Teorii Și Modele Ale Comunicării Publice Și În Masă, Aplicabile În Administrația Publică [626383]

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Științe Juridice, Politice și Administrative București

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator:
Lect.Univ.Dr. Viorel Miulescu

Absolvent: [anonimizat], 2019

1 UNIVERSITATEA SPIRU HARET
Facultatea de Științe Juridice, Politice și Administrative București

LUCRARE DE LICENȚĂ
TEORII ȘI MODELE ALE COMUNICĂRII PUBLICE ȘI ÎN MASĂ, APLICABILE ÎN
ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

Coordonator:
Lect.Univ.Dr. Viorel Miulescu

Absolvent: [anonimizat], 2019

2 CUPRINS
INTRODUCERE 4
Capitulul I . NOȚIUNI ÎN DOMENIUL COMUNICĂRII 6
1.1. Definiția comunicării și elementele acesteia 6
1.2. Forme ș i tipuri ale comunicării 9
1.3. Conceptul si tipologia comunicării 12
Capitolul II . TEORII ȘI MODELE ALE COMUNICĂRII ÎN MASĂ 17
2.1. Comunicarea publică 17
2.2. Comunicarea în masă 20
2.3. Element ele comunicării în masă 21
2.4. Mijloacele comunicării în masă 25
2.5. Diferența dintre comunicarea în masă și comunicarea publică 35
2.6. Rolul și funcțiile comunicări i în perioada globalizării 43
2.7. Modele g enerale ale comunicării în masă 47
2.7.1. Teoria matematică a comunicării (Shannon – Weaver) 48
2.7.2. Modelul liniar al lui Harold D. Lasswell 51
2.7.3. Modelul lui Meyer – Eppler (1963) 52
2.7.4. Modelul circular al comunicării 53
2.7.5. Modelul fluxului în doi pași 54
2.7.6. Modelul lui Roman Jakobson 55
Capitolul III. STUDIU DE CAZ 1 . PRIMARIA MUNICIPIULUI BUCUREȘ TI.
ASPECTE PRIVIND COMUNICAREA ȘI TRANSPARENȚA DECIZIONALĂ ÎN
INSTITUȚIA PUBLICĂ ANALIZATĂ 57
3.1. Prezentarea activității de relații publice, particularități ale organizării 57
3.2. Particularități ale procesului de comunicare internă și externă din instituția 57
analizată
3.3. Analiza modului de aplicare a Legii 52/21.01.2003 priv ind transparența decizională în
administrația publică (Monitorul Oficial 70/3.02.2003) și a Legii 544/12.01.2001 privind
liberul acces la informațiile de interes public din Monitorul Oficial 663/23.10.2001 – Analiza
rapoartelor anuale pentru cele doua legi 58

3 Capitolul IV . STUDIU DE CAZ 2 . INSTITUTUL NAȚIONAL DE ADMINISTRAȚ IE.
ASPECTE PRIVIND COMUNICAREA ȘI TRANSPARENȚA DECIZIONALĂ ÎN
INSTITUȚIA PUBLICĂ ANALIZATĂ 60
4.1. Prezentarea activității de relații publice, p articularități ale organizării 60
4.2. Particularități ale procesului de comunicare internă și e xternă din instituția 61
analizată 63
4.3. Analiza modului de aplicare a Legii 52/21.01.2003 privind transparența decizională
în adnministrația publică (Monitorul Oficial 70/3.02.2003) și a Legii 554/12.01.2001 privind
liberul acces la informațiile de interes public din Monitorul Oficial 663/23.10.2 001 – Anal iza
raportului anual 63
CONCLUZII 65
BIBLIOGRAFIE 67

4 INTRODUCERE

Importanța și motivul alegerii temei pornește de la importanța calității comunicării în
cadrul instituțiilor, în cazul acesta în domeniul administrației publice, a fost dictată de
considerente economice, sociale, politice și culturale ce au marcat instoria recentă. Importanța
comunicării în administrația publică este încă greu receptibilă sau greu de înț eles în instituțiile
și structurile ce au încă o mentalitate puternic învechită, în timp ce managementul autoritar este
în continuare aplicat neavând la bază o strategie matură de resurse umane. Implementarea unei
comunicării organizaționale și crearea unui sistem eficient în administrația publică din
România, a contituit o prioritate pentru Guvernul României. Practica a demonstrat că
managemen tul autoritar practicat pe termen lung și comunicarea deficitarea în administrația
publică au adus absența performanței și scăderea moralului persoanelor din sistemul
administrativ.
În ultimii ani, științele comunicării umane au cunoscut o dezvoltare expl ozivă fiind
acordată o atenție deosibită tehnicilor și formelor de comunicare, mediilor de transmitere a
informațiilor, dar și a mijloacelor de manipulare prin intermediul comunicării.
Definițiile ce au fost date până acum comunicării, conțin cuvinte chei e ce au un rol
definitoriu în înțelegerea și percepția conceptului comunicării. Una dintre acestea consideră că
procesul de comunicare este modalitatea de transmitere a informațiilor, opiniilor, părerilor atât
de la un individ la altul cât și de la un grup la altul. Alta definiție tratează comunicarea ca fiind
un atribut al specifiei umane, ce denotă că nici un fel de activitate, pornind de la banalele
activități ale rutinei cotidiene ce le desfășurăm fiecare dintre noi zilnic și până la cele mai
complexe a ctivități ce se pot desfășura în cadrul intreprinderilor și organizațiilor, acestea
neputând a se desfășura în afara procesului de comunicare.
Această lucrare începe prin prezentarea noțiunilor introductive ale comunicării în care
sunt prezentate unele di n cele mai importante definiții date până acum comunicării împreună
cu elementele ce o conțin. În capitolul 1 sunt prezentate formele și tipurile comunicării în forma
sa generală dar și conceptul și tipologia comunicării.
Capitolul 2, al cărui titlu este „teorii și modele ale comunicării publice și în masă”
prezintă comunicarea publică și în masă, împreună cu elementele și mijloacele acestora. Este
prezentată de asemenea și o diferență între cele 2 tipuri de comunicării, fiind prezentate atât
aspecte macro sociale cât și microsociale. În cadrul aceluiași capitol este prezentat și rolul și

5 funcțiile comunicării în perioada globalizării în care sunt prezentate aspectele conceptului de
informație, difuzarea, înterpretarea și legăturile privind stimularea acțiun ii. În ceea ce privește
modele comunicării sunt prezentate informații privind teoria matematică a comunicării,
modelul liniar al lui Harold D. Lasswell, modelul lui Meyer – Eppler, modelul circular al
comunicării, modelul fluxului în doi pași, dar și modelul lui Roman Jakobson.
În capitolele 3 și 4 sunt prezentate două studii de caz în care se regăsesc aspectele
privind comunicarea și transparența decizională într -o instituție publică, studii de caz efectuate
în cadrul Institutului Național de Administrație și în cadrul P rimăriei Municipiului București.
Lucrarea se incheie prin prezentarea concluziilor și bibliografiei aferente întocmirii
acesteia.

6 CAPITOLUL I
NOȚIUNILE ÎN DOMENIUL COMUNICĂRII

1.1. Definiția comunicării și elementele acesteia

Definițiile ce au fost date până acum comunicării, conțin cuvinte cheie ce au un rol
definitoriu în înțelegerea și percepția conceptului comunicării. Una dintre acestea consideră că
procesul de comunicare este modalitatea de transmitere a informațiilor, op iniilor, părerilor atât
de la un individ la altul cât și de la un grup la altul. Alta definiție tratează comunicarea ca fiind
un atribut al specifiei umane, ce denotă că nici un fel de activitate, pornind de la banalele
activități ale rutinei cotidiene ce le desfășurăm fiecare dintre noi zilnic și până la cele mai
complexe activități ce se pot desfășura în cadrul intreprinderilor și organizațiilor, acestea
neputând a se desfășura în afara procesului de comunicare.
Literatura de specialitate prezintă multipl e definiți ale comunicării și diferite în funcție
de percepția fiecărui autor, însă în general putem considera existența comunicării atunci când o
sursă, un sistem influențează stările sau desfășurarea acțiunilor altui sistem, ținta sau receptorul
alegând dintre semnalele care se exclud pe acelea care, transmise prin canal, leagă sursa cu
receptorul.
Comunicarea a devenit de -a lungul timpului un concept universal și atotcuprinzător
pentru că “totul comunică” și se comunică, într -un proces ireversibil. Încă din antichitate
comunicarea a fost percepută ca un element fundamental al existenței umane. Însăși etimologia
termenului sugerează acest luc ru; cuvântul “comunicare” provine din limba latină “communis”
ce înseamnă “a pune de acord”, “a fi în legatură cu” sau “a fi în relație”, deși termenul circula
în vocabularul anticilor cu sensul de “a transmite și celorlalți”, “a împărtăși ceva celorlați”.
Primele preocupări pentru comunicare le -au avut grecii chiar dacă termenul este de
origine latină. Pentru greci, arta cuvântului, măestria de a -ți construi discursul și de a -l exprimaa
era o condiție indispensabilă statutului de cetățean.
Lucrarea lui Co rax din Siracuza, “Arta retoricii”, în secolul VI î.Hr, prezintă pentru
prima oară elemente concrete de teorie ale comunicării. Platon și Aristotel continuă apoi
preocupările privind comunicarea, comunicarea devenind disciplină de studiu, alături de
filoso fie sau matematică, în Lyceeum și în Academia Greacă.

7 În jurul anului 100 î.Hr. romanii preiau de la greci preocupările privind comunicarea
dezvoltând și eraborând primul model al sistemului de comunicare.
Dezvoltarea drumurilor comerciale a avut un rol i mportant în extinderea comunicării,
acestea facilitând crearea poștei începând cu secolul XIV, ca principal sistem de comunicare.
Dezvoltarea comunciării împreună cu toate aspectele acesteia iși atinge apogeul prin
progresul tehnico -științific ce este favo rizat de apariția telefonului, trenului, automobilului,
intensificând astfel comunicarea atât între indivizi cât și între comunități, creând astfel noi
sisteme și modalități de comunicare.
Există trei semnificații, trei explicații date de Dicționarul Explicativ al Limbii Române
pentru termenul comunicare:
1. înștiințare, aducere la cunoștiință;
2. contacte verbale în interiorul unui grup sau colectiv ;
3. prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei sau relații spirituale1.
“Dicționarul encic lopedic vol. I A -C” prezintă termenului “comunicare” o definiție
extrem de complexă, acoperind aproape toate domeniile în care acest termen este folosit:
“Comunicare =1. Înștiințare, știre, veste. (DR) Aducere la cunoștiința părților dintr -un
proces a unor acte de procedură (acțiune, întâmpinare, hotărâre) în vederea exercitării
drepturilor și executării obligațiilor ce decurg pentru ele din aceste acte, în limita unor termene
care curg obișnuit de la data comunicării. 2. Prezentare într -un cerc de speciali ști, a unei lucrări
științifice. 3. Sociologic: Mod fundamental de interacțiune psiho -socială a persoanelor, realizată
în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informații, a obținerii
stabilității sau a unor modificări de comp ortament individual sau de grup.”2
Se poate observa din definițiile precizate mai sus că noțiunea de comunicare cuprinde
un domeniu extins de problematici și referiri, modul de interpretare și întelegere a acestei, astfel
acesta depinde de domeniul de ref erință și de disciplina în care este precizat acest termen
complex de “comunicare”.
Se pot identifica, pe baza definițiilor precizate și câteva particularități ale acesteia:
– Rolul comunicării este punerea în legătura a persoanelor în mediul acestora de
evoluție;

1 DEX – Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ediția a II -a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.
2 Mic Dicționarul enciclopedic, Ediția a 3 -a, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986 vezi și Vasile
Breban, Dicționar General al Limbii Române , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987.

8 – Prin conținutul mesalui în procesul de comunicare se urmărește realizarea scopului
și transmiterea semnificațiilor;
– Procesul de comunicarea are triplă dimensiune:
1. Comunicarea exteriorizată, ce se referă la acțiunile verbale și nonverbal ce pot
fi observate de către interlocutori.
2. Metacomunicare, fiind înțeleasă ca fiind dincolo de cuvinte
3. Intracomunicarea, ce este realizată de fiecare persoană în interiorul său,
comunicarea în sine.
– Procesul de comunicare se desfășoare de fiecare dată într -un anum it context, având
loc într -un spațiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, fiind într -o relaț ie
apropiată de interdependență;
– Procesul de comunicare este unul dinamic, deorece aceasta fiind inițiată, se
dezvoltă, se schimbă și poate schimba și persoanele implicate în procesul de
comunicare;
– Caracterul procesului de comunicare este ireversibil, comunicarea nemaiputând
fiind oprită în drumul său către destinatar atunci când un mesaj a fost deja transmis.
– Procesul de comunicare are în situații de c riza un ritm mai rapid și o cerc mai mare
de cuprindere;
– semnificația dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de
comunicare, cât și între receptorii aceluiași mesaj;
– orice mesaj are un conținut manifest și unul latent, adeseori aces ta din urmă fiind
mai semnificativ3.
J.J.Van Cuilenberg, O.Scholten și G.W.Noomen au realizat un "model fundamental al
procesului de comunicare", în care comunicarea este explicată ca fiind un proces care, din
unghiul științei comunicării dispune de patru componente fundamentale: un emițător, un can al,
informație și un receptor.
Forma simplă a procesul ui de comunicare sau co municare poate fi redată astfel :

emițător informați canal informație receptor

3 Vasile Tran, Irina Stănciugelu, Teoria Comunicării , București, Editura Comunicare.ro, SNSPA, 2003, pp. 14 -15

9 Comunicarea nu se încheie odată cu preluarea sau receptarea informației. Informația
poate avea o influență efectivă asupra opiniilor, ideilor sau comportamentului celor ce o
receptează. Procesul poartă numele de efect al comunicării. Prin urmare modelul elementar
poate fi extins4:

emițător informație canal informație receptor efect

alături de o altă reprezentare:

Pentru "citirea" acestuia, autorii mai sus precizați oferă urmatoarea explicație: "dacă un
emițător dorește și transmite informația (x) unui receptor, informația trebuie să fie inteligibilă.
Emițătorul trebuie să -și găsească cuvintele, să se exprime. Pentru a se face înțeles, oral sau în
scris, el trebuie s ă-și codeze mesajul, să folosească coduri. Odată codat, mesajul este transpus
în semnale (y) care pot străbate canalul spre receptor. Receptorul trebuie să decodeze mesajul
transpus în semnale și să -l interpreteze (x'). În fine, comunicarea poate fi îngreu nată de un
surplus nerelevant de informaț ie (z) sau de zgomotul de fond. Reușita în comunicare implică
într-o măsură oarecare izomorfismul dintre (x) si (x'), receptorul acordă mesajului o
semnificație (x') care e aceiași ca și pentru emițător (x -x'). Acel ași model indică însă obstacolele
ce pot interveni astfel încât izomorfismul să nu se realizeze: pot interveni erori de codare sau
de decoda re, precum și zgomotul de fond" .
1.2. Forme și tipuri ale comunicării
Există mai multe forme ale comunicării în funcție d e criteriul avut în vedere în analiza
mecanismelor comunicaționale. Un prim criteriu luat în clasificarea formelor comunicării îl
constituie modalitatea sau tehnica de transmitere a mesajului.
Comunicarea poate fi împățită în două mari categori:

4 Ibidem, p.24
x y x+z x'
emițător
canal
receptor
codare
decodare
efect
zgomot de fond

10 1. Comunicar ea directă, în care mesajul este transmis direct, în care mijloace primare:
– Cuvânt
– Gest
– Minimcă
2. Comunicarea indirectă, folosind tehnici secundare precum:
– Scriere
– Tipărire
– Semnale transmise prin unde hertziene
– Cabluri
– Sisteme grafice, etc.
Comunicarea indirectă se poate clasifica în:
– comunicare imprimată (presă, revistă, carte, afiș, etc.);
– comunicare înregistrată (film, disc, bandă magnetică etc.);
– comunicare prin fir (telefon, telegraf, comunicare prin cablu, fibre optice etc.);
– comunicare radiofonică (radio, TV, având ca suport undele hertziene).
În funcție de modul în care individul, sau indivizii, participă la procesul de comunicare
identificăm urmatoarele forme ale comunicării:
– comunicare intrapersonală (sau comunicarea cu sinele; realizată de fiec are individ
în forul său interior);
– comunicarea interpersonală (sau comunicare de grup; realizată între indivizi în
cadrul grupului sau organizației din care fac parte; în această categorie intră și
comunicarea desfașurată în cadrul organizației);
– comunica rea de masă (este comunicarea realizată pentru publicul larg, de către
instituții specializate și cu mijloace specifice);
Un alt criteriu îl reprezintă modul de realizare a procesului de comunicare, în funcție de
relația existentă între indivizii din cadru l unei organizații; putem astfel identifica:
– comunicare ascendentă (realizată de la nivelele inferioare ale unei organizații către
cele superioare);
– comunicare descendentă (atunci când fluxurile informaționale se realizează de la
nivelele superioare către cele inferioare);
– comunicare orizontală (realizată între indivizi aflați pe poziții ierarhice similare sau
între compartimentele unei organizații în cadrul relațiilor de colaborare ce se
stabilesc între acestea).

11 Dacă ne referim la elementele comunicării, trebuie să amintim că, indiferent de forma
pe care o îmbracă, orice proces de comunicare are câteva elemente structurale caracteristice:
– existența a cel puțin doi parteneri (Emițător și Receptor) între care se stabilește o
anumită relație;
– capacitatea partenerilor de a emite și recepta semnale într -un anumit cod, cunoscut
de ambii parteneri (de menționat faptul că, în general, în orice proces de comunicare
partenerii “joacă” pe rând rolul de emițător și receptor);
– existența unui canal de transmitere a m esajului.
Procesul de comunicare ia astfel naștere ca urmare a relației de interdependență ce există
între elementele structurale enumerate mai sus. Altfel spus, această relație de interdependență
ce se stabilește între elementele structurale face ca orice proces de comunicare să se desfășoare
astfel: există cineva care inițiază comunicarea, Emitentul, și altcineva căruia îi este destinat
mesajul, Destinatarul. Acest mesaj este o componentă complexă a procesului de comunicare,
datorită faptului că presupune etape precum codificarea și decodificarea, presupune existența
unor canale de transmitere, este influențat de dependența modului de recepționare a mesajului,
de deprinderile de comunicare ale Emitentului și Destinatarului, de contextul fizic și psihosocia l
în care are loc comunicarea.
Alte elemente componente ale procesului de comunicare sunt: feed -back -ul, canalele de
comunicare, mediul comunicării, barierele comunicaționale.
Feed -backul este un mesaj specific prin care Emitentul primește de la Destinatar un
anumit răspuns cu privire la mesajul comunicat.
Canalele de comunicare reprezintă "drumurile", "căile" urmate de mesaje. Există două
tipuri de canale de comunicare:
1. canale formale, prestabilitate, cum ar fi sistemul canalelor ierarhice dintr -o
organ izație;
2. canale neformale stabilite pe relații de prietenie, preferințe, interes personal.
Canalele de comunicare au un suport tehnic reprezentat de toate mijloacele tehnice care
pot veni în sprijinul procesului de comunicare: telefon, fax, calculator, t elex, mijloace audio –
video.
Mediul comunicării este influențat de modalitățile de comunicare; există mediu oral sau
mediu scris.

