Teorii Si Concepte Criminologice Definitorii
INTRODUCERE
În lucrarea sa ”Sensul vieții”, Medicul Alfred Adler susținea teza conform căreia omul nu se poate îndeplini decât ca ființă socială, adică este necesar să existe între om, societate și natură o relație de armonie, acesta fiind singurul mod în care individul uman să se poată realiza din toate punctele de vedere.
În același sens, Doctorul H. Selye în lucrarea sa „Știință și viață” demonstrează și el o credință apropiată celei enunțate mai sus, afirmând că doar prin aprecierea primită de la semenii noștri și prin bunăvoința acestora putem adopta un comportament care, prin efectele sale pozitive, să fie de folos atât individului uman, cât și societății.
În opoziție, realitatea cotidiană ne arată adevăratele efecte a lipsei armoniei dintre om și natură. Cauzele sunt diverse, însă, din punctul meu de vedere, influența familiei este cea mai importantă: educația primită în familie, comportamentul părinților, așezarea geografică a domiciliului și, cu riscul de a fi contrazisă, mai puțin statul din punct de vedere financiar.
Puțini dintre noi înțeleg importanța sentimentului de apartenență a unui individ la familie sau la un grup. Fiecare dintre noi, conștient sau nu, ne dorim să fim apreciați de cei din jurul nostru și chiar de societate, de multe ori ajungând să ne sacrificăm resursele pentru a demonstra utilitatea noastră în această viață.
Din păcate, ”În interațiunile umane și din interacțiunile umane se nasc atât elementele care împlinesc viața în societate, îl fac pe om fericit, cât și cele care îl transformă în porc viu , îl fac să urască și să se comporte ca o ființă socială aflată pe contrasens”.
Existența în societatea contemporană a indivizilor care nu cunosc sau refuză să aplice Regula de Aur a religiilor, enunțată de Confucius acum 2500 de ani, ”Fă celorlalți ceea ce ai dori să ți se facă ție”, pentru că, evident, nimeni nu dorește o manifestere caracterizată de răutate din partea membrilor societății, sunt cei care conduc către o lipsă a armoniei sociale, rezultatul vizibil fiind societatea destabilizată.
Ader la opinia lui Aristotel, care considera ”armonia ca pe o universală unitate în diversitate”, ca și deplinătate și unitate a întregului”, însă nu trebuie să omitem faptul că fiecare dintre noi este unic în felul său, prin prisma personalității care determină și comportamentul individului.
În acest sens, menționez teoria lui Gordon W. Allport, care susține că ”Principala caracteristică a omului este individualitatea sa; el este o creație unică a forțelor naturii și nu au existat niciodată doi oameni la fel și nici nu vor exista; …. individualitatea este indiciul suprem al naturii umane”.
Ființele umane care dovedesc manifestări inverse în raport cu semenii și societatea poartă stigmatul de reprezentanți ai ”răului uman”. Suntem, însă, conștienți care sunt implicații reale în societate a acestuia?
Comportamentele mult prea des întâlnite în societatea în care coexistăm și ne succedem, pun în pericol așa cum menționează Constantin Popescu, homeostazia lumii noastre deja caracterizată de „ignoranța în care trăiește majoritatea oamenilor din lume”.
Aderăm și la opinia marelui psiholog George Miller, care spunea că „Cele mai grave probleme ale lumii de azi sunt acelea pe care noi înșine le-am creat. Ele nu au fost create de natura rea si dură și nici impuse nouă de voia Domnului. Ele sunt problemele umane, ale căror soluții presupun schimbarea comportamentului nostru și al instituțiilor noastrea sociale”.
Una dintre problemele cele mai mari ale societății contemporane, atât la nivel național, European, cât și mondial este resprezentată de infracțiuni precum: traficul de droguri, persoane și minori, infracțiune ce intră în sfera criminalității organizate.
Cauzele care determină existența acestor fenomene infracționale sunt multiple, însă, consider că își au rădăcina în lipsa de înțelepciune spirituală, așa cum susține și dr. Melvin Morse, aflându-ne în faza ”căderii umane”, despre care, cu mult timp în urmă, vorbea și Heraclit.
Existența acestor infracțiuni este cu atât mai alarmantă cu cât cele trei se realizează în special de grupurile infracționale organizate, de multe ori între ele existând o relație de interdependență.
Viktor Frankl, în cartea sa: Omul în căutarea sensului vieții, precizează că trebuie păstrat în minte, faptul că optimismul nu este ceva ce poate fi comandat sau poruncit și nimeni nu se poate convinge nici măcar pe sine însuși să fie optimist în mod necondiționat, în potriva oricăror adversități, în absența oricărei nădejdi.
Astfel ceea ce este adevărat pentru speranță este deopotrivă valabil și pentru celelalte două componente ale triadei, întrucât nici credința și nici dragostea nu pot fi comandate sau poruncite. Referitor la posibilitatea de a găsi un sens în suferință, autorul menționează că sensul vieții este unul necondiționat, cel puțin potențial necondiționat. Acest sens necondiționat este dublat de valoarea necondiționată pe care o are fiecare persoană în parte. Tocmai aceasta garantează calitatea nepieritoare a demnității omului. După cum viața își păstrează în mod potențial sensul în orice condiții, chiar și în cele mai nenorocite, tot așa își păstrează fiecare persoană în parte valoarea, iar asta se întâmplă pentru că se întemeiază pe valorile pe care omul le-a realizat în trecut și nu depinde de utilitatea persoanei la momentul prezent. Viktor Frankl răspunde astfel la întrebarea, care este sensul vieții, prin explicarea vidului existențial, prin sentimentul unei depline, extreme lipse de sens al vieții, care provoacă stări precum depresia, agresivitatea, dependența.
Autorul menționează că viața are sens în orice condiții, chiar în cele mai nenorocite, iar acest fapt presupune capacitatea omului de a transforma în mod creativ aspectele negative ale vieții în ceva pozitiv și constructiv, ceea ce în limba latină se cheamă optimum – de aici și motivul pentru care vorbesc despre un optimism tragic și care se referă la potențialul uman care, la cotele sale cele mai înalte, ne permite întotdeauna: să transformăm suferința într-o realizare omenească și într-o împlinire umană, să derivăm din vinovăție șansa de a ne schimba în bine și să derivăm din efemeritatea vieții un motiv de a trece în mod responsabil la acțiune.
Societatea actuală, încă nu reușește după criza economico-financiară actuală să-și regăsească calea spre o relansare economică și socială sustenabilă și reală, creând noi oportunități mediului infracțional, al crimei organizate de a-și extinde activitățile, rețelele, domeniile de acțiune, într-un mod din ce în ce mai bine organizat, având un caracter transfrontalier și internaționalizat.
În România pentru împiedicarea manifestărilor cu succes a acestor rețele, sunt necesare realizarea unor acțiuni concrete, în vederea reducerii la minim a actelor de corupție, destabilizării și înlăturării rețelelor infracționale înfiltrate în economia națională și de limitarea tuturor posibilităților pe care criza economico-financiară și globalizarea le poate genera ca avantaje în dezvoltarea rețelelor de crimă organizată. În „Strategia Națională de Ordine și Siguranță Națională 2015-2020”, sunt menționate ca cele mai mari amenințări la adresa siguranței cetățenilor și a mediului de afaceri din România: criminalitatea organizată concentrată în domeniul economico – financiar (evaziune, contrabandă, tranzacții ilegale, spălare de bani); contractele cu statul și grupurile organizate profilate pe trafic de droguri, trafic de persoane (în special exploatare sexuală), precum și criminalitatea cibernetică. Toate acestea reprezintă cauzele principale ale economiei subterane și cele mai importante surse pentru marea corupție. Rămîne de văzut care va fi eficiența „Grupului Interministerial Strategic pentru creșterea capacității de acțiune a instituțiilor guvernamentale în prevenirea și combaterea criminalității”, în condițiile reducerii costurilor de operare, mențiune făcută în strategie.
În ceea ce privește terorismul se afirmă faptul că România nu se confruntă în mod direct cu amenințări majore, însă nu trebuie neglijat acest lucru datorită caracterului pan-european al fenomenului, datorită creșterii acestui fenomen în cadrul țărilor Uniunii Europene, fiind necesare măsuri permanente de prevenire și abordare a consecințelor amenințărilor la adresa securității interne a României.
Referitor la stabilirea priorităților Uniunii Europene pentru combaterea criminalității grave și a criminalității organizate în perioada 2014-2017, Consiliul Uniunii Europene din 26 iulie 2013, a stabilit o serie de măsuri, enumerând doar câteva: anihilarea grupurilor infracționale organizate (GIO) implicate în facilitarea imigrației ilegale care acționează în țările sursă, la principalele puncte de intrare în UE pe rutele principale și, acolo unde există dovezi, pe canale alternative; anihilarea GIO implicate în traficul de persoane în interiorul UE și în traficul de persoane din țările sursă externe cele mai importante pentru exploatarea muncii și pentru exploatare sexuală; anihilarea capacității GIO și a specialiștilor implicați în evaziune și fraudă intracomunitară prin intermediul firmelor-fantomă (Missing Trader Intra-Community – MTIC); combaterea criminalității cibernetice comise de GIO și care generează profituri infracționale ridicate, precum frauda online și legată de cardurile de plată, a criminalității cibernetice care cauzează efecte nocive grave victimelor, precum exploatarea sexuală a copiilor online, precum și a atacurilor cibernetice care afectează elemente de infrastructură esențiale și sisteme informatice din UE; reducerea riscurilor prezentate de armele de foc pentru cetățeni, inclusiv combaterea traficului ilicit de arme de foc;
Se impune astfel o colaborare foarte strânsă între toate statele membre ale Uniunii Europene, între instituțiile abilitate, agențiile JAI (Consiliul Justiției și Afaceri Înterne) și de alocare a resurselor necesare elaborării și punerii în practică a politicilor de combatere a criminalității internaționale grave.
CAPITOLUL 1
TEORII ȘI CONCEPTE CRIMINOLOGICE DEFINITORII
CRIMINOLOGIA: DEFINIȚIE, OBIECTUL CERCETĂRII, SCOPUL CERCETĂRII CRIMINOLOGICE
Conform Dicționarului explicativ al limbii române criminologia este, știința care studiază criminalitatea, cauzele ei și găsirea metodelor pentru prevenirea și combaterea ei, ca ramură a dreptului. Interesul pentru studierea acestui fenomen în mod științific este relativ recent, (secolului al XVII-lea – secolul al XVIII-lea), fenomen manifestat odată cu apariția primelor comunități umane.
Astfel se poate afirma că izvoarele criminologiei sunt complexe, din cele mai vechi timpuri ale omenirii, cu primii pași spre umanitate.
Dotată cu o mare finalitate, criminologia se înfățișează ca "o armă redutabilă de prevenire și combatere a faptelor antisociale. Thorsten Sellin, în lucrarea sa „Culture conflict and crime social science”, definea criminologia ca „regina fără regat” și faptul că aceasta și-a schimbat substanțial statutul în ultimul sfert de veac.. Astfel nu se poate afirma cu exactitate data apariției criminologiei ca știință, însă majoritatea istoricilor criminologi îl consideră pe medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) drept întemeietorul acestei științe, recunoscând totodată meritele precursorilor săi, un exemplu elocvent fiind Cesare Baccaria (1738-1794) prin importanța lucrării sale „Dei delitti e dellepene”, (Despre infracțiuni și pedepse) apărută în annul 1764.
Enrico Ferri, profesor în drept și sociologie (1856 -1929), este un alt nume important de care se leagă nașterea criminologiei științifice, mai precis a criminologiei sociologice, care analizează în lucrarea sa "Sociologia criminale" (1881), factorii sociali în geneza criminalității.
Opinii dintre cele mai divergente și controversate cu privire la criminalitate au determinat noi cercetări în domeniu în condiții instituționale organizate, favorizând astfel apariția unei noi discipline științifice – criminologia. Astfel în anul
1934 s-a creat Societatea Internațională de criminologie, cu sediul la Paris, având ca principal obiectiv, să promoveze – pe plan internațional – studiul științific al criminalității, iar în cadrul Organizației Națiunilor Unite (ONU) se acordă o importanță deosebită fenomenului infracțional, favorizând astfel intensificarea cercetărilor și studiilor dedicate criminologiei.
În anul 1950, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Rezoluția 415(V), prin care atribuțiile Comisiei Internaționale pentru Penitenciare au fost preluate de Consiliul Economic și Social, an în care a fost creat „Comitetul consultativ special de experți în problemele criminalității”, care a fost transformat apoi în „Divizia pentru justiție penală și prevenirea criminalității”. Din 1952 Societatea Internațională de Criminologie își desfășoară activitatea sub egida O.N.U.
În România în 1990 s-a înființat Societatea Română de Criminologie și Criminalistică, afiliată la Societatea Internațională de Criminologie.
Ca o mențiune importantă de semnalat este faptul că Institutul Național de Criminologie a fost desființat. Întrebarea care se pune este care a fost motivul desființării, dacă motivul are sau nu legătură cu politicul și ceea ce se întîmplă în prezent, cu nivelul ridicat al corupției, traficului de influență și spălarii de bani.
Se poate afirma cu certitudine – criminalitatea, este un fenomen social concret, și de aceea consider că evaluarea consecințelor criminalității și demersurile practice, nu numai teoretice, asupra acestora, trebuie să se constituie într-o strategie de luptă pentru stoparea și combaterea acestui flagel, care, nesesizat la timp, poate aduce întunericul, iar tolerat, poate incendia societatea.
Ca obiect de studiu al criminologiei se poate menționa: criminalitatea ca fenomen social, fapta penală, antisocială săvârșită, studiul infractorului (criminalului, deviantului), victima și reacția socială împotriva criminalității.
Criminalitatea ca fenomen social are ca punct de pornire faptele sociale săvârșite anterior, fiind dependentă de diversitatea și variațiile mediului geografic, ale mediului social în general, respectiv condițiile exterioare care acționează ca stimuli ocazionali suplimentari ai fenomenului infracțional.
Astfel „criminalitatea este constituită din ansamblul infracțiunilor care se produc într-o anumită perioadă de timp și într-un loc bine determinat”
În lucrările de specialitate criminologia este împărțită în:
Criminalitatea reală care cuprinde totalitatea faptelor infracționale săvârșite pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp determinată, existând tot timpul o diferență cantitativă între numărul infracțiunilor comise în realitate și numărul celor prevăzute în statistici judiciare. Realitatea exactă nu poate fi cunoscută niciodată deoarece există o serie de infracțiuni care nu sunt depistate de organele de poliție și în foarte multe cazuri depistate cu întârziere de victimă sau omise intenționat chiar de victimă. Astfel acești autori, infractori, rămân neidentificați, faptele lor nedescoperite, fiind nevoie în cele mai multe cazuri de timp, resurse financiare și umane de cel mai inalt nivel profesional.
Criminalitatea legală reprezintă numărul faptelor ce privesc încălcarea legii penale și unde hotărârile de condamnare au rămas definitive. Astfel doar autorii acestor infracțiuni pot fi analizați de către specialiști, cercetărori, din punct de vedere al caracteristicilor socio-umane (sex, vârstă, naționalitate, studii, domiciliu, activitatea social – economică, antecedente etc). Prin urmare obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală iar prin cercetarea științifică de specialitate sunt analizate dimensiunile reale ale acestui fenomen.
Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea faptelor considerate infracțiuni și care sunt aduse la cunoștința autorităților judiciare și înregistrate ca atare. Decalajul dintre criminalitatea aparentă și criminalitatea legală provine din faptul că autorii unui anumit număr de infracțiuni constatate nu pot fi identificați.
O altă cauză de decalaj între criminalitatea aparentă și criminalitatea reală, este menționată de Tudor Amza, în lucrarea sa „Criminologie”, ca datorită, pe de o parte, ineficienței activității organelor de poliție, iar pe de altă parte neglijenței sau reticenței victimelor, care, dintr-un motiv sau altul, nu sesizează organele abilitate de lege să efectueze cercetări, iar împotriva denunțătorului există o adevărată prejudecată socială.
Diferența dintre criminalitatea reală și criminalitatea aparentă este denumită „cifra neagră” a criminalității și reprezintă fapte antisociale care, din diferite motive, rămân necunoscute organelor judiciare. Este important ca această „cifră neagră” a criminalității să fie diminuată continuu, prin măsuri concrete.
CODUL PENAL ROMAN CU PRIVIRE LA INFRACȚIUNE, CRIMINALITATE
Noul cod penal are la bază reforma politicii punitive și alinierea țării noastre, din punct de vedere al legislației penale, la standardele europene existente în domeniu.
Astfel, prin prisma abordării conceptuale se poate vederea o revizuire a pedepselor și sancțiunilor, prin adaptarea acestora la realitățile și necesățile societășii cotidiene, dar și o ordonare longică prin condesnsarea infracțiunilor, adică introducerea in Codul penal a unor infracțiuni prevăzute până la acest moment doar în legi speciale.
Prima mare diferență se poate observa tocmai în definiția infracțiunii. Noul Cod penal art.15(1) definește infracțiunea ca fiind „fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”. Așadar, nu se mai face referire la trăsătura pericolului social, iar dintre trăsăturile infracțiunii prevăzute în vechiul Cod penal, au mai fost păstrate doar prevederea faptei în legea penală și vinovăția. Au mai fost adăugate caracterul nejustificat al faptei și caracterul imputabil al acesteia.
În ceea ce privește vinovăția, în art. 16 (1) noul Cod penal, este prevăzut faptul că „Fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție cerută de legea penală”, iar la art. 16(2) „Viovăția există numai când fapta este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție depășită”.
De remarcat faptul că „prin intermediul art.16 alin. (1) noul Cod penal, legiuitorul a dorit să evidențieze că formele de vinovăție țin de structura internă a infracțiunii, iar nu de imputabilitate”.
De asemenea, la art. 16 alin. 5 apare noțiunea de intenție depășită, care până acum era cunoscută numai în doctrina penală. Este o parte a laturii subiective a infracțiunii, alături de intenție și culpă și reprezintă, de fapt, o formă mixtă de vinovăție, fiind rezultatul reuniunii intenției cu culpa.
Cauzele justificative sunt prevăzute în capitolul II, Titlul II, la art. 18 noul Cod penal. Astfel, la art. 18 alin. 1 se prevede faptul că „Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre cauzele justificative prevăzute de lege”, iar la alin. 2 este reglementat faptul că „Efectul cauzelor justificative se extinde și asupra participanților”.
În primul rând trebuie făcută o delimitare între cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate. Cauza de neimputabilitate este de fapt o cauză de nerăspundere (cauze care înlătură răspunderea penală), pe când cauzele justificative înlătură ilegalitatea sau caracterul ilicit al faptei.
Prin cauze justificative înețelegem: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și consimțământul persoanei vătămate.
Cu privire la cauzele de neimputabilitate, Noul Cod penal prevede în art. 23 alin. 1 că „Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în condițiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate”, iar la alin. 2 se menționează faptul că „Efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participanților, cu excepția cazului fortuit”.
O primă diferență majoră între cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate este cu privire la efectele acestora asupra participanților: la cauzele justificative avem efecte care se produc in rem, iar la cauzele de neimputabilitate efectele de produc in personam, ceea ce înseamnă că nu se răsfrâng asupra participanților.
Față de prevederile din vechiul Cod penal, în noua reglementare există elemente de noutate. Astfel, excesul în legitima apărare și cel de la starea de necesitate au fost introduce în această categorie; a fost înlocuit termenul de beție cu cel de intoxicație datorită acurității sale din punct de vedere medico – legal.
Cauzele de neimputabiliate sunt următoarele: constângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea și cazul fortuit.
Element de noutate în noul Cod penal îl reprezintă și preluarea unor infracțiuni din legi speciale.
În primul rând, vorbim despre traficul de persoane, infracțiune preluată din Legea nr. 678/ 2001, unde art. 12 prevede următoarele: „(1) Constituie infracțiunea de trafic de persoane recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin amenințare, violență sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori înșelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a se apăra sau de a-și exprima voința, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acestei persoane, și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi”, iar
„ (2) Traficul de persoane săvârșit în una dintre următoarele împrejurări:
de două sau mai multe persoane impreună;
s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății;
c) de un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 5 ani la 15 ani și interzicerea unor drepturi”.
În noul Cod penal, infracțiunea de trafic de persoane este astfel reglementată:
„Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia săvârșită:
prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate;
profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane;
prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei personae se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi”.
Există anumite diferențe între cele două reglementări, modificările făcute la preluarea prevederilor pentru infracțiunea de trafic de persoane în noul Cod penal făcând mai facilă aplicarea acesteia: termenul de fraudă/înșelăciune a fost modificat cu noțiunea de inducere în eroare, iar noțiunea de găzduire a fost înlocuită cu cea de adăpostire, care poate fi folosită în sens mai larg.
De asemenea, în noul Cod penal nu a fost preluată prevederea cu privire la cirscumstanța agravantă de la art. 12 alin. (2) din Legea 678/ 2001, urmând ca în această formulare să se aplice circumstanța agravantă a comiterii infracțiunii de trei sau mai multe persoane.
Alte infracțiuni preluate în noul Cod penal din legi speciale sunt cu referire la frauda informatică, efectuarea de operațiuni financiare în mod fraudulos și acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod fraudulos, trecerea frauduloasă a frontierei de stat și traficul de migranți, cumpărarea de influență și fapte săvârșite de către funcționari străini sau în legătură cu aceștia, obținerea ilegală de fonduri, infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice, nerespectarea măsurilor legale de securitate în muncă, camăta, infracțiuni contra siguranței și integrității sistemelor și datelor informatice, infracțiunile electorale.
În ceea ce privește pedepsele, observăm faptul că în Noul Cod penal nu se mai găsește definiția pedepsei, aceasta fiind aplicată pe baza Legii nr. 254/ 2013, unde, la art. 3 alin. 1 este prevăzut faptul că „Scopul executării pedepselor și a măsurilor educative privative de libertate este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni”, iar la alin. 2 legiuitorul face referire la faptul că „Prin executarea pedepselor și a măsurilor educative privative de libertate se urmărește formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept, față de regulile de conviețuire socială și față de muncă, în vederea reintegrării în societate a deținuților sau persoanelor internate”.
De asemenea, putem constata o reducere a pedepselor la infracțiuni contra integrității corporale sau sănătății, înfracțiuni de furt, lipsire de libertate în mod ilegal, act sexual cu un minor și altele.
În concluzie, se poate observa că instrumentul optim pentru o combatere eficientă a infracțiunilor contra patrimoniului nu este o mărire exagerata a pedepselor, ci, existenta unui sistem sancționator proporțional cu gravitatea faptelor săvârșite, susținut de o aplicare promptă a acestor pedepse de către organele judiciare.
Transpunerea în cadrul legislativ penal național a reglementărilor adoptate la nivelul Uniunii Europene
La incriminarea faptei de constituire a unui grup infracțional organizat, legiuitorul penal a ținut seama de setul de criterii pentru definirea asociațiilor criminale elaborate de grupul de experți asupra crimei organizate din cadrul Consiliului Europei.
Astfel, legiuitorul român reglementează în art. 367 (6) noul Cod penal că „Prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni”.
Textul din noul Cod penal reprezintă, de fapt, o reglementare cadru, realizându-se o unificare a reglementărilor de la art. 167 vechiul Cod penal, art. 323 vechiul Cod penal și prevederilor (art. 7-9) din legea nr. 39/ 2003.
Cu toate acestea, continuă să existe și câteva dispoziții speciale folosite pentru a incrimina diverse forme de asociere criminală, făcând referire în primul rând la Legea nr. 535/ 2004, privind prevenirea și combaterea terorismului, unde în art. 35 alin. (2) se face referire la asociere: „(2) Fapta de a se asocia sau de a iniția constituirea unei asocieri în scopul săvârșirii de acte de terorism ori aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unei astfel de asocieri se pedepsește cu închisoare de la 10 la 15 ani, fără a se putea depăși maximul pedepsei prevazute de lege pentru infracțiunea ce intră în scopul asocierii.”
De asemenea, sunt important de prezentat în acest context și prevederile art. 409 noul Cod penal, unde este reglementată infracțiunea de constituirea de structuri informative ilegale: „Inițierea, organizarea sau constituirea pe teritoriul României a unor structuri informative în scopul culegerii de informații secrete de stat ori desfășurarea de către acestea a unei activități de culegere sau prelucrarea de asemenea informații, în afara cadrulului legal, se pedepsește…”.
Așadar, în ceea ce privește latura obiectivă, se păstrează variantele alternative ale elementului material prin noțiunile de inițiere, constituire, aderare sprijinire.
Însă, spre deosebire de vechea reglementare, se renunță la enunțarea scopului grupului de a comite infracțiuni în vederea obținerii unui venit/beneficiu ilicit, material sau financiar, făptuitorii fiind încadrați la grup infracțional organizat chiar dacă nu există aceste aspecte.
Dată fiind sintagma de „constituit pentru o anumită perioadă de timp”, putem înțelege că pentru a exista grup infracțional organizat este nevoie de săvârșirea de infracțiuni în formă continuă.
RĂUL UMAN – PUNCT DE PLECARE PENTRU CRIMA ORGANIZATĂ
Delimitarea conceptuală a termenului de rău uman suportă, obligatoriu, o abordare filosofică. Cu toate că referire la termen și la implicațiile sale se face zilnic, fiecare dintre noi folosește propria definiție.
Definirea răului uman se poate face cu referire pe de o parte, la el ca o esență de sine stătătoare. Conform filosofiei elenice acesta este prezent tocmai prin absența binelui.
Pe de altă parte, concepția creștină aderă la opinia lui Plotin, care susține că răul nu există prin sine însuși tocmai pentru că e neipostatic. Sf. Anastasie spunea că „Ființa e binele, neființa e răul”.
Din punct de vedere teologic, există trei modele ale răului, toate având în comun neputința de a distinge răul uman (crima) de răul neintenționat, dar care produce daune, din păcate, de multe ori și umane, nu doar materiale.
În primul rând, este cel al nondualismului hindus și budist, în care se precizează faptul că atât timp cât există bine, trebuie să fie și rau, atât timp cât există viață trebuie să existe și moarte, atât timp cât există fericire, trebuie să existe și nefericire.
Al doilea model, „dualismul integrat”, propus de către Martin Buber, este văzut ca „o drojdie într-un aluat, iar fermentul pus în suflet de Dumnezeu, fără de care aluatul uman nu crește”.
Modelul major, etichetat de marele psiholog Peck „dualism diabolic”, este singurul care analizează în mod adecvat chestiunea crimei și a ucigașului.
Analizând cele de mai sus, nu consider că greșesc când mă raliez la definiția lui S.A. Diamond, care consideră că răul uman reprezintă acele comportamente care promovează excesiv agresiunea interpersonală, cruzimea, ostilitatea, nepăsarea față de binele semenilor, auto-distrugerea, psihopatologia și mizeria umană în general, adică cele mai des întâlnite caracteristici la infractori, indiferent de natura actelor ce contravin legilor penale în vigoare.
Dar care sunt cauzele care stau la baza etalării răului uman prin intermediul infracțiunilor?
Teoriile criminologice prin care se încearcă găsirea unui răspuns la această întrebare oferă explicații complexe, existând dintotdeauna dispute intelectuale între criminologi pe tema transferării, moștenirii comportamentului infracțional sau deprinderea acestuia în timpul vieții.
Din punctul meu de vedere, Freud, prin delimitarea și explicarea EU-lui, Supereu-lui și Sinelui, a reușit să explice rațional diferența dintre omul criminal și non-criminal.
Astfel, eu consider că diferența dintre comportamentul sănătos și cel pe contrasens se naște din cauza conștiinței morale, pe care o găsim în Supra eu.
Așa cum spunea și C.S. Lewis, pe măsură ce un om devine mai bun, el ajunge să înțeleagă tot mai clar răul care a rămas încă în interiorul ființei sale. Când omul devine din ce în ce mai rău, el își înțelege tot mai puțin propria răutate. Un om a cărui răutate este medie e conștient că nu e foarte bun. Un om foarte bun crede că totul e în regulă. Practic e o regulă de bun-simț. … Oamenii buni știu și despre rău, și despre bine; oamenii răi nu știu nici despre una, nici despre alta.”
„Esența răului uman constă în lipsa responsabilității față de Ființă. Tragice sunt urmările acestei carențe de conștiință morală.”
Conștiința morală, explicată de Piaget, se realizează în paralel cu dezvoltarea cognitivă, explicându-se, în acest sens, limitele moralității eteronome prin raportare la limitele gândirii preoperaționale și concrete, unde întâlnim și realismul intelectual. În procesul de dezvoltare a operațiilor formale, moralitatea devine mai flexibilă și, în funcție de modelele pe care le avem în jurul nostru sau pe care le alegem, mulți o pierd.
Consecința acestui proces este îmbrățișarea comportamentului infracțional. Nu fac referire la infractorii de nevoie, de ocazie, recidiviștii înrăiți, ci la cei mai puternici prin organizare, prin prisma infracțiunilor săvârșite, prin gradul de pericol social ridicat … grupurile de crimă organizată.
Emil Cioran spunea că „Cel care aparține organic unei civilizații nu poate identifica natura răului uman care o macină. Diagnosticul lui nu e de luat în seamă; în judecarea lumii sale, el este parte implicată și o va menaja, din egoism”.
Indivizii umani conduși de răutate vor avea grijă să păstreze o imagine perfectă, caracterizată printr-o falsă puritate morală. Aparent, vor respecta normele morale, fiind foarte atenți la cum îi privește societatea.
Spre exemplu, educația cunoscutul criminal în serie american, Ted Bundy, a fost aleasă, absolvind atât Facultatea de Drept, cât și cea de Medicină. Astfel, judecătorul care a condus procesul împotriva acestuia, în cadrul căruia inculpatul
s-a apărat singur, și-a exprimat dezamăgirea față de faptul că Bundy a pledat în sala sa în această circumstanță, impresionat fiind de calitățile sale oratorice.
Totodată, apariția lui fizică era impecabilă în orice împrejurare și, mai mult decât atât, a avut abilitatea necesară de a construi, pe plan sentimental, o frumoasă relație cu o tânără care nu avea cunoștință de adevărata sa personalitate. Și totuși, prin omorurile săvârșite, Ted Bundy a fost un etalon de rău uman.
