Teoriageneralaadreptuluiunitateaii [626779]

2. NORMELE JURIDICE ȘI INTERPRETAREA LOR

Obiective specifice :
La sfârșitul capitolului, vei avea capacitatea :
 să corelezi norma juridică cu o situație concretă de aplicare a legii ;
 să descrii, în maximum două pagini, formele și metodele interpretării
juridice;
 să dezvolți într -un eseu de o pagină expresia: „ aplicarea dreptului nu se
poate realiza fără interpretarea sa ”.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Normele juridice 37
Interpretarea normelor juridice 62
Obiectivele specifice unității de învățare
Rezumat 72
Teste de autoevaluare 73
Lucrare de verificare 73
Bibliografie minimală 74

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 37 2.1. Normele juridice
2.1.1. Normă socială și normă juridică. Trăsăturile normei juridice
Elemente de teorie generală a normelor

Originar, termenul de normă avea, în limba latină, înțelesul de riglă sau
instrument necesar pentru a trasa linii, fapt care a sugerat în timp un mijloc de
direcționare spre ceva dinainte stabilit, regula sau cadrul de referință al
acțiunilor. Conviețuirea socială l -a deprins pe om să manifeste încredere într -o
directivă anterior formulată, întrucât aceasta era dedusă din experiența
generațiilor. Nu există gen de activitate socială căreia să nu -i fie asociate
anumite reguli sau norme de desfășurare. Norma este o regulă sau o propoziț ie
prescriptivă care stabilește cum trebuie să acționeze sau să se comporte un
agent în condițiile determinate, pentru ca intervenția sa să fie eficientă și să se
bucure de o calificare favorabilă. Spre deosebire de propozițiile declarative sau
judecățile ce descriu stări de fapt, normele prefigurează un câmp de evenimente
viitoare; ele sunt mai degrabă prospective și teleologice decât descriptive.
Sunt prospective, deoarece conturează, mai mult sau mai puțin precis,
parametrii desfășurării acțiunilor viito are. Ele sunt totodată teleologice, pentru
că au la bază o adeziune a legiuitorului sau emițătorului normei la un anumit
scop, la o anumită concepție despre reușită și eficiența unei acțiuni.
Normele sunt tot atât de variate pe cât de variate sunt tipurile de activități
umane. Dincolo însă de imensa lor varietate, putem sesiza un număr de
trăsături comune.
Mai întâi, trebuie menționat că normele se adresează unor agenți potențiali ai
acțiunii, prescriind fiecărei categorii de agenți un număr de acțiuni per mise,
anumite drepturi sau libertăți și anume interdicții. De asemenea, normele
sunt o modalitate de coordonare a acțiunilor individuale și de impunere a
intereselor generale ale acțiunii față de fiecare dintre agenții participanți.
Pentru aceasta, sistemelor de norme le sunt asociate gratificații și sancțiuni.
Acestea exercită o influență asupra participanților la acțiuni numai în măsura
în care există o putere politică, economică sau morală în stare să pedepsească
acțiunea deviantă , încălcarea normelor.

Normele ce reglementează una și aceeași activitate trebuie să fie reciproc
consistente. Legiuitorul sau emițătorul de norme trebuie să evite situația în care
unuia și aceluiași agent i se cere să execute și să nu execute o acțiune sau să Sub forma lor cea mai simplă, de automatisme la mediu, acțiunile umane sunt
anterioare normelor, care s -au putut ivi în condițiile unor forme mai evoluate
ale existenței socio -umane, când se formează și ideea de “răspundere” pentru
cei care tulbur ă echilibrul comunității.

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 38 execute două acțiuni diferite, irealizabile în același timp și de către aceeași
persoană. Un sistem de norme trebuie să fie cuprinzător, să nu lase situații
caracteristice, frecvente în realizarea unei acțiuni, care să nu fie prevăzute și
calificate normativ. Există norme sau prescripții categorice , cu caracter
absolut, necondiționate, cum ar fi imperativele morale “să fii cinstit, modest,
generos” etc., și norme sau prescripții condiționate , care reclamă, în situații
determinate, acțiuni sau conduit e determinate: “în caz de accident, ești obligat
să acorzi prim -ajutor” etc. În acest din urmă exemplu, norma asociază unei
situații determinate o conduită determinată. Marea majoritate a normelor
juridice, a indicațiilor tehnologice etc. sunt astfel de pr opoziții condiționate
care pun în legătură o ipoteză sau o situație acțională cu o conduită sau o
comportare a unui agent.
În unele cazuri, normele sunt o proiectare rațională a structurii formale și a
situațiilor tipice în care se vor găsi agenții acțiuni i într -o specie de activitate
până atunci neîncercată. În această împrejurare, activitatea de normare,
întemeindu -se pe știință, devine o modalitate de prospectare a viitorului (de
exemplu, prospectarea direcțiilor evolutive ale unui subsistem social sau a le
societății omenești în întregul ei). În alte cazuri, geneza unei norme se
întemeiază pe generalizarea adecvată a experienței dobândite de o colectivitate
umană în exercitarea unor activități, normele fiind bilanțul acestora.
Așa de exemplu, indicațiil e privind metodele și procedeele de realizare a unui
produs se instituie adesea în mod empiric, printr -o serie de încercări și erori,
prin desprinderea cazurilor care au dus la reușită și a celor care au dus la
eșec. Din cercetarea cazurilor care au dus la reușită se formulează reguli sau
norme poziti ve, care stabilesc anumite raporturi necesare între materia primă,
condițiile și mijloacele acțiunii și operațiile întreprinse de agent, acestea luând
forma unor indicații sau recomandări cu caracter obligatoriu. Din cercetarea
cazurilor de eșec în alegere a și folosirea condițiilor, a mijloacelor de acțiune
se desprind normele cu caracter preventiv , modul cum nu trebuie să acționeze
agentul, interdicțiile genului respectiv de activitate.
De asemenea, observarea existenței unor alternative care duc la înfăptuirea cu
succes a unei acțiuni, cum ar fi, de exemplu, producerea unui obiect prin
procedee tehnologice diferite, poate conduce la formularea unor permisiuni,
alegeri sau libertăți de acțiune ale agentului, fiecare dintre ele asigurând,
deopotrivă, a tingerea scopului propus.
Tradiția în orice gen de activitate conține, între altele, o serie de prescripții și
indicații de acțiune, dovedite eficiente în activitatea anterioară. Dar în afară de
acestea, tradiția poate conține și o serie de prescripții sau recomandări
discutabile, interdicții și operații care blochează încercările și soluțiile noi. În
consecință, orice activitate empirică, întemeiată pe tradiții și rutină, trebuie
analizată critic.

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 39 Spre deosebire de prescripțiile activităților productive și de normele morale, în
geneza cărora joacă un rol esențial activitatea spontană a agenților și experiența
de zi cu zi, normele politice și cele juridice sunt instituite deliberat de organele
puterii politice.
De reguli și norme sunt călăuzite și alte tipur i de activități umane, cum ar fi
competițiile sportive, manifestările cultural -artistice, distractive, jocurile etc.
Particularitatea lor rezidă în libera adeziune a agenților la reguli și norme, în
lipsa oricăror obligații impuse din afară.
Normele depind de natura și condițiile acțiunii sociale; evoluția lor se produce
în concordanță cu modificările intervenite în sistemul acțiunilor umane.
Agentul acțiunii poate accepta spiritul și conținutul prevederilor normative pe
temeiul adeziunii sale la țelurile f undamentale ale respectivei activități. În acest
caz, normele sociale coincid cu convingerile și aspirațiile sale și tind să fie
interiorizate. Respectarea normelor morale și a legilor nu are la bază teama de
sancțiune, ci aspirația statornică spre un țel social, în raport cu care normele
apar ca mijloace de înfăptuire.

În viața socială nu sunt rare cazurile când un agent sau altul resping parțial
sau total regulile și normele sociale omologate, când apar discrepanțe și
contradicții între interesele, aspir ațiile individului și exigențele normative sau
regulamentare. În aceste cazuri, orice constrângere normativă apare în raport
cu individul ca o privare de libertate. Îndeplinirea prescr ipțiilor normative,
când are loc , se realizează sub impulsul sentimentului de teamă. Agentul
aflat în această situație încearcă o stare de frustrare, a cărei consecință este
încercarea de a evita controlul, disimularea, neîncrederea față de norme,
nesupunerea, revolta.

Rezonanța conduitei agenților cu normele acți unii permite o înțelegere mai
complexă a sensului conceptului de libertate. Libertatea unui individ nu
depinde doar de măsura în care acesta înțelege legile obiective ale naturii și
societății, ci și de măsura în care el înțelege natura și funcțiile sistem ului de
norme ce acționează în raza sa de activitate.

Sarcina de lucru 1
Clarifică în 10 -15 rânduri ideea de normă socială .

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 40 Definiția normei de drept
Element constitutiv al dreptului, normele juridice oferă modelul de conduită.
Realizarea practică a acestui model, prin comportarea nemijlocită a oamenilor,
garantează împlinirea finalității majore a dreptului, constând în asigurarea
conviețuirii sociale, în promovarea cu mijloace juridice a idealurilor și valorilor
consacrate social.
Normele juridice reglementează raporturi juridice, adică acea categorie de
relații sociale care cuprinde drepturi și obligații normate juridic și a căror
manifestare, datorită importanței lor, nu se poate produce întâmplător.
Normele juridice reprezintă acea cate gorie a normelor sociale instituite sau
recunoscute de stat, obligatorii în raporturile dintre subiectele de drept și
aplicate sub garanția forței publice, în cazul încălcării lor.
Ca regulă de conduită socială , norma juridică vizează exclusiv relațiile dintre
oameni; nu se pot manifesta relații juridice în cadrul regnului animal sau între
om și lucruri. Relațiile omului cu lumea obiectelor pot avea implicații juridice
(prin ceea ce afectează interesele sociale derivând din aceste relații), dar ele nu
sunt ca atare relații juridice.
Trăsăturile normei juridice
Norma de drept comportă o seamă de însușiri specifice, prin care se
individualizează în raport cu alte categorii de reguli sociale.
În primul rând , norma juridică exprimă o regulă de conduită generală ,
abstractă , tipică , impersonală , cu aplicabilitate repetată la un număr nelimitat
de cazuri.
a. Ca regulă de conduită generală , norma juridică se aplică unitar tuturor
situațiilor care cad sub incidenț a ei. Norma poate avea un grad maxim de
generalitate, vizând toate subiectele sau toate situațiile (o astfel de normă
constă, de exemplu, în obligativitatea respectării legilor de către toți
cetățenii; în acest sens, art. 16 alin. 2 din Constituția Românie i precizează:
“Nimeni nu este mai presus de lege”), ori un grad minim de generalitate,
vizând chiar o situație unică sau specifică (de exemplu, o normă de drept
constituțional privind atribuirea unei funcții unice în stat). În spațiul de joc al
acestor lim ite, norma presupune un grad de generalitate variabil în funcție de
sfera bine precizată a situațiilor și subiectelor la care se face referire:
proprietari, chiriași, pensionari, funcționari publici, alegători etc.
b. Ca regulă abstractă de conduită, norma de drept este rezultatul prelucrării
cazurilor concrete, individuale, apărute în practica legislativă, administrativă
sau judiciară, astfel încât, prin operațiile logice de abstractizare și
esențializare, să se realizeze trecerea de la concret la abstract , de la particular
la general. Aceasta este traiectoria edificării normei de drept ca regulă de
conduită ce trebuie să surprindă esențialul și caracteristicul conduitei
prescrise.