12 Barierele reprezintă perturbațiile ce pot interveni în procesul de comunicare. Perturbarea
mesajului transmis poate avea o asem enea intensitate încât între acestea și mesajul primit să
existe diferențe vizibile. În procesul de comunicare, barieră reprezintă orice lucru care reduce
fidelitatea sau eficiența transferului de mesaj. În funcție de caracteristicile pe care le au,
barier ele pot fi clasificate în bariere de limbaj, bariere de mediu, bariere datorate poziției
emițătorului și receptorului, bariere de concepție5.
1.3. Conceptul și tipologia comunicării

Mihai Dinu afirma, referindu -se la tipologia comunicării: „conceptul de comunicare
derutează prin multitudinea ipostazelor sale și tinde să se constituie într -o permanentă sursă de
confuzii și controverse”. În încercarea de a comenta efortul de formulare a unei definiții a
comunicării, pentru început se poate menționa recurger ea la explicația etimologică a cuvântului
care, în limba română, a deschis perspectiva înțelegerii unor semnificații și a unor interpretări
de finețe și profunzime. Astfel, originea cuvântului se găsește în verbul latin „comunico, -are”,
care, la rândul să u se presupune a proveni din adjectivul „munis, -e”, cu sensul de „care își face
datoria, îndatoritor, serviabil”; cuvântul include deci ideea unei atitudini de deschidere, interes
și bunăvoință față de celălalt/ceilalți. Conform punctului de vedere al spe cialiștilor în domeniu,
cuvântul a intrat în limba română mai întâi cu forma „ cuminecare ”, sens ecleziastic, cultural, și
anume acela de „a împărtăși, a face ceva să devină prin luarea de cunoștință un bun comun, a
deveni părtaș la ceva, a unifica”. Ulteri or, limba română a preluat și sensul laic al cuvântului
dat de neologismul „comunicare”, dublet etimologic ce definește, pe lângă numeroase alte
semnificații, baza organizării existenței sociale determinate de modul de realizare a raporturilor
interumane. Sensurile precum și relația existentă între aceste două cuvinte ce au pornit dintr -un
străvechi trunchi comun trezesc interesul filosofului Constantin Noica; astfel, în „ Rostirea
filosofică românească ”6, acesta nota: „… cuminecarea este de ceva, comunicare a este în sânul
a ceva, întru ceva. Comunicarea trebuie să fie, și în orice caz, tinde să fie fără rest; cuminecarea
nu se petrece decât dacă există un rest, și cu atât mai bine cu cât zona de rest e mai mare.
Comunicarea e de date, de semnale sau chiar de semnificații și înțelesuri; cuminecarea e de
subînțelesuri”. La rândul său, Corneliu Mircea, reia această problemă realizând o interpretare
interesantă a celor două sensuri care nu apar „ca divergente, ci dimpotrivă convergente” spre
sensul unic de la car e au pornit: „Cuminecarea”, consideră autorul menționat, „pornește ca și
comunicarea, de la făpturile aflate în plină împărtășire și dezvăluire de sine, de la (cel puțin)

5 Vasile Tran, Irina Stănciugelu, op.cit., p.20.
6 Constantin Noica, Rostirea filosofică românească , București, 1970, p. 268

13 două entități ale ființei, care își părăsesc ținutul limitat și se deschid înspre ade vărul lor , dăruind
și primind deopotrivă. Acesta ar fi momentul fundamental, momentul „princeps”, care
transformă, definește și întemeiază ființele comunicante, împingându -le într -o nouă, mai
adevărată și mai profundă realitate a lor …”. Dar „… ființa uman ă nu se termină și nu sfârșește
cu cele două ființe pentru că [ea] se împărtășește fără contenire din ființa tuturor făpturilor lumii.
De aceea există și va exista „un rest” ce se va completa mereu, cu fiecare nou act comunicant
pentru a rămâne neacoperit mereu, îndemnând ființele să comunice, să se cuminice”. Este
important de subliniat că, în lumina acestei interpretări, este evidențiat faptul că sensul originar
al cuvântului implică simultan două direcții: o direcție îndreptată spre un plan orizontal,
semnificând necesitatea existenței unei mijlociri a relațiilor între ființele umane din cadrul unor
comunități în scopul organizării sale sociale etc., și o direcție orientată pe verticală, sugerând
aspirația acelorași ființe spre un plan superior cerințelor existenței imediate, necesitatea unei
comunicări spirituale între ele.
Cu certitudine, existența societății umane nu poate fi concepută în afara comunicării,
de care este, de altfel, dependentă. Este și motivul pentru care, datorită rolului său major,
existențial definirea comunicării s -a impus ca o necesitate, suscitând interesul cercetătorilor
care au propus diverse rezolvări, unele extrem de simple – comunicarea considerată ca
transmitere și schimb de informații, altele de o mare amploare punând în lum ină imensa
complexitate a actului comunicării. Astfel, în acest sens comun, „a comunica” înseamnă „a face
cunoscut, a da de știre, a informa, a înștiința, a spune (despre oameni, comunități sociale, etc.)
a se pune în legătură, în contact cu; a vorbi cu; a fi în legătură cu, în contact cu, a duce la …”7.
La rândul său, Webster definește în dicționarul său termenul de comunicare ca fiind un
act/situație de transmitere; un mesaj verbal sau scris; un schimb de informații; un sistem de
comunicare; un proces pri n care se realizează un schimb de sensuri între indivizi cu ajutorul
unui sistem comun de simboluri”.
Există însă și cercetători a aspectelor legate de comunicare ce evită punerea în discuție
a problemei privind definirea procesului; unul dintre aceștia es te Norman Sigband care
manifestă multă prudență față de posibilitatea realizării unei definiri exhaustive a comunicării.
„O definiție corespunzătoare a comunicării ar fi utilă … dar o asemenea definiție practic nu
există. Comunicarea implică atât de multe elemente – de la funcție până la structură – încât
chiar o definiție care ar include aspecte motivaționale, organizaționale, abilități de exprimare

7 DEX – Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ediția a II -a, Editura Unive rs Enciclopedic, București, 1998, p.
179

14 scrisă și orală a emițătorului și receptorului, nu ar putea circumscrie întreaga sa amploare”,
consideră aut orul.
Observând toate aceste abordări, se poate afirma că studiul comunicării interumane
este un fenomen complex, de o mare amplitudine care face anevoioasă o definire completă,
cuprinzătoare. Totodată, procesul de comunicare apare ca fiind definit în modu ri extrem de
nuanțate, explicația fiind faptul că în cele mai multe cazuri comunicarea este privită dintr -o
anumită perspectivă de cercetare: filosofică, sociologică, psihologică, pedagogică, de
psihologie socială, a teoriei informației, lingvistică, etc.; aceasta oferă cu siguranță – pentru
fiecare domeniu în parte – o viziune precisă, dar din păcate restrictivă asupra comunicării; pe
de altă parte, o interpretare generală, oricât de generoasă, este fatalmente vagă și imprecisă. Un
lucru este cert: trăim î ntr-o societate dependentă de comunicare, proces ce se impune ca o
necesitate a existenței societății, pe care, de altfel, o condiționează; încercând un demers de
compatibilizare și sintetizare a diverselor definiții, evidențierea câtorva note definitorii ale
acestui fenomen este posibilă și oportună: comunicarea presupune transmitere de informații,
existente unui mesaj emis și primit prin utilizarea unor simboluri incluse, interrelație umană și
influențare reciprocă, fiind în acest fel un proces complex și totodată de o mare amplitudine.
Pornind tot de la definirea comunicării, de la stabilirea naturii sale, pot fi evocate două
aspecte importante: conținutul activității de comunicare și caracterul procesual al acestuia; fără
îndoială, comunicarea interumană se desfășoară permanent și continuu , individul pornind de la
propria sa experiență și de la ceea ce este considerat fapt cunoscut, asimilând prin mesaje noi
cunoștințe ce vor reprezenta un fundament pentru următoarele și așa mai departe, realizând
astfel o înaintare în cunoaștere. R. Adler și G. Rodman aseamănă comunicarea cu „un film în
derulare al cărui sens provine din desfășurarea unor serii de imagini aflate în interrelație”.
Preocupările intense privind comunicarea ce s -au manifestat cu precădere în ultimele
decenii ale secolului nostru, lansează, între altele și ideea existenței mai multor tipuri de
comunicare umană, fiecare dintre acestea definindu -se odată cu analizarea anumitor elemente
ce le conferă specificitate. Astfel se face diferențierea înt re comunicarea intrapersonală
(intracomunicarea), comunicarea interpersonală (intercomunicarea), comunicarea în grup și
comunicarea la distanță.
Referindu -ne la comunicarea intrapersonală, putem spune că aceasta este considerată
ca fiind acel proces de com unicare la nivelul sinelui prin care un mesaj este "comentat",
argumentat de persoana care l -a perceput, care îi și răspunde, "vorbind" cu sine însăși. Acest
proces are în vedere specificul individual al participanților la actul comunicării, concentrându –

15 se asupra acelor atribute ce tind să influențeze capacitatea de comunicare a individului, acei
factori situaționali ce produc răspunsul acestuia la stimuli, la realitatea înconjurătoare. Un
determinant esențial în acest sens îl reprezintă "percepția", actul prin care se ia în considerare
lumea înconjurătoare, ceea ce devine cunoscut sau nu individului, ceea ce acesta "este" în ultimă
instanță. În contextul comunicării percepția presupune trei etape necesare: acces, conștientizare
și interpretare; după aceea se poate decide răspunsul. Anumite caracteristici individuale
(factori) ca nevoi, așteptări, cunoștințe anterioare, sentimente, valori, cât și dezvoltarea fizică
senzorială pot influența capacitatea de percepție a individului; dar și acești factori sunt, l a rândul
lor, influențați de percepțiile individului de -a lungul timpului/la un moment dat8. Deci percepția
individului se realizează în concordanță cu propria sa imagine asupra realității, determinată de
anumiți factori, a căror cunoaștere ne poate ajuta la înțelegerea comportamentului perceptual al
acestuia și în consecință la o comunicare mai eficientă. Dar, pe lângă factorii interni menționați,
perceperea decurgând din însăși caracteristicile faptului perceput poate fi influențată și de alți
factori pre cum intensitatea, mișcarea, dimensiunea, așezarea, repetarea, contrastul, apropierea
în timp și spațiu etc. Există de asemenea și factori contextuali ce pot influența capacitatea de
percepție a individului; aceștia includ cultura în care funcționează indiv idul, sistemul social,
relațiile între indivizi cât și statutul individului. Condițiile fizice ale contextului trebuie de
asemenea luate în considerare. Imaginea despre sine este de asemenea considerată de
cercetătorii în domeniu, ca G. Murphy9, sau anteri or C. H. Colley10, ca una dintre cele mai
importante influențe asupra percepției și ca urmare a comportamentului individului. Acesta
acționează și comunică cu scopul de a întreține această imagine sau de a o realize după dorința
sa, asumându -și diferite rol uri sociale sau profesionale ce îi oferă posibilitatea de a deveni ceea
ce dorește. Înțelegând această imagine, putem înțelege mai bine și natura comunicativă a
individului. Ca rezultat al individualității sale subiectul este motivate să vadă lucrurile așa cum
și le dorește. În lipsa motivației sau a competenței lucrurile sunt percepute distorsionat;
asemenea distorsiuni sunt: stereotipia, efectul de "nimb" (supradimensionarea unei unice
“calități”, de regulă percepute ca urmare a primei luări de contact cu interlocutorul), polarizarea
prin apelare la extreme sau apărarea perceptuală, care pot fi depășite fie printr -un efort susținut
sau abilități sociale pozitive, fie prin dorința individului de a schimba modul de a se considera
pe sine și pe ceilalți. Toat e aceste abilități intrapersonale reprezintă fundamentul pe care vor fi
construite relațiile în cadrul comunicării interpersonale, de grup sau pentru comunicarea la
distanță. Abilitățile perceptuale, nevoile, așteptările, valorile, cât și imaginea despre s ine trebuie

8 Abraham Maslow, Motivation and Personality , 1954
9 G. Murphy, Personality. A Biosocial Approach to Origin and Structure , 1947
10 C. H. Colley, Human Nature and the Social Order , 1922

16 corelate și rezolvate în sensul satisfacerii individuale pentru a se putea spera într -o comunicare
eficientă în cadrul unor situații comunicative de nivel superior.
Comunicarea interpersonală este acel proces de comunicare între indivizi ce se găsesc
față în față, așa cum este comunicarea didactică. S -a arătat importanța pe care caracteristicile
personale, incluzând atitudinile, modul individual de a percepe lumea înconjurătoare,
capacitatea de autoanaliză și autoconștientizarea individuală, le au în procesul de comunicare.
Dar calitatea procesului de comunicare depinde în foarte mare măsură și de anumite
caracteristici ale relației interpersonale, precum modul de interacțiune preferat de indivizi,
modul de corelare cu cei din jur, precum și cali tatea relației dintre interlocutori. Într -o
comunicare interpersonală indivizii sunt atrași dintr -un număr de motive, desigur fiecare cu
limitele sale: similitudinea intereselor, ideilor, preocupărilor etc.; complementaritatea; câștigul
net; competența; af initate reciprocă; expunerea despre sine, frecvența interacțiunii. Indiferent
de fundamentul lor, aceste interacțiuni se desfășoară potrivit unor etape, cu caracter secvențial,
deși nu toate reușesc să atingă o fază finală.

17 CAPITOLUL II
TEORII ȘI MODELE ALE COMUNICĂRII ÎN MASĂ

2.1. Comunicarea publică

Pentru Bernard Miège ( Societatea cucerită de comunicare , Editura Polirom, Iași,
2000), comunicarea publică reprezintă recurgerea din ce în ce mai clară și mai organizată din
partea administrațiilor de stat la mijloacele publicitare și la relațiile publice. Aceasta se
datorează faptului că, pe de o parte, statul trebuie să facă față unor noi responsabilități, i ar, pe
de altă parte, recurge la noi procedee de gestionare, inclusiv la procedeele de gestionare a
opiniei puse la punct în sfera afacerilor comerciale și industriale.
Folosirea expresiei „comunicare publică” merită câteva precizări. Trebuie mai întâi să
deosebim comunicarea publică de comunicarea politică , cu care este adesea confundată; în
perioade electorale, un guvern sau un ministru este tentat să valorizeze mai curând politica
personală și cea a partidului decât acțiunile întreprinse de administrația pe care o conduce;
totuși, comunicarea publică nu se limitează doar la campaniile ministeriale, iar interesul de a
nu o transforma într -un apendice al comunicării politice este din ce în ce mai evident.
În al doilea rând, comunicarea publică nu trebuie as imilată comunicării instituționale.
Accentul pus pe aspectul instituțional sau organizațional are ca efect disimularea
caracteristicilor specifice comunicării de întreprindere, pe de o parte, și comunicării publice, pe
de alta; dezvoltarea celei din urmă t rebuie legată de anumite transformări care se produc chiar
în interiorul aparatului de stat.
Prin comunicarea publică , potrivit lui Bernard Miège, se urmăresc patru categorii de
efecte (Bernard Miège, Op. cit.):
1. modernizarea funcționării administrațiilor . Administrațiile trebuie să facă față unor
cereri complexe și precise; cetățenii se așteaptă să obțină informații la care socotesc că au
dreptul și nu mai acceptă răspunsuri care se ascund după secretul deciziilor administrative și
dau imp resia de arbitrar.
2. unele campanii își fixează ca obiectiv producerea unor schimbări de com portament ;
3. pentru unele administrații sau întreprinderi publice, grija principală este să își
asigure prin comunicare o imagine modernă ;

18 4. căutarea adeziuni i cetățenilor cu privire la o anumită problemă, prin acțiuni de
sensibilizare.
Trăsătura esențială a comunicării publice este aceea de a acționa la nivelul
reprezentărilor sociale și de a permite o rapidă modificare a discursurilor publice.
Comunicarea pu blică reprezintă forma de comunicare ce însoțește activitatea
instituțiilor publice în vederea satisfacerii interesului general. Mesajele transmise cuprind
informații de utilitate publică. Astfel comunicarea publică trebuie să facă cunoscute cetățenilor
existența organizațiilor din sectorul public, modul de funcționare și atribuțiile acestora,
legalitatea și oportunitatea deciziilor adoptate. Totodată, prin comunicarea publică se urmărește
cunoașterea nevoilor și dorințelor populației pentru ca instituțiile publice, prin rolul și atribuțiile
pe care le dețin, să vină în întâmpinarea acestora, realizând astfel un interes general.
Comunicării publice îi revine rolul de a convinge că prin politicile instituționale
realizate, precum și prin deciziile publice ado ptate, se urmărește un interes general, obținându –
se astfel adeziunea cetățenilor.
În literatura de specialitate întâlnim următoarele categorii de comunicare publică:
– comunicarea instituției prezidențiale:
– comunicarea guvernamentală: a guvernului, minister elor și celorlalte structuri
subordonate guvernului;
– comunicarea parlamentară;
– comunicarea organismelor publice, altele decât cele incluse în cadrul comunicării
guvernamentale, precum și a intreprinderilor de interes public;
De exemplu, în cadrul instituțiilor publice locale, comunicarea publică are următoarele
forme:
-punerea la dispoziția cetățenilor a informațiilor de interes local;
-prezentarea și promovarea serviciilor publice oferite de colectivitățile locale;
-promovarea instituțiilor public e și a colectivităților teritoriale.
Comunicarea în instituții este un proces bilateral : el presupune atât transmiterea
ordinelor, informației și sfaturilor la un centru de decizie (adică un individ învestit cu
responsabilitatea de a lua decizii), cât și t ransmiterea deciziilor luate de la acest centru în alte
departamente ale instituției. Mai mult, este un proces care se desfășoară în sus, în jos și lateral
în instituție.

19 Canalele de comunicare în instituțiile publice pot fi de două feluri: formale și
informale . Prin canalele formale se transmit fluxurile informaționale oficiale. Canalele
informale de comunicare se stabilesc în general între persoane și grupuri informale. Acestea
sunt formate din angajați care au interese comune sau afinități. Informați ile transferate prin
aceste canale sunt neoficiale și au un caracter personal sau general: ele nu sunt verificate.
Comunicarea instituțională este o comunicare extraorganizațională prin care instituția
din administrația publică urmărește să -și întărească i maginea, să suscite în jurul ei un climat de
încredere și simpatie din partea cetățenilor.
Comunicarea externă a instituției publice contribuie la notorietatea și imaginea
organizației în instituție. Ea îndeplinește totodată funcția de promovare a instituț iei publice a
statului și a unităților administrativ -teritoriale. Comunicarea cu rol de promovare reprezintă, în
realitate, un caz aparte, pentru că, deși literatura de specialitate o considera fără excepție ca
făcând parte din comunicarea externă, ea se d esfășoară unilateral, dinspre instituția publică către
mediul exterior al acesteia. În această situație, nu mai sunt membrii organismului public cei
care întrețin legătura cu exteriorul, ci organizația ca instituție. Ea dă informații despre serviciile
pe care le oferă, încearcă să -i amelioreze imaginea de ansamblu sau, pur si simplu, vrea să facă
cunoscute și să -și promoveze valorile.
Prin însăși natura ei, administrația publică depinde de comunicare :
– comunicarea între diferitele niveluri ale administrației publice;
– comunicarea pe același nivel;
– comunicarea între administrație și executivul social;
– comunicarea între administrație și autoritatea politică;
– comunicarea în mediul social.
Devine din ce în ce mai importantă atât pentru administrație, cât și pentru clienții
acesteia – contribuabili, cetățeni, grupuri de interese, autoritatea politică –, dezvoltarea
canalelor de comunicare cu ,,lumea de afaceri”.
Formele principale11 prin care se concretizează acest tip particular de comunicare sunt:
– publicitatea – prin mass -media sau prin propriile materiale publicitare;
– sponsorizările – finanțarea activităților culturale sau sportive;

11http://www.administratiepublica.ro/resurse/marketing -in-administratia -publica/comunicarea -in-institutiile –
pu.html

20 – mecenatul – ajutor financiar sau logistic acordat artiștilor, organizațiilor umanitare
sau non -profit;
– articole care prezintă organiz ația în publicațiile de specialitate;
– organizarea de standuri la târguri și forumuri;
– organizarea de zile ale porților deschise;
– acțiuni de consiliere și de ajutorare a altor instituții, similare (dar care în mod real
nu sunt concurențiale) prin detașar ea temporară de personal.

