Teorii Etiologice Moderne

Capitolul I

Prezentarea generală a Criminologiei etiologice

Primele explicații cu privire la fenomenul criminal

Cesare Beccaria

Principiile de bază formulate de Beccaria

Legalitatea pedepsei

În capitolul III, ˝Consecințe˝, Beccaria spune: ˝numai legile pot stabili pedepsele privitoare la infracțiuni…˝ și ˝o pedeapsă care depășește limita fixată înseamnă o pedeapsă justă plus o altă pedeapsă˝. Deci, acest lucru semnifică faptul că judecătorii nu pot fixa altă pedeapsă decât cea prevăzută de lege pentru respectiva faptă săvârșită (infracțiune) și nu pot fixa pedepsei alese o altă întindere sau un alt mod de executare decât cele asemenea stabilite prin lege (nulla poena sine lege). Prin aceasta, Beccaria critică arbitrariul dreptului feudal, cu pedepse crude și lăsate la libera apreciere a judecătorului, înlocuind astfel sistemul pedepselor arbitrare cu cel al pedepselor legale.

Egalitatea pedepselor

Legea trebuie să prevadă aceleași pedepse pentru toate persoanele vinovate de aceeași infracțiune, indiferent de condiția sau situația lor socială. Pedepsele ˝trebuie să fie aceleași pentru primul și pentru ultimul cetățean˝; nobilul sau cel bogat nu trebuie ˝să se teamă mai puțin decât alții când e vorba de a viola convențiile care l-au ridicat deasupra altora˝, capitolul XXVII. ˝Infracțiuni împotriva securității unui particular oarecare. Violente. Pedepsele nobililor˝. Proclamarea acestui principiu în condițiile acelei vremi reprezintă un atac direct împotriva privilegiilor nobilimii, iar recunoașterea lui legislativă, în cursul Revoluției franceze, este una din marile cuceriri ale dreptului penal. Însă acest lucru nu semnifică o egalitate reală, ci una exterioară, așa cum afirmă și marele jurist Italian tot în capitolul XXVII, când spune că fiecare individ în parte este deosebit, și deci poate există doar o egalitate exterioară, deoarece la cea reală ar însemna ca judecătorul să individualizeze pedespsa, lucru pe care însă Beccaria nu-l acceptă.

Personalitatea pedepselor

Numai cel vinovat de săvârșirea infracțiunii poate fi pedepsit: pedeapsa aplicată infractorului nu trebuie să atingă direct alte persoane, nici măcar familia. Nu poate exista răspundere penală pentru fapta altuia. Deci, infractorul are o responsabilitate socială (răspunde față de societate), și în același timp, personală (numai el singur răspunde pentru faptele sale), toate vechile forme ale responsabilității collective trebuind abolite!

Moderația pedepselor

În capitolul XV ˝Blândețea pedepselor˝, se arată cum pedepsele trebuie să fie moderate, pentru că scopul lor ˝nu este de a chinui și a lovi o ființă sensibilă, nici de a desființa o infracțiune care a fost săvârșită˝, ci ˝acela de a-l împiedica pe infractor să aducă concetățenilor săi noi prejudicii și de a-i abate pe alții de la săvârșirea unor fapte asemănătoare˝. Dar pentru ca o pedeapsă să aibă efectul dorit este suficient ca suferința pricinuită de aceasta să fie mai mare decât beneficiul adus de săvârșirea infracțiunii, ceea ce depășește această măsură fiind inutila și tiranica. Trebuie deci alese nu numai ˝acele pedepse˝, dar și ¨aceea metodă de a fi aplicate¨, care, ˝păstrând proporția, vor face o impresie mai puternică și cât mai durabilă asupra sufletelor oamenilor și cât mai puțin chinuitoare asupra corpului vinovatului˝. Moderația pedepselor la care face referire Beccaria este atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ. Se precizează de asemenea ca măsură pedepselor nu trebuie stabilită în mod abstract, ci în funcție de fiecare civilizație și de moravurile fiecărui popor. El considera contrare acestui principiu confiscarea și pedeapsa cu moartea.

Inevitabilitatea și promptitudinea pedepsei

Efectul preventiv – scopul legii penale – depinde mai mult de certitudinea pedepsei decât de asprimea și severitatea acesteia. Acest principu se regăsește în capitolul XX ˝Certitudinea și inevitabilitatea pedepselor. Grațieri˝, unde se spune: ˝Una din cele mai puternice frâne ale infractorilor nu este cruzimea pedepselor, ci inevitabilitatea lor. Certitudinea unei infracțiuni, deși moderată, va face întotdeauna o impresie mai puternică decât frică produsă de alta grozavă, unită cu speranța impunității˝. Pentru că acest lucru să se întâmple, Beccaria sugerează unele măsuri, cum ar fi abolirea dreptului de grațiere, desființarea azilelor, generalizarea extrădării, pedepsirea tentativei chiar dacă în cursul săvârșirii ei infractorul s-a desistat. Cu privire la promptitudinea aplicării pedepsei, cu cât momentul aplicării acesteia este mai apropiat de momentul săvârșirii infracțiunii, cu atât este mai puternică în sufletul omului asocierea acestor două: infracțiune – pedeapsă .

Proporția între infracțiuni și pedepse

În capitolul XXIII, intitulat la fel cu acest principiu, se prevede că : ˝Trebuie să existe o proporție între infracțiuni și pedepse.˝ Dacă pentru două infracțiuni care vatămă societatea în mod inegal s-ar stabili pedepse egale, pe de o parte, oamenii nu vor întâmpina un obstacol mai puternic în săvârșirea infracțiunii mai grave, dacă de aceasta este legat un avantaj mai mare˝, iar, pe de altă parte, nu se va mai ¨face nici o deosebire între aceste infracțiuni și se vor distruge sentimente morale˝. Asfel, aceasta proporție se va stabili în funcție de două crierii: unul calitativ, constând în natura infracțiunii, și pedeapsa corespunzătoare trebuind să fie una de natură asemănătoare și altul cantitativ, constând în pagubă adusă societății. Acest de-al doilea crieriu reprezintă contribuția lui Beccaria. Pedeapsa, după ce a fost stabilită natura infracțiunii, trebuie să fie stabilită proporțional cu prejudiciul cauzat prin săvârșirea infracțiunii, acesta reprezentând totodată și măsură infracțiunii. Dar Beccaria sublianiaza și faptul că este mai bine să previi, nu să pedepsești, acesta fiind adevăratul scop al unei bune legislații.

Publicitatea procesului penal

Beccaria consemnează o bună parte a lucrării sale procedurii penale, atacând forma inchizitoriala a procesului și sistemult probelor formale. Publicitatea, opusă secretului, este cel mai ˝puternic scut al tiraniei˝, ea fiind necesară deoarece creează posibilitatea controlului opiniei publice asupra operei de judecată, instituindu-se astfel o frâna împotriva arbitrariului și abuzului, o garanție a libertății și temeiniciei hotărârii și, totodată, ajută la prevenirea infracțiunilor prin exemplul dat. ˝Judecățile să fie publice, și probele acuzatului să fie, de asemenea, publice…¨.

Liberă apreciere a probelor

Sistemul probelor legale închide poarta adevărului, fără libertate de apreciere a probelor nu este posibilă o bună justiție penală, singura cale de access spre adevăr în procesul penal fiind ˝certitudinea morală a probelor˝. Însă aceasta are și ea limitele ei. Certitudinea morală ( sau convingerea intimă ) nu este o certitudine deplină, ci este ˝decât o probabilitate˝, dar Beccaria se referă aici la cel mai înalt grad de probabilitate, acela la care orice ˝om de bun simț˝ considera fapta dovedită, certa. Pe de altă parte, ea va fi convingerea intimă a judecătorului burghez, influențată de concepția sa despre lume, orientându-se în direcția apărării intereselor burgheziei.

Indiferent de aceste limite, formulând acest principiu ca un criteriu al adevărului judiciar, Beccaria a zdruncinat din temelii procesul inchizitorial și sistemul probelor legale, care, după el, nu corespundeau cerințelor rațiunii și conștiinței umane, punând bazele procesului penal modern.

Capitole în care se regăsesc principalele idei inovatoare

Capitolul XII ˝ Despre tortură˝

Unul din cele mai importante și mai lungi capitole ale cărții este acesta, capitol în care Beccaria pledează pentru abolirea torturii, el demostrand că aceasta este atât inumană, cât și inutilă.

La început, el caracterizează tortura că pe o cruzime în timpul procesului penal, care are loc din diferite motive: fie pentru a constrânge inculpatul să mărturisească o infracțiune, fie pentru descoperiră complicilor, săvârșirea de către acesta de alte infracțiuni sau pentru diferite contradicții ce apar în timpul procesului.

Tot aici, Beccaria face referire la prezumția de nevinovăție, afirmând că ¨un om nu poate fi socotit vinovat înainte de pronunțarea hotărârii judecătorului. Infracțiunea nu poate fi decât certa sau incertă. În primul caz, nu se cuvine pentru ea aceea pedeapsa stabilită de lege, și ,deci, tortura este inutilă, inutilă fiind mărturisirea vinovatului. În al doilea caz, nu trebuie torturat un om nevinovat, deoarece infracțiunea nu a fost dovedită, find incertă.

Scopul social al pedepselor este îngrozirea oamenilor. ˝Senzația de durere poate să crească până la un anumit punct, când, stăpânind întreaga sensibilitate, nu mai lasa celui torturat altă libertate decât aceea de a alege calea cea mai scurtă pentru a se sustrage suferinței din acel moment˝. Astfel nevinovatul sensibil se va declara vinovat, sperând că așa va înceta chinul, orice deosebire între vinovat și nevinovat dispărând. ˝Dintre doi oameni deopotrivă de nevinovați sau la fel de vinovați, cel puternic și curajos va fi achitat, iar cel slab și fricos va fi condamnat˝, rezultatul torturii fiind deci o chestiune de temperament și calcul, care variază la fiecare om în parte, în funcție de sensibilitatea și robustețea să. Prin violență se distruge astfel orice posibiltate de a deosebi adevărul de minciună.

Nevinovatul se afla într-o poziție mai proastă decât vinovatul, pentru că, în timp ce acesta din urmă, dacă este puternic și rezistă presiunii torturii, are șansa de a se sustrage pedepsei, nevinovatul, dacă este puternic, va scăpa de pedeapsa finală, dar va fi suferit o tortură pe nedrept, și dacă va fi slab, va primi în plus și o pedeapsă nemeritată. ˝Deci nevinovatul nu poate decât să piardă, iar culpabilul poate să câștige˝. Dacă nu era confirmată prin jurământ, după ce încetase tortura, mărturisirea din timpul aplicării torturii nu conta, astfel că , dacă inculpatul nu confirmă infracțiunea, era supus din nou torturii.

Totura se mai aplică și pentru că, în timpul cercetărilor, persoana presupusă a fi vinovată ar fi căzut într-o contradicție, sau pentru a se afla dacă respectiva persoană este implicată și în alte infracțiuni sau dacă a avut complici. Dar toate aceste motive nu sunt întemeiate pentru a se aplica oamenilor o așa crudă pedeapsa, survenită chiar înainte de a se afla cu certitudine vinovăția persoanei. În consecință, Beccaria își susține ideea că tortura ar trebui abolita în toate țările lumii.

Capitolul XVI ˝ Despre pedeapsa cu moartea˝

Beccaria se pronunță și împotriva pedepsei cu moartea, pe care o consideră de asemenea că nu este utilă și nici necesară, lucruri demonstrate în acest capitol. Nimeni până la el nu contestase încă legitimitatea pedepsei cu moartea, chiar dacă au mai fost și alții pentru abolirea ei, dar nimeni nu afirmase că este nelegitima și nu începuse o mișcare în acest sens.

El susține că pedeapsa cu moartea nu este legitimă, deoarece omul, nefiind îndrituit să dispună de propria lui viață, niciodată nu l-ar fi putut ceda pe acesta societății sau să consimtă la știrbirea lui prin contractul social. Însă, Beccaria considera legitimă pedeapsa privațiunii de libertate, care ar trebui să înlocuiască pedeapsa cu moartea. ˝…omul nu este liber să se sinucidă? El ar fi trebuit să fie stăpân în această privință, dacă a putut ceda acest drept altuia sau întregii societăți. Pedeapsa cu moartea nu este deci un drept, ci este un război al națiunii împotriva unui cetățean…˝.

În continuare, demonstrează de ce aceasta nu este nici utilă, nici necesară. El arată că rigoritatea pedepsei produce un efect mai mic asupra spiritului uman decât durata ei : ˝ Nu intensitatea pedepsei produce cel mai mare efect asupra sufletului omenesc, ci întinderea ei, căci sensibilatea noastră este mai lesne și în mod mai durabil mișcată de impresii minime, dar repetate, decât de o lovitură puternică, dar trecătoare˝.

Groaza salutară pe care această pedepeapsa vrea s-o inspire nu-și atinge scopul, deoarece pentru majoritatea oamenilor, moartea devine un spectacol, iar pentru unii, un ˝obiect de compătimire amestecat cu indignare˝.

˝Pentru că o pedeapsă să fie justa nu trebuie să aibă decât acel grad de intensitate care este de ajuns pentru a-i îndepărta pe oameni de infracțiuni˝. De exemplu, sclavia perpetua, în locul pedepsei cu moartea, are o intensitate destul de mare încât să îndepărteze de infracțiune orice om ce s-ar fi gândit să comită infracțiunea respectivă, ea având chiar mai mare putere decât pedeapsa cu moartea, ea înspăimântând mai mult pe cel care o vede, decât pe cel ce o suportă. ˝Sufletul nostru rezista mai degrabă la violență și la durerile cele mai mari, dar trecătoare, decât timpului și plictisului neîncetat˝.

Iată raționamentul unui hoț sau asasin pentru care singura frâna de la săvârșirea infracțiunilor este spânzurătoarea sau roata : ˝ Cine a făcut aceste legi? Niște oameni bogați și puternici care niciodată n-au binevoit să viziteze mizerabilele colibe ale celor săraci, care niciodată n-au împărțit o pâine mucegăită în mijlocul nevinovateleor suspine ale copiilor înfometați și al lacrimilor soțiilor…˝.

Pedeapsa cu moartea este funesta pentru societate, prin exemplele de cruzime date ea înăsprind moravurile oamenilor; opinia publică condamnă pedeapsa cu moartea și îl disprețuiește pe călău, deși el doar își îndeplinește o îndatorire oficială.

Beccaria considera că doar în două cazuri pedeapsa cu moartea este justificată: atunci când, deși privat de libertate, infractorul are încă asemenea relații și o asemenea purtare ˝încât atinge securitatea națiunii˝ și atunci când ˝ moartea lui ar fi adevăratul și singurul mijloc de a-i abate pe ceilalți de la săvârșirea infracțiunilor.˝

Capitolul XLI ˝Cum se previn infracțiunile˝

În începutul acestui capitol, Beccaria susține că: ˝Este mai bine să se prevină infracțiunile decât să fie pedepsite. Acesta este scopul real al oricărei bune legislații, care este arta de a-i conduce pe oameni la maximum de fericire sau la minimum de nefericire cu putință˝. ˝Vreți să preveniți infracțiunile? Faceți că legile să fie clare, simple și toată forța națiunii să fie concentrată pentru a le apăra și nici o parte din ea să nu fie folosită pentru a le surpa. Faceți că legile să favorizeze nu atât clasele de oameni, cât pe oameni înșiși. Faceți ca oamenii să se teamă de ele, și să se teamă numai de ele. Teama de legi este salutară, dar teamă de oameni este fatală și dă naștere la numeroase infracțiuni˝.

Beccaria considera astfel că o prevenire reala nu poate fi realizată decât printr-un complex de măsuri social-educative, printre care: elaborarea unor legi simple și clare, redactate pe înțelesul tuturor, răspândirea culturii și a științei în jurul maselor largi, combaterea viciilor cu ajutorul educației, formarea unui număr mare de magistrați cinstiți, independenți și interesați de respectarea legii, recompensarea virtuții și, în fine, și înainte de toate, perfecționarea educației. Pe lângă aceste măsuri cu caracter general, el mai propune și alte măsuri specifice pentru prevenirea infracțiunilor: scăderea taxelor vamale, ca mijloc de a preveni contrabanda; înființarea unei bănci publice, înregistrarea publică a tuturor contractelor și creearea posibilității de a se consulta documentele, ca mijloace de prevenire a falimentelor; formarea unor gărzi de cartiere, ca mijloc de a preveni infracțiunile contra liniștei publice.

Școlile criminologice

O școală criminologică reprezintă un mod de orientare într-un domeniu al criminologiei, în jurul căruia se grupează un număr de adepți cu opinii asemănătoare, dar nu neapărat identice.

Doctrina școlii clasice asupra fenomenului criminalității, are ca premisă ideea psihologică potrivit căreia, individul în toate acțiunile sale este dominat de instinctul de plăcere și durere. Aplicând, la domeniul criminalității adepții școlii clasice au promovat ideea că individul, determinat de considerații hedoniste, alege în mod liber între plăcerea ce decurge din violarea legii și pedeapsa care îi va fi aplicată.