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 41 Deși abstractă prin normativitatea sa, totuși regula se aplică unor situați i și
raporturi juridice concrete. De aceea, la un caz dat, ireductibil prin concretețea
sa, trebuie totuși aplicată acea normă care, abstractă fiind, se aplică cel mai
bine cazului concret; această normă reține, prin abstractizare, tocmai aspectele
caracte ristice, esențiale ale situației concrete.
Între caracterul abstract al normei și concretețea situației la care se aplică
există, cum se constată, o tensiune obiectivă, care dezvăluie antinomiile
acțiunii și natura antinomică a normelor. Normele de drept, ca și acelea
morale, sunt implicit un model comportamental. Norma, am văzut, face
abstracție de factorii particulari, care exprimă insul și conștiința sa. Acești
factori “de culoare și personalitate” imprimă însă un caracter tensional luării
deciziei și înfăptuirii acțiunii umane în general, în speță reacției individuale la
exigențele normei juridice.
c. Norma juridică exprimă un model comportamental, prescrie o conduită
tipică pentru subiectul de drept. În această ipostază, n orma se legitimează
drept criteriu unic de apreciere a conformității conduitei la exigențele
sociale. Conduita poate fi licită sau ilicită , dacă se conformează normei sau
dacă, respectiv, nu i se conformează. Dreptul devine în acest fel o măsură
egală pent ru indivizii inerent inegali.
d. Caracterul impersonal al normei juridice rezidă în faptul că ea nu se
adresează unui anume subiect, ci tuturor acelor care, întrunind condițiile
prevăzute, intră sub incidența normei. Impersonalitatea normei nu înseamnă
nicidecum inaplicabilitatea ei la persoane, ci calitatea ei de a se referi la un
număr indeterminat de împrejurări și persoane. Chiar în situația în care o
normă trimite la o funcție unică în stat sau la un număr determinabil de
persoane (de pildă, numărul alegătorilor dintr -o secție sau circumscripție
electorală), ea nu se adresează unor persoane concrete și de aceea rămâne, și
în acest caz, impersonală.
e. Deosebindu -se de actul juridic individual, pentru care efectul încetează
prin punerea lui în executare într -o situație dată, norma j uridică se aplică în
mod reperat . Amploarea repetabilității se leagă atât de numărul persoanelor
și al situațiilor în care ele se află, cât și de durata în care actul normativ este
valabil.

Norma nu precizează de câte ori se aplică, ci în ce situații sau condiții. Ea are
în vedere un număr nelimitat de cazuri. În toate aceste cazuri posibile, norma
vizează cu necesitate subiectele de drept; chiar și atunci când ea pare a se referi
doar la situații (îndeosebi când ea conferă efecte juridice unor evenimente care
nu angajează voința individului, cum ar fi decesul, calamități care afectează
bunuri asigurate etc.), norma se raportează tot la subiectele de drept (în
exemplele luate e vorba de persoanele chemate la succesiune și, respectiv, de

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 42 persoanele benefici are de despăgubiri, în cadrul raporturilor juridice de
succesiune și, în al doilea exemplu, de asigurare).
Norma juridică nu acționează prin simpla prezență a subiectului de drept sau a
unei situații fără subiect; incidența normei presupune corelarea celor două
elemente.
Nelimitarea cazurilor de aplicare a normei are în vedere, pe lângă aspectul
privind numărul nedeterminat de persoane ce intră sub incidența ei, și aspectul
derivând din aplicarea nedeterminat repetată a aceleiași norme la același
subiect.
Concluzionând asupra primei trăsături a normei juridice, anume aceea de a fi o
regulă de conduită generală, abstractă, impersonală, de aplicabilitate repetată la
un număr nelimitat de cazuri, putem afirma că în orice situație de aplicare a
normei se produc unele antinomii (contradicții). Chiar atunci când individul se
identifică integral cu modelul normativ, se ivește o contradicție între
liniaritatea modelului și complexitatea situației de fapt, între caracterul abstract
și general al normei și, respectiv, caracterul concret al situației și acela
particular al subiectivității umane. O altă antinomie rezultă din faptul că norma,
relevându -se ca anticipare, ca posibilitate prospectivă, nu devine realitate
efectivă decât în măsura în care se realizează postici pat; ea există, în acest
ultim sens, după ce s -a aplicat . Norma juridică, ca și aceea morală de altfel,
tinde să cuprindă cazuri concrete, care nu există decât ca atare, dar abstrage,
așa cum am precizat, nota lor generică, omițând totuși secundarul; fiind aceeași
pentru toate împrejurările, ea se vrea valabilă pentru singularitatea fiecăruia.
În acest context, trebuie făcută distincția între norma juridică și actul juridic
individual sau concret . Prima este, am constatat, generală și impersonală; al
doilea vizează o conduită anume, într -o situație dată, a unei persoane fizice ori
juridice nominalizate. Este act juridic individual hotărârea judecătorească
pentru soluționarea unei cauze, actul de n umire într -o funcție a unei persoane
etc. Și actul juridic individual este obligatoriu și, în consecință, garantat – când
există rezistență la executarea sa – prin intervenția forței publice. El are drept
scop realizarea practică a normei sau normelor de d rept, consumându -se prin
executarea sa imediată sau în termenele stabilite.

În al doilea rând , prin caracterul ei obligatoriu , norma impune subiectelor o
conduită reglementată după anumite cerințe. Chiar și în situația în care, prin
normă, subiectele disp un de libertatea de a intra în raporturi juridice (de pildă,
de împrumut) sau când norma le permite, odată intrate în raporturi juridice, să
opteze pentru o anumită conduită (de exemplu, opțiunea numelui la încheierea
căsătoriei), obligativitatea normei nu este afectată pentru că ea însăși
precizează spațiul de joc al libertății de opțiune, limitele de mișcare a
subiectelor. Obligativitatea normei reprezintă garanția ordinii de drept, a
stabilității în desfășurarea relațiilor sociale, în acord cu voința gen erală; ea se

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 43 asigură, în caz de nerespectare a normei, prin intervenția forței publice în
procesul realizării dreptului, pentru impunerea conduitei obligatorii.
Norma de drept nu este o simplă indicație ori o doleanță; ea reprezintă un
comandament al voinței publice devenită putere de stat. Norma juridică este
prescriptivă , nu descriptivă. În sistemul de drept, modul indicativ – când este
folosit în formulări – are de fapt, așa cum justificat se apreciază, un sens
imperativ.
Caracterul prescriptiv al normei juridice se regăsește cu nuanțe specifice în
cazul normelor – principii , al normelor – definiții și al normelor – sarcini .
(Ceterchi Ioan, 1993, pg. 36 -38).
Aici regula nu circumscrie un model comportamental în sens nemijlocit. Astfel,
Constituția României, în Titlul I ( „Principii generale”), precizează
caracteristicile și principiile fundamentale ale statului român, ca stat național,
suveran și independent, unitar și indivizibil, ca stat de drept, pentru care
drepturile și libertățile cetățenilor, pluralismul politic ș.a. reprezintă valori
politico -juridice fundamentale. Acestea nu sunt simple norme obligatorii; ele
consacră principii care structurează însuși sistemul nostru de drept și, pe plan
mai general, sistemul socio -politic al României contemporane.
Normele – princ ipii sunt prezente și în alte acte normative; există coduri sau
chiar legi care cuprind „Principii generale” sau „Dispoziții generale“,
exprimând principiile privitoare la întreaga materie. Aplicarea și
interpretarea celorlalte norme operează în conformita te cu principiile
generale. Normele – definiții apar într -un act normativ cu scopul de a
preciza un sens anume al unor concepte. Caracterul lor normativ este dat de
faptul că interpretarea normelor conform sensului conceptului definit este
obligatorie (de exemplu, art. 149, Cod penal precizează că “<<Rude
apropiate>> sunt ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii
acestora, precum și persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de
rude”). Cât privește normele prin care se fixează co mpetența, atribuțiile
sau sarcinile unor organe , și acestea au un caracter general, întrucât
aplicarea lor este continuă, neconsumându -se într -un unic act. (așa sunt, de
exemplu, acele hotărâri ale Guvernului privind organizarea și funcționarea
unor minist ere).

În al treilea rând , norma juridică are un caracter volițional . În timp ce legile
naturii și societății exprimă determinismul obiectiv al fenomenelor și se
manifestă independent de voința omului, normele juridice (implicit legile ca
legi juridice), deși țin seama sau trebuie să țină seama de cerințele legilor
obiective, cu toate acestea ele sunt eminamente produsul voinței umane.
Caracterul volițional al normei nu înseamnă subiectivism, arbitrariu, ci formă
subiectuală , adică modul inerent subiectiv (mai bine spus subiectual) în care o

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 44 comandă socială este asimilată de voința legiuitorului și dobândește prin
aceasta expresie subiectuală; astfel, norma juridică, subiectuală în forma sa,
este totodată obiectivă prin modul ei de determinare și prin conținutul
reglementării.
Trebuie să existe o rezonanță între voința care dă curs actelor umane licite din
raporturile juridice și voința legiuitorului, rezonanță a cărei absență antrenează
răspunderea juridică. Emiterea și înche ierea actelor juridice, pentru a fi legal
constituite, trebuie să se facă în acord cu voința legiuitorului. Soluționarea
conflictului izvorât dintr -un act presupune, între altele, stabilirea voinței reale a
părților în funcție de voința atribuită de lege c ategoriei de acte juridice în
cauză.
În al patrulea rând , o trăsătură proprie numai normei de drept, nu și altor
reguli sau norme sociale, ține de faptul că ea antrenează efecte juridice asupra
subiectelor de drept intrate în relație juridică, efecte const ând în generarea,
modificarea sau desființarea de drepturi și obligații. Desigur, norma de drept,
abstractă și impersonală fiind, nu generează direct efecte juridice; e necesară
producerea unui fapt licit sau ilicit, căruia – prin aplicarea normei – i se a tribuie
o semnificație juridică, implicit acele efecte juridice preconizate de legiuitor la
adoptarea normei.
În al cincilea rând , o trăsătură proprie normei de drept constă în faptul că,
odată încălcată, atrage nemijlocit răspunderea celui vinovat . După n atura
normei afectate, răspunderea juridică poate fi civilă, penală, administrativă etc.
Declanșarea răspunderii juridice este însoțită de intervenția constrângerii de
stat împotriva celui care, încălcând norma, nu acceptă efectele actului său ilicit.
Putând viza bunurile și veniturile celui vinovat sau însăși persoana acestuia,
constrângerea juridică urmărește atât restaurarea dreptății în cazul concret, cât
și restabilirea autorității normei de drept încălcate.

Sarcina de lucru 2
Identific ă cel puțin 3 trăsături ale normei juridice care sunt comune
diferitelor tipuri de normativitate socială.

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 45 2.1.2. Structura și clasificarea normelor juridice
Structura logico -juridică a normei
Prescripția stabilită în conformitate cu voința de stat, reprezentând conținutul
normei juridice, are o structură internă (structura logico -juridică a normei),
precum și o construcție externă , legată de modul de exprimare în cadrul
actului normativ sau al altui izvor de drept (structura tehnico -juridică sau
tehnico -legislativă a normei).
Structura logico -juridică a normei indică elementele componente și reciproc
dependente care asigură organizarea logică a prescripției normei, indiferent de
formularea ei l iterală și de ramura de drept din care face parte
Aceste elemente structurale sunt ipoteza , dispoziția și sancțiunea normei
juridice. Componența trihotomică a normei nu este întâmplătoare; ea
corespunde exigenței logice după care orice prescripție, pentru a dobândi
semnificația și autoritatea unei norme juridice, trebuie să stipuleze condițiile în
care unele categorii d e subiecte vor manifesta o anumită conduită, să precizeze
în ce constă această conduită și care sunt urmările ce decurg din nerespectarea
ei. Schema structurii logico -juridice a normei se poate exprima prin formula:
“în cazul în care (dacă cineva) …atunc i trebuie… altfel…”.
A. Ipoteza este acea parte componentă a normei juridice care precizează
condițiile, împrejurările sau faptele în raport cu care se aplică dispoziția normei
de drept, precum și categoria subiectelor la care trimite conținutul dispoziției.
De exemplu, primește o moștenire persoana care poate dovedi vocația
succesorală și faptul că a acceptat moștenirea în termenul stabilit. Sau: pentru
a-și putea manifesta opțiunea politică, cetățeanul trebuie să fie major și să nu
fie decăzut d in drepturi.
După criteriul preciziei cu care sunt formulate , distingem ipoteze
determinate și ipoteze relativ determinate (subînțelese ).
Ipoteza determinată fixează cu exactitate condițiile de aplicare a dispoziției.
Bunăoară, în stabilirea dreptului la pensi e (pentru limită de vârstă, pentru
invaliditate sau urmaș), legea prevede toate condițiile pe care trebuie să le
întrunească o persoană pentru a primi pensie, cu un anumit cuantum.
Ipoteza relativ determinată (subînțeleasă) indică împrejurările de apl icare a
normei, dar lasă conținutul faptic concret la aprecierea subiectului de drept.
În scopul evitării arbitrariului și a interpretărilor eronate, în drept se urmărește
o determinare pe cât posibil exactă a ipotezei, obținându -se astfel o garanție a
respectării și aplicării riguroase a normei juridice.
După gradul de complexitate a împrejurărilor luate în considerare ,
ipotezele pot fi simple sau complexe.