2.2. Comunicarea în masă

În limbajul curent, utilizarea cuvântului "comunicare" nu se lovește de probleme
speciale. Majoritatea vorbitorilor se gândesc la "a aduce la cunoștință" sau la "a informa".
Faptul este evidențiat de orice dicționar explicativ unde, în general, sunt menționate trei
semnificații, parțial suprapuse ale cuvântului comunicare12: 1. înștiințare, aducere la cunoștință;
2. contacte verbale în interiorul unui grup sau colectiv; 3. prezentare sau ocazie care furnizeaz ă
schimbul de idei sau relații spirituale.
Simplitatea aparentă nu elimină necesitatea de a defini mai exact semnificațiile
științifice ale termenului "comunicare". Comunicarea este un proces care, din unghiul științei
comunicării dispune de patru componen te fundamentale: un emițător, un canal, informație și
un receptor. Într -o formă extrem de simplă, procesul de comunicare sau comunicarea poate fi
redat astfel:
emițător informație canal informație receptor
Din această schemă se poate înțelege că procesul comunicării presupune mai mult
decât un participant; anume, pe lângă emițător (sau emitent), unul sau mai mulți potențiali
receptori. Esența procesului este deplasarea, transferul sau transmiterea informației de la un
participant la celălalt. A cesta este cazul dialogului între două persoane care, alternativ, joacă
rolul de emițător și receptor. Alteori circulația informației poate avea loc în sens unic. Este
cazul monologului, al cuvântărilor, al comunicării prin presă, radio sau televiziune. Pu tem
spune că mass -media sunt predominant sisteme unidirecționale de comunicare.

12 Cuilenburg, J.J. van; Scholten, O; Noomen, G.W., Știința comunicării , Editura Humanitas, București, 1998, p.
23

21 Comunicarea nu se încheie odată cu preluarea sau receptarea informației. Informația
poate exercita o influență efectivă asupra opiniilor, ideilor sau comportamentului celor ce o
receptează. Procesul poartă numele de efect al comunicării. Prin urmare modelul elementar
poate fi extins:
emițător informație canal informație receptor efect
Deci, pentru ca transferul de informație să devină comunicare, emitentul tr ebuie să
aibă intenția de a provoca receptorului un efect oarecare. Prin urmare, comunicarea devine un
proces prin care un emițător transmite informația receptorului prin intermediul unui canal, cu
scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.
Conceptul de comunicare e strâns legat de cel de informație. În știința comunicării,
"informația" în general e ceea ce se comunică într -unul sau altul din limbajele disponibile. Cu
alte cuvinte, informația trebuie considerată ca o combinație de semnale și si mboluri. Purtătoare
de informație, semnalele sunt în sine lipsite de semnificație. Ele pot purta însă semnificații care,
datorită unor condiții sociale, pot fi decodate.
Conceptul de informație presupune trei aspecte. În primul rând este vorba de aspectul
sintactic al informației, de succesiunea impusă semnalelor grafice, auditive sau electrice.
Succesiunea o impune emițătorul. În al doilea rând, este vorba de aspectul semantic al
informației, de semnificația care le este acordată semnalelor pe baza convenț iilor sociale.
Semnificația nu are cum să fie identică pentru toți cei care participă la actul comunicativ. Este
important să facem distincția dintre informația semantică intențională (informația pe care
emițătorul vrea să o transmită) și informația semant ică realizată (informația pe care receptorul
o desprinde din mesajul receptat). Un al treilea aspect al informației este aspectul pragmatic,
ceea ce se întâmplă cu informația primită sau efectul acesteia asupra receptorului. Comunicarea
porneșete de la emi țător care intenționează să treansmită informația și care, pentru a -și atinge
scopul, folosește coduri. Actul comunicării se încheie cu implicațiile pragmatice pentru
receptor, etapa finală a transferului de informație.

2.3. Elementele comunicării în masă

Dată fiind importanța cu care sunt investite, comunicațiile de masă au fost studiate sub
numeroase aspecte. Acest fapt l -a determinat pe Olivier Burgelin să sintetizeze eforturile
înaintașilor în trei mari perspective.

22 Prima este cea a conținutului care di stinge între diversele tipuri de mesaje cum sunt:
informațiile, publicitatea, jocurile etc care urmărește găsirea sensului, a semnificației
comunicării. În sprijinul acestor demersuri au fost elaborate metode foarte diferite de cercetare,
cele mai importan te fiind analiza de conținut și analiza structurală.
A doua perspectivă vizează ceea ce oamenii numesc „campanii”, adică tentativele
publicitare, electorale sau alte tipuri care prin intermediul mass -media exercită presiuni asupra
publicului, obținând mod ificări pe termen scurt ale comportamentelor celor expuși.
În al treilea rând ar fi perspectiva tehnico -scriptuală sau a „mediumului” lansată de
McLuhan prin celebra formulă „mediumul este mesajul”.
Plecând de la considerentul că mass -media și opinia publi că sunt inextricabil unite, vom
abandona ultima perspectivă a mediumului, ocupându -ne mai mult de mesaj și de factorii sociali
spre care acesta circulă, precum și de efectele pe care le produce. Toate acestea însă, nu înainte
de a defini termanii cu care v om opera în continuare.
În primul rând, termenul de „comunicare în masă” desemnează de obicei o serie de
tehnici și rețele de transmisie care permit punerea la dispoziția publicului a unui set de mesaje.
Este folosit adesea ca sinonim pentru „mass -media” fiind adesa înlocuit și cu: mijloace de
comunicare socială, mijloace și tehnici de difuziune colectivă, etc.
Conform dicționarului de sociologie coordonat de R. Boudon și F. Besnard comunicarea
de masă este definită ca: „ansamblul de modalități”, rețele de transmisie, echipamente
individuale și autonome „care permit punerea la dispoziția unui public larg a unei multitudini
de mesaje indiferent de formă sau scop”13.
Dicționarul de sociologie coordonat de C.Zamfir și L.Vlăsceanu definește comunicarea
de masă c a „proces de emitere a unui mesaj și de transmitere a acestuia într -o manieră
codificată” în care același emițător dispune de posibilităție de transmitere a mesajului la un
număr foarte mare de receptori potențiali14. Tot în dicționarul de sociologie coordo nat de
C.Zamfir și L. Vlăsceanu mass -media este definită în următorii termeni: „seturi de tehnici și
metode de transmitere, de către furnizori centralizați, a unor mesaje unei audiențe largi,
eterogene și dispersate geografic”15.

13 Boudon, R; Besnard, P ., Dicționar de Sociologie , p. 60
14 Zamfir, C; Vlăsceanu, L., Dicționar de sociologie , Editura Babel, București 1993, p. 125
15 Idem, p. 324

23 Definițiile citate mai sus ne ajută să înțelegem că cele două expresii „comunicare de
masă și mass -media” nu sunt echivalente, deși confundarea lor a devenit un stereotip cotidian.
Astfel, Petru Iluț și Ioan Rotariu înțeleg prin mass -media „un ansamblu de mijloace și tehnici
care fa c posibilă comunicarea în masă”, în timp ce aceasta din urmă este „un proces social
complex, proces instituționalizat, organizat și reglementat în cadrul societății”16.
Plecând de la aceste precizări terminologice vom înțelege prin comunicare de masă, la
fel ca Ianovitz și Schultz, acele procedee prin care echipe de specialiști se servesc de invențiile
tehnice, presă, radio, film, pentru a răspândi un conținut simbolic într -un public numeros,
eterogen și dispersat geografic în scopul formării unei opinii pub lice.
Etimologic, cuvântul provine din latinescul „opinio” care derivă din „opinari” – a forma
o părere, fiind „expresia unei aprecieri subiective față de o situație problematică”.
Din punc de vedere psihologic opinia este studiată ca „expresie a manifestă rii și
angajării personalității” iar psihologia socială privește opinia ca „expresie verbală a atitudinilor
sociale”17.
Sociologia este interesată îndeaproape de acele opinii care sunt rezultatul gândirii unor
grupări, colectivități, aspect care depășește c adrul de referință al unui individ și care
desemnează opiniile publicului. În acest context, Ștefan Buzărnescu consideră opinia publică
și comunicarea publică, drept „mijlocul de valorizare selectivă a fenomenalității sociale pe
coordonatele unei actualită ți problematice”18.
Pentru Albig19, opinia este „exprimarea asupra unui punct controversat”, ceea ce adaugă
o trăsătură în plus, și anume că opinia nu există decât în măsura în care poate să existe și o altă
opinie, adică în măsura în care există o nepotrivi re adversativă. Tot după Albig „opinia publică
înseamnă pur și simplu opiniile individuale care rezultă din interacțiunea privind o anumită
problemă, în sânul unui grup determinat”. Această definiție are meritul de a arăta că opinia
publicului se formează fie în chip spontan, fie sub influența premenditată a unui persintolog.
Mihai Gheorghe și D.S.Luminosu, în: "Opinia publicului – sursă și scop în manipulare"
numește opinie publică acea „trăire cogn -afectivă circumstanțiat comunicabilă, cu intensitate

16 Iluț, P; Rotariu, I., Sociologie , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995
17 Idem, p. 12
18 Ibidem
19 Luminosu, Doru Silviu, Sociologia comunicațiilor de masă , Editura Helicon, Timișoara, 1995, p. 69

24 cogn afectivă variabilă, generică membrilor unui grup sau ai unei comunități, considerată ca o
soluție neunivocă pentru o problemă argumentativă”20.
O altă definiție dată de B. Hennesy calificând opinia publică drept „un complex de
preferințe exprimate de un nu măr signifiant de persoane cu privire la o problemă de importanță
generală21.
În Dicționarul de sociologie (C.Zamfir și L.Vlăsceanu), opinia publică este definită ca
„ansamblu de cunoștiințe, convingeri și trăiri afective manifestate cu o intensitate relat iv mare
de membrii unui grup sau ai unei comunități față de un domeniu de importanță majoră”.
O imagine mai bună cu privire la acest fenomen se poate obține probabil prin conturarea
principalelor lui elemente, consemnate în majoritatea definițiilor. Astfel , P.Iluț și I.Rotariu22
trasează notelor distincte ale opiniei publice după cum urmează:
– Prezența unei probleme de importanță generală, și aici termenul „problemă„ indică
faptul că este vorba de o chestiune disputată, controversată, privită din mai multe puncte de
vedere;
– Pentru ca ceva să constituie obiectul opiniei publice trebuie să fie concret, actual și să
vizeze interesele unui grup semnificativ de persoane. De aceea opinia publică se manifestă față
de programe sociale sau politice, personalități s au partide politice etc.;
– Populația preocupată de o anumită problemă formează publicul;
– Opinia publică este un complex de păreri. Acest lucru arată că, pe de o parte, membrii
unui public au opinii de intensitate și direcție diferită, iar pe de altă par te, publicul are cu privire
la o problemă nu numai răspunsuri „da” și „nu”, ci păreri complexe, puncte de vedere ce nu
sunt neapărat exclusive;
– Termenul arată că nu este vorba doar de opiniile unui public ci și de exprimarea lor,
exprimare ce îmbracă for me diferite cum sunt cea verbală, ironică sau prin acțiuni deschise.
Pornind de la acest tablou al definițiilor prezentat mai sus, putem considera opinia
publică la fel ca B.Hennessy, un complex de preferințe exprimate de un număr signifiant de
persoane cu privire la o problemă de importanță generală.

20 Idem, p. 69
21 Buzărnescu, Ștefan, op. cit., p. 12
22 Iluț, P; Rotariu, I., op. cit.

25 Formarea opinie publice nu este un proces spontan ce rezultă direct din anumite cadre
sau structuri sociale. Ea se constituie din acțiunea efectivă a unor mijloace care se adresează
oamenilor pentru a -i inform a, pentru a le influența judecata și aprecierea asupra fenomenelor
de actualitate, pentru a le orienta atitudinile și conduitele.
În concluzie, mass -media și opinia publică sunt în mod inextricabil legate, de aceea este
foarte utilă abordarea lor împreună, aspect pe care îl vom dezvolta în subcapitolul următor.
2.4. Mijloacele comunicării în masă
Istoria mijloacelor folosite în comunicarea de masă este destul de recentă,23 deoarece
are la bază descoperiri relativ recente, rezultate ale revoluției industriale, dar și apariția unor
organizații comerciale, a unor trusturi, concerne, corporații, interesate atât de producția de
masă, cât și de difuzarea de masă, aducătoare de pr ofit.
Presa este desigur cel mai vechi mijloc de comunicare de masă. Dar nu în faza ei de
început când se adresa unui public restrâns, ci presa din epoca modernă care căpătat
caracteristica de masă. Produs al erei industriale ea dispune de toate posibilită țile (tehnice,
economice, sociale, culturale) pentru apariția unor ziare de mare tiraj și la prețuri accesibile
unui public de masă. Revoluționarea tehnicii imprimeriei și inventarea rotativei, de exemplu,
au avut consecințe extrem de favorabile asupra pro ducerii ziarului, ajungându -se ca între anii
1860 -1870 înțări ca Franța, Anglia sau Statele Unite ale Americii să se imprime 12.000 -18.000
exemplare pe oră.
În secolul al XIX -lea presa cunoaște atât o creștere spectaculoasă a numărului de ziare
și a tiraju lui lor, cât și o diversificare a acestora, pe categorii de interese, de vârstă, de profesie,
de apartenență socială și politică, de pregătire intelectuală etc.
Dintre principalele ziare și reviste apărute, în perioada menționată, în Europa
Occidentală și în S.U.A. pot fi amintite:
– la 1 iulie 1836, Emile de Girardin scoate primul număr al ziarului La Presse la un
preț foarte accesibil, ceea ce însemna câștigarea unui public larg, mărirea tirajului și
sporirea publicității fapt care avea să aducă mari câștiguri materiale;
– asemenea ziare au apărut și în altețări ca S.U.A. (Sun, în 1833, New York Herald,
în 1835), Anglia (Daily Telegraf and Courier, în 1855);
– în 1843, apare L’ Illustration, prima revistă ilustrată;

23 Vezi De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masă , Editura Tehnică, București, 1989 și Jean –
Noël Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare de la origini și până astăzi , Institutul European, Iași, 1997.

26 – în 1863, Le Petit Journale, marchează în ceputurile presei populare;
– în 1923, apare în S.U.A. revista Time, primul magazin săptămânal de informare
generală din lume;
– în 1947, apare Die Woche, prima revistă săptămânală europeană de informare
generală.
– În acest context european, se naște și presa î nțările Române. Înțara Românească, Ion
Heliade Rădulescu scoate la București, în 1829, Curierul Românesc, cu suplimentul
literar, din 1837, Curierul de ambele sexe; Gh. Asachi tipărește, în Moldova, în
același an Albina românească, cu suplimentul literar, din 1837, Alăuta românească;
George Barițiu editează la Brașov, în 1838, Gazeta de Transilvania, cu suplimentul
literar din același an Foaie pentru minte, inimă și literatură.
Toate se caracterizau prin predominanța demersului informativ, exprimând preocu pările
politice, economice, sociale, culturale și literare românești din vremea respectivă.
Este unanimă aprecierea că, vârsta de aur a marilor cotidiane este aceea a anilor 1890 –
1920, marcată de apariția unui mare număr de ziare și în tiraje impresionante .
În secolul XIX apar și instituțiile specializate în comunicarea de masă – agențiile de știri
– se naște publicul modern. Astfel, în 1832 Charles Auguste Havas înființează la Paris un birou
de știri, care în 1835 va deveni agenția de presă Havas, o agenți e internațională, care -și
propunea să ofere ziarelor știri din diverse domenii. Ulterior, în 1849, ia naștere la Belin, agenția
Wolf, iar în 1851 este creată agenția engleză Reuter. În 1848 se constituie prima agenție de
presă americană – Associated Press.
Secolul al XX -lea a adus o extraordinară îmbogățire și diversificare a presei, atât în ceea
ce privește tehnica de imprimare, cât și în ceea ce privește calitatea ziarelor, comercializarea și
difuzarea lor.
Caracteristic pentru această etapă este că pres a cunoaște în paralel un proces de
diversificare și unul de specializare. Se poate constata, astfel, existența unei prese politice, care
exprimă opiniile unor grupuri sociale sau politice, a unei prese a elitelor intelectuale, la care nu
au acces decât cit itorii avizați, ai unor grupuri restrânse, a unei prese specializate (cu caracter
sportiv, economic, juridic etc.), a unei prese literar artistice, a unei prese pentru femei, pentru
copii și adolescenți, de popularizare științifică, a presei centrale, dar și locale, a presei de scandal
etc.
O etapă deosebit de importantă în dezvoltarea comunicațiilor moderne, ca instrument al
comunicării de masă, a fost determinată de tehnologia din domeniul electricității și electronicii.

