TEORII ASUPRA ORIGINII, CARACTERULUI ȘI FUNDAMENTULUI [616925]

244

TEORII ASUPRA ORIGINII, CARACTERULUI ȘI FUNDAMENTULUI
PROPRIET ĂȚII

Ionela Mircea

Rezumat Asupra coordonatelor propriet ății în timp și spațiu, controversa este o metod ă iar discu ția
un rezultat. Element care începe odat ă cu viața pe pământ și care o determin ă, proprietatea,
trebuie să o mărturisim, nu a ajuns nici ast ăzi într-un tipar fix.
Registrul controversei este unul dintre cel e mai mari pe care o realitate social ă,
economic ă sau juridic ă îl poate avea. De la “esse” la “non esse” min țile omene ști au încruci șat
spadele spiritului. Îîn pofida tuturor neg ărilor, proprietatea exist ă, mai mult, este scheletul pe care
viața se sprijin ă sub toate aspectele ei individuale sau colective, primitiv sau civilizat, organizat
sau anarchic, iar la originea propriet ății, în timp, s-a considerat c ă se află dreptul natural,
ocupațiunea, legea, munca, contractul social, utilitatea.
Asupra coordonatelor propriet ății în timp și spațiu, controversa este o metod ă iar discu ția
un rezultat. Element care începe odat ă cu viața pe pământ și care o determin ă, proprietatea, trebuie
să o mărturisim, nu a ajuns nici ast ăzi într-un tipar fix.
De exemplu, unul dintre f ăuritorii spirituali ai revolu ției franceze, Voltaire, spunea:
“L’ésprit de propriété double la force de l’homme”
1.
Alt spirit luminat, Proudhon, arunc ă în focul discu ției formula: “La propriété c’est le vol”2.
Deci nu mai mult decât la câteva decenii diferen ță, în aceea și țară, se poate vedea cum
semnifica ția aceleia și noțiuni e în întregime transformat ă, pentru a reveni mai târziu sub înf ățișarea
de la început, mai mult sau mai pu țin evoluat ă.
Registrul controversei este unul dintre cele mai mari pe care o realitate social ă, economic ă
sau juridic ă îl poate avea. De la “esse” la “non esse” min țile omene ști au încruci șat spadele
spiritului. Dar totu și, în pofida tuturor neg ărilor, proprietatea exist ă, mai mult, este scheletul pe care
viața se sprijin ă sub toate aspectele ei individuale sau colective, primitiv sau civilizat, organizat sau
anarhic.
Încă de la începutul existen ței sale omul a sim țit nevoia s ă-și apropie anumite lucruri, s ă
obțină anumite obiecte pentru a- și putea face traiul mai u șor. Necesitatea și dorința de “a avea“ l-au
făcut pe om s ă ridice arma asupra semenului s ău. Este în fiin ța fiecărui om acest ă dorință de a se
simți stăpân pe ceva. Este afirmarea geniului uman în a st ăpâni materia, în a fi deasupra ei și de a se
simți oarecum independent de împrejur ări și fapte care dac ă nu-l terorizeaz ă îi limiteaz ă elanurile și
dorințele3. Acest “a avea“ a stimulat emula ția dintre oameni, a adus progresul societ ății omenești și
tot el este acela care a animat de-a lungul mileniilor de via ță ale omenirii conflictele dintre popoare.
Vorbind despre proprietate, Proudhon întrebuin țează accente exclamative care exprim ă
întreaga sa grandoare: “Proprietatea, spune el, chestiune formidabil ă prin interesele pe care le pune
în joc, poftele pe care le de șteaptă, teoriile pe care le face s ă se nască. Proprietatea, cuvânt teribil

