Teoria Si Practica Muzicii Bisericesti

Introducere

Lucrarea de față : " Teoria și practica muzicii bisericești " este traducerea din limba greacă a unei cărți recent apărute ( Atena , 2001 ). Este o carte valoroasă care, după cum prefațează și autorul, este de referință în domeniul muzicii bizantine având o autoritate științifică indiscutabilă. Acest fapt este dovedit și de cele trei ediții în care au apărut deja ( prima în 1997, iar ultima în 2001). Autorul, binecunoscutul în lumea psalților, dar și a muzicienilor laici, Gheorghios Constantinou este profesor la Conservatorul de Stat din Atena, și face parte din urmașii vrednici ( pe lângă alte nume sonore ca Licurgos Anghelopoulos, Gh. Sthatis, C. Anghelidis ) ai lui Simon Caras, poate cel mai mare teoretician al muzicii bizantine. Se cuvine să precizăm că autorul este și colaboratorul și îndrumătorul științific al multor corale bizantine ( Ansamblul părinților de la Mănăstirea Vatoped, Corala condusă de L. Anghelopoulus etc.).

Motivele care m-au determinat să purced la un asemenea demers, în primul rând lingvistic, apoi muzical și teologic, sunt ușor de intuit de către un cititor interesat de muzica bizantină.

Cartea prezintă într-o manieră didactică potrivită și pe înțelesul tuturor teoria muzicii bisericești de origine bizantină. Teoria este argumentată prin numeroase exemple practice, care o fac ușor de înțeles.

Sunt prezentate probleme de muzică pe care nici o gramatică de muzică psaltică din țara noastră nu a avut curajul să le abordeze ( intervalica cu configurația modală orientală autentică, melismele – acele mici figuri muzicale înțelese ca virtuozități vocale măiestre, ritmica, care nu este totuna cu tactul, ci cursul interior al melosului prin succesiunile diferite ale timpilor accentuați și neaccentuați care dau expresivitate cântului, semiografia reactualizată și revalorificată etc.).

Lucrarea de față vine să aplaneze un conflict tacit, dar care macină în interior însuși cultul divin prin lămurirea unor aspecte ce țin de un bun simț al frumosului, al tradiționalului, al etosului național. Știm că biserica este loc de rugăciune, și că spațiul ei este unul sacru, timpul ei este cel al veșniciei, iar credincioșii ei sunt membre vii ai trupului lui Hristos. De aceea ar fi mai potrivit ca într-o asemenea instituție să nu domine nici lipsa de simț estetic, nici exagerările orientale, ci dragostea plină de smerenie care nu urmărește sinele și nu este autosuficientă, ci-L caută și-L trăiește pe Hristos cel Viu, iar pe plan orizontal comuniunea iubitoare cu aproapele. Prin prestigiul științific al autorului, dar mai ales autorității date de propriul ei conținut, această carte vine să demonteze toate exagerările formale ce țin de activitatea responsorială prin cânt de la strană, stabilind norme, nu uniformizatoare, ci mai degrabă lămuritoare a ceea ce înseamnă cu adevărat muzică bizantină.

CUPRINS

INTRODUCERE

CUPRINS

PREFAȚA

CAP . 1 SCRIEREA MUZICALĂ – TIMPUL ȘI RITMUL. DESPRE INTERVALE

SCRIEREA MUZICALĂ

– Despre muzică

– Componentele muzicale

– Sunetele muzicale

– Scările muzicale

– Notația muzicală

– Mărturiile sunetelor

– Conduita vocii

– Caracterele muzicii bizantine :

– caracterele vocale

– caracterele de cantitate

– dispunerea caracterelor

– caracterele care subordonează și se subordonează

– urcarea și coborârea sunetelor

DESPRE TIMP ȘI RITM

– Semnele ritmice de accentuare sau barele de măsură

– Caracterele timporale

– Caracterele care augumentează timpul

– Caracterele care împart timpul

– Caracterele care împart și măresc timpul

PAUZELE

– Picioarele ritmice complete, incomplete și libere

– Semnele de respirație

– Agogica

– Scările – Intervalele – Sunetele

– Sunetele scărilor naturale (moi) de la NI

– Denumirea numerală a intervalelor

– Alterațiile intervalelor muzicale

– Intervalele – de trei sunete – Difonia

– de patru sunete – Trifonia

– de cinci sunete – Tetrafonia

– de șase sunete – Pentafonia

– de șapte sunete – Exafonia

– de opt sunete – Eptafonia

– Tabelul caracterelor suitoare și coborâtoare

CAP. 2 EXPRIMAREA MUZICALĂ

GENERALITĂȚI

CARACTERELE DE GESTICĂ CU FUNCȚIE VOCALĂ

– Isachi

– Oxia

– Petasti

CARACTERELE DE GESTICĂ CU FUNCȚIE TIMPORALĂ

– Țachisma

CARACTERELE DE GESTICĂ PROPRIU-ZISE

– Psifiston

– Varia

– Omalon

– Antichenoma

– Eteron sau Sindesmos

– Varia dublă sau Piesma

– Lighisma

– Tromico și Strepto

CAP. 3 GENERALITĂȚI DESPRE EHURI

ELEMENTELE COMPONENTE ȘI CARACTERISTICE ALE EHURILOR

CUM GĂSIM BAZUL FIECĂRUI EH

FELURILE CÂNTĂRILOR BISERICEȘTI :

– Melosul irmologic

– Melosul stihiraric

– Melosul papadic

FORMAREA EHURILOR PLAGALE

GENURILE MUZICALE

CAP . 4 EHURILE DIATONICE MOI ( I )

EHUL AL PATRULEA PLAGAL

EHUL ÎNTÂI (ESO )

EHUL ÎNTÂI TETRAFONIC DE LA KE ( EXO )

EHUL ÎNTÂI PLAGAL

– Ehul întâi plagal trifonic

– Ehul întâi plagal tetrafonic

– Ehul întâi plagal pentafonic

EHUL ÎNTÂI PLAGAL IRMOLOGIC DE LA KE SAU TETRAFONIC

EHUL AL PATRULEA

– Melosul irmologic : – ehul leghetos ( ehul al doilea plagal diatonic )

– Melosul stihiraric : ehul al patrulea stihiraric

– Melosul papadic : ehul al patrulea papadic

CAP . 5 EHURILE DIATONICE DURE ( I )

EHUL AL TREILEA (ESO)

EHUL AL TREILEA PLAGAL DE LA GA ( VARIS )

CAP . 6 EHURILE DIATONICE MOI ( II )

EHUL AL PATRULEA PLAGAL TRIFONIC ( IRMOLOGIC )

EHUL VARIS DE LA ZO (EHUL AL DOILEA DIATONIC MOALE )

– Ehul Varis diatonic ( simplu )

– Ehul Varis tetrafonic

– Ehul Varis eptafonic

CAP . 7 EHURILE DIATONICE DURE ( II )

EHUL ÎNTÂI PLAGAL DIATONIC DUR

EHUL AL PATRULEA DIATONIC DUR

EHUL AL TREILEA PLAGAL SAU VARIS CU ZO IFES

CAP . 8 EHURILE CROMATICE MOI ( I )

EHUL AL DOILEA CROMATIC MOALE DE LA DI

EHUL AL DOILEA CROMATIC MESO ( DE MIJLOC )

EHUL AL DOILEA CROMATIC MOALE ESO (DE JOS )

EHUL AL DOILEA DIATONIC – CROMATIC ( 2 CU 1 )

EHUL LEGHETOS CROMATIC MOALE SAU EHUL AL PATRULEA CROMATIC MOALE MESO

CAP . 9 EHURILE CROMATICE DURE ( I )

EHUL AL DOILEA PLAGAL CROMATIC DUR

EHUL AL DOILEA PLAGAL DUR TETRAFONIC (DE LA KE SAU DE LA DI )

CAP . 10 EHURILE CROMATICE MOI ( II )

EHUL ÎNTÂI CROMATIC MOALE DIFONIC DE LA KE

CAP . 11 EHURILE CROMATICE DURE ( II )

EHUL AL PATRULEA CROMATIC DUR ( NENANO )

ANEXA 1 . PARTEA TEORETICĂ

SISTEMELE MUZICALE SAU SIMFONIILE

ÎNSUȘIRILE TETRACORDURILOR

RITMUL ȘI PICIOARELE METRICE ÎN MUZICA BISERICEASCĂ

MARCAREA ȘI MĂSURAREA RITMURILOR

DESPRE FTORALELE MUȘTAR, NISABUR ȘI HISAR

ANEXA 2 . EXERCIȚII DE PARALAGHIE ÎN SCARĂ NATURALĂ DIATONICĂ MOALE

PREFAȚĂ

Pentru muzica bisericească, această carte este fundamentală în primii ani de studiu, fiind folosită în programele analitice ale conservatoarelor și școlilor de muzică bisericească. Cuprinde, pentru cei ce vor să se îndeletnicească cu muzica, o imagine cât mai cuprinzătoare și generală a teoriei și practicii muzicii bisericești.

Scopul acestei cărti este de a prezenta punctul de vedere al muzicii bisericești în ceea ce privește situațiile și modurile în care sunt folosite ehurile, precum și legăturile dintre ele, întrebuințarea corectă a neumelor și exprimarea muzicală cât mai frumoasă dându-se în acest sens un număr mare de exemple, nu doar din ehuri, ci și din derivatele acestora. Ca sprijin în învățare sunt adăugate și exerciții din toate sistemele muzicii bizantine în bară de măsură, cu scopul de a înlesni însușirea ușoară și rapidă a cunoștințelor.

Fiind din punct de vedere teoretic, o carte de referință între toate cele ce s-au întocmit până acum în muzica bisericească bizantină, ea are drept reper și îndrumător tradiția scrisă și orală, tradiție ce constituie moștenirea celor ce se preocupă de muzică, iar falsificatorilor le este judecător și critic infailibil.

Prin aceste cunoștințe muzicale se ajunge, cu un efort susținut, la a se descoperi bogăția pe care muzica bizantină o tăinuiește în semiografia, ehurile și intervalele muzicale ale ei. Această bogăție este chemat să o descopere și să o redea cântărețul, mergând dincolo de învelișul ei, și pătrunzând în interiorul atât al teoriei, cât și al redării practice a acestui tip de muzică. Aici este necesar să se precizeze că teoria și exercițiile aplicative care se fac în sălile de curs trebuie să se raporteze în mod corespunzător la, și să fie orientate spre slujbele sfinte și spre cultul Bisericii.

Această metodă – gramatică folosește semne muzicale ca: oxia, țachisma, strepto, tromico, varia dublă sau piesma, lighisma și isachi, considerate de prisos și fiind înlocuite de cei trei dascăli și reformatori ai sistemei muzicale: Hrisant, Hurmuz Hartofilax și Grigorie Protopsaltul. Între timp însă, acțiunea acestor semne s-a păstrat în tradiție orală nescrisă. Reconsiderarea și reutilizarea acestor semne muzicale o datorăm lui Simon Caras, căruia trebuie să i se evidențieze și aici contribuția determinată în ceea ce privește problema intervalelor, dar și referitoare la toate chestiunile muzicii grecești, după cum le aflăm tratate în cele două volume ale Teoreticonului, și în cele șase volume ale Practicului, care redau metoda – gramatică a sa.

Ca structură, această carte este alcătuită din 11 capitole.

Primul capitol cuprinde ceea ce este necesar de știut în general despre scrierea muzicală, timpul și ritmul melosurilor, scările și intervalele muzicale.

Capitolul al doilea tratează despre exprimarea muzicală, fapt esențial ce privește interpretarea muzicală, adesea desconsiderată, dacă nu chiar neglijată. Se tratează pe larg principala acțiune pe care o realizează anumite caractere. Semnele sunt analizate într-un mod simplu, totuși fără a multora dintre cele care determină o lucrare muzicală delicată și elegantă a vocii, fiind necesar să apelăm la sprijinul tradiției orale.

În capitolul al treilea se face referire la derivatele ehurilor de bază ale muzicii bisericești, și la înrudirile și legăturile care apar conform desfășurării scărilor și a intervalelor acestora.

Capitolele următoare se ocupă de fiecare eh al muzicii bizantine în parte, cu toate derivatele care se întâlnesc în tradiția orală și scrisă. Ordinea în care sunt prezentate ehurile se constituie în două moduri diferite: a.) prezentarea în mod gradat făcută elevului a „ideii” și a trăsăturii definitorii a ehurilor în parte, potrivit dificultății pe care o prezintă fiecare în parte și b.) realizarea unei omogenități unitare în percepția elevului a specificului acustic al fiecărui eh cu toate derivatele lui (astfel, ehul aghepapadic este alcătuit din leghetos și stihiraricul de la PA etc.).

Se începe cu ehurile diatonice moi, și mai întâi cu ehul IV plagal de la NI, temelia octoihului bisericesc. Urmeaza ehurile I (eso) și I plagal de la PA și cele care derivă din ele. Se continuă cu ehul IV (irmologic de la VU, stihiraric de la PA și papadic de la DI). Apoi, cu ehurile III, III plagal sau Varis de la GA, trecem la diatonicul dur. Revenim la diatonicul moale cu ehurile IV plagal trifonic irmologic de la GA, ehul I diatonic sau Varis de la ZO (cu toate derivatele și exercițiile de paralaghie), și încheiem șirul genului diatonic cu continuarea diatonicului dur, și anume cu ehul I plagal dur de la PA, cu ehul IV dur de la DI și de la PA și Varis de la Zo de jos ifes. Urmează genul cromatic cu nuanța moale, căruia îi aparțin ehul II și cele ce derivă din acesta, și ehul IV mesos (de mijloc) sau leghetos cromatic moale. Apoi se tratează nuanța dură, căreia îi aparțin ehul II plagadăugate și exerciții din toate sistemele muzicii bizantine în bară de măsură, cu scopul de a înlesni însușirea ușoară și rapidă a cunoștințelor.