Toți indivizii se bucură de liberul arbitru, însă mulți dintre ei au ales libertatea negativă, adică „absența oricărei interferențe cu sfera de activitate a unei persoane”, după cum o descrie Isaiah Berlin. Acest lucru, continuă Berlin, reprezintă practic puterea afectivă a unui individ de a fi stăpân asupra propriei sale persoane și asupra mediului său.
Problema acestora constă în faptul că ” Ei nu sunt conștienți atunci când viața le pune o întrebare și au încă mai multe posibilități de răspuns. Apoi, cu fiecare pas pe drumul greșit, devine din ce în ce mai dificil pentru ei să admită faptul că sunt pe drumul greșit, deseori pentru că trebuie să se întoarcă la prima cotitură greșită și trebuie să accepte faptul că au risipit energie și timp”. Le este greu să conștientizeze faptul că libertatea reală există doar atât timp cât este cu răspundere.
Adevărul e că cei care aleg o viață de infracțiuni, nu aleg acest lucru de bunăvoie. Poate să fie conduși de modelele negative pe care și le aleg, pot să simtă o nevoie „unică” de mai multe ori, motivându-și acțiunile prin necesitatea comiterii infracțiunilor sau sunt cei a căror traume din copilărie sunt mult mai puternice decât personalitatea lor. În această categorie, se încadrează, cu precădere, criminalii în serie. Aleg să explic comportamentul lor prin existența unor dereglări de natură psihiatrică, la nivelul creierului.
În acest sens, amintesc și de studiul organizat de Universitatea Winsconsin Madison, a căror rezultate arată, într-adevăr, o lipsă de empatie, de simpatie la criminalii în serii, prin inexistența la nivelul creierului a unei legături între amigdalită și hipotalamus, ei fiind conduși de către sentimente negative.
Spre deosebire de criminalii în serie, sunt membrii grupurilor de crimă organizată. Este cunoscut faptul că membrii au aderat fiind conduși de nevoia de bani, și, oricât de nerealist ar suna, din cauza nevoii de a epata, de a brava în fața comunității de care aparțin.
Acest gen de indivizi impresionează prin usurința lor de a fi machiavelici în a obține ce doresc, se folosesc de ceilalți indivizi. Și spun indivizi pentru că ei din punctul lor nu mai există termenul de societate; ei trăiesc în mijlocul unui grup de oameni de care trebuie să profite în vederea atingerii scopurilor. OMUL din el, cel mai adesea, inteligent, a uitat noțiunile de bunătate, familie, sprijin, focalizându-și atenția spre profit, în detrimentul sănătății și, de multe ori, vieții celor din jurul lui.
Acest comportament denotă însă slăbiciune, un gol interior ce s-a format prin pierderea calităților umane. Putem da vina pe anturaj, pe nevoi financiare sau, cum am menționat mai sus, pe nevoia de apartenență la un grup, însă adevărul, din punctul meu de vedere, este că indivizii cu astfel de comportamente își doresc doar să fie „observați” de către societate.
Omul conștient de abilitățile sale le folosește într-un mediu legal, unde, fără eforturi, este apreciat de colegi, de superiori. Însă, individul care conștientează, chiar în cea mai mică măsură, faptul că viața lui nu poate arăta așa, va alege să se facă cunoscut prin etalarea unui comportament pe contrasens. Nu consider că în aceste situații vorbim de incapacitate intelectuală, ci de o acută lipsă de încredere în sine, încredere în propria persoană care trebuia cultivată în sânul familiei încă din primii ani de viață. Și mă întorc la importanța familiei pentru un copil. Adevărul este că noi avem mintea împrumutată de la societate și fac această afirmație tocmai datorită faptului că plecăm în viață cu ceea ce vedem în primii anii de viață acasă, la școală, la biserică, pe stradă. Practic, confirmăm teoria imitație a lui Tarde.
Nu este o noutate că atunci când ne pierdem traiectoria în viață, simțim nevoia de a ne „umple deficitele de acordare, coerență și rezonanță cu fel de fel de lucruri, mai ales luate la un preț bun sau chiar pe degeaba, câștigate pe nemerit, cu excese nemeritate și supraporționale în raport cu legile vieții”. Procesul acestui drum este următorul, după cum spunea Viktor Frankl: „Atunci când i-ai luat totul, omului îi mai rămâne un singur lucru: libertatea de a-și alege atitudinea în orice împrejurare”.
1.4. CRIMA ORGANIZATA ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ. ASPECTE GENERALE
Ultimul deceniu al secolului al XX-lea s-a caracterizat printr-o veritabilă schimbare în toate domeniile economico-sociale, a gândirii și a modului de viață. O doctrină retrogradă, de înăbușire a drepturilor și libertăților cetățenești se prăbușește și alta, opusă, își face loc pe vaste spații geografice, îndeosebi în Europa de Est dar și în Asia, Africa și America Latină. Era, deci, natural ca această schimbare să se repercuteze și asupra fenomenului infracțional, având în vedere că acesta constituie suma unui ansamblu de factori favorizatori.
Asistăm, astfel, la un fenomen al globalizării comerțului, al piețelor financiare, al protecției mediului înconjurător, al drepturilor omului etc. Această tendință a provocat două rezultate simultane: primul, dispariția limitelor dintre național, regional și internațional, lumea devenind aproape un stat; al doilea, întrepătrunderea problemelor politice, economice și sociale, până la punctul de a nu mai fi posibil să fie separate. În cadrul acestei tendințe, globalizarea s-a extins și în sfera criminalității. A apărut astfel crima organizată la nivel transnațional și transcontinental.
Această tipologie a infracționalității și-a îndreptat atenția spre anumite domenii, favorizate de climatul de globalizare, cum ar fi: traficul de stupefiante, traficul ilicit de arme, traficul de materiale nucleare, terorismul, prostituția, pedofilia, spălarea banilor, furtul și contrabanda de mașini scumpe, furtul și contrabanda cu obiecte de patrimoniu cultural, răpirea oamenilor de afaceri și vedetelor, în scopul șantajului și extorcării de fonduri, corupția din companiile multinaționale, pervertirea responsabililor guvernamentali, pirateria camioanelor și a vaselor maritime, poluarea mediului și furtul de bani prin intermediul computerelor.
Crima organizată a îmbrăcat un aspect mondializat aducând atingere siguranței publice, umbrind suveranitatea statelor și tulburând buna desfășurare a activității instituțiilor economice, politice și sociale.
Din punctul meu de vedere, problema de bază care ajută la dezvoltarea acestor grupuri constă în faptul că „organizațiile criminale beneficiază adesea de o zonă gri de complicitate cu alți actori, acționând, în interes comun, cu persoane prezumat respectabile (întreprinzători, funcționari publici la toate nivelurile decizionale, politicieni, bancheri și profesioniști etc.), care, deși nu au în sine legătură cu structura organizațiilor criminale, întrețin cu acestea din urmă relații de afaceri reciproc avantajoase”.
1.5. CONSIDERAȚII PRIVIND „MAREA CRIMINALITATE”
Putem contrazice filozofia puterii, când valorile societății sunt așezate pe lupte paradoxal opuse față de echilibrul unui sistem ajuns aproape de colaps?
„Umanitatea pare să se afle, la început de secol XXI, în fața unei situații paradoxale: pe de o parte înregistrează progrese incontestabile în domenii științifice, tehnologice, culturale, juridice, de cealaltă parte, omenirea manifestă o violență universală, aproape ontologică”. Să inventăm noi politici, strategii sau să evaluăm adevărată stare a lucrurilor?!
Criminalitatea a fost și continuă să reprezinte cel mai periculos fenomen din societatea de astăzi, consecințele ei fiind considerabile atât pe plan economic, social și politic, reprezentand una dintre efectele negative ale globalizării. Din nou globalizarea, dar fără un temei absolut, ci doar puțin tendențions, capabil că scoată și un râu din propria matcă.
Globalizarea, asa cum arată și sociologul Ulrich Beck, este cuvantul cel mai des folosit, însă și cel mai rar si greu de definit, și, probabil, cel mai neînțeles, nebulos și spectaculos din punct de vedere politic. Astfel, decursul unei cercetări empirice se vede necesar a fi dus spre o finalizare certă, deloc abstractă.
Considerată ca un simbol al contemporaneității, nu depinde de noi dacă acceptăm sau nu globalizarea deoarece ea există pur si simplu, iar noi ca și indivizi și națiune suntem obligați să trăim sub spectrul ei. A acaparat toate domeniile vieții (politic, economic, social și religios), ajungând să ne întrebăm dacă nu suntem în pragul unei crize a sensurilor vieții.
Acest fenomen atât de controversat, globalizarea, a apărut din nevoia de a scădea sentimentul izolării resimțit în multe țări în curs de dezvoltare, locuitorii săraci ai acestei zone având acces la cunoaștere în măsură mult mai mare decât cei bogați din lume în urmă cu un secol, dar și din nevoia de a genera un curent de opinie care să vizeze substanța reală a celui mai fascinant proces al lumii de azi în drumul ei către sine.
Raportarea la acest concept devine un impuls, un avertisment spre a nu neglija consecințele devastatoare ale acestuia, atât pe verticală, cât și pe orizontală, deoarece trăim momente destul de vitregi, deloc surâzătoare în a mai putea opri dezastrul deja produs prin incizia făcută de microbul criminalității acolo unde nimeni nu mai poate administra rețete, terapii. Acutizarea criminalității a degajat acele energii cronice ale declinului ființei umane supuse viciului, crimei.
Până la apariția globalizării s-a spus că starea ideală este cea a echilibrului de forțe, însă o dată cu apariția acesteia se vorbește despre dezechilibrul favorabil – abilitatea statului de a-și menține performața funcțională în condiții de schimbare permanentă, autoorganizarea sistemelor deschise devenind trăsătura funcțională a societății globale.
În principiu, dacă analizăm globalizarea cu trimitere la influența ei în domeniul financiar, dar și cel politic, dat fiind faptul că ea apare ca o uniformizare la scală mondială a nivelului de trai și de dezvoltare, putem afirma că ea însăși constituie un ansamblu complex de procese care are drept țintă realizarea unei integrări internaționale aproape devastatoare în toate domeniile, inclusiv cel militar și de securitate.
O definiție general universală cu privire la acest fenomen nu este facil de realizat deoarece prin complexitatea conceptului însuși există tendințe multiple de abordare a esenței, fără a pierde din conținut conecsiunile ce pot fi făcute la nivel micro și macrodecizional.
Astfel, din perspectivă istorică, globalizarea apare ca un proces de depășire a granițelor apărute în timpul istoriei, sinonim deci cu procesul de eroziune a conceptului de suveranitate a statelor naționale. Thomas Friedman afirmă despre globalizare că este „sistemul nou, foarte bine uns și interconectat” care a înlocuit „sistemul lent, stabil, ciopârțit al Războiului Rece care dominase politica internațională începând din 1945”, noi devenind „un singur fluviu”.
Dacă din punct de vedere economic, globalizarea poate reprezenta o „detașare” a economiei de piață față de normele morale și legăturile instituționalizate dintre societăți, fiind considerate „o descătușare a pieței mondiale și slăbirea puterii economice a statului”, unde putem așeza locul acesteia și vis-à-vis de planul social, cultural și nu în ultimul rând, planul politic?
Alții opinează că criminalitatea reprezintă intensificarea relațiilor sociale de pretutindeni, prin care locuri aflate la mare distanță unele de altele ajung să se interconecteze, astfel încât evenimente dintr-un loc să fie marcate de procese care se petrec într-un loc, aflat la mulți kilometri distanță și viceversa. Sens în care ca primă consecință a acesteia, criminalitatea s-a dezvoltat, ajungând să fie analizată ca fenomen transnațional.
Dacă marea criminalitate este asemănată unei „umbrele” care acoperă toate infracțiunile care prin natura lor au drept efecte care „pervertesc funcționarea instituțiilor democratice, deligitimează statul, slăbesc morala publică și simțul civic al unei societăți”, care ar fi sensul cercetării noastre, decât acela de a „înfiera” particularitățile acestui fenomen incurabil.
Societatea modernă dictează de parcă toți suntem mai interesați de valorile materiale decât de cele spirituale, ne mai acordă „o singură libertate umană: aceea de a ne alege atitudinea și calea indiferent de împrejurimi”, dar noi suntem datori să ne asumăm rolul (cel puțin) de control și monitorizare a conexiunii dintre cauză și efect.
Însă, unii dintre indivizi, folosindu-se de această libertate, aleg o cale care provoacă suferință semenilor săi: acte criminale, fiind notabil felul în care acestea afectează viețile victimelor și totdată și ale infractorilor. De cele mai multe ori consecințele sunt iremediabile, iar neprețuiata varietate este vădită, nicio politică penală nu se mai impune prin eficiență. Este cunoscut faptul că o dată cu primele legi, microbul criminalității apare, încolțește și combate cu principiul de toți cunoscut nullum crimen sine lege.
De-a lungul timpului, s-a arătat un interes cât mai mare pentru identificarea și neutralizarea amenințărilor la adresa securității, dorind să se cunoască acele cauze care determină un individ la manifestarea unor conduite dincolo de ceea ce admite comunitatea ca normal, legal și sănătos.
Cunoaștem faptul că, indiferent de evoluția omului și a societății, amenințarea cu pedeapsa, în funcție de actele și faptele comise, a fost, este și va fi o instituție fundamentală. Sens în care, evoluția în sine pune în evidență faptul că orice faptă cu efecte negative nu poate avea finalitatea scontată de ea dacă, în același timp, nu se produc modificări de intervenție și aplicare a unor strategii de politică penală pentru înlăturarea cauzelor care determină efectul respectiv.
În lumea științifică, au apărut opinii divergente cu privire la fenomenul criminalității. Cercetătorii italieni opinează că la baza unui astfel de comportament ar fi factori de natură biologică, pe când francezii priveau cauzele ca fiind de natură socială.
Nu mai departe de opinia lor, părintele criminologiei antropologice, respectiv medicul italian Cesare Lombroso , a descris infractorul ca fiind o ființă predestinată să comită delicte datorită unor stigmate fizice și psihice înnăscute.
Însă, în etiologia crimei, dincolo de aceste introspecții de natură biologică din sfera cunoașterii comportamentului criminal, alături de atavism apare și studiul epilepsiei. Lombroso văzând epilepsia ca o punte de legătură între omul criminal, criminalul nebun și nebunul moral. Epilepsia este atât „una din psihozele cele mai atavice” cât și „nucleul tuturor degenerescențelor”. Așadar, în teoria lombrosiană, criminalitatea reprezintă o anormaliate biologică bazată pe atavism organic si psihic și pe o patologie epileptică. Adevărul este supărător, CRIMA însăși este o boală a unei societăți care creează cu dezinvoltură rezultatul oribil.
O altă opinie aparține profesorului de drept și sociologie, considerat, de altfel, întemeietorul criminologiei sociologice, Enrico Ferri, care a analizat în lucrarea „Sociologia criminaleˮ rolul factorilor sociali în geneza criminalității. Acesta susține că antropologia criminală studiază omul criminal în ceea ce privește constituția sa organică și fizică și deasemenea viața acestuia, în special mediul fizic și social cu care acesta interacționează. Astfel, în timp ce observatorii clasici ai crimei studiază diferite infracțiuni la nivel abstract, pornind de la premisa că infractorul, cu excepția cazurilor care sunt evidente și apreciabile, este un om de tip normal, înzestrat cu o inteligență și sentimente normale, observatorul antropologic, pe de altă parte, studiază criminalul mai întâi de toate prin observare directă, în laboratoare anatomice și psihologice, în inchisori, comparându-l la nivel organic și fizic cu caracteristicile tipice ale unui om normal și cu cele ale unui „nebun și degenerat”.
