. Teorii Protectioniste In Comertul International
INTRODUCERE
Protecționismul regrupează ansamblul măsurilor care vizează protecția pieței naționale contra concurenței străine. El poate fi tarifar, adică bazat pe taxe vamale sau netarifar, bazat pe contingențe și alte norme. Taxele vamale sunt în general calculate ad-valorem, adică în fracție fixă a prețului mărfii.
Este protectionismul o politică economică recomandabilă? În general, economiștii sunt de parere ca nu este. Ei cred ca liberal schimb contribuie la realizarea unei diviziuni a muncii reciproc avantajoase între națiuni si permite fiecăreia sa-și sporească posibilitațile de producție si consum proprii, contribuind astfel la creșterea nivelului de trai al intregii omeniri.
Multi însa nu sunt de accord cu aceste afirmații. Așa cum Alexander Hamilton a vrut să ridice bariere tarifare in jurul sectoarelor productive naționale in 1789, oamenii de azi susțin că trebuie să ne protejăm industria naționala impotriva concurenței străine.
Lucrarea de față nu se dorește o tratare exhaustivă a problemei protecționismului în comerțul internațional. Am încercat schițarea câtorva probleme specifice teoriilor protecționiste în comerțul exterior.
În capitolul I am tratat teoria protecționismului educator, teorii protecționiste, politici comerciale, precum și căteva argumente valabile în sprijinul protecționismului.
În capitolele (II și III) am acordat atenție taxelor vamale, argumentelor în sprijinul acestora; barierelor comerciale, taxelor antidumping precum și măsurile antidumping, protecția optima și efectiva, teritoriul vamal.
În capitolul IV am relatat evoluția comerțului exterior în România după 1989.
În alcătuirea lucrării m-am ghidat după studiile autorilor români și străini: Nicolae Sută, Sută S. Sultana, Manoilescu Mihail, Sută S. Sultana, Ana Bal, Ioan Bari, Rujan Ovidiu, Cornelia Popescu, Frederic Teulon, Samuelson Paul, Friedrich List, David Colander, Paul Krugman, pentru ai aminti doar pe câțiva.
Lucrarea este structurată astfel: Capitolul I – Protecționismul educator; Capitolul II – Protecționismul defensiv; Capitolul III – Protecționismul antidumping; Capitolul IV – Comerțul exterior în România după 1989; Câteva concluzii și Bibliografie.
CAP. I PROTECȚIONISMUL EDUCATOR
În lucrarea “Systeme national d’economie politique” (Sistem național de economie politică), Friedrich List apără ideea unui protecționism educator dar temporar pentru industriile începătoare: „Liberul schimb ne este scopul, protecționismul ne este calea”. Această lucrare se referă in mod direct la lupta împotriva dominației industriale a Angliei. Doctrina aceasta a fost aplicată de toate țările europene in seolul al XIX-lea.
Este mai ales cazul Germaniei, cu adoptarea tarifului Bismark in 1879, care viza frânarea importurilor de produse manufacturate englezești si franțuzești ambiționandu-i pe exportatorii germani să cucerească segmente de piața in Europa centrală, danubiană și orientală (protecționism de cucerire).
Statele Unite, care nu au participat la mișcarea de liberalizare a schimburilor din anii 1860 – 1880, au cunoscut totuși o rată de creștere foarte ridicată în această perioadă.
Exemplul Japoniei din anii ’60 până in zilele noastre tinde să demonstreze că protecționismul poate fi un avantaj determinant pentru industriile naționale. Așa cum spune Paul Bairoch: ”Învingătorul este acela care nu joaca după regulile jocului”. În zilele noastre dacă o țară din Sud are un „avantaj comparativ potențial” pe care nu-l poate valoriza din cauza costurilor de producție prea mari la început, adoptarea temporară a unui tarif vamal pare justificată.
I.1.TEORIA ȘI PRACTICA PROTECȚIONISMULUI
Înainte de a începe examinare concepțiilor din literatura economică trebuie să accentuăm că în punctul central al interesului nostru stă existența sau inexistența unei teorii generale a protecționismului. Căci fenomenul protecționist prezintă în el însuși un caracter net de generalitate.
În ciuda diferențelor de climat și a condițiilor naturale, în ciuda diversității bunurilor și mai ales, în ciuda diferențelor în gradul evoluției industriale, protecționismul predomină în toate statele. Acesta este un fenomen general, a cărui vitalitate este condiționată de cauze generale, independente de spațiu și timp.
Pentru ca o teorie să fie capabilă să cuprindă exhaustiv și să explice fenomenul protecționist în totalitatea sa, ea trebuie să fie in primul rând, o teorie cu un caracter general.
Să începem cu opinia cea mai clară și mai categorică, aceea exprimată de Gide și Rist care, vorbind despre Friedrich List, se întreba dacă protecționiștii moderni pot să invoce pe List în sprijinul sistemului lor. Răspunsul la această întrebare le cade totuși greu, „căci lipsește o lucrare sistematică fundamentată pe ideile lor”.
Această mărturisire impresionează convingător. Căci acesta este tristul adevăr: Fenomenul economic cel mai important, a cărui dirijare conștientă a fost încredințată oamenilor – în forma intervenției statului – nu și-a găsit încă o justificare logică, generală, teoretică.
Știința economică nu a descoperit încă interpretarea exactă a realității protecționiste. Ea nu a pătruns încă în interiorul adânc al logicei ei. Ea nici nu a fost capabilă să stabilească un sistem de norme corespunzător necesității practice a aplicării măsurilor protecționiste, bazat pe criterii durabile și obiective.
De altfel, constatarea lui Gide și Rist nu este nouă, căci deja în anul 1886 savantul american William Sumner scria: ”referitor la aceste chestiuni(ale protecționismului vamal), teoreticianul economist nu poate să ajungă la nici o claritate. El nu poate folosi nici o metodă specifică pentru studiul acestei probleme”. „El nu poate să deducă nici un principiu și nici să stabilească vreo lege”.
În aceeași epocă, profesorul englez Bastable remarca: „a te pronunța pentru liberul schimb absolut este o greșeală care se dovedește periculoasă, deoarece el deschide ușa și poarta unui protecționism lipsit de orice idee conducătoare”.
Iată până la ce punct protecționismul apare lipsit de orice bază teoretică. Și toate aceste opinii au fost exprimate posterior apariției operelor lui List și Carey.
Este, atunci, foarte explicabil de ce savanții moderni sunt de obicei sceptici și evită să se pronunțe pentru liberul schimb sau pentru protecționism, ca principii generale. Neîntâlnind aici, niciodată, o adevărată demonstrație teoretică, ești înclinat să crezi că, referitor la protecționism și la liberul schimb, problemele generale și teoretice sunt în general nerezolvabile.
Astfel, Conrad scrie: „Nici revendicarea protecției muncii naționale nici aceea a diviziunii muncii nu pot să pretindă pentru ele exclusivitatea: nici una și nici cealaltă concepție nu poate fi pusă ca principiu general și decisiv”. Mai târziu el lămurește și mai clar ideea sa: „problema protecție vamală sau liber schimb nu este o problemă de principii, ci o problemă de practică”.
În același fel ca și Conrad se exprimă și Schmoller în conferința „Asociației pentru politica socială din 1879: protecționismul și liberul schimb nu sunt pentru mine nicidecum chestiuni principale, ci mijloace subordonate terapeuticii sau dieteticii statului sau economiei naționale”. Aici domnește, după o vorbă a lui Bickel: „principiul lipsei de principiu”.
Reazemul tezei protecționiste este atât de slab și prestigiul teoriei liber–schimbiste atât de mare, încât s-ar putea ajunge la concluzia că, dacă se actualizează argumentele liber-schimbiste, de la a căror forță de convingere chiar spiritele cele mai eminente dintre economiști rar au putut să se sustragă, atunci viabilitatea, pe care protecționismul și-a menținut-o până în ziua de azi, în aproape toate statele lumii, apare poate ca una dintre cele mai mari curiozități ale vieții comunității omenești.
În adevăr, ni s-a părut întotdeauna că este cel mai mare paradox al științei și al vieții sociale, că un fenomen, atât de vital cum este protecționismul, a putut să se dezvolte fără încuviințare și control din partea științei – ba s-ar putea chiar spune: în ciuda și împotriva științei. Și pare curios că tocmai acest paradox persistă într-un moment al istoriei, în care cele mai neînsemnate fapte sociale sunt studiate cu cea mai mare grijă și exactitate, chiar dacă – în contrast cu fenomenul protecționist – nici un scop practic nu se leagă de ele și chiar atunci când voința omenească nu posedă în nici un chip puterea de a le influența evoluția într-o direcție sau în alta.
În același timp, o realitate, a cărei existență și dirijare depinde numai de voința omului, se sustrage aproape complet influenței și controlului lumii învățaților, care nu este capabilă, cu mijloacele teoriei pure, sa explice și să promoveze înțelegerea și aplicarea rațională a protecționismului.
Inexistența unei teorii generale a protecționismului nu constituie numai un „mal philosophique” resimțit de anumite spirite prea subtile și neliniștite. Ea reprezintă și o lacună de o mare importanță practică.
În absența unei teorii a protecționismului, a unei logici protecționiste și a unei metode de protecție, alcătuirea tarifelor vamale și distribuirea subvențiilor și a altor avantaje protecționiste se fac într-un mod complet arbitrar.
Nimeni nu știe, mai întâi, când trebuie să înceapă și când trebuie să înceteze protecția. După doctrina lui List, ea trebuie să înceteze de îndată ce o industrie a ieșit din stadiul „tinereții” ei. Însă, toți teoreticienii sunt de acord că industriile nu recunosc niciodată că au ieșit din stadiul tinereții.
Și, intr-adevăr, protecționismul nu este abrogat și industriile nu se consideră niciodată suficient de mature pentru „ a sta pe propriile lor picioare”. „Nu cunosc nici un singur caz, – scria Sumner în 1886 – unde această speranță să se fi realizat, deși noi urmărim această politică de aproape un secol”.
Un cuvânt care revine foarte des în argumentarea partizanilor liberului schimb este calificativul „disproporție” sau „exagerat”, prin care sunt caracterizate anumite taxe vamale.
Liga Națiunilor și-a făcut o specialitate din a combate taxele vamale exagerate. Datele științei moderne nu nedau nici măcar mijlocul să aflăm căror ramuri de producție trebuie să li se acorde o protecție și care ramuri economice trebuie lăsate să se lupte deschis împotriva concurenței mondiale. Acesta este punctul cel mai dificil al problemei în practică.
Tarifele vamale – este de părere Gide – nu sunt niciodată aplicarea unei teorii economice. Ele sunt rezultatul unui compromis între interesați puternici care adesea nu au nimic a face cu interesul general, iar pe de altă parte intervin aici considerații politice și financiare, ca și luarea în considerare a intereselor alegătorilor cu un rol uneori precumpănitor”.
În Germania, K. Helfferich ajunge la același rezultat: „În practica politicii comerciale interesele particulare au jucat întotdeauna cel mai important rol. Și, deseori, conducătorii s-au sprijinit pe argumentele, ancorate de către învățați și teoreticieni în interesul general, numai cu scopul de a masca motivele adevărate”.
„Aceasta este dovada” – după opinia învățatului american Griffin – „pentru foarte importantul adevăr că motivelecare conduc acțiunile oamenilor se deosebesc esenșial de considerațiile prin care ei le justifică”. Și Dechesne citează mai departe o maximă a lui Meredith: „tarifele vamale sunt rezultatele jocului intereselor rivale, ele nu sunt stabilite de protecționiștii științifici”. Elaborarea unui tarif ar trebui să se bazeze pe cerințele unei teorii a protecționismului, pe un studiu exact al statului și al necesităților fiecărei industrii în parte. În realitate însă acesta nu este nimic altceva decât un asalt, o expediție de jaf, unde fiecare tinde să înhațe cât mai mult posibil.
Aceleași insuficiențe pot fi constatate și în alte țări. Cu cât moralitatea generală a unei țări se află pe o treaptă mai joasă, cu atât pericolul partinității și coruperii amenință alcătuirea tarifelorsit de orice idee conducătoare”.
Iată până la ce punct protecționismul apare lipsit de orice bază teoretică. Și toate aceste opinii au fost exprimate posterior apariției operelor lui List și Carey.
Este, atunci, foarte explicabil de ce savanții moderni sunt de obicei sceptici și evită să se pronunțe pentru liberul schimb sau pentru protecționism, ca principii generale. Neîntâlnind aici, niciodată, o adevărată demonstrație teoretică, ești înclinat să crezi că, referitor la protecționism și la liberul schimb, problemele generale și teoretice sunt în general nerezolvabile.
Astfel, Conrad scrie: „Nici revendicarea protecției muncii naționale nici aceea a diviziunii muncii nu pot să pretindă pentru ele exclusivitatea: nici una și nici cealaltă concepție nu poate fi pusă ca principiu general și decisiv”. Mai târziu el lămurește și mai clar ideea sa: „problema protecție vamală sau liber schimb nu este o problemă de principii, ci o problemă de practică”.
În același fel ca și Conrad se exprimă și Schmoller în conferința „Asociației pentru politica socială din 1879: protecționismul și liberul schimb nu sunt pentru mine nicidecum chestiuni principale, ci mijloace subordonate terapeuticii sau dieteticii statului sau economiei naționale”. Aici domnește, după o vorbă a lui Bickel: „principiul lipsei de principiu”.
Reazemul tezei protecționiste este atât de slab și prestigiul teoriei liber–schimbiste atât de mare, încât s-ar putea ajunge la concluzia că, dacă se actualizează argumentele liber-schimbiste, de la a căror forță de convingere chiar spiritele cele mai eminente dintre economiști rar au putut să se sustragă, atunci viabilitatea, pe care protecționismul și-a menținut-o până în ziua de azi, în aproape toate statele lumii, apare poate ca una dintre cele mai mari curiozități ale vieții comunității omenești.
În adevăr, ni s-a părut întotdeauna că este cel mai mare paradox al științei și al vieții sociale, că un fenomen, atât de vital cum este protecționismul, a putut să se dezvolte fără încuviințare și control din partea științei – ba s-ar putea chiar spune: în ciuda și împotriva științei. Și pare curios că tocmai acest paradox persistă într-un moment al istoriei, în care cele mai neînsemnate fapte sociale sunt studiate cu cea mai mare grijă și exactitate, chiar dacă – în contrast cu fenomenul protecționist – nici un scop practic nu se leagă de ele și chiar atunci când voința omenească nu posedă în nici un chip puterea de a le influența evoluția într-o direcție sau în alta.
În același timp, o realitate, a cărei existență și dirijare depinde numai de voința omului, se sustrage aproape complet influenței și controlului lumii învățaților, care nu este capabilă, cu mijloacele teoriei pure, sa explice și să promoveze înțelegerea și aplicarea rațională a protecționismului.
Inexistența unei teorii generale a protecționismului nu constituie numai un „mal philosophique” resimțit de anumite spirite prea subtile și neliniștite. Ea reprezintă și o lacună de o mare importanță practică.
În absența unei teorii a protecționismului, a unei logici protecționiste și a unei metode de protecție, alcătuirea tarifelor vamale și distribuirea subvențiilor și a altor avantaje protecționiste se fac într-un mod complet arbitrar.
Nimeni nu știe, mai întâi, când trebuie să înceapă și când trebuie să înceteze protecția. După doctrina lui List, ea trebuie să înceteze de îndată ce o industrie a ieșit din stadiul „tinereții” ei. Însă, toți teoreticienii sunt de acord că industriile nu recunosc niciodată că au ieșit din stadiul tinereții.
Și, intr-adevăr, protecționismul nu este abrogat și industriile nu se consideră niciodată suficient de mature pentru „ a sta pe propriile lor picioare”. „Nu cunosc nici un singur caz, – scria Sumner în 1886 – unde această speranță să se fi realizat, deși noi urmărim această politică de aproape un secol”.
Un cuvânt care revine foarte des în argumentarea partizanilor liberului schimb este calificativul „disproporție” sau „exagerat”, prin care sunt caracterizate anumite taxe vamale.
Liga Națiunilor și-a făcut o specialitate din a combate taxele vamale exagerate. Datele științei moderne nu nedau nici măcar mijlocul să aflăm căror ramuri de producție trebuie să li se acorde o protecție și care ramuri economice trebuie lăsate să se lupte deschis împotriva concurenței mondiale. Acesta este punctul cel mai dificil al problemei în practică.
Tarifele vamale – este de părere Gide – nu sunt niciodată aplicarea unei teorii economice. Ele sunt rezultatul unui compromis între interesați puternici care adesea nu au nimic a face cu interesul general, iar pe de altă parte intervin aici considerații politice și financiare, ca și luarea în considerare a intereselor alegătorilor cu un rol uneori precumpănitor”.
În Germania, K. Helfferich ajunge la același rezultat: „În practica politicii comerciale interesele particulare au jucat întotdeauna cel mai important rol. Și, deseori, conducătorii s-au sprijinit pe argumentele, ancorate de către învățați și teoreticieni în interesul general, numai cu scopul de a masca motivele adevărate”.
„Aceasta este dovada” – după opinia învățatului american Griffin – „pentru foarte importantul adevăr că motivelecare conduc acțiunile oamenilor se deosebesc esenșial de considerațiile prin care ei le justifică”. Și Dechesne citează mai departe o maximă a lui Meredith: „tarifele vamale sunt rezultatele jocului intereselor rivale, ele nu sunt stabilite de protecționiștii științifici”. Elaborarea unui tarif ar trebui să se bazeze pe cerințele unei teorii a protecționismului, pe un studiu exact al statului și al necesităților fiecărei industrii în parte. În realitate însă acesta nu este nimic altceva decât un asalt, o expediție de jaf, unde fiecare tinde să înhațe cât mai mult posibil.
Aceleași insuficiențe pot fi constatate și în alte țări. Cu cât moralitatea generală a unei țări se află pe o treaptă mai joasă, cu atât pericolul partinității și coruperii amenință alcătuirea tarifelor vamale.
Dar greșeala provine nu numai din nivelul moral al statului. Vina o poartă aici și știința economică. Căreia nu i-a reușit să dea problemelor tarifului un caracter de norme, alcătuite pe criterii economice exacte și măsurabile, situate în afara aprecierii subiective a oamenilor.
I.2. POLITICI COMERCIALE PROTECȚIONISTE
Politicile comerciale protecționiste se caracterizează in primul rând prin practicarea unui nivel ridicat de taxe vamale (la import), acest tip de protecționism fiind caracteristic cu deosebire țărilor în dezvoltare. Protecționismul comercial al acestor țări este tolerat în anumite condiții pe plan internațional, dovadă clauza de abilitare inclusa in Acordul General pentru Tarife și Comerț (G.A.T.T.) in favoarea țărilor in dezvoltare sau cele două sisteme de preferințe adoptate tot în favoarea lor in cadrul U.N.C.T.A.D.
Țările dezvoltate recurg însa preponderent, în prezent, când revin la o plitică mai puternic protecționistă, la bariere netarifare, care sunt mai greu decelabile și chiar dacă contravin regulilor internaționale in materie de comerț internațional sunt mai greu de selecționat și din acest motiv.
Aplicarea unei politici de acest tip poate avea diferite motivații, spun specialiștii (B. Guillochon, E Teulon, P. Krugman). Două sunt motivațiile generale, care pot fi regăsite în cazul țărilor dezvoltate (în diferite etape de dezvoltare): apărarea industriilor noi (infant industry) sau apariția unor crize economice. Se subliniază, de pildă, ideea că toate țările europene dezvoltate au înfăptuit revoluțiile industriale în condițiile practicării unui puternic protecționism comercial la nivel național. Sau cele două șocuri petroliere, din anii ’70, s-au asociat cu escaladarea protecționismului netarifar in țările dezvoltate.
Protecționismul mai poate fi promovat, potrivit teoriei „Public Choice” (J. Bauchanan, G. Tullock), de oamenii politici la putere, cei care trasează coordonatele politicii comerciale a statului respectiv și care, dornici de a fi realeși, cedează acestei tentații sub presiunea exercitată de diferite grupări de interese ( ale unor producători, importatori sau ale sindicatelor). Teoreticienii aparținând acestei școli economice afimă că liberul schimb îl favorizează pe consumator (oferindu-i accesul liber la produse cu un preț mai redus față de cele naționale), în timp ce puterile publice sunt favorabile protecționismului pentru că el le asigura simultan mai multe surse de venit pentru buget si rente personale derivate din puterea de a-i folosi voluntar si aleator instrumentele (de exemplu, acordarea de licențe de impot se asociază în multe țări cu o sursă de venit personal „gras” pentru respectivii funcționari).
Efectele generale ale unei politici protecționiste realizate prin instrumente tarifare sau netarifare sunt:
Protecția se asociază cu o redistribuire a venitului național în favoarea diferitelor grupuri de interese, ca urmare a modificării sau menținerii ( de la caz la caz) structurii sistemului intern de prețuri.
Protecția creează un mediu un mediu economic intern care este favorabil consolidării ramurii industriale noi, aflate in dezvoltare (infant industry); ea echivalează cu finanțarea dezvoltării ramurii respective de către colectivitate, firmele din acea ramură obtinând avantaje din realizarea de economii de scară, care permit reducerea costurilor unitare ale produselor.
Protecția comercială se asociază, de regulă, și cu protejarea locurilor de muncă; acest efect este benefic pentru o țară dacă aceasta este confruntată cu fenomen de subocupare a forței de muncă datorat imerfecțiunilor pieței muncii.
I.2.1. POLITICA COMERCIALĂ STRATEGICĂ
Un curent nou de idei in contextul teoriilor nonstandard ale comerțului internațional se manifestă si el, chiar dacă intr-o forma disimulată, în favoarea unui tip de protecționism. Astfel in lucrările sale Paul Krugman afirmă că , în condițiile in care pe majoritatea piețelor internaționale producătorii se confruntă cu o concurență imperfectă (existența unor bariere la intrarea pe piețe, randamente crescâande sau supraprofituri datorate unor poziții de monopol) un stat poate să practice o politică comercială conjugată cu o politică industrială activă care să favorizeze anumite interese naționale stategice , concret, să favorizeze firmele naționale din diferite ramuri sau sectoare , față de firmele străine. Exemplul clasic din acest punct de vedere, dat si de profesorul Krugman, este cel al Japoniei. El nuanțeză că o astfel de politică nu este totdeauna de preferat liberului schimb (militând și el pentru extinderea acestuia pe plan mondial), ea fiind recomandabilă prioritar atunci când firmele care produc în ramurile industriale de înaltă tehnologie nu pot fructifica propriile rezultate cu caracter de noutate, datorită concurenței străine. În această situație prin participarea unei politici comerciale strategice s-ar realiza transferul excesului de profit obținut de firmele străine (ca urmare a deținerii unor poziții de monopolo sau oligopol) către firmele naționale, cărora lise creează astfel un avantaj concurențial în competiția internațională.