27 Este perioada care marchează apari ția telegrafului, a telefonului, fonografului, radioului,
cinematografului, televiziunii.
Privind evoluția mass -media din perspectivă istorică, Alvin Toffler distinge trei moduri
diferite de comunicare, în termenii săi, trei valuri.
În Primul Val, caracter istic societăților agrare, după opinia sa, “majoritatea
comunicațiilor circulau din gură în gură și față în față, în cadrul unor grupuri foarte mici. Într –
o lume fără ziare, radio sau televiziune, singura cale ca un mesaj să atingă o audiență de masă
era a ceea de a aduna mulțimea. Mulțimea a fost, de fapt, primul mass -medium”24. Problema cu
mulțimea sau gloata ca mediu de comunicare este aceea că, potrivit aceluiași autor, ea e deseori
efemeră.
Sistemul de comunicare specific celui de Al doilea val avea la b ază producția de masă
din fabrică și presupunea apariția mai multor comunicații la distanță, ceea ce a dus la nașterea
oficiului poștal, a telegrafului și a telefonului. Noile fabrici aveau nevoie de o forță de muncă
omogenă, ceea ce a condus la inventarea mass -media pe bază tehnologică. “Ziarele, revistele,
filmele, radioul și televiziunea, fiecare capabile să transmită același mesaj simultan spre
milioane de receptori, au devenit principalele instrumente de masificare în societățile
industriale”25, afirmă Alvin Toffler.
Spre deosebire de sistemele anterioare, sistemul din Al Treilea Val, “își specializează
produsele imagistice și transmite imagini, idei și simboluri diferite unor segmente de populație,
piețe, categorii de vârstă și profesiuni, grupări etnic e sau ca stil de viață, ochite cu grijă”.
Această diversitate a mesajelor și mediilor de transmisie este explicată prin caracterul
tot mai eterogen al forței de muncă. Aceasta este și cauza pentru care Alvin Tofler crede că “de –
masificarea prevăzută în Șoc ul viitorului și dezvoltată în Al treilea Val a devenit o trăsătură –
cheie a noului sistem de informare”26.
În ultimele decenii ale acestui secol o nouă descoperire se impune în comunicarea de
masă: calculatorul. El este instrumentul care permite ca inform ațiile să poată fi păstrate și
prelucrate în diverse moduri cu o maximă rapiditate. Prin capacitatea sa extraordinară de a
memora cantități imense de date, se modifică profund modalitatea de comunicare, calculatorul
ocupând un rol fundamental în evoluția s ocietății, în general, a presei, în special. În lumea presei

24 Alvin Toffler, Powershift/Puterea în mișcare , Editura Antet, București, 1995, p. 350.
25 Idem
26 Idem

28 calculatorul devine nu numai o importantă bancă de date, ci și o modalitate modernă de editare,
prin prelucrarea știrilor, punerea lor în pagină, titrarea lor, realizarea propriu -zisă a ziarelor și
revistelor. Uriașul potențial de comunicare al calculatorului rezultă din introducerea tehnologiei
informatice care, în esența ei este profund comunicațională.
Procesul de informatizare determină transformări substanțiale în sfera comunicării. Se
modifi că mediul de comunicare, care devine unul specializat, destinat doar cunoscătorilor, fapt
care provoacă anumite inegalități în procesul comunicării. Totodată, se impune tendința de
mondializare a contextului comunicării, ceea ce înseamnă integrarea comunic ării într -o
industrie a comunicării, care conduce la asigurarea accesibilității ei.
Maria Cornelia Bârliba, o cercetătoare avizată a acestui domeniu, vede în computer un
erou mitic al epocii contemporane și caută răspunsuri privind evoluția relației om -calculator în
perspectiva viitorului: “Vom putea gândi calculatorul ca având dreptul să ocupe un anume loc
într-un tablou al elementelor existenței? Va apărea în perspectivă un nou Mendeleev, care să
descopere acest loc destinat calculatorului și generațiilor sale? Vom învăța o nouă istorie, o
istorie comună, a umanului care se dezvoltă paralel sau concordant cu generațiile
electronice?”27. “Va fi computerul eroul comunicării? Fără genealogie olimpiană, posedând
magii contemporane și viitoare, acesta va modific a destinul oamenilor, va participa la apariția
unei noi meniri a omului în Univers?”28 se întreabă autoarea. Și tot ea formulează un răspuns
fără echivoc: “Computerul va universaliza nevoia de dialog a ființei umane într -o formă
contemporană, dar, mai ales, în forme ale viitorului comunicațional. La fel ca Dialogurile
platoniciene, poate nu va formula concluzii și va păstra cu grijă frumusețea și bogăția limbii
naturale, așa cum opera filosofului antic devenea idealul limbii clasice grecești. Tehnologia
informațională va da ființă unei noi realități, existența artificială. Prin codurile și limbajele sale,
ea va aspira nu numai la siguranța și destinderea sensurilor univoce, ci și la participarea la
procesul mai larg al democratizării vieții sociale”.29
Dacă la toate cele enumerate până acum adăugăm și noua tehnologie a Internetului cu
multiplele sale posibilități de comunicare, vom putea înțelege în ce direcție se îndreaptă în mod
real tehnologia viitorului și nu vom putea să nu fim de acord cu Alvin Toffler ca re afirmă că,
“noul sistem mass -media e un accelerator de powershift” (putere în mișcare).

27 Maria Cornelia Bârliba, Paradigmele comunicării , Editura Științifcă și Enciclopedică, București, 1987, p. 204
28 Idem, p. 205
29 Idem, p. 206.

29 Viața omului contemporan se caracterizează, printre altele, prin bombardamentul
informațional zilnic la care el este supus. Prin cantitatea, frecvența și simplitatea lor, mesajele
mass -media ne -au devenit tot atât de familiare ca și hrana, lucrurile din locuință, sau prietenii.
Înapoia acestui flux continuu de imagini, sunete și semne funcționează un sistem socio –
profesional a cărui complexitate și anvergură sunt nebă nuite publicului larg și care este cu atât
mai subtil cu cât vizibilitatea produselor sale dă iluzia transparenței. Inaugurat în secolul al XV –
lea, prin apariția tiparului, acest sistem a cunoscut o dezvoltare reală în secolul al XIX -lea,
pentru ca în ulti mul veac al mileniului actual să aibă un caracter realmente exploziv, adevăratele
sale resurse fiind evidențiate abia în ultimii 50 de ani, odată cu generalizarea audio -vizualului.
Pentru a -i înțelege mecanismele și legitățile care -l guvernează, numeroase științe “clasice”,
între care economia, lingvistica, psihologia, sociologia, istoria și antropologia culturală, cu
ramurile lor moderne cum sunt marketingul, semiotica, psiho -sociologia, imagologia,
etnografia cotidianului etc., și -au conjugat eforturile r ealizând o sinteză care, la capătul unui
secol de evoluție, a conturat un câmp teoretic nou: acela al științelor comunicării de masă. În
prezent, este un adevăr larg recunoscut că, acestea și -au câștigat o poziție bine definită și au
dobândit un prestigiu inatacabil în ansamblul științelor sociale. Științe noi și mobile precum
cele ale comunicării de masă sunt caracterizate printr -un ritm aparte, rapid și incitant, pentru că
ele se dezvoltă simultan cu evoluția sistemului mass -media (generalizarea comunicăr ii prin
Internet, jocurile video interactive etc.) și cu sporirea rafinamentului metodelor de cercetare,
ceea ce va declanșa fără îndoială și schimbări spectaculoase de paradigme teoretice. Totodată,
este evident faptul că acest proces, prin mai slaba lui vizibilitate pentru publicul larg (cercetările
și rezultatele lor circulă mai ales în mediile științifice și universitare), se situează în
“contratimp” în raport cu accesibilitatea și pregnanța mass -media. Se poate concluziona, în
acest context, că, univer sul comunicării de masă, permanent prezent și evident prin el însuși,
umbrește cercetările ce i s -au consacrat, dând impresia că tot ceea ce se întâmplă în acest univers
este simplu, natural, de la sine înțeles și că nu mai este nevoie nici de studii, nici de teorii, nici
de concepte pentru a vorbi despre, sau pentru a comenta ceea ce se întâmplă în această lume a
mass -media.
Poate părea neverosimil, dar o astfel de perspectivă nu este decât o iluzie păgubitoare.
Într-un sistem atât de amplu și de complex c um este cel al comunicării de masă (care pune în
mișcare importante resurse financiare, umane și materiale, de rezultatele căruia beneficiază
milioane de oameni, modelând prin efectele pe care le produce gândirea și comportamentul
unor importante colectivi tăți umane, care ocupă o poziție vitală în angrenajul politic al oricărei
societăți contemporane ș.a.m.d.) nimic nu mai poate fi simplu și de la sine înțeles. În aceste
condiții, se poate aprecia, fără teama de a greși, că mass -media a devenit un fel de ce ntru

30 gravitațional în raport cu care își definesc poziția celelalte segmente ale societății – sistemul
economic, sistemul politic, sistemul cultural, sistemul ideologic, cel al cercetărilor științifice și,
alături de toate acestea, viața noastră cotidiană.
Este evidentă deci nevoia eliminării ambiguităților și confuziilor, a realizării unei
înțelegeri științifice a acestei problematici, a depășirii iluziei competenței și chiar a profunzimii
în acest domeniu.
De cele mai multe ori, la nivelul cunoașterii com une, comunicarea de masă este
identificată drept mass -media. Deoarece și acest concept de mass -media este mai nou se impune
o definire a sa: ”Termenul medium (la plural media) este un cuvânt de origine latină,
transplantat într -un ansamblu anglo -saxon. El desemnează în principiu procesele de mediere,
mijloacele de comunicare și se traduce, în general, cu expresia comunicațiile de masă (…).
Deci: media = mijloace de comunicare; mass -media = mijloace de comunicare pentru un mare
public, un public de masă, inv entate și utilizate în civilizațiile moderne și având drept
caracteristică esențială marea lor forță, putere, vasta lor rază de acțiune. Nu există nici o îndoială
că trebuie să se înscrie în această categorie radiodifuziunea și televiziunea (…). Cinematogr aful
se înscrie în aceeași categorie (…). Presa, pentru aceleași motive, este considerată ca fiind unul
dintre principalele mass -media (…). Cartea (…), discursurile, benzile, casetele sau
videocasetele pot, de asemenea, să fie încadrate în categoria mass -media. De asemenea, afișul
publicitar. Se poate considera, așa cum pe bună dreptate procedează Marshall McLuhan, că și
cuvântul, telefonul, telegraful, scrisul sunt mijloace de comunicare… Chiar dacă ele servesc
mai curând la stabilirea de relații interpers onale decât ca emițători către marele public.”
Se impun totuși unele precizări față de acest punct de vedere. Între noțiunile de mass –
media și comunicare de masă, mijloace ale comunicării de masă este evident că nu poate exista
o sinonimie perfectă. Confuziile care se fac în acest sens limitează sensurile conceptelor printr –
un reducționist simplist, inadecvat. Între comunicare de masă, înțeleasă ca mesaje și procese de
comunicare și mijloace de comunicare (instrumentele comunicării, mijloacele tehnice de
transmitere a mesajelor) există diferențe vizibile, care nu pot fi ocolite sau trecute cu vederea.
Astfel, o celebră definiție, dată de sociologul francez A. Cuvillier comunicării de masă
(“ansamblul procedeelor – presă, radio, televiziune, cinema etc. – prin care se realizează
informarea, propaganda și acțiunea asupra opiniei publice”), este, din acest punct de vedere,
lipsită de precizie și poate fi amendată.
Expresia mass -media nu poate și nu trebuie să înlocuiască noțiunea de comunicare de
masă. Chi ar mass -media semnifică și are o cuprindere mai mare decât cea de mijloace.

31 Noțiunea de mass înseamnă de fapt un public numeros, dar poate fi înțeleasă și ca o
amplitudine socială a mesajului, ca o simultaneitate a receptării pe o arie largă, ca o
standard izare a consumului de produse culturale și, în același timp ca un nivel scăzut de
receptivitate. Din această perspectivă, conceptul de comunicare de masă este definit în sens
unilateral, simplist, creându -se în mod artificial o despărțire între cultura îna ltă, a elitelor sociale
și cultura de masă, producția de masă, receptarea de masă, consumul de masă. Acesta este și
motivul care îi determină pe unii teoreticieni să prefere noțiunile de tehnici de difuzare
colectivă, canale de difuzare colectivă.
Nu pute m defini conceptul de comunicare de masă fără să ținem cont de faptul că este
vorba despre un ansamblu de fenomene socio -culturale strâns legate de evoluțiile în domeniul
științei și tehnologiei, ceea ce implică unele trăsături specifice. Deși începuturile comunicării
de masă pot fi situate în secolul al XV -lea datorită inventării tiparului, aceasta este pregnantă
în secolul XX, după prima conflagrație mondială, o dată cu dezvoltarea mijloacelor tehnice în
domeniul audio -vizualului. Abia în aceste condiții se poate spune că ea face posibilă
transmiterea unui mesaj către un public variat și numeros, care îl recepționează simultan, fiind
despărțit din punct de vedere spațio -temporal de sursă. Emițătorul, în acest caz, este un
profesionist al comunicării, un ju rnalist o “persoană instituționalizată” (W. Schramm) sau o
organizație de comunicare, un post de radio, un canal de televiziune, un ziar (grupuri sociale
specializate – antrepenorii de presă și personalul lor). Aceasta este de fapt și prima dintre
caracter isticile comunicării de masă: emițătorul, o “persoană instituționalizată”, care reprezintă,
de obicei, un grup de persoane, este un mare producător de mesaje.
Prin comparație, în toate celelalte modalități de comunicare (directă, indirectă, multiplă)
emițătorul de mesaje este unul singur. Diferența dintre modurile de comunicare este dată, în
același timp, de mijloacele prin care se face comunicarea, ca și de numărul receptorilor de
mesaje.
Din această perspectivă se poate aprecia că, în cazul comunicării d e masă, comunicarea
se socializează, devine colectivă. Revenind, emițătorii de mesaje nu mai sunt indivizi, ci grupuri
formate din indivizi, iar mesajele, care nu mai reprezintă doar părerea unui singur individ, ci a
întregului grup, trec printr -un mijloc de informare (ziarul, radioul, televiziunea). În același timp,
destinatarii comunicării formează grupuri largi, colectivități umane, fapt care constituie
socializarea audienței (a receptării). Se poate spune, cu alte cuvinte, că “presa de masă,

32 reprezintă conversația tuturor cu toți și a fiecăruia cu celălalt”30, așa cum afirmă cercetătorul
francez Bernard Voyenne. Este vorba, în acest caz de a doua trăsătură distinctivă a comunicării
de masă.
O altă caracteristică a conceptului analizat vizează caracterul u nidirecțional și mediat al
comunicării. Emițătorii și receptorii de mesaje sunt separați spațial și temporal, iar informațiile
se transmit prin intermediul unei tehnologii moderne, specifice “erei electronice”.
În fine o nouă trăsătură a comunicării de mas ă este dată de faptul că reacția grupului
receptor de mesaje față de grupul emițător (feed -back -ul) este lentă, chiar de indiferență. Când
ea se produce, receptorii devin, la rândul lor, purtători ai unor noi mesaje.
Pe marginea acestui subiect Bernard Voy enne vorbește de trei caracteristici ale
comunicării sociale prin intermediul presei, care o diferențiază de toate celelalte forme ale
comunicării, și anume:
– caracterul instantaneu (sau quasiinstantaneu), deoarece informează despre un
eveniment aproape în același timp cu desfășurarea lui sau cu un decalaj foarte mic;
– permanența, pentru că nu cunoaște nici o întrerupere și jalonează istoria în
continuitatea ei;
– caracterul universal, pentru că este prezentă peste tot și în orice moment.
“Dacă obiectivul prese i îl constituie schimbul de informații între conștiințe
(comunicarea) – subliniază Bernard Voyenne – se poate spune că și conștiința colectivă se
fundamentează, edificându -se din ce în ce mai mult prin presă”31.
Un alt cercetător, Rogers Clausse, definește presa drept o comunicație socială și
consideră că aceasta îndeplinește următoarele condiții:
Periodicitatea pregnantă (apariție cotidiană).
Consum imediat, fără întârziere. Mesajul jurnalistic este extrem de perisabil în timp. De
aceea el trebuie consumat imediat, altfel își pierde orice savoare.
Eterogenitatea conținuturilor efemere și varietatea incoerentă a funcțiilor. Ziarul este un
conglomerat de știri; satisface gusturile cele mai diverse.

30 Bernard Voyenne, La presse dans la société contemporaine , în Collection U, Librairie Armand Colin, Paris,
1962, p. 24.
31 Ibidem

33 Grija pentru actualitate, dominantă și copleșitoare. Totul por nește de la actualitatea
imediată și se reduce la ea. Cotidianul, prin faptele, opiniile, evenimentele, întâmplările și
incidențele sale, “invadează” totul, cuprinde totul, se impune pretutindeni.
Producție – difuzare cu mare densitate pentru o mare și eno rmă conglomerație de
persoane: colectivitate în omogenitate, masă în eterogenitate32.
Cercetătorul american H.D.Lasswell, în lucrarea sa Structura și funcția comunicării în
societate (1948), a determinat direcțiile majore ale cercetării comunicării de masă, pornind de
la ideea că, în orice acțiune de comunicare, trebuie să avem în vedere cele cinci întrebări
fundamentale: cine spune? ce spune? prin ce canal? cui? cu ce efect?
Din această perspectivă, fiecare element al actului comunicării poate fi supus anal izei,
având în vedere cele două componente: structura și funcția. Astfel, cine? vizează analiza de
control, adică studiul emițătorului, al celui care inițiază și controlează procesul comunicării;
ce? vizează analiza de conținut a comunicării; prin ce canal ? urmărește analiza canalelor de
comunicație, a mediului (presă scrisă, cinema, radio, televiziune, video etc.); cui? vizează
analiza publicului, audiența, modul de receptare a mesajelor; cu ce efect? vizează analiza
scopului, a efectelor și eficacității c omunicării.
În concluzie, în viziunea lui Lasswell modelul comunicării de masă se poate rezuma la
formula someone says something on somebody (cineva spune ceva cuiva).
Viața omului contemporan se caracterizează, printre altele, prin bombardamentul
informaț ional zilnic la care el este supus. Prin cantitatea, frecvența și simplitatea lor, mesajele
mass -media ne -au devenit tot atât de familiare ca și hrana, lucrurile din locuință, sau prietenii.
Înapoia acestui flux continuu de imagini, sunete și semne funcțio nează un sistem socio –
profesional a cărui complexitate și anvergură sunt nebănuite publicului larg și care este cu atât
mai subtil cu cât vizibilitatea produselor sale dă iluzia transparenței. Inaugurat în secolul al XV –
lea, prin apariția tiparului, acest sistem a cunoscut o dezvoltare reală în secolul al XIX -lea,
pentru ca în ultimul veac al mileniului actual să aibă un caracter realmente exploziv, adevăratele
sale resurse fiind evidențiate abia în ultimii 50 de ani, odată cu generalizarea audio -vizualului .
Pentru a -i înțelege mecanismele și legitățile care -l guvernează, numeroase științe “clasice”,
între care economia, lingvistica, psihologia, sociologia, istoria și antropologia culturală, cu
ramurile lor moderne cum sunt marketingul, semiotica, psiho -sociologia, imagologia,

32 Vezi Rogers Clausse, Brevès considerations sur la terminologie et la méthodologie de la communication sociale ,
în Economies et sociétés , tome VI, nr. 4, aprilie 1972, p. 759.

34 etnografia cotidianului etc., și -au conjugat eforturile realizând o sinteză care, la capătul unui
secol de evoluție, a conturat un câmp teoretic nou: acela al științelor comunicării de masă. În
prezent, este un adevăr larg recunoscut că , acestea și -au câștigat o poziție bine definită și au
dobândit un prestigiu inatacabil în ansamblul științelor sociale. Științe noi și mobile precum
cele ale comunicării de masă sunt caracterizate printr -un ritm aparte, rapid și incitant, pentru că
ele se dezvoltă simultan cu evoluția sistemului mass -media (generalizarea comunicării prin
Internet, jocurile video interactive etc.) și cu sporirea rafinamentului metodelor de cercetare,
ceea ce va declanșa fără îndoială și schimbări spectaculoase de paradigme teoretice. Totodată,
este evident faptul că acest proces, prin mai slaba lui vizibilitate pentru publicul larg (cercetările
și rezultatele lor circulă mai ales în mediile științifice și universitare), se situează în
“contratimp” în raport cu accesibilitate a și pregnanța mass -media. Se poate concluziona, în
acest context, că, universul comunicării de masă, permanent prezent și evident prin el însuși,
umbrește cercetările ce i s -au consacrat, dând impresia că tot ceea ce se întâmplă în acest univers
este simp lu, natural, de la sine înțeles și că nu mai este nevoie nici de studii, nici de teorii, nici
de concepte pentru a vorbi despre, sau pentru a comenta ceea ce se întâmplă în această lume a
mass -media.
Poate părea neverosimil, dar o astfel de perspectivă nu este decât o iluzie păgubitoare.
Într-un sistem atât de amplu și de complex cum este cel al comunicării de masă (care pune în
mișcare importante resurse financiare, umane și materiale, de rezultatele căruia beneficiază
milioane de oameni, modelând prin efe ctele pe care le produce gândirea și comportamentul
unor importante colectivități umane, care ocupă o poziție vitală în angrenajul politic al oricărei
societăți contemporane ș.a.m.d.) nimic nu mai poate fi simplu și de la sine înțeles. În aceste
condiții, se poate aprecia, fără teama de a greși, că mass -media a devenit un fel de centru
gravitațional în raport cu care își definesc poziția celelalte segmente ale societății – sistemul
economic, sistemul politic, sistemul cultural, sistemul ideologic, cel al ce rcetărilor științifice și,
alături de toate acestea, viața noastră cotidiană.
Este evidentă deci nevoia eliminării ambiguităților și confuziilor, a realizării unei
înțelegeri științifice a acestei problematici, a depășirii iluziei competenței și chiar a pr ofunzimii
în acest domeniu.