Antropologia criminală se bazează pe lucrările lui Charles Darwin privind teoria evoluției și pe teoria atavismului a lui Lombroso.
De asemenea, există și o a treia teorie aparținând lui Raffaele Garofalo care vorbește despre „criminalitatea naturală”, independentă în timp și spațiu. Acesta opinează că noțiunea de crimă ar trebui să includă doar delictele naturale, dearece doar ele rămân invariabile în timp. Pentru a identifica delictul natural „trebuie abandonată analiza acțiunilor și întreprinsă aceea a sentimentelor. Crima este, în fapt, întotdeauna, o acțiune dăunătoare, care, în același timp, reunește acele sentimente pe care le numim simțul moral al unei colectivități umane”. Sentimentele numite de acesta, ce au importanță pentru morala socială sunt cele altruiste, adică cele care aparent sunt în interesul altora, dar care se întorc în avantajul nostru, printre acestea regăsind mila și probitatea sau cinstea.
Astfel, plecând de la evaluarea obiectivă a cercetărilor lui Lombroso, Garofalo identifică tipul criminal bazându-se pe simțul moral al acestuia.” Criminalul este un anormal pentru că diferă de majoritatea contemporanilor și concetățenilor săi prin lipsa anumitor sentimente și anumitor dezgusturi”, neputând fi posibilă o distincție clară între tipul criminal și cel onest, dar putând fi admisă o zonă intermediară între aceștia.
Importantă pe aceeași linie de cercetare este demnă de menționat și lucrarea lui Cesare Beccaria „Dei delliti e delle pure”, în care se subliniază importanța prevenirii delictelor. Cu titlu de exemplu se impune și „Utopia” lui Thomas Morus, în care se face referire la necesitatea prevenirii infracțiunilor prin măsuri economice și sociale.
De altfel și filozoful iluminist Montesquieu susținea în lucrarea „L’esprit de lois” importanța prevenirii infracțiunilor. Bazându-se pe această teorie, Beccaria a pledat în favoarea dreptului „natural”, adică în egalitatea în drepturi și obligații a cetațenilor, în egalitatea acestora în fața legii.
Ca și concluzie, școala clasică, pronind de la această idee, a luat ca bază a dreptului penal interesul legii, considerând că este necesar să stabilim pedepsele în funcție de pericolul social al faptei și vinovăția infractorului.
Cu toate acestea, criminologia ca și disciplină științifică a apărut în momentul în care, pe lângă cele două teorii existente, medicul francez Andre Lacassagne a enunțat teoria „mediului”, conform căreia responsabilă pentru săvârșirea faptelor antisociale este societatea în ansamblul ei. Apariția acestei teorii a impulsionat studiul fenomenului infracțional.
Datorită teoriilor criminologice existente în literatura de specialitate, definirea acestei științe este oarecum dificilă, mai ales din prisma complexității fenomenului infracțional, care nu trebuie nicicum minimalizat.
În viziunea sociologul francez Durkheim, criminologia ca știință a crimei este definită astfel: „Criminologia reprezintă ansamblul cercetărilor cu caracter științific care se ocupă, pe de o parte, cu studierea fenomenului infracțional, urmărind, cunoașterea complexă a acestuia, și, pe de altă parte, cu evaluarea practică a actelor criminale, în scopul optimizării acesteia”.
În sine, criminologia are în vedere infracțiunile care se petrec într-un loc într-o anumită perioadă de timp, adică această știință se ocupă cu studiul criminalității. Sens în care teoreticienii globalizării au văzut un progres; adică țările sărace să se hotărască dacă vor să lupte împotriva sărăciei, locuitorilor din aceste țări li s-au produs dezavantaje pecuniare însemnate. Ca urmare a nivelului de trai scăzut, din ce în ce mai mulți oameni au înțeles să se implice în activități ilegale, unii dintre aceștia formând grupări în acest sens, grupări care s-au extins în timp și spațiu, iar ceea ce a fost o dată național este internațional, putându-se astăzi vorbi de crimă organizată transnațională.
1.5.1. CRIMA ORGANIZATĂ LA NIVEL EUROPEAN
La nivel European, măsurile de combatere a crimei organizate, corupției și spălării de bani sunt incluse într-un plan de acțiune pentru perioada 2014 – 2019, recomandat de Parlament.
Eurodeputații vor ca persoanele cu sentințe finale pentru infracțiuni legate de crima organizată, corupție și spalare de bani să nu mai aibă acces la contracte obținute prin licitații publice în niciun stat din UE și să nu mai poată candida sau deține nicio funcție publică.
Totodată, ei reiterează necesitatea creării unei procuraturi europene care să coordoneze investigațiile naționale și să combată infracțiunile care afectează interesele financiare ale UE.
Pentru a proteja interesele financiare ale UE, membrii PE noteaza că este important să fie atacate mai eficient bunurile organizațiilor criminale, prin eliminarea secretului bancar și a paradisurilor fiscale din UE. „Odata sechestrate, bunurile rețelelor criminale ar trebui reutilizate în scopuri sociale", se arată în textul rezoluției.
Europarlamentarii solicită pedepse mai mari împotriva traficanților de persoane și o mai bună protecție pentru victimele lor, în efortul de a eradica traficul și munca forțată.
Rezoluția include și prevederi privind aranjamentele sportive și cumpararea de voturi. Astfel, aceștia cer ca „aranjamentele sportive să devină o infracțiune, pentru care să existe pedepse potrivite". De asemenea, cumpararea de voturi trebuie „sa devina infracțiune, chiar daca beneficiile sunt intangibile", se mai arată în text.
„Costul mafiei, dificil de estimat, se află undeva între 4% si 5% din PIB-ul doar al UE", a declarat raportorul Salvator Iacolino.
Cifrele Europolului arata ca 3.600 de organizații criminale internaționale operau în UE în 2013, dintre care 70% cu membri din tări diferite.
Biroul Națiunilor Unite pentru combaterea drogurilor și a criminalității (UNODC) estimează că activitățile ilegale reprezintă 3,6% din PIB-ul global, iar Comisia calculează pierderile cauzate de corupție doar în UE la aproximativ 120 miliarde de euro pe an, echivalentul a 1,1% din PIB-ul UE.
În cel mai detaliat studiu întreprins vreodată, Europol a identificat 3.600 de grupuri de crimă organizată pe teritoriul Uniunii Europene, traficul de droguri rămânând cea mai importantă activitate a acestora.
Din acest motiv, s-a observat o schimbare a naturii crimei organizate, care tinde spre un model bazat pe o comunitate de grupuri eterogene, internaționale.
„Un nou tip de grup de crimă organizată este pe cale să se dezvolte în Europa. Un model capabil să funcționeze în mai multe țări și să se ocupe de mai multe activități criminale. Un astfel de grup nu mai este definit în funcție de naționalitate sau de specializarea într-un anumit domeniu, ci de capacitatea de a opera la nivel internațional, punând accentul pe afaceri și încercând să maximizeze profitul în timp ce minimizează riscurile”, a explicat Rob Wainwright, directorul Europol.
Rezultatele studiului se bazează pe informații colectate din statele membre UE, de la mai multe agenții ale UE, dar și din propia bază de date a Europol. Concluziile și recomandările raportului vor fi folosite de oficialii europeni pentru a defini prioritățile în următorii patru ani.
Europol a identificat domeniile care necesită cea mai mare acțiune din partea statelor membre ale UE în perioada următoare. Prioritățile sunt imigrația ilegală, traficul de ființe umane, mărfurile contrafăcute care au un impact asupra sănătății publice și a siguranței, frauda, producția de droguri sintetice și a traficului de droguri, criminalitatea informatică și spălarea banilor.
„Lupta împotriva crimei organizate are o importanță mare în încercarea UE de a asigura o redresare economică eficientă. Este nevoie de o acțiune mai puternică din partea UE pentru a pune capăt acestor activități criminale și pentru a proteja baza noastră economică”, a mai spus Wainwright.
Sprijinul Europol pentru statele membre ale Uniunii Europene este necondiționat de infracțiuni sau de numărul țărilor implicate. De exemplu, operațiunea „The Godfather”.
Pentru această operațiune, Europol a sprijinit cooperarea dintre agențiile de aplicare a legii din Belgia, Germania, Italia, Țările de Jos, România și Suedia, rezultatul fiind desființarea fabricilor ilegale de dispositive de skimming din România și arestarea membrilor bandei infracționale. Rețeaua de crimă organizată copiase carduri și efectuase retrageri ilicite de numerar. Dispozitivele de skimming confiscate erau pregătite pentru a fi fixate pe numeroase tipuri diferite de bancomate (ATM) folosite în toată lumea. Intervenția finală, care a inclus 31 de percheziții la domiciliu, a avut loc la București, în ianuarie 2010.
De asemenea, au fost confiscate sute de carduri de plată false, date brute de pe carduri, dispositive de skimming, echipamente electronice (microcamere, dispozitive pentru introducerea codului PIN) și instrumente folosite la fabricarea de carduri de credit false. Europol a furnizat României mai multe rapoarte analitice și analiza programului informatic folosit pentru skimming. Atacurile de skimming au încetat în lunile care au urmat intervenției de la București.
Consider că această inițiativă a Comisiei Europene era necesară pentru scaderea nivelului infracțiunilor înregistrate în țările membre UE, fapt ce rezultă din graficul 1.1.
Graficul 1.1
Evoluția infracțiunilor înregistrate în UE-28 în perioada 2002-2012
Sursa: Eurostat http://appsso.eurostat.ec.europa.eu (crim_gen)
Din reprezentarea grafică a evoluției infracțiunilor înregistrate în UE-28 se poate observa o scădere constantă a infracțiunilor începând cu anul 2003, înregistrându-se cu 12,2 % mai puține infracțiuni în UE-28 în anul 2012 comparativ cu anul 2003.
Cunoscând evoluția infracțiunilor înregistrate în UE-28 în perioada 2002-2012, prezentăm în graficul 1.2 infracțiunile cele mai comune la nivelul Uniunii Europene în perioada 2007-2012, respectiv furtul din locuințe, tâlhăria, traficul de droguri, infracțiuni săvârșite prin violență și furt de autovehicule.
Graficul 1.2
Cele mai des întâlnite infracțiuni la nivelul Uniunii Europene
în perioada 2007-2012
Sursa: Eurostat http://appsso.eurostat.ec.europa.eu (crim_gen)
Este de apreciat faptul ca în perioada analizată tendința generală este de scădere a celor mai multor tipuri de infracțiuni înregistrate de către poliție în UE-28. În timp ce infracțiunile săvârșite prin violență, tâlhăria și infracțiunile legate de traficul de droguri au scăzut în proporții cuprinse între 4 % și 10 %, numărul furturilor de autovehicule a înregistrat o scădere de 37% în aceeași perioadă. În schimb, spargerile de locuințe reprezintă o categorie de infracțiune cu o tendință de creștere în UE-28: au fost înregistrate cu 14 % mai multe cazuri de spargeri de locuințe în 2012 comparativ cu 2007.
Prezentăm în tabelul 1.1 infracțiuni săvârșite prin violență înregistrate de poliție, în 2002–2012 în statele membre ale UE și în alte câteva țări europene.
Tabelul 1.1
Infracțiuni săvârșite prin violență înregistrate de poliție
în perioada 2002–2012,
Sursa: Eurostat database: www.ec.europa.eu; (online data code: crim_gen)
Aceste date privind infracțiunile săvârșite prin violență includ tâlhării, sau amenințări cu violența precum și acte de violență împotriva persoanelor și delicte sexuale. Deoarece nu toate statele membre ale UE utilizează o definiție standard este dificil de făcut o analiză detaliată a acestui tip de infracțiune.
Cu toate acestea, în perioada 2007-2012 tendința generală pentru UE-28 indică o scădere de aproximativ 10 % a numărului de infracțiuni săvârșite prin violență. Această scădere globală este influențată puternic în primul rând de Anglia și Țara Galilor, unde în perioada analizată a existat o scădere cu 166 de mii a infracțiunilor săvârșite prin violență. Analizând evoluția celorlalte state membre ale UE, tabloul apare eterogen, creșteri semnificative se înregistrează în Luxemburg (38 %), în Ungaria (26 %) urmată de Danemarca (23 %) și cu scăderi mari în Lituania (42 %), urmată de Croația (33 %), și Scoția (32 %), în Letonia și Slovacia (30 %) și în Malta (27 %).
Comparativ cu tendințele înregistrate în cazul altor tipuri de infracțiuni, în UE-28 în perioada 2007-2012 s-a înregistrat o scădere relativ mică (5 %) a numărului delictelor legate de traficul de droguri.
Traficul de droguri include finanțarea ilegală ale operațiunilor legate de droguri, importul, exportul acestora precum și deținerea, cultivarea, producerea, furnizarea și transportul drogurilor.
Din tabelul 1.2 se poate observa că în Scoția traficul de droguri a scăzut cu 48% în 2012 comparativ cu 2002, în Estonia a scăzut cu 40 % în timp ce scăderi mai mici s-au înregistrat în unele dintre cele mai mari state membre ale UE, în special în Germania (26 %); Ungaria a înregistrat o scădere deosebit de mare, atribuită în principal unei întreruperi a secvenței.
Tabelul 1.2
Infracțiuni legate de traficul de droguri înregistrate de poliție în 2002–2012
Sursa: Eurostat database: www.ec.europa.eu; (crim_gen)
De regretat este faptul că 18 state membre precum și Irlanda de Nord, Anglia și Țara Galilor au înregistrat în perioada 2007-2012 creșteri ale numărului total al delictelor legate de traficul de droguri, cea mai mare creștere înregistrându-se în Lituania și în Suedia, unde numărul delictelor legate de traficul de droguri s-a mărit de peste două ori în perioada 2007-2012. Dintre țările din afara UE prezentate în tabelul 1.2, Turcia a înregistrat un număr al delictelor legate de traficul de droguri de peste 16 ori mai mare în perioada 2002-2012 urmată de Serbia și Elveția.
Uniunea Europeană înțelege să intervină în prevenirea și combaterea actelor de crimă organizată prin punerea în practică a unor recomandări din Raportul intermediar al Parlamentului European cu privire la combaterea crimei organizate.
1.5.2. CRIMA ORGANIZATĂ ÎN ROMÂNIA
In general, publicul larg crede că statul trebuie să reducă pericolele și să vegheze la securitatea comunităților, mai ales cand sunt expuse la riscuri puțin evidente sau care nu depind de voința lor. De aceea, atunci cand este abordată prevenirea criminalității, este necesar un climat de incredere intre reprezentanții statului, experți, public și presă. In acest sens, guvernul trebuie să ierarhizeze și să obțină consensul și legitimitatea pentru acțiunile sale îndreptate spre combaterea principalelor riscuri care pot genera criminalitate.