Concluzionând, efectele unei politici comerciale strategice pot fi urmatoarele (V. Cojanu, 1997), ele având laturi pozitive si negative, manifestate simultan sau secvențial:
Consolidrea puterii de monopol (sau oligolpol) a firmelor naționale pe piața internă, care se asociază cu urmări pozitive dacă această perioadă este folosită pentru pregătirea simultană a firmei să facă față concurenței străine;
Micșorarea cotelor de piață deținute de firmele străine . care este benefică dacă ea nu îngheață manifestarea concurenței pe termen lung.
I.2.2. POLITICA COMERCIALA A S.U.A.
Dacă vreme îndelungată dupa cel de-al doilea razboi mondial S.U.A. au fost considerate campioana și principala susținătoare a liberului schimb în domeniul comerțului internațional, iar politica sa comerciala a avut si ea această caracteristică, o dată cu agravarea deficitului său comercial și creșterea datoriei sale externe se îregistrează anumite modificări de orientare a politicii sale comerciale. De la mijlocul anilor ’70 datează apelul, pe scară tot mai extinsă, la măsuri protecționiste (Trade Act din 1974, cu celebra secțiune „301”), desigur că in primul rând bariere netarifare, care rămân instrumentul predilect de protecție folosit de țările dezvoltate. Această tendintă a fost menținută și chiar consolidată prin reglementările legislative ulterioare, din anii ’80 (1984, 1987, 1988) ele dând cale liberă extinderii procedurilor de sancționare a concurenței neloiale, dar si de interpretare arbitrară a unor astfel de situații, dupa aprecierile unor specialiști.
Specialiștii apreciază că politica comercială americană are un character reactive, in sensul că măsurile de protecție sunt adoptate atât ca urmare a presiunilor interne ale diferitelor grupuri de interese, cât și ca răspuns la practici ale partenerilor externi considerate neloiale.
De exemplu, este de notorietate faptul ca “autolimitările voluntare la export” au fost utilizată ca barieră netarifară prima oară de S.U.A. în relațiile sale comerciale cu Japonia, de câteva decenii extreme de tensionate, ca urmare a menținerii unui deficit commercial important în relațiile reciproce.
De asemenea, se consideră că ea suferă și de un pronunțat “excepționalism”, măsurile adoptate făcând deseori abstracție de regulile internaționale convenite in cadrul G.A.T.T. (un exemplu în acest sens îl constituie și faptul că, in timp ce toate parțile contractante ale G.A.T.T. și-au acordat clauza națiunii celei mai favorizate pe cale multilaterala, S.U.A. o acordă in baza negocierilor bilaterale). Un exemplu interesant din același punct de vedere ne oferă Lester Thurow, in celebra sa carte “Head to Head” (La masion Europe, in versiunea franceză). Astfel, arată el, S.U.A. nu utilizează definiția acceptată de G.A.T.T. referitoare la dumping (a vinde mai ieftin pe piețele externe decât pe piețele interne); legea americană definește dumpingul ca “a vinde laun preț inferior costului de fabricație total, majorat cu 10% cheltuieli generale și 8% adaos comercial”. L.Thurow comentează ironic că, pe această bază, 17 dintre 20 cele mai mari firme americane pot fi acuzate de dumping.
Așa cum se menționează anterior, nivelul protecției tarifare este scăzut, comparabil cu cel al U.E. Dupa estimările G.A.T.T., dupa runda Tokio, media ponderată a taxelor vamale la importul de produse industriale se situa la nivelul de 4,3%, iar media simplă la 6,3% (Ph. Rollet, 1995). Nivelul actual al acestora se poate deduce având in vedere faptul că, potrivit aranjamentelor asumate la ultima rundă G.A.T.T., Runda Uruguay, nivelurile menționate anterior trebuiau reduse cu circa 36%. Ca urmare a constituirii Acordului Nord – American de Liber – Schimb (N.A.F.T.A.), din 1994 S.U.A. practică taxe preferențiale la importul unor produse din țările partenere, Canada și Mexic. De asemenea, S.U.A. este si ea semnatară a S.G.P., practicând taxe preferențiale și la importul unor produse din țări în dezvoltare.
S.U.A. a aplicat si aplică, de asemenea, măsuri de stimulare a exporturilor. De pildă, către sfârșitul anilor ’80 a pus in aplicare un vast program de sprijinire a exporturilor de produse agricole. În perioada respectivă s-a ajuns ca statul să plătească producătorilor naționali: de 4 ori prețul mondial la orez, sau de 3 ori pentru unt (N. Sută, M. Duhăneanu, 1992). Pe lângă subvenții acordate producătorilor, ca în acest caz se ma practică și alte instrumente de stimulare:sistemul „draw – back”, asigurarea si garantarea creditelor de export ș.a.
Este greu de apreciat în ce mod moneda sa națională a servit Administrției americane drept instrument de politică comercială, în scopurile promovării exporturilor sale, deși se pare ca i-a fost atribuit acest rol în strategia Departamentului de Comerț elaborată cu acest scop. Astfel, nu se poate trage concluziacă, de pildă, deprecierea substanțială a dolarului dupa 1985 s-a asociat cu o creștere a competitivității exporturilor americane și o creștere substanțiala a volumului acestora, care să conducă la ameliorarea situației balanței sale comerciale.
I.2.3. POLITICA COMERCIALA A JAPONIEI
Din punctul de vedere al protecției tarifare, Japonia se situează între țările dezvoltate cu cele mai scăzute niveluri, dar specialiștii afirmă ca Japonia practică cel mai și inedit tip de protecție netarifară. Astfel, deși în mod paradoxal, se recunoaște că și protecționismul său tarifar și netarifar s-a redus substanțial, cu deosebire din anii ‘80, pe plan internațional se promovează în continuare ideea potrivit căreia Japonia rămâne o piață închisă.
Un prim argument în acest sens îl furnizează compararea mărimii relative a importurilor japoneze cu cele ale celorlalți doi poli ai economiei mondiale. În 1992, importurile totale japoneze reprezentau o cotă de 7,4 % din P.I.B., fața de 9,4 % pentru S.U.A. și 20,7 % pentru C.E.
Analiștii subliniază însă, așa cum spuneam anterior, că protecționismul său este unul în mai mare măsură informal decât formal, fiind asimiabil celui netarifar. Sunt interesate câteva sublinieri ale acestui aspect.
Astfel, un prim obstacol informal îl constituie preferința consumatorilor japonezi pentru produsele indigene, care în fapt acoperă toată gama de bunuri de consum, deși autoritațile nu aplică măsuri de descurajare a importurilor. După unii specialiști, importurile de bunuri de consum au ca principala motivație dorința de diferențiere socială. De pildă, in cazul autoturismelor, ponderea cea mai mare în importuri o au autoturismele de lux, ca Mercedes, BMW, ceea ce confirmă cele spuse anterior.
O altă barieră informală o reprezinta modestia conditiilor de viață ale majorității populației japoneze ( dacă ar fi să ne raportăm doar la dimensiunile restrânse ale spațiilor de locuit ale celor mai multe familii și la stilul tradițional de organizare a acestora ), înclinația accentuată către economisire și în mai mică măsură, comparativ cu americanii sau europenii, către consum.
O alta este dată de particularitățile rețelelor de distribuție, controlate de marile case de comerț sogo-shosha (în proporție de 2/3), care fac aproape imposibila pătrunderea unor intermediari străini (C. Murgescu, 1982). De asemenea, se consideră că lipsa de transparență a modului de reglementare a economiei japoneze și numărul mare de legi și de norme juridice în vigoare (peste 10.000 la începutul anilor ’90) lasă spațiu de acțiune arbitrară pentru birocrați.
Politica de stimulare a axporturilor promovată de Japonia a fost una agresivă și extrem de consecvent susținută de către stat. Ea a fost înglobată in concepția strategică de dezvoltare ca o componentă principală, în tandem cu politica industrială. Obiectivele acesteia au fost diferite de-a lungul perioadei postbelice. În fapt, mai concret ar fi să se discute despre existența unei politici de promovare „protejată” a exporturilor. Astfel, pregătindu-și expansiunea pe piețele externe, autoritațile japoneze au protejat industriile considerate strategice din acest unghi de vedere – ele au fost, pe rând, în diferite perioade, producția de autoturisme, cea de produse electronice și semi conductori, apoi cea de calculatoare – până când ele s-au consolidat și, stimulate de competiția internă (de regulă au fost create mai multe firme mari în aceeasi ramură industrială), ele au devenit deosebit de competitive pe piețele externe, unde, spun experții, ele nu se concurează.
Un rol important in succesul acestei strategii l-a jucat celebrul M.I.T.I. (Ministerul Comerțului Intermațional și al Industriei). Rolul acestuia a fost in principal, din acest punct de vedere de a evita riscurile unei concurențe distructive, atât interne, cât și externe și de a armoniza strategiile firmelor, rol înfaptuit în principal prin mijloace indirecte (J.M. Siroen, 1993).
Până în anii ’80, între instrumentele de stimulare cu predilecție folosite au fost cele financiar – bancare (credite acordate în condiții preferențiale și garanții guvernamentale pentru el, asigurate de Banca de Dezvoltare a Japoniei, Banca de credite pe termen lung sau Banca de Export-Import) și cursul de schimb.
Odată cu aprecierea sensibilă și aproape ireversibilă a yenului de la începutul anilor ’80, expansiunea exporturilor a fost susținută mai cu seamă prin metode specifice de management practicate de firmele japoneze. Sunt illustrative câteva exemplare în acest sens. Un prim exemplu îl constituie utilizarea unor cote importante din profituri pentru cercetare-dezvoltare si distribuirea unor dividende mult mai reduse acționarilor, comparative cu firmele europene sau americane. Sau, după cum, comenta Akio Morita, președintele firmei Sony (Cahiers du Japon, nr.53/1992), un alt atu în câștigarea piețelor internaționale îl constituie practicarea de marje de profit reduse, ceea ce permite menținerea competitivității externe pe bază de preț, chiar în condiții de apreciere a monedei naționale.
I.3. EVOLUȚIA POLITICILOR COMERCIALE DUPĂ CEL DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
Se pot observa următoarele tendințe principale:
Reducerea protecționismului cu caracter tarifar practicat de către statele lumii, în primul rand de către cele dezvoltate, ca urmare a acordurilor convenite în cadrul G.A.T.T. (Acordul General de Tarife si Comerț), pentru importul de produse industriale, mai accelerat și într-o proporție substanțială încă din anii ’70, pentru majoritatea produselor agricole abia după Runda Uruguay (1986 – 1993); Organizația Mondială a Comerțului (O.M.C.), creată în 1995, este cea care administrează în present acordurile semnate la runda Uruguay și toate celelalte acorduri încheiate anterior în cadrul G.A.T.T.
În perioada de criză economică, protecționismul comercial reapare, prin extinderea și multiplicarea barierelor netarifare; o dată cu escaladarea protecționismului netarifar din anii ’70, pe plan internaționa sunt făcute încercări de supraveghere a modului lor de aplicare ; astfel, tot în cadrul G.A.T.T. au fost convenite mai multe coduri de conduită privind utilizarea unor bariere netarifare, precum: taxele antidumping și taxele compensatorii, achiziții guvernamentale, licențe de import, normele si standardele tehnice;
Pe plan internațional se extind aranjamentele comerciale preferențiale, ceea ce are drept effect erodarea aplicării principiului fundamental al G.A.T.T., principiul nediscriminării; acest fenomen de erodare a avut indiscutabil laturi pozitive câtă vreme el s-a concretizat în încheierea de noi acorduri preferențiale în favoarea țărilor în dezvoltare (cele două mari sisteme de preferințe multilaterale convenite în cadrul U.N.C.T.A.D., acordurile preferențiale ale Comunitații Economice Europene în favoarea mai multor țări foste colonii ale țărilor membre ș.a.)
Rămân controversate efectele lui asupra economiei mondiale în ansamblul său dacă se are în vedere crearea de organizații de integrare economică la nivel regional sau subregional între țările dezvoltate, țările membre ale acestora ajungând la eliminarea aproape în totalitate a restricțiilor comerciale în schimburile lor reciproce de mărfuri. Dacă ele nu au practicat simultan o politică comercială protecționistă față de terți, efectele globale au fost pozitive, în caz contrar, efectele au fost negative. De xemplu, politica agricolă comunitară a impus o protecție înaltă a pieței agroalimentare comunitare, furnizorii externi de astfel de produse fiind puternic afectați . În realitate, spun experții (P. Lloyd, Problemes economiques nr.2415-2416, 15-22 martie 1995), o anchetă a G.A.T.T. privind conformitatea diferitelor acorduri comerciale regionale cu articolul XXIV al G.A.T.T. (care subliniază necesitatea ca partenerii din afara organizațieide integrare să nu fie afectați negativ), a arătat că din anii ’70 din astfel de acorduri existente doar 4 îndeplineau aceste condiții, ele fiind dintre cele mai obscure.
Legată de această ultimă tendință, o întrebare ce apare frecvent în literatură privind evoluțiile din economia mondială este următoarea: există un conflict între tendința de promovare a liberului schimb în plan global (multilateralismul, avansat în cadrul G.A.T.T.) și aceea de creare de organizații de integrare economică (care promovează o liberalizare comercială regională sau subregională)?
Răspunsurile sunt diferite.
Unii autori sunt de părere că liberalizarea comercială regională consolidează procesul de liberalizare multilaterală a schimburilor de mărfuri. Această corelație pozitivă se realizează pe mai multe căi. În primul rând, participarea unei țări la o organizație de integrare determină creșterea gradului său de deschidere externă, ceea ce micșorează în general presiunile pentru protejarea economiei naționale. Pe de altă parte, acolo unde negocierile multilaterale au eșuat sau au fost tergiversate – de pildă, în ceea ce privește eliminarea aplicării unor bariere netarifare – acordurile regionale au înregistrat progrese semnificative, ceea ce reprezintă o experiemță de referință (ilustrativ din acest unghi este procesul de creare a pieței interne unice în cadrul Uniunii Europene). Un argument în plus în favoarea unei corelații pozitive între cele două fenomene este acela că, odată constituită o organizație de integrare puternică, partenerii săi comerciali situați în apropierea sa geografică nu o pot ignora și vor face demersuri de a se alătura ei, militând, de asemenea, pentru o liberalizare a schimburilor comerciale reciproce. De pildă, țările foste comuniste europene nu au putut ignora efectele creării pieței interne unice în imediata lor apropiere și au încheiat, la rândul lor, acorduri de constituire a unor zone de liber – schimb cu Uniunea Europeana.
Argumentele lui L. Thurow în același sens erau următoarele: „Dacă fiecare bloc girează coordonarea sa macroeconomică internă mai bine decât lumea de astăzi o face pe plan global, s-ar putea ca o creștere economică mai puternică în interiorul fiecărui bloc să genereze mai multe schimburi și să depășească cu mult avantajele politice ale unei economii mondiale mai deschise dar cu o creștere mai lentă”.
Oponenții regionalizării consideră că aceasta induce unele consecințe nefaste asupra liberalizării în plan global a comerțului internațional (R.C. Hine 1992). În primul rând este deturnat interesul autorităților de la negocierile globale, ele concentrându-și eforturile către înfăptuirea obiectivelor regionale. În al doilea rând, acordurile de integrare regională pot introduce clauze restrictive pentru relațiile cu terții și este dat exemplul S.U.A., care, în acordurile sale preferențiale cu Canada, a introdus reguli de origini severe, care restrângeau posibilitatea cooperării cu parteneri din alte țări în fabricarea produselor respective.
În opinia altor autori, raportul dintre cele două tendințe – liberalizarea comercială regională și cea globală – va fi determinat în mod decisiv de evoluția raportului de forțe de pe plan mondial. Un exemplu interesant îl ofera Runda Uruguay, care a fost finalizată în cele din urmă, după o adevărată batălie comercială, pe baza unui compromis între cele doua mari puteri comerciale ale lumii, S.U.A. și U.E. Acordul referitor la liberalizarea multilaterală a schimburilor cu produse agricole s-a încheiat prin acceptarea, în cea mai mare parte, a propunerilor americane de către reprezentanții comunitari. În exprimarea unui specialist francez, Frederic Teulon, „Runda Uruguay poate fi finalizată ca o tentativă a S.U.A. de a-și restaura leadership-ul pornind de la noile reguli comerciale”
I.4. BAZELE ECONOMICE ALE PROTECȚIONISMULUI
Argumentele pentru realizarea unei protecții tarifare sau prin contingentarea împotriva concurenței importurilor străine îmbracă diverse forme. Cele mai importante sunt:
Argumentele neeconomice, potrivit cărora este de dorit să se sacrifice bunăstarea materială pentru a se putea îndeplini alte obiective de interes național;
Argumentele bazate pe înțelegerea greșită a logicii economice, cum ar fi principiul avantajului comparativ;
Câteva analize care nu sunt în cazul unei economii cu o concurență perfectă și un grad maxim de ocupare a forței de muncă, dar care conțin un sâmbure de adevăr pentru o națiune îndeajuns de mare încât prețurile importurilor sau exporturilor sale să poată fi influențate, ori pentru una care suferă de pe urma șomajului.
Multe din aceste argumente au o vechime de un secol. Altele sunt opera unei școli cunoscute sub denumirea de „noua economie politică internațională”. Dacă, până de curând, regulile internaționale în materii de comerț internațional au fost impuse sau promovate de către S.U.A., ca putere hegemonică imediat după cel de-al II-lea război mondial sau dominantă din anii ’70, în viitor este posibil totuși ca Uniunea Europeană să dobândească o forță de influență mai mare în acest domeniu pe plan mondial.
I.4.1. OBIECTIVE NEECONOMICE
Dacă veți lua vreodată parte la o discuție și va trebui să apărați principiul liberului schimb, va veți consolida la început poziția recunoscând că bunăstarea materială nu este singurul scop în viață. Fără îndoială că o națiune nu va trebui să-și sacrifice libertatea și siguranța pentru câțiva dolari în plus câștigați din comerț.
Industria americană de semiconductoare constituie un bun exemplu , în acest sens. În anii ’80, cei de la Departamentul Apărării susțineau că, fără o industrie a semiconductoarelor independentă, armata va deveni exagerat de dependentă de japonezi și alți furnizori străini de chip-uri utilizate la fabricarea tehnicii militare de vârf. S-a ajuns astfel la un acord de protejare a industriei respective. Economiștii au fost sceptici în privința valabilitășii acestei abordări. Argumentul lor nu se referea la siguranța națională ci la eficacitatea mijloacelor de obținere a rezultatului dorit. Ei au fost de părere că protecționismul era mai scump decât o politică îndreptată direct spre industria respectivă, eventual acordarea unor subvenții sau elaborarea unui program de achiziționare a unui număr minim de chip-uri de calitate superioară.
Siguranța națională nu este singurul obiectiv neeconomic al politicii comerciale. Este posibil ca țările să dorească să-și păstreze tradițiile culturale sau să-și conserve condițiile de mediu. De curând, Franța a declarat că este necesară protejarea culturii naționale împotriva flmelor americane. Francezii se tem că industria lor cinematografică ar putea fi sufocată de avalanșa producțiilor hollywoodiene. Prin urmare, ei au menținut contingentări stricte la importul de filme și spectacole americane, în ciuda puternicelor presiuni făcute de S.U.A. chiar la ultima rundă de negocieri comerciale. Într-un alt caz, guvernul elvețian a decis să interzică tranzitarea țării de către camioane, în efortul de a păstra liniștea și aerul curat al văilor sale de munte.
I.4.2 ARGUMENTE POTENȚIAL VALABILE ÎN SPRIJINUL PROTECȚIONISMULUI
Argumentele favorabile protecționismului, de o reală valoare economică sunt următoarele:
Taxele vamale pot contribui la modificarea condițiilor schimbului în favoarea unei țări.
Protecționismul vamal temporar al unei „industrii embrionare” cu un real potențial de creștere poate fi eficient pe termen lung.
În anumite condiții, taxele vamale pot contribui la reducerea șomajului.
I.4.3. ARGUMENTUL CONDIȚIILOR SCHIMBULUI SAU AL TARIFULUI OPTIM
Unul din argumentele valabile referitoare la impunerea de taxe vamale susține că măsura în cauză determină modificarea condițiilor schimbului în favoarea unei țări și în defavoarea altor state (condițiile schimbului reprezintă, rapotul dintre prețurile de export și prețurile de import). Ideea este că, atunci când o țară pune taxe vamale pe propriile importuri, aceste taxe vor contribui la scăderea prețului mondial al importurilor sale și la creșterea prețurilor exporturilor proprii. Modificând condițiile schimbului în favoarea lor, S.U.A. vor putea exporta mai puțin grâu și mai puține avioane pentru a plăti importurile de petrol sau automobile. Taxele vamale care maximizează veniturile reale interne ale S.U.A. formează așa numitul tarif optim.
Argumentul bazat pe condițiile schimbului a fost formulat cu aproximativ 150 de ani în urmă de către partizanul John Stuart Mill, fiind readus în actulalitate recent de cei ce se ocupă de teoria comerțului. Este singurul argument valabil în condițiile unei unei economii cu ocupare completă și concurență perfectă. Îl putem înțelege luând în considerare cazul simplu al taxei vamale optime la petrol. Respectiva taxă va contribui la creșterea prețului petrolului în S.U.A. peste nivelul prețului extern. Însă din cauză că, în urma introducerii taxei, cererea internă scade și pentru ca aceasta din urmă reprezintă o parte semnificativă a cererii mondiale de petrol, prețul de pe piața mondială a petrolului va scădea. Astfel, o parte a taxei vamale este în realitate suportată de producător (se poate observa că o țară foarte mică nu se poate folosi de acest argument, deoarece nu pote influența prețurile mondiale).
Așdar, n-am găsit încă nici un argument sigur din punct de vedere teoretic referitor la utilizarea tarifelor vamale? Răspunsul ar fi da, în cazul în care am uita că avem de a face cu o politică de „exploatare a vecinului” și am ignora reacțiile altor țări. Este posibil însă ca aceste țări să reacționeze. În definitiv, dacă S.U.A. ar fixa taxa vamală optimă de 30% pe importurile sale, de ce n-ar pune și Uniunea Europeană, Japonia și Brazilia o taxă de 30-40% pe importurile lor? Se va ajunge astfel, ca, după ce fiecare țară și-a calculat și a introdus propriul tarif vamal optim, nivelul general al taxelor vamale să crească cu 30-50%.