1 Musceleanu, 1940, p. 5-6
2 Musceleanu, 1940 p. 5-6
3 Teodorescu, 1941, p. 3; Tocitu, 1946, p. 2

245prin numeroasele accep țiuni pe care limba noastr ă i le atribuie, echivocurile pe care le permite, non-
sensurile pe care le tolereaz ă”4.
Am putea spune deci, parafrazând cuvintele lui Proudhon, c ă în proprietate const ă secretul
constructiv al omenirii, dup ă cum tot proprietatea con ține și germenul ei distructiv.
Lăsând la o parte constatarea unanim recunoscut ă că proprietatea este un fapt universal și
că există la toate popoarele din cele mai îndep ărtate timpuri, natural într-o form ă care nu mai
departe se poate asem ăna cu ceea ce societatea modern ă înțelege astăzi, și că această noțiune și-a
găsit aplicarea la început numai la anumite lucruri urmând ca pe m ăsura dezvolt ării societății
noțiunea ei s ă se extind ă și la altele, suntem de acord cu doctrinarul acestei probleme, M. A.Thiers,
că proprietatea a ap ărut mai întâi ca un fapt și apoi ca idee, idee mai mult sau mai pu țin clară după
gradul de civiliza ție la care au ajuns popoarele5. Dar întrebarea care se pune este cum s-a n ăscut și
cum se justific ă dreptul de proprietate?
În legătură cu primul aspect trebuie precizat de la început c ă până să se ajung ă la
recunoașterea celor trei atribute ale propriet ății, usus, fructus și abusus pe care le men ționează și art.
480 Cod civil a fost nevoie de un lung șir de frământări, uneori de mi șcări sociale, num ărul
beneficiarilor acestora reducându-se din ce în ce mai mult pe m ăsură ce popula ția se înmul țea.
În procesul de evolu ție a propriet ății se pot distinge trei faze: faza propriet ății colective,
faza propriet ății familiare și faza propriet ății individuale6. Ar fi greu, dac ă nu imposibil, s ă
determinăm în timp când sfâr șește una și când începe cealalt ă, desfășurarea lor fiind în func ție de o
serie întreag ă de considera țiuni locale și speciale care adeseori au dus la o suprapunere a lor. Putem
totuși observa c ă, cu cât un popor a cunoscut mai devreme fiorii civiliza ției și a căutat să se
integreze în ritmul ascendent al progresului, cu atât mai devreme s-a lep ădat de formele vechi de
proprietate pentru a adopta forma cea nou ă.
Dacă în ceea ce prive ște bunurile mobile teoreticienii au c ăzut de acord c ă acestea au fost
deținute de la început cu titlu individual, teoriile formulate în leg ătură cu proprietatea asupra
pământului s-au grupat în dou ă curente.
A existat un curent al celor care au absolutizat ideea propriet ății colective. Primul care a
avansat aceast ă idee a fost Platon; el a formulat critici severe și importante rezerve referitoare la
aproprierea privat ă și mijloacele juridice de dobândire a bunurilor. Concep ția a fost dezvoltat ă de
către părinții Bisericii, utopi știi Renașterii (Thomas Morus, Thomaso Campanella) iar mai târziu de
Babeuf, Bazard, Proudhon. Ba mai mult, Marx, Engels și alții după ei au formulat atacuri virulente,
pe baze ideologice, impotriva dreptului de proprietate privat ă ca fiind generator de exploatare a
omului de c ătre om. Ei au sus ținut necesitatea obiectiv ă a comuniz ării bunurilor, mai ales a
mijloacelor de produc ție7.
Apărătorii propriet ății private, cum au fost Aristotel, Auguste Comte sau John Stuart Mill
și alții, au subliniat avantajele propriet ății private pe care au privit-o ca pe un stimul economic, ca
pe un izvor de bog ăție, prosperitate și bunăstare social ă, ca pe o garan ție a libert ății individuale8.
Fustel de Coulanges, Baden Pawel, Paul Giubaud, J. Toutain și alții susțin că la origine,
proprietatea privat ă a fost prima form ă sub care a fost de ținut pământul, iar Emile de Laveleye,
Henry Sumner Maine, Maxim Kovalesky, Baronul Haxthausen, Paul Violet și alții, din contr ă, sunt
de părere că la-nceputul societ ății, pământul a fost de ținut într-o form ă colectivă și că numai în
decursul timpului, pe m ăsură ce societatea omeneasc ă a evoluat s-a trecut mai întâi la o form ă de
proprietate privat-familial ă și mai tărziu la una privat-individual ă9.
Susținătorii teoriei individualiste î și bazează cercetările pe existen ța propriet ății individuale
în Roma veche și-n Grecia antic ă, iar susținătorii teoriei colectiviste pe existen ța la unele popoare

4 P. J. Proudhon, 1866, p. 2
5 M. A. Thiers, 1868, p. 2
6 Luțescu, 1947, p. 237
7 Pop, 1996, p. 31
8 Pop, 1996, p. 32
9 Tocitu, 1946, p. 176 și urm.

