Teorii Si Modele In Asistenta Sociala a Persoanelor Adulte cu Handicap

Capitolul. III

Teorii și modele în asistența socială a persoanelor adulte cu handicap

Într-o anumită măsură, categoria persoanelor cu deficiențe era lipsită de „vizibilitate, existau doar două asociații (cea a nevazătorilor și cea a surzilor), iar instituțiile dezvoltate special pentru ele erau de tip „închis”, întrunind caracteristicile celor „totale”, fără legături cu exteriorul.

O caracteristică generală în România, ca și a celorlalte țări foste socialiste constă într-un anumit grad de dezvoltare a securității sociale, în special sub aspectul asigurărilor sociale (al drepturilor legate de muncă), în timp ce sfera asistenței sociale apărea mult îngustată, datorită lipsei sale de legitimitate în raport cu „valorile” promovate de ideologia oficială.

Până în momentul de față, atât problema invalidității, cât și experiența persoanei cu handicap au beneficiat de o prezență redusă în dezbaterile stiințifice și doar medicina și psihologia le-au acordat o importanță specială. Din păcate, așa cum aprecia și M. Oliver (1990) acest fapt în sine s-a dovedit a fi contra productiv, întrucât a consolidat punctele de vedere care susțin că problema handicapului ar fi în esență una de ordin medical, iar experiența persoanelor cu handicap s-ar subsuma unei varietăți de procese de ajustare psihologică.

III. 1. Modelul individual

Abordarea și interpretarea fenomenului complex al handicapului s-a realizat cu precădere din perspectivă a două modele: individual și social, situate într-un raport de opoziție.

Modelul individual a fost până recent adânc înrădăcinat în mentalitatea generală și în conștiința profesională a specialiștilor, fiind preluat în bună măsură din medicina și psihanaliză, domenii din care avea semnificația unui simbol al expertizei, al înaltei specializări.

Modelul individual atribuie problemelor cu care se confruntă persoanele invalide caracterul de consecințe directe ale deficienței lor. Din această perspectivă, sarcina majoră a specialistilor ar fi aceea de a încerca „ajustarea” individului la condițiile unei anumite deficiențe (incapacități), pe de o parte, sub aspectul fizic (prin programe de reabilitare), iar pe de altă parte sub cel psihic (prin programe care ajută individul să facă față limitărilor respective).

Ipoteza implicită a acestui model se referă la faptul că odată cu apariția deficienței se produc afectări nu numai ale organismului, ci și ale sistemului psihic. Diferiți cercetători au studiat etapele prin care trec cei afectați de diferite invalidități:

Șoc- adică acea reacție imediată față de boală, adesea cu manifestări de isterie, psihoză cu halucinații și plâns.

Refuz de a accepta o completă vindecare, restabilirea nu mai este posibilă.

Furie față de cei din jur, activi din punct de vedere fizic și care servesc drept termeni de comparație, în urma căreia devine tot mai evident ceea ce s-a pierdut.

Depresie, ca raspuns mai realist și mai adecvat față de invaliditatea cu caracter sever și permanent.

În ultimii ani, o nouă paradigmă tinde a se afirma tot mai mult cu privire la fenomenul handicapului; este vorba despre modelul social, care aduce o schimbare a concentrării atenției de la limitările fizice ale anumitor indivizi, la modul în care mediul fizic și social împune serii de constrângeri anumitor grupuri sau categorii de persoane.

În perspectiva adeptilor acestui model social, societatea este cea care invalidează persoanele ce prezintă diferite deficiențe fizice, prin impunerea unor așteptări nerealiste față de ele.

III. 2. Modelul social

Modelul social tratează invaliditatea (incapacitatea) ca fiind creată de modul în care locuința a fost proiectată, construită și dotată fără a se ține cont de nevoile specifice ale anumitor indivizi. Prin urmare, numai lipsa de atenție a societății față de respectivele nevoi este cea care determină apariția învalidităților și a tuturor manifestărilor asociate.

Dacă societatea ar fi luat în considerare diferențele dintre indivizi, variabilitatea nevoilor acestora, incapacitățile nu ar mai fi avut condiții pentru a se manifesta; însă societatea operează cu raportări de la standardele impuse ale „normlității”, fapt care pentru persoanele cu diferite dificultăți fizice apare ca o formă de opresiune sociala”.