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 46 Ipotezele sunt simple (când precizează o singură modalitate, tipică, prin
realizarea căreia norma devine aplicabilă; de exemplu, conform art. 174 din
Codul penal, infracțiunea de omor constă în uciderea unei persoane) sau
complexe .
În funcție de numărul împrejurărilor luate în considerare pentru aplicarea
normei, ipoteza poate fi unică sau alternativă.
Ipoteza este unică (ea prevede numai o singură împrejurare de natură să
declanșeze incidența legii; de exemplu, desfacerea căsătoriei se produce,
conform art. 259, alin. 5 din Codul civil, prin divorț) sau alternativă (implicit
mai multe modalități de realizare a incidenței legii; de exemplu, conform art.
213 din Codul penal, comite abuz de încredere cel care, deținând, cu orice titlu,
un bun mobil al altuia, și -l însușește , dispune de acesta pe nedrept ori refuză să –
l restituie).
Trebuie precizat că, spre deosebire de ipoteza unică, în cazul ipotezei simple nu
este exclusă posibilitatea ca împrejurarea prevăzută de ea să presupună
modalități concrete foarte diferite de real izare. În cadrul infracțiunii de omor,
de pildă, norma nu face referiri asupra calității făptuitorului ori a victimei,
asupra locului și timpului săvârșirii faptei sau cu privire la mijloacele folosite
pentru producerea ei (cu excepția formelor calificate sau deosebit de grave de
omor).
Ipotezele se diferențiază și după modul de enunțare a condițiilor de
aplicare . În acest sens, ipotezele pot fi generice (întrucât precizează un
anumit tip de împrejurare prin a cărei producere se aplică norma) și cazuale
(când ele enunță limitativ sau exemplificativ împrejurările în care se aplică
norma).
Ipotezei, ca element de conținut al normei de drept, îi revine un rol care nu se
reduce la justificarea elementelor factuale, ci vizează obiective care rezidă în
rațiunea î nsăși a normei de drept și care privesc temeiurile valorice ce sunt
promovate prin mijlocirea ei. Structura temeiului unei reguli este un enunț
condițional: dacă M, atunci C; ceea ce se scrie T = M => S, în care T este
temeiul, M este evenimentul, iar S re prezintă scopul sau consecința. Dacă în
științele privind fenomenele naturii S este un efect ca oricare altul, în științele
despre om S este un eveniment cu valoare, valoare pe care o atribuim noi ca
ființe valorizatoare, care dăm un sens valoric lumii. În acest context, enunțurile
de legi le completăm cu enunțuri de valoare. În felul acesta, normativitatea
intră sub controlul rațiunii și experienței. Și în materia normelor juridice orice
acțiune este orientată spre un scop, iar temeiurile normative sunt di rijate de
valori. Prin etalonul valoric de apreciere a acțiunilor se realizează calificarea
concretă a unui fapt și numai după aceea se stabilește norma d e drept care se
aplică în speță .
B. Dispoziția . Ca partea cea mai importantă a normei juridice,

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 47 dispoziția se referă la conduita ca atare pe care trebuie să o realizeze cei
cărora li se adresează; ea oferă răspuns la întrebarea: “ce trebuie să facă ori
să nu facă” sau “ce este îndreptățită să facă persoana aflată în situația
prevăzută de normă“. Disp oziția prevede fie obligația de a înfăptui anumite
acțiuni, fie obligația abținerii de la ‘înfăptuirea unor acțiuni, după cum poate
numai să permită, să recomande sau să stimuleze o arie de acțiuni umane
dezirabile.
După criteriul conduitei prescrise , dispozițiile normelor juridice se
diferențiază după cum urmează: dispoziții onerative , dispoziții prohibitive ,
dispozițiile permisive , dispozițiilor supletive (o varietate a dispozițiilor
supletive).
a) Dispoziții onerative , care obligă la împlinirea anumitor acțiuni (de
exemplu:
„Tutorele este dator să prezinte anual instanței de tutelă o dare de seamă despre modul cum
s-a îngrijit de minor, precum și despre administrarea bunurilor acestuia” – art. 1 52 alin. (1)
din Codul c ivil).
b) Dispoziții prohibitive , care interzic înfăptuirea unor acțiuni (de exemplu:
„Căsătoria este oprită între tutore și persoana minoră care se află sub tutela
sa.” – art. 275 din Codul civil).
Deoarece impun un anumit comportament, atât dispozițiile onerative cât și cele
prohibitive se mai numesc imperative sau categorice . Cu toate acestea,
normele juridice nu sunt pur și simplu ordine . Deși dreptul nu se dispensează
de ordine, servindu -se de el e în procedurile de judecată, în măsuri care merg
până la privarea de libertate, în anulări de acte etc., totuși ordinul sau comanda
de care dreptul se folosește reprezintă un mijloc impus de situații, nu un
element de conținut. Esența dreptului constă în valoarea juridică promovată
prin normă, nu în ideea de ordin.
c) Dispozițiile permisive oferă părților posibilitatea să opteze pentru conduita
ce doresc să o urmeze, fără deci să impună sau să interzică săvârșirea unor
acțiuni (de exemplu: acceptarea moște nirii poate fi potrivit dispozițiilor art.
1108 din Codul civil: „ expresă sau tacită ”).
În situația în care persoanele, având posibilitatea opțiunii pentru conduita
dorită, nu se hotărăsc să -și exprime voința, intervine organul de stat competent
și suplinește voința lor pe baza dispozițiilor supletive . Acestea sunt o varietate
a dispozițiilor permisive. (de exemplu, conform art. 383 din Codul civil, la
desfacerea căsătoriei prin divorț, soții se pot învoi ca soțul care a purtat ‘n
timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț să poarte acest nume și după
desfacerea căsătoriei. Același a rticol mai precizează: „(3) Dacă nu a intervenit
o înțelegere sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți
poartă numele dinaintea căsătoriei. ”).

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 48 În funcție de sfera aplicării lor, de gradul lor de generalitate , dispozițiile
normelor juridice se diferențiază ‘n dispoziții generale, speciale și de
excepție.
Dispozițiile generale au o sferă largă de aplicare și circumscriu de obicei o
ramură de drept.
Dispozițiile speciale se referă la o anumită categorie de rela ții dintr -o ramură
de drept. Deosebim, de pildă, dispoziții ale părții generale și dispoziții ale părții
speciale din Codul penal. Nu trebuie să abordăm rigid deosebirea dintre
dispozițiile generale și acelea speciale; ele se pot transforma reciproc. Ceea ce
este “general” sau “special” are o valoare relativă, se evidențiază numai prin
comparare. În raport cu o dispoziție cu aplicare mai largă, o dispoziție dată este
apreciată ca specială, dar ea se manifestă ca dispoziție generală față de o alta
care are o sferă mai restrânsă de aplicare.
Dispozițiile de excepție completează dispozițiile generale sau pe acelea
speciale (de exemplu, art. 272 al Codului civil, stabilind vârsta căsătoriei la 18
ani, cuprin de și o dispoziție de excepție:
„… (2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în
temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu
autorizarea instanței de tutela în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul. În ca zul în
care unul dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă hotărăște și asupra
acestei divergente, având în vedere interesul superior al copilului. ”).
Dispozițiile de excepție au la bază dorința legiuitorului de a apăra mai efici ent
o serie de valori.
C. Sancțiunea reprezintă acel element al normei juridice care fixează
urmările încălcării dispoziției; ea dă răspuns întrebării: “care sunt
consecințele încălcării dispoziției?”. Sancțiunea constituie măsura luată
împotriva dorinței sau voinței aceluia care nesocotește dispozițiile normelor
juridice.
Ea este aplicată de organe special împuternicite și urmărește restabilirea ordinii
încălcate, prevenirea încălcării normelor de drept în viitor și îndreptarea celui
vinovat. Rezultă că scopul sancțiunii este eminamente constructiv, neurmărind
răzbunarea frustă.
Ținând seama de natura juridică a normei încălcate, distingem sancțiuni penale,
civile, administrative, disciplinare, în conformitate cu ramurile de drept în care
operează.
După scopul pe care îl urmăresc, sancțiunile sunt reparatorii (vizând
repararea ori dezdăunarea pentru paguba produsă), expiatorii (urmărind
ispășirea pentru fapta antisocială comisă), de anulare a actului lovit de
nulitate.

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 49 În funcție de conținutul lor, sanc țiunile sunt patrimoniale (pecuniare și
nepatrimoniale (personale).

Primele se referă la bunurile și veniturile persoanei sancționate (de exemplu,
amenda, confiscarea averii, penalitățile), celelalte privesc nemijlocit persoana
celui vinovat (de exemplu, sancțiunea închisorii, avertismentul, interdicția de
exercitare a drepturilor electorale ș.a.).
În conformitate cu modul lor de determinare, distingem sancțiuni absolut
determinate și sancțiuni relativ determinate .
Sunt sancțiuni absolut determinate (de pildă, nulitatea absolută, cum ar fi în
cazul contractului de vânzare -cumpărare care are ca obiect un bun care nu mai
există) și sancțiuni relativ determinate (de exemplu, între un minim și un
maxim prevăzut de lege pentru amendă sau pentru durata pri vării de libertate).
Organul de aplicare a sancțiunilor optează între limitele legale prevăzute.
După numărul lor, sancțiunile pot fi unice sau multiple (alternative sau
cumulative ).
Sancțiunile se deosebesc și după numărul lor: unele pot fi unice , când se
prevede un singur gen de sancțiune pentru comiterea unei fapte (cum este cazul
omorului, pentru care se prevede numai pedeapsa închisorii), sau multiple .
Sancțiunile multiple pot fi alternative (deoarece se prevăd mai multe categorii
de sancțiuni între care se poate opta, precum între amendă și închisoare) și
cumulative (pentru că sunt prevăzute pentru aceeași faptă mai multe sancțiuni
ce diferă ca finalitate, cum ar fi închisoarea și confiscarea parțială a averii).
Dacă în cazul sancțiunilor alternative organele de aplicare pot opta pentru un
gen de sancțiune, sancțiunile cumulative se aplică în totalitatea lor după
dispozițiile legale.
Există însă principiul că pentru o abatere sau faptă ilicită nu se pot aplica mai
multe sancțiuni de același tip, dar p ot fi cumulate sancțiuni diferite sub aspectul
conținutului și al scopului.
Sancțiunea este aceea care asigură în ultimă instanță respectarea normei de
drept și restabilirea ordinii juridice. Din acest motiv ea constituie un element
foarte important al nor mei juridice.
Cu toate că aparține domeniului general al constrângerii, totuși sancțiunea
juridică nu e sinonimă constrângerii etatice. Apl icarea sancțiunilor nu reclamă
în toate situațiile intervenția forței publice; este cazul sancțiunilor de anulare,
de reparare și de dezdăunare, a celor disciplinare, precum și a unora
contravenționale. Doar când ele nu se execută de bunăvoie are loc execuția
silită prin intervenția forței constrângătoare a statului. Sancțiunile penale și
unele contravenționale comportă însă, în principiu, un caracter coercitiv.

