Teorii ale Localizarii Si Modelul Spatial de Dezvoltare Regionala

Teorii ale localizarii si modelul spatial de dezvoltare regionala

Teoriile localizării își au începuturile la debutul secolului al XIX-lea și se definesc printr-o analiză multilaterală a problemelor economice din punct de vedere spațial, luând în considerare noțiuni și principii ale teoriei economice generale, ale științelor matematice, geografice, ale statisticii etc., vizând astfel exclusiv regiunea, prin intermediul localizării.

Conceptul localizării – ca modalitate primară a istoriei gândirii economice în studierea și perceperea problemelor la nivel regional, încă de la începutul secolului al XIX-lea – este liantul primului contact al științei regionale cu elementele economiei clasice.

Într-o primă etapă localizarea a fost influențată de prezența resurselor naturale, apoi de manifestarea cunoașterii / inovării, dar, în principal, de apariția unei cereri sau a unei necesități. Fiind factori compuși din elemente în continuă schimbare, toate acestea au modificat și afectat în timp decizia de localizare.

Dacă urmărim aspectele țintite prin intermediul localizării, putem identifica câteva categorii fundamentale de teorii ale localizării:

– Teorii ale localizării bazate pe tipurile de transport, prin care se urmărește minimalizarea costurilor de transport;

– Teorii ale localizării bazate pe atracția piețelor, pe existența unui potential de natură socială, economică sau geografică ce joacă un rol hotărâtor în luarea deciziei de localizare.

– Teorii ale localizării bazate pe profitabilitatea regiunii.

Fiind nucleul științei regionale, dezvoltarea în timp a teoriilor localizării au fost puternic afectate de evoluția în totalitatea ei a societății umane, dar și de dezvoltarea unor activități economice. În prezent, toate aceste influențe au adus la modificarea atât a percepției asupra localizării, dar și a factorilor care participă la selectarea unei locații sau a alteia, localizarea transformându-se astfel, dintr-un mijloc al firmelor si al populației de influențare optimă a activităților, într-un instrument al politicilor teritoriale de influențare a direcțiilor de dezvoltare prin acțiuni exacte și măsuri specifice.

1.1 Modelul lui Thünen

Considerat fondatorul teoriei localizării activităților, Johan Henrich von Thünen, în lucrarea publicată în anul 1826 “Statul izolat”, analizează pentru alocarea terenului agricol între mai multe localizări concurente, știind că produsul agricol trebuie transportat de la locul producției la cel al consumului. El propune ideea unei economii izolate într-un spațiu idealizat. Modelul lui von Thünen își propune să găsească o localizare optimă a culturilor agricole în funcție de distanța dintre locul de producție și piețele de desfacere.

Se presupune existența unei câmpii omogene, uniforme, care prezintă aceleași costuri pentru obținerea unei recolte date pentru toate localizările. Terenul de cultură este izolat, ipotetic, de către un deșert sau o altă zonă aridă. Decizia privind localizarea este determinată de diferențele între rentele funciare (de poziție) pe care le-ar putea înregistra producătorii concurenți ai diverselor produce. Produsele urmează să fie transportate pentru consum într-un singur oraș, iar facilitățile de transport sunt asemănătoare în toate direcțiile

Modelul a generat patru inele concentrice de activitate agricolă. Producția de lactate și agricultura intensivă se aflau la cea mai mică distanță de oraș. Deoarece legumele, fructele, laptele și alte produse lactate trebuie să ajungă la piață rapid, ar fi fost produse aproape de oraș.

Cheresteaua și lemnul de foc folosite pentru combustibil și materiale de construcții ar fi fost produse în al doilea cerc. A treia zona a fost alcătuită din câmpuri de grâne. Cerealele au termen de valabilitate mai mare decât lactatele și sunt mai ușoare decât combustibilul, acestea pot fi cultivate mai departe de oraș.

În al patrulea cerc se dezvolta creșterea animalelor. Animalele pot fi crescute departe de oraș deoarece au capacitatea de a se deplasa singure. Ele pot parcurge pe jos distanța până la oraș pentru a fi vândute sau sacrificate.

Pentru că ar costa mai mult să se transporte bunuri în zonele îndepărtate de centrul orașului, veniturile aferente terenurilor zonelor periferice s-ar diminua până când, la o anumită distanță, chiria ar deveni zero.

“Modelul thünenian, deși simplist și limitat în multe aspecte ale sale, a fost timp îndelungat utilizat în analiza localizării sistemelor agricole, dovedindu-se uneori viabil în proporție de peste 80% „

1.2 Modelul lui Weber

Odată cu industrializarea intensă de la începutul secolului al XIX-lea are loc o transformare a civilizației umane. Cercetătorii nu au putut ignora fenomene importante ca urbanizarea și concentrarea produției/populației. Dacă până atunci teoriile localizării se axau mai mult pe nivelul calitativ al problematicii (se alcătuiau liste de factori implicați în procesele de localizare), atunci Weber, pornind de la modelul lui Thünen, se axează pe descoperirea și gruparea factorilor ce pot interveni în procesul de localizare.

