Teorii Biologiste

Primele explicații științifice privind natura sau originea devianței provin din domeniul biologiei și au dat naștere unor teorii bazate pe determinismul biologic.

Teorii ale somatotipului

Promotorul acestei teorii, poate cea mai celebră dintre toate, a fost italianul Cesare Lombroso. Medicul și profesorul italian a studiat medicina la Padova și Viena. Mai apoi, a lucrat ca medic militar și începând cu anul 1876 a fost profesor la Universiatatea din Torino.

Lucrarea „ Omul criminal” (1895) reflectă opinia lui Lombroso, conform căruia răufăcătorul sau criminalul, moștenește anumite trăsături „ care fac din el un individ rămas aproape în sălbăticie”.(Albert Ogien, pagina 18). Teoria criminalului înnăscut formulată de Lombroso are la bază ereditatea ca indicator principal al omului criminal.

Această teorie a criminalului înnăscut a fost formulată prin parcurgerea a trei etape: prima etapă care se referă la atavismul criminalului, cea de-a doua etapă care cuprinde raportul dintre degenerescență și criminalitate și ultima despre raportul dintre delincvență și impulsurile spre crimă care sunt asociate de Cesare Lombroso cu convulsiile epileptice.

Cesare Lombroso a pornit în formularea acestei teorii de la descoperirea unui craniu de criminal care avea o trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive.

Pentru a demonstra natura atavică a criminalului, Lombroso a întreprins o serie de observații și a studiat un grup de deținuți. Iar în urma acestor analize efectuate, el a ajuns la concluzia că infractorii sunt ființe biologice care au trăsături distincte transmise pe cale ereditară. Criminalii în concepția sa, diferă de omul normal, fiind posesorii unor stigmate tipice sau trăsături tipice, care prezintă anomalii sau deficiențe dobândite pe cale ereditară precum: “ … slaba dezvoltare a sistemului pilos, capacitatea craniană mică, frunte teșită, sinusurile frontale foarte dezvoltate, mare frecvență a oaselor wormsiene, sinistoze precoce, ieșirea în evidență a liniei oblice a temporalului, simplicitatea articulațiilor, marea grosime a oaselor craniene, dezvoltarea enormă a maxilarelor și a zigomelor, prognatismul, oblicitatea orbitelor, pielea mai pigmentată, părul mai des și creț, urechile voluminoase…”.

Cesare Lombroso descrie în funcție de numărul stigmatelor, tipul criminalului „perfect” (între cinci și șase trăsături) și tipul criminalului „imperfect” care posedă între trei și cinci stigmate, iar cel care are mai puțin de trei stigmate nu poate fi un criminal, ci poate avea doar predispoziție spre violență și agresivitate. Anomaliile sau deficiențele consideră Lombroso sunt semnificative prin numărul lor. Dacă un individ prezintă cât mai multe stigmate și mai ales dacă aceste stigmate sunt de origine atavică, Lombroso afirmă că individul este un criminal înnăscut, ce are puternice înclinații către crimă, care după părerea lui nu pot fi neutralizate de influența pozitivă a mediului în care se nasc, cresc și trăiesc.

De asemenea, Lombroso a mai prezentat în această teorie pe lângă tipurile specifice criminalilor și trăsături care sunt specifice altor tipuri de infractori precum: hoți, violatori. El ajunge la concluzia că cei care au înclinații spre viol sunt caracterizați prin „lungimea urechilor, craniu turtit, ochi oblici și foarte apropiați, nas turtit, lungime excesivă a bărbiei”, în timp ce hoții se diferențiază prin „remarcabila mobilitate a feței și a mâinilor, ochi mici, sprâncenele dese și lăsate pe ochi, nas turtit, barbă rară, frunte teșită”.

Etapa a doua- a cercetărilor întreprinse de Lombroso a fost constituită din descoperirile făcute de acesta prin efectuarea unor studii asupra craniilor unor delincvenți, pe care le-a extins și asupra copiilor și bolnavilor psihici care sunt considerați sălbatici, primitivi.

Lombroso afirmă că aceste tipuri de anomalii sau malformații sunt de natură degenerativă. În urma unor examinări făcute de el asupra omului bolnav psihic, a descoperit că și la acesta se regăsesc aceleași tipuri de stigmate la fel ca și la criminalul înnăscut.

