face ca omul să acționeze în interiorul unui „orizont familiar și organizat”. De exemplu, omul este obișnuit ca acasă, în cazul unui anumit tip de situație, să acționeze într-un anumit fel, să comunicte într-un fel anume cu o persoană anume, să aplice anumite reguli în anumite situații etc. Altfel spus, subiectul raportează activitatea în curs, la un tip de activitate construit pe baza experienței anterioare și atașează acestei activități, tipuri de persoane corespunzătoare. De multe ori însă, după o îndelungată absență, emigrantul constată că situațiile, modul de rezolvare a unor conflicte, tipul de comunicare interumană și chiar reacția celorlați, nu se mai încadrează în schema lui de referință. Și atunci nu se mai simte „acasă”. Explicația constă în faptul că lipsind vreme îndelungată de acasă, emigrantul trăiește, oarecum, în altă dimensiune socială. Pentru el, viața de acasă devine amintire, persoanele și relațiile capătă caracterul unor tipuri principale, încadrate într-o schemă, un model, un sistem de semnificații. Dar această structură de semnificații, este deformată la rândul ei. La distanță, alte lucruri devin importante, vechile experiențe sunt reevaluate, oamenii trăiesc experiențe noi, inaccesibile celor de acasă. Sistemul de semnificații se schimbă, în grade diferite și pentru cei rămași acasă. Ei își continuă viața cotidiană, după modelul obișnuit, dar și aceasta suferă schimbări mai mari sau mai mici. De exemplu, copiii emigrantului rămași acasă au crescut, au alte scopuri, alte căi prin care vor să le atingă și dau alte semnificații oamenilor și situațiilor, decât cele pe care le dădeau în trecut. Altfel spus, când revine acasă emigrantul constată că „acasă” nu mai înseamnă același lucru cu ceea ce însemna la momentul plecării. Dar nici el nu mai este același cu cel care a plecat, nici pentru el însuși, nici pentru cei care îl așteaptă acasă. La rândul lor, nici de acasă nu mai sunt la fel . Nu întâmplător s-a spus „a pleca, înseamnă a muri puțin”. În aceeași schemă sau structură de semnificații, se încadrează și ideea celui plecat departe că, în principiu, el „știe” ce fac cei acasă, din ce motiv o fac sau de ce o fac într-un anumit moment și că el îi înțelege pe ei, așa cum și el este obiect al înțelegerii pentru ei. Dar, cu siguranță, lucrurile nu mai stau așa când nu mai există ceea ce Schutz numește „relația noi”. Într-o „relație noi”, oamenii au spațiul și timpul în comun și își interpretează nu doar propriul rol, ci și pe al celorlalți, în sensul că îl cunosc și îl înțeleg. Observă imediat expresia feței și gesturile celorlați, pe care le interpretează într-un anume fel, putând astfel să-și controleze și să-și modifice propriile acțiuni și efectele lor, după reacția celorlalți. Viața celorlalți devine astfel, o parte a propriei autobiografii, un element al istoriei personale. Într-o „relație noi”, oamenii pot anticipa acțiunile celorlalți, ca și reacția lor. Astfel, își pot planifica viitorul. Chiar și când apar abateri de la rutina zilnică, într-o „relație noi”, totul se gestionează într-un stil specific, stabilit în timp. Paradoxal, și pentru situațiile excepționale, există un fel anume de rutină. În cazul emigranților, acest tip de „relație noi” se rupe, cel puțin temporar. De aceea, la revenirea acasă, apare dificultatea pentru emigrant de a reveni la rutină și la relația obișnuită cu oamenii și lucrurile.

Un alt obstacol în restabilirea „relației noi” este discrepanța dintre semnificațiile date unor experiențe de către cei rămași acasă și de către cel revenit. Emigrantul trăiește în străinătate, o serie de experiențe care le sunt străine celor rămași acasă. Emigrantul suferă, într-un fel, un dublu șoc: ca „homecomer” nu recunoaște lumea lăsată în urmă și ca „stranger”, se luptă să fie acceptat și să se integreze într-o altă lume. În unele state, oamenii și-au creeat o imagine stereotip negativa despre emigranții din România, pe care i-au asociat cu criminalitate și sărăcia. Pentru o parte a populației autohtone, există teama că noii veniți le vor dilua cultura și le vor strica morala. Ca urmare emigrantul român trăiește deseori experiențe în care se confruntă cu prejudecăți, intoleranță, discriminare, xenofobie sau chiar rasism. Când revine acasă, constată că nici cei mai bine voitori nu înțeleg aceste experiențe. La rândul lor, și cei de acasă și-au creeat imagini stereotip despre viața în străinătate și se află sub influența unor concepții prestabilite, legate de aceasta. Deseori, revenit acasă emigrantul român nici nu relatează experiențele negative. Mai mult chiar, alimentează el însuși stereotipiile create de ceilalți, de exemplu cele legate de salariile mari din străinătate raportate la cele din România, evitând să prezinte și „jumătatea goală a paharului”.