În “Teoria amplasării industriei” aparută în 1909 Weber pornește de la următoarele ipoteze: există accesibilitate de transport uniformă pentru toate locurile și cheltuielile sunt proporționale cu prestația (t·km). Oferta de mână de muncă este uniformă, unele materii prime sunt disponibile oriunde la același preț (ex: apa, nisip, aer), altele se găsesc numai pe anumite amplasamente (minereu, lemn etc.), având acelați preț, ele putând fi pure (nu pierd din greutate prin prelucrare) și impure (pierd greutate la prelucrare). Întrebarea care se impune este unde trebuie amplasată intreprinderea pentru ca cheltuielile de transport sa fie minime?  Răspunsul autorului este și cel mai apropiat de realitate: punctul determinant pentru costurile minime de transport se alege în funcție de concentrația de substanță utilă din material și de ponderea celor doua substanțe utile în produsul finit.

Modelui lui Weber s-a dovedit a fi util până în prezent, iar teoria sa a devenit un punct de referință în crearea de către Predöhl, Pälander, Hotelling, Christaller și Lösch a teoriei localizărilor interdependente, ce stau la baza teoriilor mai complexe ale echilibrului regional, finalizate de școlile americană și franceză după cel de-al doilea război mondial.

1.3 Teoria locurilor centrale – Christaller

Dacă până la Christaller teoreticienii abordau piețele de consum din perspectiva apartenenței la categoria factorilor de localizare, atunci acesta, concomitent cu economistul A. Lösch, încearcă realizarea unui model bazat pe localizatea piețelor de consum, a produselor și serviciilor.

Geograful german Walter Christaller își expune pentru prima dată teoria în cartea sa Die Zentrale Orte in Sudddeutschland (1933). Christaller a observat că localitățile de o anumită mărime erau relativ echidistante. El a crezut că este posibil să se modeleze amplasamentul așezărilor utilizând forme geometrice (triunghiuri și hexagoane).

În încercarea de a explica aranjarea spațială, mărimea și numărul așezărilor umane, autorul definește locul central ca fiind o așezare sau un punct nodal care deservește aria înconjurătoare cu bunuri și servicii. El se bazeză pe ideea ca toate bunurile și serviciile sunt cumpărate de consumatori din cel mai apropiat loc central și că niciunul din locurile centrale nu are un profit excesiv. Locurile centrale pot fi de nivel superior sau inferior. Christaller afirmă că: „importanța unui loc central nu este dovedită de dimensiunile fizice sau mărimea populației, ci de eforturile comune ale locuitorilor și de intensitatea cu care se străduiesc ei să realizeze anumite sarcini esențiale”. El a căutat să demonstreze ca așezarea orașelor nu este întâmplătoare și că există o anumită regularitate în repartiția și ierarhia acestora.

Meritul lui constă în faptul că a explicat repartiția orașelor în raport cu funcțiunile, punând cu claritate pentru prima dată problema existenței unor funcțiuni specific urbane – și anume a celor de servicii. În concepția sa orașul reprezintă centrul unui teritoriu căruia îi furnizează bunuri și servicii. Autorul împarte localitățile în două categorii distincte: așezări – centre, cu rol conducător în teritoriu și asezări subordonate ale căror funcțiuni sunt parțial polarizate de așezările centre. La rândul lor, așezările exercită o influența în teritoriul adiacent. Christaller a demonstrat pe baza studiului că sistemele de subordonare există în mod obiectiv, ca urmare a dezvoltării complexe, istorice a orașelor și a teritoriului.

Economic vorbind, rangul unui oraș este dat de importanța bunurilor furnizate în zona înconjurătoare. Cum în economie intervine principiul rarității, valoarea fiind direct proporțională cu raritatea, vom avea o ierarhizare a bunurilor în funcție de frecvența în consum. De exemplu, produse de băcănie se consumă zilnic, serviciile de distracții (entertainment) se consumă în week-end, bunurile de artă se consumă și mai rar, etc.

Este perfect logic pentru furnizorii de bunuri și servicii care se consumă zilnic să fie situați mai aproape de consumatori decât furnizorii de bunuri și servicii ce au o frecvență mai redusă în consum.

Considerându-se un spațiu omogen, principiului pieței va impune ca orice punct din teritoriu trebuie să aibă acces la toate bunurile și serviciile. Accesul în condiții egale presupune existența unor localitățile echidistante în teritoriu.

O rețea ideala de localități ar trebui sa fie astfel dispusă încat orice punct al teritoriului considerat să nu fie mai depărtat de 4 km de o localitate cu profil urban, deci în limita izocronei de o ora de mers pe jos. O asemenea structură conduce la o rețea de triunghiuri echilaterale care se grupeaza în hexagoane regulate. Christaller introduce noțiunea de centralitate a unei așezări urbane, noțiune pe care o definește ca fiind raportul dintre serviciile (și bunurile) furnizate și numărul locuitorilor. Astfel, orașele cu o centralitate ridicată ar furniza multe servicii pe locuitor și invers.

Întrucât localitățile sunt distribuite echidistant în teritoriu, rezultă că acel cumpărător trebuie să se situeze (să locuiască) în ortocentrul unui triunghi echilateral care are ca vârfuri locuri centrale de rang superior. Unind șase triungiuri echilaterale de acest tip se obține o acoperire totală a teritoriului sub forma unui hexagon. Mai mult, întreg teritoriul va fi legat printr-o structură de hexagoane de mărimi diferite care au în vârfuri locuri centrale de diferite ranguri.