Școala clasică a realizat o minunată anatomie juridică a delicventului și a elaborat un sistem simetric de norme represive. Infracțiunea este studiată ca un raport juridic între lege și actul unui om liber. Cauza infracțiunii se află în actul de voință liberă a infractorului, opinie care atrage concluzia că o persoană devine infractor pentru că așa voiește.

În opinia școlii clasice răspunderea penală are un temei exclusiv obiectiv, care constă în fapta infracțională, iar pedeapsa are ca fundament ideea de justiție. Se consideră că infracțiunea este un act de voință absolut liberă, iar infractorul a abuzat grav de libertatea de voință, dreptatea cere să fie pedepsit și totodată pedeapsa trebuie să fie suficient de severă pentru a excede plăcerii.

Principalii adepții ai școlii clasice au fost în Italia: Becaria, G. Fillangieri, M. Pagano, F. Carrara, Paolletti, Paggi; în Franța: Brissot, Ad. Franck, Ad. Chauveau, Guizot; în Germania: Feuerbach, Mittermayer.

Cea mai importantă dintre lucrările lui Cesare Bonesana, marchiz de Beccaria este publicată în anul 1764, sub titlul Dei delitti e delle pene (tradusă la noi sub titlul de Despre infracțiuni și pedepse). Este o lucrare de mici proporții, cuprinzând câteva zeci de pagini, dar este atât de importantă, încât ideile sale au revoluționat dreptul penal și continuă să-și păstreze actualitatea.

Principalele idei ale lucrării au legătură cu dreptul penal, iar cele care au contribuit la crearea criminologiei, deși foarte importante, sunt reduse numeric.

Consacră principiul legalității delictelor și pedepselor sau codificarea riguroasă a delictelor și a pedepselor, necesitatea elaborării unui corp de legi scrise, clare și accesibile exprimat prin adagiul latin nullum crimen, nulla poena sine lege, întâlnit în diferite formulări ca: numai legile pot stabili pedepsele privitoare la infracțiuni. În epocă, pedepsele difereau după rangul social al infractorilor. De aceea, el cerea ca pedepsele să fie aceleași pentru primul și pentru ultimul cetățean. Cunoscând că legislațiile feudale consacrau forme ale responsabilității colective, susținea că pedeapsa aplicată infractorului nu trebuie să atingă direct alte persoane: familia sau persoanele din orașul în care locuiește făptuitorul.

În legătură cu calitatea pedepselor, Beccaria consideră contrare principiului pus de el: confiscarea și, mai ales, pedeapsa cu moartea. Nimeni până la el nu contestase încă legitimitatea pedepsei cu moartea. Beccaria susține, mai întâi, că pedeapsa cu moartea nu este legitimă, deoarece omul, nefiind îndrituit să dispună de propria lui viață, niciodată n-a putut ceda societății dreptul său la viață sau consimți la știrbirea lui prin contractul social.

După aproape o sută de ani de la întemeierea școlii clasice, au apărut lucrări precum Despre originea speciilor a lui Charles Darwin, care au marcat puternice schimbări ale gândirii. De la considerații abstracte, s-a trecut la orientări concrete. De aceea, noul curent criminologic este cunoscut sub denumirea de școală pozitivistă. Principalii întemeietori ai școlii pozitiviste sunt italienii Cesare Lombroso, Enrico Ferri și Raffaele Garofalo. De aceea, acest curent criminologic mai este denumit școala pozitivistă italiană.

Teoria pe care o dezvoltă aceste școli pornește de la ideea că infractorii se deosebesc de ceilalți indivizi prin trăsături care dezvoltă în cazul infractorilor tendințe anormale, ce-i determină să comită infracțiuni, în situații în care ceilalți indivizi mențin un comportament in limitele legii.

Reprezentatul de seamă al acestei școli este Cesare Lombroso, considerat și fondatorul antropologiei criminale -aceea ramură a antropologiei generale care studiază criminalitatea pornind de la premisa că aceasta ar fi un fenomen de natură biologică. Pe lângă explicațiile de natură biologică, în antropologia criminală intră și explicațiile de ordin psihiatric, criminalul fiind nu numai un anormal biologic ci și un bolnav psihic.

Pentru a stabili originea crimei, începe studiul embrionului, pornind de la plante, trecând apoi la animale și continuând cu omul primitiv, sălbatic, apoi cu copilul, ajungând la omul civilizat din acei ani. Astfel, reține că există plante insectivore, carnivore. La sălbatici, uciderea bătrânilor sau a copiilor handicapați erau socotite lucruri normale. De asemenea, prostituția la primitivi nu era o faptă imorală. Lombroso susține că germenii crimei se regăsesc în primii ani de viață ai copilului. Criminalul moștenește anormalități biologice și, din acest motiv, este inferior biologic față de omul onest.

Stigmatele sunt anomalii caracteristice, distructive, ale criminalului și se clasifică în: anatomice: asimetria craniului și a feței, anormalitatea capacității craniene, lungimea și forma mâinilor, fruntea îngustă etc.; fiziologice: tatuajul, ca dovadă a analgeziei, a insensibilității fizice, dar și morale; psihologice: privesc inteligența redusă, lenevia, viața desfrânată, obscenități, minciună, pasiune pentru băuturi etc.

Crima este considerată ca un fenomen de origine complexă, biologică și fizică. Criminalitatea este o anomalie biologică denumită nevroză prin care înțelege o predispoziție criminală determinată de constituția biologică care variază de la criminal la criminal. Reprezentanții nu ignorau rolul mediului social, ci îi atribuie un rol secundar în determinarea comportamentului criminal.

Pedeapsa nu este o retribuție a unei vini morale, așa cum susțin reprezentanții școlii clasice,ci o măsură necesară de apărare socială.

Având acesta introducere teoretică, vom urmări diferențe dintre cele două școli așa cum observa și Enrico Ferri.

Școala clasică vede criminalul ca pe oricare om ce are sentimente, pe când școala pozitivistă susține că delicventul nu este un om normal ci este o variatie de la rasa umană dovedită de antropologie și de factorii biologici, ereditari sau psihici.

Școala clasică susține ca principalul rol al pedepsei este acela de a păstra în parametrii normali criminalitatea și de a pedepsi excesul. Școala pozitivistă dovedește că, creșterea sau descreșterea, dispariația crimei nu depinde de pedeapsa pe care o primesc criminalii, ci de alți factori care nu au de-aface cu domeniul corectiv, justițiar.

Școala pozitivistă pune accentul mai mult pe criminal, pe când școala clasică se focalizează pe criminalitate. Una tratează individul, alta propune politici sociale.

Pe lângă aceste diferențe Una dintre trăsăturile școlii clasice este centrarea studiului criminologic asupra faptei comise; considerarea liberului arbitru ca fundament al oricărei acțiuni umane; și proporționalizarea pedepsei în raport cu gravitatea faptei.

criminologia positivistă, se caracterizează prin următoarele trăsaturi:

– centrarea studiului criminologic asupra făptuitorului;

– determinismul ca fundament al acțiunii umane;

– proporționalizarea pedepsei funcție de periculozitatea făptuitorului.

Pozitivismul Italian : Caracteristici si reprezentanți

Pozitivismul italian sau scoala pozitivistă, cum este adeseori denumită în literatură de specialitate, reprezintă o etapă esențială în istoria criminologiei, nucleul gândiri criminologice.

Această afirmație nu se bazează doar pe faptul că, în mod tradițional și oarecum formal, se recunoaște criminologiei statutul de știință abia începând cu cercetările pozitiviste.Avem în vedere, pe de-o parte, faptul că școala italiană a reușit să concentreze și să exprime în mod sintetic, pe baze științifice, toate “căutările” anterioare și contemporane ei, în legătură cu fenomenul criminal. Pe de altă parte gândirea pozitivă reprezintă punctul de plecare al teoriilor etiologice moderne, care nu pot face abstracție de realizările ei.

Forța gândiri pozitiviste, privită în ansamblu, rezidă însă în faptul că principalii ei exponeti: Lombroso, Garofalo și Ferri au oferit,fiecare în parte, un adevărat univers de explicații în legătură cu fenomenul criminal.

Rezultă că abordarea pozitivismului italian presupune a marca rădăcinile acestuia, a trece în revistă ideeile principalilor exponenți și, în final, a fixa unle puncte comune care au constituit ulterior rampa de lansare a teoriilor moderne.

Criminologia antropologică. Concept.

Antropologia criminală este o ramură a criminologiei, dar și fundamentul profilului criminologic, bazată pe legătura perceptibilă dintre natura unei crime și personalitatea sau trăsăturile fizice ale infractorului.

Fondatorii antropologiei criminale sunt considerați Enrico Ferri și Rafaele Garofalo, iar Cesare Lombroso este considerat fondatorul ei.

„Dacă antropologia în general este, conform definiției lui M. de Quatrefages, istoria naturală a omului, ca și zoologia care este istoria naturală a animalelor, atunci criminologia antropologică este știința care studiază o singură varietate de om. În alte cuvinte, ea este istoria omului criminal.”

Enrico Ferri susține că antropologia criminală studiază omul criminal în ceea ce privește constituția sa organică și fizică și deasemenea viața acestuia, în special mediul fizic și social cu care acesta interacționează, la fel cum antropologia studiază aceste aspecte asupra omului în general sau asupra diferitelor rase umane. Astfel, în timp ce observatorii clasici ai crimei studiază diferite infracțiuni la nivel abstract, pornind de la premisa că infractorul, cu excepția cazurilor care sunt evidente și apreciabile, este un om de tip nornal, înzestrat cu o inteligență și sentimente normale, observatorul antropologic, pe de altă parte, studiază criminalul mai întâi de toate prin observare directă, în laboratoare anatomice și psihologice, în inchisori, comparându-l la nivel organic și fizic cu caracteristicile tipice ale unui om normal și cu cele ale unui „nebun și degenerat”.

Antropologia criminală se bazează pe lucrările lui Charles Darwin privind teoria evoluției și pe teoria atavismului a lui Lombroso.

Concepțiile criminologice ale lui Enrico Ferri

Opera de bază a lui Enrico Ferri este „ Sociologia criminală”, ceea ce la prima vedere ne-ar duce cu gândul la faptul că el însuși se consideră mai mult sociolog decât antropolog, ideile sociologice fiind predominante în opera sa.

Lucrarea este structurată în 3 capitole: Capitolul I ”Date privind antropologia criminală”, Cap.II denumit „Date statistice privind crimele” și Cap.III „ Reforme practice”. În cuprinsul acestei lucrări, Ferri evaluează în mod critic toate rezultatele cercetărilor anterioare și formulează o teorie proprie a delictului, teoria multifactorială. Prin această lucrare Ferri își propune să răspundă la următoarea întrebare „Este criminalul, și în ce măsură, un om normal sau un om anormal? Și dacă este, ori atunci când este anormal, de unde derivă această anormalitate? Este congenitală sau dobândită, capabilă ori incapabilă de a fi rectificată?”

Lucrarea cercetează, în primul rând, criminalitatea, care este un ansamblu de crime, deci un fenomen social, un „fenomen în masă” și examinează criminalitatea cu metode sociologice, îndeosebi prin metoda statistică. În al doilea rând Enrico Ferri, în această lucrare, cercetează cu deosebire pe criminal, în aspectele lui antropologice, psihologice, dar mai cu seamă în aspectele lui sociale. El susține, vorbind de originea și natura criminalității, că este vorba de un fenomen cu o natură complexă( individuală, fizică și socială).

Folosind datele statisticii criminale, date privind mișcarea generală a criminalității, atât în Italia, cât și în alte țări europene( Franța, Germania, Austria, Anglia, Spania, Irlanda) între anii 1826-1889, întocmind cartograme și hărți statistice corespunzătoare, Ferri a desprins constatări și regularități importante. Astfel, el constată, în primul rând, o creștere continuă a fenomenului criminal( număr de cazuri denunțate, judecate, condamnați, deținuti etc.); în al doilea rând, creșterea se constată de la an la an, dar atinge anumite limite peste care nu trece. În al treilea rând, creșterea aceasta, cu unele deosebiri de la țară la țară, apare ca paralelă în sensul că, atunci când într-o țară creșterea este accentuată, ea apare accentuată și în altă țară, când este constantă într-o țară este constantă și în altă țară. Creșterea criminalității se corelează cu creșterea și altor fenomene din țara respectivă( stare economică, mișcarea populației, evenimentele istorice- războaie etc.).

Ferri a stabilit anumite legi în criminologie, anume legea saturației și suprasaturației criminalității, în înțelesul că această creștere ajunge la un punct de saturație, atât cât societatea respectivă poate permite, mai departe nu crește, fiindcă societatea nu suportă. „Statisticile privind criminalitatea arată creșteri, cu oscilații mai mult sau mai puțin notabile de la an la an, crescând sau scăzând în valuri succesive. Astfel, este evident că nivelul criminalității în orice an este determinat de diferite condiții ale mediului fizic și social, conbinate cu tendințe ereditare și impulsuri ocazionale ale individului, în concordanță cu o lege pe care am numit-o, în analogie cu fenomenul chimic, legea saturației criminale.” Ferri continuă prin a spune, prin analogie, că doar într-un anume volum de apă, doar la o anumită temperatură se poate găsi o anume soluție chimică într-o cantitate fixă, nici un atom mai mult sau mai puțin. Deci, într-un anume mediu social, în condiții fizice predefinite a individului se va găsi un număr fix de infracțiuni comise. Statisticile arată că variații ale mediului sunt întotdeauna însoțite de variații consecutive și proporționale ale criminalității. „În Franța, de exemplu (observația se aplică tuturor țărilor care posedă o serie vastă de date statistice asupra criminalității), numărul crimelor împotriva persoanei variază puțin în 62 de ani. Același lucru este valabil pentru Anglia și Belgia, datorită mediului lor special care este mai puțin variabil, din cauza faptului că dispozițiile ereditare și pasiunile umane nu pot varia profund și nici frecvent, cu excepția momentelor în care acestea sunt influențate de perturbări speciale ale vremii sau a condiților sociale.” Pe de altă parte, infracțiunile contra patrimoniului arată oscilații mari, puse pe seama variabilității mediului care este aproape întotdeauna într-o stare de instabilitate si dezechilibru datorită perioadelor de sărăcie, crizelor comerciale, financiare și industriale. Infracțiunile împotriva patrimoniului arată creșteri considerabile în iernile severe și scăderi considerabile în iernile mai blânde.

Teoria sociologică multifactorială

În concepția lui Ferri fiecare delict are o determinare multiplă. Examinând complexitatea factorilor angrenați în producerea infracțiunii, Ferri îi împarte în 3 categorii:

Factorii antropologici sau individuali ai delictului;

Factorii fizici sau cosmo telurici ai delictului;

Factorii sociali ai delictului.

Toate aceste cauze se împletesc, formând o cauzalitate complexă.

Factorii antropologici sunt divizați la rândul lor, în trei subcategorii:

Constituția organică a individului(unde intră toate anomaliile organice ale craniului, creierul, viscerele, activitățile reflexe etc.);

Constituția psihică a criminalului( unde sunt incluse anomaliile inteligenței și sentimentelor, mai ales ale simțului social moral);

Caracteristicile personale ale criminalului( condițiile biologice de rasă, vârstă, sex; condițiile biologice-sociale, cum ar fi starea civilă, profesia, domiciliul etc.).

Cauzele antropologice, personale, unele sunt ereditare, altele câștigate. Ferri subliniază unele cauze psihologice, care sălășluiesc în persoana criminalului, de exemplu – nivel moral, lipsa afectivității, lipsa de prevedere, lipsa de stăpânire de sine. Astfel Ferri, în lucrarea sa afirmă: „Criminologia psihologică ne prezintă anumite caracteristici ce pot fi numite special descriptive, cum ar fi argoul, caracteristici ale scrisului de mână, simboluri secrete, literatura și arta criminalului; și pe de altă parte ne aduce la cunoștiință caracteristicile care, în combinație cu anormalitățile organice explică dezvoltarea criminalității în individ.” Autorul susține că aceste caracteristici sunt grupate în doua tipuri de anormalități fizice, fundamentale: insensibilitatea morală și lipsa previziunii. Insensibilitatea morală, care este decisiv mai mult congenitală decât contractată se manifestă la infractori prin – lipsa repulsiei față de ideea și de executarea infracțiunii, înaintea comiterii acesteia, și lipsa remușcării după comiterea ei.

Astfel, psihologia criminalului se reduce la rezistența deficitară a acestuia în fața tendințelor și tentațiilor criminale, datorită acelei impulsivități nebalansate ce caracterizează copiii și „sălbaticii”.

Atașat de Lombroso și antropologia criminală, lui E. Ferri aparținându-i, de altfel, denumirea de „criminal înnăscut”, acesta depășește însă concepția reducționistă a lui Lombroso, îmbrățișând o viziune mult mai largă cu privire la fenomenul criminalității. Nu ezită însă în a-și apăra mentorul împotriva criticilor contractate de lucrarea sa „Omul criminal”: „Deasemenea, cercetările de natură fiziologică asupra acțiunilor reflexe ale corpului, și în special asupra sensibilității generale și speciale, a sensibilității față de durere, și asupra acțiunilor reflexe provocate de stimulii externi, realizate cu ajutorul unor instrumente ce înregistrau rezultatele, au arătat condiții anormale, tinzând spre insensibilitate fizică profundă și mai mult sau mai puțin absolută, dar incontestabil diferită ca tip de cea care prevalează asupra omului normal de aceeași clasă socială.”