În acești termeni se pun problemele transportului, locului de muncă, activităților recreaționale, educației, participării la viața comunității etc. Este evident faptul că modelul cu care se operează are influență directă asupra pliticilor sociale, orientând obiectivele și delimitând țintele intervențiilor.

Spre deosebire de modelul medical al dizabilității care percepe handicapul/ dizabilitatea drept un defect individual, și discriminarea și marginalizarea socială a persoanelor cu handicap ca o consecință firească a existenței unor deficiențe fizice, senzoriale, intelectuale sau mintale, Convenția ONU privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități oferă o perspectivă alternativă, care conceptualizează dizabilitatea ca fiind o „patologie a societății”, incapabilă să îi includă pe toți și să se adapteze la diferențe individuale.

Dezvoltat în mișcarea socială a persoanelor cu dizabilități fizice, „modelul social” interpretează dizabilitatea ca fiind „o situație produsă de condiții sociale care, pentru a fi eliminată, necesită: ca nici un aspect, precum veniturile, mobilitatea sau instituțiile, să fie tratat în mod separat; ca persoanele cu dizabilități să preia, cu îndemnul și ajutorul celorlalți, controlul asupra propriilor vieți și că specialiștii, experții și ceilalți care vor să ajute, trebuie să se angajeze să promoveze exercitarea controlului de către persoanele cu dizabilități.

Bazată pe modelul social al dizabilității și elaborată cu sprijinul organizațiilor persoanelor cu dizabilități, Convenția prevede că „ dizabilitatea este un concept în evoluție și că aceasta rezultă din interacțiunea dintre persoanele cu deficiențe și barierele de atitudine și de mediu care împiedică participarea lor deplină și efectivă în societate în condiții de egaliatate cu ceilalți. Convenția revendică o schimbare culturală cu privire la atitudinile și practicile sociale față de dizabilitate și persoanele cu dizabilități, care nu mai sunt percepute drept obiecte de caritate, necesitând tratament medical sau protecție socială, ci reprezintă persoane cu drepturi, care au capacitatea de a lua decizii și de a-și controla viața.

În spațiul românesc au fost implementate câteva modele sociale care vin în sprijinirea persoanelor care au nevoi. Principalele atribuții ale acestor modele sunt:

Identificarea și mobilizarea resurselor;

Susținerea și stimularea creării unui cadru de acțiune favorabil;

Coordonarea celor mai importante activități;

Identificarea problemelor cu care se confruntă persoanele cu handicap;

Medierea între grupuri de interes și cooperarea interinstituțională;

Asistarea actorilor locali;

Alte responsabilități, în funcție de nevoi.

Scopul acestor modele este creșterea calității vieții, facilitarea unui mod de viață fără să pericliteze pe nici unul dintre cei implicați.

Modelul organizării vecinătății. Conform acestui model, cetățenii unei comunități se apropie între ei în scopul ajutorării persoanelor cu nevoi din acea comnunitate. Aspecte ca următoarele pot fundamenta organizarea vecinătății.

Construirea unei structuri representative formate din persoane cu inițiativă, care să identifice nevoile persoanelor cu handicap;

Definirea de sarcini și asumarea lor;

Dezvoltarea de abilități de către membrii comunității în vederea rezolvării sarcinilor asumate;

În vederea realizării îmbunătățirii dorite accentul trebuie pus pe conducerea locală, pe toți membrii comunității, pe toate persoanele din afară care pot aduce îmbunătățiri. Trebuie memorat acel aspect care presupune că toți membrii comunității, de la cei dezavantajați la cei care fac parte din structurile de putere, contribuie la identificarea și rezolvarea problemelor.

În cadrul acestui model rolurile asistentului social sunt cele de facilitator, catalizator, coordonator și învățător al abilităților de rezolvare a problemelor. Se merge pe premisa conform căreia oamenii renunță la interesele lor egoiste în urma apelurilor altruiste.

Modelul organizării de comunități funcționale. Acest model are drept caracteristică concentrarea pe o comunitate funcțională, ci nu pe una geografică. În acest context comunitate funcțională se referă la un grup țintă, persoanele adulte cu handicap fizic în cazul meu. Acest model pledează pentru schimbarea politicilor, comportamentelor și a atitudinilor față de grupul țintă ales, legătura cu problema pentru care militează sau organizează servicii pentru persoanele afectate. Rolurile asistentului social sunt aceleași ca și în etapa anterioară.