Fig 3

Astfel apărute, centrele urbane sunt ierarhizate între ele în funcție de ordinul bunurilor și serviciilor oferite: orașele mici vor fi mai multe și vor furniza bunuri și servicii de ordin inferior, iar orașele mari vor fi mai puține și vor furniza bunuri de ordin superior. Fiecare localitate urbană își va exercita influența pe o arie hexagonală. Aria hexagonului va fi cu atît mai mare cu cît orașul respectiv va avea un rang mai înalt în ierarhia așezărilor omenești ale teritoriului respectiv. Toate localitățile tind să ocupe centrul hexagonului care le corespunde, de unde și numele de teoria locurilor centrale.

Concluziile lui Christaller sunt: cu cât mai mari sunt așezările cu atât mai mic este numărul lor, cu cât o așezare este mai mare, cu atât mai departe este o așezare similară. Rangul așezării scade odată cu scăderea numărului populației.

În ciuda inaplicabilității modelului în situații reale, acesta a fost o adevărată piatră de hotar în previzionarea și înțelegerea dezvolării ierarhice a așezărilor, unde fiecare nivel ierarhic furnizează servicii diferite și distincte. Modelul propus de Christaller este astăzi unul dintre cele mai importante modele utilizate de economiști. Bineînțeles a suferit numeroase transformări și reconsiderări, fiind adaptat la noile condiții ale peisajului economic contemporan.

1.4 August Lösch și teoria echilibrului regional

După cum s-a putut observa anterior, Christaller oferă o soluție la problema modalității de amplasare a orașelor în teritoriu, dar nu-și pune problema apariției orașelor. De asemenea, echilibrul ariilor de influență ale fiecărui oraș este unul rigid, foarte greu de verificat în practică.

Pornind de la viziunea lui Christaller, Lösch abordează problema apariției orașelor Ordonarea spațială a economiei. El este primul care a prezentat o structură ierarhică spațială caracterizată prin specializarea și divizarea forței de muncă cu ajutorul costurilor de transport și a economiilor externe.

Utilizând forță de muncă pe scară largă, exploatațiile agricole necesitau în proximitatea lor numeroase localități. Localitățile rurale se bazau în mare parte pe autoconsum (mai ales pentru bunuri alimentare), dar resimțeau pregnant nevoia de produse meșteșugărești. Acest tip de cerere corelat cu principiul minimizării distanțelor determina gruparea localităților rurale în jurul unui centru meșteșugăresc. Pe măsură ce populația localităților rurale sporea, creștea și cererea pentru bunuri manufacturizate, a.î. centru meșteșugăresc creștea devenind oraș. Pentru a-și satisface cererea de bunuri specifice activităților lor centrele meșteșugărești se organizau la rândul lor în rețele, în jurul unui centru mai mare, s.a.m.d.

Lösch construiește astfel rețele de suprafețe hexagonale pentru fiecare produs sau serviciu, combinîndu-le apoi în sisteme de rețele (care devin structura de bază a regiunilor economice) și după în rețele de sisteme (sau rețele de regiuni), concepte ce vor sta la baza teoriei echilibrului regional. Această construcție arhitecturală realizată pas cu pas duce la sesizarea unei "ierarhii stricte de locuri centrale – aglomerații a căror mărime, repartiție spațială și arii de influență sunt codeterminate". Continuând cercetările asupra modului în care raporturile de piață determină organizarea teritoriului, Lösch întreprinde prima tentativă de corelare a teoriei localizării de teoria echilibrului general al piețelor.

Pentru Lösch locurile centrale sunt rezultatul unor alegeri conștiente ale locurilor optime de localizare. Alegerea punctelor optime este de fapt o alegere a diverselor combinații de locuri de producție și de locuri de consum, fiecare dintre ele constituind o piață parțială, subordonată pieții globale. Această interdependență a piețelor duce automat la interdependența localizărilor: orice nouă implantare antrenează repercusiuni asupra tuturor celorlalte, pre-existente. Sistemul de inter-relații stabilite între respectivele întreprinderi duce la o interdependență generală încât, la o altă nouă localizare, celelalte vor fi iarăși afectate, fiecare ajustîndu-și aria de influență. Aria de manifestare a acestui echilibru dinamic este instrumentul principal de trasare a limitelor regiunilor economice.

Teoria generală a echilibrului localizărilor unui sistem economic urmărită inițial de A. Lösch a fost treptat abandonată în favoarea unei teorii a regiunilor economice. Ideea de echilibru intra-regional va fi dezvoltată mai târziu de W. Isard, care va extinde analiza asupra ansamblurilor de regiuni, definind prin urmare echilibrul inter-regional al localizărilor activităților economice.

1.5 Teoria interdependenței localizărilor (modelul Hotelling)

Modelul lui Hotelling vine ca răspuns la neajunsul modelului lui Weber și anume modul în care acesta tratează concurența. El presupune că fiecare producător consideră localizările concurenților săi drept date sau că deține monopolul pe piață.

Principala contribuție a teorei lui Hotelling este luarea în calcul a implicațiilor spațiale a oligopolurilor fără ca acestea să aibă înțelegeri într ei.

Să presupunem că doi proprietari de standuri de răcoritoare, George și Henry, sunt puși în situația să hotărască situarea standurilor de-a lungul unei porțiuni de plajă. De asemenea, să presupunem în continuare că există Top 100 de clienți situați la intervale egale de-a lungul aceastei plaje, și că un client va cumpara doar de cel mai apropiat furnizor. În cele din urmă, să presupunem că cei doi furnizează produse identice la costuri de producție identice. Relocalizarea producției se consideră a fi instantanee, fără a implica nici un fel de costuri.

