Teorii Motivationale. Motivatia In Sportul de Performanta

CAPITOLUL I

Introducere

Acțiunile și comportamentele oamenilor, activitățile lor sunt determinate de anumite motive. Motivele sunt structuri psihice care declanșază, susțin energetic și direcționează, din interior, o activitate sau un comportament, având rolul declanșator al acestora.

Omul nu acționează niciodată determinat de un singur motiv, ci sub influența unei structuri motivaționale. Ansamblul acestor motive care determină acțiunile sau comportamentele unei persoane reprezintă motivația sa.

Din punct de vedere managerial putem privi motivația în strânsă legătură cu o funcție esențială a managementului – leadingul (anternare, motivare). Astfel, motivarea reprezintă procesul de mobilizare a unor membrii ai organizației de către alții, pentru a acționa în vederea atingerilor obiectivelor individuale și organizaționale.

În sportul de performanță, motivația are un rol determinant deoarece stă la baza continuității antrenamentului sportiv și efectuării acestuia la parametrii cât mai aproape de cei optimi. Motivația în sportul de performanță trebuie privită atât din punct de vedere al sportivului, al anturajului profesional (antrenori, medic, psiholog, manager, etc.), cât și al anturajului social (familie, prieteni, etc.).

În lucrarea de față vom încerca să abordăm problema motivației în sportul de performanță atât din punct de vedere managerial, adică din punctul de vedere al antrenorului și managerului sportivului (echipei, clubului), cât și din punct de vedere al sportivului. Managerii și antrenorii sunt cei care caută să motiveze sportivii pentru a trece peste greutățile pe care le implică practicarea unui sport de performanță: antrenamentul sportiv, participarea la competiții, accidentări, stress fizic și psihic, etc.

Antrenorii sunt cei care intră în contact direct cu sportivii, planifică și organizează, conduc și controlează procesul de antrenament a sportivilor. Managerii (sportivilor, echipelor, cluburilor) au contact indirect cu sportivii, implicându-se mai puțin în procesul efectiv de antrenament, fiind răspunzători de întreaga parte managerială pe care o implică activitatea de performanță: asigurarea condițiilor de pregătire, organizarea calendarului competițional (împreună cu antrenorii și sportivii), motivarea sportivilor și a staff-ului care se ocupă de aceștia, etc.

Capitolul II

Motivația – concepte și teorii

2.1. Motivația – noțiune, funcții, structură

2.1.1. Noțiunea de motivație

Motivația este un concept explicat în diferite maniere. Originea cuvântului o constituie latinescul “movere”, adică ceea ce pune în mișcare, ceea ce împinge la acțiune. În literatura de specialitate abordarea cestei noțiuni se centrează fie asupra individului, fie a individului în relație cu mediul său.

Abordarea din perspectiva individului susține că forța motivațională este interioară individului și depinde de caracteristici personale ca nevoile, pulsiunile, instinctele, trăsăturile de personalitate. În perspectiva situațională (individ + mediul său), comportamentul depinde și de factori exteriori individului, respectiv mediul său de lucru, natura muncii, stilul de conducere al superiorilor, etc.

Astfel, autori care se încadrează în prima categorie (Maslow, Alderfer, McClleland, Freud, etc.), sub influența psihologiei sau psihanalizei, definesc motivația ca:

Forța care permite trecerea organismului din starea de repaos în starea de acțiune;

Ceea ce împinge individul să acționeze în funcție de nevoile sale;

O stare de tensiune care pune organismul în mișcare până la reducerea tensiunii.

Din acestă perspectivă, a motiva înseamnă:

Pentru psihanaliști: solicitarea pulsiunilor fundamentale;

Pentru psihologii clasici: a face apel la nevoi fundamentale;

Pentru psihologii clinicieni: a face apel la certitudini afective cu care copilul a fost impregnat în mediul familial, școlar și social;

Pentru psihologii behavioriști: stimulii de nivel biologic care declanșază comportamentele instictive și reflexe.

Se observă că motivațiile ca și motivarea – creearea condițiilor care împing la acțiune, sunt gândite în afara grupului și a contextului în care individul acționează, că motivațiile au doar cauze individuale.

Împotriva acestei abordări, cosiderate cu valoare explicativă redusă, se ridică în special sociologii. Astfel, Philippe Bernoux, consideră că “ motivațiile sunt în funcție de rolul atribuit individuluide către societate sau intreprindere și de relația sa cu contextul social”. În același sens se încadrează și definiția lui Pinder, după care “ motivația în muncă este un ansamblu de forțe care provin atât din interiorul ființei umane cât și din mediul său, pentru a suscita comportamentul legat de muncă și pentru a-i determina forma, direcția, intensitatea și durata”.

În această abordare motivațiile și motivarea sunt considerate atât din perspectiva individuală cât și colectivă și contextuală:

Fig. 1 Natura cauzelor motivațiilor

În concluzie, reținând că motivațiile reprezintă “ceea ce împinge la acțiune”, iar comportamentul reflectă acțiunile întreprinse în vederea atingerii unor scopuri, putem spune că motivațiile determină comportamentele individului.

2.1.2. Funcțiile motivației

Funcțiile motivației sunt:

Funcția energetică, de propulsor, activator și dinamizator (deși nu poate declanșa direct reacția, motivația are rol de activare generală sau specifică, generând tensiuni și energii sau reducându-le);

Funcția de direcționare, o condiție a selectivității în relație cu ambianța. Pieron definește motivul ca factor intern, care alege din deprinderile care le are o persoană, pe cea care va fi actualizată;

Funcția de mediere și reglare a activității omului (condiția internă de filtru între stimul și reacție).