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 50 În statul de drept, aplicarea sancțiunilor este un act de putere antrenând o mare
răspundere politică și juridică; ea trebuie făcută numai de către organele
competente, cu respectarea literei și spiritului legii, a drepturilor și libertăților
omului.
Deși este un element al structurii logico -juridice a normei, sancțiunea implică
ea însăși o normă: o normă sui-generis de conduită, care trimite la subiectul
vinovat de încălcarea dispoziției și la organul de stat comp etent să aplice
sancțiunea legală.
Sarcina de lucru 3
Prezintă în 10 -15 rânduri criteriile de diferențiere a ipotezelor, a
dispozițiilor, precum și a sancțiunilor.

Structura tehnico -juridică a normei
Structura tehnico -juridică a normei trimite la forma de exprimare a conținutului
și a structurii logice a normei prin textul legal.
Norma de drept este, de regulă, o parte a unui act normativ, el însuși structurat
în capitole, secțiuni, articole, alineate. Ca element structural de bază al actului
normativ, articolul conține, obișnuit, o dispoziție de sine stătătoare. Sunt
situații în care un articol conține mai multe norme, după cum, în altele, o
normă se exprimă prin mai multe articole coroborate .
Specificul normelor constituționale, al celor de o rganizare ș.a. evidențiază că,
de obicei, normele juridice nu sunt redactate după schema ipoteză -dispoziție –
sancțiune. Cel mai adesea, normele de drept cuprind fie ipoteza și dispoziția,
fie dispoziția și sancțiunea ori numai dispoziția. În unele situații, dispozițiile
legale îmbracă forma unor principii generale, a unor definiții sau clarificări
conceptuale. Încât, se constată o mare diferențiere în modul de formulare a
normelor, motiv pentru care, pe planul doctrinei, unele categorii de norme nici
nu mai sunt apreciate ca norme propriu -zise, ci ca “dispoziții legale” ce ar
ființa în paralel cu normele juridice luate în sens restrâns; acestea din urmă ar fi
adevăratele norme juridice, întrucât se adresează direct conduitei oamenilor.
Nu avem însă motive să minimalizăm rolul normativ al dispozițiilor legale cu
conținut general, chiar dacă ele nu creează, precum normele juridice
considerate în sens strict, modele nemijlocite de comportament. Principiile
generale, de finițiile și alte asemenea dispoziții legale conferă normelor propriu –
zise dimensiunea de substanță, structurându -le axiologic și precizându -le, în
consecință, finalitatea socială. De pildă, o dispoziție legală prin care legiuitorul
circumscrie definiționa l un termen trebuie să se regăsească în orice alt text

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 51 normativ care cuprinde acest termen; o astfel de normă indirectă nu poate să nu
facă parte din câmpul dat al reglementării juridice.
În ce privește însă norma în sens strict, acesta, dincolo de modul în care este
formulată, trebuie să precizeze o conduită de urmat, o dispoziție, sub forma
unor drepturi și obligații juridice. Cu toate acestea, tehnica legislativă nu
reclamă formularea expresă atât a îndrituirii cât și a obligației. Îndeobște,
legiuitoru l formulează acea la tură ce dorește să o accentueze.
Formularea neschematică, netipică, uneori parcimonioasă a textului unei norme
de drept nu este de regulă rezultatul economiei de gândire a legiuitorului, ci a
economiei de mijloace în exprimarea voinței sale, economie de mijloace
originată ea însăși în ideea intercondiționării sistemice a normelor în ansamblul
dreptului. Ceea ce exige eliminarea detaliilor redundante, creșterea gradului de
sintetizare a limbajului juridic și de comprimare a textelor norma tive, în
măsură să sporească integrarea organică a unei norme juridice în sistemul
dreptului, în raport cu care, de fapt, ea își fixează, prin întregire, sensul și
semnificația. Așadar, tocmai coerența sistemului de drept reclamă, nu o dată,
comprimarea st ructurii logico -juridice a normelor sale, caracterul netipic al
exprimării lor tehnico -juridice.
În ce privește însă structura normei penale speciale, normă eminamente
sancționatorie, este foarte important ca fapta incriminată, care lezează grav o
valoare protejată de lege, să fie descrisă în toate elementele și componentele.
În acest caz dispoziția este evidentă, iar interdicția săvârșirii faptei (ori, după
situație, obligația producerii ei) este implicată; nerespectarea interdicției
determină aplicarea sa ncțiunii.
În legătură cu formularea sancțiunii normei juridice, trebuie subliniat că
sancțiunea nu este o alternativă a conduitei stabilite în normă, pe care oamenii
pot să o aleagă atunci când nu sunt de acord cu dispoziția. Ordinea socială se
asigură nu mai dacă în aplicarea normei de drept se respectă dispoziția.
În ultimă analiză, sancțiunea indică și ea, cum am precizat, o anumită
comportare: dar o comportare impusă, întrucât nu s -a respectat dispoziția, și
care tocmai urmărește să asigure respectarea ei. Sancțiunea este
individualizată, adaptându -se specificului normei pe care o apără.
Analiza structurii tehnice a normelor de drept evidențiază că nu putem concepe
simplist că fiecare normă ar dispune de o sancțiune proprie. Interdependența
normelor jur idice permite acelor norme fără o sancțiune proprie să fie
asigurate, în realizarea lor, prin înfăptuirea cerințelor altor norme ce cuprind
sancțiuni determinate.
Anumite tipuri de sancțiuni, precum acelea de anulare, de reparate și
dezdăunare ori cele dis ciplinare, sunt integrate în actele normative care
reglementează diferite domenii ale relațiilor sociale (Codul civil, Codul muncii
ș.a.). În schimb, sancțiunile penale se integrează, în principiu, într -un act

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 52 normativ distinct. Normele acestui act alcătuiesc o grupă specifică de norme
sancționatorii: normele penale, în măsură să stabilească cazurile de încălcare a
normelor juridice, cazuri cu periculozitate socială sporită (infracțiunile),
precum și sancțiunile corespunzătoare.
Normele penale asigur ă respectarea normelor juridice din celelalte ramuri ale
dreptului (atunci când ele nu au prevăzută o altă sancțiune sau au prevăzu te
sancțiuni pentru acte mai puțin grave, cum ar fi sancțiunile disciplinare) în
situația în care s -au săvârșit fapte cu o pe riculozitate sporită, calificate ca
infracțiuni. Dar normele penale nu sunt numai sancțiuni ale dispozițiilor din
alte norme. Având autonomie și alcătuind instituții distincte, normele penale se
integrează într -o ramură distinctă de drept.
În absența unei corecte înțelegeri a raportului dintre structura logică
(elementele normei) și structura tehnico -juridică (modul de formulare
legislativă a regulii de drept), nu s -ar putea evita interpretarea și aplicarea
diferită a dreptului, fapt ce ar contrazice voința , unică și unitară, a legiuitorului.
Clasificarea normelor juridice
Normele juridice se clasifică după mai multe criterii. Clasificarea lor facilitează
înțelegerea sensului și caracterului normei, a conduitei prescrise subiectului de
drept.
Distingem în pr imul rând o clasificare a normelor juridice după obiectul și
metoda de reglementare, cu alte cuvinte după criteriul naturii juridice a
raporturilor de drept la baza cărora stau. Această clasificare se realizează prin
disciplinele juridice de ramură (dreptu l constituțional, dreptul civil, dreptul
penal etc.).
Studiul normelor operează și după criteriul forței lor juridice, forță care
depinde de actele normative care le conțin (legi, decrete, hotărâri etc.). Această
clasificare este prezentată de sine -stătăto r în cadrul fiecărei discipline a ramurii
de drept, în partea introductivă, în legătură cu izvoarele ramurii respective. Ea
este relevantă mai cu seamă în situația în care un fapt sau o relație sunt
reglementate prin mai multe norme aparținând unor acte no rmative distincte,
norme între care apar contradicții. În această împrejurare, se va aplica norma
aparținând actului cu forță juridică superioară. Orice act normativ cu o forță
juridică inferioară aceleia a actului normativ contrazis își va pierde
valabili tatea.
Pentru interesul problemei, vom prezenta următoarele criterii de clasificare: a)
după conduita prescrisă; b) după finalitatea imediată a normelor; c) după gradul
lor de generalitate; d) după modul de redactare a normelor.
a) După conduita prescrisă subiectelor , distingem norme imperative (care
pot fi onerative sau prohibitive ) și dispozitive.
Normele care prescriu obligația de a înfăptui o anumită acțiune și care, în

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 53 consecință, sancționează conduita pasivă, inactivă, se numesc onerative .
În redactarea normelor onerative este caracteristică folosirea expresiilor
“trebuie”, „este obligat”, „are îndatorirea” ș.a. Desigur, ele pot lipsi, contextul
normei implicându -le însă.
Normele care interzic săvârșirea unei acțiuni și care, în caz de încă lcare a
inacțiunii prescrise, sancționează conduita ilegal activă, se numesc norme
prohibitive (așa cum sunt cele mai multe norme penale care sancționează
omorul, furtul, tâlhăria etc.).
Tipic normelor prohibitive sunt expresiile “se interzice”, “nu poate”, “este
oprit” ș.a.
Acele norme care, neobligând sau neinterzicând o anumită acțiune, recunosc
subiectului de drept posibilitatea opțiunii pentru o anumită conduită în
cadrul regulii juridice, se numesc norme dispozitive .
Majoritatea normelor civile reglementând contractele se integrează în această
categorie. Normele dispozitive folosesc termeni precum “poate”, este liber să”
etc.
Atunci când normele dispozitive consacră drepturi subiective și libertăți al
căror exercițiu nu este obligatoriu (c a în cazul drepturilor și libertăților
fundamentale ale cetățenilor ori al drepturilor subiective civile), ele se
manifestă ca norme de împuternicire (atributive ).
În situația în care, existând libertatea de acțiune și de opțiune a părților
raportului juri dic, acestea nu -și exercită totuși conduita prescrisă, este
posibilă – prin acele norme supletive ca variantă a normelor dispozitive –
intervenția organelor de stat care suplinesc absența manifestării de voință a
subiectului.
În cadrul normelor dispozitive , distingem și normele de stimulare care,
având ca scop încurajarea unei acțiuni, răsplătesc pe autorul ei. (Este cazul
normelor care stabilesc recompense morale și materiale pentru merite
deosebite, prevăzând acordarea, după criterii precizate, a unor dec orații,
titluri de onoare, premii).
Normele de recomandare fac și ele parte din categoria mai cuprinzătoare a
normelor dispozitive și propun o anumită conduită, neobligatorie însă, care
poate fi urmată și de alte subiecte de drept decât acelea cărora le es te
destinat actul normativ. Ca autor al reglementării, statul propune diferite
prevederi persoanelor juridice private, organizațiilor nestatale, asociațiilor
profesionale ș.a. în diverse domenii (salarizare, protecția muncii), pentru ca
acestea să -și însuș ească prevederile în cauză. După cum se apreciază,
normele de recomandare vor putea viza în viitor și conduita titularilor
dreptului de proprietate funciară; deoarece pământul reprezintă nu doar
obiectul dreptului de proprietate individuală, ci și al unor relații, de ordin

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 54 mai cuprinzător, dintre stat și cetățeni, el este totodată și un bun al întregii
țări, motiv pentru care statul, în conformitate cu Constituția, trebuia să
asigure exploatarea pământului și în concordanță cu interesul național, nu
numai c u acela personal.