35 2.5. Diferența dintre comunicarea în masă și comunicarea publică

Vorbind despre comunicare publică, trebuie să avem în vedere faptul că aceasta poate
avea diferite sfere de extindere, existând în consecință multiple forme și cadre de difuzare, de
selecționare a acesteia. Astfel vom constata o seamă de specii interesante (variate ca
amplitudine și extindere)33 :
– opinia publică a unei epoci; în general, în fiecare epocă sau perioadă există un corp
de opinie conducător sau predomi nant, un corp de convingeri, credințe, sentimente,
care ocupă la un loc spațiul opiniei publice caracteristice unei epoci;
– opinia publică națională; a unei națiuni, într -o problemă în care converg opiniile
membrilor ei;
– opinia publică secțională a unei cla se (opinii ale unor clase);
– opinia publică a unor grupuri sau categorii socio -profesionale (opiniile studenților
într-o anumiță probelmă ori opiniile unor grupuri profesionale: medici, juriști,
scriitori, etc.);
– opinia publică a unor micro comunități sau c olectivități (a unui sat, orășel, târg, a
unei universități);
La acestea aș mai putea adăuga:
– opinia publică a unei categorii de vârstă (opinia adolescenților față de măsurile
contraceptive);
– opinia publică a populației în funcție de sex (opinia bărbaților față de mișcarea
feministă);
Alți cercetători34 au luat ca și criteriu în determinarea structurilor de opinie publică,
structurile de public:
– publicul general cuprinde acele segmente de opinie care susțin principiile și ideile
generale care se vehiculează într-un spațiu social dat;
– publicul particular grupează un segment specializat al opiniei publice caracterizat
prin interese comune și împărtășind aceleași valori;

33 Gheorghe, Mihai; Luminosu, Doru Silviu, Opinia publicului -Sursă și scop în manipulare , Editura A92, Iași
1996, p. 80
34 Drăgan, Ion, Opinia publică, comunicarea de masă și propaganda în societățile contemporane , Editura
Științifică și Pedagogică, București 1980, p. 102 -103

36 – publicul special, adică comunități care împărtășesc valor comune într -un domeniu
distinct al spațiului social.
Doob, în lucrarea "Public Opinion and Propaganda" face o serie de precizări și
diferențieri ale opiniei35. Astfel distinge „o opinie externă” exprimată în conversații publice,
fără reticență, și „o opinie internă” pe care un ansamblu de i ndivizi o profesează în forul lor
interior, cu precauție și într -un cadru restrâns. Distingem apoi o „opinie actuală”, exprimată în
împrejurări determinate, care cucerește cel mai adesea o adeziune majoritară spre deosebire de
„opinia latentă” care aparțin e unei minorități active, aptă a depăși în viitor actuala opinie
dominantă. „Opinia momentană” reflectă reacția unor grupuri episodic constituite față de
situații noi, este reprezentată în opoziție cu „opinia durabilă”. În final este prezentată o opinie
în sens larg, publică, care aparține unei vaste colectivități compuse dintr -un număr mare de
grupuri sau subgrupuri sociale.
Atunci când urmărim să punem în evidență diferitele fațete ale opiniei publice, nu putem
omite delimitările făcute încă în 1922 de F. Tonnies. El distinge mai multe nivele ale acestui
concept:
– Nivelul motivațional, e un conglomerat de sentimente, dorințe, intenții difuze și
manifeste care dau conținut comununei voințe specifice fiecărei comunități sociale în sensul
larg al acestui term en.
– Nivelul privat generat de opinia publică lipsită de însemnătate de ordin principal. La
acest nivel prioritate absolută au proiecțiile subiective și așteptările celor care nu pot depăși
simțul comun în evaluarea fenomenalității sociale;
– Nivelul evenimențial, cuprinde acel palier care conferă valoare socială;
– Nivelul consistent al opiniei publice, definește agregațiile de opinii rezultate din
convingerea indivizilor că sentimentul dominant în sânul comunității le este comun.
Din perspectiva măsu rării și sondării opiniilor, ne aflăm în prezența unor curente de
opinie publică (deci fenomene colective de opinie). J. Stoetzel definește curentul de opinie ca
„atitudine dominantă printre membrii unui grup determinat asupra unor chestiuni, însoțită de
conștința clară sau difuză că aceeași atitudine le este comună”. În procesul de constituire și

35 Doob, op. cit. în Gheorghe, Mihai; Luminosu, Doru Silviu, Opinia publicului – Sursă și scop în manipulare ,
Editura A92, Iași 1996, p. 85

37 orientare a diferitelor curente de opinie acționează mai multe aspecte care pot fi clasificate după
amplitudinea lor în macrosociale și microsociale36.
Dintre asp ectele macrosociale amintim:
a) Natura sistemului social și partenerii funcționali ai structurilor sociale care decurg
din orientarea sistemului. La acest nivel există un curent de opinie și lideri autorizați care
intenționează să -și adjudece segmente de popularitate cât mai mari prin contracararea
curentelor de opinie care le sunt mai puțin favorabile sau care li se opun;
b) Nivelul general de dezvoltare, reflectat în modelele de comportament care
particularizează sistemul social global, influențe ază calitatea curentelor de opinie și finalitatea
revendicărilor pe care le vehiculează acestea;
c) Conținutul și orientarea mesajelor politico -ideologice constituie factorii care
influențează hotărâtor formarea și formele de manifestare a curentelor d e opinie. Într -un mediu
social pluralist, de exemplu, formarea, afirmarea sau destructurarea curentelor de opinie este
mai naturală, mai flexibilă spre deosebire de mediul social paternalist în care curentul manifest
de opinie este întreținut preponderent prin pârghiile instituționale, fiind artificial într -un anumit
procent, curentele de opinie naturale fiind preponderent latente;
d) Programele instituțiilor cultural -educative, prin cadrele normative în care se
derulează și prin metodologia utilizată, pot acționa benefic sau prohibitiv în formarea și
afirmarea curentelor de opinie atât față de aceste instituții, cât și față de șansele pe care i le oferă
individului aceste instituții;
În această categorie intră și mass -media care, prin informarea colecti vă ce -i este
caracteristică poate forma curente de opinie cu impact substanțial în rândul diferitelor categorii
de public.
e) Apartenența la grup influențează dimensionarea curentelor de opinie în funcție de
generalitatea interesului surescitat și de natura grupurilor: grupurile socio -profesionale, grupuri
politice, etc.
Alături de factorii macrosociali, denumiți și de bază sau primari, în formarea curentelor
de opinie un rol important îl au și factorii intermediari (microsociali), calificați astfel nu mai
datorită faptului că ei particularizează și condiționează calitatea și forma de manifestare a
reacțiilor individuale de opinie față de factorii cu acțiune primară și generală.

36 Buzărnescu, Ștefan, op. cit., p. 33

38 Aspectele microsociale cele mai importante sunt:
a) Societatea modernă diferențiată structural ca urmare a diviziunii sociale a muncii,
face ca viața socială a individului să depindă de apartenența sa la mai multe grupuri simultan.
Cu cât aceste grupur sunt mai complementare, cu atât opiniile indivizilor sunt mai coerente și
pot contribui substanțial la cristalizarea mai rapidă a unor curente de opinie lingvistice;
Cercetările concrete au demonstrat faptul că nu interacțiunea directă a indivizilor în
grupurile primare este hotărâtoare în formarea curentelor de opinie, ci calit atea relațiilor dintre
indivizi și publicurile dominate autoritar de o opinie larg vehiculată de mass -media;
b) Formele de sociabilitate reprezintă instanțe intermediare deosebit de influente în
formarea opiniilor. Aceste forme de sociabilitate explică amploarea și intensitatea participării
de grup la constituirea opiniilor, întrucât ele sunt primele „instanțe” la nivelul cărora „relațiile
dintre indivizi capătă valoare de relații sociale, devenind acel domeniu al realității care intră în
sfera de compet ență a sociologiei”;
c) Grupurile restrânse prezintă importanță pentru orientarea relațiilor de opinie la
informațiile dif uzate prin mass -media.
Se poate spune că există patru stadii prin care poate trece procesul de formare a opiniei
publice37:
– genez a opiniei, adică formularea unei idei relevante în legătură cu o problemă
controversată care polarizează atenția unu i public relativ numeros;
– dezvoltarea – relaționarea ideii respective cu așteptările immediate și de perspectivă
pentru a întruni un coefi cient de persuasiune cât mai mare;
– difuzarea – lansarea opiniei în segmentele de public considerate a fi cel mai ușor de
persuadat în sensul conținutului opiniilor și așteptărilor celor ce se afirmă ca „producători de
opinie”;
– acceptarea și adeziunea – cristalizarea curentului de opinie care poate asigura succes
ideii emise și poate întruni acceptări largi pe termen mediu și lung.
Diferențele dintre comunicarea de masă și comunicarea publică implică faptul că prima
are o istorie mai îndelungată și a int erferat, la un moment dat cu elemente ce au constituit
comunicarea publică.

37 Idem, p. 39

39 Despre comunicarea de masă se poate vorbi odată cu apariția telegrafului (1840),
telefonului (1876), radioului (1905), televiziunii, iar mai nou a calculatorului. În jurul anilor '50
are loc o proliferare a mijloacelor de difuzare colectivă, dând naștere la mitul atotputerniciei
mass -media. Anchetele întreprinse asupra acestui subiect au între altele meritul de a face lumină
asupra cazului și de a fi zdruncinat imaginea de "omnipot ență" a mass -media. Se credea despre
aceasta că ar atinge fiecare individ izolat din mulțime și că ar reuși antrenarea lor chiar și pe
căile cele mai iraționale. Această mitologie a fost denunțată în nenumărate rânduri, Francois
Chazel38 consideră în acest sens că ea ar răspunde unei triple erori.
Prima este aceea că nu se poate considera că mijloacele de comunicare în masă ar atinge
pe toată lumea, atâta vreme cât unele persoane nu se expun mesajelor.
A doua eroare se referă la imaginea societății ca o cole cție de indivizi atomizați. Acest
fapt ne conduce la ideea că efectele asupra indivizilor ar fi directe și ar atnge fiecare individ în
parte. In realitate, însă, efectele individuale ale mesajelor transmise de surse exterioare nu sunt
directe, ci intermedi ate de structura socială a grupurilor din care facem parte.
În fine, a treia eroare se referă la credinta într -o forță manipulatoare a mijloacelor de
comunicare în masă în fața căreia actorii sociali ar fi total neputincioși. Aceasta este o
exagerare: exis tă desigur o forță manipulatoare a mijloacelor de comunicare în masă, dar ea nu
este eficace în mod automat și uniform. Lazarsfeld, Berelson și Gaudet în lucrarea "The People's
Choice" remarcă faptul că electorii care își schimbă intenția de vot o fac mai frecvent la
recomandarea sau presiunea unui prieten decât sub efectul mijloacelor de comunicare în masă.
Prin urmare, există un dezechilibru între influența interpersonală și influența mijloacelor de
comunicare în masă, dezechilibru ce se manifestă în favo area celui dintâi.
Totuși mijloacele de comunicare în masă, prin informațiile și comentarile oferite, rămân
una din sursele fundamentale de formare a opiniei publice, dar mai ales a inițierii unei solide
comunicări publice. Și aceasta deoarece ele:
– Pot o feri simultan aceeași masă de știri unui public larg, alcătuit din oameni foarte
diferiți, dispersați, fără contacte între ei (spre deosebire de influența interpersonală care se
exercită asupra unui număr redus de persoane);
– Pot oferi acestora un centru comun de interes, subiecte de dezbatere similare la un
moment dat;

38 Chazel, Francois, Sisteme parțiale de comunicare în societățile industriale , PUF, Paris, 1976 , p. 82

40 – Prin informațiile și comentariile puse la dispoziție pot genera reacții identice ale unor
publicuri foarte diferite. De fapt, informația, împreună cu acțiunea de propagandă care însoțește
în mod obligatoriu acțiunea de informare, dă naștere curentelor de opinie publică și modifică
direcția acestora. Un rol deosebit de important în formarea și orientarea curentelor de opinie
publică îl joacă așa numitele procese intermediare (rolul microgru purilor, al liderilor de opinie,
al relațiilor și conversațiilor interpersonale) care condiționează (mediază) influența exercitată
de mijloacele de comunicare în masă.
Cecetările și studiile efectuate de diferiți specialiști au evidențiat faptul că opinia publică
se constituie și acționează la nivele diferite, potrivit dimensiunilor grupurilor sau comunităților
sociale respective.
În determinarea și caracterizarea comunicării publice, un rol deosebit de important îl
dețin definirea, configurarea categoriei public. Evident, noțiunea de "publicuri" și concepția
conform căreia diferitele tipuri de publicuri pot fi grupate în funcție de interesul manifestat sau
de comportamentul comunicativ nu este o abordare nouă. Fiecare persoană aparține succesiv
sau simultan tot atâtor publicuri câte centre de interes are prin sistemul comunicațiilor și
contactelor interpersonale. În Dicționarul de Psihologie39, publicul este socotit o "categorie
sociologică și statistică ce desemnează o colectivitate de persoane, puțin numero asă sau foarte
numeroasă, concentrată sau dispersată spațial, omogenă sau eterogenă din diferite puncte de
vedere (sex, vârstă, grad de instrucție, profesie, apartenență politică, ideologică, rezidență, etc.),
care are însă în comun un centru de interes sa u informații identice și simultane la un moment
dat". Având în vedere marea varietate a acestor preocupări sau centre de interes, practic avem
de-a face nu cu un singur public, ci cu numeroase publicuri în sânul aceleiși mase de indivizi,
al aceleiași cole ctivități sau societăți.
Din punct de vedere tipologic, literatura de specialitate40 distinge între:
– publicul de masă, care este rezultatul unui larg interes, resimțit în toate segmentele de
opinie, pentru receptarea mesajelor. Această categorie se caract erizează în funcție de
comunitatea de interes a publicului;
– publicuri dispersate, care valorizează informația divergent;
– publicuri concentrate, care valorizează aproximativ la fel informația și în plus,
cooperează între ele pentru creșterea autorității sursei care emite mesajul;

39 Dicționar de psihologie socială , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p. 204
40 Buzărnescu, Ștefan, op. cit., p. 20

41 – publicuri omogene, care valorizează convergent același tip de mesaje și manifestă o
frecvență ridicată în receptarea acestora;
– publicuri eterogene, care rezultă din agregarea unor segmente de opinie relativ
eclectice, intere sate constant față de un gen anume de mesaj, dar valorizându -l sensibil diferit;
– publicuri locale, determinate pe criterii exclusiv spațiale;
– public participant, când se afirmă prin participarea nemijlocită la acțiune;
– public mondial, rezultat din tr ansmisiile în direct a unor manifestări de anvergură
mondială (ex. transmiterea unui conflict internațional sau acțiuni din teatrele de operații prin
mijloacele media, în special ).
Există o varietate de abordări în ceea ce privește comunicarea și caracter isticile
publicurilor. După G. Gurvitch41 publicul, ca grup uman, format din indivizi aflați la distanță
unii de alții se caracterizează prin atitudini și opinii comune și prin continuitatea ideilor și
valorilor sociale. Bernard Hennesey42 consideră că fiecare opinie are publicul ei, adică un grup
de persoane afectate de o problemă socială, față de care adoptă o poziție pro sau contra,
exprimată cu diferite grade de intensitate. Deci publicul este un factor important de care trebuie
să se ț ină seama în studiul opiniei publice. De aici decurge interesul special care este manifestat
pentru cunoașterea caracteristicilor socio -demografice, trăsăturilor de personalitate, condițiilor
de trai, aspirațiilor indivizilor și măsurarea presiunilor pe ca re aceștia le suportă în mediul lor.
Cu referire la domeniul politicii, David, Quintric și Schroeder43 disting trei categorii a
ceea ce au numit "public decizional": alegătorii convinși, ostili și ezitanți, funcție de atituduinile
pe care le adoptă. Tierry Saussez44 stabilește patru tipuri mari de electori:
– alegătorii devotați, care fac parte dintr -un "nucleu dur" dar favorabil;
– alegătorii ostili, desemnează tot un "nucleu dur" dar nefavorabil;
– alegătorii nesiguri, care nu prea sunt hotărâți să voteze;
– alegătorii potențiali, aceștia au o solidă predispoziție de a vota pe altcineva, dar care
pot fi totuși convertiți.

41 Zamfir, C; Vlăsceanu, L., op. cit., p. 485
42 Idem, p. 485
43 Gabriel Thoveron, Comunicarea politică azi , Editura Antet, Oradea, 1996, p. 8
44 Idem, p. 65

42 Din punctul de vedere al lui Davis Lindon45:
– țintele naturale, aceia care par mai receptivi la mesaje;
– liderii de opinie;
– masa, ce re prezintă categoria alegătorilor șovăielnici, dar care adesea se transformă în
arbitri ai unei alegeri;
– alegătorii critici, indeciși, care pot fi însă sensibilizați cu mesaje bine gândite.
O analiză completă a publicurilor, precum și o caraterizare a lor a fost făcută de Cliff
Zukin46, care consideră că publicul de masă poate fi descompus în patru grupări: public atent,
public latent, public lipsit de înțelepciune și public apatic.
Publicul atent reprezintă probabil cam o cincime din totalul populației cu drept de vot
și are cunoștiință de existența problemei atunci când mass -media abordează pentru prima dată
aceste subiecte. Acest tip de public este dependent de presă și în general de utilizarea unei
multitudini de informare în masă.
Publicul latent este l ipsit de motivația de a căuta informații despre o anumită problemă.
Acesta ar fi în esență activat de manifestarea evenimentelor cărora le acordă prioritate în mass –
media. Odată activat, publicul latent se va comporta asemănător cu publicul atent în urmări rea
informațiilor. In aceste condiții publicul în cauză este considerat a fi expus atât la media tipărită
cât și la media electronică, cu un ușor avantaj pentru cea din urmă.
Urmează publicul lipsit de înțelepciune care în opinia autorului reprezintă aprox imativ
o treime din publicul larg. Este în mare măsură un receptor pasiv al mesajelor din mass -media.
Indivizii din acest public se vor centra în special pe probleme de etichetare a problmelor,
conținutul mesajelor scăpându -le de fiecare dată. În consecinț ă, indivizii încadrați în acest grup
sunt susceptibili la schimbarea de opinie, considerându -se că pot fi atinși mai ales printr -o
acoperire cât mai intensă a mediei ce vehiculează în special informație nouă, capabilă să
penetreze lipsa de motivație.
În fine, publicul apatic, nu este un public interesat și în consecință va folosi foarte puțin
mass -media. Din această cauză apaticii reprezintă cea mai puțin probabilă țintă a mesajelor.

45 Idem, p. 65
46 Nimmo, D; Sanders, K., Political Communication , Sage Publication, California, 1986, p. 69

43 O trăsătură importantă a publicului este faptul că ea derivă din structu ra socială, se
caracterizează print -o accentuată mobilitate și printr -o durată în timp relativ limitată47.

