Teorii Monetare Contemporane

Cuprins :

Cap. 1:Esența , rolul și funcțiile monedei………………………

Conceptul de monedă.Definiții

Scurt istoric al monedei

Esența, rolul și funcțiile monedei

Clasificare

Capitolul II:Teoria monetară

2.1 Obiectul teoriei monetare

2.2 Caracteristicile teoriei monetare

2.2.1 Locul teoriei monetare în știința economică

2.2.2 Caracterul relativ al teoriei monetare

2.3 Clasificarea teoriilor monetare contemporane

Capitolul III:Teoria clasică

3.1 Ipoteze ale teoriei clasice

Principalele teze

Poziția față de politica monetară

Capitolul IV:Teoria neoclasică

4.1 Ipoteze ale teoriei neoclasice

4.2 Principalele teze

4.3 Poziția față de politica monetară

Capitolul V:Teoria keynesiană

5.1 Ipoteze ale teoriei keynesiene

5.2 Principalele teze

5.3 Poziția față de politica monetară

Capitolul VI:Evoluții teoretice recente

6.1 Postkeynesiismul

6.2 Neokeynesiismul

6.3 Monetarismul de tip I , II

Capitolul VII:Teorii monetare ale economiilor în tranziție

Capitolul VIII:Asemănări și deosebiri între principalele teorii economice

Capitolul IX.Considerații finale

Bibliografie

=== Capitol 1-3 ===

Cuprins :

Cap. 1:Esența , rolul și funcțiile monedei………………………

Conceptul de monedă.Definiții

Scurt istoric al monedei

Esența, rolul și funcțiile monedei

Clasificare

Capitolul II:Teoria monetară

2.1 Obiectul teoriei monetare

2.2 Caracteristicile teoriei monetare

2.2.1 Locul teoriei monetare în știința economică

2.2.2 Caracterul relativ al teoriei monetare

2.3 Clasificarea teoriilor monetare contemporane

Capitolul III:Teoria clasică

3.1 Ipoteze ale teoriei clasice

Principalele teze

Poziția față de politica monetară

Capitolul IV:Teoria neoclasică

4.1 Ipoteze ale teoriei neoclasice

4.2 Principalele teze

4.3 Poziția față de politica monetară

Capitolul V:Teoria keynesiană

5.1 Ipoteze ale teoriei keynesiene

5.2 Principalele teze

5.3 Poziția față de politica monetară

Capitolul VI:Evoluții teoretice recente

6.1 Postkeynesiismul

6.2 Neokeynesiismul

6.3 Monetarismul de tip I , II

Capitolul VII:Teorii monetare ale economiilor în tranziție

Capitolul VIII:Asemănări și deosebiri între principalele teorii economice

Capitolul IX.Considerații finale

Bibliografie

CAPITOLUL I: ESENȚA, ROLUL ȘI FUNCȚIILE MONEDEI

1.1 Conceptul de monedă. Definiții

Între numeroasele definiții care s-au dat monedei de-a lungul timpului, în stiința economică de specialitate s-au conturat trei definiții care reflectă cel mai bine noțiunea de monedă. Pe de o parte moneda poate fi privită ca o instituție ce caracterizează economia de schimb; ca un element al economiei care îndeplinește anumite funcții specifice, iar pe de altă parte moneda mai poate fi privită ca un bun economic al cărui proprietați sunt total diferite de cele ale altor bunuri. Trebuie să precizăm că aceste trei modalitați de definire ale monedei sunt complementare, pentru că fiecare dintre ele exprimă anumite ipostaze ale monedei și ale intervenției acesteia în economie.

Într-o economie complexă în care deciziile agenților economici nu se adoptă centralizat ci în mod separat, moneda este unicul instrument de schimb, cu ajutorul căreia se tranzacționează toate celelalte bunuri.

Dacă însă avem o economie de autocomsum unde nevoile unei comunități sunt satisfacute prin munca unui grup de oameni aflați sub controlul unei autorități centrale, utilizarea monedei nu este necesară. Această necesitate este întâlnită în cadrul economiei de schimb. Există, teoretic, situația în care o economie de schimb poate funcționa și fără utilizarea monedei, când agenții economici recurg la relații de schimb în natură , adică trocul, fără a se utiliza moneda ca mijloc de schimb. Însă, această formă de schimb este nerațională iar recurgerea la monedă reprezintă momentul esențial al așezării funcționării economiei de schimb pe baze raționale.

Ținând seama cele arătate, se poate formula definiția instituțională a monedei prin care moneda este instrumentul de schimb care permite achiziționarea imediată a tuturor bunurilor, serviciilor și titlurilor, fără costuri implicate de efectuarea tranzacțiilor și de așteptare, și care își conservă valoarea între două acte de schimb. Ea este un fenomen social, pentru că se bazează pe încrederea agenților economici în sistemul care a produs-o și care o menține în funcțiune.

Cea de-a doua definiție a monedei, definiția funcțională, pare doar să o completeze pe prima, și aceasta pentru că permite precizarea funcțiilor pe care moneda le îndeplinește în cadrul economiei de schimb și anume: funcția de finanțare a economiei, funcția de mijloc de rezervă și cea de etlon de valoare.

În realitate, însă, aprofundarea funcțiilor monedei conduce la o definiție a acesteia mai cuprinzatoare decât definiția instituțională și anume aceea prin care moneda este instrumentul de schimb universal, a cărui existență prealabilă este condiția schimbului. Deținerea sa rațional justificată de necesitatea scindării trocului, precum și de necesitatea efectuării schimbului în condiți de incertitudine. Utilizarea monedei ca etalon duce la simplificarea sistemului prețurilor relative, sistem care se modifică din cauza acțiunii factorului monetar.

Abordarea monedei prin prisma proprietăților acesteia trebuie mai întâi facută prin explicarea acestora, și anume:

-elasticitatea monedei este nulă; adică nu există nici o posibilitate de producere de mai multă monedă printr-un mecanism de reglare a factorilor ce acționează în sectorul monetar. Moneda este un bun rar, a cărui producție nu este determinată de cererea agenților economici.

-elasticitatea de substituție a monedei este nulă; adică în cazul în care cantitatea de monedă este insuficientă, nu există nici o posibilitate de înlocuire a acesteia cu alte bunuri sau active.

-în cazul în care cantitatea de monedă este insuficientă este imposibil să se obțină creșterea valorii reale a monedei prin scăderea prețurilor.

Cea de-a treia definiție a monedei consideră că aceasta este bunul a cărui valoare este cea mai stabilă și care prezintă o superioritate absolută asupra tuturor celorlalte bunuri în ceea ce privește conservarea puterii de cumpărare și minimizare a riscurilor. Aceasta este motivul penru care moneda este acceptată întotdeauna în schimbul oricărui alt bun (vezi Cerna S., [2000, pag. 14]).

După cum am mai menționat aceste trei definiții nu se exclud una pe alta, ci reflectă doar unele aspecte diferite ale monedei, relevând, astfel complexitatea acesteia.

1.2 Esența, rolul și funcțiile monedei

În economia de schimb, moneda joacă rolul instrumentului unic al tranzacțiilor, de mijloc de rezervă și de etalon de valoare.

Funcția monedei de instrument de schimb

Această funcție poate fi relevată prin analiza caracterului rolului monedei de mijloc de circulație a marfurilor, fie prin analiza rolului de finanțare pe care moneda îl joacă în calitatea sa de mijloc de achiziționare a bunurilor.

Într-un anumit sens, toate bunurile sunt instrumente de schimb, căci bunurile sunt mijlocul și scopul ultim al schimbului. Autorii clasici au susținut că moneda este un simplu “val”, care maschează tranzacțiile reale efectuate cu bunuri. Orice agent economic poate considera, de fapt, că titlurile, stocurile de bunuri pe care la deține sunt, într-un fel sau altul , instrumente de schimb.