Să zicem că vânzătorii se află la punctele A și C în ilustrația de mai jos. Aceste locații ar reduce costurile medii de deplasare ale cumpărătorilor și fiecare furnizor ar avea ca rezultat obținerea a jumătate din vânzări. Totuși, această soluție nu ar fi un echilibru. Dacă George se mută din punctul A la punctul B, el ar păstra toți clienții din stânga lui și ar lua unii dintre clientii lui Henry. Din motive similare Henry s-ar muta spre centru, și, ca să echilibreze, ambii vânzători s-ar poziționa în mijloc.

Fig. 4 Modelul Hotelling

Exemplul plajei a fost dat de Hotelling pentru prima data în 1929 și a fost numit modelul Hotelling.

Soluția fundamentală oferită de Hotelling acestei probleme, în care apare un duopol, este ipoteza că niciunul dinter cei doi competitori nu intuiește reacțiile rivalului său la o schimbare a propriei localizării.

Concluziile trase din modelul său sunt: problemele de localizare în cazul unui duopol tind să conducă la o localizare concentrată în centrul pieței, cu condiția ca cererea sã fie complet inelastică (aceasta poate fi o explicație și pentru frecventa juxtapunere spațială a unor competitori în situația de oligopol sau duopol, cum este cazul, de exemplu, al concentrării birourilor diverselor linii aeriene pe un bulevard central al unui mare oraș).

O problemă cu modelul Hotelling atunci când se aplică comerțului este că la rezultatele sunt foarte sensibile la ipoteza costurilor. Trebuie să fie zero costuri deoarece clienții preferă să meargă la cel mai apropiat furnizor. Prețurile trebuie să fie mici, pentru ca cei de la capătul plajei să continue să cumpere aceeași cantitatea indiferent de cât de departe de ei este cel mai apropiat furnizor. În cazul în care costurile de călătorie sunt mici, oameniilor nu le-ar păsa că se duc la cel mai apropiat furnizor. Dacă sunt mai mari, astfel încât atunci când vânzătorul pleacă mai departe, oamenii nu se deranjează să meargă – vânzătorii nu se vor mai grupa la mijloc.

Robert Schenk, în analiza făcută modelului presupune că plaja este una lungă, iar oamenii aflați la mai mult de 1000 unități distanță depărtare de orice vânzător nu cumpara nimic. De asemenea, plaja este de 4000 de unități lungime, iar cei doi vânzătorii încep vânzările de la mijloc. Inițial George vinde clienților situați pe aria marcată de la 1000 de unități până la 2000 de unități, iar Henry vinde de la 2000 la 3000. Dacă George se mută la marcajul a 1000 de unități, el va câștiga 1000 unități distanță de piață de desfacere nouă și-i va ceda doar 500 de unități lui Henry. La marcajul a 1000 de unități, el va vinde pentru toți oamenii 0-1000 de unități. El va va vinde si acelor oameni aflați între el și Henry, care sunt mai aproape de el. Deoarece Henry nu s-a mișcat și a rămas la marca de 2000 de unități, George vor primi toți clienții până la marcajul 1500 de unități. Echilibrul în acest caz, se va produce doar atunci când Henry se mută la marcajul 3000 de unități.

Modelul lui Hotelling a rămas un punct de pornire important în analiza oligopolului spațial și non-spațial. El a fost aplicat direct, în maniera sugerată de Hotelling, în știința politică, fiind folosit, de exemplu, pentru a explica de ce în SUA și Marea Britanie există doar două partide importante, fiecare din ele luptând pentru un loc în mijloc și sufocând, ca un clește, oricare al treilea partid.

CAPITOLUL II

TEORIA DEZVOLTĂRII INEGALE VERSUS TEORIA POLILOR DE CREȘTERE

2.1. Teoria dezvoltării inegale centru-periferie

La începutul anilor 1960 au fost puse în evidență teorii ale dezvoltării inegale de genul centru-periferie, printre cei mai importanți reprezentanți ai acesteia fiind John Friedman, Stuard Holland și Gunar Myrdal. Ideea de bază a teoriei dezvoltării, ca diferențiere cronologică, a fost formulată de laureatul Premiului Nobel pentru economie, Gunar Myrdal.

Teoria dezvoltării inegale are ca scop analiza decalajelor de creștere economică dintre regiuni și este singura teorie care stabilește o legătură între evoluția unei regiuni și caracteristicile sale endogene. Aceasta consideră că procesul de creștere este prin esență și în permanență inegal, ceea ce contrazice total teoria neoclasică. Prin efectul său de amplificare, creșterea endogenă a veniturilor creează diferențe între zone și regiuni, ceea ce conduce la apariția unui proces de cauzalitate cumulativă și circulară. Dezechilibrele zonale/regionale au la bază decalaje cronologice inerente în procesele de integrare, decalaje care au drept consecință mobilitatea imperfectă a factorilor de producție. Această teorie aduce în discuție problema omogenității timpului economic, decalajele de dezvoltare fiind interpretate ca decalaje cronologice. Prin urmare, regiunile și zonele subdezvoltate continuă să existe, în măsura în care mecanismele procesului de creștere nu fac decât să amplifice schemele de dezvoltare deja existente, ipoteză evidențiată și de Gunar Myrdal