2.6. Rolul și funcțiile comunicării în perioada globalizării

Rolul și funcțiile comunicării au sporit vizibil în ultimul timp și ne referim la perioada
care globalizarea, dar mai ales efectele acesteia, încep să -și facă vizibilă prezența în existența
și cursul omenirii, în general dar a individului, în special. Putem spune că, în perioada
globalizării, esența comunicării este reprezentată de deplasarea, t ransferul informației de la un
participant la celălalt. Acum, în perioada globalizării, cuvântul magic este informația, iar
preocuparea esențială este circuitul, transferul, posesia și manipularea informației. Și aceasta,
printr -un complex proces de comuni care, ce se manifestă în toate domeniile de activitate umană.
În mod obișnuit, circulația mesajului are loc în dublu sens (între două persoane) dar și în sens
unic (exemplul monologului, al comunicării prin presă radio și televiziune). Mass -media este
predominant dominată de sisteme unidirecționale de comunicare.
Informația este ceea ce se comunică într -un limbaj sau altul. Informația este deci o
combinație de semnale și simboluri. Semnalele (undele sonore emise în actul vorbirii, undele
radio sau TV) purt ătoare de informație, sunt în sine lipsite de semnificație. Printr -un consens
instituit în practica socială, sau prin stabilirea unor convenții sociale, aceste semnale pot fi
decodate, atribuindu -li-se anumite semnificații. Semnificația atribuită de Emițăt or și Receptor
semnalelor emise și recepționate trebuie să fie identică.
Există trei aspecte ale conceptului de informație:
– aspectul sintatctic – exprimat în succesiunea impusa de E semnalelor grafice,
auditive sau electrice;
– aspectul semantic – semnifi cația acordată semnalelor pe baza convențiilor sociale
care nu poate fi aceeași pentr E și R. De aceea, distingem între informația semantică
intențională (informația pe care E dorește să o transmită) și informația semantică
realizată (informația pe care R o deduce din mesajul receptat).
Pentru ca transferul de informație să devină comunicare, emitentul trebuie să aibă
intenția de a provoca receptorului un efect oarecare. Prin urmare, comunicarea devine un proces

47 Drăgan, Ion, op. cit., p. 82

44 prin care un emițător transmite informația re ceptorului prin intermediul unui canal, cu scopul
de a produce asupra receptorului anumite efecte.
Conceptul de comunicare e strâns legat de cel de informație. În știința comunicării,
"informația" în general e ceea ce se comunică într -unul sau altul din li mbajele disponibile. Cu
alte cuvinte, informația trebuie considerată ca o combinație de semnale și simboluri. Purtătoare
de informație, semnalele sunt în sine lipsite de semnificație. Ele pot purta însă semnificații care,
datorită unor condiții sociale, po t fi decodate.
Conceptul de informație presupune trei aspecte. În primul rând este vorba de aspectul
sintactic al informației, de succesiunea impusă semnalelor grafice, auditive sau electrice.
Succesiunea o impune emițătorul. În al doilea rând, este vorba de aspectul semantic al
informației, de semnificația care le este acordată semnalelor pe baza convențiilor sociale.
Semnificația nu are cum să fie identică pentru toți cei care participă la actul comunicativ. Este
important să facem distincția dintre infor mația semantică intențională (informația pe care
emițătorul vrea să o transmită) și informația semantică realizată (informația pe care receptorul
o desprinde din mesajul receptat). Un al treilea aspect al informației este aspectul pragmatic,
ceea ce se înt âmplă cu informația primită sau efectul acesteia asupra receptorului. Comunicarea
pornește de la emițător care intenționează să transmită informația și care, pentru a -și atinge
scopul, folosește coduri. Actul comunicării se încheie cu implicațiile pragmati ce pentru
receptor, etapa finală a transferului de informație48.
Privit în ansamblu, actul comunicării constă într -un schimb de informații. Se poate
spune că "există comunicare de fiecare dată când un organism oarecare, în particular un
organism viu, poate afecta un alt organism, modificându -l sau modificând -și acțiunea, pornind
de la transmiterea unei informații (și nu printr -o acțiune directă precum cea pe care o exercită
o forță fizică ce pune în funcțiune o energie)"49. Putem vorbi de două grupări fundame ntale care
intră în contact sau i -au parte la procesul de informare: cei care difuzează informația (pe diverse
căi) și cei care o "digeră". Scopul emițătorilor este întotdeauna același: să convingă. Pentru
aceasta, vor folosi pe rând, sau în același timp l imbajul, retorica, publicitatea sau dezbaterile.
Acestea sunt esențiale în procesul de comunicare, în general și în comunicarea politică, în
demersul de accedere la putere, în special.

48 Lisette Coandă, Teoria Comunicării , note de curs, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, București, 2004,
pp.10 -11.
49 Amado, G.; Guittet, A. , Dinamique des comunications dans les groupes , Armand Colin Editeur , Paris , 1991,
p.191

45 Limbajul ia, de cele mai multe ori, forma simbolurilor verbale, dar ex istă și numeroase
căi de comunicare prin simboluri non -verbale. Imaginile verbale devin forma cea mai
importantă prin care realitatea politică este răspândită. Între timp însă, simbolurile non -verbale
au o deosebită importanță pentru integritatea informați ilor transmise. Literatura de specialitate
a stabilit patru funcții importante ale limbajului:
a) Difuzarea informațiilor, ca principal mijloc de comunicare socială, limbajul este
suportul cel mai des utilizat pentru ca oamenii să -și poată transmite conțin uturi și sensuri
unii altora. În acest scop se folosește:
– informația explicită, care poate fi transmisă în cadrul unor convorbiri informale sau în
raporturi formale ale unor agenții de presă;
– conotațiile – mesajele exprimă de obicei mai mult decât info rmarea în sens literar, ele
acoperind în realitate o gamă mai largă de evenimente sau sentimente. Asemenea mesaje
pot fi numite simboluri condensate, adică cuvinte care evocă o multitudine de sensuri
cognitive sau afective receptorilor;
– inferențele – un rol important al mesajelor verbale este acela că ele pot sta la baza unor
inferențe pentru a surprinde expresii neintenționate sau neexprimate;
– sensuri simbolice – actul vorbirii, mai degrabă decât cuvintele, exprimă sensul avut.
Invocațiile religioase ș i limbajul formal al justiției sunt în mare măsură simbolice, create
pentru a invoca imaginea unor proceduri serioase, conduse după un tipar prestabilit.
b) Interpretări și legături – cu înțelesul ce vizează abilitatea de a controla termenii de
discuție de către liderii politici; aceasta fiind apreciată ca o calitate foarte importantă.
Pentru a atrage atenția asupra unor situații, oameni sau evenimente, politicienii
interpretează scena politică în multe sensuri, în strânsă legătură cu propria lor poziție. Ei
explică importanța evenimentelor, arată cauzele care le -au provocat, se justific ă pentru
acțiunuile lor.
c) Proiectarea în trecut și viitor – reprezintă o altă funcție a limbajului, cu rol
determinant în proiectarea trecutului și viitorului, care prin excelență reprezintă domeniul
cuvintelor. O mare parte a discursurilor politice con țin elemente de predicție sau
reconstrucții ale trecutului și proiectare a viitorului. Reconstrucția trecutului arată cât de
benefice au fost unele experiențe, în timp ce predicția viitorului se referă la așteptările celor
care le fac, pregătind auditoriul pentru evenimentele ce urmează. Toate aceste proiectări
sunt desigur, subiective, făcute să servească propriului scop, fiind diferite de la o politică la
alta și adaptându -se în funcție de timpurile istorice trăite.
d) Stimularea acțiunii

46 Legătura dintre proiectarea verbală și acțiune nu este doar una din numeroasele exemple
ale modului în care poate fi folosit limbajul pentru a impulsiona și incita la acțiune. Mesajele
pot chiar ordona oamenilor să acționeze cu toate că receptorii mesajelor nu sunt întotd eauna
convinși de justețea ordinelor. Totodată mesajele pot fi și un substituit pentru acțiune, dar
cu șanse de a se constitui în acțiune. Tratatele internaționale, de exemplu alianțele,
reprezintă promisiuni ale unor țări de a se susține reciproc în vreme de război. Simpla
existență a acestora poate determina eventualii agresori să se răzgândească.

Retorica
Noțiunea de retorică sugerează adesea ideea unui mesaj căruia i se dă importanță
datorită factorilor intrinseci, a situațiilor de urgență ori datorită priceperii vorbitorului.
Fiecare cetățean care se lansează în judecăți de valoare și crează mesaje despre problemele
civice se angajează în retorică.
Aristotel a sistematizat retorica, împărțind -o în trei genuri:
– deliberativ: se consiliază probl eme de interes public sau particular;
– judiciar: se referă la o faptă săvârșită, deci trecută, în funcție de care oratorul se raportează
atacând sau apărând;
– demonstrativ: are ca obiect prezentul, discursul în acest caz comportând două părți: elogiul
și blamul.
Retoricienii romani au împărțit retorica în cinci părți mari: invenția, aranjamentul,
stilul, memoria și distribuirea. Teritoriul retoricii politice contemporane este foarte divers: de
la reportaje sau comentarii despre manifestări publice, de la cuvântări despre drepturile omului
până la cele despre interese de grup, de la mesaje oficiale către milioane de oameni la
autodeterminarea unui individ și de la cel mai înalt nivel al guvernului până la ședința de clasă
a unei școli.
Publicitatea
Publici tatea și propaganda sunt tot atât de vechi ca și comunicarea în sine. O definiție
clară pentru reclamă (ca secvență a publicității) este greu de formulat. Mulți teoreticieni și
practicieni folosesc termenul pentru a defini reclama ca mesaj al cărui conținu t este politic,
efectul dorit fiind acela de influențare a atitudinilor politice, a convingerilor și
comportamentelor politice. Reclama politică este cea mai controversată și în același timp cea
mai temută formă de comunicare politică. O caracteristică imp ortantă a reclamei politice este
aceea că sursa controlează conținutul mesajului, fapt ce o deosebește în mod clar de știre.
Această distincție apare în literatura de specialitate ca o dihotomie între media plătită și

47 neplătită, între cea intenționată și n eintenționată, între media controlată și cea necontrolată. Un
element care poate completa definiția dată anterior este schema lui Harold D. Lasswell50, care
a arătat că procesul de comunicare poate fi explicat prin răspunsul la cinci întrebări: cine spune?,
ce?, cui?, prin ce canal? și cu ce efect?
Literatura de specialitate, distinge, în cazul reclamei următoarele elemente:
– Sursa: cercetările în domeniu au arătat că, dacă se folosește ca sursă un fost lider sau un
politician pensionar, reclama este mai ef icientă decât dacă s -ar folosi un lider actual sau un
candidat;
– Mesajul: studiile s -au axat pe lungimea mesajului, diferențele de percepție ale reclamelor
color în opoziție cu cele alb -negru, s -au comparat mesajele raționale cu cele emoționale,
etc.;
– Moduri de transmitere: formele cele mai des folosite astăzi sunt radioul, televiziunea,
ziarele, anunțurile în cutii poștale, fluturașii, publicitatea prin telefon și diferite insigne.
Dintre acestea, primele patru sunt cele mai frecvent folosite;
– Recepto rul: indivizii sunt prinși mai degrabă de partea de divertisment din reclamă decât
cea de informație.
O serie de cercetări au relevat trei tipuri de efecte ale reclamei la nivelul receptorului:
cognitive, afective și comportamentale. În plan cognitiv, efec tele au fost evidențiate de interesul
crescând din ultima vreme cu privire la efectele directe ale reclamei. Cercetările arată o corelație
pozitivă între reclama politică, atenția și nivelul cunoștiințelor politice ale indivizilor.
Componentele afective al e reclamei au luat adesea forma unei evaluări pe care individul
(publicul) o face cu privire la subiectul reclamei. Utilizarea reclamelor trebuie foarte bine
cântărită, ținându -se cont atât de momentul la care aceasta este transmisă, cât și de conținutul
ei. În privința efectelor comportamentale, studiile arată că reclama nu reprezintă un factor de
influență major pentru cei care au convingeri din timp și care de regulă sunt bine instruiți51.

2.7. Modele generale ale comunicării în masă

Termenul informație este pe cât de folosit, pe atât de dificil de a fi definit în mod riguros.
Cuvântul din care provine este latinescul informare care înseamnă a da o formă . În limba

50 Doru Silviu Luminosu , Sociologia comunicațiilor de masă , Timișoara, Editura Helicon, 1995, p. 5.
51 Nimmo, D; Sanders, K. , Political Communication , Sage Publication, California, 1986, pp.257 -270

48 engleză, prima atestare a cuvântului information datează din anul 1386. Semnificația sa est e
legată de procesul de transformare de la ceva fără formă, la altceva pus într -o anumită formă .
După The Oxford English Dictionary , informația se referă la ,,acțiunea de a informa, comunica
cunoștințe sau noutăți despre un fapt sau o apariție; acțiunea de a spune sau de a i se spune
ceva” sau ,,cunoștință comunicată ce privește un anumit fapt, subiect sau eveniment; despre
care se înștiințează, se ia cunoștință; știre, noutate”. În general, se poate vorbi de două categorii
de referințe la informație: ca fa pt în sine și ca transmiterea unor fapte. De asemenea, se poate
vorbi de un sens larg al informației, care se raportează la întregul Univers, macro și microscopic,
și de un sens restrâns care înglobează exclusiv comunicarea umană, directă, sau prin
interm ediul mașinilor, dispozitivelor create de om (telefon, fax, calculator etc.). În primele
lucrări dedicate ciberneticii, termenul comunicare a fost foarte apropiat de cel de informație din
teoria informației.
În funcție de modul de măsurare a informației, cercetătorii au identificat două clase de
abordări. Prima, care are ca izvor lucrările de început ale lui Shannon și Weaver, se
concentrează pe percepția obiectivă a informației, ca o măsură a frecvențelor relative ale unor
semnale ce sunt emise de o surs ă. Pentru cealaltă clasă de abordări, dimensiunea subiectivă este
cea decisivă, informația fiind definită ca o măsură a utilității sale pentru executarea, derularea
unei anume activități; de aici interesul pe relevanță, acuratețe, prezentare, cost, localiz are etc.
Probabil cea mai largă accepțiune a informației este legată de caracterul său de noutate, prin
adaosul de cunoaștere care rezultă din receptarea semnalelor. Primim informații atunci când
aflăm ceva ce nu cunoșteam înainte. Astfel încât informația poate fi definită în termeni de
valorarea -surpriză. Norbert Wiener, fondatorul ciberneticii, este primul care leagă noțiunea de
informație de cea de entropie . Pentru Wiener, cantitatea de informație dintr -un sistem este o
măsură a gradului de organizare a le acestuia, în timp ce entropia măsoară gradul său de
dezorganizare. Cantitatea de informație este negativul entropiei. El este cel care leagă direct
informația de decizie, comunicare și control.

2.7.1. Teoria matematică a comunicării (Shannon – Weaver)

Fieca re formă de comunicare are un specific al ei și, în legătură cu acesta, își creează
propriile modele. Unul dintre cele mai cunoscute modele este acela conceput de Claude
Shannon, inginer și matematician, și Warren Weaver, teoretician al comunicării, care l e și
poartă numele (Shannon – Weaver). Shannon a elaborat, după cum am amintit deja, teoria
matematică a comunicării , studiind fidelitatea transmiterii diferitelor tipuri de semnale de la
emițător la receptor. În modelul Shannon – Weaver comunicarea inform ației este descompusă

49 în următoarele elemente: sursa de la care pleacă mesajul către transmițător , unde este codificat
într-un semnal ce poate fi distorsionat de zgomot, trecând prin canal în drumul către receptor,
unde este decodificat și transmis destinatarului.

Mesajul Semnal Semnal Mesajul
Sursa → Emițătorul → Canalul → Receptorul → Destinația informației
emis primit
↑
Sursa de zgomot
Preocuparea lor o reprezintă transmiterea semnalului, independent de conținutul lui.
Noțiunile cu care operează Shannon în teoria sa sunt cele de alegere, probabilitate,
incertitudine, măsurare, entropie, negentropie, redundanță.
Informația , în teoria lui Shannon, este o valoare matematică, o măsură a ceea ce este
transmis, transportat de la emițător la receptor, mai precis măsură a incertitudinii dintr -un
sistem. În acest sens, informația este definită ca raportul dintre ceea ce poate fi spus și ceea ce
este spus efectiv, este măsura alegerii făcute între posibili, este măsurată efectiv prin gradul de
probabilitate ce afectează ordinea elementelor dintr -o serie.
Pentru Sh annon, informația poate fi văzută ca o entitate ce nu este nici adevărată, nici
falsă, nici semnificativă, nici nesemnificativă, nici credibilă, nici îndoielnică, nici acceptată,
nici respinsă. Prin urmare, aspectul semantic și eficiența informației nu sun t luate în
considerare.
Aceasta deoarece în transmiterea semnelor, cuvintelor, imaginilor etc., practic sunt
transmise semnale fizice (unde sonore, electromagnetice), nu și înțelesul lor care se poate detașa
numai prin analiză și interpretare. Astfel, teo ria informației este asociată numai aspectelor pur
cantitative, vizând reducerea incertitudinii. ,,Problema fundamentală a comunicării constă în
reproducerea, exactă sau aproximativă, într -un punct, a unui mesaj emis în alt punct,
….aspectele semantice a le comunicării nu sunt relevante în această problemă ce ține de
inginerie”. Ca o paranteză, Shannon și Weaver au fundamentat teoria informației atunci când
lucrau la laboratoarele Bell, fiind confruntați cu problema reducerii zgomotului pe liniile
telefoni ce.

50 Sursa este factorul de decizie, adică are posibilitatea în construirea mesajului de a alege
între anumite elemente din repertoriu. Acest mesaj este convertit într -un semnal de către
emițător și transmis printr -un canal receptorului.
Mesajul este o suc cesiune de semnale, extras dintr -un ansamblu numit repertoriu.
Informația este maximă când toate elementele mesajului sunt echiprobabile; un răspuns la
fiecare alternativă elimină jumătate din incertitudine.52 Dacă un mesaj este bine structurat,
alegerea este limitată și informația este redusă (este mai puțin informativ), dacă mesajul este
mai puțin structurat, alegerea este mai mare, iar informația este mai multă (este mai informativ
și efectul „de surpriză” e ste mai mare).
Entropia măsoară cantitatea de informații emise plecând de la o sursă, este legată de
gradul libertății de alegere a emițătorului atunci când construiește un mesaj. Mesajul pentru a
putea circula în canal trebuie tratat. Codării mesajului f ăcută la intrarea în canal îi corespunde
decodarea și transmiterea efectuate la ieșire.
Codul este un ansamblu de sensuri comun membrilor unei culturi sau subculturi și
constă atât în semne, cât și în reguli și convenții privind contextele de combinare și utilizare.
Canalul este suportul fizic al mesajului, unde de lumină, de sunet, hertziene, fibre
optice, sistemul nervos etc. Contribuția lui Shannon la teoria informației rezidă în demonstrarea
necesității codificării mesajului ținând cont de capacitatea reală a canalului utilizat, definită nu
doar prin banda sa de frecvență și puterea sa, dar și prin nivelul de zgomot .
O altă noțiune utilizată este cea de redundanț ă, ce reprezintă expresia matematică a
constrângerilor care apasă asupra alegerii semnalel or; repetiția este expresia cea mai simplă a
redundanței. Pentru a combate zgomotul, se introduce o anumită redundanță în mesaj, adică se
transmit mai multe semnale decât este necesar (este o măsură de securitate pentru mesaj)53.
Creșterea informației și, d eci, a cunoștințelor este, de fapt, o luptă a ordinii împotriva
destructurării și dezorganizării (informația este negentropic ă, tinde către ordine, după
Shannon). Teoria lui Shannon se ocupă de schimbul de semnale perfect definite și izolabile și
propune n u o măsură a informației, ci o măsură a imprevizibilităii, apriori , un asamblaj de
elemente pentru un receptor. Acuratețea, precizia, eficacitatea transmiterii sunt niveluri de
cercetare pe care se structurează modelul Shannon – Weaver.