2.1.3. Structura motivației

Motivul este factorul intern care declanșază, susține și orientează o activitate și îndeplinește două funcții: de activare, mobilizare energetică și de direcționare a conduitei.

Motivația (factor intern) este condiționată de obiectul ei; factorul extern are efect declanșator doar în raport cu anumite trebuințe, dorințe, aspirații.

Gama motivațiilor conduitei umane poate fi descrisă de următoarele noțiuni: trebuință, impuls, dorință, intenție, scop, tendință, valență, expectanță, aspirația, idealul.

Trebuința desemnează anumite stări interne și semnifică adesea o anumită lipsă sau deficit. Trebuințele pot fi primare și secundare. Cele primare sunt biologice, înnăscute și legate de menținerea organismului: trebuința de hrană, odihnă, sex, igienă, sau de ordin psihologic: nevoia de securitate, de afecțiune, de afiliere. Trebuințele secundare sunt dobândite sub influența factorilor socio-culturali: trebuința de comunicare, de succes și performanță, de autorealizare, de aprobare socială, e.t.c.

Impulsul constă în apariția excitabilității accentuate a centrilor nervoși corespunzători (din punct de vedere fiziologic) și o stare de tensiune (din punct de vedere psihologic). Impulsul este aspectul dinamic, procesual al trebuinței. De exemplu un anumit nivel al hormonilor sexuali în sânge duce la impulsul sexual.

Dorința este o trebuință conștientizată, este o activare emoțională orientată spre obiectul ei. De exemplu dorința de a câștiga un concurs.

Intentia marchează trecerea de la motive spre scopuri, proiecte și indică aspectul direcțional al motivului.

Scopul este prefigurarea mentală a rezultatului, a efctului dorit. Dacă scopul propus nu a fost atins, tensiunea psihică se menține sub forma de impuls pentru continuare.

Tendința este factorul motivațional care orientează activitatea într-un anumit sens.

Valența este proprietatea unui obiect, eveniment sau persoană de a răspunde unei trebuințe, de a satisface o cerință. Valențele se află la intersecția dintre subiect și obiect. Ele pot fi pozitive (care acționează în sensul țelurilor) sau negative (care intervin ca și bariere în atingerea țelurilor).

Expectanța definește rezultatul pe care individul îl estimează că îl va obține, pornind de la o apreciere realistă. Se bazează pe un calcul al șanselor.

Aspirația este rezultatul pe care individul îl așteaptă, o speranță de autorealizare; standardul pe care o persoană se așteaptă și speră să-l atingă într-o performanță.

Idealul își are originea în sistemul de valori al persoanei sau grupului; el presupune o opțiune valorică de perspectivă care capătă expresie în progamul de viață al individului.

Pentru a întregi tabloul care conturează motivația trebuie să vorbim și despre interese, care sunt foarte importante în activitatea sportivă. Interesele reprezintă tendința de a acorda atenție anumitor obiecte și de a se orienta după anumite activități. De ce interesul pentru un sport sau altul? Pentru că interesul este o atitudine de natură emotiv-cognitivă față de obiect și activitate. Interesul este o componentă motivațională a personalității ce se exprimă prin atitudinea pozitivă, activă și perseverentă față de activități, fenomene, reunește trebuințe, motive, tendințe și scopuri.

Din punct de vedere cognitiv, punctul de plecare în abordarea motivației este ecuația:

Valență x Expectanță = Motivație

Dacă unul din factori este 0 atunci motivația este 0. Cercetările arată că reacția tipică la succes este ridicarea nivelului de aspirație și expectanță, în timp ce la insucces este coborârea acesteia; scăzând nivelul de aspirație, expectanța, implicit scade și efortul de învingere al dificultăților.

2.2. Teorii motivaționale

În tabelul următor vom prezenta o clasificare a categoriilor teoriilor motivaționale în funcție de sensul în care acționează și sarcinile fiecărei categorii.

Tabel nr.1

2.2.1. Teorii motivaționale de conținut

Teoria ierarhiei nevoilor – Maslow

Maslow se axează pe faptul că fiecare ființă umană este animată de nevoi pe care caută să le satisfacă. Sunt identificate cinci categorii de nevoi, iar satisfacerea lor, se realizează într-o anumită ordine:

Nevoi fiziologice – aceste nevoi trebuie satisfăcute pentru ca persoana să poată supraviețui și privesc: hrana, apa, oxigenul, adăpostul. Atunci când aceste nevoi sunt satisfăcute omul trece la satisfacerea următoarei categorii de nevoi, cele de siguranță;

Nevoi de siguranță – includ nevoile de securitate, stabilitate, eliberare de anxietate și un mediu structurat și ordonat. După aoperirea acestor nevoi omul manifestă interes pentru categoria următoare, nevoile de apartenență;

Nevoi de aparteneță – includ nevoi de relații sociale, afecțiune, dragoste, companie și prietenie. Odată acoperite, atenția individului se îndreaptă către nevoile de stimă;

Nevoi de stimă – include nevoia de respect, statut, de recunoaștere din partea celorlalți. Dacă individul are satisfăcută și acestă categorie de nevoi, el va fi atras de nevoile de auto-realizare;

Nevoi de auto-realizare – implică dorința de dezvoltare a potențialului real al persoanei până la posibilități maxime.

Fig.2 Piramida nevoilor Maslow

Privind ierarhia nevoilor, se vede că Maslow susține următoarele:

O nevoie satisfăcută nu mai constituie sursă de motivare eficace;

Nevoile de auto-relizare nu sunt niciodată satisfăcute în întregime și își păstrează mereu forța motivațională;

Nevoia dominantă condiționează comportamentul omului.