Inițial, conceptul dezvoltării inegale a luat naștere în contextul dezvoltării Americii Latine, iar mai târziu s-a extins asupra tuturor țărilor din lumea a treia. Bazele lui au fost puse de ilustrul economist latino-american Raul Prebisch (1901 —1986). Ideea de bază a conceptului său este că economia mondială capitalistă reprezintă un tot întreg cu granițe bine definite între centru, care include câteva țări foarte dezvoltate, și periferie, alcătuită din țări cu economie agrară. Țările periferice se află în relație de dependență economică față de centre, lucru care le împiedică dezvoltarea și le cauzează subdezvoltarea. Principalul factor cauzator de sărăcie este scoaterea constantă a unei părți din venituri de către țările dezvoltate.

În Occident conceptul de dezvoltare inegală a fost formulat nu chiar atât de explicit. A început înainte de anii '60. Printre primii care l-au menționat a fost economistul suedez Gunnar Myrdal. În " An International Economy, Problems and Prospects, 1956", el a subliniat că, la baza lor, diferențele dintre țări au caracteristici asemănătoare cu diferențele de clasă dintr-o națiune în forma lor anterioară omogenizării care s-a produs după integrarea din societatea contemporană.

Se consideră că dezechilibrele zonale/regionale au la bază decalaje cronologice inerente în procesele de integrare, decalaje care au drept consecință mobilitatea imperfectă a factorilor de producție. Această teorie aduce în discuție problema omogenității timpului economic, decalajele de dezvoltare fiind interpretate ca decalaje cronologice. Prin urmare, regiunile și zonele subdezvoltate continuă să existe, în măsura în care mecanismele procesului de creștere nu fac decât să amplifice schemele de dezvoltare deja existente, ipoteză evidențiată și de Gunar Myrdal.

Myrdal explică dezvoltarea inegală și prin prisma așa numitului backwash effect. Mișcarea forței de lucru, capitalului, bunurilor și serviciilor nu contracarează tendința naturală spre inegalitatea dintre regiuni. ele acționează ca medii prin care procesele cumulative se propagă în direcție ascendentă în zonele mai norocoase sau descendentă în cele mai puțin norocoase. Dacă pentru primele efectele sunt pozitive, atunci cele din urmă suportă consecințe negative.

Economistul american Paul Alexander Baran (1910 — 1964), la fel ca Myrdal, nu a utilizat termenele ce centru și periferie, dar la fel a ajuns la concluzii asemănătoare cu ale lui Prebisch. În lucrarea sa The Political Economy of Growth, 1957, Baran susține că sistemul capitalismului contemporan este alcătuit din doua sectoare, unul este compus din țările înalt dezvoltate, iar celălalt din cele subdezvoltate. Țările lumii a treia reprezintă consecința inevitabilă a dezvoltării sistemului economic-capitalist mondial. Țările dezvoltate le exploatează pe cele subdezvoltate și împiedică dezvoltarea lor. Anume în țările mai puțin dezvoltate – a scris P. Baran – apare mai evident că sistemul capitalist, principalul, și adesea cel mai puțin luat în considerare, aspect al vremurilor noastre, de la roul său de motor puternic de dezvoltare economică, a devenit un obstacol nu mai puțin formidabil în calea progresului uman.

Modelul centru-periferie poate fi utilizat la diferite nivele: global, regional, local. Economistul de origine austriacă John Friedmann, în 1966, evidențiayă patru tipuri de regiuni economice:

1) regiuni centrale (core-regions), acolo unde se concentrează cele mai importante ramuri ale industriei și sunt create condiții ridicate pentru apariția, implementarea și comercializarea produselor inovatoare (Europa de Vest, Japonia, coasta de est a Statelor Unite ale Americii);

2) regiuni frontiere – sunt regiuni aflate la periferie, dar învecinarea cu regiunile centrale creează condiții propice pentru creștere. Apar noi regiuni de dezvoltare economică bazate pe exploatarea intensivă a resurselor naturale. Se formează "coridoare de dezvoltare" a comerțului și transportului împreună cu o infrastructură adecvată – autostrăzi, căi ferate, porturi maritime, conducte etc.;

3) regiuni de tranziție spre dezvoltare – se situează în zone populate și dezvoltate pe teritorii virgine (albia râului Amazon în centrele economice importante ale Columbiei și Braziliei, regiunile de extracție petrolieră și de gaz din Siberia de Vest);

4) regiuni de tranziție spre declin –  aceste zone periferice fac parte dintr-un sistem vechi și sunt caracterizate printr-o economie rurală ineficientă și industrie subdezvoltată. De regulă, fostele zone miniere, în care, din cauza epuizării zăcămintelor minerale și a uzurii fizice, dar și morale a infrastructurii industriale, se exacerbează problemele socio-economice (șomaj, calitate a vieții redusă, creșterea criminalității). În consecință, populația migrează spre regiunile centrale și de tranziție. Pentru depistarea regiunilor în declin se pot utiliza indicatori socio-economici de bază: produsul regional brut pe cap de locuitor, gradul de investiții în active fixe, indicele volumului fizic de producție industrială, rulajul comerțului cu amănuntul, veniturile bănești și relația lor cu minimul de existență pe cap de locuitor ca indicator al nivelului de consum; rata somajului; calitatea nivelului de trai și altele.