Modelul dezvoltării economice și sociale. Acest model organizează structuri de membrii care își dezvoltă capaciatea de a se autoadministra, apoi dezvoltă planuri de progres social. Are drept scop îmbunătățirea calității vieții, iar asistentul social devine un facilitator care asistă grupul în proces de organizare.

Modelul planificării sociale. Această etapă presupune schimbarea comunității într-un mediu complex, fapt realizabil cu ajutorul unor profesioniști.

Modelul: legătura cu comunitatea în dezvoltarea de programe. Acest model are drept obiectiv implementarea sau îmbunătățirea unui serviciu de care are nevoie un anumit grup. La acest nivel sunt vizați atât beneficiarii, cât și finanțatorii. Pe parcursul desfășurării programului asistentul social pendulează, doar astfel el se poate convinge că au fost atinse scopurile pentru care a fost înființat serviciul.

Modelul coalițiilor. De cele mai multe ori un singur grup nu poate obține o schimbare, motiv pentru care realizează coaliții cu alte grupuri: în aceste condiții grupurile care sunt membre ale aceleași coaliții își îmbină resursele și lucrează împreună pentru a-și atinge scopurile propuse.

Din pricina faptului că organizațiile luptă să rămână autonome în timp ce încearcă să lucreze împreună, cele mai multe coaliții sunt caracterizate de o tensiune dinamică. ONG-urile se organizează cu destul de mult succes în coaliții care caută să promoveze o imagine pozitivă sau care încearcă să influențeze legislativul în adoptarea unor legi în favoarea lor.

Pentru asistentul social acest model include rolurile de lider în construirea și menținerea coaliției, mediator și negociator, în încercarea de a menține un echilibru între tensiunile din cadrul coaliției și rolurile de lider, în a menține coaliția centrată asupra scopului urmărit. Coalițiile pot fi: ad-hoc (organizate cu un anumit scop, iar când acesta este atins coaliția se desființiază), semi-permanente sau permanente.

Modelul politicilor sociale și acțiunilor sociale. Punctul de pornire al acestui model îl constituia certiudinea că există un segment de populație dezavantajat, adesea oprimat care trebuie să fie organizat, poate în alianță cu alte segmente, astfel încât să facă presiuni asupra structurilor de putere pentru a obține mai multe resurse sau pentru a fi tratat mai în concordanță cu democrația sau dreptatea. Rolurile asistentului social le include pe cele de avocat, agitator, activist, partizan și negociator.

Modelul mișcărilor sociale. O mișcare socială este sinonimă cu un efort organizat, implicând de obicei mai mulți oameni care reprezintă un larg segment al populației, de a schimba o lege, politică socială sau normă socială.

Deși idea de mișcare socială sugerează informalitatea sau spontaneitate, organizațiile au un rol important în existența lor. Mobilizarea participanților are mult de câștigat de pe urma preexistenței unor organizații ale căror resurse de comunicare și de leadership pot fi folosite.

Realizarea obiectivelor mișcării sociale solicită un important efort organizațional. Aproape întotdeauna acestea se realizează în cadrul unor structuri formale, adaptate la nevoile mișcării sau create special pentru acestea, materializate în ONG-uri. Acestea preiau sarcini sistematice precum strângerea fondurilor și stabilizează resursele de infrastructură minimale.

Organizarea mișcărilor sociale pot fi înființate de jos în sus, prin înițiativa activiștilor, ori de sus în jos, caz în care o instanță exterioară ajută la stimularea împlicării potențialilor activiști. Rolurile asistentului social pot fi de avocat, consultant, cercetător, purtători de cuvânt, de cele mai multe ori au fost implicați în mișcările sociale ca voluntari sau organizatori.

III. 3. Psihanaliza

Psihanaliza este una dintre teoriile cu puternic impact asupra tuturor tipurilor de relații de ajutor, cu cea mai mare influență asupra asistenței sociale dintre teoriile privind personalitatea umană. A fost introdusă de Sigmund Freud, medic psihiatru vienez și dezvoltată ulterior de Carl Jund, Alfred Adler și alții. Freud a pornit de la observația că în trecutul comportamentului uman se ascund motivații necunoscute observatorului dar și persoanei însuși. Într-o perioadă în care cauzele problemelor psihice erau căutate primordial în factori de natură fiziologică, Freud a susținut principiul determinismului psihologic, în explicarea simtomatologiei nevrotice.