Cu toate acestea, într-o economie monetară, ipoteza că toate bunurile sunt instrumente de schimb nu este foarte exactă. În cazul trocului acesta este adevărat. Însă, în economia monetară “trecera” prin faza monetară este indispensabilă. După cum s-a spus “moneda cumpără bunul, însă pe nici o piață cât de organizată ar fi aceasta bunurile nu cumpără moneda”.

Din cele menționate, rezultă că moneda constituie condiția de acces la piață. Este normal să se afirme că existența prealabilă a aumitor disponibilitați bănești condiționează efectuarea unor tranzacții reale, indiferent că tranzacțiile respective privesc bunurile de consum sau bunurile de investiții. Aceasta reprezintă funcția de finanțare a monedei.

Adică, orice agent economic care vrea să intre pe piață trebuie să dispună de o cantitate corespunzătoare de monedă sau în caz de amânare a plătii, de capacitate de a-și procura cantitatea de monedă respectivă. Această afirmație este valabilă atât pentru piața bunurilor de consum cât și pentru piața bunurilor de investiții, indiferent care ar fi condițiile de echilibru macroeconomic. Teoreticienii economiei reale precizează veniturile permit consumul și economisirea, iar economiile finanțează investițiile. Teoreticienii monedei arată ca moneda este cea care finanțează toate genurile de cheltuieli, indiferent că sunt cheltuieli de consum , cheltuieli de investiții sau cheltuieli pentru achiziționare de titluri ca mijloace de plasare a economiilor. Veniturile populației se realizează sub formă bănească, iar efectuare de cheltuieli de consum și de investiții necesită acumularea de disponibilitați de către aceștia.

Aceste disponibilități bănești pot fi obținute printr-un transfer de mijloace de plată de la agenți ai economiei: salariile plătite de întreprinderi procură monedă angajațiilor; prin cumparările de bunuri de consum , aceștia din urmă retransferă la întreprinderi o parte din disponibilitățile respective; cumpărările de titluri efectuate de persoanele ce economisesc procură monedă necesară întreprinderilor care emit aceste titluri, etc. Acesta nu înseamnă că titlurile în final bunurile sunt cele care se schimbă unele pe altele și că moneda joacă doar rolul de intermediar. Căci moneda poate fi obținută și dintr-o nouă emisiune, nu numai prin transfer de la agenții economici, iar această monedă nouă are puterea de a cumpăra bunuri, la fel ca și moneda existentă în circulație.

În concluzie, într-o economie monetară moneda este instrumentul de schimb cu caracter universal, a cărui existență reprezintă condiția pentru a putea efectua cheltuieli. Ea este, prin natura sa, diferită de bunurile al căror schimb îl permite.

Funcția de mijloc de rezervă

În cazul unei economii bazate pe troc, schimbul a două bunuri este instantaneu, iar în cazul unei economii monetare, schimbul e scindat în două operațiuni distincte: vânzarea și cumpărarea-care inntervin în momente de timp diferite. Moneda reprezintă un mijloc de a transfera o animită putere de cumpărare în timp; între două tranzacții ea servește ca rezervă de putere de cumpărare. Moneda existentă în economie la un moment dat este, așadar, suma cantităților de monedă care servesc agenților economici ca rezerve de putere de cumpărare.

Aceste stocuri de monedă se explică prin nesincronizarea încasărilor și plăților. Existența unui “stoc” de monedă asupra agenților economici se explică, deci, prin decizia lor de a deține moneda respectivă, decizie rațională din punct de vedere economic.

Trebuie precizat că orice bun reprezintă o rezervă de putere de cumpărare și că pe termen lung unele bunuri conservă puterea de cumpărare chiar mai bine decât moneda. Însă, deși agenții econoimici pot acumula averea sub toate formele sale, moneda se deosebește de formele respective, căci este imediat disponibilă fără costuri de transformare în alte forme de avere și lipsită de risc. Moneda are, deci, proprietatea de de a fi lichidă ceea ce o face cel mai bun mijloc de păstrare a puterii de cumpărare.

Prin prisma funcției de mijloc de rezervă, moneda se deosebește mai putin de alte “bunuri”, căci, există și alte active lipsite de risc, care pot fi mobilizate fără costuri comerciale și a căror valoare nu este susceptibilă de variații pe termen scurt.

Funcția de etalon de valoare

Funcția monedei de etalon de valoare este inseparabilă de funcția sa instrument de schimb. Este demonstrat că existența unui etalon de valoare simplifica sistemul prețurilor. Într-adevăr, înlocuirea a n / 2n (n-1) prețuri cu n prețuri înseamnă, în cazul a 100 de bunuri , înlocuirea a 4950 de prețuri relative cu 100 de prețuri monetare; în cazul a 1000 de bunuri , numărul prețurilor relative este 466.500 , iar numărul prețurilor monetare este de 1000, etc. În practică, se obijnuiește ca atunci când se vorbește despre prețuri să se aibă în vedere prețurile monetare, iar ca urmare complicațiile care ar rezulta dintr-un sistem de prețuri “reale” sunt complet ignorate . Însă, aceste complicații există, iar moneda permite eliminarea lor. Ea face posibilă “măsurarea” valorii bunurilor, în sensul că servește ca denominator comun al acestora, ceea ce pune problema neutralitații sale ca unitate de calcul.

1.3 Scurt istoric al monedei

În prezent există o categorie diversă de mărfuri care au o valoare intrinsecă stabilă și care, de aceea, pot fi utilizate ca monedă. Dar pentru a juca acest rol pe deplin, mărfurile respective trebuie să aibe anumite calități suplimentare, care să facă posibilă utilizarea lor ca instrument de schimb.

Referitor la aceste calități ce trebuiesc îndeplinite pentru a fi instrument de schimb, bunul-monedă trebuie să fie durabil pentru a putea transfera puterea de cumpărare din prezent în viitor. De asemenea, el trebuie să fie perfect divizibil pentru a putea permite efectuarea plăților de diverse valori. Valoarea proprie a bunului respectiv trebuie să fie suficient de mare, pentru ca stocarea puterii de cumpărare pe care o asigură păstrarea acestui bun să se realizeze într-un volum mic, ușor de depozitat și de transportat. Bunul-monedă trebuie să fie ușor de repus în circuitul economic pentru a permite efectuarea plăților curente.

Trocul a fost prima formă de schimb, apărută încă de la începuturile civilizației care presupunea schimbul direct al marfurilor fără nici un “intermediar”. Astfel se utilizau vitele, vinul, sarea, scoicile, uleiul, blănurile, etc. Însă, trocul prezenta anumite dificultați datorită faptului că era neapărat necesară întâlnirea celor ce doreau să schimbe diferite bunuri, era necesară deținerea de bunuri dorite de ceilalți, inconveniente care au dispărut la trecerea utilizării monedei. Este neclar, însă, când au fost folosiți pentru prima data banii. Cea mai comodă și mai evoluata formă de monedă a fost metalul turnat sau bătut sub formă de discuri plate, marcate cu sigiliul prințului. Astlel primele monezi datează din anul 2000 î.e.n. și pentru că ofereau destul de multe avantaje față de celelalte forme monetare, au fost utilizate în exclusivitate. Ca o paranteză, putem spune că până în prezent, oamenii au folosit tot felul de lucruri pe post de bani, de la scoici colorate în India, până la țigări în lagarele de concentrare pe timpul celui de-al II-lea razboi mondial, dinți de balenă în Fiji, și bucați plate de stâncă în Insulele Yap.

Monedele de metal au fost la început nestandardizate și neoficiale, argintul și aurul fiind pentru mult timp cele mai folosite metale pe post de bani, cu toate că erau utilizate și alte metale. De exemplu, Suedia a folosit monede din cupru începând cu secolul al XVII-lea datorită faptului că cea mai mare mină de cupru din lume era situată acolo. În lupta dintre argint și aur, argintul a luat conducerea decisiv în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea . Descoperirile de atunci arătau că lumea e mai bogată în argint decât în aur (în special dupa descoperirea minelor de argint din Mexic și Peru).