Cesare Lombroso a mai studiat și epilepsia, dar și factorii care generează legătura dintre această boală și tipul criminalului înnăscut. Lombroso spune că epilepsia este una dintre psihozele cele mai atavice și în același timp cauza tuturor degenerescențelor.

Această teorie a criminalului înnăscut formulată de Cesare Lombroso a atras numeroase critici și contestații fiind infirmată de studii științifice rezultate din cercetările de antropologie și genetică criminală, „care au evidențiat că nu există indivizi buni sau răi din punct de vedere ereditar sau biologic, ci doar un anumit prag de rezistență psihică interioară ce joacă rolul de tampon între frustarea și agresivitatea ce caracterizează anumiți indivizi. Gradul și intensitatea acestei rezistențe interioare influențează sensibil comportamentul fie ca o piedică în realizarea intereselor sale prin mijloace legitime sau ilegitime”.

Alte critici susțin că din punct de vedere empiric teoria lui Lombroso este irelevantă, deoarece crima este un efect al mai multor mecanisme și factori.

Sociologul Gabriel Tarde se află printre criticii teoriei lui Lombroso care folosește drept argument faptul că delictele comise de infractori se schimbă odată cu cu evoluția civilizației.

Tot el este cel care afirmă că nebunia nu poate fi în nici un caz asociată cu atavismul, considerându-l un produs al civilizației și nu al sălbăticiei precum spune Cesare Lombroso.

Cel care avea însă să distrugă validitatea științifică a teoriei lui Lombroso este medicul de închisoare de origine engleză Charles Goring care în anul 1913 inițiază un experiment. El formează câte două grupuri care la rândul lor sunt alcătuite din o mie de criminali și persoane care nu sunt criminale. În urma experimentului, Goring constată că trăsăturile pe care le-a descoperit Lombroso la infractori se regăsesc și la cei care nu comit infracțiuni.

Datorită numeroaselor critici apărute la adresa teoriei sale, Lombroso reduce din totalul celor care comit delicte la 35-40%, afirmând că doar aceștia aparțin categoriei de atavici. În schimb ceilalți, au fost încadrați în trei categorii: „criminaloizii, criminalii de ocazie și criminalii din pasiune.”(Albert Ogien, pagina 18).

Teorii genetice

Aceste teorii au plecat de la constatările unor geneticieni care au ajuns la concluzia că în ceea ce privește cariotipul delincvenților, acesta prezintă anumite abateri față de cel normal.

În urma numeroaselor studii efectuate, s-a constatat că una dintre anomaliile modelului cariotipic este astfel format: 47XXY, pe când cealaltă anomalie este reprezentată de formula 47XYY.

Prima anomalie mai este denumită și sindromul Klinefelter. Cei care prezintă această anomalie sunt slabi și înalți, cu o pilozitate pubiană feminină, sunt timizi, depresivi, cu barbă rară sau chiar absentă. Aceștia au tendințe spre homosexualitate, exhibiționism, pedofilie.

Pe de altă parte, cealaltă anomalie prezintă in schimb persoane înalte, cu calviție și miopie care au un grad de inteligență mai redus decât cei cu cromozomul 47XYY și sunt imaturi din punct de vedere emoțional.

Alți cercetători din domeniul geneticii s-au axat pe ipoteza conform căreia comportamentul infracțional al părinților poate să conducă la creșterea apariției unui comportament infracțional și la copii. Au fost selectați 6.700 bărbați și 7.727 femei din Danemarca ai căror părinți fuseseră condamnați pentru una sau mai multe infracțiuni sau care aveau antecedente penale.

La finalul studiului, cercetătorii au ajuns la concluzia că aceste comportamente infracționale ale părinților, le influențează copiilor comportamentul, ei fiind mai predispuși spre infracționalitate decât cei ai căror părinți nu sunt infractori.

Teorii neurofiziologice

Prin intermediul studiilor biochimice și a celor neurofiziologice s-a încercat să se demonstreze cum modificările neurofiziologice și biochimice contribuie la formarea unui comportament infracțional.

Astfel, s-a constatat că printr-o dietă alimentară neadecvată sau prin scăderea glucozei din sânge, indivizii pot să fie predispuși spre violență, agresivitate și instincte atavice, criminale.