246primitive, contemporane epocii moderne, a unor institu ții cu caracter colectiv în ceea ce prive ște
pământul.
Dacă a m f i f o r țați să vorbim despre proprietate numai în sensul defini ției date de
jurisconsul ții romani, adic ă luând în considerare numai atributele acestei no țiuni, usus, fructus și
abusus, desigur c ă cercetarea ar fi limitat ă ca spațiu, iar sarcina de a da r ăspuns întreb ării formulat ă
mai sus, mult u șurată. Am fi în acest caz de acord cu Fustel de Coulanges în a spune c ă proprietatea
a fost la origine individual ă și că numai în decursul timpului a îmbr ăcat forme comunitare10. Și
poate, chiar în acest caz am admite, a șa cum de altfel nici acest scriitor nu poate s ă conteste,
coexisten ța la anumite popoare a anumitor comunit ăți agrare.
De asemenea, dac ă ne-am situa pe pozi ția sociologului belgian Emile de Laveleye sau a
jurisconsultului englez Henry Sumner Maine, sau dac ă ne-am duce cu gândul înapoi cu câteva
secole în urm ă la marka german ă, allmend-ul elve țian, mirul rusesc sau zadruga sârbeasc ă, am
conchide probabil la fel ca și ei, că la originea societ ății, ca prim ă formă de proprietate asupra
pământului a fost proprietatea colectiv ă11.
Și cu siguran ță, am comite o mare gre șeală, încercând s ă generaliz ăm teoria colectivist ă și
constituind astfel fundamentul tuturor societ ăților umane primare ca fiind proprietatea comunitar ă.
Căci, enorma gre șeală și a susținătorilor teoriei individualiste și a susținătorilor teoriei colectiviste
este încercarea de a generaliza teoria lor la toate popula țiile primitive. S-a ignorat și de unii și de
alții faptul c ă împrejur ări și condiții de viață diferite au permis unor popula ții să adopte la început
proprietatea individual ă, iar altora proprietatea colectiv ă, că la fel, aceste condi ții de viață specifice
au determinat anumite popoare s ă treacă mai ușor de la o form ă de proprietate la alta, pe când
același specific în felul de via ță, în relieful solului, în organizarea social ă, al altor popoare, le-au
forțat să rămână mai mult timp la o singur ă formă de proprietate.
Datorită acestei st ări de lucruri, cercet ătorul neavizat cu greu va putea s ă rămână la o
formulă pentru a nu fi atras de alta. Proprietatea colectiv ă cu tot convoiul ei de argumente,
proprietatea individual ă cu tot arsenalul de care dispune, împiedic ă pe omul de drept care caut ă un
sens, dacă există, al propriet ății în sine, s ă-l și găsească.
În legătură cu cel de-al doilea aspect al întreb ării, acela al legitim ării dreptului de
proprietate, r ăspunsurile date au fost deosebit de diverse. S-au conturat în timp mai multe teorii
pentru a justifica dreptul de proprietate. Au existat voci care au afirmat dreptul natural ca fundament al propriet ății. Au fost privite ca fundament al dreptului de proprietate ocupa țiunea, legea, munca,
contractul social. Nu pu țini au fost cei care au justificat dr eptul de proprietate prin utilitatea și forța
socială pe care o reprezint ă.
1. Dreptul natural ca fundament al propriet ății

Primul care a f ăcut să se nască ideea propriet ății din dreptul natural a fost Aristotel. El a
spus că natura a creat totul pentru existen ța omului. Ea, natura nu face nimic incomplet; creând pe
om i-a dat și posibilitatea s ă trăiască. Venind pe p ământ, omul a g ăsit pregătite de natur ă toate
bunurile strict necesare existen ței lui. Dobândirea lor, trecerea lor în proprietate nu a necesitat nici o
muncă în afară de simplul efort al omului de a și le apropria. Tot ceea ce dep ășea prima necesitate,
pentru Aristotel a însemnat bog ăție și nu proprietate, c ăci surplusul de bunuri d ă naștere la schimb.
În teoria sa asupra propriet ății, Aristotel a f ăcut deci o distinc ție între lucrurile de prim ă necesitate și
celelalte. Dup ă el proprietatea nu este decât un instrument al existen ței, în timp ce bog ăția este o
multiplicitate de instrumente12. El a numit proprietatea o dobândire natural ă, nefăcută în dauna
altuia. A pus originea bog ăției, a propriet ății abuzive, în comer ț. A combătut astfel, cu mii de ani în
urmă, teoria lui Adam Smith care va sus ține că, comerțul nu produce prin el o valoare. Aristotel a
explicat acest fapt spunând cu brutalitatea adev ărului că “virtutea are dreptul de a uza pân ă la un
oarecare punct chiar de violen ță, căci victoria presupune o superioritate”. Iat ă cum dreptul de
proprietate î și proclam ă prin forță superioritatea sa.