Freud a elaborat teoria dezvoltării psihosexuale, fundamentată pentru înțelegerea dinamicii dezvoltării psihice. Conform acestei teorii, individul este o ființă dominată de instincte, de principiul plăcerii.

În cadrul relațiilor și în general cu cerințele sociale , prin interiorizarea interdicțiilor, individul va reuși să își amane nevoile, respectiv să le transforme astfel ca ele să fie acceptabile social.

Sinele- reprezintă structura primitiv-instinctuală a omului care cuprinde dorințe și motivații inconștiente. Tinde la satisfacții imediate și la reducerea stărilor de tensiune datorate amânării satisfacerii trebuințelor.

Eu-l – are ca sarcină principală adaptarea la realitate, se orientează conștient, prin intermediul unor procese cum ar fi: gândirea, percepția etc.

Supra-eul – este structura care cuprinde perceptele morale și valorile sociale dupa care se conduce persoana, așteptările sale de la sine însuși, idealurile spre a căror realizare tinde, acestea fiind interiorizate prin intermediul părinților, al educației și culturii.

În domeniul asistenței sociale valoarea concepției psihanalitice este exprimată în primul rând prin explicarea pe care o dă dificultăților de adaptare la normele societății, al doilea rând, psihanaliza a oferit asistenței sociale o metodă de intervenție în vederea tratamentului pacienților, metodă care în final conduce la îmbunătățirea sănătății lor mentale, astfel adaptarea lor socială pote fi mai ușor de relizat.

Primul domeniu al asistenței sociale în care concepția psihanalitică a prins rădăcini a fost cel al psihiatriei, domeniu în care asistenții sociali clinicieni s-au format în spriijinul întelegerii trecutului pacientului și al traumelor suferite de acesta în copilărie. Ulterior, modelul a fost extins și în afara clienților de psihiatrie și a devenit pentru o perioadă dominat în munca socială individual cu persoanele asiatice. Datorită puternicelor influențe ale psihanalizei, asistența socială oferită acestor persoane, poartă și astăzi numele de asistență socială clinică. În cazul acestui model, asistentul social își pune cunoștinnțele profesionale în slujba cunoașterii cazului, considerat ca suferind de o boală a cărui diagnostic trebuie stabilit, în urma căruia se poate găsi tratamentul corespunzător.

Austin diferențiază trei forme ale psihterapiei:

Psihoterapia psihanalitică- tinde spre o profundă restructurare a personalității pacientului;

Terapia de nivel intermediar – recurge parțial la metodele de cunoaștere de tip analitic, interpretativ și al cărei scop este introducerea unor schimbări în reacțiile emoționale ale pacientului, prin metode emotional-corective care își au sursa în relația terapeutică;

Terapia suportivă (de sprijin) – principalele metode folosite sunt, consilierea și reducerea anxietății prin ridicarea stimei de sine a pacientului.

III. 4. Teoria Eului

Colaboratorii lui S. Freud au susținut rolulu eului în adaptarea la cerințele vieții sociale. În condiții normale de sănătate mentală, funcțiile psihice sunt independente de impulsurile instinctual și asigură adaptarea la mediu. Semnificația acestui grup de modele pentru asistența socială constă în descrierea funcțiilor adaptative ale Eului, a etapelor de dezvoltare ale acestuia în funcție de influențele externe ca și descrierea unor tehnici concrete de intervenție. Goldstein a descries următoarele tehnici ce pot fi folosite în munca clinică în asistența socială:

Consilierea

Oferirea de sprijin, prin intermediul încurajării, acceptării, înțelegerii

Exteriorizarea, exprimarea sentimentelor clientului, prin intermediul limbajului verbal și încurajare

Concentrarea pe situația prezentă a clientului și acordarea de ajutor, în vederea înțelegerii mai bune a propriei situații; analiza rațională a aventajelor și dezavantajelor situației problematice.

Stimularea autocunoașterii, reflectarea reacțiilor de apărare, a comportamentelor iraționale ale persoanei și ajutarea acesteia să-și interpreteze propriile reacții

Ajutarea clientului să înțeleagă rădăcinile propriului comportament din prezent prin întelegerea semnificației evenimentelor din trecutul său.