Pe de altă parte, sunt cercetători care consideră că există o legătură directă între agresivitate și nivelul crescut de testosteron, dar și o „relație inversă între nivelul de serotonină și agresivitate”. „Cumularea celor doi factori, nivel crescut de testosteron și nivel scăzut de serotonină, ar genera o reacție agresivă, incontrolabilă de către subiect”.

Există cercetări care susțin că datorită unor modificări neurofiziologice precum: disfuncții ale creierului, sau anormalități ale acestuia ori tumori cerebrale, persoanele predispuse acestor tipuri de afecțiuni, sunt mai influențate către criminalitate decât altele.

TEORII PSIHOLOGISTE

Orientările psihologice consideră că anomaliile, malformațiile psihice, deficiențele și dezechilibrele sunt cele care stau la baza crimei și a actelor criminale. Conform orientărilor de tip psihologic toate aceste anomalii sunt ereditare. Din punctul de vedere al eredității, aceste teorii psihologice se aseamănă cu cele biologice care pleacă de la aceeași premisă și anume că instinctul criminal este ereditar.

De altfel, se poate spune că teoriile psihologice vin în completarea teoriei lui Cesare Lombroso, a criminalului înnăscut.

Orientările psihologice prezintă criminalul drept „un degenerat psihic și moral, caracterizat prin debilitate mintală și care este incapabil să discearnă conținutul faptelor sale sau să înțeleagă, în mod adecvat conținutul și sensul normativ al prescripțiilor juridice”.

Un reprezentant de seamă al acestei orientări este H. H. Goddard care a încercat să demonstreze că debilitatea psihică este principala caracteristică a unui criminal. În acest sens, el a întreprins o serie de teste psihologice pentru a-și demonstra afirmațiile.

Un alt mare reprezentant este sociologul francez Gabriel Tarde. În opinia lui, criminalitatea depinde în principal de modul de organizare și structurare a societății. Prin lucrările sale, Tarde a încercat de-a lungul timpului să demonstreze că „societatea însăși, își alege și își consacră candidații săi pentru crimă”.

Tarde elaborează teoria imitației și nu se limitează doar la atât. Pornind de la această teorie, el formulează legile imitației pe care le aduce și în sfera criminologiei.

În urma cercetărilor sale, Gabriel Tarde ajunge la concluzia că individul nu se naște criminal cum afirmă Lombroso, ci el devine criminal deoarece învață de la ceilalți indivizi din societate, prin imitație. Omul imită comportamente criminale dar nu numai, el împrumută obiceiuri, credințe.

Conform lui Tarde, „fiecare infractor se specializează într-o anumită ramură de activitate criminală pe care o practică în mod statornic; fiecare infractor repetă în acțiunile sale modul său specific de a opera”, așa numitul „modus operandi”.

Cei care au criticat această teorie expusă de sociologul de origine franceză, au adus ca principal contra-argument faptul că teoria explică crima bazându-se numai pe modelul imitației.

Sigmund Freud, fondator al școlii psihologice de psihanaliză și medic neuropsihiatric consideră că oamenii au o tendință înnăscută spre agresivitate, omul este o „ființă care include în datele sale instinctuale o puternică înclinație spre agresiune”, tendința nefiind una calmă, plină de bunătate și blajină.

Conform spuselor sale, individul simte nevoia de a se manifesta agresiv față de oamenii din jurul său și chiar față de sine. Omul are tendința de a-și exploata aproapele, de a-l folosi, umili, batjocorii și de a-l ucide.

Freud a considerat că agresivitatea este un element caracteristic indivizilor, care îi conduce la comiterea unor diverse delicte sau infracțiuni. Cele mai multe dintre aceste delicte sunt încadrate în zona criminalității: tâlhării, violuri, omoruri.

Sorin Rădulescu și Dan Banciu, sunt de părere că această orientare psihologică „nu a reușit să identifice adevărata esență a actului criminal, majoritatea reprezentanților săi eludând sau minimalizând influențele mediului social și suprasolicitând caracteristicile psihopatologice ale individului delincvent”.(Sorin Rădulescu, Dan Banciu, pagina 111-112).

TEORII SOCIOLOGICE

Teoria anomiei sociale

Există anumite teorii precum cea a anomiei sociale care consideră că principalul factor al criminalității este căderea regulilor și normelor sociale, sau scăderea funcțiilor de control social.