Din punct de vedere științific, prevenirea implică măsurile de politică penală care au ca finalitate, exclusivă sau parțială, limitarea posibilității de apariție a infracțiunilor. Pentru Consiliul Europei – Recomandarea R (87)7 – prevenirea este doar un instrument distinct al politicii penale (care mai include pedepsele alternative, depenalizarea, ajutorul victimelor, reinserția socială și tratamentul aplicat delincvenților.
Pentru a ințelege specificul prevenirii criminalității mai trebuie luate in calcul și alte note distinctive: prevenirea are caracter colectiv și nu este coercitivă, acționează inainte de producerea infracțiunilor, exclude măsurile de pedepsire sau intimidare. Desigur, există și voci care se opun ideii de prevenire aducând ca argumente faptul că delincvența este un fenomen social ce nu poate fi influențat, că adevărata cauză se află în organizarea biopsihică a individului, că infracțiunile sunt creația sistemelor de justiție penală sau că eșecul luptei impotriva criminalității este datorat slăbiciunii politicii de sancțiuni penale.
Cei care au incredere în activitatea de prevenire consideră că personalitatea omului poate fi modificată prin educație și prin schimbarea contextelor situaționale iar dinamica trecerii la act (interacțiunea individ – situație) poate fi influențată decisiv.
In aceste condiții, nu putem trece cu vederea totuși anumite limite ale activității de prevenire: varietatea infracțiunilor este așa de mare încât nu pot fi toate prevenite în aceeași măsură; costul unor modalități de intervenție este foarte ridicat; starea mentală de moment a unor delincvenți nu poate fi prevăzută; anumite măsuri pot veni în contradicție cu valorile sau tradițiile locale.
România, prin poziția sa geografică și ca piață de desfacere cu o legislație permisivă, a intrat în atenția crimei organizate transnaționale aproape sub toate formele de manifestare ale acesteia. Folosind spațiul românesc și potențialul criminologic autohton, multe tipologii ale crimei organizate s-au articulat rapid, formând chiar un segment românesc destul de puternic, iar interesul guvernului pentru combaterea acestui fenomen a crescut nu doar prin cadru legislative adoptat, dar și prin creșterea bugetului în acest domeniu (vezi Tabelul 1.3).
Tabelul 1.3
Bugetul pentru asigurarea ordinii publice
Sursa: Eurostat database
Analizând sumele prevăzute în bugetul pentru asigurarea ordinii publice în perioada 2006-20012, putem aprecia faptul că se înregistrează o creștere a bugetului anului 2012 comparativ cu anul 2006, însă comparativ cu anul 2011 acesta este în scădere. Daca facem referire la % din PIB alocat pentru aceeași perioadă, observăm că dacă în anul 2006 era alocat 2,39% din PIB pentru asigurarea ordinii publice, în anul 2012 se alocă doar 2,19%, se menține de altfel procentul alocat în 2011. Același trend se menține și la % din totalul cheltuielilor alocat pentru asigurarea ordinii publice în sensul că în anul 2006 avea alocat cel mai mare procent (7,74%), scade în 2009 până la 5,25 și crește în 2012 la 5,97.
Ca o concluzie generală în ce privește bugetul pentru asigurarea ordinii publice, se poate aprecia că începând cu anul 2010 s-a înregistrat o creștere bruscă atât la sumele aprobate în buget cât și la % din PIB repartizat și la % din totalul cheltuielilor alocat. Cu toate acestea este greu să ne îndeplinim obiectivele stabilite la nivel national (vezi graficul 1.3)
Figura 1.2
Poziția României în funcție de obiectivele stabilite
Sursa: Eurostat database www.ec.europa.eu accesat ultima dată la data de 20.08.2015;
Folosind forța financiară de care dispun, grupurile crimei organizate au penetrat mare parte din domeniile de activitate ale statului și au corupt oficialități politice și guvernamentale, situație în care autoritățile române au fost nevoite să intervină pentru combaterea fenomenului crimei organizate, legislativul adoptând importante acte normative dintre care amintesc:
Codul penal, cu modificările și completările ulterioare;
Legea nr.143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri;
Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție;
Legea nr.678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane;
Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală;
Legea nr.656/2002 privind prevenirea și sancționarea spălării banilor;
Legea nr.682/2002 privind protecția martorilor.
Separat de acestea a fost adoptat un act normativ deosebit de important și anume Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, aceasta având la bază Convenția ONU împotriva criminalității transnaționale organizate.
Legea reglementează măsuri specifice de prevenire și combatere a criminalității organizate la nivel național și internațional, definind în art.2 lit.a noțiunea de grup infracțional organizat, în art.2 lit.b noțiunea de infracțiune gravă, ca apoi în art.2 lit.c să se refere la infracțiunile cu caracter transnațional săvârșite atât pe teritoriul unui stat cât și în afara teritoriului acestuia.
Potrivit art.2 lit.a din Legea nr.39/2003 „grupul infracțional organizat este acel grup structurat, format din trei sau mai multe persoane care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membri săi”.
Rezultă că, pentru a fi în prezența unui grup infracțional organizat este necesar a fi îndeplinite în mod cumulativ două condiții și anume: în primul rând, este necesar ca grupul să fie format din trei sau mai multe persoane și să funcționeze pe o anumită perioadă de timp și în mod coordonat.
Cu privire la modul coordonat de funcționare, este nevoie ca în cadrul grupului să există o subordonare ierarhică, prestabilită, în sensul că trebuie prevăzut rolul fiecărui membru în parte în comiterea infracțiunii. De asemenea, caracterul coordonat presupune planificare, organizare, control cât și procurarea de instrumente, mijloace specifice, folosirea de combinații, etc.
O a doua condiție esențială pentru existența grupului infracțional organizat, este aceea ca el să nu aibă un caracter ocazional, ci să fie constituit pe baza unui „studiu” prealabil care să aibă în vedere anumite calități, însușiri și specializări ale membrilor acestuia. În fapt, grupul trebuie să aibă o structură determinată, adică să aibă anumite componente cu sarcini complementare în realizarea activității infracționale, o așa zisă diviziune a muncii în cadrul unei ierarhii cu roluri prestabilite și reguli de comportare specifice unei unități structurate.
În art.7 din Legea nr.39/2003 se arată că se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi „inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup”.
Analizând elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 7 alin. din Legea nr. 39/2003, reiese că latura obiectivă a acesteia constă în acțiunea de a iniția și de a constitui un grup infracțional, fie de aderare sau sprijinire a acestuia. Constituirea implică asocierea și înțelegerea mai multor persoane în scopul de a ființa în timp și de a pregăti și organiza infracțiuni prevăzute de lege.
Inițierea presupune nu numai concepția, ci și activități de materializare a ideii, respectiv lămurire, întruniri , consfătuiri, planuri, etc.
Aderarea la grup se realizează prin exprimarea consimțământului expres al unei persoane de a face parte din structura infracțională, în timp ce sprijinirea grupului presupune furnizare de asistență, ajutor sau sfaturi în vederea săvârșirii infracțiunilor.
Sub aspectul laturii subiective, trebuie arătat că fapta este săvârșită cu intenție directă, aceasta trebuind să fie calificată de scop cel puțin din două considerente: persoana trebuie să știe și să fie de acord cu înființarea, aderarea, și sprijinirea grupului, știind că urmează a fi comise infracțiuni grave; trebuie să urmărească obținerea unor foloase sau avantaje materiale.
Referindu-se la noțiunea de grup infracțional organizat, legiuitorul l-a definit în mod riguros fără ambiguități, nelăsând posibilitatea unor interpretări contradictorii.
În schimb, textul cuprins în art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, când face vorbire de sprijinirea sub orice formă a grupului infracțional organizat, fără a descrie modalitățile concrete ale acestuia așa cum a făcut în art. 2 lit. a din Legea nr.39/2003, are un caracter nedeterminat și general care lasă loc la interpretări diferite fiind prin excelență ambiguu.
Însă, această formulare încalcă dreptul părților la un proces echitabil, deoarece alimentează și autorizează un amestec inadmisibil al procedurilor penale cu cele cuprinse în legea specială, încălcând cerințele imperative ale art. 21 alin. 3 din Constituție raportat la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind egalitatea de arme, contradictorialitatea, independența și imparțialitatea justiției cât și respectarea prezumției de nevinovăție.
Câtă vreme procesul penal este guvernat de principiul dreptului la un proces echitabil, considerăm că mențiunea cuprinsă în legea specială încalcă flagrant acest principiu cât și procedurile instituite în Convenția Europeană a Drepturilor Omului deoarece are un caracter ambiguu, lăsând loc la interpretări contradictorii de la caz la caz, ceea ce afectează grav principiul prezumției de nevinovăție.
Potrivit prevederilor Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a se evita derapajele, neconcordanțele și confuziile, este necesar ca instanțele naționale, cu ocazia judecării cauzelor cu care vor fi sesizate, să aplice un drept unic și definiții precise pentru a se realiza un proces echitabil într-un termen rezonabil. Această precizare a fost făcută prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 21.02.1975 în cauza Golder contra Regatului Unit.
Din anul 2004, în vederea investigării de infracțiuni grave, așa cum sunt denumite în legea mai sus amintită, s-a format Direcția de investigare a infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism, prin Legea nr. 508/ 2004.
În cadrul acestei instituții regăsim cooperarea internațională în astfel de cazuri, așa cum prevede și Parlamentul European.
Raportul DIICOT pentru anul 2013 arată o creștere a infracțiunilor săvârșite de grupurile de crimă organizată. Astfel, în anul 2013, numărul cauzelor de soluționat, a crescut cu 3,95 %, fiind de 17.655, în comparație cu cele 16.984 cauze înregistrate în cursul anului 2012.
În ceea ce privește situația cauzele soluționate, în cursul anului 2013, au fost soluționate un număr total de 10.681 cauze din care 7.862 cauze prin adoptarea unei soluții, la care se adaugă un număr de 2.819 cauze declinate sau conexate. Raportat la cele 8.936 cauze soluționate în anul 2012, constatăm o creștere cu 19,53 %. În cauzele instrumentate de procurori au fost cercetate un număr de 23.321 persoane, comparativ cu anul 2012, când au fost cercetate 16.885 persoane, ceea ce reprezintă o creștere cu 38,12 %. Toate metodele alese de țara noastră pentru a combate acest fenomen și nu numai sunt prevăzute în Strategia Națională de Apărare a Țării, care pune în prim-plan interesul comun al tuturor cetățenilor Romaniei: asigurarea apărării naționale prin dezvoltarea unei capacități de apărare optime pentru a asigura un raspuns eficient la provocările mediului actual de securitate, care să confere siguranță și încredere cetățenilor Romaniei.
Implementarea prevederilor Strategiei naționale de apărare a țării se va realiza potrivit competențelor, de către instituțiile cu responsabilități în domeniul apărării.
In funcție de evoluția evenimentelor determinante din mediul intern si internațional de securitate, Strategia natională de aparare a țării poate fi modificată și adaptată, date fiind și prevederile din anexa Strategiei Naționale a Țării, la punctul 1.2 „Mediul de securitate. Premise și oportunități strategice”.
În același timp, asigurarea securității și apărării naționale presupune valorificarea oportunităților pe care mediul strategic le prezintă, România putându-se folosi de diverse oportunități strategice.
În Strategia Națională de Ordine Publică 2015-2020 este menționat ca primul obiectiv general, Prevenirea și combaterea criminalității organizate, transfrontaliere și terorismului, având următoarele obiective specific:
– Creșterea capacității operaționale pentru prevenirea, anticiparea și combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terrorism;
– Combaterea criminalității organizate transfrontaliere;
– Îmbunătățirea cooperării în domeniu;
– Prevenirea și combaterea traficului de persoane, inclusiv prin creșterea nivelului de conștientizare a categoriilor sociale vulnerabile și a gradului de protecție a victimelor traficului de persoane.
Implementarea Strategiei revine fiecărei instituții/structuri, prin prisma strategiilor naționale sectoriale, fiind nevoie de o abordare integrată a tuturor problemelor din fiecare domeniu de referință.
Probleme spre reflecție…
Concluzionez prin a prezenta programele prioritare de politici publice în domeniul securității deoarece, din punctul meu de vedere, atât timp cât nu le cunoaștem nu le putem aplica și atât timp cât nu le putem aplica devenim neputincioși în fața acestui fenomen.
De aceea consider potrivit să amintesc în final cuvintele profesorului Popescu: „Să subliniem că omul are nevoie să se folosească de toate energiile de tip hrană, educație, atenție, dragoste etc., care să-l ajute să crească armonios, atât din punct de vedere al corpului fizic, cât și din cel al profunzimii procesului de conștientizare de care este capabil. Pentru a învăța să crești armonios, astăzi, când am evoluat neproporțional, dezarmonios, este esențial să intrăm într-un proces de respiritualizare umană. Aceasta înseamnă … că trebuie să redevenim ceea ce suntem, adică ființe umane ce trăiesc fiecare o experiență spirituală unică și ireversibilă. Avem nevoie urgentă să devenim ceea ce suntem și nu ceea ce vor alții să fim, slugi, săraci, dependenți, inferiori și stăpâniți de frica războiului și a iadului etc. În noi și numai în noi se află alegerile pe care le facem în legătură cu viața trăită în comunitate, cu munca și cu iubirea.”
Programe prioritare de politici publice în domeniul securității, adaptate la realitatea națională:
„Guvernul Romaniei prin colaborarea cu Președintele Romaniei în cadrul Consiliul Suprem de Aparare al Țării poate fi eficient în aplicarea unei Strategii Naționale de Prevenire a Criminalității. Strategia trebuie să stabilească obiectivele și rolul autorităților, școlilor, familiei și societății civile în prevenirea criminalității.
Continuarea procesului de reformă depinde însă fundamental de resursele financiare ale țării, de capacitatea instituțională a Instituțiilor de Siguranță Națională de a implementa politici, precum și de corelația acestor politici cu măsurile de reformă economică și capacitatea instituțională a altor ministere și agenții de a-și îndeplini la timp funcțiile cu care au fost investite. Având în vedere aceste cerințe de ordin instituțional, cheltuielile militare anuale sunt estimate la o pondere minimă de 2,38% din Produsul Intern Brut.
Obiectivele strategiei trebuie să țină cont de factorii și condițiile care contribuie la angajarea într-un comportament infracțional.
1.6. PRINCIPALELE INFRACTIUNI DIN SFERA CRIMINALITATII ORGANIZATE
Este cert că în România postcomunistă, la marile flageluri cunoscute în perioada comunistă, cum ar fi: sărăcia și alcoolismul, s-au adăugat altele mai grave, respectiv cele referitoare la: șomaj, trafic și consum de droguri, degradarea mediului rural și urban, promovarea violenței prin mass-media, promovarea abuzurilor și a discriminărilor, etc. De asemenea, în condițiile absenței unui control social riguros și a unei justiții tolerante și ineficiente, corupția și criminalitatea organizată au atins niveluri atât de înalte, încât încrederea în instituțiile statului a ajuns să fie ca și inexistentă.