Teoria ierarhiei neoilor a fost criticată de studiile motivaționale ulterioare datorită faptului că intensitatea cu care resimțim nevoile, chiar dacă le purtăm toți în noi, variază mult de la un individ la altul, iar oamenii nu ierarhizează toți, de aceeși manieră, nevoile. În plus, oamenii pot căuta satisfacerea mai multor categorii de nevoi deodată.

În context organizațional, această teorie arată că organizațiile trebuie să asigure un salariu minim și condiții de muncă rezonabile, înainte de a se lansa în metode de motivare sofisticate a personalului. În al doilea rând, ea reprezintă o întreagă arie de nevoi non-economice ale angajaților, astfel încât dacă un angajat nu răspunde la stimulente economice, managerii dispun de surse alternative de motivare pe carnu mai constituie sursă de motivare eficace;

Nevoile de auto-relizare nu sunt niciodată satisfăcute în întregime și își păstrează mereu forța motivațională;

Nevoia dominantă condiționează comportamentul omului.

Teoria ierarhiei neoilor a fost criticată de studiile motivaționale ulterioare datorită faptului că intensitatea cu care resimțim nevoile, chiar dacă le purtăm toți în noi, variază mult de la un individ la altul, iar oamenii nu ierarhizează toți, de aceeși manieră, nevoile. În plus, oamenii pot căuta satisfacerea mai multor categorii de nevoi deodată.

În context organizațional, această teorie arată că organizațiile trebuie să asigure un salariu minim și condiții de muncă rezonabile, înainte de a se lansa în metode de motivare sofisticate a personalului. În al doilea rând, ea reprezintă o întreagă arie de nevoi non-economice ale angajaților, astfel încât dacă un angajat nu răspunde la stimulente economice, managerii dispun de surse alternative de motivare pe care le pot lua în considerare. În al treilea rând, Maslow explică diferențele motivaționale dintre muncitori, în funcție de nivelul la care aceștia se situează în ierarhia nevoilor.

Teoria ERG (Existence, Relatedness, Growth) a lui Alderfer

Alderfer propune o modificare a teoriei ierarhiei nevoilor . Teoria sa reorganizează cele cinci categorii de nevoi umane identificate de Maslow, în trei categorii:

Nevoi de existență – include nevoile fiziologice (foame, sete) și nevoile de protecție împotriva pericolelor fizice. Sunt nevoi care pot fi satisfăcute de anumite condiții materiale și corespund nevoilor de ordin inferior din ierarhia lui Maslow;

Nevoi relaționale – cuprind nevoile sociale și de afiliere, ca și nevoile de respect din partea celorlalți. Sunt satisfăcute prin comunicare liberă și schimbul de sentimente și concepții cu ceilalți membrii ai organizației;

Nevoi de dezvoltare – includ nevoi de realizare a propriului potențial și corespund nevoilor de auto-realizare din ierarhia lui Maslow, dar și părți din nevoile de stimă care implică responsabilități și autonomie. Aceste nevoi pot fi satisfăcute prin implicare personală puternică în mediul de muncă.

Astfel, Aderfer este de acord cu Maslow în aceea că nevoile nesatisfăcute motivează oamenii și că, pe măsură ce nevoile de ordin inferior sunt satisfăcute, dorința de a satisface nevoile de ordin superior crește. Alderfer susține că atunci când nevoile de nivel inferior sunt satisfăcute ele devin mai puțin importante și că, pe măsură ce nevoile de ordin superior sunt satisfăcute, ele devin și mai solicitante. De exemplu, cu cât o persoană are mai multe oportunități de creștere a autonomiei într-un post, cu atât nevoia sa de auto-realizare este mai satisfăcută și persoana va căuta creșterea autonomiei pentru a continua satisfacerea nevoii de realizare. În plus, Aderfer, susține că toate cele trei categorii de nevoi pot fi operaționale în același timp și că motivația depinde de intensitatea unei categorii de nevoi dominante.

Teoria factorilor duali a lui Herzberg

Herzberg, reluând lucrările lui Maslow, caută să identifice, prin metoda incidentelor critice, factorii care stau la originea atitudinilor pozitive, respectiv negativeale individului față de munca sa. El identifică astfel, două categorii de factori:

Factori de igienă -.politica de personal a conducerii;

– relațiile cu superiorii;

– relațiile cu colegii;

– condițiile fizice de muncă;

– salariul.

Conform lui Herzberg, acești factori nu au capacitatea de a produce satisfacție în muncă, cel mult suscitând indiferența. Satisfacerea lor este însă necesară pentru a împiedica insatisfacția în muncă.

Factori susceptibili să declanșeze acte motivate

– împlinirile;

– recunoașterea muncii depuse;

– natura muncii;

– responsabilitățile;

– promovarea.

Acești factori au capacitatea de a genera satisfacție lucrătorilor. Ei sunt considerați factori de motivare pentru că incită individul să facă eforturile necesare pentru satisfacerea nevoilor sale.

Herzberg concluzionează următoarele:

Factorii motivanți apar în situații de muncă ce au legătură cu ideea de termen lung și țin în mod esențial de conținutul muncii;

Factorii de igienă tind să se producă mai degrabă pe termen scurt, pe termen lung efectul lor fiind nul, individul solicitând reânoirea lor. Ei se raportează mai ales la contextul muncii.

Satisfacția este independentă de insatisfacție, adică factorii de motivare pot produce satisfacție dar nu sunt și la originea insatisfacției, și invers.