10 de Coulanges, 1984, p. 65
11 Tocitu, 1946, p. 176 și urm.
12 Musceleanu, 1940, p. 7

247Aristotel a v ăzut așadar proprietatea ca o dobândire natural ă și legitimă a obietelor de
primă necesitate. Tot ce trece de prima necesitate devine abuz și este contra naturii, este o
proprietate nenatural ă. Totuși printr-un paradox, tocmai aceast ă proprietate este ast ăzi apărată de
lege.
Mai târziu, Fichte, Hegel, Kraus, Portalis, etc consider ă și ei, mergând pe drumul deschis
de Aristotel, c ă proprietatea este un drept natural al omului.
Fichte a subliniat c ă transformarea lucrurilor prin propriile noastre sfor țări constituie
adevărata bază juridică a propriet ății și singura natural ă13.
Kraus a privit proprietatea ca pe un drept natural și ca pe o condi ție necesar ă libertății și
dezvoltării individuale14.
După Hegel fiecare individ trebuie s ă aibă o proprietate. Proprietatea este o condi ție a vieții
și a dezvolt ării omului; ea este bazat ă chiar pe natura omului și trebuie s ă fie considerat ă ca un drept
absolut și primitiv care nu rezult ă din nici un act exterior ca ocupa ția, munca sau contractul. Dreptul
de proprietate este rezultat din îns ăși natura omeneasc ă. E suficient s ă se constate c ă ești om pentru
a te putea bucura și de dreptul de proprietate15.
În concep ția lui Portalis proprietatea este dreptul natural care rezid ă în noi înșine și tocmai
din cauza acestui caracter al s ău este indispensabil ă tuturor oamenilor.
Pentru Sf. Toma din Aquino “proprietatea nu este impus ă de dreptul natural ci este
conformă cu acest drept”16.
Admițând aceast ă teorie naturalist ă asupra dreptului de proprietate al omului, înseamn ă
oare a contesta dreptul la existen ță al celorlalte vie țuitoare? Nu au venit și ele pe pământ în virtutea
aceluiași drept natural? Dac ă toți oamenii au acela și drept la lucrurile care sunt în natur ă, aceasta nu
înseamnă de fapt că fiecare nu are nimic, dreptul unuia anihilând dreptul celuilalt?17
2. Ocupațiunea ca fundament al propriet ății

Interesant ă este teoria ocupa țiunii privind justificarea dreptului de proprietate, conform
căreia devine proprietar primul ocupant al unui bun, acela care simte în primul rând nevoia de a și-l
apropria. Aceasta a fost și teoria jurisconsul ților romani care au sus ținut că la origine p ământul a
fost un “res nullius” iar primul ocupant devenea și proprietarul lui. Romanii au considerat ca “res
nullius” și pământurile popoarelor cucerite18. Ocupația natural ă a acestor p ământuri și războaiele au
fost elemente de sprijin ale propriet ății în teoria roman ă19. Această teorie a fost reluat ă și dezbătută
mai târziu, printre adep ții săi trebuind s ă fie trecut în prima linie Hugo Gro țius20.
Concepția romană cu privire la proprietate este cu atât mai interesant ă cu cât trece peste
teoria cre ștină, teorie pe cât de frumoas ă pe atât de neconform ă cu realitatea practic ă. În vreme ce
Apostolii au pus bazele acestei teorii profesând caritatea, abandonul bog ățiilor și mila, biserica a
strâns și strânge cu sau f ără drept mari bog ății. Istoria statului pontifical arat ă în acest sens o
realitate opus ă celei pe care a propov ăduit-o.
Teoria ocupa țiunii ca fundament al propriet ății explică proprietatea prin dreptul primului
ocupant, o consecin ță a unui drept natural. Dar faptul de a consacra drept proprietar pe primul
ocupant al unui imobil ce poate însemna altceva decât a da premiul de curs ă violenței și inechității,
adică celui mai tare? Prin ea îns ăși, ocupațiunea însă, nu e decât un fapt care nu poate pretinde mai
mult decât calitatea de a între ține și de a sus ține ideea de posesiune, dar nu și de a justifica dreptul
de proprietate.

13 Boiangiu, 1940, p. 75
14 Boiangiu, 1940, p. 75
15 *** Istoria filosofiei moderne , 1938, p. 290
16 Jinga, 1940, p. 18-19
17 Bazilescu, 1938, p. 75
18 Cernea, Molcu ț, 1994, p. 165
19 Tocitu, p. 191
20 H. Grotius în Despre arta r ăzboiului subliniaz ă că: “Deținerea solului este un fapt pe care singur ă forța îl face
respectat pân ă când societatea ia un mân ă și consacră cauza de ținătorului; atunci, sub imperiul acestei garan ții sociale
faptul devine un drept, acest drept este proprietatea”.