Ferri consideră că aceste condiții organice, susțin neîndoielnic ideea unei transmisiuni ereditare a tendințelor spre crimă, și deasemenea predispoziții pentru boli mentale, suicid și pentru alte forme de „ degenerescență”.

Ferri recunoaște însă că datele antropologiei criminale, în forma lor completă și esențială, nu se aplică tuturor celor care comit infracțiuni. Ele se reduc la un anume număr de criminali congenitali, incorigibili și de obișnuință. Dar pe lângă aceștia, mai există o clasă, a criminalilor de ocazie care nu înfățișează, sau înfățișează în grade scăzute, caracteristicile anatomice, fiziologice și psihologice care constituie tipul descris de Lombroso de „om criminal”.

3.1.2. Factorii fizici sau cosmo telurici cuprind toate cauzele aparținând mediului fizic precum: climat, natura solului, succesiunea zilelor și a nopților, anotimpurile, temperatura anuală, condițiile atmosferice, producția agricolă. Ferri afirmă că infracțiunile împotriva patrimoniului arată creșteri considerabile în iernile severe și scăderi considerabile în iernile mai blânde. Ferri consideră corespondența dintre factorii generali, variabili fizici și sociali ai crimei, precum și manifestările caracteristice ale acestora cum ar fi furtul, vătămarea și atacurile indecente atât constantă cât și directă încât prin studierea criminalității în Franța a observat oscilații extraordinare la nivelul infracțiunilor și a reușit să prevadă că în analele acelor ani este menționată o criză agricolă ori politică sau o iarnă ori o vară excepțională în înregistrările meteorologice. Deasemenea, dacă creșterea numărului infracțiunilor contra patrimoniului în timpul iernii este doar un rezultat indirect, prin intermediul influențelor sociale și economice ale temperaturii, creșterea numărului crimelor din pasiune și a violurilor în timpul lunilor și anilor în care temperaturile sunt cele mai ridicate este un efect direct al temperaturii asupra celor care datorită condițiilor lor biologice au fost înzestrați cu o rezistență nesemnificativă împotriva acestor infulențe.

3.1.3. Factorii sociali rezultă din mediul social în care trăiește delicventul precum: densitatea, nivelul( stadiul) opiniei publice și al religiei, structura familiei și a sistemului educațional, producția industrială, alcoolismul, organizarea economică și politică, cea a administrației publice, a justiției și a poliției judiciare, sistemul legislativ civil și penal.

Cauzele sociale, la rândul lor sunt complexe, unele sunt economice, altele țin de mediul ambiant, altele de educație, altele de familie, instrucție, moralitate. Factorii sociali sunt considerați ca fiind cei mai importanți, dovadă că în privința remediilor contra crimei nu pedepsele sunt arătate drept cele mai importante, ci modificarea condițiilor economice, administrative, educative, juridice, politică penală și altele de felul acestora.

Ferri a încercat să desprindă anumite legități ale fenomenului infracțional asemănătoare celor din domeniul chimiei, cum ar fi legea saturației și suprasaturației criminalității. Fenomenul cuprinde un număr determinat de infracțiuni ce se comit cu o anumită regularitate în condițiile normale ale vieții sociale; perturbările accidentale ale acestor condiții modifică regularitățile fenomenului.

Acordând prioritatea factorilor sociali, Ferri subliniază că legea saturației și suprasaturației este dependentă de influența factorilor sociali, numai pe plan general, la nivelul fenomenului. Raportându-ne însă la infracțiunea concretă, aceasta nu va avea niciodată, potrivit lui Ferri, o determinare exclusiv biologică, fizică sau socială. În orice delict, predominarea unuia din factori poate varia, cele trei categorii de factori regăsindu-se însă totodată.”Este imposibil să găsim un motiv adecvat și rezonabil fie pentru o singură infracțiune fie pentru o masă de infracțiuni a unei națiuni, dacă nu luăm în considerare toți factorii[…]. Nici o crimă, indiferent de cine o comite, și în orice circumstanță, nu poate fi explicată decât ca și rezultat al liberului arbitru ori ca efect natural al unei cauze naturale. Cum, prima dintre aceste explicații nu are nici o valoare științifică, este imposibil să ofere o explicație științifică a crimei(sau a oricărei acțiuni a omului sau a unei brute), numai dacă nu este considerată ca fiind produsul unei anumite constituții organice și fizice, care acționează într-un anumit mediu fizic și social.”

Ferri respinge însă ideea susținută de membrii școlii sociologice care atribuiau comportamentul criminal exclusiv factorilor sociali. El nu accectă faptul că societatea generează criminalii: ”Dacă crima ar fi produsul exclusiv al mediului social, atunci cum se poate explica faptul bine cunoscut că în același mediu social, și în circumstanțe identice de sărăcie, abandon, lipsă de educație, 60% nu comit crime, și din restul de 40%, 5% preferă suicidul, 5% dezvoltă boli mentale, 5% devin cerșetori sau prostituate nepericuloși pentru societate, în timp ce cei 25% rămași comit infracțiuni? Iar dintre aceștia, în timp ce unii nu depășesc limita furtului, fără violență, ceilalți comit infracțiuni violente, și chiar își omoară victimele imediat, înainte de a opune rezistență, sau înainte de a-i amenința sau a cere ajutor, și asta fără a avea un alt motiv decât câștigul?”

Ferri consideră deasemenea că proporționalitatea unor anumiți tip de factori criminogeni pentru o anumită infracțiune variază în funcție de categoria infracțiunii. Astfel, dacă influența neîndoielnică a condițiilor sociale, și în special economice, duc la comiterea furtului, această influență este evident mult inferioară genezei uciderii sau violului. Similar, la fiecare categorie de crimă, influența condițiilor determinante variază vizibil în funcție de forma specifică a infracțiunii. Anumite infracțiuni cazuale de omor, sunt simplu rezultat al condițiilor sociale(jocuri de noroc, alcool, opinie publică,etc), într-un procent mai mare decât la omucideri, care în cea mai mare parte izvorăsc din brutalitate, din insensibilitatea morală a individului, sau din condițiile lor psiho-patologice corespunzătoare unor condiții organice anormale.

Ferri recunoaște, spre deosebire de discipolul său Lombroso, că variațiile periodice ale criminalității trebuie atribuite în principal factorilor sociali.

Teoria anormalității bio-psiho-sociale. Categorii antropologice de delincvenți

Reluând într-un tablou sintetic explicațiile contemporane cu privire la originea delictului, Ferri constată că acesta a fost considerat un fenomen de:

Normalitate (fie biologică, fie socială);

Anormalitate biologică, prin atavism, patologie, degenerescență, deficiență de nutriție a sistemului nervos central, deficiență de dezvoltare a centrilor inhibitori, anomalie morala;

Anormalitate socială prin influențe economice, inadaptare juridică, influențe sociale complexe.

În opinia lui Ferri, explicațiile ce privesc delictul ca fenomen normal sunt total inexacte, iar celelalte reprezintă „adevăruri parțiale” deoarece, în realitate, delictul reprezintă un fenomen de anormalitatea biologico-socială.

Astfel, după evaluarea critică a celorlalte explicații, Ferri conchide că delictul este întotdeauna o rezultantă ce include: „ atât anormalitatea specială, permanentă sau tranzitorie, congenitală sau dobândită, a constituției organice sau psihice, cât și circumstanțele exterioare, fizice și sociale, care concură într-un anumit timp și loc dat, la determinarea acțiunii unui anumit om”.

Ferri cercetează și problema tipurilor de criminali, dar depășește rigiditatea lui Cesare Lombroso. Mai întâi, nu pune atât de mult accent pe stigmate( admite că multe stigmate de-ale criminalului se întâlnesc și la oamenii necriminali); în al doilea rând, Ferri lărgește numărul de tipuri, admițând următoarea clasificare:

Criminalii nebuni;

Criminalii născuți;

Criminalii obișnuiți sau din obișnuință dobândită;

Criminalii de ocazie;

Criminalii din pasiune.

Criminalii Nebuni. În această categorie intră, în primul rînd, toate cazurile patologice, respectiv diversele maladii mentale(idiotism, diferitele manii, epilepsia etc.): „cei viciați de o formă comună și clinică de alienație mentală, dintre care toți sunt apți să devină criminali.” . O varietate aparte în cadrul acestei categorii o reprezintă „nebunul moral”, adică acea persoană lipsită de simțul moral(sau social). Această varietate este greu de separat de cea a criminalului născut și face, de fapt, legătura între cele două categorii.

În această categorie intră, conform lucrării lui Ferri, cei ce comit crime teribile fără motiv, „necrofilii, ca Sergentul Bertrand, Verzeni, Menesclou, și cel mai probabil nedetectatul „Jack Spintecătorul” al Londrei, care sunt viciați cu o formă de sexualitate psihopată.”

Criminalii născuți sunt cei la care se găsesc, de o manieră tranșantă, caracteristicile speciale( stigmatele) relevate de antropologia criminală. Criminalul născut este rezultatul „tiraniei inexorabile a tendințelor congenitale”. Criminalii născuți sunt” fie oameni sălbatici și brutali, fie vicleni și inactivi, care nu fac nici o disticție între omor, furt sau alte tipuri de infracțiuni și munca cinstită. Ei sunt criminali la fel cum alții sunt buni muncitori.”

Majoritatea recidiviștilor este alcătuită din criminali născuți sau criminali din obișnuință.

Criminalii obișnuiți sau din obișnuință dobândită. La această categorie se regăsesc mai puțin trăsăturile antropologice ale omului criminal. Criminalul din obișnuință se caracterizează prin slăbiciune morală, la care se adaugă stimuli ai „circumstanțelor și mediului corupt”; cel mai adesea începe cariera la o vârstă fragedă și comite infracțiuni contra proprietății; detenția, în loc să-l amelioreze, îl degradează fizic și moral.

Criminalii de ocazie. În cadrul acestei categorii se regăsesc cei care „nu au primit de la natură o tendință activă spre delict”, dar care sunt împinși să comită fapte penale de unele condiții legate de mediul fizic și social. Ferri admite totuși că „ și la criminalul de ocazie, o parte din cauzele care determină delictul aparțin ordinii antropologice, deoarce, fără dispozițiile particulare ale individului, impulsurile exterioare nu ar fi suficiente”.

Criminalii din pasiune reprezintă, de fapt, o varietate a criminalilor de ocazie. Ei sunt foarte rari în comparație cu celelalte categorii și comit, de cele mai multe ori, atentate contra persoanei; sunt indivizi a căror viață a fost fără pată până în momentul comiterii crimei; au un temperament sangvin sau nervos și o sensibilitate exagerată. Ferri admite că granițele între cele cinci categorii de criminali nu sunt foarte ferme, fiind vorba în realitate de „…diferența de grad și de modalitate, atât în privința caracteristicilor organice ori psihice, cât și în ce privește concursul mediului fizic și social”

Contribuțiile lui Enrico Ferri la dezvoltarea gândirii criminologice

De la studierea crimei ca fenomen individual, Ferri trece la analiza criminalității. Utilizând datele statistice, el observă că într-un mediu social dat, în condiții individuale și fizice date, se produce un număr determinat de infracțiuni( legea saturației criminale). În condiții deosebite, legate de fenomene economice, politice etc., numărul infracțiunilor poate atinge un prag maxim( supra-saturația criminală ).

În aceste condiții, se impun două constatări importante:

Nu există regularitate mecanică a fenomenului criminal;

Pedepsele nu au eficiența care le este atribuită în general, deoarece „delictele cresc și descresc în virtutea unui ansamblu de cauze diferite de aceste pedepse”.

Concluzia pe care Ferri o degajă este că „trebui să se recurgă la alte metode și alte mijloace decât pedepsele pentru apărarea societății”, respectiv la echivalenți ai pedepselor( substitutivi penali – sau mijloace substituite pedepselor).

Echivalenții pedepselor reprezintă, în opinia lui Ferri, unele modificări în structurile politice, economice, administrative etc., prin care individul să fie „ghidat neîncetat și de o manieră indirectă pe căi non-criminale” și îndepărtat de tendințele naturale ori de ocaziile delictuale.

Trecând în revistă principalele modificări ce s-ar impune, Ferri elaborează un adevărat program de reformă socială.

În plan economic, el preconizează liberul schimb, impozite și restricții indirecte în legătură cu fabricarea și vinderea alcoolului. Ferri face o analiză extrem de interesantă în legătură cu influențele alcoolului și alcoolismul asupra crimei și a criminalității, se folosesc date statistice concludente precum și raționamente bio-psiho-sociale referitoare la această problemă. În același timp propune salarii decente funcționarilor publici și subliniază rolul preventiv al iluminatului public.

Din punct de vedere politic se pune accentul pe respectarea de către guvern a libertăților publice( libertatea de opinie), a drepturilor individuale și sociale, descentralizarea politico-administrativă etc.

În domeniul științific, Ferri preconizează folosirea unor tehnici moderne pentru investigarea și protecția cetățeanului( sisteme de alarmă, antifurt etc.).

În plan civil și administrativ, se urmăresc: facilitarea accesului la justiția civilă; simplificarea legislației comerciale; un sistem riguros și expeditiv de reparare a daunelor suferite de victimele delictelor; perfecționarea funcționării notariatelor și birourilor de stare civilă; efectuarea de verificări medicale mai riguroase în cazul bolnavilor psihic; crearea unor societăți de patronaj pentru condamnații eliberați și pentru infractorii minori etc.

În privința educației, Ferri crede că sunt necesare: suprimarea unor spectacole ce instigă la cruzime, direcționarea experimentală a pedagogiei, salarizarea decentă a învățătorilor; îngrijirea și educarea copiilor abandonați.

Una dintre contribuțiile cele mai importante în dezvoltarea gândirii criminologice este adusă de Ferri prin formularea teoriei pozitiviste a răspunderii penale.

Ferri neagă ideea de „liber arbitru” pe care o consideră „o pură iluzie”. El critică atât concepția clasică a „liberului arbitru absolut”, cât și teoriile neo-clasice prin care se susține existența unui „liber arbitru limitat”, relativ. Pentru combaterea ideii de „liber arbitru”, Ferri recurge la o demonstrație apelând la argumente psiho-fiziologice, la rezultatele unor cercetări din domeniul biologiei, al antropologiei și al psihiatriei. Toate argumentele utilizate converg, în opinia lui Ferri, spre constatarea că: „omul acționează cum simte și nu cum gândește”. Pentru a fi mai convingător, Ferri citează o frază celebră a unui psihiatru francez: „ eu vreau constată o situație, dar nu o creează”.

Negând „liberul arbitru”, se neagă implicit răspunderea morală, punându-se în discuție temeiul răspunderii penale: „Dar atunci, dacă omul comite fapte rele nu prin libera alegere a voinței sale, ci prin tirania fatală a organismului său anormal și a mediului exterior, cum am putea să-l pedepsim, să-l facem răspunzător de greșeli ce nu sunt ale lui?”

Pentru rezolvarea acestei dileme, Ferri înlocuiește răspunderea morală cu răspunderea socială, prin care înțelege o „obligație” a individului față de societatea în care trăiește: „Actele omului pot să-i fie imputate și el este în consecință răspunzător, pentru că trăiește în societate”.

Capitolul II

Prezentarea generală a teoriilor etiologice moderne

Teoriile criminologice de orientare biologică

Acestea ilustrează prima etapă în evoluția gândirii criminologice autonome, fiind plasate sub influența curentului pozitivismului, care a marcat un reviriment al științelor umane și sociale la începutul secolului al XlX-lea.

Aceste teorii au avut punctul de plecare în teoria evoluționistă al lui Darwin, găsind ulterior resurse în studiile dc frenologie ale lui F.J. Gall și cercetărilc dc fizionomie ale lui J.C. Lavater și au fost susținute de criminologi precum: Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo.

Elementul comun al acestor teorii este explicarea existenței crimei prin argumente ce țin de biologic, considerând că delincvcnța este o boală care afectează indivizii criminali și este rezultatul unor disfuncții sau tulburări de ordin biologic .

Teoria criminalului înnăscut

Dintre teoriile de orientare biologică una dintre cele mai cunoscute, având adepți, dar și frecvenți oponenți, este teoria criminalului înnăscut a lui Cesare Lombroso.

Cercetătorul italian a trăit între anii 1835-1909 și a fost de profesie medic (legist) și psihiatru. Contribuția sa științifică este importantă pentru criminologie, deoarece prin lucrările sale, Cesare Lombroso este considerat părintele criminologiei moderne.

Cesare Lombroso și-a susținut teza de doctorat în anul 1859, cercetând fenomenul cretinismului în provincia Lombardia, și mai apoi, s-a înrolat ca medic militar în armata italiană. Cu această ocazie, a realizat primele măsurători de antropometric, atât pe cadavrele soldaților căzuți în bătălia de la Solferino, cât și asupra a 3000 de soldați în exercițiu, relevând legătura între tatuajele obscene ale acestora și delincvcnța militară.

Ulterior, a predat medicina legală, psihiatria și din anul 1906, antropologia criminală, la Universitatea din Torino.