Plecând de la ultima concluzie, Herzberg analizează rpoblema nevoilor umane. El se diferențiază de Maslow și Alderfer, distingând doar două categorii de nevoi:

Nevoi fiziologice, care sunt asociate factorilor de igienă;

Nevoi psihologice de dezvoltare, care sunt factorii de motivare.

Din această teorie se rețin în principal următoarele idei:

Importanța muncii în sine, a conținutului acesteia ca sursă de motivare;

Importanța factorilor intrinseci în raport cu cei extrinseci. Primii se situează în interiorul individului și sunt legați de maniera în care experiența este resimțită de plăcerea pe care o simte individul. Astfel vorbim de motivarea intrinsecă când persoana lucrează în scopul obținerii de satisfacții legate de executarea muncii însăși, a doua categorie de factori ține de obiectivele, concrete, și vorbim de motivare extrinsecă când individul lucrează pentru recompense exterioare sarcinii.

În sfârșit, pentru a genera atitudini pozitive privind munca și în scopul de motiva lucrătorul, elementele identificate ca factori motivatori trebuie incorporate în munca salariatului.

Lucrările lui Herzberg au condus la dezvoltarea unui curent de gândire numit “de îmbogățire a sarcinilor”. Dintre teoreticienii acestui curent amintim pe J. Hackman și G. Oldham, care au precizat în urma mai multor studii, aspectele sarcinii cu rol motor pentru om:

Autonomia în muncă;

Varietatea sarcinilor dintr-un post;

Identitatea sarcinii, adică posibilitatea de a realiza o muncă de la început până la sfârșit;

Semnificația sarcinii, adică înțelegerea importanței valorii muncii respective;

Feedback-ul privind sarcina.

2.2.2. Teorii motivaționale procesuale

Spre deosebire de teoriile de conținut, care explică de ce acționează oamenii, teoriile procesualeale motivației caută să facă înțeles cum funcționează mecanismul sau procesul de motivare la om. Aceste teorii explică cum se înlănțuie diferiții determinanți ai comportamentului pentru generarea motivației în muncă, ca și opțiunea persoanei pentru un anume comportament specific în căutatrea sa de satisfacere a nevoilor.

Teoria echității a lui Adams

Conform acestei teorii, la locul de muncă, indivizii se comapră între ei și își formează o opinie despre echitatea situației. Orice situație percepută ca inechitabilă declanșază o acțiune vizând restabilirea echilibrului, motiv pentru care teoria echității contituie o teorie a informației.

Teoria susține că în contextul organizațional angajatul compară, pe de o parte, câștigurile pe care le obține (salariu, statut, recunoaștere, etc.) cu contribuția pe care o aduce organizației (energie, vechime, pregătire, ramndament, etc.), iar pe de altă parte compară raportul propriu contribuție/câștig, cu cel al altor colegi. În funcție de percepția angajatului privind aceste raporturi, teoria sugerează diverse comportamente posibile.

Dacă raporturile sunt percepute echitabile, angajatul este satisfăcut nefiind incitat la acțiune;

Dacă retribuția este percepută mai mare decât efortul, sau dacă raportul contribuție/retribuție este perceput superior celorlalte persoane, atunci:

angajații vor încerca să producă mai mult sau să realizeze o muncă de calitate superioară, pentru a diminua inechitatea, comportament care apare în cazul angajaților loiali organizației;

se menține sau scade productivitatea și calitatea în cazul angajaților neloiali organizației;

dacă, în schimb câștigurile sunt percepute inferioare contribuției sau dacă raportul contribuție/retribuție este perceput inferior celorlaltor colegi, se instalează insatisfacția,care va conduce fie la diminuarea contribuției individului, fie la încercarea de a spori, într-un fel sau altul câștigurile.

Teoria susține, astfel, repartizarea nediscriminatorie, de către manageri, atât a recompenselor cât și a pedepselor.

Teoria așteptărilor

A fost dezvoltată de-a lungul unei serii de studii efectuate de specialiști ca Vroom, Porter, Lawler, Nadler, și face parte din categoria teoriilor cognitive. Acestea susțin dimensiunea rațională a omului, comportamentele pe care acesta le va adopta în organizație, fiind conform lor, urmarea unei decizii reflectate. Teoria explică procesul motivațional cu ajutorul a trei variabile:

expectanța;

instrumentalitatea;

valența.

Expectanța reprezintă probabilitatea estimată de individ că un anume nivel da efort (dependent de potențialul pe care îl are) i-ar permite atingerea unui anume nivel de rezultate în muncă.

Instrumentalitatea corespunde unei posibilități percepute de individ și exprimă șansa ca rezultatul atins în muncă să fie urmat de un anume nivel al recompenselor.

Valența reprezintă gradul în care recompensele estimate sunt atractive sau neatractive pentru individ și depinde de capacitatea acestora de a satisface nevoile și interesele pe care individul le are. Astfel, valența este pozitivă când recompensele sunt dorite;valența este negativă când recompensele sunt indezirabile; valența este nulă când persoana este indiferentă în fața recompensei.

Astfel, motivația angajaților poate fi menținută la un nivel ridicat în condițiile în care eforturile sunt recompensate la nivelul așteptărilor iar recompensele primite au valoare pentru individ (valența pozitivă), adică generează satisfacție.