248Ocupațiunea în legisla ția noastră ca și în cea francez ă nu e decât un mod de dobândire a
proprietății, și nu fiindc ă ar fi vorba de un merit ci pentru c ă legiuitorul i-a recunoscut acest efect.

3. Legea ca fundament al propriet ății
Instituție de drept civil, proprietatea a p ărut a-și găsi temeiul în îns ăși textul legii. În
concepția tuturor celor care au privit legea ca fundament al propriet ății, legea nu numai c ă proteja
proprietatea ci f ăcea proprietatea s ă se nască determinând-o, dându-i rangul și întinderea pe care o
ocupă în drepturile cet ățeanului21.
În acest sens, Kant a considerat c ă înaintea legii proprietatea nu exist ă, iar dacă există este
numai “Idee”. Proprietatea, în optica sus ținătorilor acestei teorii, este ceea ce legea a vrut ca ea s ă
fie, deoarece legea o recunoa ște, legea o proclam ă, legea o sanc ționează.
Printre sus ținătorii acestei teorii îi amintim pe: Montesquieu, Bentham, Mirabeau,
Tronchet, Robespierre…
“După cum oamenii au renun țat la independen ța lor natural ă pentru a tr ăi sub legile
politice, spunea Montesquieu, ei au renun țat la comunitatea natural ă a bunurilor pentru a tr ăi sub
aceea a legilor civile. Aceste prime legi le-au dobândit libertatea”22.
Bentham în al s ău tratat de legisla ție a susținut că: “Proprietatea și legea s-au n ăscut
împreună și vor muri împreun ă. Înaintea legilor nici o proprietate, îndep ărtați legile, orice
proprietate va înceta”23.
În 1789, în Adunarea Constituant ă, Mirabeau a declarat c ă pentru el o proprietate
particular ă este un bun dobândit în virtutea legii24.
Pentru Robespierre, dreptul de proprietate nu a fost altceva decât dreptul fiec ărui cetățean
de a se bucura de partea lui de bunuri ce-i este garantat ă de lege25.
Tronchet, unul dintre redactorii Codului civil francez, a subliniat c ă singurul a șezământ al
societății îl reprezint ă legile conven ționale care singure pot forma izvorul dreptului de proprietate26.
Nu putem fi de acord cu sus ținătorii acestei teorii. Proprietatea a exitat cu mult timp
înaintea legii. Legea nu a f ăcut decât s ă recunoasc ă un fapt, s ă-i dea forma și înțelesul juridic.
Legile, dup ă cum însăși Montesquieu a subliniat, “sunt raporturi necesare care deriv ă din natura
lucrurilor”27. Deci legile nu fac decât s ă consacre acest raport care exist ă între om și materie. Legile
apără și garanteaz ă dreptul de proprietate în contra oric ăror încălcări ilegale. Legea nu poate crea
dreptul, ci dreptul creeaz ă legea.
Dacă am admite o asemenea teorie ar trebui s ă admitem c ă toate inechit ățile sociale ar fi
legitime dac ă sunt consacrate în texte pozitive de legi. Este o teorie periculoas ă pentru c ă limita
restricțiilor e condus ă de arbitrariul legiuitorului. De aceea rolul creator al legiuitorului este redus la
rolul unui arbitru care-n limitele prestabilite reglementeaz ă acest drept. În condi țiile în care
proprietatea ar fi un rezultat exclusiv al legii, și principiile de baz ă ale propriet ății ar deveni
discutabile și echivoce.
4. Munca privit ă ca fundament al propriet ății

O altă teorie emis ă pentru a justifica dreptul de proprietate a fost sus ținută de filosofii J.
Locke, M. A. Thiers, de economi știi clasici englezi în frunte cu A. Smith, D. Ricardo, de J. B. Say
de Bastiat, de școala socialist ă. În general, pentru filosofi și economi ști, ideea de proprietate se
prezintă sub o înf ățișare cu totul deosebit ă, proprietatea fiind justificat ă de ei prin ideea de munc ă,
prin faptul c ă omul care valorific ă materia prim ă din natur ă, în mod firesc ar avea dreptul asupra
produsului muncii sale, acesta nefiind altceva decât un plus de valoare pe care materia prim ă a
câștigat-o prin munca sa exclusiv ă.