52 Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea , Editura Universității ”Al. I.Cuza”, Iași, 2000, p. 46.
53 Lucien Sfez, Dictionnaire critique de la communication , P.U.F., Paris, 1993, p.147 -150.

51 Nu este o teorie a comunicării, pentru că ignoră semnificația pe care oamenii o atribuie
obiectelor și cuvintelor. Informația , potrivit teoriei informației, este ceea ce reduce prin
transmiterea ei ignoranța și incertitudinea privind starea unei situații date și mărește cap acitatea
de organizare, structurare și funcționare a unui sistem dat. Potrivit teoriilor comunicării,
informația este ,,apropiere de sens”, este ,,transmitere către o ființă conștientă a unei
semnificații, a unei noțiuni prin intermediul unui mesaj spațio -temporal (tipărit, telefonic, unde
sonore)”.

2.7.2. Modelul liniar al lui Harold D. Lasswell

Harold D. Lasswell ( 1902 -1978 ), politolog american, considerat întemeietorul
disciplinei comunicării , este primul care formulează un ,,model liniar al comunicării” 54. Este
autorul celui mai cunoscut enunț din domeniul comunicării; el susține că un act de comunicare
poate fi corect descris dacă se răspunde la următoarele întrebări: Cine? Ce spune? Cum? Cui?
Cu ce efect?
Transpunerea grafică a formulei lui Lasswell arată în felul următor:

Cine? Ce spune? Cum? Cui? Cu ce efect?
Emițător Mesaj Mijloc Receptor Efectul de comunicare

Acest model priveș te comunicarea ca transmitere de mesaje și reprezintă versiunea
verbală a modelului Shannon & Weaver: comunicarea este privită ca transmitere de mesaje,
autorul fiind mai interesat de efectele comunicării decât de înțelesuri. În acest context, prin efect
înțelegem o schimbare observabilă și măsurabilă a stării receptorului ce este produsă de un
element identificabil din proces. De unde se deduce că modificând un element al procesului
vom comanda și modificarea efectului.
După Lasswell, procesul de comunica re îndeplinește trei funcții principale în societate:
– supravegherea mediului, dezvăluind tot ceea ce ar putea amenința sau afecta
sistemul de valori al unei comunități sau al părților care o compun;

54 Harold D. Lasswell s -a ocupat de studiul propagandei politice, între anii 1920 -1933, în S.U. A.

52 – punerea în relație a actorilor societății pentru a produce un răspuns față de mediu;
– transmiterea moștenirii sociale.
Acestor funcții Lazarsfeld și Merton le vor adăuga și funcția de spectacol, distracție
(entertainment) .
Pentru fiecare dintre aceste în trebări, el a identificat un câmp de cercetare:

Acest model are în vedere studiul propagandei, de aceea și caracterul său este
unidirecțional: semnalele pleacă de la un emițător și ajung la un receptor doar în această direcție.
Receptorul este considerat , în concepția lui Lasswell, ca fiind pasiv. De aceea, modelul lui
Lasswell a fost criticat pentru că nu ia în considerare feed -back -ul, factorul contextual și alte
forme de comunicare, în afară de comunicarea cu ajutorul mass -media. Cu toate acestea
model ul lui Lasswell oferă un punct de plecare în studiul comuni cării și al relațiilor publice.
2.7.3. Modelul lui Meyer – Eppler (1963)
Este unul dintre primele modele care se referă la comunicarea interpersonală. Acest
model implică existența unui emițător, a unui receptor, a unei surse de zgomot, codare și
decodare. În cazul acestui model emițătorul poate fi format din unul sau mai mulți indivizi, la
fel ca și receptorul. Schema acestui model se prezintă în felul următor55:

codare zgomot decodare
Emițător ––––––––––––––––––––– Receptor

Re
Rr

55 Apud Flaviu Călin Rus, Op. cit., p. 43.

53 Emițătorul E emite un mesaj, folosind codarea, către receptorul R, mesaj care poate fi
bruiat de sursa de zgomot. Pentru ca mesajul să poată fi perceput și înțeles de c ătre receptor el
trebuie să aibă la bază o limbă și un limbaj comun. De asemenea, procesul comunicării
interpersonale se realizează cu atât mai bine cu cât intersecția repertoriilor emițătorului și
receptorului este mai mare.
Modelul lui Meyer – Eppler ia, pentru prima dată, în considerare feed-back -ul. Atât
emițătorul cât și receptorul au calitate dublă, astfel încât, în cazul transferului informațional,
emițătorul are rolul de a emite mesaje iar receptorul de a le recepta; în cazul contratransferului
informațional receptorul se transformă în emițător, iar sursa emitentă a primelor mesaje se
transformă în receptor.

2.7.4. Modelul circular al comunicării
Modelul concentric al comunicării, al lui Ray Hiebert, Donald Ungurait și Thomas
Bohn, este denumit și modelul HUB (1974). Acest model se referă, în special, la comunicarea
de masă, pe care o ilustrează ca pe un ansamblu de cercuri concentrice, iar în interiorul acestor
cercuri are loc o permanentă negociere și tranzacție de informații. Schematizat, acest model
arată astfel:

Transmiterea mesajelor prin intermediul acestui model este văzută în două faze. Prima
fază se referă la diferitele tipuri de comunicatori care transmit mesajele. Aceste mesaje sunt mai

54 întâi codate, dar înainte ca ele să ajungă la canalul pro priu zis de transmitere ele sunt filtrate și
selecționate de așa numiții controlori , care sunt profesioniști ai comunicării de masă și care pot
fi șefi de agenții, redactori șefi etc. După ce trec de acest control, mesajele sunt emise prin
intermediul mass -media. Cea de -a doua fază începe odată cu intervenția așa numiților
regulatori , care influențează procesul comunicării, afectând conținutul și obiectivitatea
acestuia, denaturând sensul inițial. Faza a doua continuă cu filtrarea informațiilor, venite de
această dată din partea receptorilor și care se referă la o anumită disponibilitate a acestora de a
primi sau respinge un anumit tip de mesaj. În final, mesajele ajung la receptori, provocând
efecte imediate sau de lungă durată. Noutatea pe care o aduce ace st model este introducerea
conceptului de amplificare și de selecție a informațiilor.

2.7.5. Modelul fluxului în doi pași
Acest model își are originea într -un studiu făcut asupra efectelor comunicării de masă,
în campania electorală din 1940 pentru alegerile prezidențiale din S.U.A. Cei care au făcut acest
studiu, Paul Lazersfeld, Bernard Berelson și Hazel Gaudet, au constata t că nici unul dintre
modelele de comunicare cunoscute până la acea vreme nu putea explica rezultatele campaniei
respective. Modelul aduce ideea prezenței, la nivelul grupurilor, a liderilor de opinie . Premisa
de la care pleacă acest model este că nu orice membru al societății poate fi atins direct de
mesajele direcționate transmise prin mass -media. Cei care sunt răspunzători de informarea
segmentelor mai puțin active ale populației sunt liderii de opinie.
Schematizat, modelul fluxului în doi pași arată ast fel:

membrii grupului
primul pas pasul doi
Mass -media Liderii de opinie Grup
membrii grupului

La baza modelului în doi pași se află următoarele presupoziții:56

56 Denis McQuail, Sven Windahl, Modele ale comunicării , traducere de Alina Bârgăoanu și Paul Dobrescu, Ed.
comunicare.ro, București, 2001, p. 59.

55 1. Persoanele nu trăiesc izolate, ci aparțin grupurilor sociale și intră în legătură cu alte
persoane.
2. Răspunsul și reacția la mesajele mass -media nu sunt directe și imediate, ci mediate
și influențate prin aceste relații sociale.
3. Cele două procese care au loc sunt unul d e receptare și atenție, celălalt de răspuns,
sub forma acceptării ori respingerii intenției de a influența sau de a informa. Receptarea nu este
echivalentă cu răspunsul, așa cum non -receptarea nu este echivalentă cu non -răspunsul (pentru
că putem avea de -a face, după aceea, cu o acceptare, ca urmare a contactelor personale).
4. Indivizii nu sunt egali în fața campaniilor media, ci au diverse roluri în procesul de
comunicare și pot fi împărțiți în cei care au rol activ în receptarea și transmiterea ideilor veni te
de la media și cei care se orientează bazându -se în principal pe contacte personale.
5. Cei care joacă un rol mai activ (liderii de opinie) au următoarele caracteristici:
apelează mai mult la media, sunt mai sociabili, sunt conștienți că îi pot influența p e alții, că le
este atribuit atât un rol de sursă, cât și unul de orientare.

2.7.6. Modelul lui Roman Jakobson
Modelul propus de Roman Jakobson face parte, de asemenea, din categoria modelelor
liniare, autorul identificând șase factori care intervin în formularea unui enunț: emițătorul,
receptorul, referentul (contextul), codul comun al comunicatorilor , contactul (direct sau
mediat) și mesajul .
– Emițătorul transmite mesajul; în funcție de situația de comunicare, poate fi o
persoană sau mai multe;
– Receptorul primește mesajul; și la acest nivel pot exista mai mulți receptori;
– Mesajul reprezintă o combinație de semne lingvistice, adică de realități perceptibile
pre-existente;
– Referentul trimite la context; Jakobson identifică două tipuri: referent situațional și
textual;
– Codul desemnează ansamblul de semne și combinațiile lor, comune celor doi
comunicatori și are un ca racter convențional;
– Canalul mijlocește contactul dintre cei doi.
Pornind de la cercetările lui Karl Buhller, Jakobson corelează fiecărei componente din
schema comunicării o funcție proprie, crescând numărul acestora de la trei ( exprimare, apel și
reprezen tare) la șase. Acestea nu sunt însă de sine stătătoare, ci interacționează, fiecărui enunț
corespunzându -i mai multe asemenea funcții. ,,Deși distingem șase aspecte esențiale ale
vorbirii, ar fi greu să găsim vreun mesaj verbal care să împlinească numai o singură funcțiune.

56 Diversitatea nu rezidă în monopolul uneia dintre aceste multiple funcțiuni, ci în ordinea
ierarhică diferită a funcțiunilor. Structura verbală a unui mesaj depinde în primul rând de
funcțiunea predominant.”57
– Funcția expresivă (emotivă sa u interjecțională) reprezintă stratul pur emotiv al
enunțului și poate fi ușor recunoscută prin utilizarea persoanei întâi, a interjecțiilor,
intonației. Rolul ei constă în exprimarea atitudinii enunțiatorului față de conținutul
mesajului.
– Funcția referen țială (denotativă, cognitivă, contextuală, informativă ) reflectă
sensul mesajului și are un caracter neutru -informativ și cel mai adesea aduce în
comunicare o a treia persoană. Considerată a fi cea mai importantă funcție a
limbajului jurnalistic, ea nu est e specifică situației în care are loc comunicarea, ci
contextului pre -existent al comunicării (la care se referă comunicarea). Referința
suportă două niveluri, unul intern și unul extern. Primul vizează referințele operate
în interiorul textului, intratext uale, cel de -al doilea fiind specific contextului
situațional, extralingvistic.
– Funcția conativă (persuasivă, retorică, imperativă ) apelează la forme de imperativ,
vocativ și la persoana a doua, ca instrumente pentru a determina o reacție, un efect,
un re zultat.
– Funcția fatică joacă rolul de intermediar între emițător și receptor, realizează și
menține contact dintre aceștia, prin formule de atenționare sau de confirmare a
continuității contactului.
– Funcția metalingvistică transmite informații despre u n anumit cod, care devine el
însuși obiect al enunțului. Codul trebuie să fie comun utilizatorilor, altfel
comunicarea nu se poate desfășura. Aici trebuie evidențiate și procesele de codare
și decodare, în care intervine în mod esențial codul. La nivel lin gvistic, se manifestă
prin formule ca ,,adică”, ,,cu alte cuvinte”, ,,altfel spus”. Așadar, funcția
metalingvistică ajută la explicarea noțiunilor necunoscute de către receptor.
Distincția care stă la baza identificării acestei funcții se operează între li mbajul
obiectual (referitor la obiect) și metalimbaj (referitor la limbaj).
– Funcția poetică (estetică, literară ) este caracterizată de limbajul figurat. În viziunea
lui Jakobson, importanța acestei funcții rezidă în capacitatea sa de a proiecta
principiul echivalenței de pe axa selecției pe axa combinării, permițând combinații
și posibilități infinite de expresie verbală.

57 Roman Jakobson, Lingvistică și poetică , în Probleme de stilistică , Editura Științifică, București, 1964, p. 88.

57 CAPITOLUL III
STUDIU DE CAZ 1. PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREȘ TI. ASPECTE PRIVIND
COMUNICAREA ȘI TRANSPARENȚA DECIZIONALĂ ÎN INSTITUȚIA PUBLICĂ
ANALIZATĂ

3.1. Prezentarea activității de relații publice, particularități ale organizării

Activitatea de relatii publice (Directia Relat ii Publice si Informare) are ca obiect de
activitate – gestionarea relatiei institutiei cu cetatenii si cu alte organizatii, care interfereaza in
activitatea lor cu obiectul de activitate al municipalitatii si participarea la asigurarea comunicarii
interne si externe a insitutiei.
Serviciul de Relatii Publice primeste si inregistreaza in sistemul informatic petitiile prezentate
nemijlocit la registratura, transmise prin posta, fax sau postate pe site -ul institutiei. Petitiile
inregistrate se transmit catre compartimentele de specialitate, in functie de obicetul acestora, cu
precizarea termenului de trimitere a raspunsului.
Dupa ce se urmareste redactarea in termen a raspunsurilor la petitii, s e centralizeaza
situatiile care privesc modul de solutionare a petitiilor si se inainteaza un Raport semestrial
conform prevederilor legale. De la compartimentele de specialitate se primesc raspunsurile
elaborate de petitii si se elibereaza raspunsurile ca tre petenti, dar de asemenea se informeaza
petentii referitor la stadiul unei lucrari si solicita in acest scop lamuririle necesare de la
compartimentele de specialitate.
Serviciul de Relatii Publice furnizeaza verbal, direct sau prin telefon, informatii de interes
public legate de activitatea Primariei Municipiului Bucuresti, asigura accesul la informatiile de
interes public, prin afisarea acestora la Punctul de Informare si Documentare si participa la
realizarea materialelor informative (pliante, flutura si), privind activitatile de interes public, pe
care apoi le distibuie persoanelor care apeleaza la serviciile institutiei.

3.2. Particularități ale procesului de comunicare internă și externă din instituția analizată

Cabinetul Primar General contribuie la dezvoltarea si perfectionarea sistemului de
comunicare si relationare dintre municipalitate si mediul extern.
Serviciul Dispecerat, Comunicare, Audiente elaboreaza si actualizeaza strategia de
comunicare a institutiei.

58 Serviciul Parteneriat Public -Priva t asigura intocmirea formalitatilor de comunicare
pentru procedurile organizate in Sistemul Electronic al Achizitiilor Publice, Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene, Ministerul Finantelor Publice, Monitorul Oficial si pe site -ul Primariei
Municipiului Bucu resti. Asigura intocmirea formalitatilor de comunicare pentru procedurile
organizate si auditeaza functionarea sistemelor de comunicare.

3.3. Analiza modului de aplicare a Legii 52/21.01.2003 privind transparența decizională
în administrația publică (Moni torul Oficial 70/3.02.2003) și a Legii 544/12.01.2001 privind
liberul acces la informațiile de interes public din Monitorul Oficial 663/23.10.2001 –
Analiza rapoartelor anuale pentru cele doua legi .

In urma raportului de evaluare a implementarii Legii nr. 52/2003 in anul 2010 s -a
observat urmatoarele:
In anul 2009 au fost adoptate 354 de proiecte de acte normative. Dintre acestea, 110 au
fost anuntate in mod public pe site -ul propriu, urmatoarele 110 prin afisare la sediul propriu si
ultimele 110 prin mass -media.
Pentru relatia cu societatea civila a fost desemnata o singura persoana. Numarul total al
recomandarilor primite a fost de 76. Au fost organizate 5 intalniri la cererea asociatiilor legal
constituite.
Numarul total al sedintelor publice (stabilite de institutiile publice) este de 24.
Numarul estimat al persoanelor care au participat efectiv la sedintele publice (exclusiv
functionarii) este de 90.
Sedinte publice desfasurate in prezenta mass -media sunt 24.
sNumarul total al proceselor verbale facute publice este de 24.
In urma raportului de evaluare a implementarii Legii nr. 544/2001 in anul 2010 s -au
observat urmatoarele:
Institutia a elaborat si publicat informatii de interes public iar lista a fost fa cuta public
prin pagina de internet proprie.
Institutia a organizat un punct de informare -documentare iar numarul de vizitatori
(estimativ) a fost de 200.
Au fost inregistrate un numar de 410 de solicitari, departajat pe domenii de interes (nu
include soli citarile de informatii redirectionate spre solutionarea altor institutii):

– Utilizarea banilor publici = 101
– Modul de indeplinire a atributiilor institutiei publice = 189

59 – Acte normative, reglementari = 60
– Activitatea liderilor institutiei = 2
– Informatii privind modul de aplicare a legii nr. 544 = 1
– Altele = 57
Au fost inregistrate un numar de 478 de solicitari, departajat dupa modalitatea de
solutionare a acestora:
– Numarul de solicitari inregistrate rezolvate favorabil = 331
– Solicitari inreegistrate redir ectionate catre solutionare altor institutii = 68
– Numarul de solicitari inregistrate respinse = 79
Au fost inregistrate un numar de 410 de solicitari inregistrate, departajat dupa tipul
solicitantului:
– Numarul de solicitari inregistrate adresate de persoane fizice = 282
– Numarul de solicitari inregistrate adresate de persoane juridice = 128
Au fost inregistrate un numar de 410 de solicitari inregistrate, departajat dupa
modalitatea de adresare a solicitarii:
– Pe suport de hartie = 188
– Pe suport electro nic = 22258

58 Vezi Practică de specialitate în administrația publică, Primăria Municipiului București, Academia de Studii
Economice, Facultatea de Adm inistrație și Management Public, București, 2012.

60 CAPITOLUL IV
STUDIU DE CAZ 2. INSTITUTUL NAȚIONAL DE ADMINISTRAȚIE. ASPECTE
PRIVIND COMUNICAREA ȘI TRANSPARENȚA DECIZIONALĂ ÎN INSTITUȚIA
PUBLICĂ ANALIZATĂ

4.1. Prezentarea activității de relații publice, particularități ale organizării

Serviciul Informare si Comunicare
 asigura promovarea prin mass – media si prin alte mijloace a imaginii Institutului, prin
prezentarea strategiei si politicii de formare continua a acesteia, prin prezentarea activitatilor si
a rezultatelor sale;
 fundamenteaza si supune spre aprobare conducerii strategia si planurile privind
promovarea imaginii Institutului; estimeaza resursele necesare implementarii acestora si
propune bugetul anual pentru domeniul sau de activitate;
 asigura relatiile cu mass – media, cu diferitele organizatii, organisme si institutii, pentru
asigurarea unei comunicari eficiente intre Institut si acestea;
 Colaboreaza cu conducerea Institutului si cu conducerile compartimentelor pentru
elaborarea comun icatelor de presa si a altor materiale destinate comunicarii cu mediul extern;
 initiaza, organizeaza si coordoneaza editarea de materiale de promovare, realizarea de
actiuni in vederea asigurarii unei bune informari asupra obiectivelor si rezultatelor Ins titutului,
crearii unei imagini favorabile a acestuia;
 fundamenteaza necesarul de resurse pentru desfasurarea optima a activitatilor specifice,
solicita logistica adecvata;
 efectueaza analiza zilnica a presei si altor mijloace mass – media, privitor la a ctivitatile
legate de formarea continua a functionarilor publici si realizeaza informarea operativa a
conducerii institutului; periodic, elaboreaza materiale pentru informarea personalului si a
cursantilor;
 initiaza, organizeaza si coordoneaza elaborarea de studii si analize asupra mediului extern
si asupra pietei serviciilor de formare si perfectionare profesionala, in vederea fundamentarii
unei strategii de promovare a serviciilor prestate de catre Institut;
 initiaza, organizeaza si coordoneaza realizar ea de actiuni in vederea asigurarii unei bune
informari a personalului si cursantilor Institutului asupra obiectivelor si rezultatelor acestuia,
asupra diferitelor decizii si masuri ale conducerii Institutului;

61  participa, impreuna cu directiile si compart imentele de specialitate, la analiza si
solutionarea sesizarilor si reclamatiilor primite.