Până la urmă o asemenea situație n-ar reprezenta cu siguranță nici o îmbunătățire a bunăstării materiale a lumii, în general, nici o îmbunătățire a bunăstării materiale a fiecărui individ în parte. Când toate țările impun tarife optime, este posibil ca bunăstarea materială a fiecăreia să scadă pe măsură ce obstacolele la adresa liberului schimb devin tot mai mari. Dacă se elimină barierele comerciale, este foarte posibil ca toate statele să aibă de câștigat.
I.4.4. TAXELE VAMALE ȘI ȘOMAJUL
Din punct de vedere istoric, unul din redutabilele argumente ale protecționismului l-a constituit dorința de creștere a ocupării în perioadele de recesiune sau stagnare. Protecționismul creează locuri de muncă prin faptul că determină creșterea prețului importurilor, și orientează cererea către producția internă. Ca urmare a creșterii cererii interne, firmele vor angaja mai mulți lucrători, iar șomajul va scădea (sporirea investițiilor sau a chetuielilor statului duce la creșterea cererii agregate, a producției și a ocupării; urmând un raționament similar, creșterea protecției sau a nivelului taxelor vamale duce la scăderea importurilor, sporirea exporturilor nete și, deci, la creșterea cererii agregate). Și aceasta este tot o politică a exploatării vecinului, deoarece creșterea cererii se face pe seama producției și a ocupării din alte țări.
Cu toate că protecționismul econmic poate contribui la sporirea ocupării, el nu constituie un program eficient de asigurare a unui nivel înalt de ocupare și eficiență și a unor prețuri stabile. Analiza macroeconomică demonstrează faptul că există căi mai bune de reducere a șomajului decât protecționismul impotriva importurilor. Printr-o aplicare corespunzătoare a politicii monetare și fiscale, o țară poate acționa în sensul creșterii producției și scăderii șomajului. Mai mult, aplicarea unor măsuri de polizică macroeconomică generală va permite muncitorilor concediați din sectoarele cu productivitate scăzută, care-și pierd avantajul comparativ, să treacă în sectoarele cu productivitate ridicată, care beneficiază de acest avantaj.
Aceste considerații au fost din plin confirmate in anii ’80. Din 1982 până în 1987, în S.U.A. s-au creat 15 milioane de noi locuri de muncă, în condițiile în care piețele au rămas deschise, taxele vamale au fost mici, iar deficitul comercial a crescut extrem de mult. Dimpotrivă, în țările europene nu s-au creat practic locuri de munca noi, în condițiile în care a existat o orientare către excedentele comerciale.
Putem analiza impactul produs de barierele comerciale asupra nivelului ocupării determinâand “costul unui loc de muncă creat în urma restrângerii importurilor”. Multe studii economice și-au propus să analizeze costul economic generat de aplicarea unor taxe vamale sau contingentări la import asupra unei industrii.să luăm, de exemplu, contingentările voluntare impuse în anii ’80 asupra importului de automobile japoneze. Potrivit studiilor guvernamentale, respectivele contingentări au contribuit la creșterea ocupării din industria constructoare de automobile cu aproximativ 30.000 de muncitori în anii 1983 și 1984. cum în acea perioadă s-au cumpărat 7 milioane de mașini anual, s-a estimat că pentru fiecare automobil achiziționat s-a plătit în medie cu 500 de dolari mai mult decât s-ar fi plătit dacă nu s-ar fi aplicat contingentări. Costul suportat de consumator a fost astfel de: 3,5 miliarde $/30.000, cu puțin peste 100.000$/un loc de muncă. Asemenea calcule demonstrează faptul că protecționismul este o cale total ineficientă de creștere a ocupării forței de muncă.
Protecționismul vamal prin contingente constituie o modaliate ineficientă de creare a unor locuri de muncă sau de reducere a șomajului. O cale mai eficientă de creștere a ocupării în sectoarele productive o reprezintă politica monetară și fiscală națională.
I.4.5 PROTECȚIONISMUL VAMAL PRECONIZAT DE FRIEDRICH LIST (1841) ȘI S.N. PATTEN (1890)
În țările mai puțin dezvoltate din America de Nord ca și din Europa Centrală și Răsăriteană s-a manifestat o puternică reacție națională împotriva teoriei economice liberale în general, inclusive împotriva teoriilor liberale despre comerțul internațional, dar mai ales impotriva politicii externe a liberului scimb. Apărută inițial în S.U.A., care și-au afirmat independența față de metropolă încă din 1776, prin lucrarea lui Alexander Hamilton (1757 – 1804), intitulată “Sistemul național de economie politică” (1841) cu subtitlul “Comerțul internațional, politica comercială și uniunea vamală germană”. Mai multe generații de adepți ai vechii Școli istorice germane (W. Roscher, B. Hildebrand, K. Knies) și ai noii Școli istorice germane (G. Schmoller, L. Brentano, K. Bucher, M. Weber, și W. Sombart) au preluat, într-o măsură mai mare sau mai mică, idei din opera lui F. List privind comerțul exterior și politica economică externă.
F. List a reproșat liberalismul classic excesul de individualism și cosmopolitism, faptul că s-a preocupat de descoperirea unor legi naturale universal valabile și că a neglijat rolul important al națiunii ca verigă de legătură între indivizi și umanitate, respectiv că a exagerat consecințele pozitive ale liberului schimb și a ignorat rolul pozitiv al statului în economie, adică funcția educativă a protecționismului în vederea dezvoltării forțelor productive ale națiunii, în primul rand a industriei.
“Istoria ne înfățișeză pretutindeni o puternică interacțiune între forțele și condițiile individuale și cele sociale – scrie F. List… Pretutindeni și în toate timpurile inteligența, moralitatea și ocupația cetățenilor au fost în raport direct cu prosperitatea națiunii, și avuțiile au crescut sau au scăzut odată cu aceste aptitudini. Hărnicia și spiritual de economie, spiritual de invenție și spiritual de întreprindere al indivizilor nu au realizat însă nicăieri lucruri mai importante dacă nu au fost ocrotite de libertatea civilă, de instituțiile publice și de legi, de administrație publică și de politică externă, dar mai ales de unitatea și de puterea națiunii”.
Ostil metodelor abstractizării și deducției, F. List se ocupă mai puțin de teoria comerțului internațional și mai mult de politica economică externă. În aceste condiții, el are afinități cu mercantiliștii, care au preconizat protecționismul, și este ostil liberului schimb care se baza pe idea unei ordini naturale în economie și pe teoria valorii-muncă.
“Sistemul protecționist constituind singurul mijloc care pune pe aceeași treaptă statele mai puțin civilizate cu națiunea dominantă – scrie List – ,care nu deține de la natură un monopol industrial veșnic, dar care numai a câștigat, în timp, un avans asupra celorlalte – sistemul protecționist apare considerat, din acest punct de vedere, ca cel mai important mijlooc de încurajare a asocierii finale a popoarelor, deci al adevăratei libertăți a comerțului”. “Pentru ca libertatea comerțului să poată acționa în mod firesc, trebuie, mai întâi, ca națiunile mai puțin înaintate să fie ridicate, prin măsuri artificiale, la aceeași treaptă de dezvoltare pe care, în mod artificial, s-a ridicat națiunea engleză”.
Mijlocul prin care se putea asigura prosperitatea unei națiuni și competitivitatea ei pe piața mondială consta în dezvoltarea industriei sale, ca principală cale de dezvoltare a forțelor ei productive, iar industrializarea presupune protecție împotriva concurenților străini mai puternici.
“Comerțul exterior al națiunii nu trebuie să fie privit ca și cel al unui negustor, exclusive după teoria valorilor – scrie List – adică ținându-se seama numai de câștigul momentan de bunuri materiale; națiunea trebuie să țină seamă de toți factorii care îi condiționează existența, prosperitatea și puterea ei actuală și viitoare”.
Din această perspectivă, F. List atribuie, atât economiei naționale (economiei politice cu aplicare la problemele economiiilor naționale) cât și politicii externe protecționiste, o funcție educativă, în sensul formării și educării națiunii respective în vederea dezvoltării și perfecționării forțelor productive proprii și, pe această bază, a comerțului interior și exterior subordonat acestor interese.
Desigur, nu toate ideile exprimate de F. List sunt la fel de pertinente, iar unele dintre ele nu mai pot fi acceptate și nu erau acceptabile nici pe timpul său pentru alte popoare. De pildă, el contestă statelor mici dreptul și posibilitatea de a-și făuri o economie independentă, după cum atribuie, în mod nejustificat, statelor mai mari dreptul de a avea colonii, deci d a subordona alte popoare.
Sub acest aspect, apare mai consecventă și mai bine motivată poziția eterodoxă a proteționiștilor nordamericani, A. Hamilton (1757 – 1864), H. Ch. Carey (1793 – 1879) și Simon N. Patten (1852 – 1922).
Poate să pară paradoxal, dar este foarte adevărat, că cea mai puternică țară occidentală din zilele noastre, S.U.A., ai cărei economiști susțin liberal schimb, a ajuns la această situație practicând, mai bine de un secol (1790 – 1913), un protecționism foarte dur și consecvent cu scopul de a se elibera de tutela economică a Marii Britanii.
Susținerea acestei politici economice se găsește în lucrările lui Al. Hamilton, preocupat de făurirea unui sistem economic american independent de influența oricărei forțe transatlantice, care trebuia să se sprijine pe dezvoltarea complementară a industriei și agriculturii, precum și un tarif vamal care să le protejeze față de exterior.
În acest context, F. List, care vizitează America, publică aici în anul 1827, studiul său intitulat “Schițe ale unei noi economii politice”, anunțând viitoarea sa lucrare din 1841.
La mijlocul secolului al XIX-lea, H.Ch.Carey apără, în egală măsură, liberalismul și armonia de interese în interiorul S.U.A., precum și protecționismul vamal în relațiile lor comerciale cu alte țări, expunându-și ideile în lucrări cum au fost: Principii de economie politica (1837), Armonnia intereselor agricole și manufacturiere (1850) și Principiile științei sociale (1858 – 1860).
Cel mai de seamă reprezentant al protecționismului American din secolul al XIX-lea a fost însă Simon N. Patten, professor la Universitatea Pennsylvania, care și-a expus ideile în lucrarea “Bazele economice ale protecționismului” (1890), având ca obiectiv promovarea dinamismului industrial în S.U.A.
Pe fondul controverselor aprinse care au avut loc timp de aproape un secol între liberschimbiști și protecționiști, spre sfârșitul secolului al XIX+lea se conturează deplina formare a pieței mondiale și iau amploare noi forme de organizare în economie – mari corporații, monopoluri sau trusturi – de a căror activitate se leagă noi forme și metode în relațiile economice internaționale, la baza cărora stă împletirea exportului de mărfuri cu exportul de capital, precum și împarțirea economică și teritorială a lumii între marile corporații și marile puteri.
Una dintre primele lucrări care au pus în evidență această problematică nouă a legăturii dintre dezvoltarea internă și expansiunea externă a marilor puteri a fost lucrarea intitulată “Imperialism” (1902), publicată de englezul eterodox și radical John A.Hopson (1858 – 1940).
Considerată ca o erezie față de gândirea convențională, de sorginte neoclasică, dominantă în mediul academic din țările occidentale puternic industrializate, lucrarea lui J.A.Hopson abordează o serie de probleme economice acute, ignorate de aceasta, și atrage atenția asupra unor mutații social – economice dramatice de la începutul secolului al XX-lea, care se accentuau și se agravau pe măsura trecerii de la un deceniu la altul ale acestui secol. Ignorarea sau bagatelizarea ei de către lumea acdemică occidentală, din comoditate sau din interes, s-a dovedit extreme de păgubitoare atât pentru destinul umanitătii în acest “secol al extremelor” (E.Hobsbawn), cât și pentru cel al științei economice.
Încercând să conștientizeze această eroare, R.Heilbroner scria, cu deplin temei intr-o lucrare de tinerețe (1952), că în timp ce gânditorii de orientare tradițională – “ortodoxă”, respective neoclasică – “se osteneau să rafineze delicatul lor mecanism al echilibrului, câțiva gânditori neortodocși subliniau idea că nu echilibrul, ci schimbarea – schimbarea violentă – caracterizează lumea reală și trebuia să constituie obiectul de căpetenie al cercetării economice. În viziunea lor (a gânditorilor neortodocși), războiul, revoluția, criza și tensiunea socială erau probleme de bază ale studiului economic – nu echilibrul și procesele cuminți de adaptare a unei societăți stabile, din manualele de școală. Atunci însă când acești eretici și amator au semnalat aceasta oficialității academice victoriene, vociferările lor au fost întâmpinate cu ostilitate la avertismentele lor s-a ridicat din umeri, recomandările lor au fost tratate cu dispreț.
Această automulțumire a lumii oficiale – continuă autorul – nu a fost doar un simptom trist al acelei epoci; ea a fost o adâncă tragedie intelectuală, căci, dacă academicienii ar fi acordat atenție subteranei, dacă Marshall ar fi avut viziunea neliniștitoare a unui Hobson s-au dacă Edgeworth ar fi avut simțul lui Henry George pentru relele sociale, poate că marea catastrofă a secolului al XX-lea n-ar fi erupt peste o lume total nepregătită pentru schimbări sociale radicale. Această tragedie ne învață retrospective, că ideile, fie cât de eretice, nu pot fi ignorate fără riscuri grave – mai cu seamă de către toți aceia ale căror interese sunt conservatoare, în sensul cel mai bun al acestui cuvânt de care s-a abuzat”.
CAP. II PROTECȚIONISMUL DEFENSIV
În analizele clasice și neoclasice, costurile sociale ale politicilor de specializare nu sunt luate în seamă, ori populația nu este foarte mobilă în interiorul unei țări iar abandonul anumitor producții ridică problema șomajului. Voința de a limita costurile sociale servește adesea de justificare a protecționismului.
Binecuvântarea lui Keynes. Celebrul economist englez John Maznard Keyns, în lucrarea „Traite de la monnai” (Tratat despre monedă) (1930) și în audierea sa de către MacMillan Committe, a considerat că drepturile vamale, deși nefaste pe termen lung, pot pe termen scurt să atenueze efectele Marii Depresiuni dintre cele două războaie, într-un context în care debușeele întreprinderilor englezești se reduceau intens.
Actualitaea lui List. Protecționismul țărilor dezvoltate din anii ’80 și ’90 este legat de protecția industriilor pe cale de îmbătrânire. Aceste țări au cerut după primul șoc petrolier (1973) un răgaz de adaptare pentru sectoarele ca siderurgia, textilele sau construția navală, ca să poată face față concurenței țărilor noi. Ca și în timpul lui List, se insistă pe caracterul temporar al protecționismului, obiectivul rămânând liberal schimb.
Independența sau interdependența. Posesorul premiului Nobel pentru economie Maurice Allais estimează că liberal schimb nu este posibil decât între țări cu un nivel de dezvoltare comparabil. El apără ideea că liberal schimb nu este viabil decât între națiuni asociate economic și politic: “Liberalizarea schimburilor nu are valoare decât în interiorul asociațiilor regionale, dotate cu piețe comune care își au locul în cadre politice comune. Este în interesul fiecărei asociații regionale să se protejeze pe de o parte pentru a menține activitățile industriale a căror dispariție, cauzate de circumstanțe temporare, s-ar revela în viitor cu desăvârșire nocivă și, pe de altă parte, pentru a menține un nivel al producției agricole care să poată în orice împrejurare să-I asigure independența alimentară”. Pentru a justifica protecționismul, Allais folosește argumentul independenței economice și al securității militare.
Salariile mici ale țărilor în curs de dezvoltare. World Economic Forum din Geneva (1994) a avansat următoarele cifre: lumea industrializată dispune de o mână de lucru de 350 de milioane de personae, a căror cost salarial pe oră este de aproximativ 18 dolari. Aceeași lume industrializată are acces la o piață mondială de mână de lucru (care cuprinde mai ales China, India, fosta URSS..) de 1,2 miliarde de personae care sunt gata să lucreze pentru mai puțin de 2 dolari pe oră. Se înțelege, în aceste condiții, că liberal schimb este destabilizat și că riscă să aducă un prejudiciu persoanelor mai puțin calificate care lucrează în țările dezvoltate. Reapare deci teama de pauperizare a proletariatului.
Țările dezvoltate trebuie să facă față unei sfidări: să transforme posturile cele mai puțin calificate (care sunt cele mai amenințate) în posturi puțin susceptibile de a suferi din cauza concurenței internaționale. În ceea ce privește țările lumii a treia, numai piețele deschise le vor permite în viitor să-și mărească standardele sociale și salariale1.
II.1. BARIERELE COMERCIALE
De secole, statele au apelat la tarife vamale și la contingentări pentru a-și spori veniturile și a influența dezvoltarea anumitor sectoare. Începând cu secolul al XVIII-lea, când parlamentul britanic a încercat să aplice tarife vamale la importul de ceai, zahăr și alte produse provenite din coloniile sale americane, politica vamală s-a dovedit a fi un teren propice pentru revoluții și dispute politice.
Taxele vamale medii 1999 (%)
Fig. 1 Mărimea medie a taxelor vamale practicate de SUA și Japonia
Pentru a înțelege efectele economice ale tarifelor vamale și ale contingentărilor, vom apela la analiza cererii și ofertei. Pentru început trebuie reținut faptul că tariful vamal este o taxă percepută pentru importuri. În figura 1 sunt prezentate tarifele vamale cele mai reprezentative practicate de S.U.A. și Japonia în anii ’90 . Ca să dăm un exemplu, S.U.A. aplică actualmente (2005) o taxă vamală de 2,5 la importul de automobile. Dacă o mașină străină costă 10.000 $, prețul de vânzare al acesteia în S.U.A. va fi de 10.250 $. Contingentarea este o limită impusă asupra cantității de mărfuri importate. S.U.A. aplică contingentări la multe produse cum ar fi arahide, textile și carne de vită.
II.1.2. TARIFE VAMALE PROHIBITIVE
Fig. 2 Producția, importurile și consumul în America, în condițiile liberului schimb
Cazul cel mai ușor de analizat este acela al tarifelor vamale prohibitive, respectiv al celor care sunt atât de mari încât descurajează complet orice import. Revenind la figura 2, ne punem întrebarea ce s-ar întâmpla dacă taxa vamală pentru importul de îmbrăcăminte ar fi mai mare de 4 $/unitate (adică mai mare decât diferența dintre prețul din America în situația absenței schimbului, care este de 8 $, și prețul mondial de 4 $)? În acest caz am avea de a face cu un tariff prohibitive, care anulează orice comerț cu îmbrăcăminte. Un importator care ar cumpăra îmbrăcăminte la prețul mondial de 4 $ ar putea-o vinde în America în cel mai bun caz la prețul corespunzător lipsei schimburilor, de 8 $. Însă taxa vamală pe care importatorul ar trebui s-o plătească ar fi superioară diferenței dintre prețul mondial. Astfel, tarifele prohibitive anulează orice schimb comercial.
II.1.3. TARIFE VAMALE NEPROHIBITIVE
Fig. 3 Efectele aplicării unei taxe vamale
Tarife mai moderate (mai mici de 4$/unitatea de îmbrăcăminte) ar afecta, însă nu ar elimina complet schimburile comerciale. În figura 3 se prezintă echilibrul creat pe piața îmbrăcămintei în condițiile aplicării unei taxe vamale de 2 $. Presupunând din nou că nu există costuri de transport, înseamnă că, dacă se aplică tariful vamal respectiv, îmbrăcămintea străină se va vinde în America la un preț de 6 $/unitate (egal cu prețul mondial de 4$ plus taxa de 2$).
Echilibrul rezultat din aplicarea acestui tarif vamal constă în următoarele: consumul intern (sau cantitatea cerută) scade de la 300 unități, cât era în cazul liberului schimb, la 250 unități; după aplicarea tarifului, volumul producției interne crește cu 50 unități, iar volumul importurilor scade cu 100 unități. Acest exemplu rezumă impactul economic al tarifelor vamale.
Aplicarea unei taxe vamale tinde să crească prețurile, să diminueze cantitățile consumate și importate și să impulsioneze producția internă.
II.1.4. CONTINGENTĂRI
Contingentările au același efect calitativ ca și tarifele vamale. O contingentare prohibitivă (care descurajeză orice import) va produce aceleași rezultate ca o taxă prohibitivă. Prețul și cantitaea ar reveni la nivelul corespunzător echilibrului în lipsa schimburilor, reprezentat de punctul N din figura 3. O contingentare mai moderată ar putea limita importurile la 100 unități; contingentarea respectivă să corespundă segmentului HJ din figura 3 și ar aduce la același preț și la aceeași producție de echilibru ca aplicarea taxei vamale de 2 $.
Deși, în principiu, nu există vreo deosebire între tarife și contingentări, există totuși diferențe mai greu de sesizat. O taxă vamală aduce statului venituri, făcând posibilă în același timp reducerea altor taxe și, deci, diminuarea intr-o oarecare măsură a răului făcut consumatorilor din țara importatoare. În schimb, o contingentare face ca profitul rezultat din diferența de preț să meargă în buzunarele acelor importatori care au fost atât de norocoși să obțină o autorizație sau o licență de import. Ei își permit să ofere cadouri, mese festive sau chiar să-i mituiască pe funcționarii care le acordă aceste licențe.
Din cauza acestor deosebiri, economiștii consideră în general taxele vamale ca fiind un rău mai mic. Dacă însă un guvern este hotărât să aplice contingentări, ar fi bine să scoată la licitație puținele licențe de import. Astfel, se va asigura încasarea de către stat, și nu de către importatori sau exportatori, a venitului rezultat din exercitarea dreptului rarisim de a importa. În plus, birocrația nu va mai fi tentată să acorde drepturile de import pe bază de mită, prietenie sau nepotism.
II.2. COSTURILE ECONOMICE ALE IMPUNERII DE TAXE VAMALE
Ce se întâmplă atunci când America aplică o taxă vamală asupra importurilor de îmbrăcăminte, ca cea de 2 $ din figura 3? Se produc trei efecte:
operând sub umbrela de preț creată prin aplicarea taxei vamale, producătorii interni pot să-și extindă producția;
consumatorii se confruntă cu prețuri mai mari și deci, își reduc consumul ;
statul obține venituri din aplicarea respectivei taxe.