Fiind din punct de vedere teoretic, o carte de referință între toate cele ce s-au întocmit până acum în muzica bisericească bizantină, ea are drept reper și îndrumător tradiția scrisă și orală, tradiție ce constituie moștenirea celor ce se preocupă de muzică, iar falsificatorilor le este judecător și critic infailibil.

Prin aceste cunoștințe muzicale se ajunge, cu un efort susținut, la a se descoperi bogăția pe care muzica bizantină o tăinuiește în semiografia, ehurile și intervalele muzicale ale ei. Această bogăție este chemat să o descopere și să o redea cântărețul, mergând dincolo de învelișul ei, și pătrunzând în interiorul atât al teoriei, cât și al redării practice a acestui tip de muzică. Aici este necesar să se precizeze că teoria și exercițiile aplicative care se fac în sălile de curs trebuie să se raporteze în mod corespunzător la, și să fie orientate spre slujbele sfinte și spre cultul Bisericii.

Această metodă – gramatică folosește semne muzicale ca: oxia, țachisma, strepto, tromico, varia dublă sau piesma, lighisma și isachi, considerate de prisos și fiind înlocuite de cei trei dascăli și reformatori ai sistemei muzicale: Hrisant, Hurmuz Hartofilax și Grigorie Protopsaltul. Între timp însă, acțiunea acestor semne s-a păstrat în tradiție orală nescrisă. Reconsiderarea și reutilizarea acestor semne muzicale o datorăm lui Simon Caras, căruia trebuie să i se evidențieze și aici contribuția determinată în ceea ce privește problema intervalelor, dar și referitoare la toate chestiunile muzicii grecești, după cum le aflăm tratate în cele două volume ale Teoreticonului, și în cele șase volume ale Practicului, care redau metoda – gramatică a sa.

Ca structură, această carte este alcătuită din 11 capitole.

Primul capitol cuprinde ceea ce este necesar de știut în general despre scrierea muzicală, timpul și ritmul melosurilor, scările și intervalele muzicale.

Capitolul al doilea tratează despre exprimarea muzicală, fapt esențial ce privește interpretarea muzicală, adesea desconsiderată, dacă nu chiar neglijată. Se tratează pe larg principala acțiune pe care o realizează anumite caractere. Semnele sunt analizate într-un mod simplu, totuși fără a multora dintre cele care determină o lucrare muzicală delicată și elegantă a vocii, fiind necesar să apelăm la sprijinul tradiției orale.

În capitolul al treilea se face referire la derivatele ehurilor de bază ale muzicii bisericești, și la înrudirile și legăturile care apar conform desfășurării scărilor și a intervalelor acestora.

Capitolele următoare se ocupă de fiecare eh al muzicii bizantine în parte, cu toate derivatele care se întâlnesc în tradiția orală și scrisă. Ordinea în care sunt prezentate ehurile se constituie în două moduri diferite: a.) prezentarea în mod gradat făcută elevului a „ideii” și a trăsăturii definitorii a ehurilor în parte, potrivit dificultății pe care o prezintă fiecare în parte și b.) realizarea unei omogenități unitare în percepția elevului a specificului acustic al fiecărui eh cu toate derivatele lui (astfel, ehul aghepapadic este alcătuit din leghetos și stihiraricul de la PA etc.).

Se începe cu ehurile diatonice moi, și mai întâi cu ehul IV plagal de la NI, temelia octoihului bisericesc. Urmeaza ehurile I (eso) și I plagal de la PA și cele care derivă din ele. Se continuă cu ehul IV (irmologic de la VU, stihiraric de la PA și papadic de la DI). Apoi, cu ehurile III, III plagal sau Varis de la GA, trecem la diatonicul dur. Revenim la diatonicul moale cu ehurile IV plagal trifonic irmologic de la GA, ehul I diatonic sau Varis de la ZO (cu toate derivatele și exercițiile de paralaghie), și încheiem șirul genului diatonic cu continuarea diatonicului dur, și anume cu ehul I plagal dur de la PA, cu ehul IV dur de la DI și de la PA și Varis de la Zo de jos ifes. Urmează genul cromatic cu nuanța moale, căruia îi aparțin ehul II și cele ce derivă din acesta, și ehul IV mesos (de mijloc) sau leghetos cromatic moale. Apoi se tratează nuanța dură, căreia îi aparțin ehul II plagal și cele ce derivă din el. Revenim la nuanța cromatică cu ehul I cromatic moale de la KE și încheiem capitolul genului cromatic cu continuarea cromaticului dur cu ehul IV cromatic dur sau Nenano.

Cartea se încheie cu două anexe. În prima se prezintă câteva probleme de teorie care printr-o propedeutică mai solidă, trebuind să se ajungă, după cum am spus și la început, la un anumit nivel de cunoștință prin practică. Anexa a doua cu care trebuie să se înceapă predarea, cuprinde exerciții introductive de urcare și de coborâre, cu sau fără combinări ale tuturor caracterelor muzicii bizantine. Ritmul de bază al cântărilor bisericești este considerat ritmul de patru. În ceea ce privește împărțirea cântărilor din această carte în picioare ritmice, anumite cântări mai mici sunt împărțite în ritmul de doi din rațiuni pur pedagogice; cele în ritmul de patru sunt însemnate la început și la sfârșit cu o bară, iar cele în ritmul de șase sunt împărțite în ritmul de doi și de trei. Picioarele ritmice ce cuprind și ritmul de trei sunt notate cu bară dublă la începutul și la finalul lor. După cum se cere la acest nivel, picioarele ritmice sunt analizate ca picioare ritmice simple de doi, de trei și de patru din motive de familiarizare și de exersare practică.

Maniera de abordare a muzicii bizantine este de introducere (inițiatică). Numerele cu care este reprezentat fiecare interval – ton al scării, s-a convenit să fie în întregi, tot din motive pedagogice, atâta timp cât urmărim împărțirea scării muzicale a lui Aristoxenos în 72 de secțiuni (împărțire convențională)*. Aceasta are ca rezultat: tonul mic de 8 secțiuni (7, ½), imitonul diatonic de șase secțiuni (5, ½) și imitonul cromatic de șase secțiuni (6, ½).

La final aș dori să mulțumesc pentru sprijinul dat la editarea acestei cărți părinților din Sfânta Mănăstire Vatoped și din Sfânta Mănăstire Grigoriu, lui Licurgos Anghelopoulos, dirijorul Ansamblului Coral Bizantin Grecesc, pentru sfaturile și îndrumările sale în ceea ce privește partea practică și teoretică, lui Constantin Anghelidi și lui Anastasie Medachi, dar în primul rând lui Constantin Sterghi, care a alcătuit (grafic n. tr.) semnele noi din această gramatică, precum și lui Iannis Hari.

Atena, Septembrie 2001 Gheorghios N. Constantinou

CAPITOLUL 1. SCRIEREA MUZICALĂ – TIMPUL ȘI RITMUL –

DESPRE INTERVALE

DESPRE MUZICĂ

Cei vechi gândeau muzica ca ceva ce privește melosurile și ceea ce se petrece cu acestea . Melosul * se împarte în :

– a ) vocal ( atunci când se execută cu vocea ) și

– b ) instrumental ( atunci când se execută cu instrumente muzicale ) .

Melosul care se armonizează cu cuvântul ( textul poetic ) formează cântarea , cânt care poate fi :

– religios ( psalmi , imne și tropare ) și

– lumesc sau laic ( popular ) .

Prin expresia de muzică bizantină ( mai exact muzică grecească ) numim arta muzicală conformă tradiției , sistemul complet , special , prezentat și cercetat al melosului , concretizat în ehuri , genuri și nuanțe muzicale . Se numește muzică bizantină deoarece începe să se dezvolte din timpul Imperiului Bizantin cînd creștinismul devine religie predominantă .

Muzica bizantină are propriul său sistem de scriere care cunoaște etape de evoluție treptate pâna la scrierea minuțioasă de astăzi .

COMPONENTELE MELOSULUI

Elementele componente de bază ale melosului sunt :

– sunetele , emisiile vocale diverse folosite în muzică ,

– timpii ce stabilesc durata sunetelor și

– exprimarea , redarea elegantă a sunetelor muzicale și a formulelor melodice .

SUNETELE MUZICALE

Printr – o anumită tensiune ( încordare ) exercitată asupra corzilor vocale sau ale instrumentelor muzicale , se produc diferite și variate sunete în ceea ce privește înălțimea lor și însușirea lor ( ceea ce auzim ) . Sunetele pe care muzica le folosește , ca artă pentru producerea melosului sunt în număr de șapte :

PA , VU , GA , DI , CHE , ZO , NI

și se deosebesc între ele prin acuitate : deci PA este cel mai de jos , VU mai înalt decât PA ș . a . m . d .

Numirea lor cu litere din alfabetul grecesc determină ca PA să fie primul , VU al doilea , GA al treilea ș . a . m . d . până la sunetul cel mai înalt NI , obținându – se astfel bazul .

NI / PA , VU , GA , DI , KE , ZO , NI

SCĂRILE MUZICALE

Scară muzicală se numește șirul succesiv de opt sunete și intervalele dintre ele ( șapte ) care pornește de la un sunet inițial – bazul , și înaintează în mod firesc până se regăsește sus ( eptafonie ) sau jos ( antifonie ) . Fiecare eh al muzicii bizantine are scara lui proprie cu intervale diferite între sunetele lui . Când folosește toate sunetele și intervalele scării lui , spunem că ehul se desfășoară după , sau urmărește sistemul diapason .

NOTAȚIA MUZICALĂ

Muzica bizantină are propriile ei simboluri ( semne muzicale care înfățișează melosul ) . Simbolurile acestea se deosebesc de literele textului poetic și se împart în trei categorii : mărturii , caractere și ftorale .

MĂRTURIILE SUNETELOR

Mărturiile sunetelor se constituie din litera inițială a denumirii fiecărui sunet și din semnul de mărturie ( reprezentarea stenografică a ehului pe care se fundamentează fiecare sunet ). Conform genului muzical, acestea se împart în : diatonice , cromatice și enarmonice .

Mărturiile scării diatonice de la NI cu care vom începe , sunt următoarele :

Mărturiile nu se psalmodiază și nici nu se folosesc pentru a se întocmi vreun melos cu ele . Se folosesc : a ) ca punct de plecare care arată sunetul de la care se începe melosul și b ) ca și îndrumătoare în cursul și la sfârșitul melosului , arătând dacă mersul sunetelor melosului s – a desfășurat corect ; în această situație mărturiile se referă la caracterul muzical precedent lor .

Sunetele scării muzicale se repetă în același șir succesiv atât în urcare ( în sus ) , cât și în coborâre ( în jos ) .

CONDUITA VOCII

În interpretarea melosului , glasul poate face trei tipuri de mișcări : de urcare , de coborâre și de a rămâne la aceeași înălțime .

Urcare se numește mișcarea glasului de la grav ( de jos ) la acut ( până sus ) . De exemplu :

NI – PA – VU – GA – DI

Coborâre se numește mișcarea glasului de la sunetele acute spre cele grave . De exemplu :

DI -GA – VU – PA – NI

Șederea și rămânerea glasului pe orice sunet , de exemplu NI -NI – NI , se numește isoritmie * .

Vocea umană este constituită în mod normal din trei registre muzicale :

a ) registrul grav specific bărbaților cu voci grave , cuprinde sunetele de la KE de jos până la ZO de jos , care se numesc sunete grave .

b ) registrul mijlociu care se potrivește în mod normal vocilor femeiești cu glasuri grave și vocilor bărbătești ; cuprinde sunetele de la ZO de jos până la Ke , care se numesc sunete mijlocii .

c ) registrul acut care se potrivește vocilor subțiri ale bărbaților și în mod firesc vocilor femeiești și de copii ; cuprinde sunetele de la ZO până la KE' de sus , care se numesc sunete acute .

Vocile acute femeiești și de copii depășesc registrul acut ajungând în registrul supraacut , cu sunete ale căror mărturii iau dublu accent pentru ca să se deosebească de mărturiile sunetelor din registrul acut .

CARACTERELE MUZICII BIZANTINE

Caracterele muzicale sunt semne ( simboluri ) care arată conduita glasului , valorile timporale ale sunetelor și redarea artistică a melosului . Caracterele muzicii bizantine reprezintă anumite sunete , însă ele stau în relație cu cele precedente sau cu vreo mărturie a ehului . Se împart în :

a ) caractere vocale

b ) caractere timporale

c ) caractere de exprimare ( hironomice sau de gestică )

Caracterele vocale și caracterele de cantitate

Cu caracterele vocale putem să urcăm , să coborâm sau să rămânem cu glasul pe aceeași înălțime . În total sunt unsprezece ( 11 ) și se împart în : – a ) un sunet de menținere

– b ) șase caractere urcătoare

– c ) patru caractere coborâtoare

a ) Caracterul de menținere este ISONUL care nu cere urcarea sau coborârea vocii ci repetarea sunetului pe care îl arată caracterul sau mărturia precedentă . De exemplu :

b ) Caracterele urcătoare sunt șase :

Oligonul urcă 1 sunet

Oxia urcă 1 sunet

Petastiul urcă 1 sunet

Chendimele urcă 1 sunet

Chendima urcă 2 sunete

Ipsiliu urcă 4 sunete

c ) Caracterele coborâtoare sunt patru :

Apostroful coboară 1 sunet

Iporoiul coboară 2 sunete consecutive

Elafronul coboară 2 sunete

Hamiliul coboară 4 sunete

Dintre aceste caractere vocale , oligonul , oxia, petasti , chendimele , apostroful , elafronul și hamili se numesc trupuri , în timp ce chendima și ipsili se numesc spirite , deoarece, după cum spiritele literelor nu se scriu ele singure, ci deasupra literelor așa și acestea nu se scriu singure , ci se sprijină deasupra trupurilor și în special

– deasupra oligonului

– deasupra oxiei

– deasupra petastiului

Prin combinațiile corespunzătoare ale caracterelor se indică coborârea sau urcarea a trei , patru, cinci ș . a . m . d . sunete ( vezi mai departe ) .