Aceste obiecte metalice au fost, de fapt, ceea ce putem numi moneda-marfă, deoarece erau utilizate și dorite și în alte scopuri, nu numai pentru serviciul monetar pe care îl prestau. Aceste monede metalice au fost treptat înlocuite cu alte tipuri de mijloace de plată, însă și-au păstrat primordialitatea până în anul 1914. Astfel, înaintea primului război modial, singura monedă veritabilă era considerată aurul, iar celelalte forme monetare erau considerate doar ca drepturi de a procura aceasta monedă privilegiată.

Cu toate acestea, chiar și în acea epocă erau utilizate deja alte tipuri de monedă. Astfel, încă din secolul al XVIII-lea , în majoritatea țărilor europene, au fost înființate institute de emisiune (bănci centrale), care emiteau bancnote, precum și bănci comerciale care emiteau monedă “scripturală” (de cont) prin conturile deschise clienților lor. Moneda “fiduciară” – bancnotele și moneda scripturală (depozitele bancare la vedere) – au ajuns să se impună treptat ca instrumente de plată normale, având aceleași funcțiuni și aceeași valoare ca moneda-marfă.

Această transformare permite înțelegerea elementului care deosebește moneda de toate celelalte bunuri: utilitatea monedei în procesul schimbului este una și aceeași, indiferent de forma și valoarea sa intrinsecă. Dacă schimbul se efectuează cu ajutorul unei piese de aur sau a unui bilet de hârtie are puțină importanță, căci rolul de intermediar de schimb este la fel de bine îndeplinit atât într-un caz, cât și în celălalt. S-ar putea chiar spune că moneda fiduciară are utilități pe care moneda-marfă nu le posedă: este ieftină, ușoară, divizibilă la infinit. Totuși, valoarea monedei fiduciare de trebuie garantată de societatea organizată de stat, ceea ce face ca moneda să fie un fenomen instituțional.

În mod tradițional, baterea de monedă a fost considerată un drept regalian. În prezent, acest drept este încredințat, unei bănci de emisiune (bănci centrale), iar sistemul bancar în ansamblul său joacă și el un anumit rol în crearea monedei. Cu toate acestea, valoarea monedei continuă să fie garantată de stat, iar utilizarea monedei de către agenții economici se bazează pe o convenție implicită, ei acceptă să utilizeze o anumită monedă deoarece au încredere în sistemul care o instituie și care o emite.

CAPITOLUL II : TEORIA MONETARĂ

2.1 Obiectul teoriei monetare

Teoria monetară constituie una din părțile cele mai ample și mai pline de semnificații, ale științei economice. Ea se ocupă de un spectru larg de probleme, de la natura și funcțiile banilor la efectele pe care exercită în economie modificările masei bănești. Cu toate acestea, drept probleme fundamentale ale teoriei monetare- pot fi considerate următoarele: definirea monedei (banilor) și a celorlalte agregate monetare, rolul banilor în activitatea economică, valoarea monedei, crearea de monedă, cantitatea de monedă necesară economiei, procesul de realizare a echilibrul monetar asupra sistemului social-economic în ansamblu.

Definirea monedei și a celorlalte agregate monetare, constă în stabilirea precisă a nomenclaturii elementelor (activelor, formelor de avere).

Deși pare simplă, problema definirii monedei (banilor) este în realitate extrem de complicată, pentru că lista elementelor ce pot fi considerate ”bani” depinde strâns de structura instituțional-organizatorică a economiei, în special de organizarea sa financiar-monetară. De aceea rezolvarea acestei probleme merge până la răspunsuri mai restrictive (banii-marfă cu valoare proprie deplină) sau răspunsuri mai extinctive (banii-toate genurile de active din economie).

Problema rolului monedei în economie ține de faptul că, pe de o parte, tranzacțiile bănești au un caracter invariabil, nu modifică averea subiecților participanți și avuția socială, iar pe de altă parte, conțin elemente care se află într-o serie de legături cauzale directe cu avuția socială. Dintr-un anumit punct de vedere, moneda este, deci, un simplu instrument de deservire, care elimină dificultățile trecutului (schimbul în natură), simplificând enorm viața economică, dar nu influențează evoluția economică reală. Dintr-un alt punct de vedere, moneda influențează intens procesele economice menționate, complicând și provocând recesiune și inflație. Moneda are astfel dublu caracter: variant și invariant.

Valoarea monedei rezultă ca și la mărfuri pentru că moneda întruchipează avuția socială, dar capacitatea ei de face acest lucru depinde de o serie de factori specifici, în mare măsură diferiți de cei care acționează în cadrul mărfurilor.

Problema creări de monedă se descompune în două părți: cine creează moneda într-o economie? și cum îi creează și difuzează? Studierea acestor procese conferă teoriei monetare o importantă funcție aplicativă, adică principalului obiectiv pe care îl urmărește orice politică monetară rațională: reglarea cantități de monedă în circulație în concordanță cu necesitățile economiei.

Problema necesarului de monedă al economie (cererii de monedă) se referă la cunoașterea factorilor care determină comportamentul subiecților economici în ceea ce privește deținerea anumitor cantități de de monedă. Ea constă în analiza factorilor care influențează deciziile și tendința subiecților economici de a păstra anumite stocuri de moneda în scopul efectuării plăților curente și în alte scopuri, respectiv de a spori sau reduce cantitățile de monedă pe care le dețin.

În ceea ce privește procesul realizării echilibrului dintre masa monetară (oferta de monedă) și cantitatea de monedă necesară econmiei (cererea de monedă) reprezintă problema cea mai complexă a teoriei monetare. Acest proces cuprinde o serie întreagă de operațiuni pe care subiecții economici le efectuează pentru a-și adopta cantitatea de monedă pe care o dețin la cererea lor de monedă, adică la cantitatea de monedă pe care o apreciază că trebuie să o dețină în funcție de activitatea economică pe care o desfășoară. Operațiunile respective constau în vânzări respectiv cumpărări de mărfuri și servicii, investiții; adică în operațiuni de schimbare a monedei pe alte forme de avere sau de schimbare a altor forme de avere pe monedă.

2.2 Caracteristicile teoriei monetare

Problemele menționate mai sus defdinesc obiectul teoriei monetare moderne, determinând astfel caracteristicile disciplinei economice respective. Aceste caracteristici se referă în principal la locul teoriei monetare în cadrul științei economice, structura tematică, caracterul său relativ, precum și metodele și instrumentele de cercetare pe care le utilizează.

2.2.1 Locul teoriei monetare în știința economică

Locul teoriei monetare în știința economică este determinat de definirea, la mod general, a obiectului de studiu al teoriei monetare. În prezent nu s-a ajuns la crearea unei științe economice generale ci doar există un anumit număr de teorii economice referitoare la diverse fenomene economice ce nu pot fi integrate într-o teorie economică unitară.

Legăturile dintre diversele teorii economice, a cauzelor și acestor întrepătrunderi este foarte vastă. Teoria monetară este una din teoriile economice cu cele mai multe contigențe în alte domenii ale economiei, precum și cu teoriile existente în perimetrul altor științe economice. Acest lucru se observă la economiștii importanți, cum sunt, Smith, Keynes, Samuelson, Friedman care își expun teoria monetară paralel cu alte teorii proprii cu privire la economie și societate.