Tarifele vamale sunt o sursă de ineficiență economică. Mai precis, atunci când se aplică taxe vamale, pierderea economică suferită de consumatori depășește venitul realizat de stat plus profiturile suplimentare obținute de producători.
II.2.1. ANALIZA GRAFICĂ
Fig. 4 Costul economic al introducerii unei taxe vamale
În figura de mai sus este prezentat costul economic al unei taxe vamale. Curbele cererii și ofertei sunt identice cu cele din figura 3, dar sunt puse în evidență trei zone.
Suprafața Y reprezintă venitul încasat de stat din perceperea taxelor. Acesta este egal cu mărimea taxei inmulțită cu volumul importurilor, adică 200$.
Taxa contribuie la creșterea prețului pe piața internă de la 4$ la 6$, producătorii sporindu-și și ei producția la 150 unități. Astfel, profiturile totale se ridică la 250$ (suprafața LEHM), respectiv 200$ pentru unitățile vechi și alți 50$ pentru cele 50 unități noi.
În fine, trebuie notat că populația plătește un preț mai mare. Pierderea totală a excedentului de consum este redată de suprafața LMJF, fiind egală cu 550$.
Impactul social de ansamblu este, așadar, echivalent cu un câștig de 250$ pentru producători, un câștig de 200$ pentru stat și o pierdere de 550$ pentru consumatori. Costul social net este, deci, de 100$. El corespunde suprafețelor X și Y din figura 4.
Suprafața X reprezintă pierderea netă provocată de faptul că producția internă este mai costisitoare decât cea străină. Când prețul intern crește, firmele sunt practic determinate să mărească gradul de exploatare a capacităților interne , care sunt relativ costisitoare, producția lor sporind până la nivelul corespunzător costului marginal de 6$/unitate ( în loc de 4$/unitate cât este în condițiile liberului schimb). Firmele își redeschid vechile capacități ineficiente sau își organizează munca în schimburi suplimentare. Din punct de vedere economic, exploatarea acestor capacități cu costuri mari este ineficientă, pentru că îmbrăcămintea produsă de acestea la un cost marginal mediu de 5$ ar putea fi achiziționată din străinătate la un cost de 4$. Noul cost social al acestei producții relativ costisitoare este reprezentat de suprafața X fiind egal cu 50$.
În plus, țara suferă o pierdere netă (suprafața Z) provocată de creșterea prețului. Este vorba de pierderea excedentului de consum care nu poate fi compensată de profiturile firmelor sau de venitul statului. Se observă că aceasta este tot de 50$.
Așadar, pierderea socială totală provocată de aplicarea taxei vamale este de 100$, oricum am calcula-o.
Figura 4 evidențează un aspect foarte important pentru înțelegerea politicii și a istoriei tarifelor vamale. Când se aplică o taxă vamală, se produce un efect parțial asupra eficienței economice, impactul cel mai puternic fiind adeseori echivalent cu o redistribuire a avuției. În exemplul din figura 4, suprafețele X și Z reprezintă pierderile de eficiență provocate de ineficiența creștere a producției interne, respectiv de ineficienta scădere a consumului. Pe baza ipotezelor considerate mai înainte, pierderile de eficiență sunt egale cu suprafață celor două triunghiuri și însumează 100$. Efectul de redistribuire este însă mult mai mare fiind echivalent cu cei 200$ încasări din taxele vamale, realizate pe seama consumatorilor mărfii respective, plus 250$ profituri suplimentare. Consumatorii vor fi nemulțumiți de creșterea costului produsului, pe când producătorii interni și muncitorii firmelor respective nu vor avea decât de câștigat. Putem înțelege astfel de ce disputele referitoare la restricționarea importurilor se axează în general mai mult pe câștigurile și pierderile de redistribuire decât pe problemele eficienței economice.
Impunerea unei taxe vamale are trei efecte: stimulează producția internă ineficientă, îi determină pe consumatori să reducă achiziția bunurilor taxate sub nivelurile de eficiență și contribuie la sporirea veniturilor statului. Numai primele două impun, în mod inevitabil, costuri de eficiență economică.
II.2.2. CAZUL A DOUĂ ȚĂRI MARI
În figura 5 sunt prezentate curbele cererii și ofertei Italiei și Franței, ai căror producători și consumatori, luați în totalitate, pot exercita un efect asupra prețului mondial. Atât timp cât ambele țări sunt în stare de autarhie, prețurile de echilibru pentru stofă se determină pentru fiecare țară prin punctul de intersecție al curbei cererii cu cea a ofertei.
În exemplul nostru prețul din Italia pentru stofă este superior celui corespunzător din Franța. În condiții de liber schimb, dacă facem abstracție de costurile de transport, în cele două țări se va practica același preț. Întrucât acesta reprezintă un preț de echilibru, cantitățile comercializate de cele două țări trebuie să coincidă. Această condiție este îndeplinită în figura 5.
La prețul mondial în vigoare de POI ( = P’OF ), Italia importă CF unități și Franța exportă GK unități de stofă.
Pentru protecția producției interne de stofă, Italia aplică importului de stofă provenită din Franța o taxă vamală2 echivalentă cu RS, de unde rezultă că prețul italian al stofei crește la ROI și cel francez scade la S’OF.
Dacă aceste prețuri descriu un echilibru, cantitățile exportate trebuie să corespundă celor importate; așadar segmentul AB trebuie să fie egal cu segmentul LM. Prin introducerea unei taxe vamale se modifică prețul stofei în ambele țări. Taxa vamală nominală este aici RS/SOI.
Efectele asupra consumului, producției și de repartiție sunt definite ca mai înainte.
Figura 5 : Efectele unei taxe vamale de import (două țări mari)
În privința efectului asupra venitului, rezultatul aplicării taxei vamale provine din două surse, simbolizate prin ariile ABDE și HJML. Ele rezultă, pe de – o parte din produsul cantității importate AB cu creșterea prețului RP pentru consumatorii italieni, pe de altă parte din produsul cantității exportate LM cu scăderea prețului P’S' pentru producătorii francezi. Cu alte cuvinte: o țară poate, prin aplicarea unei taxe vamale, să perceapă impozit de la partenerul comercial.
II.2.3. EFECTUL TAXEI VAMALE ASUPRA
RAPORTULUI DE SCHIMB
În literatura de specialitate se dedică în mod tradițional spații largi influenței taxelor vamale asupra raportului de schimb (terms of trade). În continuare va fi abordată această problematică. Se va trece de la modelul cu o marfă, la cel cu două mărfuri. Figura 5 evidențiază faptul că o taxă vamală nu ridică prețul intern cu o sumă egală cu taxa vamală, ci are un efect și asupra prețului extern, diminuându-l. Dacă prin aceasta țara importatoare are o situație mai bună, rămâne o întrebare deschisă, atâta timp cât efectul aplicării taxei vamale asupra prețului mărfii de export nu este luat în calcul. Analiza are relevanță în domeniul politicii economice numai dacă se poate arăta că prin politica vamală se reușește să se influențeze în mod stabil raportul de schimb.
Pentru precizarea efectului asupra raportului de schimb avem la dispoziție ca instrument de analiză curba ofertei de export (curba schimbului introdusă de Meade). În figura 6 sunt desenate curbele schimbului pentru Franța ( CSF ) și pentru Italia (CSI).
Punctul lor de intersecție precizează raportul de schimb RS. Dacă în aceste condiții Italia aplică o taxă vamală de import ce trebuie plătită în grâu, curba schimbului pentru Italia se deplasează orizontal la dreapta cu un interval egal cu taxa vamală aferentă. Noua curbă, ce include taxa vamală, este CSIv. Segmentul Q*Q** indică cantitatea de grâu care trebuie plătită pentru importul de OR unități de stofă. Așa numita taxă vamală nominală3 este dată de raportul Q*Q**/Q**R.
Figura 6: Efectul asupra raportului de schimb (taxa vamală în unități valorice grâu)
Intersecția curbei schimbului pentru Italia modificată cu taxa vamală (CSIv) cu cea a Franței, ne modificată, determină un nou raport de schimb internațional (RSv).
Întrucât acum Italia poate obține aceeași cantitate de stofă în schimbul unei cantități mai mici de grâu, raportul de schimb internațional s-a îmbunătățit pentru economia națională a Italiei in ansamblu.
Din perspectiva consumatorilor italieni, dimpotrivă, situația s-a deteriorat, căci ei trebuie să plătească pe lângă prețul mondial și taxa vamală. Corespunzător raportului de schimb intern RSIv este pretinsă o cantitate de grâu mai mare decât înainte, pentru a cumpăra aceeași cantitate de stofă. În comparație cu situația liberului schimb, raportul de schimb pe piața mondială pentru Italia s-a îmbunătățit, raportul de schimb intern s-a deteriorat totuși.
Taxa vamală poate fi percepută nemijlocit sub forma mărfii de import stofă. În acest caz curba schimbului pentru subiecții economici italieni CSI se va modifica prin intervenția statului, astfel încât partenerii comerciali francezi vor trebui să ofere mai multă stofă pe aceeași cantitate de grâu din Italia. Numai astfel rămân suficient de interesați solicitanții italieni de livrările din Franța, căci plătind o taxă pe stofa importată, s-ar putea re orienta spre marfa autohtonă.
În figura 7 curba schimbului pentru Italia se deplasează nu orizontal, ci vertical, stofa fiind măsurată de-a lungul axei verticale.
Curba schimbului modificată cu taxa vamală este deplasată în sus, cu respectiva încărcare vamală (de exemplu, 100%). Această curbă a schimbului este trasată ca CSIv și provoacă o modificare a raportului de schimb RS la RSv. Încasările statului ( în stofă ) rezultate din vamă se exprimă prin segmentul Q**Q*.
Figura 7: Efectul asupra raportului de schimb (taxa vamală în unități valorice stofă)
Cu ajutorul acestei politici vamale Italia reușește să modifice raportul de schimb în favoarea sa. Compararea lui RS cu RSv în figurile 6 și 7 evidențiază faptul că o cantitate dată de grâu exportat aduce o cantitate mai mare de stofă importată decât pe baza lui RS. Politica vamală se poate dovedi contra productivă, dacă raportul de schimb se modifică împotriva Italiei. Echilibrul schimburilor ar fi, într-o asemenea situație, instabil.
Hotărâtoare pentru analiză este utilizarea veniturilor vamale de către stat. Dacă acesta consumă încasările din taxe vamale în forma în care ele au fost prestate, nu apar probleme. Figurile 6 și 7 sunt desenate pornind de la această premisă. Dacă statul dorește totuși să consume cealaltă marfă, ar trebui să o schimbe pe piața mondială.
Apare cererea statului pe lângă cea privată pentru această marfă, astfel că apar noi curbe ale schimbului. Noile curbe ale schimbului conduc din nou, la alt raport de schimb, atât pe piața mondială, cât și pe piața națională, ceea ce atrage după sine o adaptare a cererii private la raporturile de preț modificate.
Analiza se complică și dacă statul folosește încasările din taxele vamale pentru redistribuirea venitului, și primitorii transferurilor au o preferință specială pentru o marfă sau alta. Și în acest caz se modifică structura cererii private și în mod corespunzător curbele schimbului, toate echilibrele amintite trebuind să fie din nou adaptate.
Din cele menționate mai sus a rezultat că taxele vamale pot influența hotărâtor bunăstarea unei țări, ca și a subiecților economici din interiorul țării.
II.2.4. TAXE VAMALE PENTRU GRUPURILE CU INTERESE SPECIALE
Cea mai importantă sursă de presiuni în vederea adoptării de taxe vamale protecționiste o reprezintă puternicele grupuri cu interese speciale. Atât oamenii de afaceri, cât și muncitorii știu foarte bine că aplicarea unei taxe vamale pe produsele lor le va fi de folos, indiferent de efectele acestei măsuri asupra unor obiective demne de luat în seamă, cum ar fi bunăstarea materială generală. Adam Smith a înțeles foarte bine acest lucru când a scris: „A vrea să liberalizezi comerțul este o utopie. Nu numai prejudiciile pe care le cauzează publicul, dar ceea ce este și mai nerealizabil, interesul personal al multor indivizi se opune în mod irezistibil acestui lucru”.
Dacă liberul schimb este atât de benefic pentru o națiune în ansamblul ei, de ce adepții protecționismului continuă să exercite o influență disproporționată în Congresul SUA? Cei puțini avantajați câștigă foarte mult de pe urma protecționismului și, pentru a-i influența pe politicieni, cheltuiesc mari sume de bani. Dimpotrivă, consumatorii sunt numai într-o mică măsură afectați de aplicarea unei taxe vamale pentru un anumit produs, așa încât pierderile pentru fiecare consumator în parte sunt mici, cetățeanul având puține motive să-și cheltuiască resursele exprimându-și opinia de fiecare dată când se aplică o taxă vamală. În urmă cu un secol, pentru a obține voturile necesare adoptării legislației vamale, se apela direct la mituire. Astăzi, puternicele comitete de acțiune politică, finanțate de muncitori sau de oameni de afaceri, apelează la avocați, chemând la susținerea aplicării de taxe vamale pentru produsele textile, cherestea, automobile, oțel, zahăr și alte mărfuri4.
Dacă voturile politicienilor s-ar da în funcție de beneficiul economic total, națiunile ar fi eliminat majoritatea taxelor vamale. Cu banii dați pentru susținerea unor interese economice nu se obține însă întotdeauna o reprezentare proporțională. Este mult mai greu să organizezi masele de consumatori și producători, care să se agite pentru avantajele liberului schimb, decât să organizezi câteva sindicate ale producătorilor sau muncitorilor care să militeze împotriva „mâinii de lucru mexicane ieftine” ori a „concurenței mexicane neloiale”. În orice țară, interesele speciale ale firmelor și muncitorilor protejați sunt inamicii neobosiți ai liberului schimb.
Cazul cel mai dramatic îl reprezintă contingentarea impusă de SUA la importul de zahăr, care aduce beneficii câtorva producători, dar care îi costă pe consumatorii americani peste 1 miliard $ anual. Consumatorul obișnuit nu știe probabil că această contingentare costă 1,5 cenți de persoană pe zi, așa încât sunt puține motive de a cere liberalizarea comerțului cu zahăr.
II.2.5. ARGUMENTE ALE PROTECȚIEI VAMALE
Există o serie de motive non – economice pentru ca o țară să-și limiteze schimburile, dorind mai multă autarhie. De exemplu, dorința pentru un propriu stil de viață, ne afectat de influențe străine, poate fi atât de mare, încât o țară este dispusă să plătească un anumit preț economic. Adesea se urmărește un scop militar-strategic, o auto satisfacere cât mai ridicată, în industria grea sau în producția agricolă.
Indiferent de motive, hotărâtoare este relația dintre utilitatea unei protecții sporite și costurile suplimentare.
Se cuvin a fi luate în seamă și măsurile alternative pentru protecția producției interne de concurența străină, cum ar fi avantaje la impozite sau subvenții directe pentru producția națională, sau stocarea de produse din import pentru situații de criză.
Din punct de vedere economic politica protecționistă se fundamentează prin divergența dintre costurile și avantajele sociale, respectiv private. Avantajele sociale le depășesc pe cele private când consecințele favorabile ale unui proces de producție revin în totalitate societății, fără a putea fi valorificate pe piață, întrucât fie nu există piață relevantă, fie aceasta ar putea fi creată numai cu costuri exagerat de ridicate. Acest argument n-ar fi totuși foarte convingător, dacă decidenții privați ar avea un imbold să internalizeze avantajele sociale.
O importanță mai mare revine argumentului privind divergența costurilor private și a celor sociale, căci în acest caz nu există interes pentru internalizare, ci dimpotrivă. Încărcarea importului de petrol cu taxe vamale speciale se fundamentează și prin faptul că arderea produselor petroliere poluează atmosfera; prin aplicarea taxei vamale ar dispărea discrepanța dintre costurile sociale și cele private ale acestui purtător de energie. Pentru ca producătorii externi să nu poată transfera costurile sociale pentru daune împotriva sănătății plătitorilor de impozit din țara importatoare, articolul XX din GATT permite țării importatoare să limiteze sau să interzică importurile “pentru protejarea vieții oamenilor, animalelor și plantelor”. În acest caz există o alternativă, anume răspunderea pentru produse: începând din anul 1992, orice întreprindere din Uniunea Europeană își poate aduce în circulație produsele în cadrul Uniunii o dată ce are autorizația pentru aceasta în țara de proveniență (“Principiul Casis-de-Dijon”5). În schimb, răspunde pentru daunele ce ar rezulta din utilizarea acestuia, cumpărătorul fiind scutit într-o mare măsură de sarcina dovedirii cauzalității.
Adesea este cerută o protecție vamală specială pentru așa numitele “ramuri tinere” (infant industries). Sunt avute în vedere acele ramuri industriale (mai precis: întreprinderi), recent înființate și al căror volum de producție este încă prea redus, pentru a putea beneficia de avantajele producției de scară mare. O taxă vamală protecționistă le-ar putea facilita startul, astfel încât să ajungă la un nivel de producție la care să fie competitive pe piața mondială. O dată atins acest nivel, respectiva taxă vamală ar trebui înlăturată. Întreprinderile ar fi atunci obligate să se supună concurenței internaționale și să-și dovedească propria performanță. Acest argument provine de la economistul german Friedrich List (1841), care dorea să justifice aplicarea la vremea sa de taxe vamale protecționiste (“educative”) contra importurilor de mărfuri industriale englezești.
Principala slăbiciune a acestui argument ( care se aduce azi de exemplu, pentru protejarea industriei europene a microprocesoarelor față de concurența din Japonia sau Coreea de Sud ) constă în faptul că el presupune existența unor informații pentru decidenți, pe care de fapt aceștia nu le posedă. Se presupune că autoritățile statale pot prevedea care întreprinderi tinere din propria țară vor avea un avantaj stabil decurgând din amplasarea geografică, devenind astfel competitive. Dar, dacă pentru o asemenea întreprindere ar exista perspective atât de favorabile (condiția fiind doar depășirea unui anumit volum al producției), la actualul stadiu de dezvoltare a piețelor de capital ar fi foarte probabil să se găsească investitori privați, care să aducă necesarele mijloace de finanțare.
Experiența arată de asemenea că, o protecție o dată acordată, doar cu greu ar mai putea fi retrasă. Întreprinderile favorizate sunt puternic interesate să formeze un cartel pentru a se putea opune mai eficient autorităților. Pe lângă aceasta, între timp ele creează locuri de muncă (de altfel ne competitiv ), pentru a căror păstrare militează intens salariații și sindicatele. Un guvern care ar dori să-și asigure realegerea, n-ar desconsidera aceste voci, anulând protecția tarifară.
În sfârșit, există și în acest caz alternative la protecția vamală. Garanțiile guvernamentale, avantajele la impozitare, sau subvențiile directe pot stimula ramurile vizate a fi favorizate ca și o taxă vamală protecționistă, care implică costuri mai ridicate pentru societate. De altfel, volumul subvențiilor directe sau indirecte evidențiază societății, mai clar decât o taxă vamală, care este prețul ce trebuie plătit pentru stimularea anumitor industrii și impune mai grabnic o decizie, în legătură cu oportunitatea protecției acestor ramuri.
II.2.6. CONCURENȚA DIN PARTEA MÂINII DE LUCRU STRĂINE
Cel mai puternic argument în favoarea protecționismului este cel potrivit căruia liberul schimb îi expune pe muncitorii americani la concurența pe care le-o face mâna de lucru mai ieftină din străinătate. Astfel, singura cale de menținere a salariilor americanilor la un nivel ridicat constă în protejarea forței de muncă locale prin interzicerea importurilor sau perceperea unor taxe vamale mari pentru bunurile produse în țările cu venituri mici. O variantă extremă a acestui argument susține că, în condițiile liberului schimb, salariile americanilor ar converge către salariile mult mai mici ale străinilor. Această idee a fost susținută cu țărie de candidatul la președiție Ross Perot, în timpul dezbaterilor cu privire la Acordul Nord – American de Liber Schimb (NAFTA).
Acest argument, în aparență interesant, suferă de un mare neajuns: ignoră principiul avantajului comparativ. Motivul pentru care muncitorii americani au salarii mai mari este acela că productivitatea medie a muncii lor este superioară. Dacă salariul de echilibru atinge un nivel de trei ori mai productivi în realizarea bunurilor comercializabile. Schimburile comerciale se desfășoară în funcție de avantajul comparativ, nu de nivelul salariilor sau de avantajul absolut.
Deși am arătat că națiunea câștigă importând bunurile produse de „mâna de lucru ieftin” pentru care o altă țară deține un dezavantaj comparativ, nu trebuie să uităm de efectele negative pe care această strategie le poate produce temporar asupra muncitorilor și firmelor direct afectate. Dacă fabricile dintr-o anumită localitate se închid pe neașteptate, ca urmare a faptului că producția este transferată în străinătate, este posibil ca piața locală a muncii să fie asaltată de persoane aflate în căutarea unui loc de muncă. Lucrătorii în vârstă, cu meserii care nu mai sunt actuale, pot avea probleme în găsirea unei slujbe atractive, confruntându-se astfel cu o reducere a veniturilor reale. Greutățile muncitorilor concediați sunt mai mari când întreaga economie trece printr-o perioadă de criză sau când piața locală a muncii se confruntă cu o rată înaltă a șomajului. Pe termen lung piața muncii îi va redistribui pe muncitorii din sectoarele aflate în declin în sectoarele aflate în plin avânt, însă tranziția ar putea fi dureroasă pentru mulți oameni.
Rezumând, răspunsul de ordin economic dat argumentului bazat pe ieftinătatea mâinii de lucru străine se regăsește în analiza avantajului comparativ. Astfel, o țară va trage foloase din comerț chiar dacă foloasele vor fi cu mult mai mari decât cele din țările partenere. Salariile mari sunt rezultatul eficienței ridicate, nu al protecționismului vamal.
II.2.7. TARIFE VAMALE PUNITIVE
Cu toate că mulți oameni sunt de acord că o lume a liberului schimb ar fi cea mai bună dintre toate lumile posibile, ei observă că aceasta nu este cazul lumii în care trăim. Raționamentul lor este următorul: atâta vreme cât alte țări impun restricții asupra importurilor sau fac deosebire între produsele noastre și ale altora, nu avem decât să jucăm și noi același joc, în semn de autoapărare. Vom fi de acord cu liberul schimb numai atâta vreme cât acesta este corect. Va trebui însă să jucăm pe un teren fără denivelări.