2.2.3. Teoriile de întărire (ramforsare)

Teoriile de întărire se bazează pe teoria pavloviană și pe “legea efectului”, definită de E.L. Thorndike și popularizată în anii ’60 de B.F. Skinner sub denumirea de “teoria condiționării operante”. Această lege presupune că deciziile privind comportamentul prezent sunt luate pe baza consecințelor comportamentului trecut. Acestea sunt date certe și reale. Astfel, dacă acțiunile anterioare au condus la consecințe pozitive, individul va tinde să repete acțiunea; dacă acțiunile au condus la consecințe negative, indivizii vor manifesta tendința de a nu le mai repeta.

Teoria ranforsării sublinează importanța feedback-ului și recompenselor în motivarea comportamentului. Pot fi utilizate patru tehnici de întărire:

cosolidarea pozitivă – presupune aplicarea sau adăugarea unui stimul sau consolidator (recompensă sau feedback pozitiv) ce crește sau menține probabilitatea de apariție a unui comportament dorit. De exemplu creșterea salariului sau felicitări pentru depășirea nivelului de performanță așteptat;

consolidarea negativă – constă în îndepărtarea sau prevenirea unui stimul neplăcut, pentru a încuraja un comporament dorit. De exemplu circulația rutieră corectă pentru a praveni amenzile;

pedeapsa – implică aplicarea unui stimul neplăcut ca urmare a unui comportament nedorit și care vizează scăderea probabilității acelui comportament. De xeemplu reducerea salariului unui angajat pentru utilizarea excesivă a telefonului. Gordon apreciază că acestă formă de consolidare conduce la consecințe secundare, tensiuni, stress, atitudini negative față de administratorul pedepsei și că rezultatele tind să fie mai puțin predictibile și permanente decât al altor forme de consolidare;

extinția – presupune încetarea consolidării care menține un comportament nedorit, pentru ca acesta să fie abandonat (îndepărtând stimulul se condiționează comportamentul nedorit).

Momentul și frecvența consolidărilor influențează, însă, în mod semnificativ impactul lor. După frecvența aplicării se disting:

consolidarea continuă – consolidatorul este aplicat ori de câte ori apare comportamentul dorit;

consolidare parțială – nu întărește toate răspunsurile dorite.

În acestă ultimă categorie putem identifica patru strategii de consolidare:

Fig.3 Strategii de consolidare parțială

Privind efectul acestor strategii de întărire, se remarcă următoarele:

consolidarea continuă și imediată facilitează învățarea rapidă, dar comportamentul astfel achiziționat tinde să nu persiste atunci când frecvența consolidării scade, sau aceasta este oprită;

consolidarea parțială și variabilă încurajază comportamentele dorite pe termen lung deoarece individul nu poate anticipa momentul când apare consolidarea. În cazul intervalului variabil, ritmul de răspuns este mai încet dar uniform, iar programele cu rată variabilă conduc la un ritm de răspuns înalt;

consolidarea la interval fix sau cu rație fixă, conduce la ritmuri de răspuns înalte pe măsură ce momentul fixat sau atingerea plafonului stabilit se apropie. După consolidare, comportamentul scade în intensitate. În organizații, managerii trebuie să aleagă acele modalități de consolidare care se potrivesc cu obiectivele organizaționale urmărite.

Teoria condiționării operante susține controlarea comportamentului altei persoane de către manageri. Datorită acestui aspect ea a întrunit multiple aprecieri, dar a fost și criticată. Criticile aduse teoriei țin de posibilitatea de manipulare a oamenilor. Northeraft și Neale menționează că teoria prezintă o față degradantă a condiției umane și că, dacă comportamentul uman este controlat exclusiv prin consecințe, nu există demnitate.

2.2.4. Teoria fixării obiectivelor a lui Locke

Conform acestei teorii comportamentul individului este determinat în mare măsură, de modul în care sunt fixate obiectivele de muncă. În esență, obiectivele dificile, precise și clar definite exercită o influență pozitivă asupra motivației, atingerea unui astfel de obiectiv întărind stima de sine, a angajatului și antrenând un randament mai ridicat. Privind fixarea obiectivelor, teoria menționează necesitatea respectării câtorva condiții: obiectivele nu trebuie fixate individului de manieră autoritară, ele trebuie să fie realizabile din punctul său de vedere, ceea ce implică resurse și timp disponibil și deasemenea, trebuie să se bucure de susținerea constantă din partea superiorului ierarhic.

CAPITOLUL III

Motivația în sport

În acest capitol vom aborda motivația în domeniul spotului din trei pucte de vedere:

Motivația în învățarea motrică;

Motivația în sportul de performanță;

Motivația în sportul pentru toți.

În domeniul vieții sociale, cotidene și în sport motivația este cercetată în două direcții, sintetizate astfel:

De ce aleg oamenii o activitate anume și nu aleg alta;

De ce execută sarcinile cu diferite grade de intensitate.

Implicația motivației în activitatea sportivă este bine evidențiată de întrebările:

De ce practică anumiți indivizi sportul?

Care sunt mobilurile care-i îndemnă pe sportivi la activitatea competițională?

M. Epuran grupează motivele practicării activităților corporale și sportului în trei categorii:

Trebuința de mișcare, a cărei satisfacere asigură dezvoltarea psihofizică a omului. Ea se manifestă mai intens și mai divers în copilărie și adolescență. Impulsul dinamic generat de acestă trebuință capătă în adolescență o anumită organizare, integrându-se în structura personalității. De la manifestările de joc ale copilului preșcolar la manifestările de tip sportiv distanța este lungă, dar impulsul dinamic își păstrează impetuozitatea. Nevoia și dorința de mișcare constituie un factor important, prezent la toți cei care obțin performanțe sportive înalte;

Emulația, trebuința de autocunoaștere, de autoeducare, simțul riscului, sunt factori motivaționali de bază, care direcționează copilul sau tânărul spre practicarea sistematică a unui sport, spre specializare și consacrare. Succesul în sportul de performanță depinde și de alți factori: aptitudini, atitudini, antrenament și ambianță;

Factori motivaționali dobândiți, stereotipiile formate prin practicarea sportului ca – obișnuința de mișcare, tendința spre realizarea sistematică și organizată a mișcării, capabilă să mobilizeze persoana în mod susținut pentru practicarea sportului și după renunțarea la activitatea de performanță.