b) După finalitatea lor imediată , distingem norme de organizare și norme
sancționatorii (cum sunt acelea ale Codului penal, ce precizează faptele care
constituie infracțiuni și pedepsele corespunzătoare gravității lor).
c) În funcție de gradul de generalitate sau sfera de aplicabilitate, normele pot fi
generale , speciale și de excepție . Având sfera cea mai largă, normele generale
se aplică tuturor relațiilor sociale ce intră sub incidența unei ramuri date de
drept. Normel e speciale privesc doar o anumită categorie de relații din aceeași
ramură. În raport cu cele speciale sau de excepție, normele generale mai sunt
denumite și norme de “drept comun”. (Putem distinge, de pildă, normele
juridice ale părții generale și cele ale părții speciale din Codul penal.)
Deosebirea dintre normele generale și acelea speciale este relativă; o normă
este specială în raport cu o normă de aplicație mai largă, dar ea poate fi
totodată și generală în raport cu alta care are o sferă mai restrânsă decât a ei.
Normele de excepție se referă la situații deosebite care derogă de la regula
generală sau specială.
Distincția făcută între norme generale, speciale și de excepție are o deosebită
importanță pentru interpretarea dreptului. Pentru situații der ogatorii de la
norma generală, devin aplicabile normele speciale sau de excepție, iar în caz de
concurs între norma specială și cea de excepție în soluționarea aceluiași caz, va
fi aplicată norma de excepție.
d) După un alt criteriu, anume modul lor de red actare, normele pot fi complete
și incomplete . Normele juridice au o formă completă când cuprind toate
elementele structurale (ipoteza, dispoziția și sancțiunea) în cadrul aceluiași text
juridic. În situația în care norma nu apare complet în actul normativ prin care
este edictată, ci trimite la dispozițiile cuprinse în alte acte existențe, avem de -a
face cu o normă de trimitere . Atunci când unele elemente ale normei urmează
să fie precizate printr -un act normativ care să fie adoptat ulterior, avem de -a
face cu ceea ce poartă denumirea de normă în alb .
Normele în alb sunt întâlnite frecvent în materie contravențională, unde legea,
reglementând anumite activități, stipulează că faptele ce reprezintă abateri de la
prevederile ei, precum și sancțiunile ce se vo r fixa corespunzător urmează să
fie stabilite prin hotărârea Guvernului.)
Dincolo de criteriile deja enunțate, în clasificarea normelor juridice mai pot fi
invocate și alte criterii, precum: conținutul lor (în funcție de care distingem
norme materiale sau de conținut și norme procedurale sau de formă ) sau
durata acțiunii lor (în raport cu care avem norme stabile sau cu durată

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 55 nedeterminată și norme temporare sau cu durată determinată ). De
asemenea, normele de drept se mai diferențiază în norme care reglementează
direct conduita oamenilor – întrucât se adresează nemijlocit acelora aflați într -o
situație avută în vedere de legiuitor – și norme care reglementează indirect
conduita – deoa rece se prezintă ca principii, norme – cadru, definiții etc. (De
exemplu, dacă art. 311 alin.1 din Codul civil cuprinde o normă directă: “ Soții
sunt obligați să poarte numele declarat la încheierea căsătoriei ” , în schimb
art. 271 din același c od cuprinde o normă indirectă: „Căsătoria se încheie între
bărbat și femeie prin consimțământul personal și liber al acestora .”)
Sarcina de lucru 4
Redact ează un eseu (maxim um o pagină)în care să prez inți semnificația
coroborării normelor din perspectiva structurii lor logico – juridice .

2.1.3. Acțiunea normelor juridice în timp, în spațiu și asupra persoanelor
Acțiunea normelor în timp
Acțiunea normelor juridice comportă trei dimensiuni necesare: una temporală ,
vizând succesiunea normelor, una spațială , privind producerea efectelor în
teritoriu, și dimensiunea personală , trimițând la conduita subiectelor de drept,
persoane fizice și juri dice. Ultimele două dimensiuni sunt organic legate;
principiul suveranității puterii de stat presupune consubstațialitatea
suveranității teritoriale cu aceea care ia forma legăturii dintre stat și persoane
prin cetățenie.
Perioada în care o normă de drept este în vigoare reprezintă și intervalul de
timp în care ea produce efecte juridice.
Întrucât se aplică faptelor care se suprapun temporal cu valabilitatea normei,
aceasta nu este nici retroactivă, nici ultraactivă: nu s e aplică faptelor care
preced intrarea ei în vigoare și, respectiv, acelora survenite după ieșirea ei din
vigoare. În principiu, o lege nouă nu operează asupra trecutului întrucât ea este
un comandament adresat conduitei umane vii, căreia îi permite sau îi interzice
acțiuni determinate . Nimeni nu poate fi supus unei norme care nu există. Deci
nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru o faptă care la data săvârșirii ei era
admisă.
Stabilirea normei, în ce privește manifestarea ei în timp, reclamă precizar ea
momentului inițial și a momentului final al acțiunii legii ori a altor acte
normative, în care norma este integrată. În țara noastră actele normative intră în

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 56 vigoare, în principiu, o dată cu publicarea lor în Monitorul Oficial al României.
Sunt și cazu ri în care se stabilește în mod expres data la care acestea intră în
vigoare. Atunci când, de pildă, aplicarea unei legi impune măsuri
organizatorice speciale sau implică schimbări esențiale în materie, acțiunea ei
trebuie pregătită, fapt care determină, î ntre altele, și stabilirea unei date
ulterioare de intrare în vigoare.
În regulă generală, legea provoacă efecte doar asupra faptelor produse ulterior
intrării ei în vigoare. Ceea ce se explică prin aceea că oamenii, pentru a -și
racorda conduita la exigenț ele legii, trebuie să ia cunoștință în prealabil de
conținutul ei.
Sunt situații în care unele acte normative se aplică cu efect retroactiv, vizând
deci și acele fapte petrecute înainte de intrarea lor în vigoare. Situațiile
respective referă la: a) legea penală mai blândă; b) prevederea expresă că
legea operează și asupra unor fapte săvârșite anterior; c) legile interpretative.
Dacă din punctul de vedere al legiuitorului o faptă prezintă o periculozitate
socială mai redusă sau nu mai provoacă nici un pericol social, atunci intervine
acțiunea retroactivă a legii penale mai blânde, întrucât este firesc ca făptuitorul,
care n -a fost încă sancționat printr -o hotărâre definitivă, să fie pedepsit mai
ușor, respectiv să fie absolvit de pedeapsă.
Legile interp retative nu provoacă o nouă normativitate juridică; ele explică
sensul legii la care fac trimitere și cu care alcătuiesc apoi corp comun. De
aceea, legile interpretative intră în vigoare la data prevăzută pentru intrarea în
vigoare a legii interpretate.
În principiu, în actele normative nu se precizează durata valabilității lor. Este
normal ca necesitatea elaborării unui act normativ să nu fie dedusă din durata
valabilității lui. Actul normativ operează până la abrogarea sa printr -un nou act,
care trebuie să aibă același rang normativ sau unul superior.
Încetarea acțiunii unei norme juridice se numește abrogare . Când într -un act
normativ se afirmă expres că un altul anterior sau doar anumite articole ale
sale se anulează, avem de -a face cu abrogarea expresă -direct . Când legea
nouă menționează doar că se abrogă acele dispoziții anterioare care vin în
contrazicere cu prevederile ei, fără să specifice direct actul normativ care se
anulează sau care dintre articolele lui, avem cazul abrogării exprese –
indirect .
Dacă noul sau noile acte normative nu anulează expres pe cele anterioare, dar
se abat prin prevederile prescrise de la reglementarea veche, atunci abrogarea
are un caracter tacit . Această abrogare, deși tacită (sau implicită), este totuși și
ea o manifestare de voință a legiuitorului, exprimată într -un act normativ
adecvat. Deși nu cuprinde nici o clauză expresă de abrogare, acest act normativ
va fi act de abrogare; fiind posterior, anulează orice dispoziție anterioară
contrară lui.

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 57 În domeniul dre ptului penal trebuie să deosebim abrogarea de dezincriminare
Abrogarea unui text normativ care incriminează o faptă determinată nu
presupune numaidecât dezincriminarea faptei ca atare, anularea caracterului ei
ilicit; ea poate să rămână în continuare incri minată printr -un alt text normativ.
Există și legi care au o acțiune precis stabilită în timp. Acestea sunt legi
temporare . Când temporaritatea lor ține de o dată fixă, ele se numesc legi
cu termen .
Sunt temporare acele acte normative care vizează situaț ii provizorii, precum
starea de război, calamități naturale, epidemii ș.a. Odată cu încetarea situațiilor
excepționale, actele normative în cauză își pierd efectul. Emiterea actelor
normative cu termen este posibilă atunci când intervalul de timp necesar
aplicării lor se poate stabili cu exactitate.
Încetarea acțiunii în timp a normelor poate decurge și din căderea lor în
desuetudine ca urmare a transformărilor radicale din domeniul socio -economic
și politic, în raport cu care vechile norme juridice, deși n u au fost abrogate
printr -un nou act juridic, nu mai sunt aplicabile.
În anumite cazuri, unele acte normative ultraactivează , cu alte cuvinte ele
supraviețuiesc prin efectele pe care le produc și după data ieșirii lor din
vigoare.
Avem în vedere aici:
– legile anterioare, ale căror situații de aplicare, durată ori dată până la care
mai acționează sunt prevăzute de noile acte normative, care le recunosc și
efectele juridice, concomitent cu noile reglementări;
– legile temporare sau cu termen, care se aplic ă situațiilor ivite sub acțiunea
lor, inclusiv acelora nesoluționate, chiar dacă aceste legi au încetat să mai fie
în vigoare, precum este cazul actelor normative edic tate pentru situații
provizorii
– legile (mai favorabile) care nu incriminau sau care dez incriminau ori
sancționau mai ușor unele fapte se aplică acelora care le -au săvârșit sub
autoritatea vechii legi dacă sancțiunile nu au fost aplicate sau, deși aplicate,
nu au fost executate, chiar dacă între timp a fost elaborată o lege care
incriminează sau sancționează mai sever faptele în cauză (art. 13 din Codul
Penal)
– unele prevederi ale legilor procesuale anterioare privind, de pildă,
instanțele de judecată sesizate și rămase competente în rezolvarea unor
cauze aflate pe rol, termenele procesuale e tc. pot să rămână valabile când
apar noi reglementări, pentru situațiile în curs de soluționare aplicându -se
legea în vigoare în acel moment.

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 58
Sarcina de lucru 5
Enunț ă situațiile în care normele retroactivează sau, dimpotrivă, ultraactivează
(maxim um 15 rânduri).

Acțiunea normelor juridice în spațiu și asupra persoanelor
Normele juridice acționează nu numai pe coordonata timpului, ci și pe aceea a
spațiului, adică pe un teritoriu determinat; ele sunt emanația statului și a
organelor sale, caracterizate printr -o anumită competență teritorială. Acțiunea
normelor în limite teritoriale strict delimitate reprezintă de fapt acțiunea lor
asupra persoanelor aflate în acest spațiu; oamenii sunt propriu -zis obiectul
reglementării juridice.
Cercetarea coordonatei spațiale a acțiunii normelor implică atât aspectul intern,
cât și acela internațional.
a) Supremația puterii de stat , manifestare pe plan intern a suveranității
statului, implică obligativitatea normelor de drept pentru toți cetățenii
statului, cât și pentru toate instituțiile sociale aflate pe teritoriul său.
Acțiunea actelor normative în spațiu este în funcție de competența teritorială a
organului de stat emitent. În statele unitare, precum România, există un singur
rând de organe su preme ale puterii de stat și ale administrației de stat, actele lor
normative acționând pe întreg teritoriul. Organele locale ale puterii și
administrației de stat emit acte normative cu aplicabilitate la unitatea
administrativ -teritorială aflată sub autor itatea lor (județ, oraș, comună). În
anumite situații, și acțiunea unor acte normative ale organelor centrale poate fi
limitată la o parte determinată a teritoriului (zona de frontieră, zone delimitate
în cazul unor calamități naturale, al unor epidemii et c.).
În statele cu structură compusă, precum statul federativ, actele normative ale
organelor federale creează efecte asupra teritoriului tuturor statelor federate, în
timp ce actele normative ale unui stat federat sunt valabile în limitele sale
teritorial e. În situația în care se produce un conflict între legile federale și legile
unui stat federat, se aplică de regulă legea federală, când nu acționează o altă
lege indicată în normele ce reglementează conflictele de legi dintre autoritatea
centrală și acee a locală.