21 de Laveleye, 1938, p. 69
22 Montesquieu, 1970
23 Block, 1884, p. 711
24 Boangiu, 1940, p. 50
25 Boangiu, 1940, p. 51
26 Boiangiu, 1940, p. 52
27 Luțescu, 1947, p. 252

249Economistul J. B. Say de Bastiat a v ăzut în proprietate principiul progresului și al vieții28.
Ridicându-se împotriva afirma ției lui Proudhon c ă una peste alta, în cele din urm ă, proprietatea este
un furt, a declarat insistând pe aceast ă idee că, Dumnezeu care a creat omul sociabil i-a dat și
mijloacele pentru a- și împlini destinul, adic ă proprietatea.
Economiștii clasici englezi și mai târziu reprezentan ții școlii socialiste, ar ătând că munca
nu este în mod just retribuit ă, că muncitorii sunt exploata ți în mod inuman de c ătre capitali ști, au
cerut înlăturarea propriet ății private prin socializarea ei.
Este adev ărat că-n procesul de produc ție particip ă atât întreprinz ătorul, cât și capitalistul,
precum și cel ce depune munca, fiecare dintre ace știa urmând s ă-și ia partea sa, capitalul primind
dobânda, natura fiind compensat ă prin rent ă, munca remunerat ă prin salar, iar întreprinz ătorul prin
participare la beneficiul net. Dar nu e mai pu țin adevărat că acest proces de reparti ție nu se
desfășoară în mod ideal, dat ă fiind inferioritatea în care se afl ă unul dintre ace ști doi factori și
îndeosebi factorul munc ă. De aici atacurile partidelor muncitore ști care au pretins sub o form ă sau
alta ca mijloacele de produc ție să înceteze de a mai fi obiectul propriet ății privat-individuale spre a
aparține întregii colectivit ăți prin naționalizare.
Dacă această teorie își poate găsi o aplicare în ceea ce prive ște bunurile mobile care pot fi
privite ca un produs al efortului uman, în ceea ce prive ște pământul, solul, chestiunea este
discutabil ă. Pământul cu majoritatea facult ăților lui productive nu este o crea ție a muncii sau a
inteligenței umane, el este un produs al naturii. Conf orm acestei teorii, omul poate fi considerat
proprietar al p ământului în m ăsura în care a investit în el un capital oarecare, o anumit ă muncă
pentru a-l face mai productiv. Privit ă sub acest punct de vedere, spune Gustav Schmoller în
“Politique sociale et économie politique”, “proprietatea este azi atât oper ă socială cât și a
individului; sunt grupe de indivizi care au creat-o, ea nu este fructul unei activit ăți comune foarte
complexe”29.
Adept al acestei teorii, Thiers a considerat c ă omul aruncat gol pe p ământul gol, trece de la
mizerie la abunden ță prin exerci țiul unor facult ăți puternice pe care i le-a dat Dumnezeu. “Aceste
facultăți alcătuiesc o prim ă proprietate inseparabil ă de el; din exerci țiul lor se na ște o a doua
proprietate constând din bunurile acestei lumi, mai pu țin aderente sufletului s ău, dar mai
respectabile, dac ă este posibil, c ăci prima proprietate îi vine de la natur ă și cealaltă proprietate din
lucrul său, și chiar prin aceasta este mai pu țin aderent ă, având nevoie de a fi în mod normal
garantată de societate, pentru ca omul, sigur c ă va poseda fructul eforturilor sale, s ă lucreze cu
încredere și ardoare”30.
Thiers, de și susținător al teoriei muncii privind justificarea dreptului de proprietate, a
admis și existența dreptului natural în ceea ce prive ște prezența anumitor facult ăți care alc ătuiesc,
cum spune el, prima proprietate. El nu a neglijat nici importan ța legii în men ținerea și garantarea
acestui drept. Mergând mai departe, el a conchis c ă oricare proprietate trebuie s ă aibă la origine
munca, iar dac ă totuși nu o are, a considerat c ă nu va întârzia, cu timpul, s ă-și găsească justificarea
în ea.
Dar susținând justificarea prin munc ă a propriet ății, Thiers a recunoscut și-n fraudă și
violență un mijloc de a deveni proprietar. Contra acestui mijloc a ridicat puternic glasul s ău, cerând
legi draconice, care s ă împiedice aceast ă modalitate de acaparare a bunurilor.
La noi, Gh. Ta șcă a combătut vehement teoria muncii formulat ă de Smith, Ricardo, Thiers
și ceilalți. El a spus c ă munca nu poate justifica proprietatea individual ă, dimpotriv ă, justificarea
prin munc ă duce la t ăgăduirea dreptului de proprietate individual ă31. Conform principiului
diviziunii muncii, de esen ța unui sistem de produc ție modern, la realizarea celui mai simplu lucru
participă sute, mii de indivizi. Dac ă lucrătorul ar trebui s ă fie proprietarul obiectului produs prin
munca sa, muncile tuturor acumulându-se asupra aceluia și obiect, ar atrage spolieri succesive sau

28 Luțescu, 1947, p. 252
29 G. Schmoller, 1902, p. 79
30 Thiers, p. 81-82
31 Tașcă, 1927, p. 184-186

250cel puțin o acumulare de propriet ăți suprapuse asupra aceluia și obiect. Generalizarea acestei teorii
nu ar fi deci just ă32.