Deși acest argument pare a fi extrem de logic, el nu are la bază analiza sau istoria economică. Așa cum am văzut, creșterea de către o țară a taxelor vamale seamănă cu sporirea costurilor sale de transport. Dar dacă Franța, de pildă, ar hotărâ să reducă volumul schimburilor comerciale punând mine în porturile sale, ar trebui că și americanii să le mineze pe ale lor? Puțini ar fi de această părere. În mod similar, dacă o altă țară hotărăște, să-și prejudiceze propria vitalitate economică punând taxe vamale asupra importurilor, nu are nici un sens ca noi să sporim răul și să punem taxe pe importurile noastre.
Singurul motiv posibil pentru care ar trebui să răspundem cu aceeași monedă atunci când o altă țară crește taxele vamale este acela că amenințările noastre de majorare a taxelor ar putea în primul rând să împiedice țara respectivă de a și le mai mări pe ale sale. La acest punct de vedere a subscris și guvernul american în analiza realizată în 1982 asupra politicii protecționiste (în Raportul economic al președintelui): „Intervenția în comerțul internațional…, chiar dacă pe termen scurt aceasta este costisitoare pentru economia SUA, se poate justifica totuși scopul strategic al creșterii costului politicilor intervenționiste ale statelor străine. Astfel există posibilitatea aplicării unor măsuri atent cumpănite… care să vizeze convingerea altor state de a-și reduce distorsiunile comerciale”.
Acest argument trebuie folosit însă cu mare atenție. Așa cum producția de rachete duce la o escaladare a cursei înarmărilor și, în același timp, la exercitarea unui control asupra armelor, mistificările protecționiste îl pot afecta în cele din urmă pe mistificator, cât și pe mistificat. Studiile arată că impunerea unor taxe vamale cu rol punitiv determină, de regulă, celelalte națiuni să-și mărească și mai mult taxele vamale rareori ajungându-se la o reducere multilaterală a tarifelor.
II.2.8. REDUCEREA IMPORTURILOR
În SUA și în alte țări, firmele și muncitorii care sunt afectați de concurența străină încearcă să obțină protecție sub forma tarifelor vamale sau a contingentărilor. Astăzi, Congresul SUA nu se mai ocupă decât într-o măsură relativ redusă de sectorul vamal. Congresmanii și-au dat seama de faptul că politica vamală nu este chiar așa ușor de stăpânit și, de aceea, au creat agenții specializate care să se ocupe de problemele acestui sector. În general o cerere pentru reducerea importurilor este analizată de Departamentul pentru Comerț al SUA și de Comisia pentru Comerțul Internațional a SUA. Măsurile privind diminuarea importurilor constau:
Clauza de salvare, la care se recurgea de regulă în trecut. Ea permite reducerea temporară a importurilor (prin aplicarea d etaxe vamale, contingentări la import sau contingentări la export negociate cu alte țări) în momentul în care o anumită industrie este „prejudiciată” de acestea. Prejudiciul apare atunci când producția, ocuparea și profiturile unei industrii interne scad, în timp ce importurile cresc.
Taxele vamale antidumping sunt percepute în clipa în care țările exportă în SUA la prețuri inferioare costurilor medii proprii sau mai mici decât cele de pe piața internă. Când se constată un caz de dumping asupra mărfurilor importate se aplică „taxe vamale de dumping”.
Taxele vamale de protecție se practică atunci când străinătatea subvenționează exporturile în SUA. Ele au devenit forma cea mai obișnuită de reducere a importurilor, fiind aplicate în sute de cazuri.
Prin ce se justifică adoptarea unor astfel de măsuri punitive sau protejarea unei industrii amenințate de importuri? Deși reducerea importurilor poate părea o măsură motivată, în realitate ea contravine total teoriei economice a avantajului comparativ. Conform acesteia din urmă, o industrie care nu poate concura cu firmele străine ar trebui în mod normal să fie prejudiciată de importuri. Într-un anumit sens, sectoarele mai puțin eficiente sunt, de fapt, eliminate de concurența pe care le-o fac industriile interne mai productive.
Sună intr-adevăr neîndurător. Nici o industrie nu moare de bunăvoie. Nici o regiune nu renunță bucuroasă la unele industrii pentru a adopta altele. Adeseori, trecerea de la vechile la noile industrii implică mari greutăți, printre care și o rată înaltă a șomajului. Industriile și regiunile rămase în urmă par a fi alese să suporte povara progresului.
II.3. ARGUMENTE ÎN SPRIJINUL PROTECȚIONISMULUI. TAXELE VAMALE PENTRU INDUSTRIILE EMBRIONARE
În faimosul Raport asupra bunurilor finite (1791), Alexander Hamilton a propus stimularea creșterii producției industriale prin protejarea industriilor tinere împotriva concurenței străine. Potrivit acestei doctrine care a obținut adeziunea prudentă a unor economiști partizani ai liberului schimb, cum ar fi John Stuar Mill și Alfred Marshall, există segmente ale producției pentru care o țară ar putea obține un avantaj comparativ cu condiția ca acestea să înceapă pur și simplu să fie exploatate.
Asemenea „industrii embrionare” n-ar putea trece de perioada inițială a punerii în mișcare și a experimentării dacă n-ar fi protejate împotriva „atacurilor” concurenței internaționale. Beneficiind însă temporar de o oarecare protecție, s-ar putea ajunge ca, în cadrul acestora, să se obțină economii din producția de serie, să se formeze o forță de muncă bine pregătită, să se realizeze invenții bine adaptate la economia locală și să se obțină o eficiență tehnologică specifică multor industrii mature. Cu toate că, la început, protecționismul va duce la creșterea costurilor pe care trebuie să le suporte consumatorul, o dată ajunsă la maturitate, industria va desfășura o activitate atât de eficientă încât costurile și prețurile vor scădea în realitate. O taxă vamală este justificată dacă, în cele din urmă, câștigul consumatorilor va fi mai mult decât suficient ca să compenseze prețurile mari din perioada de protecție.
Acest argument trebuie acceptat cu mare atenție. Studiile istorice au dat la iveală unele cazuri originale de industrii embrionare protejate care au ajuns să stea pe propriile lor picioare. De asemenea, studiile efectuate asupra noilor state industrializate (cum ar fi Singapore sau Coreea de Sud) arată că acestea și-au protejat adeseori industria proprie de importuri în primele etape ale procesului de industrializare. Istoria taxelor vamale demonstrează însă că există și cazuri cu totul deosebite de industrii „în fașă” permanent protejate care nu au renunțat la „scutece” nici până acum.
II.3.1. UN EȘEC AL PROTECȚIONISMULUI: INDUSTRIA BRAZILIANĂ DE CALCULATOARE
Brazilia reprezintă un exemplu edificator cu privire la capcanele protecționismului. În 1984, statul respectiv a adoptat o lege prin care se interzicea importul majorității calculatoarelor produse în străinătate. Ideea era să se creeze un mediu protejat în care tânăra industrie braziliană de calculatoare să se poată dezvolta. Legea a fost aplicată cu consecvență: o „poliție informatică” specială avea să cerceteze birourile firmelor și sălile de clasă în căutarea calculatoarelor importate care ar fi încălcat interdicția.
Rezultatele au fost previzibile. Din punct de vedere tehnologic, calculatoarele fabricate în Brazilia au rămas cu mult în urma tendințelor mai dinamice ale pieței mondiale, consumatorii plătind de două sau trei ori prețul mondial în momentul în care puteau să le obțină. Potrivit unei estimări, legea respectivă i-a costat pe brazilieni aproximativ 900 milioane $ anual. În același timp, din cauză că erau atât de scumpe, calculatoarele braziliene nu puteau face față concurenței de pe piața mondială, așa încât companiile naționale nu au beneficiat de economiile de scară care ar fi fost obținute în urma exportului către alte țări. De asemenea, prețul ridicat al calculatoarelor a afectat competitivitatea celorlalte sectoare ale economiei. „De fapt suntem atât de rămași în urmă din cauza acestui naționalism fără sens”, a afirmat Zelia Cardoso de mello, ministrul brazilian al economiei din 1990. „Problema calculatoarelor a împiedicat efectiv industria braziliană să se modernizeze.”
În cele din urmă, presiunea exercitată de consumatorii și firmele braziliene, pe de o parte, și solicitările SUA de deschidere a piețelor, pe de altă parte, au obligat Brazilia să renunțe la interdicția privind calculatoarele din import în octombrie 1993, magazinele de produse electronice din Sao Paulo și Rio de Janeiro, erau invadate de calculatoare portabile, impimante laser și telefoane celulare importate, iar companiile braziliene au putut trece la exploatarea revoluției calculatoarelor. Marele experiment protecționist se încheiase.
II.3.2. ALTE BARIERE COMERCIALE
Deși în acest capitol a fost vorba mai ales despre tarifele vamale, majoritatea constatărilor se aplică la fel de bine oricărui obstacol care stă în calea schimburilor comerciale. Contingentările au aproape același efect ca taxele vamale, deoarece împiedică țările ce dețin avantaje comparative să influențeze prețurile și producția de pe piață.
În ultimii ani, statele au negociat pe baze reciproce mărimea contingentărilor. SUA, de exemplu, au obligat Japonia să aplice contingentări „voluntare” la exportul de automobile, negociind contingentări de export similare pentru televizoare, încălțăminte și oțel.
Ar trebui să menționăm, în fine, așa – numitele bariere netarifare. Acestea constau în restricții sau reglementări neoficiale care îngreunează exportul de bunuri pe piețele externe. De exemplu, firmele americane s-au plâns că reglementările japoneze le împiedică să pătrundă în telecomunicații, în industria tutunului și în construcții.
II.3.3. TRATATIVE ÎN VEDEREA LIBERALIZĂRII COMERȚULUI
La sfâșitul celui de-al doilea război mondial, comunitatea internațională a creat un număr de instituții care să promoveze pace și prosperitate prin intermediul politicilor d colaborare. Una din instituțiile care se bucură de cel mai mare succes este Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT), în a cărui cartă se vorbește despre creșterea nivelului de trai prin „diminuarea” substanțială a taxelor vamale și a altor obstacole comerciale, precum și prin eliminarea tratamentului discriminatoriu în relații comerciale internaționale. „În prezent, GATT numără aproape 100 de state membre, care au o pondere de 85% în comerțul internațional. Dintre principiile care stau la baza activității GATT amintim următoarele:
Statele vor acționa pentru diminuarea obstacolelor comerciale;
Barierele comerciale dintre națiuni trebuie fixate pe o bază nediscriminatorie (astfel spus, toate țările se bucură de statutul „națiunii celei mai favorizate”)
Când o țară crește taxele vamale peste nivelul stabilit, trebuie să-și despăgubească partenerii comerciali pentru prejudiciul material produs;
Conflictele de natură comercială trebuie soluționate prin consultări și arbitraj.
Negocierile comerciale s-au dovedit a fi unul din cele mai mari succese înregistrate pe scena cooperării economice internaționale. La fiecare câțiva ani, reprezentanții celor mai importante state industrializate se reunesc sub auspiciile GATT pentru a identifica principalele obstacole comerciale și pentru a discuta despre eliminarea lor.
Negocierile comerciale s-au dovedit a fi unul din cele mai mari succese înregistrate pe scena cooperării economice internaționale. La fiecare câțiva ani, reprezentanții celor mai importante state industrializate se reunesc sub auspiciile GATT pentru a identifica principalele obstacole comerciale și pentru a discuta despre eliminarea lor. În 1993, națiunile au pus punct „rundei Uruguay”. Pe lângă obiectivul tradițional al diminuării taxelor vamale și a contingentărilor, noua rundă și-a propus să atingă ambițioasele obiective referitoare la coborârea barierelor comerciale, reducerea subvențiilor pentru agricultură și eliminarea contingentărilor la textile, reușind să extindă liberul schimb la servicii și la proprietatea intelectuală. În plus s-a hotărât ca, începând cu 1995, GATT să poarte denumirea de „Organizația Mondială a Comerțului” (OMC). OMC va deține puteri substanțial sporite pe linia aplicării acordurilor comerciale internaționale și va avea sarcina de a duce la îndeplinire cele începute în cadrul rundei Uruguay.
II.3.4. EVOLUȚII RECENTE
În ultimii ani, statele au luat o serie de măsuri de promovare a liberului schimb sau de deschidere a piețelor. Dintre cele mai importante amintim:
SUA și Canada au elaborat un set de principii care să stea la baza liberului schimb dintre cele două țări. Acordul respectiv are o importanță deosebită deoarece Canada este cel mai mare partener comercial al SUA, valoarea totală a fluxurilor comerciale dintre cele două state fiind de 176 miliarde $ în 1997. taxele vamale practicate de Canada sunt dintre cele mai mari taxe practicate de principalele țări industrializate, statul canadian reducând investițiile străine pe baze naționaliste. Economiștii au estimat că încheierea unui acord de liber schimb va duce în următoarele două decenii la creștere cu 5% a veniturilor reale ale canadienilor și cu 1% a veniturilor reale ale americanilor.
Națiunile membre ale Uniunii Europene (UE) continuă aplicarea planului de creare a unei piețe comune, fără sau doar cu câteva obstacole în calea schimburilor comerciale din zona europeană. Prima etapă presupune eliminarea tarifelor vamale naținale și a barierelor comerciale stabilite prin reglementări. Deși se intenționase ca această etapă să se încheie în 1992, obiectivul respectiv s-a dovedit a fi prea ambițios, procesul derulându-se mai departe, chiar dacă mai încet decât s-a prevăzut.
Cel mai ambițios și mai controversat proiect de diminuare a obstacolelor comerciale l-a constituit Acordul Nord-American pentru Liber Schimb (NAFTA), pe marginea căruia s-a discutat mult și care a obținut un vot foarte strâns în 1993. Mexicul este al treilea mare partener comercial al SUA, majoritata schimburilor comerciale bilaterale având ca obiect bunurile manufacturate. NAFTA va permite nu numai circulația liberă a mărfurilor între cele două state, ci și eliminarea reglementărilor privind investițiile realizate de SUA și Canada în Mexic. Susținătorii acestui proiect afirmă că el va permite o mai eficientă diviziune a muncii, dând firmelor americane posibilitatea de a concura cu o mai mare eficiență împotriva firmelor străine. Dimpotrivă, oponenții, în special grupările sindicale, consideră că proiectul respectiv va contribui la creșterea ofertei de bunuri produse de forța de muncă slab pregătită și, deci la scăderea salariilor muncitorilor din sectoarele afectate.6
II.3.5. PROTECȚIA AGRICULTURII ȘI IMPLICAȚIILE SALE
Uniunea Europeană, Statele Unite și Japonia acordă, adesea, producătorilor agricoli proprii, prețuri superioare celor de pe piața mondială. Metodele utilizate pentru susținerea prețurilor sunt foarte diferite. Totuși se remarcă o trăsătură comună: de cele mai multe ori, scopul este atins fără prea mari cheltuieli guvernamentale. Altfel spus, în ultimă analiză, cei care suportă sarcina sunt consumatorii, contribuabilii.
Susținerea prețurilor vizează o redistribuire a veniturilor persoanelor, altele decât agricultorii. Statul cumpără cea mai mare parte, chiar și totalitatea producției, la un preț care depășește prețul mondial. Dacă UE, de pildă, alege soluția exportului excedentului pe terțe piețe, o va face la prețul mondial, care este mai mic. Deci va pierde. Cetățenii comunitari, cu excepția agricultorilor, vor fi dublu perdanți. Pe măsura trecerii timpului, pierderea socială crește, deoarece curba ofertei tinde să devină mai elastică. Elasticitatea ofertei este o problemă constantă a tuturor programelor de susținere a prețurilor: agricultorii reacționează la o creștere a prețului primit mărind tot mai mult producția, ceea ce sporește cheltuielile bugetului și pierderea socială.
O parte importantă a sarcinii fiscale este acoperită prin drepturile vamale asupra produselor agricole din țările terțe. O altă parte provine din taxa pe valoare adăugată. Apar însă deosebiri de la o țară la alta. Franța care produce aproximativ un sfert din producția agricolă comunitară este principalul beneficiar în termeni neți, de pe urma programelor de susținere a agriculturii. Agricultorii ei primesc mai mult decât plătește Franța sub forma impozitelor suplimentare și în prețuri ale produselor agricole mai ridicate pentru consumatori. Marea Britanie a fost, adesea. Cea care a piedut cel mai mult, pentru că ea are o foarte mică populație agricolă și pentru că trbuie să plătească drepturi comunitare asupra unui flux regulat și important de importuri de produse alimentare din afara Z.E. Această formă de redistribuire internațională generează fricțiuni destul de serioase.7
Fig. 8. Susținerea prețului produsului agricol X în U.E.
Cantitatea excedentară (ED) este cumpărată de autoritățile UE la un preț ridicat și apoi exportă în țări terțe. Consumatorii din UE pierd suprafața (BEFG). Producătorii comunitari câștigă suprafața ADFG. Contribuabilii comunitari pierd CDEH.
UE pierde global triunghiurile care se suprapun parțial: ACD și BEH. Dacă exportul excedentului face să scadă prețul mondial, UE pierde mai mult, în timp ce cumpărătorii străini câștigă.
III. PROTECȚIONISMUL ANTIDUMPING
Protecționismul se sprijină, de asemenea, pe voința de a se opune dumpingului (din englezescul to dump, a deversa), adică: vânzarea sub costurile de producție; practicarea prețurilor inferioare pe piețele externe în comparație cu cele adoptate pentru piața internă.
Dumpingul este o formă de concurență neloială a cărei realitate trebuie să fie stabilită de țara care suportă prejudiciul.
În afară de dumpingul economic, țările în curs de dezvoltare sunt direct acuzate că practică un dumping social, ba chiar monetar. Să notăm că șansele pe care le are cererea de protecție de a fi acceptată sunt cu atât mai mari cu cât producătorii insistă asupra caracterului neloial al concurenței străine.
Dumpingul social. Această formă de dumping are la bază slaba protecție socială a salariaților în țările lumii a treia. De fapt, nivelul de protecție socială este adesea fără legătură cu performanța unei țări la export. Protecția socială actuală a țărilor cu mână de lucru ieftină este mai bună ca aceea din țările industriale pe vremea când se găseau într-un stadiu echivalent de dezvoltare. În plus, salariile trebuie comparate cu nivelul productivității adesea cu mult mai scăzut decât în țările dezvoltate. Faptul că țările lumii a treia își exploatează avantajele comparative legate de existența salariilor mici pare normal. Există dumping social atunci când o țară nu face ca populația să profite de câștigurile de productivitate pe care le obține, aceste câștiguri fiind destinate numai perpetuării unui model de dezvoltare orientat spre export.
Dumpingul monetar. El corespunde menținerii artificiale a unei rate de schimb scăzute pentru a stimula exporturile. Acest obiectiv poate fi obținut printr-un control al schimburilor (supravegherea de către stat a cumpărării și vânzării de valută). Și aici, analiza faptelorarată că nu există corelație între evoluția ratei de schimb și soldul comercial.
III.1. MĂSURILE ANTIDUMPING
III.1.1. CE ESTE DUMPINGUL?
Comerțul internațional se definește astăzi prin câteva trăsături care-l deosebesc fundamental de cel ce se practica în perioada conceptualizării avantajului comparativ. O primă caracteristică este multiplicarea numărului de piețe naționale. Această tendință se manifestă concomitent cu cea de separare a multora dintre ele, prin intermediul diferitelor categorii de bariere (distanțe mari, restricții tarifare și-sau netarifare ș.a.), fapt ce determină existența unor mari deosebiri de la o piață națională la alta. Dacă ar fi să ne referim numai la structura și caracteristicile cererii, putem distinge o multitudine de tipuri de piețe în ce privește elasticitatea față de preț, dinamica creșterii etc. Unele piețe – cum este cazul în majoritatea țărilor occidentale – sunt înalt competitive. Ele sunt, de regulă, extrem de sensibile la variații relativ mici ale prețului. Altele, izolate prin bariere comerciale sau de altă natură (logistice, politice), au o elasticitate mai redusă. O a doua caracteristică constă în faptul că pe majoritatea piețelor lumii predomină concurența imperfectă, cu cele două forme principale: monopolistă și oligopolistă. Pe lângă acestea, există încă piețe naționale dominate de monopoluri, după cum există segmente ale pieței naționale dominate de carteluri internaționale. În sfârșit, o a treia carcateristică este posibilitatea firmelor de a obține economii de scară. Ea explică – cel puțin în parte – tendințele spre globalizare ce se manifestă în economia mondială contemporană. Posibilitățile firmelor de a-și spori profiturile cresc pe măsură ce acestea își extind sfera de influență dincolo de granițele naționale.
Carcateristicile sus menționate au favorizat apariția în comerțul internațional a unor practici mai puțin loiale, având la bază discriminarea între diferitele piețe naționale, pe criteriul prețului. Între acestea, cea mai cunoscută este dumpingul. După cum sugerează și denumirea, termenul se referă la tendința unor firme de a plasa cantități mari de mărfuri pe pițele altor țări. Caracterul neloial constă în faptul că prețurile la care sunt vândute mărfurile pe piețele străine este inferior celui practicat pe piețele naționale, pentru aceleași mărfuri. În unele situații (destul de frecvente), bunurile vândute în străinătate nu se întâlnesc pe piețele naționale ale exportatorilor. În astfel de cazuri, termenul de comparație îl oferă fie prețul practicat pe alte piețe de aceleași firme pentru aceleași produse sau produse similare, fie, dacă nici acestea nu sunt disponibile, valoarea normală a produsului. Modalitățile de definire și de calcul ale valorii normale au fost uniformizate de către GATT și înscrise în Codul antidumping, elaborat cu ocazia Rundei Tokio.
În funcție de obiectivele urmărite de către cei care-l practică, se cunosc trei tipuri de dumping: persistent, spoliator și sporadic. Dumpingul persistent are ca scop maximizarea profitului unei firme exportatoare care are o poziție de monopol sau cvasimonopol pe piața internă. Aceasta, fiind izolată prin bariere comerciale sau de altă natură, prețul practicat pe ea este mai mare decât pe piețele străine, mai competitive. Firma exportatoare promovează în mod sistematic și planificat o strategie de discriminare internațională prin preț, strategie care răspunde unor interese proprii ale firmei și nu neapărat urmărește aducerea de prejudicii partenerilor aflați în competiție sau națiunilor importatoare.