În cercetarea evoluției relației dintre centru și periferie. Friedmann identifică patru etape (Fig 5).

Prima etapă (pre-industrială). Țara prezintă un sistem de centre regionale, fiecare dintre acestea având o anumită zonă de influență. Polarizarea intraregională a populației și a industriei este deocamdata mai puternic conturată decât cea dintre regiuni. Este aproape imposibil să vorbim despre poziția dominantă a centrului național în mai multe zone dezvoltate. Toate localitățile sunt destul de izolate una de alta, activitățile economice sunt dispersate, mobilitatea scăzută. Diferențele dintre centru și periferie sunt minore

A doua etapă (tranziția). Creșterea concentrării proceselor economice în orașe ca urmare a acumulării de capital și creșterea producției industriale. O cauză majoră a concentrării este locația geografică. Cele mai prospere și dinamice zone regionale generează în jurul lor o zonă polarizată, care devine nucleul principal al teritoriului național, înconjurat de o periferie extinsă. Printre numeroasele exemple de această fază timpurie de industrializare – Marea Britanie, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. (centru) și regiunile coloniale în America Latină, Africa sau Asia (periferie).

Fig 5 Etapele evoluției formării structurilor tip centru-periferie în regiuni

1 – pre-industrială; 2 – de transziție; 3 – industrială; 4 – postindustrială

A treia etapă (industrială). Ca parte a procesului de creștere economică și difuziune a inovațiilor, apar noi centre de creștere. Într-o serie de regiuni periferice apar condiții pentru o creștere mai rapidă a centrelor regionale, a sferelelor noi de producție. Drept rezultat, structura teritorială monocentrică se transformă treptat în una pluricentrică. Principalul motiv pentru producerea unui acest fel de deconcentrare este creșterea costurilor (în special forței de muncă și a imobiliarelor) în zona centrală. Această difuziune este asociată cu apariția infrastructurii între orașe.

Etapa a patra (post-industriala). Centrul și periferia sunt aproape complet integrate, iar disparitățile teritoriale se reduc în mod semnificativ. Distribuția activităților economice creează zone de specializare, diviziunea muncii se datorează fluxurilor intense în direcția coridoarelor de transport. Elementul cel mai dinamic al structurilor devine periferia afltă între metropole. Ca urmare a intensificării utilizării spațiului dintre centrele care se îndreaptă unul în întâmpinarea celuilalt, apar formațiuni urbane extinse în care se desfășoară activități economice intense.

După Friedmann, trebuie să se respecte patru condiții pentru formarea centrelor de creștere economică la nivel național:

• existența unui număr mare de centre locale "adormite" (potențiale centre de creștere);

• sub influență internă sau externă trebuie să se formeze unu nucleu puternic care să influențeze metropola, regiunea și țara în ansamblu;

• dezvoltarea de câteva centre, ceea ce duce la formarea structurii pluricentriste de creștere;

• fuziunea centrelor în grupuri industriale puternice și clustere.

Poziția geografică a centrului și periferiei economiei mondiale s-a tot mutat de-a lungul istoriei. În faza de formare a economiei mondiale, pe măsură ce se dezvoltau căile de comunicare și transport, metropolele care se aprovizionau cu materie primă din colonii au început să devină tot mai importante. Este vorba de țările din Europa de Vest, care au început primele industrializarea modernă și împărțirea lumii în colonii și care au contribuit la transformarea acestei regiuni într-un centru politic și economic de talie mondială. Fiind punctul de plecare pentru marile descoperiri geografice și de aici pornind rutele majore, Europa, timp de mai multe secole, a avut poziția de lider mondial în domeniul noilor tehnologii, a formelor de organizare a muncii și a exporturilor.

Dezvoltarea industrială s-a produs atât pe lățime datorită apariției unor noi centre în zonele rurale, cât și pe adâncime, prin schimbarea sectoarelor industriale de bază și reorganizarea lor în vechile zone industriale. La începutul secolului XX concurența Europei de Vest a fost reprezentată de SUA, iar în a doua jumătate a secolului XX – Japonia. La începutul secolului XX. rolul de lider mondial a fost preluat de New York și mai târziu de regiunea Pacificului.

În prezent, la nivel global, centrul este un grup de țări dezvoltate, puternic industrializate, în care se naște progresul științific și tehnologic din domeniile-cheie, acestea fiind și principalele centre de luare a deciziilor. Acolo discutăm de un nivel mai ridicat de venituri și o structură economică diversificată, de utilizarea la scară largă a inovațiilor și a tehnologilor avansate.

O componentă importantă a modelului "centru – periferie" este procesul de distribuție în spațiu a inovării – "difuziunea inovațiilor". La orice nivel spațial centrul este legat de periferie prin fluxuri de informații, de capital, bunuri și forță de muncă. Răspândirea informațiilor și a inovațiilor are loc pe trei niveluri: de la cele mai importante regiuni economice și centre la centrele regionale și zonele periferice; din centrele cu cel mai înalt nivel ierarhic la centrul de ordin inferior; de la orașele mari și mijlocii spre orașe din zonele înconjurătoare (de exemplu, zonele rurale).