O a doua caracteristică a teoriei monetare este problema combinației specifice a elementelor micro și macroeconomice pe care le conține. Acest mod de combinare poate fi ilustrat chiar și prin simpla analiză a unei operațiuni bănești elementare. Astfel, analiza respectivă arată că orice tranzacție bănească se compune din mai multe acte bilaterale (la vânzător: a da marfa și a primi banii; la cumpărător: a da banii și a primi marfa), care, la nivelul ansamblului de subiecți participanți (vânzător-cumpărător), se compensează între ele. Aceasta face ca nivelul macroeconomic, tranzacția bănească să apară ca un factor invariant (neutru), care nu determină nici un fel de modificări ale valorilor reale ale mărfurilor economice care exprimă avuția și venitul național. Spre deosebire de aceasta, la nivel microeconomic, reprezentat de patrimoniul fiecărui subiect participant în parte, tranzacția bănească este un factor activ, pentru că determină modificarea structurilor averilor participanților devenind, astfel, cauză sau efect al comportamentului subiecților respectivi în ceea ce privește cantitatea de monedă și cantitatea de bunuri pe care o dețin. Aceste efecte microeconomice se manifestă la început în planul relațiilor dintre subiecții economici respectivi și alți subiecți economici.

Modul de intersectare a elementelor micro și macroeconomice în cadrul teoriei monetare cu ajutorul balanței întocmite (a tablourilor).

În contextul folosirii acestor instrumente, abordarea microeconomică se realizează practic prin investigarea comportamentului diverselor categori de agenți economici, ramuri, sectoare economice. În ceea ce privește formarea cererii lor de monedă, reacțiile acestora la creșterea sau reducerea masei bănești din economie. Abordarea macroeconomică se realizează prin utilizarea instrumentelor amintite pentru investigarea comportamentului acelorași categorii de agenți economici, sectoare în ceea ce privește contribuțiile lor la formarea cererii de monedă totală din economie, la constituirea acumulărilor totale din economie.

Proporția elementelor micro și macroeconomice diferă de la un capitol la altul al teoriei monetare, în funcție de natura problemelor studiate. Elementele microeconomice predomină în analizele referitoare la cererea de monedă și la crearea de monedă. Elementele macroeconomice predomină în analizele referitoare la realizarea echilibrului monetar și la efectele procesului respectiv.

A treia caracteristică a teoriei monetare, determinată, de asemenea de obiectivul de studiu, este combinația specifică de elemente calitative și cantitative pe care le conține.

2.2.2 Caracterul relativ al teoriei monetare

Unul din factorii ce determină caracterul relativ al teoriei monetare este variabilitatea obiectului său. Astfel, o caracteristică esențială a fenomenelor de care se ocupă teoria monetară, la fel ca înteaga știință economică, este permanenta lor schimbare calitativă. De aici provin și principalele deosebiri dintre știința economică și științele naturii. Dacă în științele naturii obiectul de studiu nu suferă, de regulă, schimbări calitative, obiectul știnței economice diferă din punct de vedere calitativ de la un sistem social la altul, de la un grad de dezvoltare economică la altul. Deci, nu există și nu poate o știință economică unică, valabilă pentru toate timpurile și pentru toate comunitățile umane, cum este adesea în științele naturii.

Această trăsătură generală a științei economice are drept consecință, în cazul teoriei monetare, dependența sa strânsă de sistemul social-economic, de gradul de dezvoltare economică. Se observă că moneda și celelalte noțiuni cu care operează teoria monetară desemnează elemente care se întâlnesc în toate economiile contemporane. Obiectul teoriei monetare are un caracter variabil și relativ nu numai datorită multiplelor sale interferențe cu fenomenele cu care se ocupă alte discipline economice, ci și datorită dependenței sale strânse de sistemul social-economic, de gradul de dezvoltare economică sau alta. Teoria monetară a economiei de piață este diferită de teoria monetară a economiei planificate, iar în fiecare din aceste două cazuri teoria monetară este diferită și în funcție de gradul de dezvoltare economică, de condițiile concrete existente în țara respectivă.

Pe lângă relativitatea obiectivă a teoriei monetare, determină de caracterul variabil și relativ al obiectivului său, mai trebuie amintită și ceea ce am putea numi relativitatea sa subiectivă, determinată de faptul că teoria monetară este dependentă de elementele ideologice, politice, culturale, etc. existente în mod concret în diverse sisteme social-economice.

Concluzia ce se desprinde din cele spuse mai sus este gradul maxim de obiectivitatea la care teoria monetară poate aspira este foarte relativ, căci depinde de ambianța social-economică , ideologică, căreia această teorie îi aparține. Referitor la obiectul teoriei monetare mai putem aminti și ce s-ar putea numi “iluzia terminologică” ce constă în echivocurile și ambiguitățile suplimentare create prin: utilizarea inconștientă a unor termeni diferiți pentru a desemna unul și același lucru, și prin aplicarea aceluiași termen la fenomene complet diferite. După cum știm, în toate analizele monetare contemporane se folosesc pentru a desemna instrumentul de schimb două noțiuni: “bani” și “monedă”. Mult timp sfera celor două noțiuni nu s-a suprapus complet, în sensul că noțiunea de “bani” avea un caracter ceva mai general, cuprinzând toate instrumentele de schimb, în timp ce noțiunea de “monedă” desemna doar o anumită categorie de instrumente de schimb, confecționate într-un anumit mod (din metal).

2.3 Clasificarea teoriilor monetare contemporane

Datorită complxității acestor probleme de definire a noțiunii de monedă, de creare a monedei, de stabilire a necesarului de monedă, clasificarea teoriilor specifice se poate face după pluraritate de criterii, care permit fiecare un anumit gen de delimitări între acestea. Bineînțeles este evident că nu toate deosebirile dintre diverse teorii monetare sunt la fel de relevante, iar ca urmare nici criteriile adoptate pentru a le evidenția nu prezintă toate același interes. Clasificarea cea mai adecvată a teoriilor monetare este cea care are în vedere următoarele criterii:

-după sistemul social-economic;

-după gradul de dezvoltare economică;

-după poziția cu privire la utilizarea politicii monetare ca mijloc de reglare a economiei;

Primul criteriu reflectă dependența amintită a teoriei monetare de sistemul social-economic avut în vedere, rezultând din analiza caracteristicilor și factorilor determinați ai teoriei monetare întreprinsă în paginile anterioare. Al doilea criteriu reflectă caracterul relativ al teoriei monetare în cadrul aceluiași sistem social-economic, iar al treilea ține seama de aspectul aplicativ al teoriei monetare, manifestat prin folosirea sa pentru conducerea și aplicarea unor politici monetare raționale în diverse condiții concrete.

In funcție de primul criteriu, teoriile monetare existente la ora actuală pot fi împărțite în două mari grupe: teorii monetare ale economiei de piață și teorii monetare ale economiei planificate. Al doilea criteriu impune subîmpărțirea fiecăreia din grupele menționate în câte două subgrupe: teorii monetare ale economiei (de piață sau planificate) dezvoltate și teorii monetare ale economiei în curs de dezvoltare. Aplicarea celui de-al treilea criteriu menționat permite diferențierea în continuare a acestor subgrupe în funcție de enunțurile pe care teoriile respective le conțin cu privire la rolul și influența politicii monetare asupra evoluției reale a economiei.

Pe această bază, teoriile monetare contemporane pot fi clasificate după cum urmează: – teoria monetară a economiei de piață dezvoltate

-teoria monetară a economiei în curs de dezvoltare

-teoria monetară a economiei planificate

Există, însă mai multe clasificări ale teoriilor monetare în funcție de caracterul relativ al acestora.

CAPITOLUL III: TEORIA CLASICĂ

3.1 Ipoteze ale teoriei clasice

Teoria cantitativă a baniilor constituie una dintre cele mai vechii teorii monetare. Ea a apărut în secolul al XVI-lea, când în Europa au avut loc importante creșteri de prețuri, datorită afluxului masiv de metale prețioase care a urmat marilor descoperiri geografice, teoria clasică ocupându-se de influența pe care cantitatea de monedă o exercită asupra prețurilor. Această teorie o putem întâlni în într-o formă mai naivă la J.Bodin (1568), Devanzati (1588) etc.; a fost formalizată de către I. Fisher în anul 1912 și de către A. Marshall și C. A. Pigou în anul 1923.