Dumpingul spoliator reprezintă tendința unor firme de a-și vinde produsele pe anumite piețe străine la un preț inferior nalorii lor normale. Scopul acestor acțiuni este, evident, acela de a elimina, în mod neloial, concurența de pe piețele respective. După lichidarea concurenței, prețurile sunt ridicate pentru a beneficia de poziția de monopol astfel dobândită. Procedura lovește în primul rând în interesele producătorilor autohtoni ai națiunilor importatoare, dar îi afectează în egală măsură și pe producătorii din alte țări. Trebui spus însă că, în mod paradoxal, „nu în toate cazurile” dumpingul de acest tip contribuie la creșterea bunăstării firmelor care-l practică și, datorită acestui fapt, guvernele acestor țări ar avea uneori motive întemeiate să-l descurajeze” (Lahiri, Sheen, 1990).
Dumpingul sporadic are caracter conjunctural și se referă la vânzarea unei mărfi la un preț inferior costurilor sau inferior prețului practicat pe piața națională a exportatorului, în scopul lichidării unor stocuri, create din cauze ce nu au putut fi prevăzute.
III.1.2. TAXELE ANTIDUMPING
Dumpingul, indiferent sub ce formă se prezintă, îi afectează pe producătorii națiunii importatoare. Protejarea acestora se realizează prin măsuri specifice, cele mai frecvent utilizate fiind taxele antidumping. Ele constau în plata, de către importatori pe lângă taxele vamale, aunor sume suplimentare menite să contracareze marja de dumping. Măsurile se aplică, de regulă, numai atât timp cât este necsar pentru înlăturarea efectelor dumpingului. În mod normal, protejarea producătorilor interni prin măsuri antidumping este justificată numai în măsura în care aceștia se dovedesc a fi victima unui dumping de tip spoliator. Extinderea utilizării acestor măsuri și în cazul celorlalte tipuri de dumping, deși este într-o oarecare măsură legitimă, creează posibilitatea transformării lor în bariere netarifare. Folosirea abuzivă a taxelor antidumping descurajează importurile și creează avantaje nemeritate producătorilor naționali. Pe de altă parte însă, nu este întotdeauna ușor de dovedit intenția spoliatoare a firmei exportatoare. Deși o legislație antidumping există în prezent în peste 50 de țări (între care și România), cazurile de dumping sunt dificil de instrumentat. Mai mult decât atât, utilizarea abuzivă a măsurilor antidumping se caracterizează prin ceea ce astăzi denumim „unilaterism agresiv” (Bhagwati, 1995)1.
Termenul desemnează acel tip de abordare a relațiilor bi sau multilaterale care servește exclusiv propriilor interese, fără a ține seama de interesele partenerilor comerciali. Multe din războaiele comerciale care au avut sau au loc în lume au fost declanșate prin astfel de politici unilaterale, chiar dacă instrumentele utilizate (inclusiv taxele antidumping) fac parte din categoria măsurilor de salvgardare. Astfel, conform datelor OMC, în perioada 1985 – 1992, au fost declanșate 1040 de anchete antidumping, dintre care 949 de către națiunile dezvoltate și care 91 de către țările în curs de dezvoltare. În cea mai mare parte, aceste proceduri au fost declanșate de către națiunile dezvoltate împotriva altor națiuni dezvoltate. În cazul Statelor Unite de pildă, din totalul de 298 de acțiuni antidumping 131 (44%) au fost îndreptate împotriva importurilor provenind din alte națiuni dezvoltate, în primul rând Japonia și Uniunea Europeană.
III.2. PROTECȚIA OPTIMALĂ ȘI PROTECȚIA EFECTIVĂ
Protecția optimală. Teoria economică arată că o țară de talie mare (a cărei cerere are o influență determinată asupra prețurilor mondiale) poate să-și amelioreze poziția fiind protecționistă dacă reducerea cererii sale de import antreneză o scădere a prețului mondial susceptibil să amelioreze termenii schimbului. Adoptarea acestui „drept vamal optimal” presupune neadoptarea de către concurenți a măsurilor represive.
Protecția efectivă. Drepturile vamale nominale asupra produselor intermediare (input) au impact asupra gradului de protecție al industriilor care le utilizează. Există un efect pervers care, în parte, poate să compenseze protecția aparentă, de unde necesitatea de unde a măsura o protecție „netă” sau „efectivă”.
Rata de protecție efectivă a unei ramuri este egală cu creșterea valorii adăugate pe unitate de produs, legată de existența barierelor tarifare. Ea este superioară ratei nominale când taxa vamală asupra produsului finit este superioară mediei taxelor vamale asupra produselor intermediare (input).
Dacă protecția nominală este cunoscută, cea efectivă trebuie calculată. Una din formulele de calcul ale acesteia este următoarea:
unde:
Te = taxa vamală efectivă (sau rata protecției efective)
Tf = taxa vamală nominală percepută asupra produsului finit importat;
Tm = taxa vamală nominală percepută asupra materiei prime importate;
Vf = valoarea produsului finit
Vm = valoarea matriei prime
Prin exemplele pe care le voi da în continuare voi încerca să scoat în evidență factorii ce influențează rata protecției efective, aceștia fiind: nivelul celor două taxe vamale, la produsul finit și la materia primă, inclusiv dispersia tarifară, precum și gradul de prelucrare a produsului, sau altfel spus, proporția în care se combină factorii de producție.
Să presupunem că:
produsul finit importat valorează 1000 $
materia primă încorporată în produsul finit reprezintă 50% (adică 500$)
taxa vamală percepută asupra produsului finit este de 10%
taxa vamală percepută asupra materiei prime este zero.
atunci:
Te = (10/100*1000 – 0*500)/1000-500*100=(10/100*1000)/500*100=20%
În acest caz, rata protecției efective este de 20%, adică de două ori mai mare decât cea nominală.
Menținând majoritatea datelor de mai sus neschimbate, să presupunem că și la materia primă (încorporată în produsul finit) se percepe o taxă vamală de 5%.
atunci:
Te = [(10/100*1000) – (5/100*500)]/1000 – 500 = 100 – 25/500*100=15%
În aceste condiții rata protecției efective se va reduce de la 20% la 15%.
dacă taxa vamală percepută asupra materiei prime este mai mare decât taxa vamală percepută asupra produsului finit (cazuri rare în practica internațională), atunci rata protecției efective va fi mai scăzută de cea nominală sau chiar nulă, după cum rezultă din exemplele de mai jos (când taxa vamală percepută asupra materiei prime este de 15% și de 20%).
Te = [(10/100*1000) – (15/100*500)]/1000 – 500*100=100 – 75/500*100=5%
Te = [(10/100*1000) – (20/100*500)]/1000 – 500*100=100-100/500*100=0%
Din exemplele de mai sus rezultă prima concluzie și anume: protecția efectivă variază direct proporțional cu nivelul taxei vamale nominale percepută asupra materiei prime ce intră în componența produsului finit.
Acest aspect prezintă importanța întrucât studierea tarifelor vamale ale țărilor dezvoltate arată că nivelul taxelor vamale percepute la import crește în funcție de gradul de prelucrare al produselor importate. De aici rezultă că, din punct de vedere al țărilor în curs de dezvoltare, sunt favorizate exporturile de produse neprelucrate pe piețele țărilor dezvoltate și sunt descurajate exporturile de produse prelucrate industrial.
Interes prezintă acest aspect și pentru aprecierea reală a efectului reducerii taxelor vamale de import într-un cadru bi sau multilateral. Experiența arată că au fost frecvente cazurile când, în urma reducerii taxelor vamale de import la produsele prelucrate industrial, s-a putut ajunge, în anumite limite, la o protecție efectivă mai ridicată decât înainte dacă, în urma acestui proces de reducere, crește dispersia tarifară (adică diferența între nivelul taxelor vamale pe grupe de produse în funcție de gradul lor de prelucrare: materii prime, semifabricate și produse finite).
de pildă, dacă taxa vamală la produsul finit se reduce de la 10% la 8%, iar taxa vamală la materia primă se reduce de la 5% la 0%, dispersia tarifară crește de la 5 puncte procentuale la 8 puncte procentuale; în acest caz crește și rata protecției efective, după cum rezultă din exemplul de mai jos:
Te = 8/100*1000/1000 – 500*100 = 80/500*100 =16%
De aici se desprinde a doua concluzie și anume: protecția efectivă variază direct proporțional cu nivelul dispersiei tarifare; dacă aceasta crește, sporește protecția efectivă și invers.
Protecția efectivă depinde nu numai de nivelul celor două categorii de taxe vamale (la produsul finit și la materia primă – inclusiv dispersia tarifară) ci și de proporția în care se combină factorii de producție (sau de gradul de prelucrare a produsului).
dacă la un produs finit, în valoare tot de 1000$, materia primă încorporată reprezintă 90% (900$), iar manopera (valoarea nou creată) numai 10% (100$) și taxa vamală nominală percepută asupra produsului finit este de 5%, iar cea percepută asupra materiei prime este zero, atunci rata protecției efective va fi:
Te = (5/100*1000)/1000 – 900*100= 50/100*100= 50%
De aici se desprinde a treia concluzie: cu cât ponderea manoperei (valorii nou create) încorporată în produsul finit este mai mică, iar ponderea materiei prime este mai mare, deci cu cât gradul de prelucrare a produsului supus impunerii vamale este mai redus, chiar în condițiile perceperii unei taxe vamale nominale scăzută percepută asupra produsului finit, rata protecției efective este mai ridicată și invers.
Această situație dezavantajează tot țările în curs de dezvoltare pentru că ele exportă, în general, produse cu grad scăzut de prelucrare industrială. Acesta este unul din motivele pentru care aceste țări au cerut facilități tarifare (regim preferențial) pe piețele țărilor dezvoltate pentru produselle lor manufacturate, cerință, în parte, satisfăcută prin instituirea din 1971 a sistemului generalizat de preferințe vamale nereciproce și nediscriminatorii în favoarea țărilor în curs de dezvoltare2.
III.3. TERITORIUL VAMAL
Teritoriul vamal este acel spațiu geografic în interiorul căruia este în vigoare un anumit regim vamal, o anumită legislație vamală. De regula, teritoriul vamal al unui stat coincide cu teritoriul său national. Sunt însa și cazuri frecvente, în perioada postbelică, când teritoriul vamal al unui stat este mai mare sau mai mic decât teritoriul său national. În aceste cazuri avem de-a face fie cu extinderea teritoriului vamal, fie cu restrângerea acestuia.
Dacă doua sau mai multe state convin să formeze împreună o uniune vamală, atunci teritoriul vamal însumează teritoriul statelor participante la această uniune. În acest caz are loc extinderea teritoriului vamal (anexiune sau includere vamală). Țarile care participă la formarea uniunii vamale desființeaza (dintr-o dată sau treptat) barierele tarifare și netarifare în relațiile comerciale reciproce, iar în r elațiile cu terții aplică o politică comercială comuna, și în primul rând, un tarif vamal comun.
Uniunile vamale sunt principala formă de extindere a teritoriului vamal și sunt de două feluri:
perfecte (sau complete), când sunt vizate toate produsele care se schimbă reciproc și cu terții
imperfecte(incomplete), când sunt vizate numai o parte a produselor care se schimba și cu tertii.
O formă secundară de extindere a teritoriului vamal o constituie și zonele de liber schimb. În cazul acestora, țările participante la zonă elimină barierele tarifare și netarifare în relatiile comerciale reciproce pentru toate produsele sau numai pentru o parte din acestea, sau iar în relațiile cu terții nu instituie o politică comercială comună, fiecare tara membră păstrându-și independența în materie de politică comercială. Deci, aceste zone de liber schimb constituie o formă de extindere a teritoriului vamal numai în ce privește schimburile comerciale reciproce, nu și cu terții. Ele sunt tot de două feluri: perfecte si imperfecte. Primele vizeaza toate produsele care se schimbă reciproc, iar celelalte vizează numai o parte din produsele care se schimbă reciproc.
Crearea de uniuni vamale și zone de liber schimb este admisă de către Acordul General pentru Tarife și Comerț ca o derogare de la clauza natiunii cele mai favorizate.
Restrângerea teritoriului vamal (restrângere sau exceptare vamală) este exceptarea de la regimul vamal în vigoare a unei porțiuni dintr-un stat național (un port, o parte dintr-un port sau altă zonă comercială sau industrială). În aceste zone nu se percep taxe vamale de import. Prin exceptarea de la regimul vamal în vigoare a acestor zone, teritoriul vamal al unui stat este mai mic decât teritoriul statului national, iar granițele vamale nu mai coincid cu cele ale statului. Aceste zone exceptate de la regimul vamal în vigoare al unui stat poartă denumirea de zone libere. Pe plan internațional îmbracă diferite denumiri cum sunt, spre exemplu: zone portuare scutite de impozite, zone libere comerciale, zone libere industriale de export, zone economice speciale (RP Chineză), zone libere de depozitare, porturi libere sau porturi franco etc. În aceeași categorie intră și antrepozitele vamale.
Zonele economice speciale, care au început să fie create în R.P.Chineză în ultimii 10-15 ani, păstrează caracteristica zonelor libere (scutire de taxe vamale de import), dar prezintă și unele particularități, care sunt:
dimensiunea acestora este mare și foarte mare (mii ha) în raport cu zonele libere obișnuite care au o dimensiune redusă (câteva zeci de ha);
obiectivul urmărit prin constituirea acestor zone este atragerea capitalului străin căruia i se acordă facilități importante (scutiri de impozit pe venit, scoaterea din țară a profitului în valută etc.), pentru a pune în valoare resursele naturale însemnate și forța de muncă imensă de care dispun zonele respective. Experiența arată că aceste zone au diseminat pe o parte importantă a teritoriului chinez, atrăgâng însemnate investiții de capital și ridicând nivelul de dezvoltare economică al acestora (în special industria și infrastructura).
Cât privește antrepozitele vamale, acestea sunt depozite în care pot fi depuse și păstrate mărfuri importante (sau mărfuri străine în tranzit) pe o perioadă determinată de timp, fără a se plăti taxe vamale de import, dar cu plata legală a taxelor de antrepozitare. Aceste produse pot intra în regimul normal al importurilor, fiind supuse impunerii vamale, sau pot tranzita teritoriul vamal al statului respectiv, fără a fi supuse impunerii vamale.
Antrepozitele vamale pot fi plasate în centrele comerciale și industriale mai importante sau în zone care facilitează tranzitul mărfurilor. Ele sunt de două feluri: reale și nominale, precum și publice sau private.
Antrepozitele reale sunt construcții special amenajate în vederea depozitării și păstrării în condiții corespunzătoare a mărfurilor pentru o perioadă limitată de timp (în general maxim 2 ani). Ele sunt administrate de birouri vamale care urmăresc intrarea, manipularea și ieșire mărfurilor din aceste antrepozite. Scopul depunerii mărfurilor în aceste antrepozite vamale este selecționarea, amestecul, condiționarea, reambalarea, măsurarea mărfurilor respective înainte de precizarea destinației lor ulterioare.
Dacă antrepozitul real nu satisface solicitările (ca volum fizic), se pot construi așa numitele antrepozite nominale (sau fictive) având același regim ca și cele reale, dar neîntrunind absolut toate condițiile pentru păstrarea produselor respective. De aceea în aceste depoziote nu pot fi păstrate decât numai anumite produse care se deteriorează mai greu. În general, taxele de antrepozitare percepute în cazul antrepozitelor nominale sunt ceva mai mici decât cele percepute în antrepozitele reale.
În concluzie, se poate spune că, prin crearea de zone libere (inclusiv antrepozite vamale), statele urmăresc o serie de obiective, care sunt: promovarea și dezvoltarea regiunilor respective, punerea în valoare a resurselor naturale interne și a forței de muncă disponibile, atragerea de capital străin, încurajarea tranzitului pe teritoriul țării respective, sporirea încasărilor l abugetul statului etc.
III.4. O POLITICĂ COMERCIALĂ STRATEGICĂ
Produsele de înaltă tehnologie (cu valoare adăugate mare) necesită, după economiștii americani Helpman și Krugman o anumită formă de protecție, ca urmare a importantelor cheltuieli prealbile pentru cercetare și dezvoltare sau a riscului economic considerabil pe care îl reprezintă.
Modelele tradiționale ale schimbului internațional cuprind ipoteza, adesea formulată în macroeconomie, după care funcțiile de producție au randament descrescător. În consecință, dincolo de un anumit nivel, o mărire a producției provoacă o creștere mai mult decât proporțională a prețului de cost. Această ipoteză este legată de natura firmei (creșterea nemăsurată a mărimii acesteia pune unele probleme de organizare) și de constrângerile naturale (valorificarea resurselor este din ce în ce mai dificilă). În schimb, această ipoteză nu este potrivită pentru a descrie mutația tehnologică a ultimilor ani (a patra revoluție industrială): numeroase tehnologii (informatică, microelectronică, robotică, transport de imagini prin cablu) au producții cu „costuri fixe”, ba chiar cu costuri în scădere (randament crescut)3.
În acest caz, costul este practic independent de volumul produs: astfel, conceperea unui circuit integrat este mult mai costisitoare decât reproducerea sa într-un număr oarecare de exemplare.
STUDIU DE CAZ: COMERȚUL EXTERIOR ROMÂNESC DUPĂ 1989
IV.1. EFECTELE DE MONOPOL ALE CONTINGENTĂRII
Pentru țara noastră, cu o prezență modică pe piața mondială și cu o competitivitate redusă, cu marile ei dificultăți întâmpinate în perioada de tranziție, posibilitățile de manevră sunt mult mai mici decât ale unei țări mari, cu o forță de concurență ridicată. Statele Unite, de exemplu, au o situație privilegiată. Ele pot influența formarea prețurilor pe un șir de piețe, cum ar fi cea a automobilelor, ordinatoarelor și a altor produse manufacturate, în calitate de mare exportator, dar și pe unele piețe de produse primare, cum ar fi cea cafelei, în calitate de cel mai mare importator1.
Nu o dată, organele competente dintr-o țară săracă, supusă presiunilor unor dificultăți economice, sunt puse în fața alegerii între un drept vamal și un contingent ordinar.
Să pornim de la cazul unei țări care nu necesită nici o influență asupra prețului mondial P0 al unui anumit produs. Dacă ea percepe un drept vamal, prețul intern va crește la P1, iar importurile se vor restrânge la M1. Se va reduce astfel și bunăstarea populației care va avea un acces redus la produsul respectiv (de pildă, în cazul României, la automobile sau T.V. color din import). Figura 9 demonstrează că se ajunge la un asemenea rezultat chiar dacă nu există decât un singur producător național.
Figura 9
În figura de mai sus (fig. 9), mărimea pierderii nete de bunăstare socială ca urmare a cauzelor sus-menționate este egală cu suprafețele b+d; dreptul vamal procură producătorului intern un venit suplimentar, reprezentat prin suprafța a.
Un contingent echivalent cu dreptul vamal (el permite importul aceleiași cantități M1) va fi mai avantajos pentru producătorul direct, aducându-l într-o situație de monopol real (figura 10).
Figura 10
Pierderea națională netă =b+d (ca și în cazul dreptului vamal) plus suprafața hașurată datorată puterii de monopol
În cazul unui contingent, unicul producător se află în prezența unei curbe a cererii pentru produsul său îndreptată în sus, deoarece această măsură limitează mult capacitatea cumpărătorilor de a renunța la produsul în cauză, cumpărând din străinătate. În consecință, producătorul național va ridica prețul său la nivelul cel mai ridicat care va diminua producția până la punctul în care costurile marginale sunt egale cu venitul marginal. Acest nou preț (mai ridicat) este P2 , iar nivelul producției, mai limitat este S2. Astfel, contingentul reduce producția internă și mărește prețul de vânzare.
Când un contingent creează un monopol, ansamblul țării pierde, pe de o parte, datorită reducerii importului, pe de altă parte, datorită risipei sociale suplimentare indusă de monopol. În figura 10, costul social datorat reducerii importului este exprimat de suprafețele b și d, iar cel determinat de puterea de monopol – de către suprafața hașurată.
IV.2. EVOLUȚIA COMERȚULUI EXTERIOR ROMÂNESC ÎN PERIOADA 1990 – 1999
V.2.1. DINAMICĂ ȘI VOLUM
Evoluția din economia românească în perioada 1990 – 2001 s-a reflectat și în dinamica și volumul comerțului exterior.
Exportul s-a prăbușit după 1989, înregistrând o scădere permanentă pâna în anul 1993, când reprezenta doar cca. 40% din nivelul atins în în 1989; o anumită redresare s-a înregistrat în anii următori fără să se atingă nivelul din 1989; în anul 1998 exportul a fost de 8.299 milioane dolari, cu 1,6% mai mic față de naul 1997.
În 1999 exporturile au totalizat 8.504,7 milioane dolari, sporind cu 2,4% față de anul precedent2. Creșteri semnificative ale exporturilor s-au înregistrat în anul 1999 la îngrășăminte chimice, produse agricole vegetale, lemn brut și produse derivate, reactori nucleari, boilere, mașini și dispozitive mecanice, animale vii și produse animaliere, încălțăminte, pălării, produse textile, îmbrăcăminte, etc. Scăderi semnificative ale exporturilor s-au înregistrat în 1999 la produse alimentare, băuturi, tutun, produse chimice organice, fontă, fier și oțel, grăsimi și uleiuri animale și vegetale, automobile, tractoare, și alte vehicole, instrumente și aparate optice, fotografice, cinematografice, medico – chirurgicale, instrumente muzicale și altele.
Importul, exceptând anul 1990, a înregistrat, de asemenea, o puternică reducere în anii 1991 – 1993, pentru ca în perioada anilor următori să înregistreze creșteri semnificative, depășind nivelul anului 1989 substanțial. În anul 1998 importul a fost de 11.821 milioane dolari, cu 4,8% mai mare față de naul 1997; gradul de acoperire a importurilor cu exporturi a fost în 1998 de 76,1%, față de 81% în 1997.
Importurile (CIF3) realizate în 1999 s-au cifrat la 10.392,1 miliarde dolari, fiind în scădere cu 12,2% față de anul precedent. Gradul de acoperire a importurilor cu exporturile (FOB4 – FOB) a fost în anul 1999 de 88,7%, față de 76% în anul 1998. Importurile au crescut la: produse din lemn, plută și împletituri din nuiele, produse diverse ale industriei chimice, fibre sintetice sau artificiale discontinue, produse farmaceutice și bumbac. Scăderi însemnate s-au înregistrat la importuri de: automobile, tractoare, și alte vehicole, grăsimi și uleiuri animale sau vegetale, animale și produse animaliere, fontă, fier și oțel, combustibil și uleiuri minerale, materii bituminoase, produse alimentare, băuturi și tutun, produse al eindustriei lemnului, produse chimice organice, reactori nucleari, boilere, mașini și dispozitive mecanice, instrumente și aparate optice, fotografice, cinematografice, medico – chirurgicale, instrumente muzicale și altele.