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 59
b) Sub aspect internațional , acțiunea normelor juridice în spațiu ridică
numeroase probleme, constituind obiectul preocupărilor unor discipline de
ramură (dreptul internațional privat, dreptul internațional comercial etc.).
Reținem în cele ce urmează doar câteva probleme de principiu.
Soluționarea efectului actelor normative în spațiu din perspectiva componentei
ei internaționale trebuie să respecte principiul suveranității statului asupra
teritoriului și populației. În context, aceasta înseam nă excluderea acțiunii pe
teritoriul statului și asupra persoanelor aflate pe el a normelor de drept ale altor
state.
Practica relațiilor dintre state, legată de asigurarea și dezvoltarea relațiilor
politice, economice și culturale pe plan internațional a condus la acceptarea
unor excepții de la principiul suveranității normative teritoriale (principiul
teritorialității), excepții care nu încalcă suveranitatea lor reală dacă se respectă
liberul consimțământ al statelor. Se acceptă, în consecință, că pe teri toriul unui
stat pot exista, în condiții determinate, persoane și anume locuri (precum
legațiile, ambasadele, navele) asupra cărora nu acționează, în anumite privințe,
normele de drept ale statului în cauză. Avem în vedere, mai ales, imunitatea
diplomatică , statutul juridic al consulilor, regimul specific unor categorii de
străini.
Imunitatea diplomatică rezidă în inviolabilitatea personală a reprezentanților
diplomatici și inviolabilitatea clădirilor reprezentanței diplomatice.
Inviolabilitatea vizează, d e asemenea, mijloacele de transport ale agenților
diplomatici. Aceștia sunt exceptați de la jurisdicția penală, civilă și
administrativă a statului unde sunt acreditați. Desigur, corespondența
personalului diplomatic beneficiază și ea de regimul imunității diplomatice.
Sub acoperișul imunității diplomatice nu se admite însă nesocotirea legilor țării
de reședință. Guvernul acesteia poate să -l declare “ persona non grata “ pe
reprezentantul diplomatic culpabil, ceea ce implică rechemarea sau expulzarea
sa. De asemenea, atunci când drepturile patrimoniale ale unui reprezentant
diplomatic nu sunt legate de atribuții de serviciu, ele nu sunt inviolabile.
Pe bază de reciprocitate, reprezentanții consulari ai statelor străine beneficiază
de scutiri de impozite, de p restații, de jurisdicția instanțelor judecătorești ale
țării de reședință în cauze referitoare la infracțiunile de serviciu etc.
Pentru cetățeni străini se aplică un regim juridic diferit în raport cu acela al
cetățenilor statului respectiv. Distingem, ast fel, trei regimuri juridice pentru
străini: regimul național (în care străinii se bucură de aceleași drepturi
civile ca și cetățenii statului de reședință), regimul special (în care
drepturile străinilor sunt stabilite în mod special, prin legi ori tratate
internaționale) și regimul clauzei națiunii celei mai favorizate (după care
statul de reședință concedă cetățenilor unui alt stat, aflați pe teritoriul său, o

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 60 seamă de drepturi, care nu pot fi însă mai restrânse decât drepturile
recunoscute cetățenilor or icărui alt stat).
Cetățenii străini și persoanele fără cetățenie (apatrizii) se bucură în România de
drepturile fundamentale care revin cetățenilor români (cu excepția, firește, a
drepturilor politice), de drepturile civile, ca și orice alte drepturi prev ăzute în
lege sau rezultând din acorduri internaționale semnate și de țara noastră.
Articolul 18, alin. 1 din Constituția României precizează: „Cetățenii străini și
apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecția generală a
persoanelor și a averi lor, garantată de Constituție și de alte legi“.
Totodată, străinii rezidenți în România sunt datori să se conformeze legilor
statului nostru.
Principiul general al acțiunii legii statului pe teritoriul său implică unele
excepții și pentru situația în care unele fapte se produc pe teritoriul mai multor
state. De pildă, contractarea unei căsătorii într -un stat și conviețuirea sau
desfacerea căsătoriei în altă țară. Conflictele care pot apărea între normele
juridice ale acestor state se soluționează prin convenții internaționale, pe baza
unor practici internaționale sau în acord cu dispozițiile legale ale statului
respectiv. Dificultăți sporite, rezultând din aceste conflicte, se ivesc atunci când
într-una dintre țări există reglementări neunitare pentru o aceeași relație
socială.
Necesitatea promovării și apărării unor interese majore pentru un stat creează
situații în care, deși suveranitatea sa se manifestă numai în limitele granițelor
sale, legea lui se extinde la fapte produse dincolo de granițe.
Cetăț enii acestui stat, chiar dacă au săvârșit anumite fapte în străinătate, sunt
supuși normativității statului lor care, apărându -le interesele, le impune
totodată obligația respectării legilor țării lor. Se întâlnesc și situații în care
statul extinde legile proprii și asupra străinilor care au comis unele fapte, atunci
când sunt lezate interesele fundamentale ale acestui stat sau ale altuia și în
condițiile în care statul ‘n cauză s -a obligat la aceasta prin convenții
internaționale. (Codul penal român preci zează în art.4 că legea penală operează
asupra infracțiunilor săvârșite în afara granițelor dacă infractorul este cetățean
român sau dacă, deși nu are nici o cetățenie, domiciliază în România. Art. 5
precizează că legea penală se aplică infracțiunilor săvâ rșite în afara teritoriului
țării, contra statului român sau contra vieții unui cetățean român ori prin care s –
a adus o vătămare gravă integrității corporale sau sănătății unui cetățean român,
când sunt săvârșite de către un cetățean străin sau de o persoa nă fără cetățenie
care nu domiciliază pe teritoriul țării.)
În ipoteza în care situațiile juridice privesc și un subiect străin (naștere,
căsătorie, deces, dobândirea sau pierderea proprietății ș.a.), soluționarea unor
astfel de cazuri individuale antrenează incidența legii străine pe teritoriul
românesc. În cazuri de acest fel, efectele produse de legea străină nu se

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 61 întemeiază în propria ei autoritate asupra teritoriului nostru, ceea ce ar
contraveni suveranității statului român, ci în legea internă și în dreptul național,
ale cărui norme conflictuale precizează c azurile și condițiile de aplicare
limitativă a legii străine. Aplicarea legii străine este admisă atât în funcție de
compatibilitatea ei cu principiile de bază ale dreptului nostru, cât și în funcție
de existența reciprocității juridice intre statul român și cel străin în cauza dată.

Sarcina de lucru 6
Redact ează un eseu de 10 rânduri în care să compar i diferite le tipuri de
regimuri juridice pentru străini.

2.2. Interpretarea normelor juridice
2.2.1. Necesitatea interpretării normelor juridice și sensul interpretării
Necesitatea interpretării
Interpretarea normelor juridice reprezintă un moment al aplicării dreptului.
Prin natura lor, normele juridice au, așa cum am evidențiat în altă ordine, un
caracter general; ele se referă la situații ipotetice. Dar aplicarea lor privește
cazuri concrete. De aici rezultă o seamă de implicații, care evidenția ză
necesitatea interpretării normelor juridice.
În primul rând, legiuitorul nu poate avea în vedere atunci când elaborează
normele juridice toate situațiile, ireductibile în specificul lor, care se pot ivi
în aplicarea dreptului. De aceea, el trebuie să ră mână la un nivel de
generalitate, care impune, pentru racordarea normei la situație, interpretarea
ei.
În al doilea rând, necesitatea interpretării normelor juridice rezultă și din
faptul că legiuitorul, redactând normele, se exprimă concis, concentrând la
maximum conținutul exprimat. De aici rezultă, pentru organul de
interpretare, necesitatea dezvăluirii conținutului real al normei și a sferei
situațiilor avute în vedere de legiuitor cu prilejul redactării normei. O normă
juridică ridică puține probleme d e interpretare atunci când reglementările ce
le cuprind sunt mai minuțioase, urmărind să acopere o diversitate de
elemente.
În al treilea rând, se știe că pe timpul cât o normă este în vigoare, pot să
apară fapte noi care, întrucât nu existau în momentul e laborării ei, nu puteau

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 62 fi prevăzute în mod direct. Ceea ce duce la elaborarea unor noi norme, care
intersectează sfera de aplicare a celor deja existente. În această situație, se
impune interpretarea noilor acte normative, comparându -le și studiindu -le
împreună cu alte dispoziții legale.
În al patrulea rând, necesitatea interpretării derivă și din problemele care se
pot ivi în legătură cu redactarea gramaticală a textului de lege, cu o anumită
poziție a cuvintelor în text, cu folosirea semnelor de punctuaț ie.
În al cincilea rând, în textele de lege sunt folosiți de multe ori termeni al
căror sens este diferit de acela obișnuit. Din acest motiv, legiuitorul
consideră uneori necesar să facă chiar în cuprinsul unor legi precizări asupra
înțelesului special al termenilor folosiți în redactarea actului normativ

De pildă, în titlul VIII, Partea generală a Codului penal, legiuitorul clarifică
sensul unor termeni sau expresii din textul legii penale, precum: teritoriu,
infracțiune săvârșită pe teritoriul țării , consecințe grave și consecințe
deosebit de grave , funcționar , secrete de stat și înscrisuri oficiale etc.
Un termen poate avea înțelesuri diferite pentru ramuri de drept diferite.
Sesizarea sensului contextual revine interpretării, care asigură o analiză și o
explicare adecvată a termenului în cauză.
Aspectele enunțate, la care se pot adăuga și altele, demonstrează necesitatea de
a clarifica orice nuanță semantică a limbajului juridic, deoarece acesta nu poate
reda întotdeauna cu maximă claritate determinările de conținut care exprimă
voința legiuitorului. În această situație trebuie să se recurgă la interpretarea
normelor juridice în măsură să surprindă concordanța dintre voința reală a
legiuitorului și înțelesul nemijlocit al termenilor întrebuin țați.
Noțiunea de interpretare a normelor juridice
În ce privește interpretarea normelor de drept, sunt folosite mai multe noțiuni.
În legătură nemijlocită cu legea, ca principal izvor de drept, s -a folosit, cu sens
restrictiv, noțiunea de interpretare a l egii. Pentru a referi la interpretarea
dreptului cutumiar și a practicii judiciare fondate pe el, s -a folosit noțiunea de
interpretare a dreptului ; ulterior, această noțiune a desemnat deopotrivă
interpretarea dreptului scris și a celui nescris. În momentu l de față ea are în
vedere interpretarea dreptului scris, mai ales a celui conținut în actele juridice
normative.
Știința noastră juridică folosește frecvent noțiunea de interpretare a normelor
juridice , care vizează atât interpretarea legii, cât și a drep tului în general.