Relația strânsă dintre corupție și crima organizată din România, este rezultatul „capturării statului”de către organizațiile criminale, scopul principal constituindu-l influențarea deciziilor în beneficiul propriu, precum și asigurarea impunității în fața justiției. Datorită oportunităților oferite de modernizarea și diversificarea mijloacelor de comunicare, precum și datorită unei mai mari deschideri a frontierelor în Europa, manifestările crimei organizate din România au căpătat un caracter transnațional, desfășurându-se, de cele mai multe ori, pe fondul coruperii unor funcționari publici, cu atribuții judiciare sau financiare, ori a unor funcționari vamali sau polițiști care asigură paza frontierelor. Caracteristica generală a evoluției marii criminalității din România, în condițiile persistenței unei crize economico-financiare generalizate și fără de sfârșit, o constituie menținerea unui trend ascendent, ceea ce reprezintă o amenințare serioasă a dezvoltării armonioase și echilibrate a statului de drept din România.
Și aceasta este cu atât mai evident, cu cât în prezent este dovedit faptul că marile edificii criminale, cu dimensiuni transnaționale, se construiesc și se dezvoltă din interesul și cu sprijinul autorităților statale”, iar „geneza lor trebuie căutată în perimetrul intereselor de putere, căci este limpede faptul că și în cele mai avansate democrații, s-a produs fuziunea dintre elitele puterii și criminalitatea organizată”.
Metodele și mijloacele, extrem de sofisticate și diversificate, utilizate de criminalitatea organizată, sunt de natură a slăbi încrederea și siguranța civică, prin compromiterea statului de drept și a credibilității autorităților publice. Astfel, nu de puține ori, activitățile infracționale derulate de grupările de criminalitate organizată, sunt favorizate de coruperea și complicitatea unor înalți oficiali, din cadrul instituțiilor administrative și de aplicare a legii, în special funcționari cu atribuții de execuție, fapt ce impune intensificarea și diversificarea măsurilor, pentru prevenirea producerii actelor și faptelor de corupție, în care să fie angrenați reprezentanți ai instituțiilor statului.
Circumscris criminalității organizate, din ce în ce mai prezent în România, este fenomenul criminalității informatice, care se manifestă prin creșterea numărului de cazuri înregistrate și organizarea celor ce comit astfel de fapte, în adevărate grupări infracționale, precum și reorientarea grupărilor criminale care, în trecut, comiteau infracțiuni din sfera traficului de persoane, traficului internațional de autoturisme și traficului de droguri, către infracțiuni de natură informatică. Principalii factori, care au determinat reorientarea grupărilor criminale, către infracțiuni informatice, sunt legați de obținerea de câștiguri materiale mari, într-un timp relativ scurt și cu riscuri relativ mici. Acest fenomen afectează, în primul rând, imaginea României, întrucât activitățile infracționale au ca țintă importante instituții publice și financiare sau cetățeni străini, ceea ce conduce la slăbirea încrederii în instituțiile abilitate și autoritățile din România.
România și cetățenii ei sunt membri ai societății de risc global, având în vedere că grupările criminale sunt cele care profită din plin de liberalizarea condițiilor de circulație a persoanelor și a mărfurilor, dar mai ales de progresul exponențial al tehnologiei și comunicațiilor, reprezentate de internet, e-mail, telefonie mobilă, etc., care au deschis noi perspective ascensiunii activităților criminale naționale și internaționale.
În condițiile dezvoltării tehnologice și a accesului la informație, societatea de risc global se caracterizează prin producerea unor mutații spectaculoase, respectiv prin trecerea de la criminalul amator la criminalul profesionist și bine organizat, pentru minimizarea riscurilor pe care le presupune activitatea infracțională. În acest sens, instituțiile de poliție ale F.B.I. și cele care sunt membre ale O.I.P.C. – INTERPOL, au dezvoltat o abordare extrem de pragmatică a acestui fenomen, din care rezultă că principalele caracteristici ale criminalului profesionist sunt cele referitoare la:
planificarea și pregătirea actelor criminale, constând în pregătirea riguroasă și sistematică, adaptată la piețele licite și ilicite, precum și angajarea unor importante resurse financiare, în vederea atingerii scopurilor propuse;
executarea actelor criminale, se realizează în mod extrem de profesionist, prin utilizarea de cunoștințe și tehnici foarte evoluate, și, după caz, prin recurgerea la specialiști și experți pe domeniile de interes major, asigurându-se o repartizare corespunzătoare a sarcinilor;
utilizarea produselor rezultate în urma săvârșirii infracțiunilor, este orientată spre o rentabilitate ridicată, prin reciclarea sau spălarea banilor proveniți din infracțiuni și reinjectarea lor în economia legală, cu ajutorul legăturilor și ramificațiilor criminale naționale, regionale și transnaționale;
relațiile dintre autori sunt bazate pe observație reciprocă, activitate compartimentată și confidențialitate, nume de acoperire și limbaje codificate, etc.; structura grupurilor sau organizațiilor criminale este ierarhică, cu raporturi de autoritate și dependențe extrem de complexe;
asistența pentru membrii grupului criminal, constă în acordarea de ajutor pentru a fugi, recurgerea la avocați sau consilieri juridici experimentați, oferirea și plata unor cauțiuni mari, amenințarea, intimidarea și dispariția martorilor cheie, asistență în timpul detenției și sume de bani pentru întreținerea apropiaților, etc..
1.7. TENDINȚE MAJORE ÎN DEZVOLTAREA CONCEPTULUI DE CRIMĂ ORGANIZATĂ
Înainte de a trece la o cercetare în sine a conceptului de crimă organizată trebuie să analizăm evoluția și starea tuturor factorilor care au concurat la apariția acestui nou fenomen de crimă; respectiv crima organizată. Încă din antichitate existau grupuri interesate de aspectele financiare, administrative, sociale care doreau supremația puterii de stat și a celei financiare. Acest păianjen de interese urmărește atent și prinde victimele atunci când consideră că a sosit momentul potrivit. Evident că la noi, într-o societate post-totalitară, în care peste noapte au răsărit și s-au implantat interese politice, economice, strategice, și-a făcut apariția și fața tenebră a acestei realități – crima organizată.
Din dorința anumitor grupuri de interes de a folosi criminalitatea ca mijloc de mobilitate socială și chiar de acaparare a puterii, a determinat apariția crimei organizate, percepută ca una dintre cele mai mari amenințări la adresa securității, devenind un subiect de preocupare politică pentru statele lumii și, în special, pentru cele europene. Flagelul crimei organizate acaparează fără diferențe majore stare vulnerabilă politic, economic, social și chiar cultural.
Din perspectiva lui Jean Pinatel, "Dacă până în ultima vreme criminalitatea se afla sub dependența variabilelor geografice, economice, culturale și politice naturale sau regionale, vedem că ea este guvernată în prezent de un factor comun care este factorul științific și tehnic. Acest factor tinde să unifice evoluția generală a criminalității și să reducă influența variabilelor naționale sau regionale". Cum altfel putem contracara asemenea consecințe devastatoare decât printr-o politică fermă, certă, de aplicare a unor strategii de intervenție în forță pe toate planurile.
Agresiunile determinate de crima organizată au dus la o creștere a numărului de crime din întreaga lume, acest lucru determinând autoritățile să ia măsuri mai dure pentru a preveni și combate acest fenomen. Dar, crima organizată, datorită naturii ei, se interpune în mai toate formele de tranzacții (legale sau ilegale), atât timp cât ele sunt profitabile și determină obținerea de venituri ilicite, în consonanță directă cu dobândirea puterii și influenței, în sfere de interes major într-o societate: justiție, apărare, economie.
Asistând la toate aceste evenimente deloc îmbucurătoare, ci mai precis cu risc major în apărarea ordinii și liniștii publice, amiralul in rezervă, Pierre Lacoste, fost șef al serviciilor franceze de informații externe, declara cu amărăciune: „Ca strateg, am fost implicat în munca de apărare; sunt fascinat de extraordinara abilitate cu care organizațiile mafiote reușesc să scape de măsurile întreprinse împotriva lor de către poliție și instituțiile justiției. Asta mă face să afirm că exista un anumit „model” mafiot care cuprinde elemente de etică, „căi ; mijloace de acțiune”, foarte sofisticate și periculoase”.
Sub aspectul necesitatii unei noi abordari se constata că dinamica fenomenelor din realitatea economica si sociala a țării, precum și mutațiile, adesea neașteptate, care se produc în lume impun strategiei proprii de securitate cerința unei mai mari capacități de percepție, evaluare și abordare a tuturor acestor fenomene și mutații, astfel încât răspunsurile și reacțiile sistemului național de securitate să fie întotdeauna adecvate realităților și totodată în permanență subordonare intereselor fundamentale ale țării.
Putem afirma că, la baza acestui fenomen se află factorii de natură socială. Astfel, în urma unei analize criminologice a membrilor acestor grupări putem conchide faptul că aceștia provin din zone/țări defavorizate, fiind conduși, inițial, de dorința creării unui nivel de viața mai ridicat. Însă, odată ridicați deasupra condiției de ghetou, aspirațiile acestora cresc, dorind, totdată, să-și mențină și stilul de viață. De asemenea, nu trebuie minimalizate grupurile de imigranți și grupurile sărăcite, deoarece pentru acestea crima organizată reprezintă o modalitate de evitare a opresiunii și discriminării, fiind ele însele fenomene care afectează mulți imigranți.
În acest sens, există o teorie similară – teoria asocierii diferențiate – enunțată de către Edwin Sutherland, în consonanță cu care, aceasta reprezintă o particularizare a teoriei învățării sociale în studiul delincvenței. Există astfel o explicație „istorică sau genetică” a comportamentului social, prin luarea în considerare a întregii experiențe de viață a individului.
Edwin H. Sutherland a fost întotdeauna preocupat de instituționalizarea delincvenței în zonele urbane și consideră comportamentul criminal ca provenind din interiorul grupului unde individul își desfășoară activitatea, respingând idea „criminalului înnăscut” , a „imitației” lui Tarde.
În opinia lui Edwin Sutherland, comportamentul deviant ar rezulta din învățarea socială, infracțiunea este învățată prin comunicare și interacțiune. Fără îndoială și familia, prietenii pot contribui la acest proces ca și grupul de apartenență deoarece există anumite tehnici de comitere a infracțiunii. Potrivit lui Edwin Sutherland, un individ devine delincvent din cauza unui exces de definiții favorabile încălcării legii. Astfel, asocierile diferențiate pot varia în frecvență, durată, prioritate și intensitate. Limitele teoriei enunțate și analizate constau în operaționalizarea conceptelor, în sensul că acesta nu ajunge la o definiție clară a acestora. În opinia sa, dacă nu iei contact cu modele criminale, nu ajungi infractor. Însa, ipotezele lui Sutherland s-au validat parțial, în fiecare grup existând anumite opinii, imagini, sentimente, atitudini, comportamente vizând interese, scopuri.
Drept urmare, concluzionăm: lupta împotriva crimei organizate trebuie să formeze un întreg viu, din care să facă parte două componente organice.
Prima, vizează cunoașterea pe baze științifice și a experienței de viață a oamenilor și comunităților care sunt cauzele care determină manifestarea unor componente dincolo de ceea ce este considerat legal.
După unii specialiști în domeniu se pare că ignorarea în egală măsură atât a cauzelor, cât și a efectelor, amplifică și diversifică asemenea fenomene ale răului, în timp și spațiu, cum sunt: teorismul, crima organizată, traficul de droguri, traficul de carne vie etc.
În același timp, menținerea sub control judiciar (și nu numai) a acestui fenomen demo-economico-social de către om și comunitățile umane, de către statele naționale, presupune promovarea unor politici și mecanisme la scară națională și globală care să atenueze inegalitățile sociale, sărăcia globală, tendința spre dominație economică și militară, deficitele de educație și sănătate. Toate statele interesate în dezvoltarea și menținerea democrației ar trebui să lupte în acest sens.
De aceea, consider că este nevoie ca în viitor să se analizeze complexitatea unui asemenea fenomen din perspectiva cunoașterii și înțelegerii că el reprezintă în timp și spațiu unitatea în diversitate a relației cauză – efect, la care făcea referire Aristotel.
Departe de a fi epuizate toate analizele în acest sens, consider oportun următoarele: pentru a vedea care sunt mecanismele și modalitățile optime pentru a preveni și combate acest fenomen, este nevoie să definim acest flagel, lucru posibil doar analizăm parametrii și semnificațiile crimei organizate, fiind, de asemenea, de importanță majoră exemplificarea împrejurările în care este posibilă extinderea și dezvoltarea acestei forme de criminalitate.
Pentru a interpreta corect fenomenul crimei organizate nu putem decât să facem apel la evoluția acesteia în timp și nu numai. Crima organizată transnațională se multiplică, evoluează datorită coeziunii unităților elementare, ca „familia” și „clanul”, dar și în funcție de interese care susțin coeziunea între actorii externi și astfel de unităti elementare. Astfel, multiplicarea acestor interese comune cu actori externi, legali și ilegali, determină apariția la scară largă a unor diverse și complexe oportunități criminale. În prezent, nu există un singur model de organizație criminală transnațională, ci acestea diferă în structura, în specializare, în tradiții, zonă geografică în care acționează, piețele acaparate.
Prin activitatea acestora, ele însele amenință suveranitatea națională și autoritatea statelor, valorile democratice și instituțiile publice, dar și economiile naționale și procesele de democratizare din statele fost-comuniste. Aceste organizații criminale transnaționale se caracterizează prin flexibilitate, fiind ușor adaptabile la orice situație. Din păcate, acțiunile luate de autorități pentru a opri acest fenomen sunt încă firave, mulți lideri politici abordând această problemă pe termen scurt.
În sensul combaterii și prevenirii acutizării acestui fenomen, consider că trebuie să aplicăm cuvintele lui V. E. Frankl, care spune că „Nu trebuie să ne mulțumim niciodată cu ceea ce a fost dobândit deja. Viața nu încetează niciodată să ne pună noi întrebări, nu ne permite niciodata să ne odihnim… Omul care stă nemișcat este deposit; omul care este încrezut de mulțumit, se pierde pe sine. Nici în creație, nici în trăire nu ne putem odihni mulțumiți cu ceea ce am realizat; fiecare zi, fiecare oră face ca noi fapte să fie necesare și noi experiențe posibile”. Față de asemenea afirmații nu putem decât să subliniem încă o dată importanța politicului în lupta cu crima organizată în secolul XXI.
O mare problemă cu privire la definirea crimei organizate este aceea legată de incidența acestuia cu terorismul. Sunt de asemenea unele state care luptă atât împotriva crimei organizate cât și a terorismului, în timp ce altele consideră că este suficient să lupte doar împotriva acestor grupări organizate. Într-adevar, există o legătură de interdependență în ceea ce privește crima organizată și terorismul, prin prisma faptului că cel de-al doilea fenomen se dezvoltă folosind bani de la grupurile de crimă organizată, bani obtinuți din afaceri ilicite. Însă, așa cum este reglementat și în Convenția Națiunilor Unite cu privire la Crima Organizată Transnațională, noțiunea de terorism intră în categoria „infracțiuni grave”, o categorie diferită de cea în care intră participarea la un grup de crimă organizată.
„Când vedem oameni intrând în localuri cu bombe legate de corpul lor, acela este terorism. Când vedem oameni îndreptând avioane către clădiri pline de lume, acela este terorism. Când oameni, în numele revoluției, taie brațele și mâinile copiilor într-un sat cu scopul de a-i teroriza, acela este terorism. Asta trebuie noi să oprim. La asta se referă campania noastră. Dacă vom putea să delegitimizăm aceste tactici vom câștiga războiul contra terorismului."