Centrul este locul unde se stabilesc cele mai multe relații comerciale și științifice, iar fluxul informațional este cel mai bun. De aceea acolo au loc aproape toate activitățile inovatoare, fapt care-i asigură dominația asupra periferiei. Acest lucru se realizează datorită efectului de aglomerare, dar și ca o consecință a migrării resurselor din zonele periferice. Procesul duce la adâncirea și consolidarea diferențelor dintre zone.

Există și o "difuziune a inovațiilor învechite", în cazul în care industriile care nu țin pasul cu statutul de centru sunt împinse spre cel mai apropiat punct periferic și apoi se deplasează tot mai departe de centru. Ca urmare a acestor interacțiuni, în ciuda faptului că periferia se dezvoltă constant, diferența dintre ea și centru este păstrată. Contrastele "centru – periferie" dau un impuls pentru apariția disparităților teritoriale accentuate de creștere economică neuniformă.

Pentru a diminua disparitățile teritoriale e nevoie de suport instituțional, economic și socio-politic corespunzător activității economice în regiune. O.V. Kuznetsova, bazându-se pe analiza modelelor dinamice de distribuție a tras următoarele concluzii:

• distribuția companiilor din punct de vedere geografic are caracter ierarhic, lucru care mărește disparitățile dintre regiuni în timp. În fiecare regiune există întotdeauna zone subdezvoltate și zone eficiente economic vorbind;

• există diverși factori de distribuție a companiilor, inclusiv politica economică regională;

• diferența dintre centru și periferie este puțin probabil să continue să crească, deoarece în realitate capitalul din cele mai mari centre economice se deplasează spre din zonele periferice – cauza înapoierii lor, în mod evident, este întârzierea constantă în adoptarea diverselor inovații;

• decalajele existente între nivelurile de dezvoltare economică a regiunilor nu sunt constante; în mod constant apar procese noi de creștere, apar centre noi, inclusiv în fostele zone periferice.

2.2 Teoria polilor de creștere sau “teoria dezvoltării polarizate”

La începutul anilor ’60, ipoteza potrivit căreia orașul reprezintă un pol de dezvoltare care permite o mai bună echilibrare a dezvoltării regiunilor, i-a conferit acestuia un loc strategic în elaborarea politicilor de amenajare teritorială.

La baza politicii regionale a multor țări, dar mai ales a celor europene, stă teoria polilor de creștere. Cu toate că la bază stau ideile lui Schumpeter (1934), François Perroux este cel cunoscut în literatura de specialitate ca fiind cel care a propus ideea polilor de creștere la începutul anilor ‘50.

Perroux a descris relațiile economice din perspectiva spațiului monetar în care există anumite polarități în ceea ce privește tranzacțiile monetare. Cu alte cuvinte, deciziile luate de marile companii au repercursiuni financiare majore asupra altor companii care sunt legate de ele prin relații de tipul client-furnizor.

Teoria "polilor de creștere" a apărut în procesul căutării cauzelor apariției și soluției la problema dezvoltării inegale a regiunilor. La baza acestei teorii stau o serie de noțiuni, cum ar fi: creșterea dezechilibrată, macro-unități, efecte asimetrice, puterea economică, efectul de dominare.

Ideea principală este aceea că viața economică nu presupune doar acțiunea unor firme izolate în condiții de concurență, ci, mai curând, acțiunea specifică unor unități economice complexe care, prin poziția și dimensiunea lor, pot juca un rol dominant. Inițial s-a urmărit doar creșterea nivelului zonelor defavorizate. Centrele de creștere au fost considerate instrumente în politica de omogenizare a dezvoltării regiunilor țării. Mai târziu, teoria a început să fie aplicată pentru a asigura competitivitatea țării, sprijindu-se zonele competitive majore. De-a lungul timpului, aceste două probleme – competitivitatea și corectarea dezvoltării inegale a zonei s-au reunit în teoria centrelor de creștere, acestea fiind privite ca o carcasă a întregii structuri teritoriale, indiferent dacă acestea au fost situate într-o parte prosperă sau săracă a țării.

"Polii de dezvoltare" și "centrele de creștere" sunt conceptele de bază ale teoriei conform căreia "dezvoltarea regională apare ca un proces dezechilibrat, dar în același timp ierarhizat, unde marile companii menționate mai sus joacă un rol esențial care le pune în evidență față de altele. Aceste unități care reușesc să se facă evidențiate sunt denumite poli de creștere, iar în categoria acestor unități intră marile întreprinderi, platformele industriale, elementele importante de infrastructură cum ar fi porturile, aeroporturile care reușesc ca prin simpla existență să atragă și să faciliteze apariția și existența a numeroase activități" sau chiar apariția unui pol urban cu propria sa activitate.

Anumite sectoare ale economiei, datorită efectului multiplicator, acționează ca propulsoare ale întregii economii în ansamblu, ca "poli de creștere". Cele din urmă, ca urmare a organizării teritoriale, se concentrează în anumite focare (centre) și devin "centre de creștere". Pe baza celor de mai sus, este evident că teoria studiază economia din atât punct de vedere funcțional ("pol de dezvoltare"), cât și teritorial ("centre de creștere").

Pe lângă acțiunea directă a unităților motoare sau a polilor de creștere (inovare, investiții, producție), au loc și efecte secundare (investiții adiționale) declanșate de reacțiile unităților subordonate. Acesta este mecanismul după care se desfășoară procesul de creștere dezechilibrată care depinde de natura impulsurilor inițiale care le-au lansat. Efectele de creștere se difuzează pe trei căi: prin prețuri, prin fluxuri și prin așteptări.