Combinarea ( împletirea ) caracterelor . Caractere care

subordonează și se subordonează .

a ) Chendimele

Chendimele urcă un sunet , însă lin și neaccentuat , într – o silabă cu caracter precedent . De multe ori , având aceeași silabă , chendimele se combină cu oligonul și oxia , fără să schimbe metrica și nici durata timporală a caracterelor cu care se combină . Există două moduri de combinare a chendimelor :

1 . când chendimele se găsesc deasupra oligonului sau oxiei , atunci ele urmează în citire acestora .

2 . când chendimele se găsesc dedesuptul oligonului sau oxiei , atunci oligonul și oxia urmează în citire chendimelor .

b ) Apostroful

Când apostroful se găsește împletit cu alte vocale și este dedesubtul unui caracter, nu există nici o schimbare a duratei caracterelor și a metricii melosului.

Când isonul și caracterele coborâtoare se află deasupra caracterelor urcătoare ( oligon, oxia, petasti ), atunci acestea din urmă nu se cântă; cu alte cuvinte se deduce din ele intensitatea vocii și se păstrează doar calitatea lor ( vezi mai departe cap . " Exprimarea muzicală " )

În cadrul caracterelor combinate citirea se realizează în felul următor :

a ) pentru caracterele urcătoare , citirea se realizează de jos în sus .

b ) pentru caracterele coborâtoare , citirea se realizează de sus în jos.

Chendimele și iporoi nu au silabă proprie și nici nu se scriu la începutul melosului, deoarece preiau continuarea silabei caracterului precedent.

Chendimele și apostroful se combină cu oligonul sau oxia deoarece continuă melosul cu aceași silabă.

CITIREA NEÎNTRERUPTĂ ȘI SĂRITĂ ÎN URCARE

ȘI COBORÎRE A SUNETELOR

Neîntreruptă se numește interpretarea sunetelor, fie în urcare, fie în coborâre , fără să se omită vreuna . De exemplu :

NI – PA – VU – GA – DI sau DI – GA – VU – PA – NI

Sărită se numește urcarea sau coborârea , când sunetele nu se interpretează în șirul lor firesc , ci se omit unul sau mai multe sunete intermediare . De exemplu :

NI – VU – DI sau ZO – DI – VU – NI

Caracterele care se folosesc : a ) pentru urcarea neîntreruptă și consecutivă : oligon , petasti , oxia și chendimele .

b ) pentru coborârea neîntreruptă și consecutivă : apostroful și iporoi .

c ) pentru urcarea sărită : chendima și ipsili .

d ) pentru coborârea sărită : elafron și hamili .

DESPRE TIMP ȘI RITM

Melosul reprezintă succesiunea sunetelor care se cântă după reguli timporale și de ritm.

Tactul ( bătaia ) constituie intervalul temporal care se consumă pentru a se interpreta fiecare caracter vocal . Unitatea de măsură a lui este tactul – bătaia . Fiecare caracter vocal ( fără iporoi ) are valoarea temporală de o bătaie , adică o mișcare a mâinii în jos ( partea accentuată ) și în sus sau lateral sau ( partea slabă ). Partea accentuată și partea neaccentuată formează o măsură sau un picior metric, ce reprezintă cel mai mic și simplu grupaj de timpi.

Împărțirea, segmentarea melosului în grupaje de timpi se numește ritm, și fracționările ritmului se numesc picioare ritmice ( deoarece în dans sunt indicate, sunt arătate cu picioarele ).

Când măsurăm ritmul cu mâinile sau cu picioarele, aceasta se termină cu un semn vizibil al măsurării timpului . De aceea , fiecare timp în muzică se numește și tact , și formele sau picioarele ritmice își iau denumirea în conformitate cu numărul timpilor pe care le conțin ( de doi , de trei , de patru , de cinci , de șase , de șapte ș . a . m . d . ) .

SEMNELE RITMICE DE ACCENTUARE – BARELE

Pentru a distinge caracterele care constituie partea accentuată a ritmului de cele ce reprezintă partea neaccentuată , scriem în fața caracterelor accentuate semnul ritmic de accentuare care se numește bară .

Picioarele ritmice se împart în simple și compus . Exercițiile și melosurile acestei metode sunt însemnate cu picioare metrice simple : de doi, de trei, de patru, care au un tact în fiecare mișcare a lor .

Ritmul de doi se împarte în doi timpi: primul reprezintă partea accentuată, iar al doilea partea neaccentuată .

Ritmul de trei se împarte în trei timpi: primul constituie partea accentuată , iar al doilea spre dreapta și al treilea spre stânga sus , partea neaccentuată.

Ritmul de patru se împarte în patru timpi: primul reprezintă partea accentuată , al doilea spre stânga , al treilea spre dreapta , iar al patrulea spre stânga sus , partea neaccentuată .

CARACTERELE TIMPORALE

După cum am precizat înainte, caracterele muzicale se împart în : a ) caractere vocale ( vezi mai sus )

b ) caractere timporale

c ) caractere de exprimare sau calitative ( de gestică ; vezi mai jos cap . " Exprimare muzicală ").

Caracterele timporale și cele de exprimare sunt numite și semne mute , deoarece nu au o acțiune sonoră, ci arată tempoul ( intervalele temporale , mersul și scurgerea timpului ) sau ornamentele glasului.

CARACTERELE CARE MĂRESC VALOAREA

TEMPORALĂ

STAȚIONĂRILE

Caracterele vocale ( fără iporoi ) au durată temporală de o bătaie ( un tact ) . Pentru a staționa mai mult pe un sunet , în scrierea muzicală este nevoie de semne , care se numesc caractere timporale sau de staționare , care măresc valoarea temporală .

– clasma – durata de o bătaie

– țachisma – durata de o bătaie

– apli – durata de o bătaie

– dipli – durata de două bătăi

– tripli – durata de trei bătăi

Semnele acestea nu reprezintă vreun sunet , însă marchează mișcarea înspre acut sau grav a caracterelor vocale și prelungesc durata lor .

De exemplu : caracterul + clasmă = 2 timpi

caracterul + apli =2 timpi

caracterul + dipli =3 timpi

CARACTERELE CARE ÎMPART TIMPUL

Am spus că fiecare caracter vocal ( fără iporoi ) are durata de un timp . Se poate însă ca în desfășurarea melosului un timp să fie folosit pentru a se cânta mai multe caractere . De aceea , există caractere timporale care împart timpul în subdiviziuni și acestea sunt următoarele :

a ) Gorgonul

b ) Digorgonul

c ) Trigorgonul

Aceste semne le scriem mereu pe al doilea caracter dintre cele pe care vrem să le reunim . Primul dintre aceste caractere care sunt legate se cântă mereu mai cu vioiciune .

a )Gorgonul

Gorgonul unește într – un timp două caractere vocale și împarte timpul în două subunități egale :

sau

accentuând primul caracter.

Gorgonul nu stă niciodată deasupra petastiului . Când se află combinate oxia sau oligon cu chendime , atunci gorgonul se referă mereu la chendime . Așadar :

În cazul în care gorgonul este deasupra chendimelor , oligonul sau oxia și chendimele vor fi cântate într – o singură bătaie . De exemplu :

În cazul în care gorgonul se află deasupra oligonului sau oxiei , chendimele se vor cânta într- o bătaie cu caracterul anterior . De exemplu :

IPOROI CU GORGON

Când gorgonul stă deasupra iporoiului, se referă la primul său sunet ( cu alte cuvinte la primul său apostrof ) și care se află unit într – un timp cu caracterul precedent .

COBORÂREA NEÎNTRERUPTĂ CU ELAFRON

( apostroful în caliate de caracter timporal )

Grupul apostrof și elafron se constituie în coborârea neîntreruptă cu elafron , care se reduce la doi apostrofi dintre care primul are gorgon .

Astfel ( inclusiv iporoiul ), primul sunet se va cânta într – un timp și pe o silabă cu caracterul precedent; iar al doilea în timpul următor pe o silabă diferită .

Diferența dintre coborârea neîntreruptă cu elafron , cei doi apostrofi , dintre care primul are gorgon, și iporoi cu gorgon este că :

– a ) coborârea neîntreruptă cu elafron are două silabe într – o bătaie ( primul este identic cu cel al caracterului precedent ) .

– b ) la apostrofii cu gorgon fiecare apostrof are silabă distinctă :

– c ) iporoiul cu gorgon , în care doi apostrofi se unesc , are aceeași silabă cu caracterul precedent :

b )Digorgonul

Digorgonul unește într – un timp trei caractere vocale și împarte un timp în trei subunități egale :

dintre care îl accentuăm pe primul din cele trei caractere .

Când digorgonul se află în combinația oligonului sau a oxiei cu chendimele , stă în legătură cu chendimele . Așadar :

În cazul în care chendimele se află sub oligon sau oxia , tot grupul de semne se va interpreta într- o bătaie împreună cu caracterul precedent . De exemplu :

La fel se întâmplă când gorgonul stă pe iporoi . De exemplu :

În cazul în care chendimele sunt sub oligon sau oxia , atunci tot grupul de semne va fi cântat într- o mișcare împreună cu caracterul următor :

c )Trigorgonul

Trigorgonul unește într- un timp patru caractere vocale și împarte un timp în patru subunități egale :

Și aici accentuăm întotdeauna primul caracter :

Într – o bătaie sunt cântate caracterul care are trigorgonul, precedentul și cele două care urmează .

Există și o împărțire a timpului în cinci subunități egale cu tetragorgon, în șase subunități egale cu pentagorgon ș . a . m . d .

GORGONUL ȘI DIGORGONUL CU PUNCT

Dincolo de împărțirea egală a timpului cu gorgon, digorgon și trigorgon, există și o împărțire inegală, care se realizează cu aceleași caractere, având însă fie un punct() , fie două (). Caracterul care se află lângă cel pe care e așezat caracterul timporal cu punct are o durată dublă față de caracterele separate următoare, și triplă în cazul caracterului timporal cu două puncte . De exemplu :

CARACTERELE CARE ÎMPART ȘI MĂRESC

DURATA TIMPULUI

Caracterele care împart și măresc timpul sunt următoarele :

– a ) Argonul

– b ) Trimiargonul sau imiolionul

– c ) Diargonul

Aceste trei caractere stau întotdeauna în legătură cu combinația oligonului sau a oxiei cu chendimele așezate dedesupt:

a ) Argonul

Argonul unește într – un timp chendimele cu caracterul precedent , ca și gorgonul , iar oligonului sau oxiei adaugă un timp , precum clasma . Așadar :

argonul gorgonul clasma

b ) Trimiargonul sau imiolionul

Trimiargonul unește într – un timp chendimele cu caracterul precedent , ca gorgonul , iar oligonului sau oxiei adaogă doi timpi , ca dipli . Așadar :

trimiargonul gorgonul dipli

c ) Diargonul

Diargonul unește într – un timp chendimele cu caracterul precedent , ca gorgonul , iar oligonului sau oxiei adaugă trei timpi , ca tripli . Așadar :

diargon gorgon tripli

IFENUL ȘI COROANA

Ifenul și coroana sunt semne din scrierea veche care sunt folosite și astăzi .

Ifenul leagă două caractere vocale aflate la aceeași înălțime și cere să fie interpretat ca un sunet care va avea durata amândurora .

In loc de spunem

In loc de spunem

Coroana indică staționarea pe caracterul pe care se așază , atât cât dorește interpretul ( după a lui dorință ) .

PAUZELE

Pauzele reprezintă întreruperile melosului pentru anumite intervale de timp . Acestea sunt indicate cu semne speciale , care sunt numite întreruperi sau pauze , și care sunt reprezentate de varia cu apli sau dipli sau tripli .

– pauză de 1 timp

– pauză de 2 timpi

– pauză de 3 timpi

Oriunde s – ar găsi pauzele într – o măsură , timpii respectivi se întrerup , fără să se deranjeze sau să se schimbe tempoul .

Pauzele au toate subunitățile temporale și se împart în :

pauze de 1 / 2

pauze de 1 / 3

pauze de 1 / 4

PICIOARE RITMICE COMPLETE, INCOMPLETE

ȘI LIBERE

Picioarele ritmice sunt alcătuite :

a ) din caractere vocale și timporale , care se numesc complete . De exemplu :

b ) din caractere vocale și pauze , care se numesc incomplete . De exemplu :

c ) doar din pauze , care se numesc libere . De exemplu :

ÎNCEPUTUL CU PARTEA NEACCENTUATĂ A PICIORULUI RITMIC

Când există picioare ritmice incomplete la începutul melosului , pauzele inițiale sunt ignorate și atunci melosul începe pe partea neaccentuată .

Pentru a afla începutul piciorului ritmic , privim restul melosului . De exemplu :

SEMNELE DE RESPIRAȚIE

Virgula ' se scrie după caracterul după care vrem să respirăm, și reprezintă o bătaie de 1 / 4 de timp .

Stavrosul + indică o respirație mai mare , aproximativ 1 / 2 de timp . Putem respira și la mărturiile sunetelor .