3.1. Motivația în învățarea motrică

În învățarea motrică, ca și în orice activitate, motivația influențează dinamica procesului de învățare cât și rezultatul la care se ajunge. Particularitățile structurii motivaționale nu sunt aceleași la lecția de educație fizică sau la antrenamentul sportiv (nici măcar la copii). Permanent apar motive noi de acțiune și se restructurează ierarhia motivelor. În învățarea motrică, motivația subiecților este în mare măsură dependentă de pregătirea și calitățile de pedagog ale profesorului sau antrenorului.

A. Tauch demonstrează, printr-un experiment simplu, efectul favorabil al unor aprecieri pozitive în procesul de învățare motrică. Un eșantion de elevi au fost urmăriți în învățarea săriturii în lungime, alergării pe distanțe scurte și aruncării mingii la țintă. Elevii timizi și cu calități motrice modeste au fost permanent încurajați și apreciați, față de ceilalți la care pedagogul nu a făcut nici o intervenție de acest tip. După opt săptămâni s-au înregistrat rezultate mai bune la lotul experimental decât cel de control.

Cercetările efectuate de către V. Horghindan și M. Iota (1972), au scos în evidență influența pozitivă a încurajărilor și a cunoașterii rezultatului în sarcinile motrice care solicitau forța și rezistența, față de coordonare și precizie, al căror progres a fost neglijabil.

Subliniem în final, încă o dată, importanța aptitudinilor pedagogice ale profesorilor sau antrenorilor, în inducerea motivației necesare pentru învățarea motrică.

3.2. Motivația în sportul de performanță

În domeniul activităților sportive de performanță, motivația a fost mai puțin în legătură cu funcțiile direcționatoare și mai mult cu cele activatoare. Studiind dinamica motivației la sportivi, M. Vanek prezintă următoarele patru stadii ale acestora:

Stadiul generalizării, copilul, adolescentul sete motivat de trebuința de mișcare și de reușită;

Stadiul de diferențiere în care are loc alegerea ramurii de sport;

Stadiul preferințelor specializate, sportivul a obținut performanțe în ramura aleasă, străbătând diverse trasee motivaționale;

Stadiul involuției motivaționale, în care sportivul recade sub influența motivațiilor primare sau secundare (avanatje materiale, insucces, accidentări, lipsa de coeziune în grup, etc.).

Sportul de performanță solicită eforturi și renunțări care de cele mai multe ori par de neânțeles (activități duse la limita suportabilității biologice și psihice, situații stresante repetate, privarea temporară de satisfacerea unor trebuințe firești, etc). Se naște astfel întrebarea: ce oferă sportul de performanță pentru a putea compensa atâtea inconveniente?

Diversitatea motivelor pentru care tinerii practică sportul a fost deosebit relevată de M. Bouet. Prezentăm concluziile sale în tabelul următor:

Tabel nr.2

După cum se observă, motivele practicării diferitelor sporturi sunt complexe și așezate pe mai multe nivele, fiind strâns legate de personalitatea individului. Practicarea sportului de performanță se datorează unei multitudini de motive și structuri motivaționale.

Putem clasifica motivele practicării activității sportive de performanță și în alt mod:

Motivație intrinsecă – plăcerea produsă de activitatea respectivă, nevoia de afirmare, compensații, etc;

Motivația extrinsecă – recunoaștere, recompense, satisfacții de altă natură, curiozitate, etc.).

Evidențiem rolul esențial al motivației intrinseci pentru practicarea sportului de performanță, dar și asimilarea unor factori motivaționali extrinseci și transformarea lor în repere ale motivației intrinseci (conștientizarea propriei capacități de a genera acțiuni valoroase).

Fig. 4

Relația performanță – motivație – satisfacție

În studierea motivației pentru sportul de performanță remarcăm contribuția lui R.N. Singer în elaborarea conceptului de optim motivațional. Există un nivel optim de motivație pentru fiecare individ și pentru fiecare sarcină motrică. În analiza motivației pentru sport, susține Singer, este necesară identificarea a trei factori:

Specificul și caracteristicile ramurii de sport;

Sportivul cu aptitudinile și atitudinile sale (pentru cei cu un nivel de energie și anxietate ridicat se recomandă tehnici motivaționale moderate, iar pentru cei cu nivel scăzut de energie și anxietate se vor aplica acțiuni stimulatoare);

Programul de pregătire sportivă.

Pentru realizarea optimului motivațional, Singer elaborează teoria impulsului și teoria “U inversat”.

Teoria impulsului indică o relație liniară între stimularea motivațională și performanță. Pentru actele motrice simple (mișcări ciclice – alergare, înot, ciclism, etc.) intervenția motivațională trebuie să fie ridicată și foarte ridicată.

Redăm în tabelul următor nivelul motivațional în funcție de complexitatea actelor motrice în diferite ramuri sportive

Tabel nr.3

Teoria “U inversat” se aplică pentru ramurile sportive în care întâlnim acte motrice complexe și foarte complexe, care cer coordonări fine, control amănunțit asupra corpului, reglarea forței sau puterii explozive. În asemenea cazuri, acțiunile motivaționale ridicate vor afecta procesele de diferențiere din scoarța cerebrală, perturbând precizia mișcărilor, astfel necesitând nivel moderat al motivației.