Această evoluție a exportului și importului a determinat o puternică dezechilibrare a balanței comerciale al cărui deficit a oscilat în perioada 1990 – 1998 între cca. 1 miliard dolari (1994) și 4 miliarde (1990); deficitul dina nul 1998 a fost de 3,5 miliarde dolari, în creștere cu cca. 600 milioane dolari față de 1997.
Ca urmare a evoluției exporturilor și importurilor, deficitul balanței comerciale (FOB – CIF) în 1999 a fost de 188,7 milioane dolari, scăzând cu 45% față de anul 1998.
În anul 1999, volumul operațiunilor de comerț exterior realizate de agenții economici, cu capital integral privat și majoritar privat s-a cifrat la 5.584,4 milioane dolari pentru exporturi și 7466,9 milioane dolari pentru importuri. Ponderea agenților economici privați a crescut de 48,9% în 1998 la 65% în 1999 din totalul exporturilor și de la 48,3% la 71,9% din totalul importurilor.
Prăbușirea CAER și dispariția treptată a comerțului exterior pe clearing în ruble, alături de criza economică internă și recesiunea prelungită din economia mondială, sunt principalii factori care au evoluția necorespunzătoare a comerțului nostru exterior în perioada luată în asediu5.
Dacă în anul 1980 volumul comerțului exterior (export+import) pe cap de locuitor era în România de cca. 1100 dolari, iar în anii 1988 – 1989 de cca. 900 dolari, depășind media mondială, în anul 1994 nu mai reprezenta decât 560 dolari, iar în anii 1997 – 1999 cca. 850 dolari (cca. 370 la export și 480 la import), situându-se sub media mondială.
Totodată, dacă în anii 1975 – 1980 ponderea României în comerțul mondial era de cca. 0,6-0,7% (export+import), în anii 1988-1989 acesta scăzuse la cca 0,4% ,în 1994 la 0,14% iar în 1997-1999 la cca 0,18% (0,15% la export și 0,20% la import).
Cu asemenea ponderi, România ocupa în 1988 locul 33 în exportul mondial, iar în 1999 doar locul 60.
Acești indicatori arată o puternică degradare a poziției României în general în economia mondială și în special în comerțul internațional.
Figura 11 Comerțul exterior al României în perioada 1990-1999 (milioane dolari)6
După surse statistice ale ONU, comerțul exterior al României a avut următoarea evoluție în perioada 1989-1998 (în milioane dolari)7:
Figura 12 Comerțul exterior al României în perioada 1989-1998 conform statisticii ONU
IV.2.2. STRUCTURA COMERȚULUI EXTERIOR
Evoluția economiei naționale a României în perioada 1990 – 1999 s-a reflectat direct și nemijlocit și în structura exportului și importului care s-a degradat permanent față de perioada anterioară.
În structura exportului românesc s-a redus atât nomenclatorul cât și ponderea produselor manufacturate cu un grad ridicat de prelucrare industrială.
Competitivitatea relativ scăzută a multora dintre produsele noastre de export și modificările care au intervenit în orientarea geografică a schimburilor comerciale românești explică în bună măsură modificările din structura exportului.
În anii 1997-1998 în structura exportului României au predominat: produsele textile (cca.24-26% din totalul exportului), matelel comune și articolele din acestea (cca.18-19%), mașinile, utilajele și mijloacele de transport (cca.14-15%), produsele chimice (cca.6-9%), produsele din piele (cca.7-8%), produsele industriei lemnului, hârtiei și celulozei (cca. 4-5%), produsele minerale (cca.6-8%), produsele alimentare (cca.5-7%), alte mărfuri și produse diverse (6-7%).
În 1999, structura exporturilor a fost alcătuită din următoarele grupe de produse:textile, confecții, pielărie, încălțăminte (34,6%), produse metalurgice (15,4%), mașini, aparate și echipamente electrice (11,4%), produse chimice și mase plastice (6%), produse minerale (5,9%), mijloace de transport (5,5%), alte produse (15,6).
Modificări substanțiale s-au produs și în structura importului României.
Restructurarea industriei, însoțită de un puternic proces de dezindustrializare a țării, a condus la redimensionarea importurilor și la modificări substanțiale în structura acestora.
În anii 1997-1998 în structura importului României au predominat: mașini, utilaje și mijloace de transport (cca.23% din totalul importului), produse minerale (cca. 15-22%), materiile prime textile și produsele din acestea (cca. 14-16%), produsele chimice(cca. 12-13%), metalele comune și produse din acestea (cca. 6-7%), produsele alimetare (cca. 8-10%), alte produse diverse (cca. 10-15%).
În 1999, structura importului a fost alcătuită din următoarele grupe de produse: mașini , aparate și echipamente electrice (23,4%), textile, confecții, pielărie, încălțăminte (23,2%), produse chimice și mase plastice (14%), produse minerale (12%), produse agroalimentare (6,6%), mijloace de tarnsport (3%), și alte produse (10%).
Datorită unei proaste gestiuni a politicii comerciale, în structura importurilor românești se mențin încă cu o pondere ridicată o serie de bunuri de consum de lux (băuturi, cosmetice, țigări, parfumuri, automobile, telvizoare, ceasornicărie etc.). În condițiile de criză în care se găsește încă economia noastră națională ar trebui redusă considerabil ponderea acestor produse la import sau chiar interzise la import pe o perioadă determinată de timp. O parte din produsele respective sunt realizate și de industria națională care ar putea satisface într-o măsură crescândă necesarul de consum la aceste produse.
Dacă instrumentele de politică comerciale cu care România a început să opereze în perioada de tranziție la economia de piață ar fi fost mai bine utilizate pe linia promovării exporturilor și a controlului importurilor, inclusiv pentru o mai eficientă protecție a economiei naționale de concurența străină, cu respectarea prevederilor acordurilor la care România este parte, structura comerțului nostru exterior ar fi contribuit într-o măsură mai mare la ieșirea din criză a economiei și la relansarea acesteia.
Figura 13 Structura exportului de mărfuri a României în anul 1999
Figura 13 Structura importului de mărfuri al României în anul 19999
IV.2.3. ORIENTAREA GEOGRAFICĂ A COMERȚULUI EXTERIOR
Revoluția din decembrie 1989 și evenimentele care au urmat (desființarea CAER, prăbușirea imperiului sovietic, criza din golf, criza iugoslavă, recesiunea economică pe plan mondial) au determinat modificări importante și în orientarea geografică a comerțului nostru exterior.
Deschiderea către lume a României, ca și a celorlalte țări din zonă, este o opțiune certă și ireversibilă în condițiile trecerii la economia de piață. Ca țară europeană, România își va dezvolta atât legăturile cu țările din fostul bloc socialist, cât și, mai ales, legăturile cu celelalte țări europene și neeuropene dezvoltate și în curs de dezvoltare.
Încă din ianuarie 1990, România a recunoscut, de drept, Comunitatea Economică Europeană, acreditând un ambasador pe lângă organele comunitare de la Bruxelles. Apoi a negociat primul acord comercial global cu aceasta, acord care a intrat în vigoare la 1 mai 1991. ulterior, România a negociat cu Comunitățile Europene și statele membr un Acord de asociere, odată cu care a fost elaborat și apoi adoptat și un Acord interimar, care a intrat în vigoare la 1 mai 1993 numai pentru partea comercială. Acordul de asociere a intrat efectiv în vigoare la 1 februarie 1995 și el are menirea să pregătească condițiile pentru o viitoare aderare a României la Uniunea Europeană. La 22 iunie 1995, România a cerut oficial aderarea la Uniunea Europeană, iar în februarie 2000 au început efectiv negocierile.
O atenție sporită a acordat România și relațiilor comerciale cu țările din AELS cu care a semnat, în decembrie 1991, o declarație comună care a creat cadrul juridic necesar în vederea intensificării raporturilor comerciale și de cooperare economică cu această grupare. Ulterior a fost semnat și un Acord între statele Asociației Europene a Liberului Schimb și România (10 decembrie 1992), care a pus bazele unei zone de liber schimb cu acestea și care a intrat în vigoare la 1 mai 1993.
România nu a pus pe un plan secundar nici relațiile comerciale și de cooperare cu celelalte țări dezvoltate (SUA, Canada, Japonia, Australia, Noua Zeelandă etc) sau cu țările în curs de dezvoltare și în primul rând cu cele recent industrializate.
Dorind să dezvolte în continuare relațiile economice cu SUA, încă din ianuarie 1990, Ministerul Afacerilor Externe al României a fost împuternicit să declare nulă declarația din 29 februarie 1988 unilaterală, a vechiului regim, prin care se renunța la acordarea de către SUA a clauzei națiunii celei mai favorizate României.
România a considerat că, după înlăturarea regimului comunist de la putere au fost create condițiile pentru ca între cele două țări să se desfășoare schimburile comerciale în baza clauzei națiunii celei mai favorizate, așa cum a fost prevazută în acordul comercial încheiat cu SUA în 1975 și în virtutea angajamentelor decurgând din participarea celor două țări ca membre cu drepturi depline la GATT. Dar, SUA nu a acceptat să redea României clauza în acest context.
Ulterior, România a negociat și încheiat cu SUA un nou acord comercial, care prevede acordarea reciprocă a clauzei națiunii celei mai favorizate, acord semnat la București în 2 aprilie 1992. El a intrat în vigoare în noiembrie 1993 și de această dată România a început să beneficieze de clauza națiunii celei mai favorizate din partea SUA, iar din 1994 și de schema americană de preferințe vamale. În mai 1992, a mai fost semnat, tot la București, acordul româno-american privind garantarea reciprocă a investițiilor. În sfârșit din 1996 România beneficiaza de clauza națiunii celei mai favorizate din partea SUA pe o bază permanentă, ne mai fiind nevoie de reînoirea ei anuală de către Congresul American.
Cu celelalte țări occidentale, precum și cu grupul țărilor în curs de dezvoltare, relațiile economice se desfășoară fără dificultăți deosebite.
O mare atenție a acordat și continuă să acorde România așezării pe bate noi a relațiilor cu țările din fostul bloc sovietic și nu în ultimul rând cu cele din Comunitatea Statelor Independente (CSI), care au apărut după destrămarea imperiului sovietic. Această atenție este justificată atât pe plan economic, cât și în plan politic, dat fiind faptul că, cel puțin cu o parte din aceste state, vor trbui derulate în continuare o serie de convenții și acorduri de cooperare în producție negociate încă din timpul existenței CAER. Aceste țări și în special Federația Rusă și Ucraina au fost și vor fi încă pentru România importante furnizoare de petrol, gaza naturale, minereuri feroase și neferoase și importatoare de produse industriale și agricole.
De asemenea, România a militat pentru reînoirea cadrului juridic al relațiilor economice cu celelalte state vecine, foste membre ale CAER (Polonia, Ungaria, Slovacia, Cehia, Bulgaria etc). Cu Cehia și Slovacia, țara noastră a negociat acorduri de liber schimb care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995. Au început apoi negocierile pentru noi acorduri de liber schimb cu Ungaria, Slovenia, Polonia, Turcia și pentru intrarea în CEFTA. Acordul d eliber schimb încheiat de România cu CEFTA a fost semnat la București la 12 aprilie 1997 și a intrat în vigoare la 1 februarie 1998.
Din păcate, evenimentele din fosta Iugoslavie și blocada impusă de ONU impotriva acestei țări au dereglat relațiile noastre comerciale și de cooperare cu această țară vecină și prietenă, cu care s-au redus substanțial schimburile comerciale.
Un loc aparte în relațiile noastre comerciale îl ocupă Republica Moldova cu care România colaborează pe multiple planuri. S-s negociat un acord comercial și un acord de liber schimb cu această țară, dar rezultatele, în mare măsură obiective sunt sub nivelul așteptărilor.
În contextul schimbărilor și răsturnărilor rapide ce se înregistrează în general pe plan mondial și în principal pe plan european este greu de făcut aprecieri concrete, de perspectivă mai îndelungată, privin evoluția relațiilor politice și economice externe ale României, ca și ale altor țări, de altfel. De aceea, în acest cadru ne-am mărginit să subliniem mai degrabă unele intenții și dorințe ale României menite să-i permită o mai bună integrare în economia de piață în general și în spațiul euroatlantic în special.
Dacă aceste intenții și dorințe vor putea fi materializate pe deplin în practică, în condițiile unei reale stabilități politice interne și internaționale, atunci România va avea șansa ca procesul de reformă să poată fi dus până la capăt cu efecte benefice.
În anii 1998-1999, distribuția geografică a exporturilor României a fost următoarea: către țările dezvoltate cca.72%, către țările în tranziție 12% și către țările în curs de dezvoltare 16%. Din grupul țărilor dezvoltate ponderea cea mai mare și într-o permanentă creștere a revenit Uniunii Europene (cca. 65% din totalul exporturilor românești), urmată la distanță de SUA și AELS. O pondere în creștere a revenit și țărilor din CEFTA (cca. 5-7%) deși ponderea țărilor în tranziție este în ușoară scădere față de anii anteriori.
Primii cinci parteneri de export ai României, în 1998, au fost: Italia (22%), Germania (19,6%), Franța (5,9%), Turcia (3,9%) și SUA (3,8%), totalizând circa 55% din exportul total al țării noastre.
În 1999, principalii parteneri de export ai României au fost: Italia (28,3%), Germania (17,8%), Franța (6,2%), Turcia (5,5%), Anglia (4,9%), Olanda (3,9%), SUA (3,7%). Ungaria (3,2%), austria (2,9%) și Grecia (2,5%), totalizâd circa 75% din exportul țării noastre.
Distribuția geografică a importurilor României a fost în 1998 următoarea: din țările dezvoltate 66,1%, din țările în tranziție21,9% și din țările în curs de dezvoltare12%. Uniunii Europene i-a revenit cea mai mare pondere din importul românesc 57,6%, urmată la distanță de SUA și AELS. O pondere mare și cu tendință pronunțată de creștere în importurile României a revenit CEFTA(8,9%). (figura 15 și 17)
Primii cinci parteneri de import ai României, în 1998 au fost: Franța 6,9% și Ungaria 4,6%, totalizând 55,4% din importul total al țării noastre.
În 1999, principalii parteneri comerciali cu care s-a derulat cea mai mare parte a importurilor României au fost: Italia (19,6%), Franța (6,7%), Federația Rusă (6,8%), Germania (17,1%), Anglia (4,2%), Ungaria (4%), SUA(3,5%), Austria (2,9%), Coreea de Sud (2,7%) și Turcia (2,3%), totalizând cca 70% din importul României.
Figura 14 Orientarea geografică a exporturilor României în 199910
Figura 15 Distribuția exporturilor în România pe grupe de țări în 1999
Figura 16 Orientarea geografică a importurilor României în 199912
Figura 17 Distribuția importurilor României pe grupe de țări în 1999
Figura 18 Principalele țări partenere comerciale ale României în 199913
Fig 19 Principalii parteneri comerciali la export al Românieiîn 1999
Fig 20 Principalii parteneri comerciali la import al Românieiîn 1999
IV.3. COMERȚUL EXTERIOR AL ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 2002-2006
IV.3.1. COMERȚUL EXTERIOR AL ROMÂNIEI ÎN ANUL 2002
Exporturile FOB realizate în luna decembrie 2002 au fost de 1215,5 milioane dolari SUA, mai mari cu 48,6% comparativ cu luna decembrie 2001, cu 28,1% față de media anului 2001 și mai mici cu 10,2% față de luna noiembrie 2002.
În anul 2002 exporturile FOB au fost de 13868,8 milioane dolari SUA, cu 21,8% (+2483,8 milioane dolari SUA) mai mari față de anul 2001.
În structura pe mărfuri a exporturilor, cinci secțiuni de mărfuri dețin 70,8% din total exporturi, după cum urmează:
Fig 21 Exporturi FOB în anul 2002
Pe grupe de țări, comparativ cu anul 2001 au crescut exporturile către țările dezvoltate (+21,9%), iar în cadrul acestora cu țările Uniunii Europene (+20,5%). Ponderea acestor grupe de țări în total exporturi a fost de 74,5% pentru țările dezvoltate și de 67,1% pentru Uniunea Europeană.
În anul 2002, primii zece parteneri comerciali în derularea exporturilor (însumând 74,5% din total exporturi) au fost: Italia (25,0% din total exporturi), Germania (15,6%), Franța (7,6%), Marea Britanie (5,8%), SUA (4,3%), Turcia (4,2%), Olanda (3,1%), Ungaria (3,1%), Austria (3,0%) și Grecia (2,8%).
Importurile CIF realizate în luna decembrie 2002 au fost de 1659,8 milioane dolari SUA (1532,0 milioane dolari SUA importuri FOB), mai mari cu 17,9% față de luna decembrie 2001, cu 28,1% față de media anului 2001 și mai mici cu 4,6% față de luna noiembrie 2002.
În anul 2002, importurile CIF au însumat 17856,7 milioane dolari SUA (16482,1 milioane dolari importuri FOB), fiind cu 14,8% mai mari față de anul 2001.
În structura pe mărfuri a importurilor, primele cinci secțiuni de mărfuri, reprezentând 67,9% din total importuri, au fost:
Fig 22 Importuri CIF în anul 2002
Pe grupe de țări, comparativ cu anul 2001, importurile din țările dezvoltate au crescut cu 14,6%, iar în cadrul acestora importurile din țările Uniunii Europene au fost cu 16,9% mai mari. Ponderile celor două grupe de țări în total importuri au fost de 64,9% pentru țările dezvoltate, respectiv de 58,4% pentru Uniunea Europeană. Importurile din țări în tranziție au crescut cu 16,9% și au avut o pondere de 22,2% în total importuri. Importurile din țări în curs de dezvoltare au fost cu 30,9% mai mari. Primele zece țări partenere în derularea importurilor din anul 2002, reprezentând 68,1% din total importuri, au fost: Italia (20,7% din total importuri), Germania (14,8%), Federația Rusă (7,2%), Franța (6,4%), Marea Britanie (3,8%), Ungaria (3,6%), Austria (3,3%), Turcia (3,1%), SUA (3,0%) și Olanda (2,2%). Deficitul comercial FOB/CIF în luna decembrie 2002 a fost de 444,3 milioane dolari SUA (590,0 milioane dolari SUA în decembrie 2001), iar în anul 2002, deficitul a fost de 3987,9 milioane dolari SUA (4166,6 milioane dolari SUA în anul 2001). În prețuri FOB/FOB deficitul a fost de 316,5 milioane dolari SUA în luna decembrie 2002 și de 2613,3 milioane dolari SUA în anul 2002.
Potrivit datelor comunicate de Banca Națională a României, cursul de schimb al monedei naționale la sfârșitul lunii decembrie 2002, a fost de 33500 lei în raport cu dolarul SUA (+6,0% față de sfârșitul lunii decembrie 2001) și de 34919 lei în raport cu EURO (+25,2% față de sfârșitul lunii decembrie 2001)17.
IV.3.2. COMERȚUL EXTERIOR AL ROMÂNIEI ÎN ANUL 2003
Exporturile FOB realizate în anul 2003 au fost de 15613,7 milioane euro (17618,0 milioane dolari SUA ), valoarea acestora fiind cu 6,4% mai mare față de anul 2002 (din valori exprimate în dolari SUA creșterea este de 27,0%).
În structura pe mărfuri a exporturilor, cinci secțiuni de mărfuri dețin 69,5% din totalul exporturilor, după cum
urmează:
Fig 23 Exporturi FOB în anul 2003
Pe grupe de țări, comparativ cu anul 2002, valoarea exporturilor, exprimate în euro, către țările dezvoltate, a crescut cu 5,6%, iar în cadrul acestora cu țările Uniunii Europene creșterea a fost de 7,2%. Ponderea acestor grupe de țări în total exporturi a fost de 74,0% pentru țările dezvoltate și de 67,7% pentru Uniunea Europeană.
Valoarea exporturilor în țarile în curs de dezvoltare a fost mai mică cu 0,7% și a reprezentat 14,5% în total exporturi. În țările în tranziție exporturile au crescut cu 24,1%.
În anul 2003, primii zece parteneri comerciali în derularea exporturilor (însumând 75,2% din total exporturi) au fost: Italia (24,2% din total exporturi), Germania (15,7%), Franța (7,3%), Marea Britanie (6,7%), Turcia (5,1%), Olanda (3,6%), SUA (3,5%), Ungaria (3,5%), Austria (3,2%) și Grecia (2,4%).
Exporturile FOB realizate în luna decembrie 2003 au fost de 1239,6 milioane euro, valoare ce este mai mare cu 2,6% față de luna decembrie 2002, cu 1,4% față de media anului 2002 și mai mică cu 9,6% față de luna noiembrie 2003.
Valoarea exporturilor FOB exprimată în dolari SUA a fost de 1501,8 milioane, mai mare cu 23,5% comparativ cu luna decembrie 2002.
Importurile CIF în anul 2003 au însumat 21201,3 milioane euro (24003,1 milioane dolari SUA), iar în prețuri FOB, importurile au însumat 19569,2 milioane euro (22155,3 milioane dolari SUA). Valoarea exprimată în euro este mai mare cu 12,3% față de anul 2002 (din valori exprimate în dolari SUA creșterea este de 34,4%).
În structura pe mărfuri a importurilor, primele cinci secțiuni de mărfuri, reprezentând 66,9% din total importuri, au fost:
Fig 24 Importuri CIF în anul 2003
Pe grupe de țări, comparativ cu anul 2002, valoarea importurilor exprimate în euro din țările dezvoltate a crescut cu 10,0%, iar în cadrul acestora importurile din țările Uniunii Europene au crescut cu 10,8%. Ponderile celor două grupe de țări în total importuri au fost de 63,7% pentru țările dezvoltate, respectiv de 57,7% pentru Uniunea Europeană.
Valoarea importurilor din țări în tranziție a crescut cu 18,5% și a avut o pondere de 23,3% în totalul importurilor.
Valoarea importurilor din țări în curs de dezvoltare a fost cu 13,3% mai mare. Primele zece țări partenere în derularea importurilor din anul 2003, reprezentând 69,1% din total importuri, au fost: Italia (19,5% din total importuri), Germania (14,8%), Federația Rusă (8,3%), Franța (7,3%), Turcia (3,8%), Ungaria (3,6%), Austria (3,5%), Marea Britanie (3,3%), China (2,7%) și SUA (2,3%).