5. Contractul social ca fundament al propriet ății
După Rousseau, omul a avut la început via ța unui animal, limitat la senza țiile simple,
departe de a profita de darurile pe care natura i le-a oferit și departe de a se gândi s ă i le smulg ă. În
timp, însă, s-au ivit noi greut ăți și omul a fost nevoit s ă le înving ă. Starea primitiv ă nu putea d ăinui.
Singurul mod de autoconservare a fost ca oamenii s ă-și cunoasc ă forțele pentru a învinge orice
rezistență, făcându-le s ă acționeze într-un deplin acord. “A g ăsi o formă de asocia ție care să apere și
să protejeze cu toat ă forța comună persoana și bunurile fiec ărui asociat, și în cadrul c ăreia fiecare
dintre ei, unindu-se cu to ți, să nu asculte totu și decât de el însu și, și să rămână tot atât de liber ca și
mai înainte”33, aceasta a fost considerat ă de Rousseau problema fundamental ă a omenirii, c ăreia i-a
găsit ca solu ție formula contractului social.
“Fiecare din noi pune în comun persoana și toată puterea lui sub conducerea suprem ă a
voinței generale; și primim in corpore pe fiecare membru, ca parte indivizibil ă a întregului”34,
aceștia sunt termenii în care se poate exprima sintetic formula pactului social a lui Rousseau.
Pasajul trebuie s ă fie înțeles în felul urm ător: fiecare individ cedeaz ă comunității drepturile
sale, dar, în acela și timp, fiecare devine membru al comunit ății și ca parte a comunit ății primește în
dar drepturile tuturor celorlal ți membrii, lega ți în mod indivizibil de întreg. Corpul social apare ca o
adevărată persoană avându-și eul și voința, dar în acest eu comun fiecare individ se reg ăsește pe
sine, colectivitatea pentru Rousseau nefiind o fiin ță situată în afara indivizilor.
Critica ce se poate aduce acestei teorii este urm ătoarea: conven ția nu poate s ă creeze un
drept cu caracter general cum este și dreptul de proprietate, c ăci ea însăși nu are valoare decât atunci
când este conform ă cu ideea de justi ție socială.
Or este lucru verificat istorice ște că societățile nu au fost întemeiate pe libera voin ță a
oamenilor ci prin for ță, și de aceea ideea pactului social a lui Rousseau nu poate justifica și nici
constitui fundamentul real al propriet ății. Teoria nu este deci decât o tautologie.
6. Teoria utilit ății sociale

Au fost numeroase voci care au încercat s ă demonstreze teoria conform c ăreia proprietatea
se justific ă prin func ția sa social ă.
John Stuart Mill de pild ă, a subliniat c ă natura face ca proprietatea s ă fie necesar ă și să fie
considerat ă ca un stimulent f ără de care nici un om nu ar voi s ă lucreze și n-ar economisi pentru
sine însuși.
În același timp numero și au fost cei care au sus ținut că proprietatea merit ă și trebuie s ă fie
considerat ă, fiindcă ea se legitimeaz ă și se justific ă prin evolu ția ei, prin nevoile sociale care au
impus-o și cărora ea le-a dat deplin ă satisfacție, prin utilitatea și forța socială pe care o reprezint ă,
prin aportul pe care îl aduce al ături de familie la închegarea și dezvoltarea societ ății, prin aceea c ă
în toate manifest ările, în ultim ă instanță, ea este o condi ție esențială a progresului și a vieții umane.
Suprimând-o s-ar lovi de moarte spiritul de economie și de inițiativă, s-ar distruge stimulentul cel
mai puternic al activit ăților omene ști.
Nu trebuie uitat meritul propriet ății de a r ăspunde celui mai elementar sentiment de
demnitate și umanitate, care împinge omul pe panta ambi ției și a dorinței de mai bine. Proprietatea
este o măsură corectă a capacit ății, a posibilit ăților de crea ție și de produc ție ale fiec ăruia, care
toate, în ultim ă analiză, converg spre realizarea binelui general.
Teoria prezint ă avantajul c ă permite perfec ționarea succesiv ă a acestei institu ții prin
eliminarea inechit ăților și a tot ceea ce nu este conform interesului general. Aceast ă teorie pare a fi
în fapt cea mai solid ă.