În prezent, această este expusă, de obicei, în cele două variante finale ale sale: varianta zisă “tranzacțională” (reprezentată în principal de I. Fischer) și varianta zisă “a venitului” (reprezentată de economiști din “școala de la Cambridge” ).

Premisa teoretică generală pe care se bazează toate variantele- amintite sau nu-ale teoriei cantitative clasice este binecunoscuta lege enunțată de J. B. Say, după care oferta de mărfuri își creează de la sine cererea necesară, astfel încât economia ajunge întotdeauna în mod automat la starea de echilibru. Având în vedere că volumul producției (ofereta de mărfuri) este determinat de factorii de producție existenți (forță de muncă, capital etc.) și că în condiții de echilibru între oferta și cererea de mărfuri, aceștia sunt complet folosiți, înseamnă că economia de piață se află în permanență în situația ocupării complete a mâinii de lucru și a capacităților de producție. În aceste condiții, singurul lucru care se poate întâmpla este apariția unor disproporții parțiale și temporare ale ofertei și cererii de pe anumite piețe specifice, însă economia bazată pe libera concurență nu poate cunoaște undezechilibru major-criza. De legea respectivă se leagă, și teoria clasică a ratei dobânzii, după care mișcarea acesteia asigură automat între volumul acumularilor și volumul investițiilor. Este vorba, așadar, despre cunoscutul principiu al “mâinii invizibile” formulat de A. Smith, după care în condițiile pieței libere echilibrul economic se realizează automat prin jocul cererii și ofertei.

O consecință a legii lui Say este că banii sunt neutrii din punct de vedere economic, în sensul că modificările masei bănești nu influențează evoluția economică reală (producția, preșurile relative, rata dobânzii, investițiile etc.). Această evoluție reală depinde exclusiv de factorii de producție existenți și de rata dobânzii, în timp ce banii se află în afara sistemului economic propriu-zis, fiind ca un fel de acoperire, care, deși schimbă imaginea proceselor primordiale, nu le afectează cu nimic.

Ideea caracterului neutral (invariant) al factorului monetar a fost fundamentată încă prin lucrările economiștilor clasici (A. Smith, D. Ricardo, I. R. Malthus, J. B. Say, J. St. Mill etc.),însă ea s-a menținut aproape intactă și în teoria economică neoclasică (L. Walras, V. Parete, I. Fischer, F. Weiser, C. Menger, F. Bohm-Bawerk, A. Marshall, C. A. Pigou, K. Wicksell, G. Cassel, G. Myrdal etc.). De exemplu, în cunoscutul model de echilibru economic general elaborat la începutul secolului de L. Walras, banii figurează ca o marfă oarecare care se poate prezenta la schimb, ceea ce permite să se scrie o ecuație după care volumul total al ofertei de mărfuri și de bani este întotdeauna egal cu volumul total al cererii de mărfuri și de bani. Ca urmare, în economie nu poate exista o masă mare sau prea mică, eventualele modificări ale masei bănești influențând numai nivelul general al prețurilor, nu și prețurile relative ale diverselor mărfuri : o dublare a masei bănești, de exemplu, determină o dublare a prețurilor tuturor mărfurilor, însă lasă neschimbate raporturile dintre prețurile respective (prețurile relative).

Concluzia aceasta este rezultatul a două condiții presupuse a fi îndeplinite în modelul Walras, și anume : 1) economia se află întotdeauna în starea de ocupare deplină a factorilor de producție și 2) viteza de circulație a banilor este o mărime constantă. Ca urmare, în ipoteza că masa bănească crește, echilibrul se poate restabili doar prin majorarea nivelului general al prețurilor.

Atașamentul economiștilor clasici și neoclasici la teza că masa bănească acționează exclusiv asupra nivelului general al prețurilor, nu și asupra prețurilor relative și, deci, nu și asupra evoluției economice reale, a făcut ca teoria lor monetară să fie izolată de teoria valorii creată de ei însăși. Dacă nivelul general al prețurilor depinde de masa bănească, iar prețurile relative ale mărfurilor și serviciilor depind de cererea și oferta manifestate pe piață – adică de legea valorii, enunțată de economiștii clasici și neoclasici -, înseamnă că cele două procese (evoluția nivelului general al prețurilor și evoluția prețurilor relative) sunt separate și determinate de factori diferiți. Această separare a celor două procese amintite, cu consecința sa: separarea teoriei monetare de teoria valorii, constituie o caracteristică esențială a teoriei clasice și neoclasice, fiind cunoscută sub denumirea de “dihotomia clasică”. Semnificația prezenței unei “dihotomii” în faza clasică de dezvoltare a științei economice este că nici procesul de formare a nivelului general al prețurilor și nici procesul de formare a prețurilor relative nu sunt integral explicate.

Ideea că dinamica masei bănești nu influențează prețurile relative și, deci, evoluția economică reală, precum și ideea adiacentă că viteza de circulație a banilor este o mărime constantă, apar din perspectivă actuală ca fiind extrem ded nerealiste. De aceea, se poate pune problema cum se face totuși că ele au fost însușite de aceste mari spirite – fondatorii științei economice – și că au dominat și după aceea mult timp gândirea și practica economică. Explicația rezidă în faptul că până în anul 1920, când teoria economică clasică și, deci, teoria cantitativă clasică, erau predominante, condițiile existente în economie erau diferite de cele actuale. Astfel :

banii erau în acea perioadă bani-marfă (din aur sau din alte metale prețioase), caz în care masa bănească era limitată obiectiv de cantitatea de substanță monetară disponibilă (producția de metal prețios);

suprastructura financiar-bancară a economiei nu era dezvoltată și, ca urmare, cea mai mare parte a acumulărilor realizate de subiecșii economici erau folosite de ei înșiși pentru investiții în bunuri mareriale, rămânând doar o mică parte pentru investiții (plasamente) de natură financiară ; pe lângă aceasta, datorită ponderii relativ mari a schimbului în natură, banii erau puțin folosiți ca în prezent;

în aceste condiții, rata dobânzii își putea exercita acțiunea doar asupra unui număr redus de subiecții economici și a unui număr mic de tranzacții bănești;

majoritatea economiilor naționale erau în acea perioadă în plin proces de dezvoltare, ceea ce făcea ca acestea să folosească relativ complet capacitățile de producție și forța de muncă și să revină rapid la situația deplinei ocupări în cazul apariției unor oscilații conjuncturale.

Împrejurările menționate – existente realmente în perioada de dinainte de criza interbelică – făceau ca volumul producției să fie determinat în principal de factorii nemonetari (forță de muncă, resurse naturale și mijloace de producție), iar masa bănească să nu poată influența decât nivelul general al prețurilor. Pe de altă parte, ele făceau ca viteza de circulație a banilor să prezinte oscilații mult mici decât în prezent.

În acest context, modelul monetar cu care operează teoria cantitativă clasică este foarte simplu. În primul rând, el conține un număr mic de variabile: o variabilă monetară (masa bănească), care cuprinde o singură categorie de bani (banii-marfă, în speță banii din aur și argint), folosiți exclusiv în scopul tranzacțiilor; o variabilă nemonetară (volumul tranzacțiilor bănești sau volumul veniturilor) și un parametru constant (viteza de circulație a banilor). Trebuie totuși arătat că simplitatea modelului formal este caracteristică mai ales pentru varianta tranzacțională, în timp ce în cazul variantei venit se manifestă deja o anumită tendință de diferențiere, și anume prin extinderea numărului categoriilor de bani incluși în masa bănească: banii folosiți în scopul tranzacțiilor (moneda activă). În al doilea rând , modelul monetar static, în cazul căruia se poate face abstracție de procesele de reechilibrare intermediare, care se desfășoară în timp.