AGOGICA

Ca unitate de măsură a timpului care se consumă în melos , luăm durata unui caracter vocal ( fără iporoi ) , de o bătaie . Însă această durată nu este absolută, ci relativă, depinzând viteza sau încetineala cu care se interpretează compoziția muzicală .

Agogică se numește valoarea absolută a unității temporale care determină cât de repede sau cât de rar se execută fiecare timp al piciorului ritmic . În muzica bizantină avem îndeosebi :

Tactul rar , reprezentat cu ( stenografia cuvântului timp ), având deasupra argon, și se folosește la melosul bisericesc papadic rar .

Tactul moderat , care se folosește pentru idiomelele stihirarice, catavasii și melosurile papadice moderate .

Tactul rapid ( timp cu gorgon ), care se folosește pentru melosul irmologic și papadic grabnic .

Mai există și un tact foarte rapid (timp cu digorgon ), care se folosește la recitarea stihurilor din fața stihirilor sau prochimenului și a altor melosuri bisericești foarte rapide ( psalmul 50 , antifoanele de la Sfânta Liturghie : "Binecuvintează , suflete al meu , pe Domnul " etc . )

Pot interveni schimbări de tact și în cursul unui melos, fie mai lent , fie mai rapid față de cel inițial .

SCARĂ – INTERVALE – SUNETE

Numim scară, șirul succesiv de opt sunete și de șapte intervale care se formează între sunete .

Distanța între oricare două sunete spre acut sau spre grav se numește interval. Intervalul își ia denumirea de la sunetele care îl alcătuiesc. De exemplu:

Intervalul dintre două sunete alăturate din scara muzicală se numește ton ( NI – PA , PA – VU , KE – ZO etc . ).

Tonurile scării naturale ( moale ) de la NI

Cele șapte tonuri pe care le formează cele opt sunete ale scării naturale se împart în : mari , mijlocii și mici .

Scara naturală este împărțită în 72 de secțiuni sau unități egale care revin fiecărui ton mare 12 secțiuni , 10 fiecărui ton mijlociu și 8 fiecărui ton mic .

În fiecare structură de scară naturală ( diatonică moale ) există :

3 tonuri mari

2 tonuri mijlocii

2 tonuri mici

suma cărora ( 3 X 12 ) + ( 2 X 10 ) + ( 2 X 8 ) dă în total 72 de secțiuni sau unități ale scării.

Fiecare scară se constituie din două tetracorduri egale și dintr – un ton mare , care , dacă separă cele două tetracorduri se numește ton despărțitor ( caracteristic ehurilor plagale ) , dacă însă se găsește la începutul sau la sfârțitul scării , se numește ton rezultat ( dobândit , caracteristic ehurilor autentice ) . Fiecare tetracord se constituie din 30 de secțiuni sau unități .

Denumirea numerică a intervalelor muzicale

Dacă privim fiecare sunet al scării ca pe o treaptă , fie ce urcă fie ce coboară , avem :

– intervalul dintre 2 sunete – trepte alăturate , se numește interval de doi sau ton .

intervalul dintre 3 sunete – trepte alăturate , se numește interval de trei sau difonie .

– intervalul dintre 4 sunete – trepte alăturate , se numește interval de patru sau trifonie .

– intervalul dintre 5 sunete – trepte alăturate , se numește interval de cinci sau tetrafonie .

– intervalul de 6 sunete – trepte alăturate , se numește interval de șase sau pentafonie .

– intervalul dintre 7 sunete – trepte alăturate , se numește interval de șapte sau exafonie .

– intervalul dintre 8 sunete – trepte alăturate , se numește interval de opt sau eptafonie .

Intervalele muzicale ce urcă (urcătoare) sunt deosebite de cele care coboară (coborâtoare).

MODIFICĂRI ALE INTERVALELOR MUZICALE

În cursul melosului , intervalele muzicale suferă modificări care sunt:

a ) Totale ( generale ) și permanente ( stabile ) și sunt indicate de semne speciale , ftoralele și care sunt arătate exact în desfășurarea intervalelor cu care este alcătuit melosul .

b ) Parțiale și temporare ( pasagere ) , care sunt însemnate cu diezi și ifeși , și care sunt indicate de deplasarea anumitor sunete spre altele , stabile și principale . Diezii sunt puși pe sunetele care se găsesc sub cele principale , și ifeșii pe sunetele care se găsesc deasupra celor principale.

Diezi Ifeși

2 sectiuni

4 sectiuni

6 sectiuni

8 sectiuni

Sunetul care are diez va fi cântat mai sus decât la înalțimea sa normală , cu câte secțiuni arată semnul diez , și mai jos cu câte secțiuni arată semnul ifes .

Diezii și ifeșii schimbă doar sunetul pe care sunt puși , și doar în momentul respectiv .

URCAREA ȘI COBORÂREA SĂRITĂ A SUNETELOR

Intervalul de trei – Difonia

Urcarea sărită a două sunete se realizează :

1 ) Cu chendima :

– a ) În fața ( la dreapta ) oligonului , drept pentru care sunetul se cântă simplu .

– b ) În fața ( la dreapta ) oxiei , drept pentru care sunetul se cântă cu melismă .

– c ) Sub oxia , ca urmare sunetul se cântă cu melismă .

2 ) Cu oligon și petasti combinate , drept pentru care sunetul se cântă ca un " zbor " ( aruncare ) al glasului .

Coborârea sărită a două sunete se realizează cu elafron .

Intervalul de patru – Trifonia

Urcarea și coborârea sărită a trei sunete se realizează cu caractere vocale combinate a căror sumă este de trei tonuri ( chendimele și iporoi nu se combină cu nici un caracter vocal ) :

1 . urcarea cu oligon și chendimă : accent ușor al sunetului .

2 . urcarea cu oxia și chendimă : sunetul se cântă cu melismă .

3 . urcarea cu petasti și chendimă : sunetul se cântă cu un " zbor " al glasului .

Coborârea sărită a trei sunete se realizează cu elafron combinat cu apostrof .

Intervalul de cinci – Tetrafonia

Urcarea sărită a patru sunete se reprezintă cu ipsili , care , ca spirit , nu se scrie singur , ci deasupra și în dreapta caracterelor sprijinitoare :

1 . oligonul : accent ușor al sunetului.

2 . oxia : sunetul se cântă cu broderie.

3 . petastiul : sunetul se interpretează cu un " zbor " al glasului.

Coborârea sărită a patru sunete se reprezintă cu hamili .

Intervalul de șase – Pentafonia

Urcarea sărită a cinci sunete se reprezintă și ea cu ipsili, care se scrie deasupra și în stânga caracterelor de sprijin, și care sunt luate în calcul la suma sunetelor:

1 . oligonul : ușor accent al sunetului.

2 . oxia : sunetul se cântă cu melismă.

3 . petastiul : sunetul se cântă cu un " zbor " al glasului.

Coborârea a cinci sunete se reprezintă cu hamili combinat cu apostrof .

Intervalul de șapte – Exafonia

Urcarea sărită a șase sunete se reprezintă cu chendima combinată cu hamili situat în dreapta caracterelor sprijinitoare :

1 . oligon : ușor accent al sunetului .

2 . oxia : sunetul se cântă cu melismă .

3 . petastiul : sunetul se cântă cu un „zbor” al glasului .

Coborârea a șase sunete se reprezintă cu hamili combinat cu elafron .

Intervalul de opt – Eptafonia

Urcarea sărită a șapte tonuri se reprezintă prin combinația urcătoare a trifoniei și ipsili , care se așază deasupra acesteia .

1 . Combinația trifoniei urcătoare cu oligon și ipsili : accent ușor al sunetului .

2 . Combinația trifoniei urcătoare cu oxia și ipsili : sunetul se cântă cu melismă

3 . Combinația trifoniei cu petasti și ipsili : sunetul se cântă cu un " zbor " al glasului.

Coborârea sărită a opt sunete se reprezintă prin combinația coborâtoare a trifoniei și hamili .

Urcarea a șapte tonuri se numește eptafonie sau diplasmo, iar coborârea a șapte tonuri, antifonie.

TABELUL CARACTERELOR URCĂTOARE ȘI COBORÂTOARE

CAP . 2 EXPRIMAREA MUZICALĂ

GENERALITĂȚI

După cum am menționat deja , caracterele muzicale se împart în vocalice , timporale și calitative sau de expresie ( de gestică ) .

Caracterele calitative sau de expresie ( de gestică ) au aspect mut , însă există și unele caractere vocalice care , conform formatului lor , comunică forme melodios – vocalice ( mișcări ale glasului înspre acut sau spre grav ) . Acestea și – au luat numirea de la " hironomii " ( dirijorii ) ansamblurilor corale bisericești , care arătau printr – o mișcare adecvată a mâinilor , mișcarea corespunzătoare a glasului pentru fiecare caracter de gestică .

Dintre acești mulți " hironomi " – dirijori , trei întemeietori ai unei noi metode – sistemă ( e vorba de Hrisant din Madit, Hurmuz Hartofilax și de Grigorie Protopsaltul ) , le – au tâlcuit și transcris în scrierea muzicală pe care o învățăm astăzi , deoarece acțiunea lor din acea perioadă ( începutul sec . al XIX – lea ) începuse să fie uitată . Totuși rămâneau și în noua scriere anumite semne calitative fără tâlcuire și transcriere , în timp ce ele denotau o mică broderie ( melismă ) , care putea să fie ușor învățată pe de rost , și se transmiteau prin tradiția orală .

Caracterele de gestică care s – au păstrat sunt următoarele :

a ) un caracter de gestică cu aspect vocal : – petasti

b ) cinci caractere cu aspect mut : – psifistonul

– varia

– omalon

– antichenoma

– eteron

Aici trebuie să precizăm restabilirea celor șapte caractere din vechea scriere în noua scriere pe care a efectuat – o Simon Caras și care trebuie să fie considerată un succes , dacă cineva dorește să se ocupe serios de redarea muzicii scrise , interpretând – o " după suflet " și nu " ad – litteram " . Acestea sunt următoarele :

a ) două caractere de gestică cu aspect vocal :

– isachi

– oxia

b ) un caracter de gestică cu valoare timporală :

– țachisma ( varia + oxia )

c ) cinci caractere de gestică cu aspect mut :

– varia dublă sau piesma

– lighisma

– tromiko

– strepto

CARACTERELE HIRONOMICE CU ASPECT VOCALIC

Isachi

Isachi , care se găsește în manuscrisele muzicale postbizantine , se scrie de obicei înaintea caracterului care are clasmă sau apli :

1 . La ison sau la caracterele urcătoare se notează în partea de jos și la stânga , și se execută în felul următor :

2 . La caracterele coborâtoare cu clasmă se notează în partea de sus și la stânga , și se execută în felul următor :

3 . În anumite locuri înlocuiește petasti sau varia ( din rațiuni ortografice ) , păstrând acțiunea lor :

Oxia

Oxia este unul din semnele pe care le – au abrogat acestor profesori , adepți și întemeietori ai unei noi scrieri , fie tâlcuindu – l , fie înlocuindu – l mai degrabă , însă fără succes , cu oligonul .

Astăzi oxia , conform tradiției Bisericii , fie scrise , fie orale, vine să confirme definițiile pe care i le – au dat teoreticienii veacurilor anterioare prin interpretările variate ale acesteia. Interpretările acestora se ascultă și se psalmodiază prin tradiție , dând viață semnelor neînsuflețite ale testelor muzicale scrise.

1 . Oxia solicită " zborul " vocii de sus în jos , pronunțând în același timp sunetul anterior împreună cu sunetul care reprezintă oxia :

2 . Când deasupra oxiei se află chendimele, atunci :

a ) acțiunea ei se mută la chendime :

b ) lucrarea ei se face între oxia și chendime :

3 . Când deasupra oxiei se află clasmă, atunci :

4 . Când după oxia urmează ison, atunci :

5 . Oxia nu-și pierde lucrarea când este așezată sub alte caractere ca și sprijinitoare:

Petasti

Petasti se scrie de obicei când însoțește un apostrof și solicită " zborul " vocii de jos în sus, moment în care se pronunță în același timp sunetul pe care este așezat împreună cu sunetul care este deasupra acesteia :

1. Lucrarea simplă a petastiului.

Când petasti are clasmă sau țachismă, îi urmează de obicei un apostrof . Atunci poate să arate toată acțiunea lui așa cum, cu exactitate, o redau vechile teorii:

Petasti nu-și pierde lucrarea lui când este notat sub celelalte caractere ca semn sprijinitor .

CARACTERELE HIRONOMICE CU VALOARE TEMPORALĂ

Țachisma

1 . Țachisma adaugă, ca și clasma un timp, însă " frânge " glasul spre jos și se întoarce la sunetul pe care a fost așezat

2 . Când însoțește iporoi cu gorgon acționează în felul următor :

CARACTERE HIRONOMICE CU ASPECT MUT ȘI

FĂRĂ DURATĂ TIMPORALĂ

Psifiston

1 . Psifistonul este un fel de oxia și este întâlnit când însoțește coborâri isocrone. De aceea solicită ca sunetele să fie rostite separat și cu notă distinctă :

2 . Când se află sub oxia cu sau fără chendime se tâlcuiește și se interpretează în felul următor :

Varia

1 . Varia este notată înainte de ison și apostrof, sau înainte de două apostrofuri și unește cele două caractere, limitând sunetele la o silabă și acționând ca petasti:

Diferența între varia și petasti : semnele pe care le unește varia au aceeași silabă , în timp ce apostroful care însoțește petasti primește altă silabă .

2 . Când agogica o permite, varia poate dezvolta lucrarea ei :

Varia servește de multe ori ca semn unificator ținând mai multe bătăi și caractere cu lucrările lor hironomice diverse.