Pentru lucrarea sa „Omul delincvent” apărută într-o primă variantă în anul 1876, Lombroso a cercetat craniile, creierele, organele interne, scheletele și fizionomia a 383 de cadavre de criminali și a 5.907 criminali în viață.

După finalizarea culegerii de date, prin interpretarea lor, autorul a concluzionat că, în esență, criminalul sc remarcă prin anomalii corporale (corp diform, nedezvoltat), asemănătoare cu sălbaticii, cu omul atavic. Așadar, în opinia sa, criminalul este un degenerat, un epileptic, un nebun.

Punând bazele teoriei atavismului, Lombroso a afirmat că omul delincvent este un individ carc s-a oprit din evoluția speciei umane: el este un supraviețuitor al sălbaticului primitiv și al animalelor inferioare, originea tarelor sale regăsindu-se mai ales în determinisme fizice (creer. personalitate, intelect care acopereau 55% din constituția criminalului înnăscut), organice sau biologice (40%) și. într-o măsură mult mai mică (5%). dc factorii de mediu sau de starea de civilizație.

În opinia sa, criminalii sc remarcă prin anumite stigmate anatomo-flziologice: asimetria feței și a craniului, anomalii ale craniului, ale scheletului, efeminarea sau masculinitatea, dezvoltarea întârziată, inteligența redusă, preferința pentru băuturi alcoolice, insensibilitatea, atât la propria durere fizică, cât și la durerea semenilor.

De asemenea, Lombroso a arătat că trăsăturile comune ale criminalilor înnăscuți ar putea fi slaba dezvoltare a sistemului pilos, capacitate craniană mică și asimetrică, grosime mare a oaselor craniene, fruntea mică și teșită, urechile lungi, ochii afundați în orbite, oblici și de culoare închisă, cu privire crudă, arcadele sprâncenelor proeminente, pomeții foarte dezvoltați, maxilarul bine evidențiat, pragmatismul, grimasă cinică, mișcări neîndemânatice, preferință pentru tatuaje și limbaj argotic, un om guvernat de lene. minciună, răzbunare și cruzime.

Toate aceste stigmate sunt semnificative atunci când o persoană prezintă un număr mare de astfel de anomalii. Atunci când un delincvent prezintă mai multe anomalii inclusiv de natură atavică, înseamnă că acesta este în concepția lui Lombroso un criminal înnăscut, adică o persoană care arc tendințe criminogene deosebite și care nu pot fi contracarate prin influențe pozitive ale mediului.

Cu toate acestea, aceste stigmate nu ar fi prin ele însele sursa unor acte criminale, ci ar facilita identificarea unor predispoziții pentru săvârșirea unor astfel de fapte.

Cercetătorul italian susține că germenii nebuniei morale și ai crimei se regăsesc, în mod normal și nu în condiții excepționale, în primii ani de viață ai copilului, la fel cum în embrion se găsesc, în mod constant, anumite anomalii, care la adult devin monstruozități.

Pentru a demonstra caracterul biologic al crimei, Lombroso cercetează existența acesteia în regnul vegetal și în regnul animal, ajungând la societățile primitive de oameni sălbatici, unde arată ca, crima era percepută ca o situație normală.

Într-o ultimă etapă a cercetărilor sale, Lombroso se concentrează asupra epilepsiei, una dintre bolile care oferă criminalității, prin frecvența răului și prin gravitatea sa. baza cea mai întinsă. în concepția sa, epilepsia este una dintre psihozele cele mai atavice, este nucleul tuturor degenerescențelor, iar crima nu este altceva decât manifestarea mai mult sau mai puțin severă a acestei stări. Așadar, la criminali, ca și la oamenii de geniu, care au în comun fundamentul epileptoid, degenerescența nu este fecundă doar în rău, la oamenii de geniu excesul de inteligență este compensat de lipsa simțului moral și al energiei practice, iar pentru criminal, lipsa dc sentimente este adesea compensată de energia de acțiune.

Ulterior, în cursul cercetărilor sale, pornind dc la premisa «stărilor epileptoide», C. Lombroso a realizat o deosebire între criminali, clasificându-i în: criminali de ocazie, criminali pasionali, criminali înnăscuți, criminali nebuni sau nebuni moral, epileptici.

În concluzie, Lombroso a crezut că prin cercetările sale a reușit să identifice deosebirile între criminali și noncriminali. să le explice științific și să afirme cu certitudine că delincventul reprezintă o varietate biologică inferioară.

Teoria lui Lombroso, deși în prezent își dovedește limitările, pentru vremea sa a fost un important pas înainte în studierea științifică a omului delincvent, din punct de vedere pozitivist, criminologic. Astfel, cauzele dclincvenței fiind considerate de natură biologică și mai mult. determinate biologic, teoria lombrosiană a adus o mare lovitură concepției privind liberul arbitru, emisă de doctrinarii școlii clasice, conform căreia fapta criminală era responsabilitatea exclusivă a individului, pe baza libertății sale de conștiință.

Susținerile lui Lombroso trebuie privite. însă cu prudență, deoarece nu se poate spune că există criminal înnăscut, ci doar indivizi cu predispoziții spre violență, distrugere, lăcomie, care pe fondul unor condiții de mediu negative și traumatizante pot ajunge să săvârșească acte criminale. Stigmatele nu sunt explicația deosebirii de natură între criminali și noncriminali, ci pot duce indirect la săvârșirea de fapte antisociale, din cauza complexelor de inferioritate pe care le trăiește un individ cu malformații, care se va adapta mult mai greu în societate și se va simți marginalizat.

De asemenea, cercetările genetice au arătat că trăsăturile ereditare se transmit la un individ de la părinți și se limitează la bunici, astfel că nu se poate spune că se pot transmite în continuare trăsăturile, direct de la omul primitiv, iar defectele, predispozițiile criminale înnăscute nu pot să se impună decât într-un mediu social defavorabil.

Teoria lui Lombroso a suscitat opinii defavorabile din partea criminologilor de orientare psihologică sau sociologică, precum reprezentanții școlii lioneze: A. Lacassagne (1843-1924), L. Manouvrier (1850-1922), care au încercat să dezvolte o alternativă la teoria criminalului înnăscut prin sublinierea rolului factorilor sociali în dezvoltarea unui comportament criminal.

Cu toate acestea, cercetările lui Lombroso au fost continuate și adaptate, antropologia criminală având și în prezent, numeroși reprezentanți. Direcția biologizantă nu a dispărut complet niciodată, dimpotrivă revenind sub diferite forme, mai ales atunci când „explicațiile obișnuite asupra criminalității par neputincioase în a da socoteală referitor la eșecul penalității în a stăpâni delincventa” . Lovitura cea mai puternică dată teoriei lombrosiene a venit tocmai din partea cercetătorilor din antropologie modernă care au arătat că procesele ce caracterizau gândirea omului primitiv nu diferă radical de cele ale omului epocii actuale".

În concluzie, contribuția lui C. Lombroso la dezvoltarea criminologiei poate fi considerată deosebit de importantă, deoarece el a fost primul care a făcut ca studiul criminalului să treacă de la faza metafizică, la fundamentarea științifică și s-a aplecat cu răbdare și geniu asupra realității . Astfel, el a înlocuit cercetarea abstractă, religioasă sau filosofică a crimei, cu o abordare mai științifică, bazată pe probe empirice directe și pe analizele sale atente.

1.2. Teoriile eredității

Studiile privind ereditatea se bazau pe cunoștințe empirice de genetică, pornind dintr-o perioadă când genomul uman era departe de fi descifrat. Ele aveau la baza analize comparative ale familiilor care au manifestat în diferite epoci, înclinații puternice pentru criminalitate.

O replică importantă a teoriei criminologului italian, Lombroso a fost dată de către Charles Goring, medic intr-un penitenciar englez care a susținut că originea criminalității se regăsește în zestrea ereditară a fiecărui individ.

În lucrarea sa „The English Convict”, publicată în anul 1913, el a procedat la compararea unui grup de deținuți cu un grup de control, alcătuit din persoane care nu au avut probleme cu justiția, arătând că această metodă comparativă nu a fost utilizată de Lombroso.

Pentru a demonstra că teoria lombrosiană nu este viabilă, având erori dc culegere și interpretare a datelor experimentale, Goring a inițiat acest experiment, constituind cele două grupuri de câte o mie de criminali și de necriminali, examinându-le după criteriile fizice și morale ale cercetătorului italian, însă nu a descoperit o diferență notabilă între cele două grupuri de indivizi . Această concluzie nu a făcut decât să impună de o manieră categorică în epocă, o alternativă argumentată științific, la teoria criminalului înnăscut.

Experimentul lui Goring a relevat însă o anumită inferioritate sub aspect fizic în rândul infractorilor (sub aspectul înălțimii, greutății) care putea avea cauze ereditare, iar comportamentul social al subiecților a apărut drept un comportament moștenit. S-a susținut în mod constant că. dacă părinții sunt criminali, ei vor transmite această tendință copiilor lor în același mod cum transmit orice altă trăsătură ereditară.

Pentru a-și fundamenta aceste ipoteze, Goring a reținut constatarea care a reieșit din alte experimente, potrivit căreia copiii, ai căror părinți criminali au fost înlăturați din familie de timpuriu, păstrează trăsătura criminalității, însă posibilitatea de implicare în acțiuni criminale este mai mică. De asemenea, a susținut că o perioadă mai lungă petrecută în contact cu familia criminogenă, nu crește criminalitatea, care are astfel explicația în factorii ereditari . Studiile sale au arătat că un procent de 68% din descendenții infractorilor devin la rândul lor infractori, și prin urmare, Goring consideră că factorii genetici sunt prioritari factorilor de mediu.

Considerând crima moștenită în același mod în care erau dobândite trăsăturile fizice și de personalitate și minimalizând efectele mediului în favoarea moștenirii ereditare, C. Goring a fost supus la numeroase critici din partea celorlalți criminologi, care au apreciat că singura contribuție criminologică a cercetătorului englez a constat în a înlocui teoria criminalului înnăscut cu teoria eredității, fară a o demonta sistematic pe prima.

Teoria eredității elaborată de către C. Goring a fost importantă, deoarece nu a însemnat un drum blocat, ci a deschis noi direcții de cercetare. Linia dominantă a studiilor lui Goring a fost preluată în cercetările criminologice de arborele genealogic, studiile criminologice având ca subiecți frații gemeni și copiii adoptați.

1.3. Teoriile arborelui genealogic

Cercetările de arbore genealogic realizate de criminologii americani Dugdalc și Estabook au încercat să demonstreze că în familiile în carc întemeietorii au fost cunoscuți cu antecedente penale există posibilitatea mult mai mare ca descendenții să devină la rândul lor infractori'. Astfel, ei au conchis că ereditatea constituie principala cauză a criminalității, dar concluziile lor nu au rezistat criticilor privind inexactitățile de ordin metodologic și științific.

1.4. Teoriile privind gemenii

În cercetările criminologice având ca subiecți gemenii s-a pornit de la presupunerea că, dacă zestrea ereditară este cea care stabilește comportamentul criminal, ar trebui verificată ipoteza conform căreia persoanele cu bagaj genctic identic» cum este cazul gemenilor monozigoți pot acționa în același fel, inclusiv prin activități criminale.

Cercetători precum J. Lange, în lucrarea sa „Crima ca destin” (1929) și K. Christiansen au încercat să demonstreze că gemenii monozigoți au comportamente asemănătoare, chiar identice. J. Lange a descoperit în penitenciarele din Germania 30 de perechi gemeni, dintre care 13 perechi de gemeni identici și 17 perechi de gemeni dizigoți. Rezultatele investigațiilor au arătat că în 77% din cazurile de gemeni monozigoți, ambii frați erau in închisoare, spre deosebire de doar 12% din cazuri, când ambii gemeni dizigoți erau închiși.

Aceste informații au fost ulterior susținute și de cercetările lui K. Christiansen. asupra gemenilor danezi născuți între anii 1881 și 1910. în care se indică un proccnt de 35.8% dintre gemenii monozigoți de sex masculin, care au manifestat un comportament antisocial concordant, comparativ cu 12.3% al gemenilor dizigoți, iar în cazul gemenilor identici de sex feminin, comportamentul convergent criminal avea o pondere dc 21.4%, față dc 4,3% în situația celor neidentice.

1.5. Teoriile privind copiii adoptați

Cercetările criminologice având ca țintă copiii adoptați urmăreau să demonstreze rolul zestrei ereditare sau a mediului în manifestarea unui comportament delincvent. Astfel, se dorea aflarea răspunsului la întrebarea: copiii adoptați vor adopta comportamentul delincvent al părinților naturali sau cel al părinților adoptați?

Cel mai important studiu în acest domeniu aparține lui Sarnoff Medniek, studiu apărut în anul 1977 și care a acoperit o perioadă de aproximativ 20 de ani, în Danemarca și un număr mare de subiecți. Rezultatele au fost următoarele: 1) dacă nici unul dintre părinți nu avea antecedente penale, procentul identificat al copiilor adoptați delincvenți era de 13,5%; 2) doar părinții adoptivi aveau antecedente penale, procentul pentru copiii adoptați era de 14,7%; 3) dacă doar părinții biologici aveau antecedente penale, procentul în rândul copiilor adoptați era cel mai mare, respectiv 20%.

Tot din datele studiului s-a observat că probabilitatea ca un băiat adoptat să devină delincvent era mai mare, dacă tatăl biologic avea antecedente penale, decât dacă tatăl se înscria printre persoanele care respecta legea, efectul criminalității tatălui adoptiv nefiind la fel de mare ca impactul criminalității tatălui biologic.

De asemenea, cercetătorul danez a observat că, pentru aceia care aveau un tată adoptiv cu antecedente penale, posibilitatea să devină delincvenți era mai mare, decât în cazul celor ai căror tați adoptivi respectau legea.

Probabilitatea era cu atât mai mare cu cât ambii tați, cel biologic și cel adoptiv prezentau devianță și antecedente penale. Rezultatele acestui studiu au avut un efect deosebit asupra persoanelor carc au adoptat sau și-au propus să adopte un copil și s-au menținut similare sau cu slabe variații și atunci când studiul s-a repetat în 1984.

1.6. Teoriile criminologice ale inteligenței

Primele fundamentări științifice ale impactului inteligenței asupra evoluției umane aparțin lui A. Binet. Rezultatul cercetărilor acestuia împreună cu colaboratorii săi dintre care doctorul T. Simon s-a concretizat în „testul de inteligență Binet-Simon”. Acest test oferă posibilitatea aplicării practice pe subiecții cercetați, în scopul măsurării inteligenței. Testul a fost gândit și aplicat inițial în școli, pentru a identifica elevii, care aveau probleme de asimilare a conținuturilor, din cauza coeficicntului scăzut de inteligență, dar și pentru identificarea problemelor didactice de tratare diferențiată a acestor elevi. Binet considera însă că inteligența nu este fixă, ci ar putea fi dezvoltată prin educație.

Criminologul american Goddard a preluat aceste teste de inteligență și în anul 1912 le-a adaptat și le-a aplicat în studierea unei familii americane numită Kallikak și apoi în 16 case de corecție.

Rezultatele au arătat că aproape 28% dintre minorii delincvenți au un coeficient scăzut de inteligență, în timp cc pentru minorele delincvente procentul crește la 89% și astfel, în studiul său publicat în 1914, a concluzionat că delincvenții sunt „minte slabă”, adică retardați mintal.

Deoarece aceste cifre arătau practic că cel puțin jumătate din populația S.U.A. era înapoiată mintal, Goddard și-a revizuit teoria arătând că inteligența scăzută poate fi influențată pozitiv prin educație. Testele Goddard au fost adoptate de către armata americană pentru identificarea recruților retardați și au fost menținute până după cel de-al doilea război mondial.

În anii ’80 au revenit cercetările care urmăreau să fundamenteze științific legătura de cauzalitate dintre inteligență și crimă. Criminologii americani, Wilson și Hermstein au identificat numeroase interacțiuni între nivelul de inteligență și delincvență:

1.Nivelul scăzut al inteligenței determină orientarea delincventului spre prezent, spre satisfacerea imediată a propriilor nevoi și interese, fără a conștientiza consecințele faptei sale care țin de viitor;

2.Nivelul scăzut de inteligență duce la o gândire orientată spre concret, astfel de persoane sunt relativ incapabile să formuleze raționamente abstracte, inclusiv să facă deosebirea între bine și rău, care este la bază un raționament abstract, normal;

3.Persoanele cu un coeficient redus de inteligență au probleme cu școala, nu se pot adapta exigențelor școlare, ceea ce creează o stare de tensiune, frustrare, mai ales dacă intervine și familia, care solicită performanțe deosebite pe care individul nu este capabil să le producă;

4.Indivizii cu o inteligență scăzută sunt mai ușor identificați și prinși de organele judiciare, deoarece nu reușesc să-și elaboreze un plan ingenios de acțiune pentru a-și asigura scăparea.

Aceste studii au fost continuate de cercetătorul american. C. Jencks care arată interrelația inteligență-delincvență trebuie studiată și din perspectiva socială. Astfel, delincvenții cu nivel redus de inteligență săvârșesc fapte antisociale, deoarece societatea în ansamblul îi tratează ca pe niște delincvenți, considerându-i „imorali, ostili, impulsivi” .