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 63 Definind interpretarea normelor juridice, putem reține că aceasta reprezintă
operațiunea logico -rațională care se desfășoară conform anumitor reguli și
metode specifice dreptului și care constă în clarificarea conținutului
normelor jurid ice, în vederea aplicării lor unitare pe întreg teritoriul statului
și în mod echitabil față de toți cetățenii săi.
Referitor la obiectul interpretării , s-a pus întrebarea dacă el privește doar
textul normativ supus analizei ori are în vedere identificare a voinței reale a
legiuitorului când ea nu transpare direct din text. O primă opinie susține că
textul în sine și norma juridică obțin, după ce au fost adoptate, o autonomie
totală în raport cu voința legiuitorului. A doua opinie consideră, dimpotrivă, că
actul normativ nu este decât prelungirea voinței legiuitorului. Dacă prima
opinie se revendică ideii voluntariste despre o pretinsă libertate deplină a
interpretării, ambiționând să fundamenteze doctrinar formarea unui drept nou
pe calea interpretării judi ciare, a doua opinie, prelungind mecanic voința
legiuitorului în actul interpretării, contestă propriu -zis legitimarea interpretării
normelor juridice. Opusă ambelor opinii, care mizează absolutizant pe un
aspect sau altul, este viziunea realistă, echilibr ată, pentru care interpretarea,
fără a se pierde în litera legii, sau, dimpotrivă, a se îndepărta de norma juridică,
trebuie să pornească de la textul legal în determinarea voinței legiuitorului,
stabilind sensurile autentice care se desprind din formulări le conceptuale.
Interpretarea nu poate face abstracție de conștiința juridică a autorului actului
interpretativ, după cum nu poate opera independent de contextul social material
și spiritual și, bineînțeles, de evoluția legislației în domeniul considerat.

Sarcina de lucru 7
Evidenția ză în maxim um 10 rânduri ce este interpretarea și care este
rațiunea ei de a fi.

2.2.2. Formele, metodele și rezultatele interpretării juridice
Formele de interpretare a normelor juridice
Interpretarea se prezintă, în funcție de subiectul care o realizează, ca
interpretare oficială sau neoficială .

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 64 Interpretarea oficială (obligatorie) este acea formă de interpretare înfăptuită
de un organ sau autoritate de stat potrivit competenței sale, fiind folosită în
aplicarea normei.
Provenind de la un organ de stat ce are o împuternicire decurgând direct sau
indirect din propria lege de organizare, această formă de interpretare se mai
numește autentică sau legală .
Atunci când se realizează prin act e normative aparținând legislativului ori
executivului, interpretarea oficială este generală (normativă ). Autorul ei poate
fi organul emitent al actului supus interpretării sau un organ ierarhic superior.
Interpretarea generală sau normativă este reclamată de situația în care o
dispoziție sau o prevedere dintr -un act normativ este neclară sau confuză.
Interpretarea normativă a legilor revine exclusiv Parlamentului. Celelalte
organe ale statului, neputând adopta acte normative prin care să dea
interpretare g eneral -obligatorie legilor, emit însă acte normative în temeiul și
pentru aplicarea legii. În situația în care aceste organe constată că unele
prevederi ale legii conțin inadvertențe sau sunt susceptibile de înțelegere
neunitară, vor sesiza pe cale ierarhi că forul competent în materie de
interpretare (de exemplu, pentru inițierea unui proiect de lege cu caracter
interpretativ va fi sesizat Guvernul).
Elaborarea și adoptarea actului de interpretare urmează procedura specifică
actelor juridice ale organului c are realizează interpretarea, fără să conteze
dacă acesta interpretează propriile acte sau acelea ale altor organe.
Referitor la efectele temporale ale interpretării, trebuie reținut că actul de
interpretare are și efect retroactiv; el intră în vigoare de la o dată ce precede
adoptarea sa și care marchează perioada de timp de la data intrării în vigoare a
actului interpretat. Totodată, actul de interpretare creează efecte pentru viitor,
situațiile ce vor fi rezolvate ulterior se vor baza pe interpretarea d ată între timp.
O altă formă a interpretării oficiale, pe lângă aceea generală, este interpretarea
cazuală , care se produce în procesul de aplicare a normelor la cazuri concrete.
Sunt subiecte ale acestei forme de interpretare organele statului chemate să
aplice normele în cazuri individuale. În cadrul interpretării cazuale, un loc
distinct revine interpretării judiciare sau jurisdicționale , legată de
soluționarea, într -un litigiu judiciar, a împrejurărilor de încălcare a legii, unde
hotărârea emisă are put ere de lucru judecat.
Și interpretarea cazuală are drept obiect norma de drept, însă din perspectiva
aplicării ei unui caz concret. Uneori, frecvența sporită a aceleiași probleme
într-un număr mare de situații, evidențiată de interpretarea cazuală, conduce la
producerea interpretării normative. În acest sens, se poate aprecia că
interpretarea cazuală devine premisa interpretării generale. Dar, dacă acesta din
urmă se prezintă ca o regulă stabilă și de sine stătătoare, fiind posibilă în afara

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 65 aplicării norme i, cea dintâi se manifestă în rezolvarea unui caz determinat, fără
a se configura de sine stătător, ca un act distinct de interpretare.
Rezultă că interpretarea cazuală se caracterizează prin:
– aplicabilitate limitată doar la un raport juridic determinat;
– obligativitatea ei numai în și pentru situația soluționată;
– neobligativitatea ei pentru alte organe și pentru împrejurări similare și nici
pentru aceeași autoritate într -o împrejurare identică.
Interpretarea neoficială . Deoarece această formă de interpretare se produce în
afara procesului de emitere și aplicare a dreptului, ea are un caracter facultativ,
efectele sale nefiind obligatorii.
Între modalitățile interpretării neoficiale distingem în primul rând pe aceea
doctrinală , obținută în cercetar ea riguroasă a instituțiilor juridice. Întemeiate
pe argumente științifice, concluziile ei pot fi reținute de organele competente.
Deși în cele mai multe sisteme contemporane de drept doctrinei juridice nu i se
atribuie calitatea de izvor de drept, cu toat e acestea ea a îndeplinit un rol
important în istoria vie a dreptului. De pildă, în dreptul roman operele
jurisconsulților erau privite ca izvoare de drept; la fel, lucrările glosatorilor și
postglosatorilor din dreptul feudal.
Interpretarea oficioasă , o a ltă modalitate de interpretare neoficială a
dreptului, deși nu are efecte obligatorii, rezultă totuși din opiniile unor
conducători ai organelor de autoritate publică, ale funcționarilor și deputaților
sau ale altor persoane oficiale, opinii exprimate cu p rilejul dezbaterii
proiectelor de acte normative sau al interpelărilor parlamentare. Interpretarea
neoficială rezultă și din opiniile unor juriști (procurori, avocați, jurisconsulți)
asupra unor probleme de drept apărute în procesele judiciare la care part icipă.
Interpretările provenind de la factorii amintiți prezintă o anumită valoare pentru
organele care elaborează sau aplică dreptul, deoarece ele evidențiază și
clarifică diferite sensuri ale reglementărilor în vigoare și semnificația lor pentru
cazul co ncret. Organul de stat și le poate însuși, în funcție de prerogativele sale,
pe cale normativă sau prin acte individuale, asigurând astfel și recunoașterea
juridică a interpretării oficioase.
Interpretarea neoficială cuprinde și acea formă aparte care este interpretarea
comună a dreptului, realizată de cetățeni, de mass -media, de factorii politici
etc. Ea corespunde nivelului culturii și educației juridice și constă în opinii
despre dreptul exi stent, despre aplicarea și perfecționarea sa.

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 66
Sarcina de lucru 8
Enunță caracteristicile interpretării cazuale (10-15 rânduri) .

Metodele de interpretare a normelor juridice
Tehnica interpretării dreptului trimite la procedeele de examinare a textelor
normative. Bazându -se pe aceste procedee, organul de interpretare clarifică
sensul textului. Deoarece procedeele tehnice utilizate au rolul unor metode,
tehnica interpretării se mai numește și metodologie a interpretării.
Dintre variatele proced ee de interpretare folosite în dreptul contemporan, ne
vom opri asupra următoarelor, considerate mai importante: gramaticală,
sistematică, istorică și logică.
a. Interpretarea gramaticală presupune analiza textului normei sub aspect
sintactic și morfologic . Această metodă trebuie folosită mai ales atunci când
textul normei este discutabil sub unul sau altul din cele două aspecte. De
pildă, folosirea într -un text a conjuncțiilor „sau”, „și „poate duce la înțelesuri
diferite, pentru că cea dintâi are un carac ter alternativ în comparație cu acela
cumulativ al celei de -a doua.

Astfel, art. 260 din Codul penal definește mărturia mincinoasă drept „fapta
martorului care într -o cauză penală, civilă, disciplinară sau orice altă cauză în
care se ascultă martori, fac e afirmații mincinoase, ori nu spune tot ce știe
privitor la împrejurările esențiale asupra cărora a fost întrebat ”.
Analizând textul din punct de vedere gramatical, se pot evidenția cele două
modalități alternative de săvârșire a infracțiunii (una activă, rezultând din
afirmații mincinoase, și una pasivă, constând în nedeclararea intenționată a
aspectelor semnificative cunoscute de martor), modalități care, neexcluzându –
se reciproc, ar putea îmbrăca într -un caz dat și forma cumulativă.
Interpretarea gramaticală este angajată și în clarificarea terminologiei juridice
folosite, în legătură cu care se disting trei categorii de noțiuni: cele care au
înțelesul propriu limbajului și care alcătuiesc fondul de bază al lexicului
textelor normative (noțiuni pr ecum soț, minor , ascendent , descendent etc.);
apoi noțiunile care au un înțeles deosebit în limbajul juridic, cu toate că aparțin

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 67 limbajului comun (de exemplu, noțiunea de teritoriu , desemnând în limbajul
obișnuit o suprafață a uscatului, are în accepțiune a juridică a teritoriului
național o sferă mai largă, incluzând, pe lângă sol și subsol, și apele interioare,
marea teritorială și spațiul aerian aferent); în al treilea rând, noțiunile care
primesc sensuri diferite de la o ramură de drept la alta (precum noțiunea de
familie , desemnând în dreptul familiei soții sau părinții și copii lor minori, iar
în legislația civilă locativă, pe lângă aceștia, și persoanele care conviețuiesc ori
se află în întreținere sau îngrijire).
b. Interpretarea sistematică clarifică înțelesul unei norme juridice, a unui
text normativ prin coroborarea normei sau textului în cauză cu alte dispoziții
normative, care țin de aceeași instituție juridică sau de aceeași ramură de
drept. Sunt cazuri în care interpretarea sistematică coroborează texte
normative ale unor ramuri de drept diferite.
Rațiunea procedeelor sistematice de interpretare se întemeiază în natura
sistemică a ansamblului normelor de drept, în care normele se află într -o
legătură funcțională, caracteristică element elor unei structuri. Am constatat, în
altă ordine, că dreptul nu e o însumare de norme, ci o unitate sistemică a
elementelor sale componente: normele, încât fiecare normă se completează prin
celelalte și se regăsește în celelalte. Orice normă își dezvăluie sensul întregitor
în cadrul sistemului de norme care este dreptul. Astfel, normele din partea
specială a codurilor se complinesc prin normele și principiile din partea lor
generală, după cum normele ramurilor de drept se explicitează compensator
prin norm ele constituționale ș.a.m.d. Interpretarea sistematică este direct
implicată în ce privește normele incomplete: normele de trimitere , de
referire și în alb ; ele își circumscriu conținutul deplin prin complinirea
obținută interpretativ.
c. Interpretarea ist orică surprinde împrejurările în care a fost adoptată
norma juridică. Ea reclamă cercetarea materialelor care au servit la
elaborarea normei juridice, a expunerii de motive și a discuțiilor ce au avut
loc asupra actului care face obiectul interpretării.
Conținutul unei norme se clarifică și prin analiza materialului preliminar, legat
de pregătirea proiectului. Se dezvăluie astfel motivația socială a actului
normativ, factorii care au determinat legiuitorul să reglementeze, într -un
anumit mod și nu în altu l, o relație socială. Totodată, metoda istorică are în
vedere și noile condiții în care se aplică legea, condiții care nu o dată diferă de
cele inițiale. Iată o situație ilustrativă pentru metoda istorică: comparativ cu
vechiul context legislativ unde, înt re alți termeni uzitați, era și acela de
“obștesc” (de exemplu, autoritate obștească, domeniu obștesc, proprietate
obștească etc.), în noul context legislativ, pentru care e valabil termenul de
“public” , acele acte normative care continuă să fie valabile și care folosesc în
cuprinsul lor termenul “obștesc” vor primi pentru acest termen, pe cale
interpretativă, semnificația de “public” .