Referitor la modul în care este reflectat în teoria cantitativă clasică procesul de realizare a echilibrul monetar, mai trebuie adăugat că acesta cuprinde o singură secvență, și anume cea prin care modificările masei bănești acționează asupra prețurilor. Acest proces cuprinde o multitudine de interacșiuni complexe între variabilele monetare și nemonetare, în cadrul cărora modificările masei bănești acționează în mai multe secvențe și în mai multe direcții. De exemplu, creșterea masei bănești duce la creșterea cererii de mărfuri și servicii, care, la rândul său, determină atât sporirea producției, cât și majorarea preșurilor, în combinații care corespund condițiilor concrete existente în economie. Comparativ cu aceasta, procesul de realizare a echilibrului monetar înfățișat în teoria cantitativă clasică reprezintă un caz particular, și anume cazul în care modificările masei bănești acționează exclusiv în domeniul mișcării prețurilor, de unde aserțiunea specifică acestei teorii că modificările masei bănești și cele ale nivelului general al prețurilor sunt direct proporționale.

Cu toate că este simplu, modelul monetar al teoriei cantitative clasice cuprinde două “straturi”. Primul “strat” este reprezentat de premisele teoretice generale pe baza cărora este construit modelul respectiv, premise care permit scrierea sa sub forma unei singure ecuații funcționale, care exprimă însă mai multe legături cauzale. Al doilea “strat” –este prezentat ca fiind “teoria cantitativă clasică” -reprezintă, o situație particulară, și anume situația obșinută prin concretizarea premiselor generale amintite în cazul în care se consideră că singura variabilă care se modifică este masa bănească, în timp ce toate celelalte variabile rămân constante.

3.2 Principalele teze

Există două formalizări ale teoriei cantitative clasice: varianta elaborată de I. Fischer, în lucrarea sa: “The Purchasing Power of Money” (1912), numită de D. Patinkin (1965) “abordarea tranzacțională”, și varianta elaborată de C. A. Pigou și prezentată pentru prima dată de către Keynes în lucrarea sa “A Tract on Money Reform” (1923). Patinkin a numit această a doua formulare “abordarea prin venituri”.

Varianta tranzacțională

Varianta tranzacțională a teoriei cantitative clasice poate fi exprimată într-o formă concentrată prin celebra “ecuație a schimbului” a lui I. Fischer. Aceasta cuprinde următoarele elemente: volumul tranzacțiilor, masa bănească și viteza de circulație a banilor, elemente care sunt legate prin relația :

M * V = P * T (3.1)

unde M reprezintă masa bănească, V – viteza de circulație a banilor în cadrul tranzacțiilor efectuate cu ajutorul acestora, T – volumul tranzacțiilor bănești efectuate la prețurile existente și P – nivelul general al prețurilor.

Ulterior, Fischer a rescris ecuația respectivă în următoarea formă dezvoltată :

M * V +M1 * V1 = P * T (3.2)

unde M reprezintă numerarul în circulație, M1– banii de cont, V – viteza de circulație a numerarului, V1 – viteza de circulație a banilor de cont, P și T – au aceleași semnificații ca în ecuația (3.1).

Ecuațiile (3.1) și (3.2) sunt, de fapt, identitați, adică relații care nu reflectă legături cauzale, ci sunt valabile prin definiție. Astfel, dacă se are în vedere definiția vitezei de circulație a banilor ca raport între volumul tranzacțiilor și masa bănească necesară pentru efectuarea lor :

V = (P * T) / M (3.3)

se observă că ecuația (3.1) rezultă imediat din relația de definiție (3.3)

Fiind o simplă identitate, această ecuație este prea simplistă pentru a putea servi ca descriere concentrată a schimbului monetar. De aceea, ea a fost tratată, de regulă, ca o ecuație funcțională, adică drept o relație care exprimă o legătură cauzală.

Privită ca model monetar general, adică ca un model care nu ține seama în nici un mod de sistemul social-economic avut în vedere, de gradul de dezvoltare economică, de formele de bani utilizate etc., ecuația (3.1) exprimă, de fapt, mai multe legături cauzale, orientate în diverse sensuri. Astfel, intr-o primă interpretare, se poate considera că ea exprimă faptul că modificările masei bănești (M ) determină modificări corespunzătoare în nivelul general al prețurilor (P) și în volumul real (fizic) al tranzacțiilor (T). Intr-o a doua interpretare, se poate însă afirma că reciproca este valabilă : modificările nivelului general al prețurilor (P) și modificările volumului fizic al tranzacțiilor (T) determină modificări corespunzătoare ale masei bănești (M). În sfârșit, se poate considera că modificările vitezei de circulație a banilor (V) determină modificări corespunzătoare ale masei bănești (M), prețurilor (P) și volumul fiziv al tranzacțiilor (T) – și invers. Rezultă că privită ca model general al schimbului monetar, ecuația (3.1) corespunde formal unei structuri comlpexe de legături cauzale între variabilele sale. Cu toate acestea, modelul respectiv este prea general încât aproape nu spune nimic despre condițiile concrete în care se desfășoară schimbul monetar.

Concretizarea modelului monetar general reprezentat de ecuația (3.1) s-a realizat prin aplicarea sa în condițiile specifice existente în economia de piață intr-o anumită perioadă istorică. Pentrua preciza aceste condiții concrete, teoria cantitativă clasică enunță următoarele ipoteze :

economia se află în starea de echilibru corespunzătoare ocupării depline a resurselor ; de aceea, volumul producției poate fi considerată o mărime constantă (T = const);

modificările masei bănești nu afectează viteza de circulație a banilor, care, de aceea, poate fi considerată și ea o mărime constantă (V = const);

în condițiile menționate la punctele a) și b), modificările masei bănești nu influențează mărimea cererii de mărfuri și servicii și, deci, evoluția economică reală; din aceleași motive, ele nu influențează prețurile relative ale bunurilor.

Pornind de la aceste premise, ecuația (3.1) poate fi considerată nu o identitate, ci o ecuație funcțională, adică o relație care exprimă legătura cauzală existentă în condițiile arătate între principalele elemente ale schimbului monetar. Și, ca ecuație funcțională, ea poate fi folosită atât pentru aplicarea evoluției observate a elementelor respective, cât și pentru previzionarea evoluției lor viitoare.

Capacitatea explicativă și predictivă a ecuației (3.1), considerată ca ecuație funcțională, nu identitate, depinde de măsura în care premisele menționate corespund realității. Or, în condițiile existente în economie până în anii ’20 –’30, premisele respective erau, de regulă, în concordanță cu realitatea, ceea ce făcea ca ecuația funcțională (3.1) să poată fi folosită atât pentru explicarea evoluției lor viitoare. Ulterior, condițiile economice s-au schimbat și, ca urmare, premisele amintite au devenit, de regulă, nerealiste. În condițiile contemporane, de exemplu, majoritatea acestor premise nu mai sunt valabile; dar și în acest caz pot exista unele situații speciale în care premisele să fie totuși valabile. Ca uramre, nu este exclus ca și în economiile contemporane să existe unele care corespund acestor premise și, deci, să existe condiții care fac posibilă aplicarea variantei tranzacționale a teoriei cantitative clasice (în perioadele de hiperinflație sau în cazul evoluțiilor pe termen lung).

Rezultă că în condițiile economiilor de piață contemporane, teoria cantitativă clasică corespunde unor situații de excepție. În aceste economii, producția se abate , de regulă, de la nivelul său maxim, aferent ocupării depline a resurselor, prezentând adesea importante oscilații conjuncturale. De asemenea, suprastructura financiar-bancară este foarte dezvoltată, există posibilitați nelimitate de a crea bani ș.a.m.d., toate acestea făcând ca premisele pe care se bazează ecuația (3.1), în ipostaza sa de ecuație funcțională, să fie nerealiste. Ca urmare, ecuația respectivă este în prezent puțin folositoare, atât ca model explicativ, cât și ca model predictiv. Din această cauză teoria cantitativă clasică a trecut pe plan secundar, fiind înlocuită încă din anii ’30 cu teoria monetară keynesiană.