Chiar dacă unii criminologi par să susțină o legătură între criminalitate și inteligență, natura acestei relații este pe atât de interesantă, pe cât de neclară , iar justificarea devianței numai prin lipsa de minte este problematică, deoarece nu puține au fost vocile în diverse perioade și regimuri politice care au militat pentru sterilizarea accstor delincvenți cu inteligență scăzută.

1.7. Teoriile biotipurilor criminale

Aceste teorii sunt forme modeme ale antropologiei criminale fundamentată de C. Lombroso.

Cercetătorul german Emcst Kretschmcr a identificat legătura între Structura corpului și predispoziția spre crimă. Autorul a stabilit patru tipuri:

1)Tipul picnic – scund și gras, cu extremități scurte, fața rotundă; 2) tipul atletic – sistem osos și muscular dezvoltat, aspect fizic general piramidal; 3) tipul astenic – constituție firavă, pe verticală, chip prelung; 4) tipul displastic – anomalii fizice, cu handicapuri de ordin anatomic.

Concluziile studiului lui Kretschmer au indicat frecvența scăzută a infracțiunilor comise de persoane care aparțineau tipului picnic. Fiecare tip anatomic era legat de anumite infracțiuni, respectiv picnicul cu infracțiunile săvârșite prin viclenie: fraudele, escrocheriile, displasricul cu infracțiunile sexuale, astenicul cu infracțiunile contra proprietății, atleticul cu infracțiunile contra persoanei'.

Tipologiile criminale au fost studiate și de cercetătorul american W. Sheldon care a pus bazele unei tipologii în funcție de stadiile embrionului. El a identificat trei tipuri: 1) tipul endroform caracterizat prin emotivitate constantă și atitudine generală calmă, relaxată; 2) tipul mezoform caracterizat prin tendințe dominatoare, agresivitate, spirit dc competiție; 3) tipul ectomorf, în general, introvertit, dificil de prevăzut în acțiuni. în concluzia studiilor sale. autorul a arătat că a identificat printre infractori, frecvența mare a tipului mezomorf, ca atare, cauzele mult căutate ale crimei, ar putea fi biologice.

Tipologiile au fost ulterior întrebuințate de către soții Glueck într-un amplu studiu comparativ între două grupuri de delincvenți și de nondelincvenți. Autorii au ajuns la concluzia că ar exista o categorie de indivizi cu o constituție bio-psihologică care i-ar predispune la devianță. Această predispoziție ar fi determinată de comportamentul unor părinți care sunt incapabili să-și educe copiii, datorită separării lor, ori a violenței, lipsei de afecțiune. Pe această bază. personalitatea minorului nu face decât să se afirme progresiv pe parcursul vieții.

De asemenea, autorii au arătat că investigațiile au indicat un procent de 60.1% din delincvenți, ca aparținând tipului mezoform spre deosebire de 30% de acest tip. în grupul de nondelincvenți. elaborând astfel o teorie despre tipul fizic, trăsăturile de personalitate și devianță.

Direcția de cercetare a tipologiilor criminale a fost continuată și de alți cercetători. Astfel, criminologii J.B. Cortcs și F.M. Gatti au indicat că un procent dc 57% dintre delincvenți aparțin tipului mezoform și 16% tipului ectomorf dintr-un grup dc 1 (X) de infractori.

1.8. Teoria inadaptării biologice

Această teorie mai este cunoscută sub numele de teoria inadaptării (J. Pinatel), teoria inadaptării sociale (R. Gassin). În literatura de specialitate din România se întâlnesc și alte denumiri, însă cel mai frecvent este numită teoria inadaptării biologice.

Teoria inadaptării biologice a fost promovată de criminologul suedez Olof Kinberg. carc în lucrarea sa „Basic Problems of Criminology" publicată la Compcnhaga în anul 1935, a continuat pe linia deschisă de Lombroso. considerând că explicația comportamentului criminal se regăsește în personalitatea individului. Pentru accst motiv, cercetătorul a creat un concept criminologic propriu, acela de constituție biopsihologică. Prin accasta se înțelege reacțiunea ereditară normală a individului, cât și elementele de fenotip rezultate în urma interacțiunii eredității cu mediul.

În concepția lui Kinberg, fiecare persoană reacționează la stimulii mediului în carc se află în funcție de structura sa biologică proprie. Criminologul suedez a susținut că omul este o ființă atât biologică, cât și psihologică și socială, carc se remarcă prin „plasticitate", adică prin aptitudinea de a-și modifica reacția nu numai în raport de influențe fizice și chimice, dar și în funcție de factori psihologici și sociali. Această plasticitate trebuie să se coreleze cu influențele mediului, pentru că. altfel se creează o stare de inadaptare între organism și mediu.

Săvârșirea crimelor este în concepția lui Kinberg. rezultatul reacțiilor unor persoane, diferit față de majoritatea indivizilor, din cauza prezenței unor trăsături biologice particulare în structura acestor persoane minoritare.

Inadaptarea îmbracă forme diverse care duc la inadaptare socială și în final, la delincvcnță. Astfel, săvârșirea de fapte antisociale este rezultatul influențelor mediului la care individul reacționează în funcție de constituția sa biopsihologică.

Structura biopsihologică a individului este alcătuită din două catcgorii de caracteristici:

-zestrea ereditară normală care constituie nucleul constituțional, respectiv ansamblul reacțiilor individului și care se fundamentează pe gcnotipul individului;

-caracteristice ereditare patologicc.

Nucleul (centrul) constituției biopsihologicc este alcătuit din patru factori fundamentali a căror cunoaștere este deosebit de importantă pentru ccrcetători: 1) capacitatea – gradul maxim al inteligenței unui individ în condițiile favorabile dc mediu; 2) validitatea – resursele energetice ale individului; 3) stabilitatea – aptitudinile individului de a-și constitui obiceiuri, automatisme, constanța emoțională; 4) soliditatea – tendințele sistemului nervos dc integrare sau dimpotrivă de dezintegrare, disociere.

Acești radicali fundamentali stau la baza formării și dezvoltării personalității individului. în raport de combinarea acestor radicali, personalitățile individuale se pot împărți în: supercapabili, supervalizi, superstabili, super- solizi sau dimpotrivă, subcapabili, subvalizi, substabili, subsolizi.

În fundamentarea teoriei sale, Kinbcrg apelează la noțiunea de funcție morală, care ilustrează modalitatea și profunzimea asimilării valorilor morale, care compun atmosfera în care subiectul a trăit sau trăiește.

Funcția morală este parte integrată a personalității umane, indivizii pot fi clasificați în raport dc funcția morală în patru tipuri:

-indivizi cu funcție normală, limitată și care prezintă o afectivitate slab dezvoltată;

-indivizi care au cunoștințe de morală acceptată și carc reacționează emoțional la stimuli adecvați;

-indivizi a căror funcție morală a fost modificată datorită unor cauze patologice, leziuni ale țesutului cerebral;

-indivizi bine adaptați la regulile de conduită acceptatc, care nu se exteriorizează prin comportamente morale defectuoase, însă rămân insensibili față de actele imorale.

În funcție clementele menționate, Kinberg a considerat că identificarea trăsăturilor care alcătuiesc nucleul constituțional ar putea furniza cunoașterea cu certitudine a tendințelor de inadaptare, inclusiv a predispozițiilor pentru săvârșirea unor fapte antisociale.

Alături dc varianta constituțională prezentată până acum, autorul a identificat și o variantă patologică a individului cauzată dc factori interni: predispozițiile ereditare patologice sau dc factori externi precum: maladii infccțioasc ccrcbrale, traumatisme craniene. La această variantă patologică nu se poate vorbi despre o funcție morală normală.

În concepția lui Kinberg, lupta pentru prevenirea și combatcrca criminalității se realizează pe două planuri: unul medical-igicnic și celălalt moral, recomandând combaterea factorilor negativi dc mediu: vagabondajul, prosti¬tuția, toxicomania, comportamentele imorale și scandaloase, precum și luarea unor măsuri dc securitate față dc infractori pentru a evita întoarcerea acestora în mediul favorizant.

1.9. Teoria constituției delincvente

Teoria constituției delincvente cunoscută și sub denumirea de teoria constituției delincvcnțiale sau teoria constituției criminale se înscrie pe direcția bioantropologică deschisă dc C. Lombroso.

Teoria constituției delincvente a fost promovată dc criminologul italian Bcnigno di Tullio. profesor la Universitatea din Roma, care a făcut pentru prima dată vorbire despre ea în lucrarea sa „Tratat dc antropologie criminală" publicată în anul 1945.

Conceptul fundamental folosit de Di Tullio este acela de constim/ie delincventă, un concept destul dc similar cu ccl utilizat de O. Kinbcrg, însă cu semnificație mult mai largă, reprezentând o stare de predispoziție specifică pentru săvârșirea unei crime, cu alte cuvinte, capacitatea unor indivizi dc a comite astfel de fapte.

Constituția delincventă este alcătuită din elemente creditare, dar și din clemente dobândite în prima parte a vieții, în special în copilărie. Constituția delincventă este rezultatul interacțiunilor unor pluralități de clemente ereditare, care guvernează predispozițiile criminogene. dar care nu determină automat comiterea de fapte antisociale, ci constituie numai cadrul favorizam pentru săvârșirea faptei reprobabile mai ușor decât o altă persoană.

Alt concept important la teoriei lui Di Tullio este cel de prag. în acest sens, criminologul italian arată că tendințele criminogene sunt mai puternice la anumiți indivizi la care pragul delincvcnțial este mai coborât și astfel sunt determinați să reacționeze la anumiți stimuli exteriori diferit prin comparație cu alții . Deoarece predispozițiile genetice spre săvârșirea de fapte antisociale sunt prezente în fiecare individ, reacția diferită la stimulii exteriori nu este dată de intensitatea stimulului, căci la mai mulți indivizi, un stimul dc aceeași intensitate va duce la rcacții diferite în funcție dc «pragul» pc carc doar unii îl depășesc.

Cercetările lui Di Tullio s-au axat pc studiul infractorilor violenți, arătând că la grupul investigat s-au dcscopcrit în urma radiografiilor leziuni ale cutiei craniene. Cercetările de orientare psihologică au arătat rolul important pe care-l joacă afectivitatea în reacția umană. Emoțiile organizate pc afecte, precum ura și gelozia, susținute și cu o diminuare a câmpului conștiinței, manifestate în împrejurări prielnice obiectivării lor în acțiuni, sunt emoții, care în opinia lui Di Tullio, devin, mai ușor, surse ale devianței.

Di Tullio nu ignoră însă factorii sociali sau fizici, ci dimpotrivă îi analizează riguros, însă trage concluzia că aceștia nu pot influența în mod real comportamentul individual, decât dacă se grevează pe o constituție delincventă deja existentă sau concură la formarea unei personalități de acest tip.

Spre deosebire de ceilalți teoreticieni, pentru criminologul italian, individul este luat în considerare cu toate elementele existenței sale, care este legată și dc creditate, dar și de mediu, iar asupra subiectului nu se pot identifica decât anumite tendințe criminogene, carc nu sunt în mod intrinsec criminale, ci sunt numai susceptibile dc a-l face să comită un dclict pc care nu l-ar fi săvârșit altfel.

1.10. Teoria anomaliilor cromozomiale

Cercetările mai recente în genetică, referitoare la cromozomi au fost preluate și adaptate dc criminologie în încercarea de a demonstra că ano maliile cromozomiale ar putea fi considerate drept o cauză a comportamentului deviant al unei persoane.

Genetica a demonstrat că celulele umane au 46 de cromozomi, dispuși în perechi, în fiecare pereche existând un cromozom provenit de la mamă și unul provenit de la tată. Ultima pereche de cromozomi sunt cei care determină sexul individului. La femei această pereche este de forma XX. iar la bărbați de forma XY. Acesta este cariotipul uman nonnal, însă cercetările genetice au dcscopcrit a anomalii cromozomiale dc tipul XXY și XYY.

Criminologii, bazându-se pc acestc studii de genetică care au dcscopcrit anomaliile cromozomiale. au realizat propriile studii în penitenciare, urmând să identifice condamnații care prezintă anomalii cromozomiale și carc este proporția accstora în cadrul populației penitenciare.

Primele studii în acest sens au fost făcute în anii 60-70. în Marca Britanic dc către Patricia Jacobs. Au fost examinați genetic 197 de delincvenți și s-a ajuns la concluzia că anomalia genetică de tipul XYY ar predestina genctic individul spre săvârșirea dc fapte antisociale.

Anomalia cromozomială dc tipul XXY determină la bărbați o aparență feminină, au o conformație slabă și sunt înalți, cu pilozitate rară sau absentă, au caracter pasiv, predispoziții spre ipohondrie, sunt înclinați spre săvârșirea de infracțiuni de natură sexuală.

Anomalia cromozomială dc tipul XYY nu determină particularități evidente pe plan anatomic. Sunt indivizi cu aparență masculină, înalți, posibil cu anomalii în configurația urechilor, miopie, dar aceste trăsături nu sunt întâlnite în mod constant. Studiile au arătat că această anomalie cromozomială este de zece ori mai frecventă în rândul criminalilor, decât la populația generală, de unde i se trage și numele de „cromozomul crimei".

Cercetările Patricici Jacobs, deși promițătoare inițial, au fost infirmate de cercetătorii americani 11. Witkin și S. Mednik. Aceștia au efcctuat un studiu în Danemarca pe persoane dc sex masculin și dintr-un eșantion final de 4.139 de subiecți, doar 12 au fost depistați cu anomalia XYY, dintre care cinci au avut probleme cu justiția. însă numai unul a fost condamnat la nouă luni de închisoare, pentru infracțiuni cu violență.

Deși această teorie a dat mari speranțe criminologilor că în sfârșit, vor găsi răspunsul la întrebarea care sunt cauzele criminalității și mai mult, răspunsul ar putea fi fundamentat științific, ca o concluzie, sc poate afirma că trebuie avute în vedere nu numai zestrea biologică a individului, dar și condițiile de mediu în care trăiește, care de multe ori, fiind defavorabile, se grefează pe predispozițiile genetice.

Capitolul III

Teoriile psiho-sociale

Teoriile psihiatrice – psihologice

1.1. Psihanaliza

Reprezentantul ccl mai cunoscut al curentului psihanalitic este Sigmund Freud, care marchează începutul epocii modeme a psihanalizei. Teoriile sale au avut un impact fundamental asupra multor domenii ale cunoașterii: filosofic, literatură, psihologie, sociologic și nu în ultimul rând. criminologie, chiar dacă scricrile savantului german nu pot fi catalogate, ca fiind pur criminologice. Freud nu a scris în spccial asupra fenomenului criminalității, însă prin teoriile sale comportamentale, acesta a oferit explicații asupra criminalității.

Prin separarea instinctelor în două categorii, instinctele sexuale și instinctele de conservare, S. Freud a făcut un important pas înainte față de primii cercetători instinctiviști, precum McDougall. teoria freudiană fiind ultima treaptă în evoluția istorică a teoriei instinctelor.

Psihanaliza este o metodă de investigare și tratament pentru persoanele cu probleme psihicc. Accasta constă în încurajarea pacientului să se relaxeze, să povestească tot ccca cc îi trece prin minte, pc baza liberei asocieri. Individul devine astfel capabil să reconstruiască întâmplările trecute și să le conștientizeze, în așa fel încât acestea să-și diminueze forța lor subconștientă și „persoana să câștige un grad mai marc dc control al conștientului și al libertății".

Contribuția lui Freud la dezvoltarea criminologiei este deosebit de importantă, fiind orientată în trei dirccții principiile:

„1.explicarea structurii și funcționării «aparatului» psihic;

2.explicarea etiologici și tratamentului nevrozelor;

3.referirile la fenomenul criminal".

Fundamentul teoriei sale este constituit dc legătura dintre conștient, subconștient și inconștient, in opinia lui S. Freud, psihicul uman s-a dezvoltat in trei etape, corespunzătoare inconștientului, subconștientului și conștientului.

Inconștientul este ccl mai vast și ccl mai neexplorat sector al psihicului uman. Subconștientul se află intre inconștient și conștient și poate fi stimulat să devină conștient prin procese psihice, precum: gândire, memorie. Con¬știentul este conștiința superioară care se manifestă la omul evoluat sub aspect psihic.

În opinia lui Freud. întreaga existență a unui individ este jalonată de două forțe impulsionale fundamentale. Crosul – instinctele pozitive, ale dragostei și ale vieții și Tanatosul- instinctele negative, ale urii și ale morții.

Personalitatea individului este structurată în trei niveluri: Șinele. Eul și Supraeul.

Sinele este corespunzător inconștientului, este partea primordială a personalității din care derivă apoi Eul și Supraeul. El este constituit din instinctele și nevoile biologice de bază ale organismului (a se hrăni, a se adăposti, precum și instinctul de reproducere). Este condus de dorință, de plăcere, iar nu de procese psihologice mai evoluate cum ar fi voința. Vizează satisfacerea nevoilor și plăcerilor imediat, fără preocupare pentru consecințe și este inseparabil de personalitate, deoarece este un dat natural, de la naștere. Reprezintă depozitarul tuturor instinctelor și dorințelor, indiferent de valorile și idealurile sociale ale evoluției umane, gestionarea lor conștientă aparținând celorlalte două niveluri ale personalității.