III. 5. Teoria centrată pe client

Carl Roger a fost cel care a înfăptuit această teorie, și a reușit să depășească viziunea academică privind ajutorul pe plan psihologic și să devină un bun practician. Din perspective lui Rogers, asistentul social, medical, cadrul didactic sunt persoane care au menirea de a construi relații de ajutor cu cei cărora le oferă servicii. Astfel, cei ce beneficiază de acest gen de ajutor nu se mai consideră a fi pacienți, ci beneficiari, care trebuie abordați conform altor criterii tipurii de servicii și anume cu respect, cu punerea pe prim plan a nevoilor lor, cu recunoașterea dreptului lor de a alege în privința ofertei de servicii și cu multă responsabilitate.

Rogers a identificat condiții facilitatoare, necesare și suficiente ale schimbării personalității ca fiind:

Căldura arătată beneficiarului

Acceptarea beneficiarului

Respectul pentru beneficiar

Autenticitatea

Responsabilitatea față de beneficiar

O altă idee importantă pentru intervenția în asistența socială care se deprinde din concepția lui Rogers, este aceea conform căreia beneficiarii se consideră motivați intrinsec să-și dezvolte singuri capacitatea de a reuși capacitatea de a-și rezolva propriile problemme. Principala condiție pentru dezvoltarea capacităților beneficiarilor este ca cel ce oferă ajutor să reușească să stabilească o relație empirică, nondirectivă, necritică și de grijă față de beneficiar. Specialistul format în concepția centrată pe beneficiar nu dă sfaturi, nu îl provoacă pe acesta, ci îl încurajează să-și clarifice propiile sentimente și afirmații. În acest model, sprijinul este eficient doar dacă facilitează autocunoașterea. Cu cât persoana se înțelege mai bine pe sine însuși, cu atât va putea face progrese mai mari în rezolvarea propriilor sale probleme.

III. 6. Neopsihanaliza.

Păstrând mecanismele principale ale teoriei feudiene, neopshianaliștii permit mai mult spațiu socialului în instruirea ființei umane. Reprezentanții teoriilor neoanalitice, cum ar fi: Erik Erikson, Margaret Mahler au adus o contributie importantă la dezvăluirea unor aspect de dezvoltare normală și perturbată și așează stadiile psihosexuale ale dezvoltării umane în context sociocultural.

Erik Erikson , psihanalist american de origine germană, și-a desăvârșit formația psihanalitică în cadrul Institutului de Psihanaliză din Viena. Dintre teoriile Eul-ui cu mare semnificație pentru întelegerea personalității umane este cea a lui Erik Erikson care explică etapele dezvoltării personale. Modelul teoretic al dezvoltării Eul-ui, elaborate de acesta are rădăcini în psihanaliză și este preocupat de creșterea și dezvoltarea funcționării Eul-ui, subliniind acțiunille factorilor de mediu. Modelul lui Erikson stabilizează relația între teoriile psihodinamice tradiționale și practicile terapeutice și recunoaște rolul important al mediului social în dezvoltarea trăsăturilor de personalitate și a funcțiilor umane în general, de aceea este teoria psihosocială.

III. 7. Teoria atașamentului.

Este o teorie developmentalistă, dinamic structurată, care permite importante predicții neliniare și neevidente ale adaptărilor succesive. Atașamentul reprezintă un sistem de oraganizare de bază, a cărui dezvoltare condiționează și este fundamental sănătății mentale. Există numeroase definiții și perspective asupra atașamentului. Astfel, atașamentul este definit ca fiind o relație afectivă între două persoane, care învinge timpul și distanța; atașamentul reprezintă un sistem de organizare de bază a cărui dezvoltare condiționează și este fundamental sănătății mentale.

Atașamentul este un sistem dual, de dragoste reciprocă, dintre cei doi. Bowlby opiniază că ființa umană este dotată biologic cu anumite tipare comportamentale care sunt activate de mediu, cum ar fi; contactul fizic, luarea în brațe, mângâiatul. Apropierea fizică dovedește faptul că anumite comportamente sunt ereditare. Un atașament sănătos, securizat va activa achiziționarea autonomiei și competenței, pe fundamentul încrederii în sine. Atașamentul insecurizat va fi o neșansă ce conduce la dezvoltarea unei personalități necontrolate.