Din declarația dată de domnul Ambasador Taylor, rezultă ca principale caracteristici ale terorismului tendința de radicalizare și de globalizare, dar și lipsa unui sprijin în mase. Așadar, este ușor de conluzionat că terorismul este într-o relație de interdependență față de crima organizată, modalitatea de acțiune și scopurile fiind diferite. Însă, așa cum menționam mai sus, teorismul nu poate exista fără sprijinul, în primul rând de natură pecuniară al grupărilor criminale organizate.
După atâtea menționări putem afirma că societatea contemporană se află într-o fază de cronicizare a fenomenului de crimă organizată.
Studiile elaborate pe tema particularităților grupurilor de crimă organizată prezintă definiții diferite ale acestora, în funcție de perspectiva și particularitățile luate în considerare de autorii definițiilor.
Majoritatea specialiștilor în domeniu încearcă să caracterizeze crima organizată folosindu-se, în principal, de aceleași criterii avute în vedere de autorii lucrării „Mafioții din Vicaria”, scrisă in 1863, lucrare în care Giuseppe Rizzoleto și Gaetano Mosca au definit mafia ca fiind „o expresie curentă, folosită pentru a desemna un grup de indivizi aroganți și violenți, uniți între ei prin raporturi secrete și de temut, aflați la originea unor acțiuni criminale”.
Evident, este nevoie să se facă o diferențiere între mafie și crimă organizată. Astfel, în ceea ce privește clanurile mafiote, întreaga cultură se bazează pe opoziție, adică pe puritate rituală, reprezentând supunerea la norme și puritate invizibilă – ruperea echilibrului prestabilit printr-o serie de legi de comportament și de conduită. Conceptele esențiale în cadrul unui asemenea grup sunt conduita – ca formă de ajutor reciproc și responsabilitatea colectiv împărtășită. Sensul momentelor comiterii faptelor aduce în lumină o caracteristică fundamentală a acțiunii clanurilor și anume, că prin natura lor, omuciderile instantanee, sunt precedate de acte mediate, mai precis de un iter criminis al acțiunilor psihice interioare, legat de credința ignorării valorilor statuate ca fiind morale, instituite tradițional în conștiința membrilor clanului, un iter criminis ideal, a cărei existență este percepută de subiect în chiar momentul trecerii la act.
Termenul de mafie, într-o opinie, provine din arabă și înseamnă loc de refugiu. Se consideră ca termenul a fost împrumutat de pe vreamea stăpânirii arabe din Sicilia.
Într-o altă opinie, termenul de mafie a fost folosit de o organizație secretă constituită în timpul revoltelor din 1282 cunoscută sub numele de „viespile siciliene”, iar termenul de mafie ar corespunde prescurtării unei lozinci frecvent utilizate – „Morte alla Frencia, Italia anelo” (Moarte Frantei, striga Italia ).
Din punct de vedere legal, în conformitate cu art. 416 bis, alin. 3 din Codul Penal Italian, mafia este definită astfel: „Asociația de tip mafiot există când acei care o compun, recurgând la intimidare, constrângere și făcând uz de legea tăcerii, comit infracțiuni în scopul dobândirii directe sau indirecte a gestiunii și controlului unei activități economice, adjudecării unor servicii publice și altele, pentru realizarea de profituri și avantaje nejustificate în beneficiul personal sau pentru terți”.
În cazul grupărilor mafiote, desfășurarea activităților ilicite se desfășoară într-o anumită zonă, la bază stând înțelegerile dintre aceste grupări. În cazul încălcării acestora, se poate ajunge la lupte între aceste organizații și familiile acestora.
Pentru a-și afirma propria lege, „familia” preferă să folosească o poliție privată, formată din oameni dispuși să facă pentru stăpânii lor, treburile „murdare” sau să însărcineze în acest scop delicvenți dați în urmărire, cu care au fost stabilite relații de „patronaje”. Și unii și alți sunt numiți „mafioți” de către contemporani. Mafia este apreciată drept cea mai puternică organizație criminală, nu numai datorită numărului mare de membri, ci mai ales ca urmare a structurii sale și a capacității ei de a dezvolta strategii unitare, în ciuda articulației complexe a rețelei sale operaționale. Prin caracteristicile sale, Mafia este singura organizație criminală italiană care oferă un model criminal valabil la nivel internațional. Intervențiile în speță nu fac decât să deschidă încă o dată și încă o dată cutia pandorei arătând lumii întregi necesitatea abordării acestui fenomen ca prioritate de politică legislativă și nu numai.
Pe de altă parte, crima organizată este mai puțin fragilă și destul de puternică prin: „Structură”:
Astfel, organizațiile criminale dispun de o structură și organizare formală oarecum birocratică. În această structură, membrii rețelei au sarcini și responsabilități în funcțe de pregătirea și abilitatea specifică a fiecăruia. Structura însăși se caracterizează prin ierarhie strictă și autoritate. În consecință, crima organizată presupune coordonarea unui număr de persoane în planificarea și executarea actelor ilegale sau în scopul realizării unor obiective licite prin mijloace ilicite (exemplu: câștigarea unei licitații prin înlăturarea violentă a celorlalți competitori). Schematic, această structură este prezentată în figura 1.1.
Figura 1.1
Structura și organizarea formală a unei rețele de crimă organizată
Sursa: Sociologia crimei și criminalității, D. Banciu, S. M. Rădulescu
Un important aspect al acestei structuri piramidale tradiționale îl constituie faptul că vârstnicii din conducere nu participă în mod direct la acțiunile organizației și, în acest mod, sunt feriți de perspectiva constrângerii legale, de acțiunile eficiente ale poliției și de alte forme de control.
„Ermetismul și conspirativitatea” sunt trăsături definitorii ale crimei orgnizate care derivă atât din vechea origine socio-culturală a fenomenului, cât și din necesitățile obiective, determinate de nevoia de autoprotecție, de evitare a penetrării structurii de către organismele abilitate prin lege.
Nu trebuie minimalizate și celelalte trăsături, respectiv:
„Flexibilitate, rapiditate și capacitate de infiltrare”, care de-a lungul timpului, au conferit organizațiilor mafiote o mare capacitate de adaptare, atât în privința domeniilor predilecte de activitate, cât și a condițiilor concrete, social-politice și istorice din țările în care s-au constituit. Astfel, având ca punct de plecare zone minore ale economicului, crima organizată a ajuns să coordoneze cea mai mare parte a traficului de stupefiante pe plan mondial, a traficului de arme, a infracțiunilor informatice.
Despre „caracterul transnațional” al crimei organizate putem afirma că este o consecință directă atât a trăsăturilor menționate anterior, cât și a evoluției societății la nivel planetar.
„Orientarea spre profit” este de asemenea o caracteristică esențială a activității crimei organizate. Deși nu se urmărește o putere politică subterană, neavând decât tangențial legături cu mișcările revoluționare și cu terorismul politic, crima organizată nu ezită să penetreze structurile cele mai importante ale statului în scopul facilitării, acoperirii și imunizării propriilor activități și structuri ilicite; devalorizându-le, distrugându-le esența și aruncându-le în afara legii.
„Utilizarea forței” în atingerea propriilor obiective se impune drept o caracteristică importantă a crimei organizate, deoarece modalitățile acesteia, respectiv: intimidarea, șantajul, corupția și violența sunt utilizate fie pentru a menține disciplina în interiorul propriei structuri, fie pentru „a pedepsi” acele persoane care, într-un fel sau altul, nu se supun intereselor mafiote sau acționează împotriva lor.
Nu putem ignora astfel necesitatea de a sublinia faptul că în concepția O.I.P.C. – INTERPOL, grupurile de crimă orgnizată sunt împărțite în cinci grupe distincte:
„Familiile Mafiei”, caracterizate prin structuri ierarhice, norme de disciplină interne și o diversitate mai mare de activități ilicite; „Organizațiile profesionale”, caracterizate prin activitățile membrilor ei, anume specializarea în una sau două tipuri de activități criminale; „Organizațiile criminale etnice”, rezultate a unor determinisme istorice, economico-sociale, culturale și politice; „Reciclarea banilor”. Aceste grupuri sunt alcătuite din oameni de afaceri care doresc să se sustragă de la plata impozitelor, deținători de fonduri oculte destinate corupției sau mituirii sau, pur și simplu, oameni care doresc sa-și ascundă capitalurile ilicite. „Organizațiile teroriste internaționale. Aceste grupări, sub pretexte politice, militare, rasiale sau religioare, practică răpirile, asasinatele, deturnările de avioane.
Politica statală a statelor lumii este în „fierbere”, neputând fi ignorate pe agenda de lucru o asemenea priotitate majoră: „contracararea crimei organizate”.
Astfel, în cadrul celei de-a V-a Conferință a ONU, pe tema „Prevenirii criminalității și tratamentele infractorilor”, prin elaborarea unei rezoluții speciale având la bază Crima ca formă de afaceri, au fost discutate și analizate patru criterii definitorii pentru crima organizată:, respectiv „Scopul”: obținerea de câștiguri substanțiale; „Legături”: bine structurate și delimitate ierarhic în cadrul grupului; „Specific”: folosirea atribuțiilor și relațiilor de serviciu ale participanților; „Nivel”: ocuparea de către participanți a unor funcții superioare în economie și societate.
Putem reține, acest context dat, ca element caracteristic faptul că astfel de activități secrete și organizate au un impact devastator asupra întregii societăți, făcându-se diferență între grupurile de crimă organizată și grupurile care se organizează întâmlător în vederea desfășurării de activități infracționale de amploare redusă. Diferența în cauză se face și din punct de vedere legal, astfel că în cazul grupurilor criminale organizate există o pluralitate constituită de infractori, iar în cea de-a doua situație suntem în cazul unei pluralități ocazionale de infractori. Cu certitudine, importanța acestui aspect se reflectă în momentul stabilirii pedepselor infractorilor, în funcție de apartenența lor la un grup sau altul.
La Reuniunea grupului de experți ai U.E. de la Bruxelles din noiembrie 2008, au fost înscrise un set de criterii definitorii pentru a ajuta la definirea acestui fenomen care „este într-un proces de continuă definire”:
a) Criteriul de bază: comiterea faptelor de către un grup de persoane care s-au asociat în acest scop;
b) Elemente specifice: folosirea cu predilecție a amenințării cu violența, a violenței și/ sau a corupției;
c) Folosirea de structuri profesionale sau de organizații similare acestora, riguros organizate;
d) Acțiuni desfășurate preponderent în sfera economicului;
e) Extinderea acțiunilor infracționale la nivel regional, transnațional sau chiar planetar;
f) Infiltrarea și influențarea politicului, administrației, justiției și economiei.
În contextul dezvoltării acestui fenomen, prof. Buneci definește crima organizată ca fiind o colaborare de trei sau mai multe persoane, pentru o perioadă de timp lungă, care sunt suspectate sau condamnate pentru comiterea unor infracțiuni grave cu scopul de a obține profit. De asemenea, trebuie îndeplinite și condițiile cu privire la rolul fiecărui participant, rol impus de către superiori; ei folosesc violența sau alte metode de intimidare și exercită influență în toate domeniile. Grupul are o structura de afacere și este implicat în spalarea banilor.
Unul dintre primii autori care au încercat să definească crima organizată este Alfred Lindesmith. În 1941, acesta a considerat că termenul de crimă organizată se referă „la activități ilegale care presupun implicarea mai multor persoane pentru reușita lor. Grupurile de crimă organizată sunt profesionale. Într-un sens mai larg, se poate spune că întreaga lume este organizată. La fel sunt și grupurile organizate, însă ele reprezintă o clasă separată a societății, având propriile standarde, atitudine și opinie publică”.
Și criminologii englezi, Stuart Kirby și Sue Penna au încercat să definească crima organizată făcând referire la structura ei tip „afacere”, asemănând fiecare grup de acest fel cu o mare companie care are proprii angajați și propriul domeniu de interes.
Specialiștii germani completează definiția considerând că: „Crima organizată constă în săvârșirea intenționată de infracțiuni în scopul dobândirii de câștiguri sau de influență, care, fiecare în parte sau considerate împreună, constituie amenințări pentru ordinea de drept, și prin care două sau mai multe persoane acționează împreună, o perioadă nedeterminată de timp, prin folosirea unor structuri profesionale ori organizate asemănător acestora, prin amenințarea cu violența sau folosirea violenței și prin influențarea politicului, administrației, justiției și economiei”.
Tot la nivel European, specialiștii au definit acest fenomen astfel: „Prin organizație criminal se înțelege o asociație formată din cel puțin două persoane, care acționează în comun pentru a săvârși acte infracționale, în principal, trafic de droguri, de ființe umane, spălare de bani, infracțiuni financiare inclusive prin mijloace electronice, precum și activități de terrorism sau corupție, aceastea din urmă fiind înțelese ca influențare a reprezentanților unor instituții importante, pentru a tolera sau facilita comiterea acelor infracțiuni”.
În ceea ce privește varietatea de definiții menționate anterior , ne raliem opiniei conform căreia cea mai elocventă se arată a fi ultima enunțată deoarece enumeră principalele infracțiuni săvârțite de acest gen de grupuri, cu toate că vine în contradicție cu reglementările Națiunilor Unite, în ceea ce privește includerea terorismului pe lista infracțiunilor săvârșite de grupurile criminale constituite.
În raportul „Crima organizată la nivel transnațional – o amenințare în creștere la adresa pieței globale” prezentat în cadrul Comitetului Economic al Adunării Atlanticului de Nord din aprilie 1998, se face referire la faptul că se folosesc din ce în ce mai des termenii „afaceri criminale” sau „industria crimei” când se face referire la crima organizată, în special datorită capacității sale de a folosi strategii viabile din lumea afacerilor, incluzând diversificarea activitîților și exploatarea noilor piețe.
De luat în considerare este și definiția din proiectul de Convenție cadru a Națiunilor Unite împotriva criminalității organizate, de la sfârșitul mileniului trecut. Astfel, în art.1 din document, prin expresia criminalitate organizată se înțeleg activitățile desfășurate de un grup de cel puțin trei persoane având între ele raporturi ierarhice sau personale, care permit conducătorilor lor să se îmbogățească sau să controleze teritorii sau piețe interioare sau străine, prin violență, intimidare sau corupție, atât pentru a executa o activitate criminală, cât și pentru a se infiltra în economia legală.
În aceeași Convenție, la art. 2 sunt definiți termenii de grup infracțional organizat și grup structurat. Prin grup infracțional organizat se înțelege un „grup structurat, alcătuit din trei sau mai multe persoane care există de o anumită perioadă de timp și acționează în înțelegere, în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni grave sau prevăzute în Convenție, pentru a obține, direct sau indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material”.
Prin grup structurat se înțelege „un grup care nu s-a constituit la întâmplare pentru a comite neapărat o infracțiune și care nu deține neapărat un anumit rol de continuitate sau de structură elaborată pentru membrii săi”.
Realitatea socială a demonstrat și nu de puține ori că grupurile de crimă organizată au penetrat toate structurile statului, fiind nevoie de o luptă în interiorul statului împotriva acestui fenomen pentru a putea exista cooperare international în materie penală.