Eul este o parte dobândită, învățată a personalității, în proporție covârșitoare conștientă. Este nivelul la care sc confruntă și apoi sc echilibrează dorințele sinelui și posibilitățile și realitatea obiectivă. Aici se stabilesc cfectcie și urmările atunci când pornirile sinelui nu ar fi controlate și se învață cum să sc satisfacă nevoile prin acțiuni care să fie corespunzătoare efortului depus.

Supraeul este format în mare parte din elemente conștiente, precum normele de morală sau etică. Accst nivel al personalității caracterizează membrii societății pe deplin socializați și care sc conformează normelor.

Apariția unor tensiuni intre cele trei nivele ale personalității duc la conflict. Soluționarea conflictelor se realizează în două moduri:

-prin sublimare, adică rcdirecționarca energiilor spre alte scopuri: sport, creații artistice:

-prin refulare, respingerea ideilor, dorințelor neplăcute în inconștient, ceea ce ar genera un nou conflict inconștient.

Prin refularea ideii de care se leagă dorința insuportabilă, individul o izgo¬nește din conștiință, din memoria sa și în aparență, se pune la adăpost de o mulțime de suferințe, însă dorința refulată continuă să subziste în inconștient, ca pândește o ocazie de a se manifesta și curând reapare la lumină, dar deghizată în așa fel încât este de nerecunoscut.

Încercând să găsească răspunsul la întrebarea, ce diferențiază criminalul de noncriminal, S. Frcud a arătat că diferența dintre cele două tipuri s-ar afla la nivelul Supraeului, ca urmare a neputinței de surmontare a complexului oedipian. Ca atare, într-o viziune mai largă, conflictele afective ale individului, cauzate mai ales ..de eșuarea încercărilor sublimare sau compensație duc la o inadaptare a acestuia, care, în final, determină trecerea la actul criminal.

Freud a considerat că tendințele antisociale sunt prezente la toți indivizii, fiind ascunse la nivelurile profunde ale inconștientului. Pe măsura dezvoltării și maturizării Eului și prin structurarea permanentă a Supraeului, aceste tendințe ascunse sunt gestionate corcct. Supraeul se conturează treptat și permanent, o importanță deosebită în accst proces având momentele dc identificare și dc amintire a imaginii tatălui, asociată ideii dc bine și rău, ca și de asimilare a regulilor de morală proprii grupului familial din care individul face parte. Supraeul este cel care controlează Ful, care la rândul său stăpânește sau nu impulsurile Sinelui.

Complexele individuale sunt în concepția lui Frcud adevăratele explicații ale săvârșirii faptelor antisociale, prin consecințele pe care Ic au asupra Supraeului.

1.Complexul Oedip la băieți și complexul Electra la fete s-a fundamentat pe atracția manifestată de individ în primele faze ale copilărici față de părintele dc sex opus și dorința corelativă de înlăturare a părintelui de același sex. În aceste cazuri, dacă Hui nu manipulează adecvat impulsurile, „personalitatea va fi marcată și va putea afecta comportamentul ulterior".

În complexul lui Oedip se regăsesc începuturile simultane ale religiei, moralei, societății și artei, în deplină concordanță cu aprecierile psihanalizei, în sensul că accst complex formează nucleul tuturor nevrozelor, în funcție de modalitatea de rezolvare a accstui conflict, prin sublimare sau refulare, sc ajunge ulterior la diferențierea între indivizii normali și indivizii nevrotici.

2.Complexul Cain are la bază povestea biblică a primei fapte de omor, fiind o explicație pentru faptele de fratricid și într-un sens mai larg, al crimelor din familie.

3.Complexul de vinovăție este prezent la indivizii care manifestă un sentiment de vinovăție foarte puternic, pedeapsa apărând ca o eliberare de presiunea acestui afect. Este cazul celor care se autodenunță în cazul în care fapta nu a fost descoperită sau cci care. deși nu au comis fapta antisocială se autodenunță fiind coplcșiți de sentimente de vinovăție. De asemenea, sunt situații în care infractorii își „semnează" crima, pentru a fi cât mai repede identificați.

„Modurile imprudente și nepăsătoare în care se comite, deseori, crima sunt niște erori inconștient motivate”, lăsate astfel pentru ca autoritățile să-l poată identifica mai ușor pe agresor și să-l tragă la răspundere, sancțiunea fiind privită ca purificatoare .

S. Frcud arăta că la mulți criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un sentiment puternic de vinovăție, anterior și nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei. Prin săvârșirea faptei infractorul își leagă acest sentiment de ceva real și actual, ca pe o ușurare.

4.Complexul de inferioritate se întâlnește la persoane cu deficiențe care luptă pentru depășirea acestora. Dacă rezultatul nu este pozitiv, complexul de inferioritate va stăpâni individul care poate deveni infractor pentru a atrage atenția opiniei publice și a compensa astfel starea de inferioritate psihologică în care simte că se află.

Studiile lui S. Frcud constituie o baza fundamentală pentru dezvoltarea demersului psihologic asupra criminalului și punctul de plecare pentru numeroase demersuri științifice de perfecționare a abordării personalității delincvențiale. Cu toate acestea, teoriile de sorginte psihanalitică nu au scăpat criticilor. În sensul că se presupune existența unor niveluri ale personalității, în urma manifestărilor exterioare. însă acestea singure nu sunt suficiente pentru a diagnostica o disfuncție. De asemenea, s-a arătat că psihanaliza, bazându-se pe prezumții trase din anumite elemente dc conduită nu conferă în totalitate și cu acuratcțc explicațiile dorite de specialiști și nu este singura sursă a teoriilor criminologice dc orientare psihologică.

1.2. Teoria personalității criminale

Jcan Pinatel (1913-1999) a contribuit esențial la dezvoltarea criminologiei clinice în Europa, fiind un reprezentant de seamă al criminologiei trecerii la act. Pentru J. Pinatel, trecerea la act apare ca un răspuns al personalității la o situație concretă. Așadar, criminologul francez a considerat că personalitatea delincventului este inima procesului criminogen, carc mai este influențat și de alți factori din conul criminogen (mediul social, mediul fizic, condițiile biologice, situația precriminală).

Autorul accstei teorii consideră că nu este o diferență dc natură între infractori și noninfractori, ci o diferență de grad între personalitatea acestora. Prin grad este înțeles nivelul, pragul la carc imboldurile exterioare și impulsurile interioare îl determină pe individ să săvârșească o faptă antisocială. Acest prag reprezintă „nucleul central al personalității criminale”. Elementele nucleului central al personalității criminale de care depinde punerea în practică a hotărârii de săvârșire a infracțiunii sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea, lipsa de afectivitate.

Egocentrismul reprezintă tendința individului de a raporta totul la sine însuși, labilitatea se manifestă prin instabilitate, lipsă de prevedere, agresivitatea merge de la simpla afirmare a eului la ostilitate, iar lipsa de afectivitate însemnă absența emoțiilor altruiste și distanțare față de semeni.

J. Pinatel consideră că nici una din trăsăturile arătate luate izolat nu duce la catalogarea unui individ ca infractor, ci numai reunite pot orienta personalitatea individului spre manifestări antisociale.

2. Teoriile sociologice

2.1. Teoriile mediului social sau școala lioneză

Reprezentanții de scamă ai școlii lioneze au fost A. Lacassagne, L. Manouvrier și E. Tarde, care au încercat să demonstreze că mediul social ocupă locul primordial în apariția și dezvoltarea criminalității, inițial ca o replică la teoria criminalului înnăscut al lui C. Lombroso și mai apoi, ca alternativă științifică în demersul criminologie de explicare cauzelor trecerii la act.

Teoria lui Laeassagne se poate rezuma în cele două sintagme celebre ale autorului ei: Societățile umane nu au decât criminalii pe care îi merită și mediul social este amestecul dezordonat al culturii criminalității, microbul este criminalul, clement care nu arc importanță decât în ziua când găsește accst amestec și îi produce fermentația.

Deoarece primele teorii ale Școlii lyoneze s-au axat mai mult pe studiul mediului, în detrimentul individului, Gabriel Tardc (1843-1904) a continuat studiile statistice și monografice (geografice) ale fenomenului criminalității inclusiv prin analiza persoanei.

În încercarea de explicare a dclincvenței, el a acordat un rol prioritar mediului social și mai ales, raporturilor sociale inter-individuale (psihologia socială). De asemenea, el a folosit un argument comparatist pentru contracararea determinismului biologic, în sensul că este o realitate necontestată că delictele se schimbă odată cu colectivitățile umane, cu evoluția civilizației și a ordinii publice, „fiind imposibil determinarea a priori a naturii invariabile a ființei delincvente"'.

Cercetătorul francez a fost promotorul teoriei imitației, conform căreia angajarea individului în săvârșirea unor infracțiuni este rezultatul exclusiv al influențelor psihosociale pe care și lc-a însușit pe baza imitației și nu al factorilor biologici, deoarece individul se ghidează după regulile deja acceptate, existente în mediul în care trăiește.

Concepția lui Tardc asupra imitației se bazează pe trei legi: 1) imitația este influențată de legăturile strânse sau mai puțin strânse între persoane; liderul, conducătorul reprezintă un model care este deseori imitat de subordonați, inclusiv dacă modelul este negativ; 3) imitația este ca o „modă", cca nouă înlocuind-o pe cea veche.

În concepția lui G. Tardc, imitația reprezintă cauza fundamentală a criminalității. Studiind relația dintre criminalitate și profesie, Tardc identifică un nou tip de criminal, criminalul profesionist pe care-1 opune tipului de criminal înnăscut. Autorul consideră crima, prin opoziție față de E. Durkheim, drept un fenomen anormal al societății, iar infractorul este privit ca „un parazit, un intrus care se strecoară în sânul societății".

Teoria lui G. Tarde. deși nu este una complex elaborată, este ținută de limitele științifice ale sfârșitului de secol XIX începutului de secol XX. Importanța sa rezidă în faptul că pune bazele concepției conform căreia comportamentul delincvent este dobândit și nu este rezultatul determinismului psiho- biologic.

2.2. Teoria anomiei

Inegalitatea socială, fundamentată pe diferențele naturale dintre indivizi este considerată de sociologul francez. Emile Durkheim (1858-1917), o situație inevitabilă. În fapt, teoria lui E. Durkheim a fost „o reacție la supoziția clasică, conform căreia indivizii erau considerați ființe libere și raționale într-o societate contractuală” și a fost bazată în principal pe cercetarea suicidului, decât pe studierea efectivă a fenomenului criminalității.

În opinia lui Durkheim societățile umane se manifestă incipient în forme simple, în care membrii lor sunt legați prin solidaritate și asemănări, având scopuri și roluri comune, societăți relativ omogene, numite „mecanice”. Creșterea acestor societăți, sub influența tehnicii și a industrializării, a dus la complicarea rclaționării, la bulversarea rolurilor pe care le ocupă membrii societății, la specializarea acestora și la tendința de câștigare a independenței față de semeni. Aceste tipuri de societăți au fost denumite „organice”.

În cercetările sale, Durkheim a statuat că în toate colectivitățile umane, indiferent de tipul de societate, se întâlnește crima. Așadar, „crima este normală, fiindcă o societate în care ar lipsi este cu totul imposibilă”. Mai mult, sociologul francez a arătat că plasarea crimei printre fenomenele normale ale sociologiei. înseamnă considerarea ei „ca factor al sănătății publice, o parte integrantă a oricărei societăți sănătoase” , dacă nu depășește anumite niveluri.

Cercetătorul francez a mers și mai departe. în sensul argumentării că aceste crime, plasate la nivel acceptabil, organizează societatea și este o condiție fundamentală a organizării sociale.

Prin accste susțineri, sociologul francez a intrat în puternice dispute cu G. Tarde. a cărui teorie de aceeași sorginte sociologică nu implica și „normal itatca” crimei.

Postulând în sensul criminalității ca un fenomen general și care se remarcă printr-o existență permanentă în societate, Durkheim arată că trebuie să i se recunoască criminalității rolul important pe care aceasta îl joacă în organizarea și coeziunea socială. Astfel, se consideră că infracțiunea contribuie la evoluția societății, căci dacă aceasta nu ar exista, societatea nu ar avea nici un imbold carc să o determine să îndeplinească o funcție vitală pentru orice ființă vie, respectiv să se adapteze modificărilor din mediul înconjurător.

Analizând criminalitatea, Durkheim o considera ca fiind un aspect inevi¬tabil al unei societăți normale, deoarece este de neconceput o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puțin de la normele de conviețuire și să nu săvârșească fapte antisociale mai mult sau mai puțin grave.

Ținta preocupărilor lui Durkheim este în mod special, funcția crimei. În detrimentul unor aspecte legate de criminal sau mecanismele producerii crimei. Astfel, pentru Durkheim, infracțiunile se împart în două tipuri: cele carc șochează „partea de mijloc și imuabilă a simțului moral" și cele care ofensează „sentimentele morale” adică obișnuințele care organizează relațiile din cadrul unui grup social particular .

O contribuție importantă a lui E. Durkheim constă în fundamentarea conceptului dc anoniie. Din punct de vedere etimologic, anomia derivă din cuvântul grec „a nomos” care înseamnă „fără lege”. Anomia este un concept creat de sociologul Emile Durkheim și reprezintă o stare obiectivă a mediului social desemnată de schimbări bruște ale acestuia (războaie, crize economice) care duce la o dereglare a normelor sociale și în consecință, la apariția „unor discrepanțe între nevoile individului și mijloacele sociale disponibile pentru satisfacerea acestora”.

Această stare a societății este întâlnită atunci când apare „un decalaj prea marc între scopurile propuse și mijloacele legitime, acccsibile pentru anumite categorii sociale”.

Anomia sc instalează atunci când nivelurile nesănătoase ale societății nu pot fi înglobate dc către societatea normală, iar, pe lângă schimbările sociale dramatice arătate mai sus, apariția criminalității ca fenomen general în societățile organice, este un alt important efect al anomiei.

În literatura de specialitate s-a susținut că în concepția lui Durkcim, anomia arc la baza trei surse generatoare de conflicte: prima este reprezentată dc combinația între crizele financiare și confruntările industriale, a doua este împărțirea rigidă și nenaturală în clase sociale, care sc pot răscula. iar în al treilea rând, anomalii în diviziunea muncii, când lucrătorii devin străini sau dezinteresați dc meseria practicată.

Conceptul de anomic a fost ulterior dezvoltat de criminologii: Robert Merton și T. Sell Conceptul dc anomic a fost ulterior dezvoltat de criminologii: Robert Merton și T. Sellin. Astfel, starea de anomie apare atunci când există o discrepanță mare dintre nevoile indivizilor și mijloacele legale și posibile de care dispun anumite grupuri sociale. Ca atare, aceste categorii sociale marginalizate vor apela la mijloace ilegale, la săvârșirea de infracțiuni pentru satisfacerea nevoilor. Teoria lui Durkeim a fost departe de a fi îmbrățișată unanim de cercetători, existând și voci care au contestat aplicabilitatea acesteia. Astfel, s-a arătat că, deși societatea se afla în anomic în timpul revoluțiilor franceze, nu a fost înregistrată o crcștere a criminalității pe această perioadă, atât de semnificativă încât să justifice teoria anomiei.

Cu toate acestea, din punct dc vedere istoric și mai ales într-o perioadă în care oprobiul față de indivizii delincvenți era foarte mare. Emile Durkeim și-a adus o contribuție importantă în studierea cfectcior forțelor sociale asupra comportamentului individual.

2.3. Teoria asocierilor diferențiale

Criminologul american Edwin Sutherland (1883-1950) este considerat părintele sociologiei penale în S.U.A. pe aceeași linie de idei cu sociologul francez E. Durkeim.

Teoria lui E. Sutherland, ilustrată în lucrările sale principale („Criminology" – 1924 și „White Collar Crime” – 1941) se fundamentează pe concepția conform căreia nu există comportament înnăscut, ci învățat pe parcursul evoluției sale. prin contactul cu diferite grupuri sociale: familia, anturajul, școala. Aceasta este esența teoriei asocierilor diferențiale, conform căreia individul este sau poate fi în contact cu asocieri non sau anii criminale, unde domină o interpretare favorabilă respectului normelor, cu asocieri criminale, unde interpretarea este defavorabilă normelor și îl instigă la încălcarea normelor sau cu asocieri neutre, care nu au un impact asupra genezei comportamentului uman .

Pentru a ajunge la accastă concluzie, Sutherland pornește de la o realitate evidentă pe carc au relevat-o studiile criminologice: doar o parte dintre locuitorii unor zone cu criminalitate ridicată desfășoară activități infracționale.

Deoarece au fost identifícate persoane, carc deși locuiesc în aceste zone și, deși au contact cu mediul infracțional, nu se dedau la activități criminogene, E. Sutherland a încercat să determine cauzele care duc la astfel de comportamente diferențiate.

Astfel, criminologul american a ajuns la concluzia că. în principiu comportamentul criminal sc învață. Ca atare, și-a orientat demersul științific spre identificarea conținuturi lor carc sc învață și spre recunoașterea și înțelegerea procesului dc învățare.