Calitatea atașamentului depinde de calitatea interacțiunii celor doi, a plăcerii pe care o au fiind împreună, a sensibilității și ajustărilor pe care le fac fizic și psihic, îm interacțiunea lor. Funcția biologic atribuită atașamentului este aceea de a proteja. Atașamentul se construiește gradual, trecând prin anumite stadii și fiind marcat de calitatea interacțiunii celor doi. Atașamentul înterupt brusc duce la probleme de sănătate mentală. Tot ca o consecință a teoriei elaborate de Bowlby, au fost realizate numeroase studii epidemiologice privind rolul familiei în antecedentele unor boli cum ar fi depresii și tulburări de anxietate.

III. 8. Marxism și psihanaliza sau evadarea din libertate.

Karl Marx consideră că esența personalității trebuie căutată în ansamblul relațiilor sociale care acționează asupra omului. Consecvent cu acest punct de vedere, Erick Fromm consideră și el că personalitatea este rodul unor influențe sociale, de această dată dinafara familiei. Pe măsură ce individul se dezvoltă acesta câștigă treptat, libertatea. Dar această independență câștigată, sub forma separării emoționale de alte persoane poate conduce la singurătate și teamă. Individul ajunge, astfel să “evadeze din libertate, și încearcă să-și refacă securitatea căutând relații noi și productive cu alți oameni și grupuri de oameni. Pe de altă parte, el poate încerca să-și recâștige sentimental de securitate prin supunerea față de autoritate și o excesivă conformitate față de cerințele societății.

Dacă societatea are un rol pozitiv, constructiv, în priviința dezvoltării personalității sau dimpotrivă va determina o personalitate cu caracteristici negative, acesta deprinde de ce oferă societatea pentru satisfacerea trebuințelor specifice speciei umane. Omului îi este specifică trebuintă de a dobândi un sens de indentitate personal, de a crea, de a ajunge la un mod stabil și conștient de a percepe și întelege lumea, de a-și stabili o poziție sigură în lume. Personalitatea unui individ este produsul acestor trebuințe umane de bază satisfăcute sau nu, în raport cu constrângerile sau ocaziile favorabile specific societății în care trăiește.

Formm caută să demonstreze cum fiecare societate – comunistă, fascistă, feudală, socialistă, sau capitalistă – poate conduce la formarea unui tip particular de personalitate. Pentru Formm “societatea sănătoasă” este aceea în care trebuințele de bază sunt optim satisfăcute, astfel încât sentimentele de singurătate, izolare și disperare să fie evitate.

III. 9. Teoria lui Murray.

Marea diversitate a comportamentelor umane este explicată de numărul extins de motive care le stau la bază. H. Murray enumeră un număr extins de trebuințe care stau la baza motivelor. Stabilirea trebuințelor s-a făcut pe baza unor studii clinice și experimente asupra comportamentului unor grupuri de subiecți din cadrul Clinicii de Psihologie Harvard.

Afilierea, agreasiunea, autonomia, înjosirea, deferența, dominația, exhibiția, ordinea, jocul, înțelegerea, realizarea, sexul sunt câteva din trebuințele pe care le-au identificat aceștia în urma cercetării.

Afilierea:a căuta și a te bucura de relatiile apropiate și de cooperare cu alți oameni; a te apropia de un prieten și a-i rămâne fidel.

Agresiunea: a înfrânge opoziția prin forță; a ataca, a insulta și a pedepsi pe alții.

Autonomia: a se elibera, scuturându-se de orice restricție, distrugând orice limitare; a fi independent și liber de a acționa conform impulsurilor; a încălca convențiile.

Înjosirea: a se supune pasiv forțelor externe; a accepta injuria, reprosul, critica, pedeapsa; a devein resemnat față de destin și moarte.

Deferența: a admira și a susține un superior; a ceda cu ușurință, sub înfluența altora; a se conforma obiceiurilor.

Dominația: a controla mediul înconjurător; a influență sau dirija comportamentul altora prin sugestie, seducție, persuasiune sau comandă.

Exhibiția: a face o expresie; a fi văzut și auzit; a incita; a amuza; a șoca; a ademeni pe alții.

Ordinea: a pune lucrurile în ordine; a realize curățemie, ordine, echilibru, precizie.

Jocul: a acționa pentru “distracție”, fără alte scopuri; a-i plăcea să râdă, să glumească; a căuta prin distracție relaxarea de stres.

Realizarea: a îndeplini ceva dificil; a concur și a depăși pe alții.

Murray presupune toate aceste trebuințe prezente la fiecare persoană, dar în proporții diferite.