Omalonul

Omalonul, care s-a format din oxia și varia acționează conform formatului său, adică urcând și coborând sunetele:

1 . a ) În mod simplu între primul și al doilea caracter ( când melodia urcă ), fie la un sfert din bătaie:

1 . b ) fie cu gorgon a opta parte din bătaie:

2 . La valoare temporală mai mare, când caracterul are două bătăi și însoțește o coborâre izocronă:

3 . La final și între două isoane , acționează în felul următor:

4 . Când este vorba de încheierea finală, indică în mod minuțios finalul melosului, încetinindu-i ritmul:

Antichenoma

Antichenoma se așează sub oxia însoțită de un coborâtor având o altă silabă:

1 . Când nu însoțește caracterul cu gorgon, acționează ca omalonul:

2 . Când se pune sub un caracter cu apli și însoțește apostroful cu gorgon, atunci acționează în felul următor:

3 . Când se așează sub un caracter cu isachi, acționează în felul următor:

Când este scris sub petasti cu apli, păstrează acțiunea acesteia. Petasti indică schimbarea silabei.

Eteron sau sindesmos

Eteron se scrie sub două caractere și acționează în felul următor:

De asemenea unește într-o singură configuratie și într-o singură silabă mai multe caractere vocalice. Când primul dintre aceste caractere are dipli sau tripli și însoțește coborârea cu sau fără gorgon, atunci eteron acționează ca antichenoma de la a treia bătaie și după aceea:

și ca petasti

4 . De multe ori acționează ca și omalonul:

Varia dublă sau piesma

1 . Varia dublă este semn al sistemului ecfonetic. Din varia rezultă caractere cu jumătate de valoare temporală ( caractere cu gorgon ):

2 . Când se așează la primul din trei apostrofuri, dintre care două aparțin aceleeași silabe, atunci acționează în felul următor:

Varia dublă se mai numește și piesma, deoarece la cei vechi apasă și comprimă (sfărâmă) glasurile.

Lighisma

Lighisma " curbează " glasurile de jos în sus, potrivit formei ei grafice, se așează sub toate caracterele și acționează în felul următor:

În sistema nouă, lighisma este înlocuită de omalon în anumite poziții, fără să fie redată însă așa cum se cuvine, acțiunea ei.

Tromico și strepto

Cei trei profesori, întemeietori ai noii scrieri, au desființat tromicoul și streptoul și au păstrat doar psifistonul care se așază în aceleași poziții ca acelea, așa cum aflăm de la cei ce știau din memorie aceste poziții melodice și liniile cursurilor melodice. Aceste poziții erau scrise în mod sporadic în cărțile minuțioase de muzică, și în corul de azi există o utilizare a tradiției orale. Putem așadar, să așezăm împreună psifistonul, în poziții corespunzătoare fie tromicoul, fie streptoul, când vrem să exprimăm mișcarea melodică care corespunde acțiunii lor ( însă fără să executăm lucrarea psifistonului ).

a ) Tromico

1 . Tromico și – a luat denumirea de la acțiunea pe care o are asupra oxiei , fie că este singură, fie că este cu chendime:

2 . Când este subscris în urcarea difonică sau trifonică cu oxia (este înlocuit în multe cazuri cu antichenoma ), acționează astfel:

3 . Când se află împreună cu țachisma și însoțește iporoi cu gorgon , atunci acționează în felul următor:

b ) Strepto

Strepto se așează în aceleași poziții ca și tromico, și potrivit formei lui, orientează glasurile în jos și în sus:

Tromico și strepto se scriu, conform regulilor în mod alternativ, când se întâmplă să comprime amândouă aceleași linii muzicale .

Rezumând, putem să spunem că atunci când vedem într-o carte o formulặ melodică:

putem să o psalmodiem în felul următor:

cu oxia și petasti

cu tromico

cu strepto

CAP . 3 GENERALITĂȚI DESPRE EHURI

Cântările Bisericii noastre au fost compuse, în general, pe opt ehuri – moduri diferite. Vechii profesori au stabilit numele fiecărui eh și relația lui cu următoarele ehuri potrivit poziției și mersului intervalelor lui (mersul tetracordului sau penta-cordului) .

Fiecare eh are o melodicitate diferită , cu elemente distinctive care îl fac unic. Există ehuri care folosesc aceeași scară ( același curs al tetracordurilor sau penta-cordurilor ), dar se deosebesc unul de celălalt. Elementele componente ale fiecărui eh sunt:

1 . Bazul .

2 .Intervalele .

3 . Sunetele principale .

4 . Cadențele .

5 . Atracțiile lui muzicale .

Există și două elemente care îl fac cunoscut numaidecât de la început :

1 . Mărturia lui .

2 . Apihima lui .

ELEMENTELE COMPONENTE ȘI DE RECUNOAȘTERE

A EHURILOR

Bazul reprezintă sunetul pe care se fundamentează scara ehului .

Intervalul este înălțimea sonoră dintre două sunete . La fiecare eh , intervalele sunt constante. Pornind întotdeauna de la bazul lui, constituim mersul tetracordului sau pentacordului specific lui .

Principale se numesc sunetele care predomină în general în melos . Adesea sunt bazul ehului , difonia sau tetrafonia ori eptafonia lui .

Cadențele sunt staționările care sunt făcute pe sunetele principale ale fiecărui eh și au legătură cu punctuația textului poetic :

a ) Când este virgulă , cadențele care sunt făcute pe ea se numesc imperfecte și sunt realizate de obicei pe difonia , pe tetrafonia sau eptafonia ehului .

b ) Când este punct și virgulă sau punct , cadențele care sunt făcute pe acestea se numesc perfecte și sunt realizate pe tetrafonia sau bazul ehului .

c ) Când textul se încheie, cadențele se numesc finale și sunt făcute pe bazul ehului.

Atracțiile melodice : sunetele principale ale fiecărui eh , deoarece domină în melos , trag lângă ele multe sunete care sunt mai jos sau mai sus de ele , cu atracții mici sau mari , în funcție de mersul melosului . Asfel în aceste deplasări ale altor sunete spre sunetele principale , atracțiile melodice sunt realizate cu diezi și ifeși , și formează trăsăturile fiecărui eh și caracterul melosurilor lui .

Mărturiile ehurilor: înaintea fiecărei compoziții muzicale este necesar să se noteze elementele care arată cum vom cânta, și care arată mărturia ehului. Acestea sunt:

a ) Cuvântul " eh "

b ) Denumirea ehului stenografiat

c ) Bazul ehului și ,

d ) Ftoraua ehului , care să ne arate care va fi desfășurarea intervalelor .

Exemplu: mărturia ehului 4 plagal:

se constituie din următoarele elemente :

a ) Cuvântul " eh " –

b ) Stenografia ehului 4 plagal:

c ) Bazul ehului: NI

d ) Ftoraua ehului:

Apihima ehului: apihima sau enihima fiecărui eh este o formulă muzicală concisă ce redă , cât mai mult părțile componente principale ale lui: bazul , intervalele , sunetele principale , atracțiile melodice și cadențele, fiind date astfel caracteristicile lui acustice, " ideea " lui . De obicei , apihima se intonează de cel ce dirijează corul pentru a putea și ceilalți membri să audă " ideea " ehului . Forma muzicală a fiecărei apihime trebuie să fie potrivită cu compoziția muzicală care urmează de cântat . Apihimile sunt scurte ( pentru melosurile irmologice și papadice grabnice ) , potrivite ( pentru melosurile irmologice lente , stihirarice și papadice potrivite ) și largi ( pentru melosurile stihirarice și papadice lente ) .

¤ În muzica bisericească apihimile sunt interpretate pe denumirea muzicală a fiecărui eh :

– Ananes – ehul I

– Neanes – ehul II

– Nana – ehul III

– Aghia – ehul IV

– Aanes – ehul VII sau Varis

– Neheanes și Leghetos – ehul II plagal

– Aneanes – ehul I plagal

– Neaghie – ehul IV plagal .

CUM GĂSIM BAZUL FIECĂRUI EH

Ehurile muzicii bisericești sunt împărțite în autentice ( I , II , III , IV ) și în plagale ( plagalul ehului I , II , III , IV ) .

Bazul ehului autentic este față de plagalul lui la o distanță de patru sunete sau cinci trepte ( 42 secțiuni ) . Prin mersul melosului înspre acut , se obțin întotdeauna ehurile autentice , în timp ce prin mersul melosului spre grav , se obțin întotdeauna ehurile plagale .

Dacă am lua ca baz mijlocul scării naturale diapason ( pentru vocile umane ) și am lua în defășurarea pentacordului tonul mare , mijlociu , mic și iarăși mare , având punctul de plecare sunetul DI de la mijlocul diapasonului făurim , teoretic , bazurile ehurilor ( deci ca să se afle bazurile ehurilor – mai mult – sunetele scării naturale de la mijlocul diapasonului ) .

Urcarea se face potrivit desfășurării intervalelor pentahordiei DI – PA' .

BAZUL TEORETIC AL EHURILOR AUTENTICE

– urcarea cu 1 sunet de la DI = KE : ehul I

– urcarea cu 2 sunete de la DI = ZO' : ehul II

– urcarea cu 3 sunete de la DI = NI' : ehul III

– urcarea cu 4 sunete de la DI = PA' : ehul IV

BAZUL TEORETIC AL EHURILOR PLAGALE

– coborârea cu 4 sunete din KE ( eh I ) = PA – ehul I plagal

– coborârea cu 4 sunete din ZO' ( eh II ) = VU – ehul II plagal

– coborârea cu 4 sunete din NI' ( eh III ) = GA – ehul III plagal

– coborârea cu 4 sunete din PA' ( eh IV ) = DI – ehul IV plagal

În practică era imposibil să cânte ehul IV de la PA' sau ehul III de la NI' . Astfel:

a ) ori s-ar forma ehuri autentice cu bazul plagalelor și s-ar numi de jos sau eso , și din ele s-ar crea ( patru sunete în jos ) plagalele lor .

b ) ori s-ar transfera în antifonia lor (șapte sunete în jos din bazul lor) ehurile care au bazul lor afară de sunetele din mijlocul diapasonului. În consecință:

În locul lui PA' , ehul IV s-a transferat pe DI din mijlocul diapasonului, fiind format astfel plagalul lui, patru sunete în jos ( pe NI ) .

În locul lui NI, ehul III s-a transferat pe GA din mijlocul diapasonului, fiind format astfel plagalul lui patru sunete în jos ( pe ZO ifes ).

În locul lui ZO' , ehul II diatonic s-a transferat fie pe VU din mijlocul diapasonului, fie pe antifonia lui pe ZO de jos.

Vechii dascăli și profesori au subliniat că melosurile ehului I au bazul pe KE . Cei noi , deoarece au extins melodia lui în acut , au transferat bazul lui pe PA ( bazul plagalului lui) ca eh I Eso ( de jos ) . Există și melosuri ale ehului I cu bazul pe KE .

Astfel , în practică , ehurile autentice se formează la o pentahordie în jos de DI din mijlocul diapasonului , la care ne-am referit la început , cu bazul prin urmare pe sunetul NI .

Rezumând , putem să conchidem următoarele :

În muzica bisericească avem două bazuri din care derivă ehurile: NI și DI , cu desfășurarea pentacordului : ton mare , mijlociu și mic și iarăși ton mare . Urcând , formăm întotdeauna ehuri autentice , în timp ce coborând , întotdeauna plagale .

Cu bazul pe NI : un sunet în sus , pe PA avem bazul ehului I ( eso ) . Două sunete în sus , pe VU avem bazul ehului II ( eso ) . Trei sunete mai sus , pe GA avem bazul ehului III ( eso ) . Patru sunete în sus , pe DI avem bazul ehului IV . Patru sunete în jos de DI avem bazul ehului IV plagal .

Cu bazul pe DI : un sunet în sus , pe KE avem bazul ehului I . Două sunete în sus , pe ZO' avem bazul ehului II ( diatonic ) . Trei sunete în sus , pe NI' avem bazul ehului III . Patru sunete în sus , pe PA ' avem bazul ehului IV .

Patru sunete în jos de la PA' , pe DI avem bazul ehului IV plagal . Patru sunete în jos de la NI' , pe GA avem bazul ehului III plagal . Patru sunete în jos de la ZO' , pe VU avem bazul ehului II plagal ( diatonic ) . Patru sunete în jos de la KE , pe PA avem bazul ehului I plagal .

În loc de PA' , ehul IV , deoarece s-ar găsi afară de sunetele din mijlocul diapasonului , s-a transferat pe DI și s-a numit ehul IV Aghia papadic de la DI , fiind creat paralel ehul IV plagal pe sunetul Ni din mijlocul diapasonului . Același eh s-a transferat pe antifonia lui , pe sunetul PA din mijlocul diapasonului și se numește ehul IV stihiraric de la PA .

În loc de ZO' , ehul II diatonic , deoarece și el s-ar găsi afară de mijlocul diapasonului , s-a transferat pe VU ca eh II ( eso ) , însă și pe antifonia lui , pe ZO din mijlocul diapasonului , deoarece avea bazul lui prea grav și față de ehul IV plagal de la NI ( bazul de derivație al ehurilor ) , se numește ehul Varis al melosului papadic de la ZO .

FELURILE COMPOZIȚIILOR CÂNTĂRILOR BISERICEȘTI

În conformitate cu agogica și cu linia melodică care se succedă , fiecare compozitie muzicală…………și felurile compozițiilor cântărilor bisericești , care se împart în :

a ) Irmologic

b ) Stihiraric .

c ) Papadic .