Concluziile sale au fost structurate în următoarele puncte :

-comportamentul criminal este învățat într-un proccs dc interacțiune cu alte persoane;

-o etapă esențială a însușirii comportamentului criminal se desfășoară în intcrionil unui grup între care relațiile interpersonale sunt strânse;

-referitor la conținuturile învățării comportamentului criminal, autorul identifică în procesul dc învățământ, o etapă inițială dc ucenicie carc sc concretizează în dobândirea unor tehnici dc comitere a infracțiunilor, unele rudimentare, alte deosebit dc complexe, precum și în însușirea unor tipuri dc motive, mobiluri. raționalizări și atitudini;

-aceste motivații au o orientare specifică, învățată pe baza definirii favorabile sau defavorabile a codurilor legale;

-un individ devine criminal atunci când interpretările defavorabile respectării legii prevalează asupra interpretării favorabile;

-asocierile diferențiale pot varia în funcție dc frecvență, durată, intensitate;

-învățarea comportamentului criminal prin asociere cu modelele criminale sau noncriminale este guvernată de aceleași mecanisme ca în procesul de învățare obișnuită;

-comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de valori și nevoi la fel cum apare și comportamentul noncriminal.

În concluzie, Sutherland arată că pornirea și perseverarea pe calea infracțională, rcspectiv asocierea în criminalitate, este un proces care este influențat numai dc proximitatea sau distanța diferențială pe carc individul o stabilește cu interpretările asupra legalității mai mult sau mai puțin conforme cu exigențele normative carc fundamentează ordinea socială .

Cu alte cuvinte, o persoană comite o infracțiune atunci când asociindu-sc la grupurile sociale cu care intcracționează. primește din partea acestora influențe care îi dezvoltă atitudini dc lipsă de respect față de normele juridice și morale.

Această concluzie este importantă pentru identificarea măsurilor de intervenție pentru remedierea criminalității. Astfel, măsurile de prevenție a conduitei criminale trebuie să țintească circumstanțele și condițiile în care individul ia contact cu ideile negative privind legile în vigoare și de asemenea. trebuie să țină seama dc realitatea evidentă că infractorii respectă aceleași valori ca și nondclincvenții. însă le aplică în mod diferit.

2.4. Teoria conflictelor de culturi

Unul dintre cei mai cunoscuți adepți ai acestei teorii a fost criminologul american Torsten Scllin, care în lucrarea sa „Cuiture Conflict and Crime” pune bazele științifice ale conceptului dc conflict de cultură.

Această teorie pornește dc la postulatul ca există o marc relativitate a valorilor, normelor și regulilor morale în funcție de cultură și de epocile istorice, iar în societățile caracterizate prin migrații puternice și pluralism cultural, respectarea valorilor și normelor este dificil de realizat.

Prin conflict cultural. autorul înțelege „lupta între valorile morale ori normele de conduită opuse sau aflate în dezacord“'. Astfel, conflictele de cultură sunt înfruntări dc sensuri, dc înțelegere a normelor, a intereselor și a valorilor sociale și care îmbracă forma unor conflicte mentale sau unor conflicte între coduri culturale. Fiecare grup are propriile norme de conduită, care se impun a fi respectate. În mediul social în care trăiește, individul intră în contact cu situații etnice, sociale, profesionale, religioase și care au propriile norme și valori. Comportamentul criminal nu se exprimă în încălcarea valorilor și normele deja interiorizate ale culturii sau subculturii de origine, ci dimpotrivă, o violare a normelor și valorii dominante.

Așadar, comportamentul deviant apare pe fondul accstor conflicte de cultură atunci când o persoană este obligată să-și asume un sistem ambivalent sau chiar plurivalent de valori și norme. Ca atare, cu cât diferențele dintre valorile și modele unui gmp prin raportare la normele legale sunt mai numeroase cu atât rata criminalității va fi mai ridicată.

Din accastă teorie s-a dezvoltat teoria subculturilor delincvente a cărei promotor a fost criminologul american A.K. Cohen. Termenul de subcultură reprezintă situația în care un grup își creează propriile norme și valori, care nu mai sunt în concordanță, în raport de cultura societății în general.

Conform accstor teorii, criminalitatea juvenilă întâlnită în clasele sociale defavorizate reprezintă de fapt, o atitudine protest împotriva normelor culturale dominante impuse de stat. Pentru că factorii sociali defavorizează indivizii proveniți dintr-un grup social marginalizat, împicdicându-i să atingă succesul social legitim, este inevitabil că aceștia să manifeste o puternică stare de frustrare. Așadar, potrivit acestei concepții, delincvența nu este atât un rezultat al inferiorității sociale, cât o consecință a piedicilor sociale și economice impuse grupurilor sociale defavorizate.

Prin repudierea definitivă a valorilor și normelor tradiționale și pornind pe calea delincvenței, grupul social defavorizat își cristalizează propriile valori și norme, devenind astfel o subcultură delincventă. Criminalitatea într-un astfel de grup este rezultatul comportamentului infracțional al membrilor care în acest fel își demonstrează apartenența la această structură. Conduita delincventului este normală în raport de principiile subculturii sale, tocmai pentru că ca este anormală după normele culturii generale .

Substructura delincventă a bandelor de tineri prezintă în concepția lui Cohen trei caracteristici': este neutilitară (deoarece nu se urmărește un scop instrumental, spre exemplu: săvârșirea furtului nu vizează însușirea unui bun care în alte condiții i-ar fi inaccesibil); este rău intenționată (delincvența este comisă din sfidare și pentru a face să sufere ceilalți în mod gratuit); este negativă (conduitele fiind în permanentă opoziție față de normele stabilite).

În rezolvarea stărilor de tensiune trei căi de soluționare ar fi posibil de urmat în opinia accstui cercetător american: 1) abandonarea propriului mediu în favoarea modelelor și valorilor clasci de mijloc; 2) adaptarea la condițiile clasei defavorizate prin intrarea în pasivitate și acceptarca limitărilor și piedicilor sociale, impuse acestei clase; 3) abandonarea iremediabilă a valorilor și modelelor tradiționale și pornirea pe calea infracțională.

2.5. Teoria ecologică sau Școala de la Chicago

Curentul criminologie de sorginte sociologică numit. Școala de la Chicago, a apărut în orașul american cu acclași nume, pe fondul unei explozii demografice a accstci localități, de la începutul secolului al XX-lea. când Chicago a trecut de la nivelul de oraș cu 10.000 dc locuitori la nivelul dc metropolă a vremii cu peste 3 milioane de locuitori. Această creștere demografică s-a datorat imigrației, astfel că. metropola a ajuns un caleidoscop cultural și social, un filon neprețuit de cercetare pentru sociologii și criminologii epocii, sub ai căror ochi dc petreceau toate transformările. în concepția acestora, orașul era el însuși un organism social.

Creșterea demografică a adus cu sine și ascendența criminalității, iar căutarea unei metode dc intervenție a devenit o direcție importantă dc acțiune pentru Școala ecologică.

Reprezentanții de seamă ai Școlii de la Chicago, C. Shaw și M. MacKay au arătat că diferențele individuale și dc personalitate, ca și diferențele în relațiile cu familia și în contactele cu alte instituții și grupuri au tără îndoială, o mare influență asupra acceptării sau refuzului de angajare pc calea delincventei. Dacă nu ar exista o anumită tradiție în delincvcnță și dacă tinerii nu ar avea posibilitatea să o cunoască, mulți dintre cei care devin delincvenți în cartierele sărace s-ar orienta spre alte activități în locul delincvenței.

În cercetările lor, au pornit de la măsurarea nivelurilor oficiale ale delincvenței juvenile în funcție dc aria unde locuiesc făptuitorii, nu de cea în care aceștia au comis faptele antisociale, stabilind astfel locațiile cu rata ridicată a delincvenței.

Cercetările criminologilor americani au arătat că majoritatea tinerilor delincvenți, studiați pe parcursul mai multor generații au locuit în cartiere care dc-a lungul timpului au căpătat și și-au menținut faimă rea prin cotele ridicate ale criminalității. Cei doi cercetători au reușit să delimiteze anumite zone urbane, denumite de ci „zone delincvenționale” care au reprezentat o pepinieră de creștere, constantă și independentă de compoziția populației, pentru un număr mare de delincvenți. Pe harta dclincvenței urbane, arcalclc problemă a fost identificate în vecinătatea centrului orașului, lângă zona industrializată care concentra forța de muncă.

Astfel, ei au observat că în aceste zone, deși avea loc o mobilitate constantă a populației. în sensul că persoanele ca locuiau acolo deveneau cu vremea dintre cci care respectau legea și părăseau zona pentru cartiere mai bine văzute, spre centru, delincvcnță rămânea pe loc. Prin urmare, au concluzionat că delincvență este mai degrabă rezultatul poziției economice și a mediului în care se trăiește, decât a clementelor rasiale sau etnice.

În opinia celor doi criminologi, o persoană care se naște și trăiește într-un mediu în carc dclincvența este considerată un comportament normal, are mai multe posibilități de a merge pe calea delincventei, ale cărei riscuri și avantaje îi sunt familiare și ușor de cuantificat, față de o persoană carc nu a avut contact cu mediul delincvențional. unde posibilitatea de a pomi pc calea infracțională este mai mică.

Așadar, reprezentanții Școlii dc la Chicago au arătat că delincvența nu este înnăscută, ci este dobândită de individ pe parcursul evoluției sale, fiind importantă concepția criminologilor americani asupra influenței mediului social și economic în ceea ce privește criminalitatea. Devianța nu este o stare a personalității umane, ci o conduită care se învață în relațiile cu partenerii vieții sociale.

Capitolul IV

Studiu de caz- Cazul Rîmaru

În 1971, criminalul în serie Ion Rîmaru teroriza Bucureștiul. El ataca noaptea, pe furtună, iar victimele sale erau femei tinere, care se întorceau de la serviciu în zorii zilei. Acționă identic cu ucigașul care băgase groază în Bucureștiul anului 1944. Cei doi erau tată și fiu.

S-a stabilit ca Ion Rîmaru, ucigașul în serie din 1971, își alegea victimele, toate debarasoare la restaurante, care se întorceau de la serviciu în zorii zilei. “Puncta” traseul acestora și, în condiții meteorologice deosebite, furtună de zăpadă, ploaie torențială, cu tunete și fulgere, le atacă prin surprindere, în apropierea locuinței lor, lovindu-le în cap cu o bară de fier sau cu o toporișcă tip pompieri, apoi le viola când acestea se aflau deja în stare comatoasă.

Cercetând în analele miliției cazurile de viol și omorurile similare rămase cu autor necunoscut, s-a constatat că ucigașul își începuse seria de atacuri în 1970.

Prima victimă a lui Ion Rîmaru era Elena Oprea (prima victimă a lui Florea Ramaru, tatăl său, din 1944 se numea Elena Udrea), ospătară la Restaurantul “Băneasa”, ucisă în luna mai, chiar în dreptul imobilului unde locuia. Un vecin, care i-a auzit țipetele, a intervenit, ucigașul părăsindu-și victima înainte de a o viola.

În iunie, ucigașul a atacat o debarasoare de la Restaurantul “Tușnad” chiar în fața casei, lovind-o în cap cu o bară metalică. Apoi a dus-o în brațe până la cimitirul Sfânta Vineri, timp în care fata și-a recăpătat cunoștința. A împins-o cu brutalitate peste gardul cimitirului, a pus-o să jure în fața unei cruci că-l va lua de bărbat, apoi a violat-o bestial, mușcând-o de obraji și coapse. Pentru că, de-acum, o socotea “logodnica” lui a vrut să o conducă până acasă, dar pe drum a început iar să se înfierbânte, i-a crestat o cruce pe piept, a înțepat-o de trei ori cu un cuțit și i-a supt sângele. Fata nu credea că va mai scăpa cu viața, când a apărut un camion pe stradă. S-a pus în fața camionului, făcând gesturi disperate. A fost salvată.

Fata a făcut o descriere amănunțită a agresorului, confirmată și de alte două victime, tot debarasoare, scăpate cu viață ca prin minune, ultima fiind atacată cu o lună înainte de a fi omorâtă Ilie Fanica.

Toate au confirmat că fuseseră urmărite mai multe nopți, iar una văzuse că agresorul avea abonament pe mașinile de noapte.

S-a pornit o amplă acțiune de strângere de informații de la toți șoferii, de getax, mașini și tramvaie de noapte. Secretul asupra crimelor odioase nu a mai putut fi păstrat, ceea ce se și intenționa. Întregul București era terifiat de zvonurile care circulau în toate mediile, iar lipsa de informații publice dădea naștere la legende înfricoșătoare.

Deși femeile care se întorceau târziu de la serviciu erau foarte atente în jurul lor, deși echipe ale miliției patrulau Capitală, în noaptea de 4 spre 5 mai 1971, a fost comis un alt omor.

Victima, Ursu Mihaela, asistentă universitară, a fost găsită în curtea imobilului din Strada Stupinei nr. 24 A. Între degetele victimei s-au găsit fire de păr negru, ale agresorului. Sub ea a fost descoperit un petic de hârtie, puternic îmbibat cu apă (plouase torențial) și sânge de la victimă, dar pe care se putea vedea antetul Spitalului pentru Studenți din București.

“Tabieturile” ucigașului fuseseră deranjate, ceea ce îl făcea și mai periculos. Ieșise, cum s-ar zice, la drumul mare. Nu-și mai planifica acțiunile, ceea ce-l făcea vulnerabil, nu-și mai alegea victimele din mediul lui preferat, ceea ce-l făcea imprevizibil. Faptul că se simțea încolțit și nevoia de a ucide și de a-și satisface poftele bolnave formau un amestec exploziv. Ursu Mihaela fusese găsită cu fața în jos, cu picioarele desfăcute, cu pântecele sprijinit pe trei cărămizi suprapuse. Nu se afla în apropierea domiciliului ei, fusese lovită în cap cu un alt obiect decât cele folosite anterior, bară metalică și toporișca tip pompieri, fiindu-i secționata traheea cu cuțitul.

Dar “semnătura” era aceeași: timp nefavorabil, mușcătură cu imprimarea în derma a arcadelor dentare, tipul A2 secretor, grupa ucigașului, și pantofii așezați unul lângă altul pe gardul imobilului. S-a constatat că ucigașul nu-și terminase “treaba”, fiind deranjat de o locatară care a venit acasă, în timp ce fiara acționa. “Nesatisfăcut”, două ore mai târziu, a atacat o altă femeie, care a scăpat fugind, în momentul când, vrând să o mai lovească o dată în cap, ucigașul a scăpat obiectul metalic. Începuse cursă contracronometru, și de o parte, și de alta.

În următoarele 48 de ore, s-au înregistrat încă trei tentative de omor, pe fondul aceluiași timp nefavorabil.

A treia victimă, o casieră, era însoțită de o colegă când a fost atacată, în jurul orei 22. Agresorul i-a furat geanta cu bani și a dispărut. Dat fiind faptul că se îndesiseră atacurile, pe străzile Capitalei, noaptea, echipele operative ale miliției împânziseră străzile. Au fost legitimate peste 8.000 de persoane.

Pe 15 mai, după eforturi tehnice deosebite, criminaliștii au reușit să “citească” peticul adeverinței medicale găsite sub victima Ursu Mihaela și să ridice amprente de pe aceasta. Adeverința fusese eliberată în lună martie 1971, de la cabinetul doctorului neuro-psihiatru Ieniste Octavian.

Noapte de noapte (pentru a nu da naștere la suspiciuni, și suspecții să fie avizați), doi judiciariști au verificat scutirile medicale eliberate studenților în lună martie de la acest cabinet, în număr de 83, dintre care 15 studenți, printre care și Ramaru Ion, student în anul III la Facultatea de Medicină Veterinară, nu-și depuseseră scutirile la secretariatul facultăților unde erau înscriși.

S-au organizat acțiuni de strângere de informații și supraveghere a studenților suspecți.

Pe 27 mai, adjunctul procurorului-sef al Capitalei, Florea Dimitriu, colonelul Ion Voicu, de la I.G.M. și căpitanul Mihai Irimia efectuau o percheziție în camera de la cămin a lui Ramaru Ion, când acesta a apărut în pragul ușii. Ducea pe umăr o geantă de voiaj, în care aveau să fie găsite toporișca tip pompieri și un cuțit. Cu prezența de spirit, colonelul Voicu i-a întins mâna cu un aer jovial:” – Ce mai faci, mai Ionele, hai noroc! “ Ramaru a întins mâna într-un gest reflex și astfel a fost prins ucigașul care îngrozise Bucureștiul.

Probele de sânge, compararea medulară a părului cu firele găsite în mâna victimei Ursu Mihaela, compararea cu descrierile victimelor care i-au supraviețuit, amprentele dentare identice cu mulajul mușcăturilor de pe victime etc., totul îl indică pe Rîmaru ca autor al atrocităților comise pe raza Capitalei în ultimii doi ani.

A urmat interogatoriul. Pentru că s-a plecat de la premisa că este bolnav psihic, s-a optat pentru stabilirea unei relații de încredere cu ucigașul, pentru că acesta să povestească singur ce a făcut.