În concluzie „the homecomer”, emigrantul revenit acasă, este altul decât cel care a plecat. Experiențele din trecut au în prezenz alte înțelesuri și ceea ce aparține trecutului, nu va putea niciodată fi transpus în prezent, la fel cum a fost. Ceea ce se pune aici in discuție, este faptul că timpul interior este ireversibil. Într-adevăr „a pleca înseamnă a muri puțin”.

„Lebenswelt” („lumea-viață”, lumea vieții cotidiene)

Pentru Schutz, obiectul sociologiei este realitatea socială înțeleasă ca lumea vieții cotidiene. Această lume este experimentată de actorii sociali obișnuiți, ca lume a semnificațiilor, comună tuturor, intersubiectivă, culturală și naturală, care presupune comunicare și limbaj.

În studiul „Common-Sense and Scietific Interpretation of Human Action”, publicat în 1953 în revista „Philosophy and Phenomenological Research”, Schutz afirmă că rolul sociologului este să înțeleagă cum dau oamenii sens propriilor vieți. Pentru asta, sociologul trebuie să observe viața personală a oamenilor și obiectele culturale create în activitatea practică. Lumea socială are o semnificație specială și o structură relevantă pentru ființele umane care acționează, gândesc și trăiesc în ea. Aceste persoane sunt înzestrate cu o cunoaștere comună despre ele și lumea în care trăiesc. Altfel spus, „printr-o serie de constructe empirice, oamenii au pre-selectat și pre-interpretat această lume, pe care ei au trăit-o ca realitate a vieții lor zilnice. Tocmai aceste obiecte gândite ale lor sunt cele care determină comportamentul, motivându-l”. Studiind lumea semnificațiilor pe care „obiectele” le au pentru actorii obișnuiți, sociologia pornește de la această cunoaștere comună, de la modul în care actorul însuși înțelege lumea în care trăiește.

„În viața cotidiană și urmând simțul lor comun, oamenii iau cunoștință de aceste diferite dimensiuni ale vieții sociale în care trăiesc (…) Cunoașterea comună a vieții cotidiene ne permite totuși să ieșim basma curată în relația cu semenii, cu obiectele culturale, cu instituțiile sociale, pe scurt, cu realitatea socială”.

Schutz pornește astfel de la premisele unei sociologii interpretative orientate către actorul individual și apoi extinde analiza, îndepărtându-se de „unicitatea” individului uman, concret, subiectiv, purtător și manipulator de semnificații și simboluri. El își propune să pătrundă „dincolo de aparențe”, la „rădăcinile” fenomenelor sociale. Pentru a înțelege sensul acțiunii sociale, trebuie să o raportăm la agenții săi, adică la actorii sociali, cu scopul de a releva fenomenologic rețeaua de intenționalități.

Lumea socială a vieții cotidiene este o lume direct intersubiectivă, o lume în care „eul” se află într-o continuă și indestructibilă relație naturală cu un „Altul”. În același studiu, Schutz afirmă:

„…este o lume a intersubiectivității, deoarece cunoașterea pe care noi o deținem este socializată în diferite feluri. Mai mult, lumea socială este experimentată de la început ca lume care are un sens (…). În principiu, noi „știm” ce face celălalt, din ce motive o face, de ce o face într-un anumit moment și în anumite circumstanțe. Aceasta înseamnă că noi experimentăm acțiune semenilor noștri, prin motivele și scopurile ei. În acest fel, noi experimentăm obiectele culturale prin acțiunea umană al cărei rezultat sunt”.

Fenomenologia sociologică-aspecte metodologice

Fenomenologia sociologică este o orientare metodologică interpretativă, care afirmă unicitatea universului de referință al cercetării sociale. În concepția lui Schutz, pentru a fi o știință pe deplin legitimă, sociologia nu are nevoie să imite științele naturii, folosindu-i instrumentele și metodele, ci trebuie să-și construiască propriile instrumente și metode. Schutz postulează nevoie unei continuități între cunoașterea comună și cea științifică. Noțiunile comune sunt considerate „construcții de gradul întâi” iar conceptele sociologice sunt „construcții de gradul al doilea”, edificate pe fundamentul primelor. Cercetătorul operează cu construcțiile de gradul al doilea, respectiv cu construcții (teoretice) despre construcțiile (empirice) care au fost pre-selectate și pre-interpretate de actorii sociali în viața lor cotidiană.