Revenind la ecuația (3.1), aceasta poate fi interpretată în două moduri, și anume :

M = (P * T) / V (3.4)

Mc = (P * T) / V (3.5)

Ecuația (3.4) este o ecuație a masei bănești, adică o ecuație care exprimă evoluția acestei variabile în funcție de principalii săi factori, inclusiv măsurile de politică monetară. Ecuația (3.5) este o ecuație a cererii de bani, variabilele P, T și V având aceiași semnificație ca în ecuația (3.4), însă Mc reprezintă cererea de bani, nu masa bănească existentă (oferta de bani).

Cazul general, adică acel “strat” al teoriei cantitative clasice care nu ține seama de ipotezele restrictive alevariantei tranzacționale cu privire la existența echilibrului și la celelalte condiții menționate, este reprezentat grafic în figura 3.1.

PT

Mco

Mo

PoTo Eo

O Mo,Mco M,Mc

Fig. 3.1. Interpretarea grafică a “ecuației schimbului”(cazul general-situația inițială)

Se observă că ecuația masei bănești (M) este reprezentată printr-o linie verticală, deoarece se presupune că la un anumit moment de timp masa bănească este o mărime dată, dependentă de volumul tranzacțiilor (PT) și de viteza de circulație a banilor (V) existente în momentul respectiv. Ecuația cererii de bani (Mc) este reprezentată printr-o dreaptă cu pantă pozitivă, deoarece se presupune că depinde de volumul tranzacțiilor (PT) și de viteza de circulație a banilor (V), aceasta din urmă fiind considerată însă o mărime pozitivă constantă. Rezultă că pentru fiecare volum dat al tranzacțiilor bănești , marcat pe ordonată, corespunde o anumită mărime a cererii de bani marcată pe abscisă, iar echilibrul monetar (Eo) este reprezentat de intersecția dreptelor M și Mc, adică de situația în care masa bănească este egală cu cererea de bani (Mo = Mco).

În ipoteza că una din cele două variabile monetară se explică, echilibrul monetar inițial reprezentat în fig. 3.1. este perturbat. De exemplu, în ipoteza că masa bănească rămâne neschimbată, însă scade cererea de bani, linia Mc se deplasează în sus, deoarece reducerea cererii de bani echivalează cu creșterea vitezei de circulație a banilor. Însă, cum se observă și din fig. 3.2., în acest caz apare un dezechilibru monetar, căci la nivelul dat al volumului tranzacțiilor (PoTo), masa bănească (M ) este mai mare decât cererea de bani (Mc):

PT

Mc1

E1

P1T1 Mc0

P0T0 E2

O M2 M0, Mc0 M,Mc

Fig. 3.2. Interpretarea grafică a “ecuației schimbului” (cazul general-cererea de bani se modifică)

Restabilirea echilibrului monetar are loc prin deplasarea punctului E din poziția E0 în E1, ceea ce se realizează practic prin faptul că subiecții economici, care dețin o cantitate de bani prea mare, aduc pe piață mai mulți bani cu ocazia efectuării cheltuielilor lor de consum și de investiții, determinând astfel creșterea cererii de mărfuri și servicii, creșterea producției și a prețurilor și, deci, creșterea volumului tranzacțiilor de la nivelul P0T0 la nivelul P1T1. Cu alte cuvinte, noul echilibru monetar este stabil.

În cazul în care se dorește ca procesul de restabilire a echilibrului monetar descris să nu aibă loc, deoarece implică modificări în volumul tranzacțiilor și modificările respective fie că nu sunt posibile, fie că nu sunt dorite, este necesară reducerea masei bănești la nivelul M2. După cum se observă din fig. 3.2., nivelul M2 al masei bănești reprezintă, într-adevăr, o mărime care, în condițiile reducerii cererii de bani, corespunde volumului existent al tranzacțiilor bănești (P0T0 ).

În ipoteza că echilibrul inițial este perturbat prin creșterea masei bănești, în timp ce cererea de bani rămâne neschimbată, linia masei bănești se deplasează spre dreapta, din poziția M0 în poziția M1. După cum se observă în fig. 3.3., nici în acest caz intersecția liniei M0 cu linia cererii de bani Mc1 nu mai corespunde unei situații de echilibru, ceea ce declanșează procesul de reechilibrare descris anterior :

PT Mc1

M0 M

P2T2 E2 Mc2

P0T0 E0

O M0 M1,Mc1 M,Mc

Fig. 3.3. Interpretarea grafică a “ecuației schimbului” (cazul general- masa bănească se modifică)

Rezultatul acestui proces de restabilire a echilibrului monetar este creșterea volumului tranzacțiilor de la nivelul P0T0 la nivelul P2T2. În cazul în care se dorește evitarea procesului respectiv, cu tot ceea ce implică acesta în economie, este necesar să se acționeze în direcția creșterii de bani, astfel încât dreapta Mc1 să se deplaseze în poziția Mc2 care intersectează noua dreaptă a masei bănești M1 în punctul de echilibru inițial E0.

Reamintim că principalele premise pe care se bazează varianta tranzacțională a teoriei cantitative clasice este că viteza de circulație a banilor este constantă (V= const) și că volumul fizic al producției nu poate crește, deoarece a atins nivelul maximei utilizari a resurselor (T = const). În aceste condiții, cazul general prezentat la fig. 3.1., 3.2. și 3.3. se reduce, de fapt, la o singură legătură cauzală, și anume cea dintre dinamica masei bănești și evoluția nivelului general al prețurilor. După cum se observă și în fig. 3.4., intersecția liniilor M și Mc definește în acest caz exclusiv poziția de echilibru a prețurilor (marcat pe ordonată) corespunzătoare fiecărei mărimi a masei bănești (marcată pe abscisă); masei bănești M1 îi corespunde nivelul general al prețurilor P1, lui M2 îi corespunde P2 ș.a.m.d.

P

Mc

P2

P1

O M1 M2 M

Fig. Interpretarea grafică a “ecuației schimbului” (caz particular-sunt valabile premisele variantei

tranzacționale a teoriei cantitative clasice)

În cazul particular obținut prin concretizarea premiselor generale în maniera specifică a variantei tranzacționale, modelul monetar respectiv devine :

P = (V / T) * M (3.6)

unde : M reprezintă variabila exogenă, P – variabila endogenă iar T = const.

Ecuația (3.6) arată că modificările masei bănești (M ) influențează exclusiv nivelul general al prețurilor (P ) și că această acțiune asupra prețurilor este cu atât mai intensă, cu cât viteza de circulație a banilor (V ) este mai mare, iar volumul fizic al tranzacțiilor (T ) este mai mic – și invers.

Varianta venit (ecuația de la Cambridge)

Varianta venit sau “varianta de la Cambridge” reprezintă, după cum am mai menționat, a doua fază de dezvoltare a teoriei cantitative clasice. Ea a rezultat prin adaptarea teoriei respective la condițiile complexe apărute ca urmare a dezvoltării economice a principalelor țări ale lumii în perioada de după primul război mondial. Cu toate că varianta venit aduce o serie de corecții variantei tranzacționale, ea se bazează pe aceleași premise ale teoriei cantitative clasice și, ca urmare, reprezintă o evoluție, nu o revoluție în planul gândirii monetare.

La fel ca varianta tranzacțională, varianta venit poate fi exprimată în mod concentrat cu ajutorul unei ecuații care poate fi considerată atât o identitate, cât și o ecuație funcțională. În ambele cazuri, relațiile respective pot fi privite atât ca modele generale, cât și ca modele concrete, aplicate în anumite condiții specifice.