Melosul irmologic

Irmologic se numește melosul rapid ( grabnic ) , nu doar cel ce dă agogica cântecului , ci mai ales cel ce structurează compoziția melosului . Fiecare silabă a textului corespunde după aranjare unui timp – bătaie al melosului , în timp ce silabele care se accentuează și cadențele au în mod frecvent două sau mai multe bătăi . Faptul că fiecare silabă a textului are și un timp sau o bătaie , face ca melosurile acestea să fie cântate cu o agogică rapidă .

Melosul irmologic se împarte în : a ) rapid , grabnic

b ) lent , care constituie redarea melosurilor grabnice în tact îndoit , după cum spuneau vechii dascăli , care executau aceeași compoziție muzicală fie lent , fie repede .

Din melosul irmologic fac parte : troparele , condacele , sedelnele , irmoasele canoanelor , anixandarele , însă și melosurile grabnice cântate ale papadicului . Melosurile acestea se găsesc astăzi într-o carte de muzică numită " Irmologhion " .

Melosul stihiraric

Stihirarice sunt numite compozițiile muzicale – idiomelele Vecerniei și ale Utreniei – care sunt precedate de stihuri din psalmi și se deosebesc de compozițiile din " Irmologhion " întrucât au propriul lor melos . Fiecărei silabe a textului poetic îi corespunde , de obicei , doi timpi ai melosului , silabă pe care sunt făcute trei sau mai multe accentuări și cadențe . Stihiraricul este prin excelență modul de compoziție al cântărilor bisericești .

Idiomelele stihirarice sunt împărțite în :

a ) Idiomele cărora le precedă un stih din psalmi .

b ) Idiomele cărora le precedă doxologia mică : " Slavă Tatălui …" și care sunt cântate în ritmul cel mai lent dintre toate idioamele care sunt precedate de stih .

Melosul stihiraric se împarte și el în grabnic și lent . Stihiraricului grabnic îi aparțin toate compozițiile la care ne-am referit mai sus , în timp ce stihiraricului lent îi aparțin toate tipurile de idiomele postbizantine și mai ales " slavele ", cântate pe larg din slujbele solemne ale diferitelor sărbători , după cum sunt în " Doxastariul prescurtat " al lui Iacov Protopsaltul ( tâlcuit de Hurmuz Hartofilax și Grigorie Protopsaltul ) și în manuscrisele lui Hurmuz Hartofilax de la Biblioteca Națională a Greciei ( cap . 707 , 708 , 709 ) .

Melosul papadic

Papadice sunt numite compozițiile muzicale care s-au întocmit într-un mod liber și diferit față de felul de creație muzicală obișnuită, în ehul dorit ( având textul din traducerea grecească a Psaltirii sau vreun imn creștin , care nu are propria sa melodie ), având temelie tradiția muzicii bisericești , cu mărturia de recunoaștere a fiecărui eh , iar nu după bunul plac .

Foarte puține sunt textele care să fi fost compuse inițial papadice ( precum " Lumină lină " și heruvicele din Joia Mare , din Sâmbăta Mare , din Liturghia Darurilor : " Acum puterile " și " Care pe heruvimi cu taină închipuim " ) .

Compozițiile melosului papadic se împart în : grabnice sau rapide , potrivite și lente sau pe larg .

Papadicul grabnic ( ca eclogariile sfinților și polieleele grabnice ) se cântă în tact rapid , irmologic ; papadicul potrivit ( precum polieleele potrivite ) în tact moderat , stihiraric ; papadicul lent ( ca heruvicele și chinonicele ) în tact lent , dar unele dintre acestea se cântă în tact foarte rapid ( ca Răspunsurile mari și " Pre arătătorul " din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare ) .

FORMAREA EHURILOR PLAGALE

Cele opt ehuri , potrivit desfășurării melosului lor , fac cadedențe câteodată pe sunetele principale și mai depărtate de bazul lor . De obicei , ehurile autentice sfârșesc compoziția muzicală la două , trei și patru sunete mai jos de bazul lor , în timp ce cele plagale două , trei , patru , cinci și șapte sunete mai sus de bazul lor . Aceste ramificații ale ehului fundamental păstrează și atrag cu ele toate semnele caracteristice ale lui .

Ehurile autentice , când încheie la două sunete mai jos de bazul lor , sunt numite de mijloc ( mesoi ) ; când sfârșesc la trei sunete mai jos , se numesc paramesoi și când sfârșesc la patru sunete mai jos , se numesc plagale .

Ehurile plagale , când încheie la două sunete mai sus de bazul lor , se numesc difonice ; când încheie la trei sunete mai sus , se numesc trifonice ; când încheie la patru sunete mai sus , se numesc tetrafonice ; când încheie la cinci sunete mai sus , se numesc pentafonice și când încheie la șapte sunete mai sus , se numesc eptafonice .

De foarte multe ori , compozițiile muzicale folosesc de la început până la final ca bază difonia , trifonia , tetrafonia , pentafonia , eptafonia și mesotita . Atunci numim acest eh cu denumirea înclinației lui . De exemplu : Ehul II plagal tetrafonic .

GENURILE MUZICALE

Pentru a putea ordona ehurile muzicale între ele, trebuie mai întâi să știm felurile intervalelor care alcătuiesc un eh, cu tetracordul cu care începe de la bazul său, deoarece tetracordul este temelia și baza fiecărei scări muzicale . Fiecare eh este alcătuit din două tetracorduri identice și un ton mare , iar distanța dintre bazul lui și eptafonia lui este de 72 unități . Fiecare tetracord este format din 30 unități și tonul mare din 12; prin urmare suma secțiunilor scării unui eh este 30 + 30 + 12 = 72 .

Scara ehurilor autentice se compune din tetracord , tetracord și ton mare ( sau ton mare , tetracord , tetracord ), iar atunci spunem că ehul este alcătuit din tetracordurile alăturate și din tonul mare numit cel obținut ( rezultat ) . De exemplu :

Ehul I de la KE:

doua tetracorduri despartite + tonul „rezultat”

Scara ehurilor plagale se compune din tetracord, ton mare și tetracord, iar atunci spunem că ehul este alcătuit din tetracordurile despărțite și tonul mare numit ton despărțitor . De exemplu :

Ehul IV plagal de la NI :

un tetracord + tonul „despartitor” + un teracord

Există ehuri care au în scările lor intervale muzicale identice sau înrudite . Aceste ehuri alcătuiesc împreună o familie muzicală care se numește gen .

Fiecare gen , potrivit cu intervalele care îl formează , poate fi împărțit în două categorii – nuanțe , pe care le numim : a ) nuanță moale și b ) nuanță dură .

Sunt trei genuri muzicale :

1 . Genul diatonic , care se alcătuiește din tonuri mari , mijlocii și mici .

2 . Genul cromatic , care se alcătuiește din tonuri mijlocii , mărite , mari și mici .

3 . Genul enarmonic , a cărui caracteristică principală este diezul enarmonic , tonurile mărite și difonia mărită .

Genul diatonic

Genul diatonic se împarte în : a ) moale și b ) dur .

a ) Caracteristica ehurilor care aparțin nuanței de diatonic moale este că scările lor se alcătuiesc din cele trei tonuri naturale ( mare , mijlociu , mic ) , și trecerea de la un ton la altul se face cu delicatețe și în mod firesc , de unde și denumirea de nuanță diatonică moale . Acestei categorii aparțin și următoarele ehuri ale octoihului bisericesc : IV plagal , I , V plagal , IV , leghetos ( II plagal diatonic ) și Varis de la ZO .

b ) Nuanța dură a genului diatonic se alcătuiește din tonuri mari și mici . Se obține din nuanța moale a diatonicului și din scara naturală cu modificarea treptei a treia și a șaptea . Deoarece mersul sunetelor se face deliberat și natural ( din ton mare în mijlociu și mic ) , însă în mod abrupt și dur ( de la ton mare la ton mic ) , se numește nuanță diatonică dură . Acestei nuanțe aparțin ehurile : III , III plagal ( Varis ) , I plagal diatonic dur și IV diatonic dur .

Ehurile genului diatonic folosesc următoarele ftorale:

Genul cromatic

Scările cromatice provin din cele diatonice . Cînd anumite sunete ale scărilor diatonice se modifică permanent și stabil, sunt obținute intervale ca: ton mijlociu enarmonic ( 16 secțiuni ), trimiton ( 18 secțiuni ), ton mic diatonic ( 5 , 1 / 2 secțiuni ) și ton mic cromatic ( 6 , 1 / 2 secțiuni ). Astfel se formează noi tetracorduri care constituie două nuanțe a genului cromatic:

a ) nuanța cromatică moale , cu caracteristicile : ton mic diatonic , ton mijlociu enarmonic și ton mic cromatic , căruia îi aparțin : ehul II si ehurile care derivă din el și ,

b ) nuanța cromatică dură , cu caracteristicile : ton mic diatonic , triimiton și ton mic cromatic , căreia aparțin ehul II plagal și cele care derivă din el .

Caracteristicile comune ale ehurilor genului cromatic sunt : tonul mic cromatic de la vârful fiecărui tatracord și difoniile cromatice a ) de la bazul tetracordului spre difonie si b ) de la mijloc spre capătul pentacordului .

Ftoralele care se folosesc în genul cromatic sunt două pentru fiecare nuanță : pentru nuanța moale : , și pentru nuanța dură: ,

Deosebirea dintre ehurile care aparțin nuanței moale față de cele ce aparțin nuanței dure rezidă în primul interval al celor două tetracorduri: la cel moale, tonul este mijlociu, pe când la cel dur tonul este mic (cromatic).

Când ehul al doilea (nuanță moale) se cântă de la bazul lui ca glas autentic (melosurile stihirarice și papadice lente ) , atunci face cadențe , mai ales , pe difonia lui, la mijlocul lui și pe bazul lui cu cadențele speciale . Când ehul II plagal ( nuanță dură ) se cântă de la bazul lui , atunci face cadențe , în principal pe trifonia , pe tetrafonia și pe bazul lui , cu cadențele lui obișnuite .

Însă când ehul II devine eso ( de jos ) , sună plagal , după cum schimbă și sunetele principale , atracțiile melodice și cadențele . Cu toate acestea , intervalele lui rămân ale cromaticului moale . La fel se întâmplă și cu ehul II plagal cromatic dur . Când devine tetrafon , se aude ca autenticul , după cum se schimbă și sunetele principale , atracțiile melodice și cadențele . Însă intervalele lui rămân ale cromaticului dur .

Așadar , când vedem în cărțile de muzică ftoralele cromaticului dur la melosul cromaticului moale , aceasta nu înseamnă că s-a schimbat nuanța ( de la intervalele moi la cele dure ) , ci desfășurarea melosului în sistemul pentacord cu întindere spre acut , fie deoarece bazul lui este jos , fie deoarece melosul lui înaintează spre tetracordul separat ( despărțit ) . Aceasta e valabil și pentru ehul II plagal .

CAP . 4 EHURILE DIATONICE MOI ( I )

EHUL IV PLAGAL

Ehul IV plagal are ca baz sunetul NI , care este cea dintâi bază de derivație a octoihului bisericesc.

Mărturia ehului înseamnă :

– = ehul IV plagal;

– NI = bazul lui este nota NI de la mijlocul diapazonului;

– = ftoraua ehului, care arată desfășurarea scării lui.

Scara lui are tetracordurile despărțite și care sunt formate din tonuri majore, mijlocii și mici. În ehul IV plagal sunt intonate melosurile irmologice, stihirarice și papadice . Apihima ehului este Neaghie:

– pentru melosul grabnic:

– pentru melosul potrivit :

Are ca sunete principale : NI , VU , DI și NI' . Face cadențe imperfecte pe VU, DI , NI' , perfecte pe NI și DI , și definitive pe NI.

Atracții melodice se semnalează pe ZO spre NI, pe PA spre VU, pe GA spre DI. ZO de sus primește ifes când melosul ajunge până la acesta și coboară; însă este natural când melodia trece de la acesta și urcă ; în coborâre are iarăși ifes.

Când precedă un stih , atunci începe de la sunetul NI , ajungând până la DI , și se încheie , la finalul melosului pe NI .

Din stihologia Vecerniei

Din cantarile Antifoanelor

Ceea ce esti mai cinstita

Din Doxologia lui Manuil Protopsaltul

Prochimen

După Evanghelia utreniilor duminicilor Postului Mare

EHUL I (eso)

La un sunet deasupra lui DI, a doua bază de derivație a octoihului bisericesc, găsim sunetul KE, care este bazul ehului I . Astăzi, acest eh – cu bazul pe KE – este considerat ca al melosului papadic. Totuși, de vreme ce sunetul KE, în ceea ce privește înălțimea acestuia , este acut , bazul acestui eh s-a transferat pe sunetul PA , baza ehului I plagal . Asfel , vorbim acum despre ehul I eso ( de jos ) , care folosește scara ehului I plagal și continuă cu tetracordurile despărțite , după cum arată și ftoraua de pe mărturia lui .

Mărturia ehului înseamnă :

însă înclină = ehul I; oxia arată că se găsește la o notă deasupra ehului plagal. Astăzi tinde să predomine tetrafonul pentru a se arăta că este autentic, având bazul teoretic pe sunetul KE.

PA = bazul lui, sunetul PA de la mijlocul diapasonului.

= ftoraua ehului, care arată desfășurarea intervalelor scării lui.

Apihima ehului este Ananes:

În ehul I sunt intonate melosurile irmologicului, stihiraricului și papadicului.

Melosul irmologic are ca sunete principale: PA, DI și KE ( rareori ). Face cadențe imperfecte pe DI și pe KE și finale pe PA .