Fig. 5

Optim motivațional Singer

Alte cercetări de psihologie susțin această teorie care scoate în evidență superioritatea tipului de motivație medie, cosiderată optimă, evitându-se extremele: submotivarea și supramotivarea. De ce trebuie evitată submotivarea este ușor de înțeles, însă de ce trebuie evitată supramotivarea? Răspunsul îl găsim în legea lui Yerkeks-Dodson care evidențiază o relație inversă între nivelul de motivație sau de activare și caracteristicile discriminative ale unei performanțe. Când nivelul motivației crește peste o anumită valoare, comportamentul și activitățile interne tind să se degradeze (cu atât mai mult cu cât exigențele pe care le comportă sunt mai fine și mai complexe) pentru a nu lăsa să subziste decât forme de adaptare intensă dar grosieră.

Concluzionând, motivația reprezintă o condiție de bază a practicării sportului și mai ales, a obținerii de performanțe sportive, determinată atât de factorii motivaționali interni cât și de cei externi.

3.3. Motivația în sportul pentru toți

Sportul pentru toți, ca termen, a apărut la sfârșitul secolului trecut, folosit de baronul Pierre de Coubertain părintele Mișcării Olimpice și Jocurilor Olimpice moderne. Mișcarea “sportul pentru toți” are ca scop promovarea sportului în general, să asigure instruire în domeniul sportului tuturor categoriilor de oameni indiferent de sex, vârstă profesie sau statut social. Deasemenea, își propune să apere și să dezvolte bazele morale și etice ale sportului, față de unele tendințe nocive din sportul de performanță – victoria cu orice preț. Treptat, mișcarea “sportul pentru toți” a luat amploare, fiind susținută și impulsionată de forurile internaționale – Consiliul Europei, UNESCO, CIO, toate aceste foruri având comisii speciale pentru acest tip de activitate.

Motivația pentru sportul pentru toți se formează în copilărie și trebuie să se mențină de-a lungul întregii vieți. La realizarea ei contribuie educația sportivă începută în familie, continuată în școală (asigurarea dezvoltării fizice armonioase, formarea deprinderilor, priceperilor motrice de bază, a cunștințelor și deprinderilor tehnice specifice diferitelor ramuri sportive). Educația sportivă vizează atât calitatea de practicant al unei ramuri de sport, cât și pe cea de spectator (aprecierea esteticii actului motric, cunoașterea regulamentului și comportarea în spirit de fair-play).

Motivația pentru sport este consolidată permanent și prin mijloacele mass-media (TV, radio, ziare, reviste, cărți, Internet). Aceasta contribuie la formarea unui nou stil de viață – stilul sportiv. Putem spune că, în zilele noastre, sportul este la modă.

În alcătuirea complexului motivațional necesar practicării independente a unor forme și practici sportive la populația de sex feminin, motivul esteticii corporale constituie un important impuls pentru acțiune, mai puternic decât factorul sanogenetic. Predarea în cadrul procesului didactic de educație fizică la elevi și studenți a unor tehnici de ținută corporală, noțiuni și modalități de urmărire a dezvoltării somatice armonioase, estetice, practicarea gimnasticii aerobice, a înotului, joggingului, turismului, schiului, etc, sunt numai câteva din metodele prin care femeia modernă, și nu numai, poate să-și mențină un potențial biologic ridicat, atât de necesarrealizării profesionale și familiale.

CAPITOLUL IV

Aplicații

Vom încerca în acest capitol să realizăm un scurt studiu comparativ, prin care să ne edificăm asupra nivelului la care se află țara noastră, respectiv diferite regiuni din țara noastră, din punct de vedere al numărului de practicanți ai diferitelor ramuri sportive.

Având în vedere că ne flăm în perioada de desfășurare a Campionatului European de fotbal, vom începe cu acest joc sportiv. Conform site-urilor Federațiilor de fotbal sunt afiliate în Spania 16663 de cluburi, în Cehia 4126, în Suedia 3163, iar în România 2289. Aceste valori nu sunt însă foarte relevante deoarece sunt date fără a ține cont de o serie de factori care limitează aceste valori, cum ar fi numărul de locuitori, mărimea, etc. Pentru a ne face o imagine mai bună vom raporta numărul de cluburi la numărul total de locuitori ai țării (Spania – 39.676.000, România – 22.456.000, Suedia – 8.822.000, Cehia – 10.200.000). Valorile obținute sunt prezentate în graficul următor:

Fig. 6

Se observă analizând graficul prezentat că Spania (0.42), Suedia (0.35) și Cehia (0.4), au un indice de raport cluburi/populație comparabil, iar indicele României (0.1) se află mult sub valorile obținute.

În ceea ce privește numărul de jucători înregistrați (România – 90.699, Suedia – 214.442, Cehia – 535.426, Spania – 671.581), raportat la numărul de locuitori, am obținut următoarele rezultate:

Fig. 7

Putem observa că Suedia și Cehia au un indice de raport foarte ridicat (Suedia 51.51, Cehia 52.49) față de Spania (16.92) și mai ales față de România (4.03).

Un alt aspect asupra căruia ne.am oprit a fost cel al numărului de femei fotbaliste (România – 145, Spania – 11101, Suedia – 44306). Astfel, indicele de raport obținut se prezintă după cum urmează:

Fig. 8

Se vede clar din grafic că Suedia (5.02) are un indice de raport net superior Spaniei (0.27), iar România cu un indice de 0.006 (adică 6 practicante la 1.000.000 de locuitori) stă foarte rău din acest punct de vedere.