Considerată ca identitate, ecuația care sintetizează varianta venit a teoriei cantitative clasice este de forma :

M = k * Y (3.7)

unde M reprezintă masa bănească, k – o constantă și Y – venitul național exprimat în prețuri curente.

Se observă că ecuația (3.7) se poate deduce cu ușurință din ecuația (3.1), și anume înlocuind volumul tranzacțiilor bănești (PT ) cu volumul venitului național (Y), iar viteza de circulație a banilor (V ) cu mărimea sa inversă (k = 1 / V ).

Înseamnă că principala deosebire dintre cele două variante ale teoriei cantitative clasice este că varianta a doua, în locul volumului tranzacțiilor bănești (PT ), apare venitul național realizat prin aceste tranzacții, Y. Din punct de vedere formal, deosebirea nu este însă esențială, căci venitul național reprezintă în realitate volumul tranzacțiilor bănești care se efectuează cu bunuri finale (de consum și de investiții), tranzacții care reprezintă un element al volumului total al tranzacțiilor bănești. Acest element evoluează în practică în paralel cu volumul tranzacțiilor bănești.

Ca urmare, ecuația (3.7) se poate transforma ușor în ecuația (3.1) – și invers. De exemplu, notând Y = P’T’ unde P’T’ reprezintă volumul tranzacțiilor bănești legate de realizarea veniturilor, spre deosebire de mărimea PT, care cuprinde toate tranzacțiile bănești, adică cele efectuate în fazele intermediare ale producției și circulației, se obține :

M = (1 / V) * P’T’ (3.8)

sau

MV = P’T’ (3.9)

Considerată ca ecuație funcțională, care exprimă, deci, anumite legături cauzale, ecuația (3.7), poate fi privită atât ca model monetar general, cât și model monetar particular, aplicat în anumite condiții specifice. Ca model monetar general, ecuația (3.7) are aceleași caracteristici ca și ecuația (3.1), inclusiv sub aspectul descrierii procesului de restabilire a echilibrului monetar și efectelor acestuia. Principalele interpretări ale acestor caracteristici aparțin lui A. Hansen și lui M. Friedman.

După cum am arătat, ecuația (3.1) poate fi considerată, în cazul general, adică în cazul în care se face abstracție de premisele teoriei clasice cu privire la diverse realități economico-monetare, atât ca o ecuație funcțională a masei bănești, cât și ca o ecuație funcțională a cererii de bani. Potrivit autorilor citați, ecuația (3.7) reprezintă însă în mai mare măsură decât ecuația funcțională a cererii de bani. Ea evidențiază explicit faptul că aceasta depinde de mărimea venitului național exprimat în prețuri curente (Y), și de partea din venitul național pe care subiecții economici decid să o dețină în formă bănească în scopul tranzacțiilor sau ca formă de păstrare a averii (k). De aceea, coeficientul k depinde nu numai de volumul tranzacțiilor bănești și de elementele tehnice ale mecanismului plăților, ci și de factorii economici care influențeză deciziile amintite.

Însă, la fel ca în varianta tranzacțională, echilibrul monetar există atunci când masa bănească (M) este egală cu cererea de bani Mc, aceasta din urmă fiind dată de relația :

Mc = k * Y (3.10)

În condiții de echilibru, există, așadar, relația :

M = Mc = k * Y (3.11)

Cu toate aceste asemănări, apar și unele deosebiri față de varianta tranzacțională. În primul rând, în varianta de la Cambridge, masa bănească (M) este considerată deja un element al averii subiecților economici, mai precis un element al venitului pe care aceștia îl realizează și păstrează în formă bănească, nu o simplă sumă a mijloacelor de plată, ca în varianta tranzacțională. Ca urmare, se modifică și modul de definire a banilor : în loc ca aceștia să fie definiți exclusiv ca instrument de plată , banii sunt definiți într-un mod mai larg, care permite includerea în rândul lor a altor active lichide, cum ar fi : disponibilitățile în cont la termen, numerarulpăstrat ca rezervă sau economii etc. Rezultă că în varianta venit a teoriei clasice, se ține seama într-o anumită măsură de faptul că diverse genuri de lichidității secundare pot fi deținute de agenții economici ca înlocuitori ai banilor utilizați în mod curent ca mijloc de plată.

În consecință, factorii determinanți ai cererii de bani sunt destul de diferiți de cei avuți în vedere în varianta tranzacțională. Astfel, cererea de bani este determinată de mărimea venitului (nu de mărimea averii), în timp ce în varianta tranzacțională elementul respectiv este exprimat prin volumul tranzacțiilor bănești. Pe de altă parte, în varianta tranzacțională, viteza de circulație a banilor (V) este determinată exclusiv de factorii tehnici ai circulației bănești, pe când în varianta venit, mai apar și unii factori de natură economică : coeficientul k poate fi considerat o mărime inversă față de viteza de circulație a banilor (V ), în realitate el reprezintă o mărime economică destul de diferită.

În al doilea rând, se observă că, spre deosebire de “ecuația schimbului”, “ecuația de al Cambridge” nu cuprinde în mod explicit prețurile. Factorul preț este luat aici în considerare în mod implicit, prin intermediul variabilei venit (Y ), care, este exprimată în prețuri curente. Ca urmare, dacă varianta tranzacțională operează cu un model monetar în care variabila preț (P ) figurează explicit, ceea ce accentuează caracterul empiric al modelului respectiv, varianta venit operează cu un model monetar cu rol mai degrabă explicativ, decât calculatoriu.

În al treilea rând, varianta venit este orientată cu precădere spre analiza microeconomică a proceselor monetare, în timp ce varianta tranzacțională se bazează pe pe analiza macroecononică a acestora. În consecință, varianta venit este mai adecvată pentru analiza cererii de bani, în care predomină factorii microeconomici care determină comportamentele subiecților economici în ceea ce privește deținerea și utilizarea banilor, pe când varianta tranzacțională este mai adecvată în analiza evoluției masei bănești, în care predomină factorii macroeconomici care determină creșterea și desființarea banilor.

Cu toate acestea, interpretarea grafică a ecuației (3.7), considerată atât ca model general, cât și ca model monetar concret, este similară cu cea a ecuației (3.1) și, respectiv (3.6), singurele deosebiri provenind din înlocuirea variabilelor (Y în loc de PT și k în loc de V) și din modificarea corespunzătoare a semnificației acestora.

Poziția față de politica monetară

Politica monetară constă în acțiunea băncii centrale asupra cantităților de monedă și asupra costului monedei nou emise. O politică monetară expansionistă este mult mai eficace pentru că efectele politicii financiare sunt anihilate de o poltică monetară restrictivă.

Dacă are loc scăderea dobânzilor pe termen scurt se favorizează plasamentele financiare, care nu vor mai concura investițiile. Timpul necesar pentru manifestarea acestui efect depindeînsă de gradul de dezvoltare a pieței finaciare, rezultând că perioada de timp necesară pentru manifestarea efectelor unei scăderi sau creșteri a dobânzilor este mai mare.

În ceea ce privește poziția teoriei cantitative clasice față de politica monetară, mai bine zis poziția teoriei cantitative clasice cu privire la echilibrul monetar pe termen lung , este similară cu poziția teoriei cantitative reformulate, afirmând că efectele finale ale modificărilor masei bănești se exercită asupra nivelului general al prețurilor (spre deosebire de pozițiile celor două teorii față de procesul de realizare a echilibrului monetar pe termen scurt, care sunt total diferite.

Rezultă că în privința politicii monetare practice, teoria cantitativă clasică se aseamănă cu teoria cantitativă reformulată, care la fel recomandă o reglementare a masei bănești încât să se prezerve caracterul automatic al acesteia.

Capitolul IV : Teoria neoclasică

4.1 Ipoteze ale teoriei neoclasice