Rîmaru nu era cooperant și simulă accese de nebunie. Atunci a fost chemat tatăl său, Florea Ion, pentru a se obține un moment de șoc psihologic. Ion nici nu a acordat atenție tatălui său. Însă, când acesta l-a întrebat cu glas mieros ce a făcut, ca să poată să îl apere, Ion s-a uitat atât de urât la el, încât Florea s-a dat înapoi și a murmurat: “ – De unde să știu ce-ai făcut? De unde?”

Organelor de anchetă li s-a părut că tatăl îi sugerează fiului o atitudine, așa că l-au reținut sub stare de arest și l-au interogat. Astfel s-a aflat că a știut cu certitudine de atacul lui Ion asupra casierei, ultima victimă. Mai mult, îl învățase unde să ascundă banii, la Caracal, în magazia locuinței casei lor.

Mama lui Ion a declarat organelor de anchetă că fiul ei cel mare moștenise caracterul violent al tatălui. Avusese mari probleme cu el de mic. Nu era liniștită că îl știa pe Ion sub influența tatălui, în București, așa că venea de câte ori putea să-și vadă băiatul, la cămin.

Ea a descoperit banii furați de la casieră, sub pernă, și l-a anunțat pe Florea. Care a “rezolvat” problema: l-a pus pe Ion să-i povestească în detalii cum a “procedat”, ba chiar a făcut și “conducere în teren”, ca să vadă el cu ochii lui locul unde a atacat-o pe casieră. Atât de bine a descris atacul, încât organele de anchetă au crezut că, de fapt, Florea îl comisese, dacă n-ar fi fost descrierile victimei. Se părea că Florea doar “trăise” momentul. Banii și cerceii furați cu această ocazie i-a păstrat, la Caracal, ca să-și cumpere o casă, cum el însuși a declarat. Îl bănuise tot timpul pe fiul sau că este autorul crimelor din București, pentru că el îi spala hainele murdare de sângele victimelor.

După atacul asupra casierei, Florea i-a confiscat toporișca și cuțitul, dar Ion le luase înapoi, fără știrea lui. De aceea fuseseră găsite asupra lui în momentul arestării. Până și bunica lui Ion, de la Caracal, observase că băiatul avea privire de criminal și chiar i-o spusese, când acesta s-a dus să ascundă banii.

Ion Rîmaru a fost acuzat și probat ca fiind autorul a patru omoruri (despre uciderea Elenei Oprea, din mai 1970, a povestit singur), șase tentative de omor deosebit de grav, cinci violuri, o tentativă de viol, o tâlhărie în dauna avutului obștesc, două tâlharii în dauna avutului personal, trei furturi calificate în dauna avutului personal și încă un furt calificat în dauna avutului obștesc, toate faptele, în afara celor trei omoruri pentru care fusese arestat, fiind mărturisite de el sau declarate de tatăl său.

Tribunalul Municipiului București l-a condamnat la moarte și a fost executat pe 23 octombrie 1971, la Penitenciarul Jilavă. De când a fost coborât din furgon, până în clipa când gloanțele i-au curmat viața, s-a zbătut cu violență. Chiar și când a fost legat la stâlp, a reușit să ajungă în spatele lui, de aceea gloanțele l-au lovit din spate. A urlat întruna: “Chemați-l pe tata, să vadă și el ce se întâmplă cu mine! Să vină tata! Numai el este de vină!”

Un an mai târziu, exact pe 23 octombrie 1972, cadavrul lui Florea Ramaru a fost adus la Institutul Medico-Legal pentru autopsie. “Căzuse” din tren.

Deși s-a bănuit că aceasta cădere n-a fost chiar accidentală, ancheta nu a scos la iveală nici un suspect. Constantin Turai, șeful Laboratorului de bio-criminalistica din cadrul Institutului, s-a dus să recolteze impresiunile digitale, palmare și plantare de la Florea Ramaru, în scopul efectuării unui studiu dermatoglific complex. Turai studiase constituțiile dermatoglifice ale lui Ion și constatase niște anomalii structurale.

La vremea respectivă, exista o teorie conform căreia malformațiile cerebrale sunt în corelație cu “desenul” amprentelor, astfel încât puteai citi într-o amprentă un potențial comportament criminal. La Ion, se verifica această teorie.

Turai voia să vadă cât moștenise acesta de la tatăl său. Dar, în momentul când efectua operațiunea de imprimare, a avut un șoc. Pe măsură ce efectua amprentarea, descoperea desenele papilare și palmare pe care le căutase timp de 28 de ani.

Florea Rîmaru era autorul crimelor în serie din anul 1944, care deveniseră o adevărată obsesie pentru investigatorii de atunci, printre care și Turai. Demonstrația acestei ipoteze a fost publicată în cartea “Enigmele unor amprente”, autor Constantin Turai.

Acțiunea declanșată de organele judiciare pentru prinderea criminalului Ion Rîmaru a purtat numele de cod “Vulturul”, după denumirea străzii (Vulturi nr.40) unde a fost găsită cea de a doua victimă din anul 1971, Gheorghiță Popă.

A fost cea mai mare desfășurare de forțe. Au fost organizate activități complexe, de strângere de informații cu privire la persoane bolnave psihic, în special cu un comportament sexual violent sau cu deficiențe în realizarea actului sexual, cu antecedente penale sau nu. Pentru strângerea și verificarea unui asemenea volum de informații au fost angrenate întreaga rețea informativă a M.A.I. și C.S.S. (securitate), precum și membrii familiilor cadrelor de miliție și securitate, rezerviștii, sistemele de pază, personalul de pe mijloacele de transport în comun, al barurilor, hotelurilor, unităților sanitare.

Conform unui raport al Inspectoratului General al Miliției cu privire la “Acțiunea Vulturul”, strângerea de informații s-a făcut “din casă în casă, pe întreg teritoriul Capitalei”. După asasinarea Gheorghitei Popă, s-a avansat ipoteza că ucigașul a ajuns la paroxism, deci atacurile se vor îndesi. S-a stabilit un comandament care a dispus o serie de măsuri preventive. Au fost formate echipe operative din lucrători I.G.M., I.M.M.B., cadre didactice și elevi de la școlile de miliție, rezerviști, membrii ai gărzilor patriotice și UTC-isti. În fiecare noapte, patrulau prin București 6.000 de oameni, 2.000 cadre de poliție și 4.000 dintre cei enumerați mai sus, individual sau pe echipe. Se foloseau în fiecare noapte 100 de autoturisme și 40 de motociclete dotate cu aparatura specială, gata să intervină dacă ar fi fost semnalata apariția criminalului. Nu au fost aprobate actiuni-capcana, cu femei folosite ca momeală, deoarece criminalul lovea prin surprindere. Au existat însă acțiuni de supraveghere a unor femei, cu știrea acestora, în timpul deplasării de la locul de muncă la domiciliu. În urma acestei desfășurări de forțe, au fost reținute 2.565 de persoane care aveau antecedente penale, dar “cel vânat” a mai comis un omor și încă patru tentative de omor până a fost prins.

Analiza studiului de caz Ion Rîmaru

Acest tânăr melancolic și singuratic ucidea doar în zilele ploioase și mohorâte.A fost descoperit cu ajutorul unui fragment de rețeta pe care rămăsese lizibila stampila medicului. Ramaru, datorită legilor aspre din perioada anilor ’60, a fost condamnat la moarte.

În criminologie, se face distincția între familia de naștere, familia în care s-a născut și crescut și familia proprie, întemeiată de acesta. Familia de naștere este de mare importanță pentru formarea și dezvoltarea acestuia. Ea se studiază pe multiple planuri.

Un prim plan privește nivelul socio-economic sau categoria socială de proveniența a criminalui.

Un al doilea plan este cel ce privește structura familiei, în sensul că se cercetează dacă este vorba de o familie închegată sau de una dezorganizata și disociata.

Un aspect deosebit de important al familiei privește climatul afectiv și educativ. Creșterea copilului depinde de afectivitatea părinților față de copii, de seriozitatea și măsură acesteia.

Un alt aspect important al vieții criminalilor este atitudinea față de școală( aspectele sunt negative iar atitudinea nefavorabilă învățăturii).

Ținând cont de condițiile familiale, de atitudinea sa față de învățătură și de caracterul psihologic dominat de o anumită tendința afectivă, putem spune că Ramaru se încadrează în tipul caracterial de criminal.

Criminalul caracterial prezintă structuri și tulburări ale vieții afective și active, tulburări ale caracterului.

În cazul de față, agresivitatea și dorința sexuală se dezvolta în mod pronunțat și domină întreaga persoană a omului, iar voința și controlul de sine nu le pot stăpânii și stăvili. Tulburarea psihică este parțială, nu afectează întreaga ființă psihică; din punct de vedere mintal, al constintei, omul își dă seama de ceea ce face, este lucid și este responsabil. Rîmaru prezintă treceri de la tulburări ușoare, abia perceptibile, la tulburări caracteriale mai grave și vizibile. Rîmaru este tipul orgolios, cu încredere oarbă în sine, nemilos, lipsit de afectivitate, caracterizat prin excitabilitate, greu de adaptat social, este retras și pasiv ( comite acte de imprudență).

Ion Rîmaru s-a născut la Corabia în 1946 într-o familie dezorganizata cu trei fii. Tatăl era foarte violent, ceea ce a dus la despărțirea părinților, în urma căreia Ion s-a mutat cu tatăl său la București, care s-a angajat șofer I.T.B pe cursele de noapte. Aici, Ramaru a rămas sub influența tatălui, pe care și l-a luat drept model și a fost lipsit de influența și afectivitatea mamei, care venea periodic să îl vadă.

În timpul cercetărilor de poliție tatăl său a fost suspectat că ar fi fost chiar el criminalul. Florea Rîmaru îl punea pe fiul lui să îi povestească crimele comise și știa numeroase detalii deapre acestea. După moartea celor doi s-a descoperit de către criminalistul Constantin Turai că însuși Florea Rîmaru a fost criminal în serie, el fiind autorul unor crime atroce în anul 1944.

Apropiații familiei susțineau că Ion a moștenit violenta tatălui său.

În ceea ce privește școala, Ion a fost un elev și un student problema. A repetat clasa a IX-a și a intrat la Facultatea de Medicină Veterinară în 1966 cu nota 5.33. Aici a fost nevoit să repete al doilea an și în momentul arestării era pe punctul de a-l repeta și pe al treilea și de a fi exmatriculat din cauza absenteismului și a notelor mici..

Violentă îl caracteriza de mic. La 18 ani a fost acuzat că a întreținut relații sexuale cu o minoră, iar în timpul studenției recurgea la autoflagelare când era nervos – se înțepa și se tăia (avea peste douăzeci de tăieturi pe brațe și picioare).

A fost diagnosticat cu sindromul reacției nervoase și probleme mentale în 1967.

În România, categoria ucigașilor în serie e inclusă în grupul mare al ucigașilor, fără diferențiere. Nici după cazul Rîmaru, societatea românească nu a acordat o importanță prea mare acestui fenomen.

Au trecut 50 de ani și acest caz nu este privit decât ca un fapt aparte, fără prea multe informații și în legătură cu care nu au avut loc decât dezbateri superficiale.

Amenințarea pedepsei cu moartea nu a descurajat vreodată un asasin. Ea nu folosește decât pentru a oferi o oarecare satisfacție familiilor victimelor și nevoii de răzbunare a societății în general.

Societatea trebuie să-și pună întrebări despre gradul de libertate, sau de obligativitate, cu care statul, prin intermediul educatorilor, sociologilor și criminologilor, trebuie să intervină în viața acelor familii și indivizi în cazul cărora există un risc sesizabil că vor comite sau că vor suferi un abuz.

Cu alte cuvinte, trebuie oare că eforturile să se concentreze asupra identificării timpurii a comportamentelor violente care pot scăpa de sub control ?

Problema, și întrebarea ridicată o dată cu ea, este că, pentru a ucide, o persoană trebuie să-și dezumanizeze întâi victima, s-o reducă, pentru a o anihila, la starea de „obiect”.

Oare expunerea constantă la scene de moarte reală sau simulată poate avea drept efect construirea unei atitudini negative față de valoarea vieții umane și o acceptare a faptului că a lua viața cuiva face parte din peisajul cotidian ?!

CONCLUZII

În final, consider că, criminalitatea nu are cum să fie rezultatul unui singur tip de factori, iar „liberul arbitru”, într-o societate în care fiecare individ în parte își urmărește un interes nu are cum să își manifeste adevărata formă. Întreaga activitatea zilnică a individului este influențată de diverși factori de origine antropologică, cosmo-telurică și de mediul social, atunci infracțiunea, care prin ea însăși este o acțiune umană, nu este la rândul ei rezultatul unor astfel de factori?

Teoria multifactorială a lui Ferri este una dintre cele mai plauzibile, dacă nu chiar cea mai plauzibilă, teorie cazuală cu privire la etiologia criminalității. Deasemenea regularitatea fenomenului criminal, evidențiată prin legea saturației, și perturbările accidentale de origine socială a acesteia demonstrează rolul decisiv pe care societatea îl imprimă asupra criminalității.

Teoria etiologică multifactorială elaborată de Ferri a dat o nouă orientare cercetării criminologice și teoriilor etiologice moderne nu pot face abstracție de explicațiile savantului italian.

Opiniile lui Ferri cu privire la răspunderea socială și la echivalenții pedepselor au readus în discuție problema prevenirii delicvenței și au antrenat o serie de modificări legislative în domeniul penal. Astfel importanța cercetărilor sale iese în evidență, iar contribuțiile aduse societății sunt de o valoare evidentă.

BIBLIOGRAFIE

T. Amza, Criminologie, Ed. Lumina Lex, București, 1998

Cesare Beccaria, Despre infracțiuni și pedepse, Ed. Științifică,. București, 1965

Valerian Cioclei,Manual de criminologie, Ed. All Beck, Bucuresti,2002

V. Cioclei, “Manual de criminologie”, ediția 4, Ed. C.H. Beck, București, 2007

Carmen Adriana Domocoș, Criminologie, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2011

Enrico Ferri,„Criminal Sociology”, http://www.manybooks.net

S. Freud, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, Ed. Didactică și Pedagogică. București. 1990

S. Freud, Lecții de psihanaliză, Ed. Modiarex, București, 1995

S. Freud, E-ul și sinele. Caiete de psihanaliza, Ed. Jurnalul literar. 1992

R. Gassin, Crimonologie, Dalloz, 1998

I. lacobuță, Criminologie, Ed. Junimea, Iași, 2002

C. Lombroso, Omul delincvent, Ed. Maiastra, București, 1992

L. McDonald, Theory and Evidence of Rising Crime in the Nineteenth Century, The British Journal of Sociology, Vol. 33. nr. 3/1982

Ferenc Nagy, A magyar büntetőjog általános része, Editura Lapés Könyvkiadó Kft., Budapesta, 2008

I. Oancea, „Probleme de criminologie”, Ed. All Educational S.A., Timișoara, 1998

A. Ogien, Sociologia devianței, Ed. Polirom, Iași, 2002

F. Sandu, G.I. Ioniță, „Criminologie teoretică și aplicată”, ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Rodica Mihaela Stănoiu, Metode și tehnici de cercetare în criminologie, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1981

R.M. Stănoiu, „Criminologie”, Ed. Oscar Print, București, 1995

N. Queloz, Introduction â la criminologie. Support de cours, Faculté de droit, Université de Fribourg, aprilie 2004

K.S. Williams, Criminology, Oxford University Press, 2004

BIBLIOGRAFIE

T. Amza, Criminologie, Ed. Lumina Lex, București, 1998

Cesare Beccaria, Despre infracțiuni și pedepse, Ed. Științifică,. București, 1965

Valerian Cioclei,Manual de criminologie, Ed. All Beck, Bucuresti,2002

V. Cioclei, “Manual de criminologie”, ediția 4, Ed. C.H. Beck, București, 2007

Carmen Adriana Domocoș, Criminologie, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2011

Enrico Ferri,„Criminal Sociology”, http://www.manybooks.net

S. Freud, Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene, Ed. Didactică și Pedagogică. București. 1990

S. Freud, Lecții de psihanaliză, Ed. Modiarex, București, 1995

S. Freud, E-ul și sinele. Caiete de psihanaliza, Ed. Jurnalul literar. 1992

R. Gassin, Crimonologie, Dalloz, 1998

I. lacobuță, Criminologie, Ed. Junimea, Iași, 2002

C. Lombroso, Omul delincvent, Ed. Maiastra, București, 1992

L. McDonald, Theory and Evidence of Rising Crime in the Nineteenth Century, The British Journal of Sociology, Vol. 33. nr. 3/1982

Ferenc Nagy, A magyar büntetőjog általános része, Editura Lapés Könyvkiadó Kft., Budapesta, 2008

I. Oancea, „Probleme de criminologie”, Ed. All Educational S.A., Timișoara, 1998

A. Ogien, Sociologia devianței, Ed. Polirom, Iași, 2002

F. Sandu, G.I. Ioniță, „Criminologie teoretică și aplicată”, ediția a III-a, Ed. Universul Juridic, București, 2010

Rodica Mihaela Stănoiu, Metode și tehnici de cercetare în criminologie, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1981

R.M. Stănoiu, „Criminologie”, Ed. Oscar Print, București, 1995

N. Queloz, Introduction â la criminologie. Support de cours, Faculté de droit, Université de Fribourg, aprilie 2004

K.S. Williams, Criminology, Oxford University Press, 2004