În ceea ce privește numărul tinerilor (sub 15 ani) practicanți de fotbal (România – 47.579, Spania – 410.388, Suedia – 240.000) situația este prezentată în graficul următor:

Fig. 9

Și în acest caz Suedia (27.2) surclasează Spania (10.34) și România (2.11).

Din punct de vedere al numărului de antrenori (România – 1.209, Spania – 8.658, Cehia – 5.461), graficul următor ne edifică asupra acestui aspect:

Fig. 10

Valorile obținute, Cehia (0.53), Spania (0.21), România (0.05) le considerăm normale având în vedere indicele obținut la raportul dintre numărul de jucători și numărul de locuitori.

Un ultim aspect pe care l-am analizat este cel al numărului arbitrilor de fotbal ce activează în țările studiate (România – 4643, Suedia – 1500, Cehia – 4000). Indicele de raport al numărului arbitrilor și numărul de locuitori este reprezentat în graficul următor:

Fig. 11

Suedia (1.7) are supremația și în această privință, Cehia (0.39) și România (0.2) având valori relativ apropiate. Frapează pentru Suedia, numărul mare de arbitre (800, cu un indice de raport 0.09).

În ceea ce privește jocul sportiv baschet, am ralizat un studiu asupra numărului de cluburi cu secții de baschet din fiecare județ al țării.

Fig. 12

Nu se regăsesc în graficul anterior județele care au un număr mic de cluburi. Pentru o mai bună imagine prezentăm în graficul următor situația numărului de cluburi la nivel de regiuni: vest, est, nord, sud.

Fig. 13

Se observă studiind graficul prezentat, că numărul de cluburi este comparabil în partea de vest și partea de sud a țării, cu un plus pentru sud. Pe de altă parte dacă numărul mare al cluburilor din sudul țării se datorează Bucureștiului (106 cluburi). Considerăm că un factor limitativ pentru numărul de cluburi de baschet, mai ales în nordul țării, îl constituie formele de relief (muntos) și densitatea orașelor (mică).

Pentru ramura sportivă atletism, numărul de cluburi (129 cluburi sportive cu secții de atletism în România) pe zone ale țării, se regăsește în graficul următor:

Fig. 13

Se observă o situație asemănătoare cu cea descrisă la cluburile cu secții de baschet. Astfel, în zonele sud (50) și vest (43) se găsesc cele mai multe cluburi sportive cu secții de atletism, în timp ce în est numărul acestora este ceva mai redus (30), iar în nord (6) se găsesc puține astfel de cluburi.

CAPITOLUL V

Concluzii și propuneri

1. Se observă din datele prezentate la jocul sportiv fotbal că, în cele trei țări din Uniunea Europeană (Suedia, Spania, Cehia), numărul persoanelor care practică în mod organizat, sub tutela unui club, acestă ramură sportivă este mult mai mare comparativ cu țara noastră. Acest lucru este explicabil prin faptul că în Uniunea Europeană sportul și mișcarea pentru sănătate în general sunt ridicate la rang de datorie publică, guvernele acestor țări finanțând sau încurajând activitatea multor astfel de cluburi. Deasemenea se observă accentul care se pune pe pregătirea copiilor și tinerilor jucători, aceștia fiind educați pentru mișcare, în spiritul practicării exercițiului fizic și fair-play-ului. O altă observație, este în legătură cu practicarea acestui joc sportiv de către femei. FIFA și UEFA au demarat la mijlocul deceniului trecut programe pentru inegrarea femeilor în practicarea acestui joc, mult timp considerat a fi un sport al și pentru bărbați. Mai ales în Suedia, se observă atât numărul foarte mare de practicante a acestui joc sportiv, cât și numărul mare de femei implicate în buna desfășurare a acestuia (arbitre, antrenoare).

2. În ceea ce privește jocul sporiv baschet și ramura sportivă atletism, se observă din datele prezentate pentru țara noastră, numărul mare de cluburi sportive care au secții de baschet, respectiv atletism, din zona de vest a țării și din București. O explicație pentru acest lucru ar fi în opinia noastră influența benefică a Uniunii Europene manifestată preponderent în aceste zone. O altă explicație ar fi situația economică precară din anumite zone ale țării, unde tinerii după terminarea școlii, trebuie să-și găsescă de lucru pentru a putea trăi decent, energia lor fiind canalizată pe acestă direcție.

3. Se confirmă încă o dată că în România educația pentru sport și mișcare, este neglijată, de acest lucru fiind vinovați în egală măsură atât Guvernul, respectiv Ministerul Educației și Cercetării, cât și părinții și profesorii de educație fizică. Nu mai punem la socoteală vina medicilor care dau scutiri pentru educație fizică după dorința părinților încălcând deontologia profesională și dreptul copilului de a fi educat prin și pentru mișcare.

În acest sens Guvernular trebui să adopte legi care să stimuleze activitatea sportivă, atât a sportului de performanță dar mai ales a sportului pentru toți. Un alt domeniu care ar trebui stimulat este cel al construcțiilor de baze sportive. În opinia noastră, ar trebui să existe în orașele mari, în fiecare cartier cel puțin o sală de jocuri și un bazin de înot acoperit.

Părinții ar trebui informați de importanța educației fizice în școală, iar profesorii de educație fizică să-și facă datoria de educatori atât ai fizicului câ și a spiritului, să inducă copilului dragostea pentru sport și pentru mișcare în general.

BIBLIOGRAFIE