În situația în care anumite bariere orientate spre împiedicarea migrării populației sunt absente, avem de-a face cu o problemă demografică-economică caracterizată prin importante deplasări ale populației. Acest fapt nu poate duce decât la o depopulare predominant calitativă, mai ales în zonele și regiunile slab dezvoltate, dar și la o puternică influență a ritmului evoluției demografice, a natalității, dar și a competitivității.

„Incapacitatea strategiilor de dezvoltare bazate pe teoria polilor de creștere sau pe centrele de creștere, de a crea o expansiune economică autonomă în zonele/regiunile subdezvoltate, de a atenua gravele probleme ale sărăciei, a relevat limitele acestor construcții teoretice.”

Principalul avantaj al acestei teorii este următorul: principiul care stă la baza ei este în concordanță cu legile și regulile de organizare teritorială a societății și oferă o soluție la problema echilibrului între competitivitate și dezvoltarea neomogenă a țării. Prin combinarea abordării dinamice cu cea spațială teoria oferă un studiu complex.

Globalizarea și integrarea pune în fața tutror țărilor nu doar beneficiile noilor oportunități și perspective, dar și posibilitatea apariției unor noi pericole și riscuri, precum și posibilitatea ca parteneriatul cu statele mai puternice să degenereze într-o dependență puternică.

Acesta este motivul pentru care în țările cu economii în tranziție, în special în curs de dezvoltare, este necesară acordarea unei mari importanțe intervenției guvernului și politicii regionale bazate pe date științifice.

Boudeville a conferit la rândul său un înțeles regional teoriei lui Perroux. Conform modelului său, dezvoltarea producției în economie are loc neuniform, iar sectoarele productive și dinamice se pot identifica cu ușurință. Acestea sunt motoarele dezvoltării întregii economii și reprezintă polii de creștere. El propune o ierarhie a centrelor de creștere:

-orașele mici și mijlocii clasice care se specializează pe industrii tradiționale și deservesc împrejurimile.;

-orașele industriale de mărime medie cu economie diferențiată care se dezvoltă cu ajutorul fluxurilor de capital și investițiilor din exterior;

-marile conglomerate cu structuri industriale dezvoltate care includ industrii de vârf, lucru care permite creșterea lor autonomă;

-poluri de integrare care cuprind mai multe sisteme orășenești și care dictează creșterea economică a întregii regiuni și țări.

Boudville susține că dezvoltarea autonomă se poate produce doar la nivelul cel mai înalt al ierarhiei polilor de creștere, pe când creșterea structurilor teritoriale inferioare este dictată de mecanismul difuziunii inovațiilor.

Odată cu trecerea la economia inovațiilor tehnologice, importanță aglomerațiilor urbane pentru economia modială și societate poate doar să crească. Cu toate acestea se impun unele precizări în ceea ce privește dezvoltarea regională din perspectiva polilor de creștere în regiunile periferice:

– acțiunile regionale ar trebui concentrate într-un număr redus de centre, iar dimensiunea polului luată în considerare;

– dezvoltarea polului nu se poate baza exclusiv pe relațiile dintre firme, mediul economico-social având de asemenea un rol important;

– deși legăturile dintre sectoare sunt importante, acestea nu pot fi singurul punct de plecare deoarece, spre exemplu – un port, un proiect industrial mare, o universitate, pot antrena un proces de polarizare;

– avantajele dezvoltării unei regiuni trebuie luate de asemenea în considerare. Dacă o zonă izolată și cu probleme nu are un centru de 50.000 locuitori cu un minim de facilități, inițiativă locală și o bună structură economică, sau, dacă dezvoltarea presupune costuri ridicate, soluția trebuie găsită în afara regiunii.

Teoria polilor de creștere nu este numai un concept strategic pentru dezvoltarea zonelor subdezvoltate, ci poate fi de asemenea aplicată pentru restrângerea creșterii centrelor foarte mari. În acest scop, politica metropolelor de echilibru din Franța și rolul centrelor de creștere în regiuni sub presiune ca centre de intercepție și realocare (în terminologia lui K. Allen) ar putea fi luate în considerare.

În teza sa de doctorat, Aplicații ale teoriilor și conceptului de pol de creștere în Romania,
Cristea Marius îl citează pe economistul N. Hansen care a ajuns la concluzia că dimensiunile orașelor care oferă cele mai bune șanse pentru dezvoltare regională în regiunile rămase în urmă se situează între 100.000 și 250.000 locuitori, considerând că ar trebui acordată prioritate centrelor care se dezvoltă mai repede, deoarece acestea au capacitate de creare de noi locuri de muncă. Pe de altă parte, dacă luăm în considerare dezvoltarea unor centre cu un număr mic de locuitori – spre exemplu, 30.000, acestea ar trebui dezvoltate astfel încât să existe o inter-relaționare între industriile existente. Aceasta ar presupune o dezvoltare simultană, în cadrul centrului, a unui grup de firme care să depindă unele de altele în ceea ce privește materiile prime și piețele de desfacere și o planificare a complexului pentru a avea suficiente firme de dimensiune corespunzătoare în vederea dezvoltării economiilor de scală, astfel încât acestea să fie competitive în afara regiunii. Planificarea sau implementarea acestor complexe nu este ușoară, deși beneficiile rezultate ar putea fi foarte mari.