De asemenea, pe lângă toate aceste instrumente juridice, țara noastră a ratificat și Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalitîții transnaționale organizație, transpusă în legislația națională prin legea 39/2003. Potrivit art.2 lit.a „grupul infracțional organizat este acel grup structurat, format din trei sau mai multe persoane care există pentru o perioadă și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material; nu constituie grup infracțional organizat grupul format ocazional în scopul comiterii imediate a uneia sau mai multor infracțiuni și care nu are continuitate sau o structură determinată ori roluri prestabilite pentru membri săi”.
Deși există atâtea încercări de definire a acestui fenonem, definiție dată de … fostul șef al IGPR, domnul Ion Pitulescu, care opinează că „imaginația oricui este foarte săracă atunci când încearcă definirea completă și exactă a conceptului de crimă organizată” și „chiar și cei neavizați au în vedere grupările de tip mafiot atunci când își lasă imaginația să zboare spre trafic de stupefiante, de armament, de persoane, carne vie, extorcare de bani pentru protecție, contrafacere și traficarea monedei false, răfuieli violente între grupurile rivale etc”.
Parlamentul European a realizat o serie de studii în sensul arătat mai sus în urma cărora s-a demonstrat că, criminalitatea organizată nu este nici atât de internațională și nici atât de organizată precum o prezintă mass-media și instituțiile responsabile cu aplicarea legii, arătându-se astfel o altă față a crimei organizate.
Se vorbește despre hărțile realizate după încheierea Războiului Rece, hărți care, susțin specialiștii europeni, denaturează realitatea cu privire la crima organizată deoarece, prin intermediul realizării acestora, s-a încercat aplicarea acestui tip de raționament dezvoltat în domeniul strategiei militare crimei organizate; s-a presupus că grupările criminale au o structură și obiective strategice, cum ar fi invadarea unor teritorii sau piețe.
O primă problemă a acestor hărți este faptul că se consideră a fi supra-reprezentată criminalitatea în aceste descrieri, inducând reacții de genul celor prezentate atunci când avem de-a face cu o amenințare cvasimilitară.
Un alt aspect negativ este acela că aceste hărți, de cele mai multe ori, asociază organizațiile criminale unei naționalități specifice sau chiar unui grup. Astfe, este afectată o întreagă societate, deși faptele ce contravin legii penale sunt săvârșite doar de câteva persoane, mascându-se în acest fel faptul că componența organizațiilor criminale active în Uniunea Europeană nu este aproape niciodată monoetnică sau fondată pe naționalitate.
În al treilea rând, prin folosirea simplificării cartografice strategice, crima organizată este văzută ca un aspect marginal al fenomenului, eclipsând în tot acest timp componenta sa cea mai importantă, și anume relațiile cu societățile locale. Trebuie înțeles faptul că la originea rețelelor criminale nu se află doar cetățenii străini. Acest gen de rețele sunt constituite de actori locali, buni cunoscători a propriilor societăți. Majoritatea activităților întreprinse de aceștia sunt în strânsă legătură cu oportunitățile legale, iar acestea sunt rareori permanente. Ele apar de cele mai multe ori în urma unor modificări legislative, care creează posibilitatea unor subterfugii pentru piețe și produse ilegale, rareori apărând ca rezultat al unei implantări mafiote noi în străinătate care să dezvolte rute și modele de colaborare pentru mulți ani.
Crima organizată nu a fost transportată in Uniunea Europeană, așa cum tind să creadă cei care se opun dezvoltării spațiului Schengen, ci a fost folosită, în măsură în care s-a putut, ca punct de sprijin de către Mafie. În toate cazurile, concurența, uneori sub forme violente, a înlocuit orice formă stabilă de concurență.
Așadar, se consideră că termenul de criminalitate gravă este mai aproape de a descrie realitatea, acesta fiind și motivul pentru care experții nu pot ajunge la un consens în ceea ce privește definiția crimei organizate.
Indiferent de denumirea acestui fenomen la nivel european sau mondial, în ceea ce privește pericolul social acesta se concretizează prin amplificarea acțiunii ce aduce atingere valorilor sociale importante, înțelegându-se prin aceasta gradul mare de pericol, dar și prin complexitatea modurilor de operare și urmările produse, pe care societatea trebuie să le suporte.
Pe lângă instrumentele legale folosite, autoritățile au înțeles că trebuie să apeleze și la metode care să să vină în ajutorul organelor judiciare, referindu-mă aici la metoda criminal profling.
1.8. ANALIZA COMPARATIVĂ PRIVIND EVOLUȚIA RATEI SĂRĂCIEI-RATEI INFRACTIONALITĂȚII-RATEI CRIMINALITĂTII ÎN ROMÂNIA IN PERIOADA 2007-2013
Vom prezenta în continuare cateva date statistice și comparative privind evoluția ratei sărăciei în Romania și Uniunea Europeana, ca factor deosebit de important în evoluția criminalității. Excluziunea socială în cazul unor persoane sau grupuri de persoane se datorează nu doar sărăciei, ci multor alte cauze precum: șomajul (lipsa unui loc de muncă), neintegrarea socială, disfuncționalități în cadrul familie, lipsa de educație, lipsa unei calificări, a unei competențe, discriminare, sau alte cauze. Așa cum este definită în diverse documente ale Uniunii Europene, excluderea socială este un proces prin care anumiți indivizi sunt împinși la marginea societății și nu li se permite să participe pe deplin datorită sărăciei lor, a lipsei competențelor de bază și a oportunităților de învățare pe tot parcursul vieții, sau ca rezultat al discriminării.
Sistemul de indicatori statistici ai incluziunii sociale este folosit pentru monitorizare progreselor statelor membre ale Uniunii Europene, pentru reducerea acestui fenomen și analiza comparativă dintre statele membre. În prezent această listă a indicatorilor contine 11 indicatori primari, care descriu dimensiunile diferite ale sărăciei și excluziunii sociale, 6 indicatori secundari și 13 indicatori de context. Dacă facem referire la măsurarea sărăciei Oficiul de statistică a Uniunii Europene (Eurostat) folosește ca metodă de măsurare a săraciei metoda relativă, indicatori numiți „ai riscului de saracie”.
Săracia relativă trebuie înțeleasă ca fiind situația unei persoane ale cărei resurse, în principal monetare, nu îi permit atingerea unui anumit nivel de bunăstare realizat de întreaga populație din țara respectivă. Pentru măsurarea acestei „stări” se utilizează un set complex de indicatori statistici, care descriu dimensiunea, incidența, profilul și gravitatea fenomenului sărăcie din fiecare țară, făcând posibilă totodată și comparația internațională. Indicatorul principal îl constituie venitul bănesc disponibil al unei persoane, într-un anumit moment de timp.
Rata saraciei relative reprezinta ponderea persoanelor sarace (care au un venit disponibil pe adult-echivalent mai mic decat pragul stabilit la nivelul de 60% din mediana veniturilor disponibile) din totalul populatiei.
Tabelul 1.4
Situația comparativă a ratei săraciei din România cu Uniunea Europeana
în perioada 2007-2013
Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu
Din punct de vedere al săraciei, România se plasează în anul 2013 în grupul statelor relative sărace cu valori peste media Uniunii Europene. Din tabelul 1.4 se poate concluziona faptul că rata săraciei în România în anul 2012 are valoarea cea mai ridicată. Comparând rata săraciei în anul 2013 a Uniunii Europeane cu România pentru aceeași perioadă, se poate observa că în România rata săracie este cu 24,7 procente mai mare. De menționat faptul că din statisticile Eurostat (anul 2013) ale Uniunii Europene rezultă faptul că România este țara cu cea mai ridicata rata a saraciei, nivel mai mare îl are doar Grecia. Situația comparativă este prezentată și în graficul 1.4.
Graficul 1.4
Analiza comparativă a ratei riscului de sărăcie între România
și Uniunea Europeana în perioada 2007-2013
Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu
Evoluția ratei sărăciei din România comparată cu rata sărăciei din Uniunea Europeană este prezentată și în graficul 1.5
Graficul 1.5
Evoluția ratei sărăciei din România comparată cu rata sărăciei din UE
Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu
Începând cu anul 2008 rata riscului de sărăcie în cadrul Uniunii Europene a fost într-o ușoară creștere, cu 9,75 % . În România în perioada 2010-2013, rata riscului de săracie a crescut cu 10,52 %. Statisticile disponibile în prezent reflectă diversitatea sistemelor juridice și de ordine publică din țările UE: astfel, compararea statisticilor privind criminalitatea între statele membre ale UE ar trebui să se axeze mai degrabă pe tendințele înregistrate în timp decât pe comparațiile directe ale nivelurilor între țări pentru un anumit an, întrucât datele pot fi influențate de o serie de factori, printre care se numără nivelurile diferite de clasificare penală, eficiența sistemelor de justiție penală și practicile de înregistrare ale poliției. Însă, nu toate infracțiunile sunt înregistrate de poliție.
În tabelul 1.5 sunt prezentate infracțiunile întregistrare în țările din Uniunea Europeană în perioada 2003-2012.
Tabelul 1.5
Infracțiunile înregistrate în țările Uniunii Europene în perioada
2003-2012
Sursa: Eurostat http://appsso.eurostat.ec.europa.eu
Nu există, de regulă, o corespondență directă în ceea ce privește tipurile și nivelurile de criminalitate între țările uniunii europene. Sistemele juridice și de justiție penală diferă în domenii precum: definițiile infracțiunilor, metode de raportare, înregistrarea și contabilizarea infracțiunilor; și raportul dintre infracțiunile raportate și cele neraportate.
Datele privind numărul total al infracțiunilor înregistrate indică numai delictele prevăzute de codul penal; infracțiunile mai puțin grave (contravențiile) sunt excluse. Numărul infracțiunilor înregistrate în UE-28 a scăzut în mod constant începând cu 2003, înregistrându-se cu 12 % mai puține infracțiuni în UE-28 în 2012 comparativ cu numărul înregistrat cu nouă ani înainte.
Numărul total de infracțiuni înregistrate a scăzut în restul de 16 state membre ale UE, cele mai notabile schimbări fiind înregistrate în Grecia (-54 %), o parte din Regatul Unit (-25 % și Anglia și Țara Galilor și -29 % în Scoția), Estonia (-19 %) și Slovacia (-18 %); trebuie remarcat faptul că există o întrerupere a secvenței pentru Grecia, care ar putea explica în parte scăderea deosebit de mare. Menționez câteva dintre tările cuprinse în tabelul de mai sus cu cel mai scazut număr de infracțiuni în anul 2012, ultimul an înregistrat în baza de date eurostat din punct de vedere al infracțiunilor: Liechtenstein, Islanda, Cipru, Luxemburg, Malta, Estonia, dintre care cel mai scăzut nivel este raportat de Cipru. În baza de date Eurostat se regăsesc și date despre: infracțiunile săvârșite prin violență, omucideri, jafuri, infracțiuni contra patrimoniului, delicte legate de droguri, efectivele din penitenciare.
Analizăm în continuare evoluția numărului de infracțiuni în perioada 2004-2013, în România:
Tabelul 1.5
Evoluția numărului de infracțiuni în perioada 2004-2013
în România
Sursa: Institutul Național de Statistică; http://statistici.insse.ro
Evoluția numărului de infracțiuni în perioada 2004-2013 este prezentată în graficul 1.3
Graficul 1.3
Sursa: Institutul Național de Statistică; prelucrare proprie
Este relevantă creșterea numărului de infracțiuni în perioada 2004-2009 și în perioada 2011-2012, cu 29, 46%. Daca ne referim la perioada 2004-2013, creșterea este de 34, 21 %.
Datele statistice privind rata infracționalității în perioada 2007-2013, în România este prezentată în tabelul 1.6
Tabelul 1.6
Rata infracționalității în perioada 2007-2013, în România
Sursa: Institutul Național de Statistică
În perioada 2007-2013, rata infracționalității a crescut cu 11,85 %. Creșterea cea mai semnificativă este în perioada 2011-2013, acesta creștere fiind de 20,62 %. În perioada 2011-2012 creșterea infracționalității a fost de 19,38%.
Evoluția ratei infracționalității în perioada 2007-2013 în România este prezentată și în graficul 1.4
Graficul 1.4
Sursa: Institutul Național de Statistică; prelucrare proprie
Rata infracționalității reprezintă numarul infracțiunilor înregistrate și soluționate la 100000 locuitori (se utilizeaza populatia stabilă 1 iulie, în anul de referință).
Datele statistice privind rata criminalității în România în perioada 2007-2013, sunt prezentate în tabelul 1.7
Tabelul 1.7
Rata criminalității în România în perioada 2007-2013
Sursa: Institutul Național de Statistică
Analizând evoluția ratei criminalității în perioada 2007-2013 se constată o creștere de 3,73%. În perioada 2009-2012 rata criminalității crește în fiecare an, rezultând o creștere de 45,28%. Începând cu anul 2012 se constată o ușoară scădere a ratei criminalității, respectiv 3,89%.
Rata criminalității reprezintă numărul persoanelor condamnate definitiv la 100000 locuitori (se utilizează populația stabilă 1 iulie, în anul de referinta).
Evoluția ratei criminalității în perioada 2007-2013, în România este prezentată în graficul 1.5
Graficul 1.5
Sursa: Institutul Național de Statistică; prelucrare proprie
Rata criminalității reprezintă numărul persoanelor condamnate definitiv la 100000 locuitori (se utilizează populația stabilă 1 iulie, în anul de referinta).
Din datele prezentate se constata faptul că atât rata criminalității cât și rata infracționalității în perioada analizată, 2007- 2013, au crescut, fiind corelate și influențate de rata riscului de sărăcie care deasemenea a crescut în perioada analizată 2007-2013. Astfel se poate afirma că gradul de sărăcie influențează în mod direct infracționalitatea și criminalitatea în România.
Numărul de persoane condamnate în penitenciarele din România în perioada 2007-2013 este prezentat în tabelul 1.8.
Tabelul 1.8
Numărul de persoane condamnate definitiv aflate in penitenciarele din România în perioada 2007-2013
Sursa: Institutul Național de Statistică; prelucrare proprie
În perioada 2007-2013 numărul persoanelor condamnate definitive în penitenciarele din România a crescut cu 12,74%. Cea mai mare creștere a fost între anul 2010-2011, aceasta fiind de 16,12%.
Evoluția numărului de persoane condamnate definitiv în penitenciarele din România în perioada 2007-2013 este perezentată și în graficul 1.6.
Graficul 1.6
Sursa : Institutul Național de Statistică; prelucrare proprie
Dacă ne referim la persoanelor condamnate definitiv aflate în centre de reeducare respectiv minori între 14-17 ani situația în perioada 2007-2013 este prezentată în tabelul 1.9.
Tabelul 1.9
Numărul persoanelor condamnate definitiv aflate în centre de reeducare, minori între vârsta de 14-17 ani, în perioada 2007-2013
Sursa: Institutul Național de Statistică; prelucrare proprie
Din datele prezentate în table rezultă că în perioada 2007-2013 numărul persoanelor condamnate definitiv aflate în centre de reeducare între vârsta de 14-17 ani a scăzut cu 17,45%.
Evoluția numărului persoanelor condamnate definitiv aflate în centre de reeducare între vârsta de 14-17 ani, în perioada 2007-2013 este prezentată și în graficul 1.7.
Graficul 1.7
Sursa : Institutul Național de Statistică; prelucrare proprie
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Teorii Si Concepte Criminologice Definitorii (ID: 130048)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.