4.2. Particularități ale procesului de comunicare internă și externă din instituția
analizată
Institutul Național de Administrație este unul dintre principalii furnizori de servicii
de formare pentru administrația publică din România. Pentru a -și putea menține poziția de lider
pe piața formării și pentru a continua să se dezvolte, INA trebuie să fie competitivă atât prin
calitatea programelor și serviciilor de fo rmare oferite, cât și prin reputația dobândită în rândul
beneficiarilor săi.
În acest context, rolul Serviciului Informare și Comunicare este acela de a elabora,
gestiona și promova o imagine pozitivă a Institutului și de a asigura o mai bună vizibilitate a
programelor și serviciilor oferite de INA. Acest lucru este posibil prin implementarea unei
strategii de comunicare coerente care să asigure o bună circulație a informației atât în interiorul
cât și în exteriorul Institutului. Astfel, în anul 2007, a fos t elaborat, în cadrul Strategiei de
Marketing a INA, Planul de Comunicare și Relații Publice al cărui obiectiv este promovarea
noii imagini INA cât și a proiectelor și programelor pe care Institutul le furnizează.
Serviciul Informare și Comunicare desfăș oară campanii de informare și promovare
a programelor și proiectelor INA prin intermediul mass -media și alte mijloace. În acest scop,
SIC organizează conferințe de presă, evenimente, prezentări, face parte din echipele de
organizare a unor evenimente inter ne și internaționale, stabilește și menține comunicarea cu
diferite organizații, organisme și instituții.
Serviciul Informare și Comunicare inițiază, organizează și coordonează editarea
materialelor cu scop promoțional și gestionează distribuția acestora în interiorul și exteriorul
instituției. SIC coordonează elaborarea lunară a buletinului informativ al INA – INAinfo
Buletin, efectuează analiza zilnică a presei, transmite rapoarte de monitorizare, asigură
distribuția documentelor de informare interne, re alizează sondaje interne și externe. SIC asigură
accesul la informațiile de interes public conform Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la
informațiile de interes public și pune la dispoziția participanților la programele INA un Centru
de Documentare d otat cu materiale informaționale de interes, săli de lectură și de calculatoare
moderne, centru de limbi străine .
Comunicarea internă ocupă un loc important în activitatea serviciului, de aceea,
personalul INA este informat permanent cu privire la actele administrative emise de conducerea

62 INA. De asemenea, sunt organizate întâlniri formale și informale cu participarea angajaților
INA. Serviciul Informare și Comunicare distribuie monitorizările zilnice ale presei scrise
transmise de către Direcția informare și Comunicare din cadrul MIRA și aduce în atenția
personalului INA aparițiile în presă ale Institutului. SIC urmărește actualizarea informației de
pe avizierele corespunzătoare fiecărui departament/serviciu/compartiment.
Un rol important în promovarea programelor și proiectelor INA îl are buletinul
informativ al INA – INAinfo Buletin, elaborat lunar de echipa de redacție și transmis pe suport
CD către 150 instituții ale administrației publice, iar prin intermediul e -mailu -lui către 520
destinatari din administrația publică. Buletinul informativ este distribuit și angajați lor INA prin
e-mail.
Institutul Național de Administrație, cu sprijinul Serviciului Informare și
Comunicare a organizat campania de voluntariat – „Fii voluntar la INA” și concursul de eseuri
„Învață să fii cetățean european”, concurs care s -a adresat ele vilor de liceu din Municipiul
București, și care a avut drept scop cunoașterea modului în care tinerii percep statutul de
cetățean european.
Componenta de marketing integrată Serviciului Informare și Comunicare a inclus
următoarele activități: conceperea și editarea de materiale promoționale, derularea de campanii
de promovare a programelor INA, realizarea de studii si sondaje în interiorul și exteriorul
organizației. Serviciul Informare și Comunicare, în colaborare cu Serviciul Tehnologia
Informației, a c onceput materiale promoționale după cum urmează: 500 pliante de prezentare
INA în limba franceză realizate cu sprijinul OIF, 100 de afișe de prezentare a Programului de
Formare Specializată destinat ocupării unei funcții publice corespunzătoare categoriei înalților
funcționari publici, pixuri personalizate. Afișe și bannere destinate anumitor evenimente, după
cum urmează: pentru Gala Premiilor INA au fost realizate 500 de mape de prezentare, 500 de
invitații personalizate, 2 bannere, 200 de CD -uri. De as emenea, cu sprijinul echipei de asistență
tehnică din cadrul proiectului PHARE RO 2004/016 -772.01.03.01.01 s -au elaborat materiale în
conformitate cu noul manual de identitate vizuală a INA, după cum urmează: 3000 de mape de
prezentare INA, 3000 de biblior afturi, 6000 de cover pages, 520 de memory stik -uri
personalizate, 200 de pixuri personalizate și 200 de exemplare cu flyere cu descrierea
programelor INA. Tot cu sprijinul echipei de asistență tehnică PHARE, s -au realizat pentru
Programul de Formare Spec ializată destinat Înalților Funcționari Publici 1000 de bibliorafturi
personalizate și 300 de broșuri de prezentare a programului (150 pentru deschidere, 150 pentru
închiderea programului). A fost creat video -clipul de prezentare INA, și noua structură a site-
ului INA ce a fost implementat în prima parte a anului 2008.

63 Prin intermediul Serviciului Informare și Comunicare s -au derulat următoarele
campanii de promovare a programelor INA: campania de promovare a Programului de Formare
Specializată destinat o cupării unei funcții publice corespunzătoare categoriei înalților
funcționari publici – au fost transmise oferte însoțite de scrisori personalizate către un număr
de 500 instituții ale administrației publice, au fost postate informații pe diferite canale d e
comunicare, campanii de promovare a ofertelor de programe de perfecționare pentru trimestrele
I – IV – oferte însoțite de scrisori personalizate transmise către un număr de 500 instituții ale
administrației publice și către 520 de adrese de e -mail din ad ministrația publică, campania de
promovare a Proiectului Tinerilor Profesioniști (YPS), ciclul III – au fost transmise oferte
însoțite de scrisori personalizate către un număr de 310 de instituții ale administrației publice.
Serviciul Informare și Comunica re a utilizat diverse canale de comunicare (forumuri de
discuție, fluxuri de știri, newslettere ale altor organizații) pentru a promova seminarii sau
forumuri internaționale organizate.
Serviciul Informare și Comunicare a făcut parte din echipele de organi zare a unor
evenimente, cum ar fi: Conferința Internațională „Înalții Funcționari Publici în administrația
publică modernă”, conferința de închidere a proiectului PHARE RO 2004/016 -772.01.03.01.01
„Întărirea capacității Institutului Național de Administra ție și a Centrelor Regionale de Formare
pentru Dezvoltarea unui Corp Profesionist de Funcționari Publici”, “Gala Premiilor INA 2007”.
Serviciul Informare și Comunicare acordă o atenție deosebită relației cu mass –
media în vederea informării corecte a cetățe nilor și creșterii gradului de transparență față de
public. Pe parcursul anului 2007, a fost transmis către mass -media un număr de 18 comunicate
de presă privind activitatea institutului, și anume: organizarea programelor de perfecționare și
formare specia lizată, proiectele derulate în parteneriat cu instituții prestigioase naționale și
internaționale, precum și conferințele, seminariile, forumurile naționale și internaționale
organizate cu scopul formării continue a resurselor umane din administrația publi că.
4.3. Analiza modului de aplicare a Legii 52/21.01.2003 privind transparența
decizională în adnministrația publică (Monitorul Oficial 70/3.02.2003) și a Legii
554/12.01.2001 privind liberul acces la informațiile de interes public din Monitorul Oficial
663/23.10.2001 – Analiza raportului anual

Conform legii 52/2003, art. 3, lit. e, obligația de transparență = obligația
autorităților publice de a informa și de a supune dezbaterii publice proiectele de acte normative,
de a permite accesul la luarea decizi ilor administrative și la minutele ședințelor publice.

64
Conform raportului de evaluare a implementării legii nr. 554/2001 în anul 2007 din
anexa 4, instituția a elaborat și publicat informațiile de interes public, din oficiu, iar lista a fost
făcută publică prin afișarea la sediul instituției și prin pagina de Internet proprie. INA a
organizat un punct de informare – documentare și numărul de vizitato ri (estimativ) ai punctelor
de informare – documentare în anul 2007 a fost de 75. Numărul de solicitări înregistrate în 2007
în privința utilizării banilor publici a fost de 4, iar pentru informații privind modul de aplicare
a Legii nr. 544 au fost de 6. N umărul de solicitări înregistrate rezolvate favorabil a fost 10.
Numărul total de solicitări înregistrate, în 2007 adresate de persoane fizice a fost 4, iar numărul
de solicitări înregistrate adresate de persoane juridice a fost de 7. nu s -au înregistrat r eclamații
administrative la adresa instituției și nici plângeri în instanță în anul 2007 în baza Legii
nr.544/2001.59

59 Vezi Colocviu de practică Institutul Național de Administrație, Academia de Studii Economice, Facultatea de
Management, Administrație Publică, București, 2008 .

65 CONCLUZII

Majoritatea conflictelor și dificultăților de comunicare sunt generate în cele mai multe
situțiatii de diferențele mari între realitatea percepută și realitatea în sine. Indiferent care ar fi
formele, contextul și nivelurile comunicării umane, percepția mesajului (verbal, scris) rămâne
principală problemă dar și cheia sensurilor unui mesaj.
Observând toate aceste abordări, se poate afirma că studiul comunicării interumane
este un fenomen complex, de o mare amplitudine care face anevoioasă o definire completă,
cuprinzătoare. Totodată, procesul de comunicare apare ca fiind definit în moduri extrem de
nuanțate, explicația fiind faptul că în cele mai multe cazuri comunicarea este privită dintr -o
anumită per spectivă de cercetare: filosofică, sociologică, psihologică, pedagogică, de
psihologie socială, a teoriei informației, lingvistică, etc.; aceasta oferă cu siguranță – pentru
fiecare domeniu în parte – o viziune precisă, dar din păcate restrictivă asupra co municării; pe
de altă parte, o interpretare generală, oricât de generoasă, este fatalmente vagă și imprecisă. Un
lucru este cert: trăim într -o societate dependentă de comunicare, proces ce se impune ca o
necesitate a existenței societății, pe care, de altf el, o condiționează; încercând un demers de
compatibilizare și sintetizare a diverselor definiții, evidențierea câtorva note definitorii ale
acestui fenomen este posibilă și oportună: comunicarea presupune transmitere de informații,
existente unui mesaj em is și primit prin utilizarea unor simboluri incluse, interrelație umană și
influențare reciprocă, fiind în acest fel un proces complex și totodată de o mare amplitudine.
Folosirea expresiei „comunicare publică” merită câteva precizări. Trebuie mai întâi să
deosebim comunicarea publică de comunicarea politică , cu care este adesea confundată; în
perioade electorale, un guvern sau un ministru este tentat să valorizeze mai curând politica
personală și cea a partidului decât acțiunile întreprinse de administrați a pe care o conduce;
totuși, comunicarea publică nu se limitează doar la campaniile ministeriale, iar interesul de a
nu o transforma într -un apendice al comunicării politice este din ce în ce mai evident.
În primul rând, termenul de „comunicare în masă” de semnează de obicei o serie de
tehnici și rețele de transmisie care permit punerea la dispoziția publicului a unui set de mesaje.
Este folosit adesea ca sinonim pentru „mass -media” fiind adesa înlocuit și cu: mijloace de
comunicare socială, mijloace și tehn ici de difuziune colectivă, etc.
Nu putem defini conceptul de comunicare de masă fără să ținem cont de faptul că
este vorba despre un ansamblu de fenomene socio -culturale strâns legate de evoluțiile în
domeniul științei și tehnologiei, ceea ce implică une le trăsături specifice.

66 Vorbind despre comunicare publică, trebuie să avem în vedere faptul că aceasta poate
avea diferite sfere de extindere, existând în consecință multiple forme și cadre de difuzare, de
selecționare a acesteia. Astfel vom constata o sea mă de specii interesante (variate ca
amplitudine și extindere):
– opinia publică a unei epoci; în general, în fiecare epocă sau perioadă există un corp
de opinie conducător sau predominant, un corp de convingeri, credințe, sentimente,
care ocupă la un loc sp ațiul opiniei publice caracteristice unei epoci;
– opinia publică națională; a unei națiuni, într -o problemă în care converg opiniile
membrilor ei;
– opinia publică secțională a unei clase (opinii ale unor clase);
– opinia publică a unor grupuri sau categorii so cio-profesionale (opiniile studenților
într-o anumiță probelmă ori opiniile unor grupuri profesionale: medici, juriști,
scriitori, etc.);
– opinia publică a unor micro comunități sau colectivități (a unui sat, orășel, târg, a
unei universități);
În cele două rapoarte sunt prezentate aspecte privind comunicarea și transparența
decizională în cadrul Institutului Național de Administrația, dar și al Primăriei Municipiului
București . Acestea arată de asemenea modul de aplicare al Legii 52/21.01.2003 și a Legii
554/12.01.2001 , împreună cu prezentarea activității de relații publice, particularități ale
organizării, dar și particularitățile procesului de comunicare internă

67 BIBLIOGRAFIE

1. Vasile Tran, Irina Stănciugelu, Teoria Comunicării , București, Editura Com unicare.ro,
SNSPA, 2003 , pp. 14 -15, p.20. , p.24.
2. Constantin Noica, Rostirea filosofică românească , București, 1970, p. 268 .
3. Abraham Maslow, Motivation and Personality , 1954 .
4. Murphy Gardner , Personality. A Biosocial Approach to Origin and Structure , 1947 .
5. C. H. Colley, Human Nature and the Social Order , 1922 .
6. Cuilenburg, J .J. van; Scholten, O; Noomen, G.W., Știința comunicării , Editura
Humanitas, București, 1998, p. 23 .
7. Boudon, R; Besnard, P., Dicționar de Sociologie , p. 60 .
8. Zamfir, C; Vlăsceanu, L., Dicționar de sociologie , Editura Babel, București 1993, p.
125, p. 324 .
9. Iluț, P; Rotariu, I., Sociologie , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995 .
10. Luminosu, Doru Silviu, Sociologia comunicațiilor de masă , Editura Helicon,
Timișoara, 1995, p. 69 .
11. Buzărnescu, Ștefan, op. cit., p. 12 .
12. Iluț, P; R otariu, I., op. cit.
13. Vezi De la silex la siliciu. Istoria mijloacelor de comunicare în masă , Editura Tehnică,
București, 1989 și Jean -Noël Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare de la
origini și până astăzi , Institutul European, Iași, 1997.
14. Alvin Toffler, Powershift/Puterea în mișcare , Editura Antet, București, 1995, p. 350.
15. Maria Cornelia Bârliba, Paradigmele comunicării , Editura Științifcă și Enciclopedică,
București, 1987, p. 204 , p. 205 , p. 206.
16. Bernard Voyenne, La pre sse dans la société contemporaine , în Collection U, Librairie
Armand Colin, Paris, 1962, p. 24.
17. Vezi Rogers Clausse, Brevès considerations sur la terminologie et la méthodologie de
la communication sociale , în Economies et sociétés , tome VI, nr. 4, aprilie 1972, p. 759.
18. Gheorghe, Mihai; Luminosu, Doru Silviu, Opinia publicului -Sursă și scop în
manipulare , Editura A92, Iași 1996, p. 80 .
19. Drăgan, Ion, Opinia publică, comunicarea de masă și propaganda în societățile
contemporane , Editura Științifică și Pe dagogică, București 1980, p. 102 -103.
20. Doob, op. cit. în Gheorghe, Mihai; Luminosu, Doru Silviu, Opinia publicului – Sursă și
scop în manipulare , Editura A92, Iași 1996, p. 85 .

68 21. Buzărnescu, Ștefan, op. cit., p. 33 , p. 39 .
22. Chazel, Francois, Sistem e parțiale de comunicare în societățile industriale , PUF, Paris,
1976, p. 82 .
23. Dicționar de psihologie socială , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981,
p. 204 .
24. Buzărnescu, Ștefan, op. cit., p. 20 .
25. Zamfir, C; Vlăsceanu, L., op. cit., p. 485 .
26. Gabriel Thoveron, Comunicarea politică azi , Editura Antet, Oradea, 1996, p. 8 , p. 65 .
27. Nimmo, D; Sanders, K., Political Communication , Sage Publication, California, 1986,
p. 69 .
28. Drăgan, Ion, op. cit., p. 82 .
29. Lisette Coandă, Teoria Comunicării , note de curs, Universitatea Creștină „Dimitrie
Cantemir”, București, 2004, pp.10 -11.
30. Amado, G.; Guittet, A., Dinamique des comunications dans les groupes , Armand Colin
Editeur, Paris, 1991, p.191 .
31. Doru Silviu Luminosu , Sociologia comunicațiilor de masă , Timi șoara, Editura Helicon,
1995, p.5.
32. Nimmo, D; Sanders, K., Political Communication , Sage Publication, California, 1986,
pp.257 -270.
33. Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea , Editura Universității ”Al. I.Cuza”, Iași,
2000, p. 46.
34. Lucien Sfez, Dictionnaire critique de la communication , P.U.F., Paris, 1993, p.147 -150.
35. Harold D. Lasswell s -a ocupat de studiul propagandei politice, între anii 1920 -1933, în
S.U. A.
36. Apud Flaviu Călin Rus, Op. cit., p. 43.
37. Denis McQuail, Sven Windahl, Modele ale comunicării , trad ucere de Alina Bârgăoanu
și Paul Dobrescu, Ed. comunicare.ro, București, 2001, p. 59.
38. Roman Jakobson, Lingvistică și poetică , în Probleme de stilistică , Editura Științifică,
București, 1964, p. 88.
39. Practică de specialitate în administrația publică, Primări a Municipiului București,
Academia de Studii Economice, Facultatea de Administrație și Management Public,
București, 2012.
40. Vezi Colocviu de practică Institutul Național de Administrație, Academia de Studii
Economice, Facultatea de Management, Administrație Publică, București, 2008 .

69 41. http://www.administratiepublica.ro/resurse/marketing -in-administratia –
publica/comunicarea -in-institutiile -pu.html
42. DEX – Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ediția a II -a, Editura Univers
Enciclopedic, București, 1998.
43. Mic Dicționarul enciclopedic, Ediția a 3 -a, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1986 vezi și Vasile Breban, Dicționar General al Limbii Române , Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1987.
44. DEX – Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ediția a II -a, Editura Univers
Enciclop edic, București, 1998, p. 179