32 Tașcă, 1927, p. 184-186
33 Munteanu, 1971, p. 55
34 Munteanu, 1971, p. 57

251Societatea chiar dac ă revendic ă în drept o st ăpânire asupra p ământului n-ar putea face
nimic mai bun și în interesul tuturor decât de a trece dreptul s ău tuturor acelora care vor putea
scoate cel mai mare folos din aceste p ământuri. Ori pân ă în ziua de ast ăzi indivizii au reu șit cel mai
bine în acest sens și până la proba contrarie, putem socoti c ă sunt cei mai ap ți în a îndeplini aceast ă
funcție socială35.
Este evident c ă noțiunea de proprietate a evoluat în elementele ei intrinseci și nu se poate
face abstrac ție de realit ățile economico-sociale care o marcheaz ă, impunându-i-se o transgresare de
la caracterul individual spre ideea de func ție socială de corelare a interesului individual cu cel
general, al societ ății. Cel mai adesea, aceast ă i d e e s e r e f l e c t ă astăzi în reglement ările de ordin
constituțional.
Fără a mai amplifica importan ța discuțiilor purtate de-a lungul timpului asupra originii și
fundamentului abstract al propriet ății, un lucru este cert, c ă: “proprietatea este un fapt istoric și
social, persistent, necesar și neânlăturabil, care s-a transformat f ără a pieri și care trebuie primit ca
atare”36.

Abrevieri:

Bazilescu, 1938, p.75 – Nicolae Bazilescu, Ordinea social ă și adversarii ei , București, 1938.
Block, 1884, p. 711 – Mark Block, Dictionnaire de la politique , Paris, 1884.
Boiangiu, 1940, p. 75 – Ion N. Boiangiu, Studiu comparat asupra dreptului de proprietate în legisla ția
individualist ă și comunist ă, Teză de doctorat, Craiova, 1940.
Cernea, Molcu ț, 1994, p. 165 – Eugen Cernea, Emil Molcu ț, Drept roman , București, 1994.
Gide, 1929, p. 328 – Charles Gide, Curs de economie politic ă, vol. II, Bucure ști, 1929.
Hamangiu, Rosetti-B ălănescu, Băicoianu, 1997, p. 7 – Constantin Hamangiu, Ion Rosetti-B ălănescu,
Alexandru B ăicoianu, Tratat de drept civil român , vol. II, Bucure ști, 1997.
de Coulanges, 1984, p. 65 -Foustel de Coulanges Cetatea antic ă, vol. I, Bucure ști, 1984.
de Laveleye, 1938, p. 69 – E. de Laveleye, Histoire du droit de propriété , Paris, 1938.
Luțescu, 1947, p. 237, 252 – George Lu țescu, Teoria general ă a drepturilor reale , București, 1947.
Istoria filosofiei moderne , vol. II, Bucure ști, 1938, p. 290.
Jinga, 1940, p. 18-19 – Victor Jinga, Istoria doctrinelor economice, curs litografiat, 1940.
Montesquieu, 1970 – Montesquieu, Despre spiritual legilor , vol. 3, 1970
Munteanu, 1971, p.55 – Romul Muntean, Iluminismul , București, 1971.
Musceleanu, 1931, p.5-7 – Mircea Musceleanu, Evoluția dreptului de proprietate , Tipografiile Române
Unite S.A, 1931.
Pop, 1996, p. 31 – Liviu Pop, Dreptul de proprietate și dezmembr ămintele sale , București, 1996.
Proudhon, 1866, p. 2 – P. J. Proudhon, Théorie de la propriété , Paris, 1866.
Tașcă, 1884, p. 711 – Gheorghe Ta șcă, Probleme economice și financiare, București, 1884.
Teodorescu, 1941, p.3- Gheorghe Teodorescu, Funcțiunea propriet ății, București, 1941.
Thiers, 1868, p. 2 – M. A. Thiers, De la propriété, Paris, 1868.
Tocitu, 1946, p. 2, 176, 191. – Ion. V. Tocitu, Considera țiuni asupra originii dreptului de proprietate ,
Brașov, 1946.

35 Gide, 1929, p. 328
36 Hamangiu, Rosetti-B ălănescu, Băicoianu, , 1997, p. 7