Melosul stihiraric și papadic au ca sunete principale: PA, GA, DI , KE și PA'. Face cadențe imperfecte pe GA, pe DI, pe KE și finale pe PA.

Atracții melodice se întâlnesc pe VU și pe DI când predomină sunetul GA. Pe GA când predomină sunetul DI și pe NI de sus când predomină PA de sus, adică atunci când modulează în eh IV. ZO' sus este natural când melosul trece de acesta și urcă; în celelalte cazuri are întotdeauna ifes.

În melosul irmologic , când precedă un stih , începe de la sunetul PA , se oprește pe DI pe care și încheie , în timp ce melosul stihiraric începe de la sunetul PA și se încheie iarăși pe acesta .

Din stihologia Vecerniei

La Utrenie

Troparul Invierii

Din cîntarile Antifoanelor

Ceea ce ești mai cinstită

Din canoanele Nașterii Domnului

Din cîntarile laudelor

EHUL I TETRAFONIC DE LA KE

( EHUL I EXO – DE SUS )

În vechime, toate melosurile ehului I erau intonate de la sunetul KE, bazul natural el ehului. Acest eh de la KE este numit astăzi și ehul I tetrafonic, considerat glas al melosului papadic. De multe ori, melosul lui face cadențe pe GA sau pe DI sau pe PA, cu atracțiile melodice corespunzătoare.

Apihima ehului este Ananes, care începe de la PA și se încheie pe KE:

Din Doxologia lui Hurmuz Hartofilax

EHUL I PLAGAL

La patru sunete mai în jos de la bazul ehului I de la KE, se găsește plagalul lui, a cărui scară se desfășoară având două tetracorduri despărțite.

Mărturia ehului înseamnă :

= ehul I plagal

= bazul lui este sunetul PA

= ftoraua ehului, care indică desfășurarea intervalelor scării lui .

Apihima lui este Aneanes:

În acest glas se intonează melosul papadic precum polielee, laude, doxologii, prochimene și aliluiare de la Apostol, heruvice, chinonice, cratime, matimi, irmoase calofonice etc . De aceea s-a numit ehul I plagal al melosului papadic . Are ca sunete principale : PA , GA , KE și PA' de sus . Face cadențe imperfecte pe GA , KE și PA' de sus , și perfecte și finale pe PA . De multe ori PA' de sus atrage , ca și ehul IV Aghia , pe NI' de sus. ZO' de sus este natural când melosul trece de acesta și urcă ; în celelalte cazuri are mereu ifes.

Când precede un stih, se începe de la PA, se oprește pe KE și se încheie pe PA.

Din starea a doua a Polieleului

Din starea întîi a polieleului de Petru Lampadarie Peloponisiul

În matimile papadice, ehul acesta are adeseori sunetele DI și ZO cu ifes . Astfel, de la și pe sunetul GA se aude o parte cromatică moale a ehului. De multe ori melosul se oprește pe ZO' de sus (cu ifes). Atracții melodice se întâlnesc pe VU spre GA și pe KE spre ZO' ( cu ifes ).

Din cîntarea Heruvicului de Teodor Focheos

EHUL I PLAGAL TRIFONIC

Melosul stihiraric al ehului I plagal se încheie pe DI , și ehul se numește ehul I plagal trifonic . Staționarea melosului pe DI cere ca sunetul GA să aibă diez .

Când urmează rostirea preotului , finalul melosului se face pe PA. Adesea, la ehul acesta, ZO' de sus are ifes permanent, fapt care este indicat de ftoraua:

Hristos a înviat !

Din Binecuvantarile Invierii de Petru Peloponisiul

Din stihirile Învierii de la laude

Din starea întîi a Prohodului

Din starea a doua a Prohodului

EHUL I PLAGAL TETRAFON

Anumite melosuri grabnice și potrivite ale ehului I plagal se termină pe sunetul KE. Această ramură a ehului este numită ehul I plagal tetrafon .

Adesea , la ehul acesta ZO' de sus are în permanență ifes ( adică , chiar și când melosul trece de acesta și urcă ) , fapt care este indicat de ftoraua , care face pe ZO' și VU de sus cu ifes. Are apihima ehului I plagal cu urcarea pe tetrafonia ehului .

Din stihologia Vecerniei

Din Binecuvîntarile Învierii de Petru Peloponisiu

Din podobia „Bucură-te, cămara…”

EHUL I PLAGAL PENTAFONIC

Anumite melosuri papadice ale ehului I plagal încep de la ZO' de sus , care are mereu ifes cu ftoraua , pe care face cadență și încheie melosul . Ramura aceasta se numește ehul I plagal pentafonic . Scara lui este mixtă , cu intervalele diatonicului moale de la PA până la KE , și de acolo în sus intervalele diatonicului dur ( despre care vom vorbi mai jos) , cu sunetele ZO' de sus și VU de sus în permanență cu ifes . Face cadențe imperfecte pe DI , și pe ZO' de sus , perfecte și finale pe PA sau pe ZO' de sus.

Din Doxologia de Gheorghe Violakis

EHUL I PLAGAL IRMOLOGIC DE LA KE SAU EHUL I PLAGAL TETRAFON

Toate melosurile irmologice ale ehului I plagal se psalmodiază de la sunetul KE, pe care se pune ftoraua modificând în mod paralel și simetric și mărturiile sunetelor. Ramura aceasta se numește ehul I plagal irmologic de la KE și ehul I plagal tetrafon.

Ehul plagal nu este folosit permanent. Se oprește adesea pe difonia lui, pe NI' de sus, având pe ZO' de sus cu diez și pe PA' de sus cu ifes . Însă când melosul se oprește pe PA' de sus, atunci acesta este natural. În fine, GA' de sus are ifes când melosul ajunge până la el.

Apihima ehului este Aneanes:

Pe acest eh se intonează melosurile papadice .

Are ca sunete principale: KE , NI' de sus și PA' de sus. Face cadențe imperfecte pe NI' și PA' de sus și finale pe KE.

La Utrenie

Din cîntarile Antifoanelor

Ceea ce ești mai cinstită

Din Doxologie de Manuil Protopsaltul

Din Binecuvîntările Învierii de Petru Peloponisiu

Notă:

În anumite locuri ale ehului I plagal pentafonic, compozitorii, vrând să evidențieze cuvintele care exprimă tristețe, jale, etc , califică drept enarmonic intervalul KE – ZO' ( un sfert de ton ), deoarece ZO' primește ifes de 6 secțiuni , drept pentru care intervalul KE – ZO' devine enarmonic diez ( 4 secțiuni ) și ZO' – NI' ton mărit ( 14 secțiuni ) . Această ramură a ehului I plagal cu aceste intervale se numește ehul I plagal enarmonic .

EHUL IV

1 . Melosul irmologic

Cele mai multe melosuri irmologice ale ehului IV se psalmodiază ca eh cu bazul pe sunetul VU și cu tetracorduri despărțite , și care are forma și " ideea " ehului plagal . Acest eh se numește leghetos sau ehul II plagal diatonic , Într – adevăr , dacă de la sunetul DI , a doua bază de derivație a ehurilor , urcăm două sunete , găsim pe ZO' de sus , care formează plagalul acestuia pe sunetul VU .

EHUL LEGHETOS

( EHUL II PLAGAL DIATONIC )

Apihima ehului este leghetos :

care arată cu adevărat legătura acestui eh cu ehul IV de la DI așa cum este considerat până la mijlocul lui. Această legătură devine clară și din mărturia ehului:

Mărturia ehului inseamnă:

= ehul IV

= eh autentic , la patru note deasupra bazului de derivație a ehurilor . = două note mai jos de sunetul DI

VU = bazul lui este VU de la mijlocul diapasonului.

= ftora ehului.

Are ca sunete pricipale: VU , DI și ZO' de sus. Face cadențe imperfecte pe DI, pe ZO' de sus ȘI pe PA, și perfecte și finale pe VU . Atracții melodice se întâlnesc pe PA spre VU , pe GA spre DI și pe KE spre ZO'. ZO' de sus primește ifes când melosul ajunge până la el și coboară ; totuși este natural când melosul trece de el și urcă; în coborâre este iarăși cu ifes.

Leghetos arareori ajunge eptafonie . Când melosul ajunge până la VU' de sus și revine, atunci sunetul acesta are ifes; când totuși urcă și staționează pe VU de sus, atunci acesta este natural.

Când precedă un stih , se începe de la sunetul VU, urcă până la DI , și se încheie în mod potrivit pe sunetul VU.

Din stihologia Vecerniei

Din cantarile Antifoanelor

Ceea ce esti mai cinstita

Din stihologia laudelor

Megalinariile de la Vovidenie

Din primul rand de antifoane al melosului irmologic pe larg

2 . Melosul stihiraric .

Melosul stihiraric al ehului IV ( stihirile, idiomele și " slavele ") se psalmodiază în ehul IV stihiraric de la PA, care este o combinație dintre ehul I eso și leghetos . Am văzut că la patru sunete de la baza de derivație a ehurilor, sunetul DI, se obține pe PA' de sus un eh IV . Deoarece bazul acestuia era afară de sunetele de la mijlocul diapasonului, s – a transferat pe antifonia lui , adică șapte sunete în jos , pe sunetul PA .

EHUL IV STIHIRARIC (DE LA PA )

Ehul acesta începe de la PA , care este și bazul lui , și se încheie , de obicei , pe VU de la leghetos ( în vechime se încheia pe PA ).

Mărturia ehului înseamnă :

= ehul IV

= eh autentic , la patru sunete mai sus de bazul de derivație al ehurilor

PA = are bazul pe sunetul PA de la mijlocul diapasonului

= ftoraua ehului

Apihima ehului este Aghia :

Când ehul se termină pe sunetul PA , folosețte scara ehului I eso , preluând și toate caracteristicile lui ( sunete principale , atracții melodice etc. ) , în timp ce , atunci când se termină pe VU preia caracteristicile Leghetos – ului . Face cadențe imperfecte și perfecte pe DI , pe VU și pe PA , și finale pe VU .

Ehul IV de la PA , chiar dacă este unit cu ehul I eso , cu leghetosul și cu ehul IV papadic ( îl vom prezenta imediat după acesta ) , totuși se deosebește după formele melodice și cadențe .

Când precedă un stih , se începe de la bazul PA , urcă la VU , și apoi la DI , și se încheie în mod potrivit, pa PA .

Cantari de la laude

Din cantarile slujbei Sfintilor Macabei

3 . Melosul papadic

Melosul papadic al ehului IV se psalmodiază ca un eh care are bazul pe sunetul DI și reprezintă ehul autentic al ehului IV plagal de la NI' .

EHUL IV PAPADIC

Mărturia ehului reprezintă :

= ehul IV

= eh autentic, la patru sunete în sus de sunetul NI (baz de derivație a ehurilor)

DI = bazul lui este DI de la mijlocul diapasonului

= ftoraua ehului, care arată desfășurarea intervalelor scării lui

Apihima ehului este Aghia :

Pentru melosurile grabnice

Pentru melosurile potrivite

Are ca sunete principale: DI , ZO' de sus și PA' de sus. Face cadențe imperfecte pe ZO' de sus si pe PA' de sus ( tetrafonia Aghia ) , perfecte pe DI și pe PA' de sus , și finale pe DI .

Adesea , melosurile acestuia au legătură cu ehurile : leghetos , I plagal și IV plagal , preluând și caracteristicile lor .

Atracții melodice se întâlnesc pe GA spre DI , pe KE spre ZO' de sus , și pe NI' de sus spre PA' de sus. Zo' de sus este natural când melosul lui trece deasupra acestuia și urcă . În toate celelalte cazuri, ZO' este întotdeauna cu ifes .

Pe ehul acesta se întâlnesc compoziții ca : selecții din psalmi în versuri, polielee, laude, doxologii, prochimene, aliluiarile de la Apostol, imnuri religioase , tropare , irmoase , matimi și cratimi .

Ecloghie la Inaltarea Cinstitei Cruci

Prochimenul Apostolului de la Boboteaza

Din doxologia pe larg de Petru Peloponisiul

CAP . 5 EHURILE DIATONICE DURE ( I )

EHUL III (ESO)

La trei sunete mai sus de DI de la mijlocul diapasonului (bazul teoretic de derivație al ehurilor ), pe NI' de sus , se constituie ehul III al muzicii bisericești . Pentru că totuși era prea acut și în afara mijlocului diapasonului, s – a transferat pe bazul plagului lui, pe sunetul GA , întrebuințând scara acestuia și s-a numit ehul III eso (de jos) .

Mărturia ehului desemnează :

= ehul III

= oligonul arată că ehul are legătură cu ehul I plagal , iar cele trei sunete indică împreună faptul că bazul ehului este la trei sunete deasupra bazului de derivație ale ehurilor

GA = bazul ehului este sunetul GA

= ftoraua arată că ehul aparține diatonicului moale și se constituie din tonuri mari , mărunte și imitonuri .

Mărturia ehului se scrie și cu denumirea muzicală a ehului , Nana :

Apihima ehului este Nana :

Ehul III eso se împarte în : simplu sau papadic și ehul III de mijloc .

Ehul III simplu sau ehul III papadic eso are ca sunete pincipale : GA , KE și NI' de sus . Face cadențe imperfecte pe KE si pe NI' de sus , perfecte și finale pe GA .

Pe acest eh se intonează polielee , laude pe larg , doxologii , heruvice și chinonice .

Ehul III de mijloc se notează cu coborâtoarele difoniei la mărturia lui : . Pe acesta se psalmodiază melosurile irmologice și stihirarice ale ehului III .

Când precedă un stih , se începe de la GA , urcă până la KE și ajunge la final pe PA , de unde încep și cântările care urmează .