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 68 d. Interpretarea logică se folosește de legile logicii formale pentru a
desprinde corectitudinea raționamentelor în relaț ia logică dintre elementele
structurale ale normei: ipoteză -dispoziție -sancțiune.
Unii autori au contestat legitimitatea metodei logice pe motiv că gândirea
logică se regăsește în celelalte metode de interpretare, care nu pot vi valabile
altfel decât ca m etode coerente sub aspectul logicii gândirii. De bună seamă că
această exigență trebuie respectată de orice demers metodologic de
interpretare. Dar metoda logică nu pretinde să fie încă o metodă, adăugată
celorlalte. Scopul ei este altul. Ea nu se pronunță nemijlocit asupra valorii de
adevăr și deci asupra conținutului , implicit asupra sensurilor textului
normativ, ci asupra corectitudinii logice a desfășurării argumentației, deci
asupra coerenței formale a gândirii care stă la baza actului normativ. Desigu r,
în ultimă instanță legile logice nu sunt numai condițiile formale ale oricărui
adevăr, ci au o valoare reflectorie, gnoseologică, fiind adevăruri de maximă
generalitate. Deoarece condiționează formarea tuturor cunoștințelor, legile
logice nu sunt numai legi ale corectitudinii gândirii, ci și instrumente formale
(logice) de evidențiere prin demonstrație a conținutului adevărat al gândirii,
inclusiv al gândirii legiuitorului, materializată în textul normativ. Rezultă că
metoda este complementară celorlalte metode de interpretare.
Distingem următoarele reguli de principiu (“argumente”) folosite mai
frecvent în interpretarea logică:
– argumentul ad-absurdum , potrivit căruia adevărul tezei de demonstrat se
stabilește prin infirmarea tezei pe care o contrazice (așa-numita reducere la
absurd). Astfel, potrivit Legii contenciosului administrativ (nr. 29 din 1990),
dacă o persoană apreciază că a fost vătămată în drepturile sale legale printr –
un act administrativ, atunci ea poate cere instanței judecătorești compete nte
să anuleze acel act. Prin argumentul ad-absurdum se deduce cu necesitate că
actul contestat nu poate fi decât individual (generează, modifică sau
desființează raporturi juridice concrete), pentru că este absurd să se admită
că vătămarea unor drepturi s ubiective se poate produce în mod direct prin
norma de drept – abstractă, impersonală prin natura sa – în absența unui act
de aplicare concretă a acesteia;
– argumentul per a contrario se întemeiază pe legea terțiului exclus , care
permite gândirii să treac ă de la adevărul unei judecăți la falsitatea judecății
contradictorii și invers, deoarece nu există o a treia posibilitate: terțul este
exclus. Aici nu avem de -a face cu judecăți contrarii care, lăsând deschisă o
a treia posibilitate, nu pot fi ambele adevărate în același timp, dar pot fi
ambele false. Argumentul per a contrario vizează tipul judecăților
contradictorii , care nu pot fi ambele nici adevărate, nici false în același
timp și sub același raport. De exemplu, art. 22 din Codul de procedură
penală precizează că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritatea de
lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă. Hotărârea

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 69 definitivă a instanței civile prin care s-a soluționat acțiunea civilă nu are
autoritate de lucru judecat în fața organului de urmărire penală și a instanței
penale. În această problemă nu poate să existe o a treia soluție. Folosirea
acestei argumentări se face de cele mai multe ori în situația în care ideea
afirmată în textul normei are un caracter de excepție, de abatere de la
principiu, astfel încât ideea negată, contradictorie în raport cu prima, să
exprime principiul;
– argumentul a fortiori rationae servește pentru a demonstra că rațiunea
aplicării unei norme este mai puternică într -o altă ipostază decât aceea
precizată în norma respectivă. De pildă, datorită viciilor de consimțământ,
actele civile bilaterale, deși sunt irevocabile în principiu, pot fi totuși
anulate. Se înțelege că pentru actele civile unilaterale, care sunt revocabile,
posibilitatea anulării lor este cu atât mai evidentă;
– argumentul a minori ad majus însoțește argumentul a majori ad minus și
admite că legea, interzicând mai puțin, interzice implicit și mai mult;
– argume ntul a pari are la bază raționamentul după care situațiile identice
reclamă soluții identice: ubi eadem est ratio , eadem solutia esset debet.
S-a configurat o teorie a argumentării ca parte constitutivă a logicii juridice
(Gheorghe, 1973, p. 138) și care servește și interpretării dreptului.

Rezultatele interpretării
Din perspectiva rezultatului său, demersul de interpretare a normelor juridice
se poate încheia fie cu constatarea după care conținutul lor coincide pe deplin
cu textul ce le formulează (situație în care interpretarea trebuie să fie literală
sau declarativă ), fie cu un rezultat extens iv sau, dimpotrivă, restrictiv.
Interpretarea extensivă lărgește conținutul normei în raport cu formularea ei
textuală; ea stabilește că voința legiuitorului are de fapt un caracter mai
cuprinzător în raport cu acela întrevăzut în interpretarea primară a n ormei în
cauză.
De exemplu, se poate accepta interpretarea extensivă pentru textele normative
care cuprind enumerări exemplificative .
Interpretarea restrictivă este acel rezultat al interpretării care restrânge
conținutul real al normei în raport cu formularea textului, formulare dovedită
ca fiind prea largă.
Astfel, art. 239 Cod penal prevede infracțiunea de ultraj contra autorității,
infracțiune care, cum rezultă prin interpretarea restrictivă, se poate comite
împotriva unui funcționar public numai dacă acesta se află în exercițiul
funcțiunii și nu -și depășește atribuțiile legale .
Uneori legiuitorul omite să reglementeze situații care apar în practică și care își
cer totuși rezolvarea prin aplicarea dreptului. Pentru depășirea lacunelor

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 70 legislative s-a creat instituția analogiei , în baza căreia situațiile ivite în
activitatea juridică a organelor de stat se rezolvă conform acelor norme în
vigoare care reglementează cauze asemănătoare cu aceea dedusă soluționării.
Analogia juridică se prezintă sub for ma analogiei legii și aceea a analogiei
dreptului .
Analogia legii reprezintă procedeul prin care, atunci când lipsește norma care
să reglementeze cazul dat, se utilizează acea normă care privește un caz
asemănător. Dacă în interpretarea extensivă există un text normativ de bază
care se extinde și la cazuri nereglementate, în analogia legii lipsește însuși
textul. Astfel, furnizarea produselor între unitățile economice de stat, neavând
o reglementare juridică expresă, se făcea în baza regulilor contractului de
vânzare -cumpărare din Codul civil.
Analogia dreptului se prezintă ca un procedeu de soluționare a unei situații
pentru care, nedispunându -se de nici un text normativ, se apelează la
principiile generale ale dreptului.
În această privință, nu vor putea fi recunoscute ca valabile prin efectele lor
juridice acele acte sau fapte ori raporturi derivând din ele care sunt contrare
ordinii de drept.
Analogia legii și îndeosebi analogia dreptului trebuie astfel folosite, încât să se
evite încălcarea legii și arbitrariul. Apelul la prevederile Constituției, la spiritul
ei reprezintă un demers necesar. Folosirea analogiei se face cu titlu
excepțional. De aceea, soluția dată are putere juridică numai în situația
respectivă și exclusiv asupra părților implicate . Norma creată prin deducție de
către organul ce o și aplică nu dobândește în actul de soluționare calitatea de
izvor de drept; ea este creația exclusivă a conștiinței juridice a celui care aplică
dreptul, creație care se fundamentează în principiile și va lorile juridice, dar
care nu subzistă decât prin actul unicei sale folosiri.

Sarcina de lucru 9
Argument ează prin 3 fraze utilitatea instituției analogiei în interpretarea juridică.

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 71

Teste de autoevaluare
1. Dacă o trăsătură esențială a normei juridice este generalitatea ei, atunci
mai putem admite că există și norme speciale și de excepție?
a. da;
b. nu;
c. numai norme de excepție.

2. Anexele unui act normativ au caracter obligatoriu?
a. da;
b. nu;
c. de la caz la caz.

3. Interpretarea normelor juridice se prezintă ca:
a. interpretare a voinței legiuitorului;
b. interpretare a legii;
c. interpretare a textului normativ. Rezumat
Diversitatea criteriilor de clasificare a normelor de drept se datorează
conținuturilor sociale diferite pe care le reglementează legiuitorul, dar și
rațiunilor de ordin tehnic ale reglementării juridice. Acționând în timp, în
spațiu și asupra persoanelor, normele juridice se conformează unor pri ncipii
(precum acela al suveranității legislative), ale căror excepții admise din rațiuni
sociale (precum aceea a retroactivității legii penale mai blânde) sau din
motive de coerență a aplicării dreptului ( prin admiterea, spre exemplu, a
retroacțiunii nor mei interpretative), dau elasticitate și viabilitate sistemului
normativ. Interpretarea este o operațiune logico -rațională desfășurată după
anumite reguli și tehnici, cu scopul clarificării conținutului normelor juridice.
În funcție de subiectul care o rea lizează, interpretarea este oficială
(obligatorie) sau neoficială producând efecte diferite. O formă importantă a
interpretării oficiale, pe lângă aceea generală , este și interpretarea cazuală ,
care are ca obiect o normă de drept ce urmează a se aplica la situații concrete
și subiecte determinate. Pentru depășirea lacunelor în interpretarea juridică, s-
a creat instituția analogiei ; ea operează ca analogie a legii ori, pentru situațiile
când nu există niciun text normativ aplicabil unui caz dat, ca analogie a
dreptului . Interpretarea rămâne un moment inerent al aplicării dreptului și are
scopul de a descifra voința reală a legiuitorului, regăsită în spiritul legii.

Ioan Humă Normele juridice și interpretarea lor
Teoria generală a dreptului 72
4. Interpretarea cazuală este interpretare:
a. neoficială;
b. oficială;
c. ori una ori alta, de la caz la caz.

5. Este necesară folosirea analogiei în interpretarea juridică?
a. în toate situațiile în care se aplică norma juridică;
b. în nicio situație;
c. numai atunci când legea nu este clară sau tace.

Lucrare de verificare
Rezolvați, la alegere unul dintre subiectele de mai jos:

I. Redactează un eseu structurat pe 60 -70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5
rânduri), în care să dezvolți, pe lângă idei și informații din alte surse,
următoarele intercondiționări:
-relația dintre Teoria generală a dreptului și disciplinele juridice de ramură;
-relația dintre drept și morală
-compară in terpretarea oficială a dreptului cu interpretarea oficioasă.
II. Realizați un referat de maximum 5 pagini în care să tratați un subiect la
alegere dintre cele discutate la seminar.

N.B.: Lucrarea va fi încărcate pe site -ul de curs DD1101 FR din cadrul
platformei Danubus Online în termenul prevăzut, iar rezultatul evaluării
îți va fi comunicat în maximum 10 zile (tot pe platformă în cadrul secțiunii
Carnet de note de pe site -ul de curs DD1101 FR).

Bibliografie minimală

Mazilu, D. (2004). Tratat de teoria generală a dreptului. București:Lumina Lex , p.
237-263;
Popa, N. (2002). Teoria generală a dreptului . București: All Beck , p. 138 -173;
Mihai, Gh. (1999). Fundamentele dreptului. Argumentare și interpretare în drept.
București: Lumina Lex , p. 43 -64;
Humă, I. (2005). Cunoaștere și interpretare în drept: accente axiologice . București:
Academiei , p. 32 -37; 87 -108.