Emile Durkheim, sociolog și filozof, fondator al școlii franceze de sociologie. A avut cea mai importantă contribuție în stabilirea sociologiei ca știință și acceptarea ei în cadrul științelor umane.

Este autorul unei importante teorii sociologice, teoria anomiei sociale.

Durkheim definește anomia drept „o deviere de la ordinea obișnuită a lucrurilor”.(Albert Ogien, pagina 25). Sociologul consideră că o conduită normală devine una anomică atunci când „se observă o creștere sau o diminuare anormală a incidenței sale medii”.(Albert Ogien, pagina 26). Drept exemplu, el arată că la fel ca orice alt fenomen și crima poate prezenta forme anomice.

Prin această teorie, Emile Durkheim a dorit să evidențieze că fenomenul de criminalitate sau devianță prezintă un caracter universal, care se regăsește în orice societate. Tot Durkheim este cel care afirmă că este inevitabil ca într-o societate indivizii să nu se abată de la normele și regulile sociale, iar printre aceste abateri se regăsesc și cele de tip criminal, după părerea marelui sociolog.

Conform lui Emile Durkheim, crima este utilă într-o societate, ea nu trebuie privită ca un lucru rău, dimpotrivă Durkheim afirmă că este necesară pentru evoluția unei societăți, din punct de vedere al dreptului și moralei. Dacă în societate nu ar exista criminali sau delincvenți atunci nu am mai putea să facem diferența între bun și rău ori delincvent sau omul normal, moral.

În concepția lui Durkheim cel care comite crime nu trebuie privit ca „o ființă radical nesociabilă, ca un fel de element parazitar, de corp străin, neasimilabil, introdus în corpul societății; el este un agent regulat al vieții sociale”.

După cum am amintit puțin mai sus, în opinia lui Durkheim anomia reprezintă o dereglare a conduitelor, regulilor și normelor sociale care apare datorită unor schimbări bruște. „Anomia exprimă dificultatea de raportare a indivizilor la normele sociale, datorită „ruperii” solidarității sociale, situație în care instituțiile sociale mediatoare( familia, școala, biserica, corporațiile, comunitatea), nu mai pot asigura reglarea și intregrarea normală a indivizilor în colectivitatea socială, iar aceștia, la rândul lor, nu mai au norme clare”.

Anomia nu se definește printr-o absență totală a normelor sociale, ci mai degrabă printr-o perioadă în care aceste norme își suspendă temporar funcționalitatea. Iar Durkheim spune că tocmai acest lucru conduce la dezorientarea indivizilor care derutați fiind, ajung să comită acte delincvente ce sunt respinse și sancționate de societate.

Anomia socială poate apărea și în caz de bunăstare dar și în caz de dezastru economic. Această stare îi pune pe indivizii unei societăți într-o situație inferioară celei avute anterior. „În această situație, indivizii nu se mai supun regulilor care le sunt impuse din exterior, iar, la rândul ei, societatea nu mai este capabilă de a se impune și de a sancționa pe cei care le încalcă sau se abat de la ele”.

Durkheim constată că starea de anomie prezentă în orice societate, se află la baza oricăror conflicte, crime, delicte, „fiind o adevărată cauză a delincvenței”.

Spre deosebire de Durkheim, R. Mac Iver definește anomia drept o stare mentală și psihologică sau o stare de indispoziție care apare atunci când individul își pierde simțul coeziunii și solidarității sociale și acționează după propriile sale trăiri.

Wiliam Thomas și Florian Znaniecki asociază starea de anomie cu cea de dezorganizare a personalității, afirmând că aceasta apare odată cu slăbirea influenței regulilor și conduitelor sociale. Termenul de dezorganizare a personalității folosit de Thomas și Znaniecki se referă la absența unor reguli stabile dar și la incapacitatea indivizilor de a reuși să își construiască un mod de viață care să fie egal cu principiile și interesele lor, fapt ce generează fenomenul de demoralizare.

Pe baza noțiunii de anomie, Robert King Merton reușește să construiască o mare paradigmă. El consideră că anomia este de fapt o contradicție între structura socială și structura culturală. Pentru că, notează el, societatea nu oferă mijloace de realizare, dar cere și propune anumite scopuri.