Importurile CIF realizate în luna decembrie 2003 au fost de 1912,9 milioane euro, (1765,7 milioane euro importuri FOB), valoare ce este mai mare cu 15,8% față de luna decembrie 2002, cu 21,6% față de media anului 2002,
dar mai mică cu 3,3% față de luna noiembrie 2003.
Valoarea importurilor CIF realizate în luna decembrie 2003 a fost de 2321,9 milioane dolari SUA (2143,2 milioane dolari SUA importuri FOB), mai mare cu 39,5% față de luna decembrie 2002.
Deficitul comercial FOB/CIF în anul 2003 a fost de 5587,6 milioane euro (6385,1 milioane dolari SUA), iar în luna decembrie 2003 deficitul a fost de 673,3 milioane euro (820,1 milioane dolari SUA), față de 4205,9 milioane euro
(3986,0 milioane dolari SUA) în anul 2002 și de 444,3 milioane euro (448,9 milioane dolari SUA) în luna decembrie 2002.
În prețuri FOB/FOB deficitul a fost de 3955,5 milioane euro (4537,3 milioane dolari SUA) în anul 2003 și de 526,1 milioane euro (641,4 milioane dolari SUA) în luna decembrie 2003.
Potrivit datelor comunicate de Banca Națională a României, cursul de schimb al monedei naționale la sfârșitul anului 2003 a fost de 41117 lei în raport cu EURO (+17,7% față de sfârșitul anului 2002) și de 32595 lei în raport cu dolarul SUA (-2,7% față de sfârșitul anului 2002)18.
IV.3.3. COMERȚUL EXTERIOR AL ROMÂNIEI ÎN ANUL 2004
Exporturile FOB realizate în anul 2004 au fost de 18934,7 milioane euro, valoarea acestora fiind cu 21,3% mai mare față de anul 2003.
În structura pe mărfuri a exporturilor, șase secțiuni de mărfuri dețin 75,3% din totalul exporturilor, după cum urmează:
Fig 25 Exporturi FOB în anul 200419
Comparativ cu anul 2003 valoarea exporturilor către țările Uniunii Europene (UE-25) a crescut cu 20,1%, având o pondere de 72,9% în total exporturi.
În anul 2004, primii zece parteneri comerciali în derularea exporturilor (însumând 74,1% din total exporturi) au fost: Italia (21,2% din total exporturi), Germania (15,0%), Franța (8,5%), Turcia (7,0%), Marea Britanie (6,7%), Ungaria (3,8%), Olanda (3,2%), Austria (3,1%), SUA (2,9%) și Grecia (2,7%).
În luna decembrie 2004, exporturile FOB au fost de 1531,2 milioane euro, valoarea acestora fiind cu 23,5% mai mare față de luna decembrie 2003.
Importurile CIF în anul 2004 au însumat 26281,0 milioane euro (24257,9 milioane euro în prețuri FOB), valoare ce este mai mare cu 24,0% față de anul 2003.
În structura pe mărfuri a importurilor, primele șase secțiuni de mărfuri, reprezentând 75,4% din total importuri, au fost:
Fig 26 Importuri CIF în anul 200420
Comparativ cu anul 2003, valoarea importurilor provenite din țările Uniunii Europene (UE-25) a crescut cu 19,8%, având o pondere de 64,9% în total importuri. Țările partenere în derularea importurilor din anul 2004, situate pe primele zece locuri (reprezentând 66,4% din total importuri) au fost: Italia (17,2% din total importuri), Germania (14,9%), Franța (7,1%), Federația Rusă (6,8%), Turcia (4,2%), Austria (3,5%), Marea Britanie (3,3%), China (3,3%), Ungaria (3,2%) și SUA (2,9%).
Importurile CIF realizate în luna decembrie 2004 au fost de 2586,1 milioane euro (2387,0 milioane euro importuri FOB), valoare ce este mai mare cu 35,2% față de luna decembrie 2003.
Deficitul comercial FOB/CIF în anul 2004 a fost de 7346,3 milioane euro, iar în luna decembrie 2004 a fost de 1054,9 milioane euro. În prețuri FOB/FOB deficitul a fost de 5323,2 milioane euro în anul 2004 și de 855,8 milioane euro în luna decembrie 2004.
Potrivit datelor comunicate de Banca Națională a României, cursul de schimb al monedei naționale la sfârșitul lunii decembrie 2004 a fost de 39663 lei în raport cu EURO (-3,5% față de sfârșitul anului 2003) și de 29067 lei în raport cu dolarul SUA (-10,8% față de sfârșitul anului 2003).
IV.3.4. COMERȚUL EXTERIOR AL ROMÂNIEI ÎN ANUL 2005
Exporturile FOB realizate în anul 2005 au fost de 22255,1 milioane euro, valoarea acestora fiind cu 17,5% mai mare față de anul 2004.
În structura pe mărfuri a exporturilor, șase din cele douăzeci și două de secțiuni de mărfuri din Nomenclatorul Combinat dețin împreuna 76,3% din totalul exporturilor, după cum urmează:
Fig 27 Exporturi FOB în anul 200521
Valoarea exporturilor către țările Uniunii Europene (UE-25) în anul 2005, comparativ cu anul 2004, a crescut cu 9,0%. Ponderea exporturilor catre țarile Uniunii Europene în total exporturi a fost de 67,6%.
Țările partenere situate pe primele locuri în derularea exporturilor din anul 2005 (reprezentând 75,3% din total exporturi) au fost: Italia (19,2% din total exporturi), Germania (14,0%), Turcia (7,9%), Franța (7,4%), Marea Britanie (5,5%), Ungaria (4,2%), S.U.A. (4,1%), Austria (3,1%), Olanda (2,7%), Bulgaria (2,7%), Spania (2,4%) și Grecia (2,1%).
Dupa regimurile vamale atribuite conform legislației din domeniul vamal, din totalul exporturilor realizate în anul 2005, 51,8% reprezinta exporturi definitive și 47,9% reprezinta exporturi de marfuri rezultate din perfecționarea activa a unor marfuri importate temporar în scopul prelucrării.
În luna decembrie 2005, valoarea exporturilor FOB a fost de 1818,8 milioane euro, cu 18,8% mai mare față de luna corespunzătoare din anul precedent.
Importurile CIF în anul 2005 au însumat 32568,5 milioane euro (30061,4 milioane euro în prețuri FOB), valoarea acestora fiind cu 23,9% mai mare față de anul 2004. În structura pe mărfuri a importurilor, șase din cele douăzeci și două de secțiuni de mărfuri din Nomenclatorul Combinat dețin împreuna 75,7% din totalul importurilor, dupa cum urmeaza:
Fig 28 Importuri CIF în anul 200522
Valoarea importurilor provenite din țările Uniunii Europene (UE-25) în anul 2005, comparativ cu anul 2004, a crescut cu 18,7%. Ponderea importurilor din țarile Uniunii Europene în total importuri a fost de 62,2%.
Țările partenere situate pe primele locuri în derularea importurilor din anul 2005 (reprezentând 72,4% din total importuri) au fost: Italia (15,5% din total importuri), Germania (14,0%), Federația Rusă (8,3%), Franța (6,7%), Turcia (4,9%), China (4,1%), Austria (3,7%), Ungaria (3,3%), Kazahstan (3,3%), Polonia (2,9%), Marea Britanie (2,9%) și SUA (2,8%).
Dupa regimurile vamale atribuite conform legislației din domeniul vamal, din totalul importurilor realizate în anul 2005, 76,2% reprezinta importuri definitive și 23,0% importuri temporare de marfuri în vederea prelucrării active.
În luna decembrie 2005, importurile CIF au fost de 3106,9 milioane euro (2867,8 milioane euro importuri FOB), valoare ce este cu 20,1% mai mare fața de luna decembrie 2004. Deficitul comercial în anul 2005 a fost de 10313,4 milioane euro în prețuri FOB/CIF (7345,7 milioane euro în anul 2004) și de 7806,3 milioane euro în prețuri FOB/FOB (5322,6 milioane euro în anul 2004).
Potrivit datelor comunicate de Banca Națională a României, cursul de schimb al monedei naționale la sfârșitul lunii decembrie 2005 a fost de 3,6771 lei (RON) în raport cu EURO (-7,3% față de sfârșitul anului 2004) și de 3,1078 lei (RON) în raport cu dolarul SUA (+6,9% față de sfârșitul anului 2004).23
IV.3.5. COMERȚUL EXTERIOR AL ROMÂNIEI ÎN ANUL 2006 (IANUARIE)
Exporturile FOB realizate în luna ianuarie 2006 au fost de 1769,5 milioane euro, valoarea acestora fiind cu 16,9% mai mare față de luna ianuarie 2005.
În structura pe mărfuri a exporturilor, șase din cele douăzeci și două de secțiuni de mărfuri din Nomenclatorul Combinat dețin împreunǎ 77,9% din totalul exporturilor, după cum urmează:
Fig 29 Exporturile FOB realizate în luna ianuarie 2006
Valoarea exporturilor către țările Uniunii Europene (UE-25) în luna ianuarie 2006, comparativ cu luna ianuarie 2005, a crescut cu 11,1%. Ponderea exporturilor cǎtre țǎrile Uniunii Europene în total exporturi a fost de aproape 70% (69,9%).
Țările partenere situate pe primele locuri în derularea exporturilor din luna ianuarie 2006 (reprezentând 75,6% din total exporturi) au fost: Italia (18,6% din total exporturi), Germania (15,6%), Franța (7,6%), Turcia (6,1%), Marea Britanie (5,0%), Ungaria (4,6%), Austria (3,5%), Bulgaria (3,3%), S.U.A. (3,2%), Spania (3,1%), Grecia (2,5%) și Olanda (2,5%). Dupǎ regimurile vamale atribuite conform legislației din domeniul vamal, din totalul exporturilor realizate în luna ianuarie 2006, 52,1% reprezintǎ exporturi definitive, 47,5% reprezintǎ exporturi de mǎrfuri rezultate din prelucrarea activǎ a unor mǎrfuri importate temporar în acest scop, iar 0,4% reprezintǎ exporturi de mǎrfuri pentru prelucrare pasivǎ (în afara țǎrii).
Importurile CIF în luna ianuarie 2006 au însumat 2407,2 milioane euro (2221,9 milioane euro în prețuri FOB), valoarea acestora fiind cu 26,9% mai mare față de luna ianuarie 2005.
În structura pe mărfuri a importurilor, șase din cele douăzeci și două de secțiuni de mărfuri din Nomenclatorul Combinat dețin împreunǎ 76,0% din totalul importurilor, dupǎ cum urmeazǎ:
Fig 30 Importurile CIF în luna ianuarie 2006
Valoarea importurilor provenite din țările Uniunii Europene (UE-25) în luna ianuarie 2006, comparativ cu luna ianuarie 2005, a crescut cu 22,9%. Ponderea importurilor din țǎrile Uniunii Europene în total importuri a fost de 60,5%.
Țările partenere situate pe primele locuri în derularea importurilor din luna ianuarie 2006 (reprezentând 71,6% din total importuri) au fost: Italia (14,6% din total importuri), Germania (13,7%), Federația Rusă (10,3%), Franța (7,0%), Turcia (4,3%), China (4,0%), Austria (3,9%), Ungaria (3,2%), Kazahstan (3,1%), SUA (2,5%), Spania (2,5%) și Marea Britanie (2,5%). Dupǎ regimurile vamale atribuite conform legislației din domeniul vamal, din totalul importurilor realizate în luna ianuarie 2006, 73,8% reprezintǎ importuri definitive, 25,7% importuri temporare de mǎrfuri în vederea prelucrării active, iar 0,5 % reprezintǎ importuri de mǎrfuri rezultate din prelucrarea pasivǎ (în afara țǎrii) a unor mǎrfuri exportate temporar în acest scop și importuri de mǎrfuri în regim de leasing financiar.
Deficitul comercial în luna ianuarie 2006 a fost de 637,7 milioane euro în prețuri FOB/CIF (382,9 milioane euro în luna ianuarie 2005) și de 452,4 milioane euro în prețuri FOB/FOB (236,9 milioane euro în luna ianuarie 2005). Potrivit datelor comunicate de Banca Națională a României, cursul de schimb al monedei naționale la sfârșitul lunii ianuarie 2006 a fost de 3,6151 lei (RON) în raport cu EURO (-1,7% față de sfârșitul anului 2005) și de 2,9874 lei (RON) în raport cu dolarul SUA (-3,9% față de sfârșitul anului 2005).
IV.4. POLITICA COMERCIALĂ NETARIFARĂ
În domeniul netarifar au fost adoptateîn cursul anului 1991 două Hotărâri ale Guvernului, prima, fiind abrogată de a doua.
În România, importul mărfurilor este liberalizat, fiind supus licențelor de import automate, folosite numai pentru scopuri statistice; fac excepție de la liberalizare: importurile din fondul valutar al statului, importurile în cadrul unor operațiuni legale de clearing, de barter și de recuperare a creanțelor externe; importuri pentru livrările de instalații complexe și de lucrări de construcții-montaj; importurile rezultate din înțelegerile guvernamentale.
Ministerul Comerțului, la cererea Băncii Naționale a României, poate institui restricții cantitative la import, când apare riscul iminent al unui dezechilibru al balanței de plăți externe sau în scopul creării unor rezerve valutare normale, cu respectarea procedurii stabilite de Acordul General pentru Tarife și Comerț.
Exportul mărfurilor în România este, de asemenea, liberalizat și este supus licențelor de export automate, folosite numai în scopuri statistice; fac excepții de la liberalizare: exportul de mărfuri contingentate sau supuse unor restricții cantitative în țările de destinație; exportul în cadrul unor operațiuni legate de clearing și de barter, livrălile de instalații complexe, lucrări de construcții montaj și aprovizionările navelor străine; exportul de licențe și know-how, exporturile pe credit aprobate de Guvernul României.
Ministerul Comerțului stabilește contingentele de export, precum și lista mărfurilor neadmise temporar la export, în scopul protejării resurselor necesare pentru realizarea producției interne și pentru asigurarea consumului populației.
În ianuarie 1996 a fost pus în aplicare Ordinul Ministerului Comerțului nr.6/1996 privind regimul licențelor de export și import.
Ministerul Comerțului, prin Direcția de licențe și politică vamală din cadrul Direcției generale pentru strategie și politică comercială, eliberează licențe de import pentru următoarele categorii de mărfuri:
Supuse regimului de control al importului;
Primite din străinătate ca ajutoare economice (inclusiv servicii);
Care fac obiectul unor contingente tarifare instituite prin Hotărâri ale Guvernului României;
Care sunt supuse regimului licențelor de import automate;
De asemenea, Ministerul Comerțului, prin direcția menționată mai sus, eliberează licențe de export pentru următoarele categorii de mărfuri:
Supuse unor restricții cantitative la export (mărfuri contigentate), care se stabilesc periodic prin ordin al Ministerului Comerțului;
Supuse, de către anumite țări, unor limitări cantitative la importul din România ;
Supuse supravegherii de către unele țări;
Supuse regimului de control al exportului;
Contingentate și neadmise temporar la export care, de asemenea, se stabilesc periodic prin ordin al Ministerului Comerțului și care sunt:
rezultate din operațiuni de lohn sau processing;
trimise temporar în străinătate pentru operațiuni de lohn sau processing;
destinate aprovizionării, în teritoriul vamal al României, a navelor și aeronavelor strâine;
destinate aprovizionării personalului român care lucrează pe șantierele din străinătate ale agenților economici români;
destinate procesului de producție din cadrul lucrărilor de construcții-montaj și instalații complexe din străinătate ale agenților economici români;
supuse regimului licențelor de export automate;
exportate pe credit;
CONCLUZII
Din cele relatate rezultă câteva dintre pericolele protecționismului, acestea sunt:
Interesul consumatorilor
Dacă în Franța obiectul absolut ar fi păstrarea locurilor de muncă, s-ar putea veni cu ideea de a se atribui fiecărei persoane un lot de pământ, deci un loc de muncă. Dar o asemenea situație ar duce la o pierdere imensă de câștig real pentru colectivitate, lucru care nu este de dorit. Așa cum observase foarte bine Smith, scopul ultim al sistemului economic este consumul și, dacă ne plasăm din acest punct de vedere, interesele consumatorului sunt mai bine apărate prin liberul schimb (care pune în concurență producătorii) decât prin protecție.
Falsa alocare de resurse
Așa cum a arătat Smith, reducând fluxul de intrare a bunurilor într-o țară, i se slăbește productivitatea și nu se reușește să se obțină o alocare eficace a resurselor. Țara protecționistă își frânează nivelul de trai, își impune singură un embargou.
Argumentul protecționist relativ la securitatea națională duce la aplicarea, în timp de pace, a unui regim pe care dușmanii unei țări i l-ar aplica în timp de război. Este îndoielnic că securitatea poate fi obținută prin acțiuni care slăbesc propria economie.
Rigiditatea economiei
Industriile „temporar” protejate nu devin prin aceasta și competitive pe piețele mondiale. Se constată că perioada tranzitorie de protecție este adesea nelimitată, fapt care contrazice ceea ce preconiza List. Astfel, în 1956, industria textilă americană a obținut aplicarea de restricții „voluntare” asupra exporturilor de cotonadă ale Japoniei. Cu treizeci de ani mai târziu, în 1986, se semnează un al patrulea acord multilateral (după cele din 1974, 1978 și 1982), mai restrictiv ca niciodată. În cele din urmă, este posibil ca industriile protejate să fie primele victime ale protecției care amorțește întreprinderile iar ele nu se mai simt obligate să inoveze.
Politica protecționistă face să scadă venitul global al colectivității și riscă să provoace replici prin care se penalizează producătorii naționali, deci și mână de lucru disponibilă. Locurile de muncă obținute prin închiderea pieții interne de muncă provocate de închiderea piețelor străine.
Politica comercială în România a fost reconcepută după standardele internaționale (ale GATT, acum OMC). Regimul vamal a suferit în mai multe rânduri modificări, ca de altfel și politicile netarifare și de promovare și stimulare a exporturilor. Politica comercială a României a fost influențată de anumite evenimente precum: asocierea României la Uniunea europeană (martie 1993); încheierea mai multor acorduri de liber schimb, cu țările membre ale AELS, ale CEFTA (România a devenit și ea membră CEFTA în 1997); semnarea actului final al Rundei Uruguay, derulată în cadrul GATT, România devenind astfel membră a OMC de la 1 ianuarie 1995; acordarea clauzei națiunii celei mai favorizate de către S.U.A.
Sintetic, se poate aprecia că liberalizarea comerțului exterior a fost și în România prea abruptă, ea expunând producătorii naționali unei concurențe străine acerbe, înainte ca ei să fie pregătiți a-i face față.
În opinia multor economiști, și ea a contribuit la restrângerea multor producții.
Accesul liber la valută, fără de căre liberalizarea comerțului exterior nu ar fi devenit faptică, s-a realizat treptat.
Pentru valorificarea avantajelor deținute, dar mai cu seamă pentru crearea unor noi avantaje concurențiale trebuia acționat pentru atragerea investitorilor străini și, în egală măsură, trebuiau acordate stimulente și investitorilor autohtoni.
BIBLIOGRAFIE
Appleyard, Denis (coord.): International Economics, Trade, Theory and Policy, Chicago, 1995
Auverse, Denis: Econamie Mondială, Ed. Humanitas, București, 1998
Bal Ana (coord.): Economie Mondială, Ed. Economică, București, 1999
Bari, Ioan: Economie Mondială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1996
Bastable, C.: La theorie du commerce international, Ed. Giard, Paris, 1900
Brown, Lester: Probleme globale ale omenirii – Starea lumii, Ed. Tehnică, Bucurști, 1988
Burnete, Sorin: Comerț internațional: Teorii, modele și politici, Ed.Economică, București, 1999
Colander, David: Macroeconomics, Chicago, 1999
Colander, David: Economics, Ed. Irvin, 1998
Denuța, Ioan: Relații economice internaționale, Ed. Economică, București, 1999
Dostaler, Gilles: Gândirea economică de după Kezns, Ed. București, București, 2000
Drucher, Peter Ferdinand: Realitățile lumii de mâine, Ed. Teora, București, 1990
Eperson, Ralph: Noua ordina mondială, Ed. București, București, 1997
Fscher, Jena: Grundriss der politichen Oekonomie, 1923, vol. 2
Gide, Charles: Histoire des doctrines economiques, Ed. Sirey, Paris, 1920
Gillpin, Robert: Economie politică a relațiilor internațională, Ed. Bluestyle, București, 1999
Heilbroner, R.L.: Filosofia lucrurilor pământești. Viețile, epocile și ideilor marilor economiști, Ed. Humanitas, București, 1994
Krugman, Paul: The Age of Diminished Expectations:U.S. Econimic, Policz in the 90’s, 1990
Krugman, Paul: Economie internationale, Ed. De book University, 1995
List, Friedrich: Sistemul național de economie politică, Ed. Academiei, București, 1973
Manoilescu, Mihail: Forțele naționale productive și comerțul exterior:Teoria protecționismului și a schimbului internațional, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986
Pohoață, Ion: Capitalismul, itinerare economice, Ed. Polirom, Iași, 2000
Popescu, Cornelia: Elemente de economie mondială, Ed. Economică, București, 1999
Przworski, Adam: Democrația și economia de piață, reformele politice și economice în Europa de Est și America Latină, Ed. All, București, 1996
Rujan, Ovidiu: Teorii și modele în relațiile economice internaționale, Ed. All, București, 1994
Samuelson, Paul (coord.): Economie politică, Ed. Teora, București, 2000
Sută, Nicolae: Comerț internațional și politici comerciale contemporane, Ed. Eficient, București, 2000
Sută, Nicolae: Comerț internațional și politici comerciale internaționale, Ed. Ceres, București, 1992
Sută, Selejan Sultana: Doctrine și curente în gândirea economică modernă și contemporană, Ed. Economică, București, 1994
Teulon, Frederic: La nouvelle mondial, Ed. Puf, Paris, 1994
Teulon, Frederic: Comerțul internațional, Ed. Institutul European, Iași, 1997
Thurow, L.: La maison Europe, Ed. Calmann-Levy, 1992
Werszacner: Dublarea prosperității prin înjumătățirea consumului de resurse: noul raport al clubului de la Roma, Ed. Tehnică, București, 1998
***:colecția ziarului Adevărul economic, perioada ian.-dec. 1996
***: Institutul Național de Statistică, perioada 2002-2006
***: Autoritatea Națională a Vămilor
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Teorii Protectioniste In Comertul International (ID: 133058)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.