Metoda folosită pentru elaborarea „construcțiilor de gradul al doilea”, este cea propusă de Weber: metoda înțelegerii (Verstehen), adică interpretarea subiectivă a semnificațiilor acțiunii umane. După Schutz, atributul principal al cunoașterii științifice din sociologie trebuie să fie obiectivitatea.

În lucrarea „Introducere în metodologia cercetării sociologice” (2008), Lazăr Vlăsceanu sintetizează concepția lui Schutz privind obiectivitatea, care se realizează prin:

-aplicarea regulilor construcției teoretice specifice oricărei științe empirice și elaborarea de tipuri ideale obiective (în sens weberian), adică de constructe de gradul al doilea, care încorporează ipoteze testabile;

-analistul sau observatorul social se detașează de „situația sa biografică”, de rolurile sale de actor social individual și se implică într-o „situație științifică”, definită în acord cu tehnica generală a muncii științifice;

-demersul de cercetare are o structură specifică: el debutează cu observarea faptelor și evenimentelor asociate acțiunii umane, după care se construiesc teoretic comportamente sau conduite tipice, modele ideale de actori sociali, demersuri structurate de acțiuni, concepte despre acțiunea umană. Acestea sunt „tipuri ideale ale conduitei subiective” (umane) sau „modele ale comportamentului rațional”. După cum afirma și în studiul „Common Sense” (1953), în acest demers este foarte important „postulatul adecvării”: „asigurarea adecvării în așa fel încât fiecare termen dintr-un model științific al acțiunii umane, trebuie să fie astfel construit, încât un act uman manifestat în lumea vieții de un actor individual în felul indicat de constructul tipic, este coprehensibil pentru actorul însuși, ca și pentru partenerii săi, în termenii interpretării comune a vieții cotidiene”.

În acest fel, sociologia trebuie să elaboreze „modele raționale (științifice) ale acțiunilor raționale” și aceste modele trebuie să se refere la acțiuni umane desfășurate în situații concrete, definite de oameni concreți. Acestea sunt „tipuri ideale ale conduitei subiective”, care au ca referință individul uman concret și acțiunile sale, saturate de semnificații subiective.

Semnificația concepției lui A.Schutz pentru științele sociale

Din anii 60 ai secolului trecut, teoriile lui Schutz au atras tot mai mult atenția sociologilor. Unul dintre cei care l-au urmat pe Schutz, a fost H. Garfinkel care, în „Etnomethodology” (1967) a abordat și el problema caracteristicilor vieții cotidiene. Pe linia studiului comunicării cotidiene, s-au situat E.A. Shegloff și H.Sacks care, prin lucrarea din 1955 „Conversational Analysis”, au pus bazele unei răspândite metode de cercetare sociologică de tip calitativ. A.Cicourel în „Cognitive Sociology” (1964), ca și P.L.Berger și Th.Luckmann (1966), au preluat ideea construcției sociale a realității.

Impactul adus de teoriile lui Schutz poate fi regăsit și în studiile de sociologie a limbajului sau a religiei. Termenul de „sociologie fenomenologică” a fost adoptat în anii 70 și se referă la abordările inspirate din teoria lui Schutz. Răspândirea ei a impulsionat dezvoltarea metodelor de cercetare de tip calitativ, care pot oferi date pertinente despre realitatea socială a vieții cotidiene. Aceasta a fost recunoscută ca un mecanisc crucial , în lucrările lui P.Bordieu (1972), A.Giddens (1976), Z.Baumann(1991).

Teoria lui A.Schutz a avut ecou și în alte domenii, cum ar fi filosofia, literatura, geografia socială și științele politice.

Bibliografie

Alfred Schutz. International Encyclopedia of the Social and Behavioral Sciences, (online). Available from:https: https://groups.yahoo.com/neo/groups/TSC2015/files/alte%20texte/

Phenomenology in Sociology. International Encyclopedia of the Social Behavioral Sciences. (online). Available from: https:groups.yahoo.com neo groups TSC 2015 files texte

Schutz, A.(1953)-Common Sense and Scientific Interpretation of Human Action. Philosophie and Phenomenological Research. Vol. 14, No.1 (sept.1953), 1-38 (Online) Available from: https:groups.yahoo.com neo groups TSC 2015 files texte.

-Schutz, A.(1945) The homecomer. The American Journal of Sociology. Vol 50 , No.5 (Mar.1945), 369-376 (online) Available from: https://groups.yahoo.com/neo/groups/TSC2015/files/texte/

Schutz.A(1944) The Stranger. The American Journal of Sociology. Vol 49, No.6 (May,1944) 499-507 (online) Available from: https://groups.yahoo.com/neo/groups/TSC2015/files/alte%20texte/

Vlăsceanu, L.(2008) Introducere în metodologia cercetării sociologice, Iași, Ed.Polirom