În concepția sa, o structură culturală reprezintă un set de norme și valori care se află la baza comportamentelor membrilor unei societăți.

Potrivit lui Merton, întrucât indivizii nu pot să-și atingă idealurile și scopurile pe care societatea le cere și la care ei aspiră, se ajunge să apeleze la acțiuni delincvente sau deviante sub forma unor mijloace ilicite.

Tocmai pentru a demonstra acest lucru, Merton construiește veritabila paradigmă „care, punând în ecuație scopurile și mijloacele sociale, evidențiază caracterul și rolul celor cinci moduri de adaptare individuală la mediul în care trăiește individul. După cum șansele unui individ de a atinge idealul social valorizat prin utilizarea mijloacelor legitime depinde de locul ocupat de el în structura socială, tot astfel tendințele spre conformitate sau delincvență apar dependente de statusul fiecărui individ. După Merton, ratele delincvenței traduc de fapt inadecvarea între obiectivele(scopurile) propuse de societate și mijloacele de care dispun membrii săi pentru a le atinge”.

Merton descrie toate cele cinci tipuri de adaptare în societate: primul tip este conformismul care presupune acceptarea scopurilor dar și a mijloacelor ce sunt propuse de societate, chiar dacă acestea nu sunt atinse niciodată. Al doilea tip este inovația prin intermediul căreia se resping procedurile legitime de atingere a mijloacelor și a scopurilor, deși acestea sunt puternic interiorizate de indivizi. Ritualismul este cel de-al treilea tip, care se referă la restrângerea aspirațiilor, indivizii preferând să acționeze în conformitate cu normele legeitime. Evaziunea, un mod de adaptare destul de rar întâlnit, se caracterizează prin abandon atât a scopurilor, cât și a mijloacelor și prin refugiul indivizilor către zone marginale, în care se regăsesc de regulă vagabonzii, toxicomanii, cerșetorii. Rebeliunea este conform lui Merton ultimul mod de adaptare într-o societate. Cei încadrați în această categorie sunt asociați cu rebelii, deoarece aceștia resping deopotrivă scopurile și mijloacele, din dorința de a le înlocui cu altele.

„Merton face deci distincție deci între cinci moduri de adaptare a individului la situația la care ia parte, fiecare dintre ele putând genera conduite conforme sau neconforme”.

De asemenea, el precizează faptul că aceste moduri de adaptare sunt strict valabile pentru indivizii care se implică în activități și pe parcursul cărora, ei pot adopta maniere mai mult sau mai puțin apropiate. „Aceasta înseamnă că modurile privesc exclusiv rolurile pe care le îndeplinesc persoanele și nu identitatea lor”.

Dincolo de toate criticile aduse la adresa teoriei formulată de Merton se poate nota că „teoria lui Merton admite două afirmații pe care mai mult le postulează decât le justifică: devianța se naște dintr-o ruptură între scopuri și mijloace și un individ poate trece de la un mod de adaptare la un altul”.

R. A. Cloward și L. E. Ohlin, făcând abstracție de teoria lui Merton consideră că fenomenul delincvenței nu prezintă un caracter individual, ci din contră prezintă unul colectiv. Cei doi autori consideră că explicația acestui fenomen constă în totalitatea mijloacelor, indiferent că sunt legitime sau ilegitime pentru realizarea scopurilor valorizate social.

Pentru a demonstra veridicitatea afirmațiilor, Cloward și Ohlin au aplicat o serie de interviuri și chestionare prin care au încercat să surprindă oportunitățile ocupaționale dar și legitimitatea acestor oportunități.

Totodată ei au analizat și modurile de adaptare elaborate de Robert King Merton și se opresc asupra evaziunii, care după părerea lor se datorează existenței a doi factori: dorința de a ajunge la scopuri prin mijloace legitime, dar care atrage după sine numai eșec și „inabilitatea de a promova alternative ilegitime datorită internalizării, de către indivizi, a prohibiților și restricților sociale”. Cloward și Ohlin identifică și două categori ale acestui tip de adaptare: prima categorie unde se regăsesc indivizi care internalizează prohibițile și care folosesc mijloace ilegitime și cea de-a doua categorie care cuprinde indivizi ce folosesc scopuri de succes cu ajutorul mijloacelor prohibite.