Atracții melodice se întâlnesc pe DI spre KE , pe ZO' de sus spre NI' de sus ( când se urcă o terafonie ) , și pe VU spre GA . Când face cadențe pe PA și pe NI , atunci preia atracțiile melodice ale ehului I plagal și ale ehului IV plagal , în mod corespunzător . În anumite melosuri , melodia staționează și pe sunetul DI ( tetrafonia ehului IV plagal ) .

În fine , anumite melosuri se termină pe sunetul NI . Atunci ehul acesta se numește ehul III din mijloc ( de exemplu : condacul Nașterii Domnului :" Fecioara astăzi " ) .

Din stihologia Vecerniei

Din stihirile invierii de la Vecernie

Din cantarile Antifoanelor

Ceea ce esti mai cinstita

Din Doxologie de Manuil Protopsaltul

Din megalinariile Intampinarii Domnului

EHUL III PLAGAL DE LA GA ( VARIS )

La trei sunete deasupra lui DI de la mijlocul diapasonului , pe NI' de sus se află bazul teoretic al ehului III . La patru sunete dedesupt , pe GA , se găsește bazul ehului III plagal , pe care se intonează melosurile irmologice și stihirarice .

Melosul papadic al ehului III plagal nu se psalmodiază pe diatonic dur de la GA ( cu desfășurarea tetracordului : tonuri mari , mărite și imiton ) , ci pe diatonicul moale de la ZO de jos ( cu desfășurarea tetracordului : ton mic , mare și mijlociu sau mare ) .

Ehul acesta nu este altul decât ehul II diatonic de la ZO' de sus ( două sunete deasupra lui DI , al doilea baz de derivație al ehurilor ) , care s – a transferat pe antifonia lui, pe ZO de jos , deoarece era în afara mijlocului diapasonului . S – a numit Varis , deoarece bazul lui era dedesupt de NI , primul baz de derivație al ehurilor . Elementul distinctiv esențial este că aparțin creațiilor muzicale papadice . Odată cu trecerea timpului s – a impus să se numească Varis și ehul III plagal de la GA .

Melosurile irmologice și stihirarice ale ehului Varis , preiau scara care este formată din tetracordurile despărțite și cu tonuri mare , mare și imiton .

Mărturia ehului înseamnă :

= eh Varis

GA = bazul ehului este sunetul GA .

= urcarea diafonică la mărturia ehului vizează alte ramuri

ale ehului varis .

= ftoraua ehului .

Apihima ehului este Aanes :

Are ca sunete principale : GA , DI și NI' de sus . Face cadențe imperfecte și perfecte pe GA și pe DI , dar și pe PA ( ca ehul I ) și pe NI ( ca ehul IV plagal ) , și finale pe GA . Atracții melodice se întâlnesc pe VU spre GA și pe KE spre ZO , când melosul urcă o trifonie . Dacă ajunge la sfârșit pe PA și pe NI , preia caracteristicile ehului I plagal și ehului IV plagal , în mod corespunzător .

Când precedă un stih , atunci acesta se începe de la GA , urcă și staționează pe DI și ajunge la sfârșit încheind în mod corespunzător , pe GA .

Din cantarile Antifoanelor

Ceea ce esti mai cinstita

Din stihirile invierii de la Laude

Din doxologie de Manuil Protopsaltul

CAP . 6 EHURILE DIATONICE MOI ( II )

EHUL IV PLAGAL TRIFONIC (IRMOLOGIC )

Majoritatea melosurilor irmologice ale ehului IV plagal se psalmodiază pe un eh care are bazul pe sunetul GA ( bazul ehului III eso ) , însă desfășurarea intervalelor scării lui este identică cu cea de la NI . Astfel , el are ftoraua………….., iar mărturiile sunetelor se schimbă în mod corespunzător . Acest eh s – a numit ehul IV plagal trifonic ,deoarece bazul lui se găsește la trei sunete deasupra lui NI , după cum arată și mărturia ehului .

Are apehima ehului III Nana :

care dovedește subordonarea și derivația lui din ehul IV plagal de la NI .

Are ca sunete principale: GA , DI , KE și pe NI' de sus . Face cadențe imperfecte pe DI ,pe KE și pe NI' de sus ( uneori și pe PA și pe NI ) , și perfecte și finale pe GA .

Principala caracteristică e ehului este următoarea: coborârea melosului până la PA și întoarcerea imediat pe GA impune diez pe sunetele VU ,PA , VU , elemente care dau ehului un caracter cucernic.

Stihul așezat înainte, începe pe GA și ajunge până la KE , și se termină în mod corespunzător, pe GA.

La Utrenie

Troparul Inviereii

Ceea ce esti mai cinstita

Din canoanele Paraclisului

EHUL VARIS DE LA ZO ( EHUL II DIATONIC MOALE )

La două sunete deasupra sunetului DI ( al doilea baz de derivație al octoihului bisericesc ), pe ZO de sus se află bazul ehului II diatonic moale. Deoarece totuși ne aflăm afară de mijlocul diapasonului, bazul ehului s-a transferat pe antifonia acestiua, pe ZO de jos. S-a impus să fie numit Varis, deoarece baza acestuia se găsește sub NI, prima bază de derivație a ehurilor . Ehul Varis de la ZO este în mod special ehul papadicului , de aceea nu se intonează pe el melosuri irmologice și aliluiare.

Ehul Varis de la ZO se împarte în :

a ) Varis diatonic simplu ( mijlocul este el ehului I și I plagal )

b ) Varis tetrafonic;

c ) Varis eptafonic.

Semnul distinctiv al acestor ehuri este că , cu excepția unor puține cazuri , încheie pe sunetul YO .

a ) Ehul Varis diatonic simplu

Ehul acesta , ca eh autentic urmează schema tetracordurilor alăturate , cu tonuri : mic , mare și mijlociu , având tonul " rezultat " la capătul superior al scării acestuia .

Mărturia acestuia înseamnă :

= ehul Varis ;

= ca și ehul II are bazul său la două sunete deasupra bazului de derivație al ehurilor . = ftoraua arată desfășurarea ehului autentic diatonic moale.

Apihima este Neanes :

Au ca sunete principale: ZO , PA , GA .Face cadențe imperfecte și perfecte pe PA și pe GA, și finale pe ZO . Atracții melodice se întâlnesc pe KE de jos spre ZO.

Ehul acesta se regăsește și ca eh I de mijloc ( numit Protovaris ) sau ca eh I plagal . Atunci preia sunetele principale , cadențele și atracțiile melodice ale acestor ehuri , și revine apoi pe același eh Varis .

Din stihurile Polieleului de Petru Peloponisiul

Din cantarile Antifoanelor de Hurmuz Hartofilax

Din Doxologie de Manuil Protopsaltul

Din Doxologie de Iacob Protopsaltul

b ) Ehul Varis tetrafonic

Ehul Varis tetrafonic cu ftoraua ehului leghetos pe ZO, face pe GA cu diez în permanență și urmează schema tetracordurilor despărțite.

Apihima este Neanes :

Are sunete principale pe ZO, PA, GA (cu diez ) și pe ZO' se sus . Face cadențe imperfecte pe PA , GA 8 cu diez ) și pe ZO' de sus, și perfecte și finale pe ZO .

Atracții melodice se întâlnesc pe NI spre PA , pe VU spre GA (cu diez ) și pe GA spre DI, când melosul se desfășoară în cadrul pentefonului. Când melosul ajunge până la GA și revine, atunci acesta este natural.

Din starea a doua a Polieleului

c ) Ehul Varis eptafonic

Ehul Varis eptafonic este și el o ramură a ehului Varis . Pe acest eh în cadrul melosurilor papadice , melodia începe de pe ZO' de sus și se încheie mereu pe bazul ehului Varis , pe ZO de jos ( chiar și Daniil Protopsaltul a scris o doxologie care se încheie pe eptafonie ) . Adesea , melosul modulează pe ehul IV Aghia de la DI .

Apihima este Neanes :

sau

Are sunete principale pe ZO' de sus, pe DI, pe GA și pe ZO . Face cadențe imperfecte și perfecte pe ZO' de sus și pe DI , și finale pe ZO . Atracții melodice întâlnesc pe KE spre ZO' de sus, pe GA spre DI, și pe VU spre GA (cu diez). Când melodia ajunge până la GA' de sus , acesta este natural .

Din Doxologie de Grigorie Protopsaltul

CAP . 7 EHURILE DIATONICE DURE ( II )

EHUL I PLAGAL DIATONIC DUR

Melosurile papadice ale ehului I plagal de la PA se psalmodiază în permanență ci ifes pe sunetele VU și ZO' de sus . Acest eh se numește ehul I plagal diatonic dur de la PA , și în scară se folosește de tonuri mari și imitonuri ( diatonice ) , după cum confirmă și mărtueia lui :

Apihima lui este Aneanes :

Are ca sunete principale: PA , DI și ZO' de susși PA' de sus . Când melosul lui face cadență pe DI , se obține ehul IV diatonic dur papadic de la DI , în timp ce atunci când melosurile încheie pe KE , se obține ehul I tetrafonic diatonic dur , care se întâlnește și ca eh III difonic și eh plagal de la GA .

Din Doxologie de Grigorie Protopsaltul

EHUL IV AGHIA DIATONIC DUR

La anumite melosuri papadice, îndeosebi pe ehul I plagal, când se fac cadențe perfecte și finale pe DI ( ehul I plagal trifonic ), melosul are în coborâre pe VU' de sus și ZO' de sus cu ifes . Atunci se formează pe DI, ca trifonie a ehului I plagal, ehul IV diatonic dur, care are ca sunete principale: DI, ZO' de sus și PA' de sus, pe care se fac și cadențe în mod întâmplător . Atracții se întâlnesc pe GA spre DI . De obicei se întâlnește ca particularitate a melosului ehului IV Aghia de la DI ăn melosurile irmologice și stihirarice ale ehului I plagal, și eh de sine stătător .

Există creații muzicale mai noi pe ehul IV diatonic dur nu de la DI , ci cu trei sunete mai jos, de la PA. Astfel s – a format ehul IV diatonic dur de la PA .

Apihima ehului este Aghia :

Are ca sunete principale: PA , GA , KE și PA' de sus . Face cadențe imperfecte pe GA , pe KE și pe PA' de sus , și perfecte și finale pe PA .

Atracții melodice se întâlnesc pe NI spre PA , și pe GA spre DI , când melosul se desfășoară în cadrul trifoniei .

Din Raspunsurile Mari de C. Psahos

Stihuri din Psalmu 50 de Hristodul Gheorghiadi

EHUL III PLAGAL SAU VARIS DE LA ZO DE JOS LA IFES

Din secolul al XVIII – lea își face apariția ca eh de sine stătător , ehul III plagal papadic sau Varis de la ZO de jos ifes , având ca eh autentic ehul III eso de la GA de la mijlocul diapasonului . Pe sunetele ZO și VU are întotdeauna ifes . Urmărește schema tetracordurilor despărțite , ZO – VU și GA – ZO' , iar tonul despărțitor este VU – GA .

Mărturia ehului înseamnă :

= eh Varis

= bazul sunetului este sunetul ZO

= ftoraua ehului

= urcarea difonică din mărturia ehului are în vedere alte ramuri ale ehului Varis.

Apihima ehului este Aanes :

Are ca sunete principale : ZO de jos , PA , GA , DI și ZO' de sus . Face cadențe imperfecte pe PA – GA , DI și ZO' de sus , și perfecte și finale pe ZO de jos . Alterații melodice se întâlnesc pe KE spre ZO și pe NI spre PA . Când melosul ajunge la DI la cadențe și revine la ZO , are sunetele DI și KE cu diez .

Din Doxologie de Hurmuz Hortofilax

CAP . 8 EHURILE CROMATICE MOI ( I )

EHUL II CROMATIC MOALE DE LA DI

În ehul II diatonic moale de la ZO' de sus , cu PA în permanență cu diez , se formează un tetracord cu ton mic , ton mijlociu enarmonic și imiton ( cromatic ) . Mărturiile sunetelor și ftoralele ehului sunt două : pentru sunetele din fiecare tetracod ce sunt impare , semnul este și ftoraua , iar pentru sunetele " pare " mărturia și ftoraua lor este

Din rațiuni practice , deoarece melosul se prelungea în acut , muzicienii din secolul al XVIII – lea și din următorul secol , au transferat bazul ehului al II – lea pe sunetul DI de la mijlocul diapasonului , modificând în mod corespunzător și simetric sunetele , acolo unde era cazul .Astfel , astăzi în cătțile de muzică , mărturia ehului reprezintă : = ehul II

= bazul teoretic al ehului este la două sunete deasupra lui DI, baz de derivație al ehurilor.

DI = bazul ehului este sunetul DI

= ftoraua indică că ehul aparține cromaticului moale și se desfășoară în scară în ton mic, ton mijlociu enarmonic și imiton.

Ehul acesta se numește stihiraric , deoarece pe el se psalmodiază sihirile în tact potrivit ale ehului al II – lea al octoihului . Totuși pe ehul acesta se psalmodiază și tropare (de la sfârșitul slujbei), cratime, imne treimice, prochimene, aliluiare , doxologii , heruvice și chinonice .

Are ca sunete principale , în principal , pe DI și pe ZO' de sus , pe NI' de sus când devine plagal și pe VU și pe NI când melosul se întinde pe sunetele care devin și cadențe ocazionale : imperfecte pe ZO' de sus , pe NI' de sus , pe VU și pe NI , și perfecte și finale pe DI .

Atracții melodice se întânesc pe GA spre DI , pe Zo' de sus spre NI' de sus când mesolul urcă trifonic , și pe PA , diatonic , când melosul se desfășoară în jurul lui VU sau staționează pe acesta .

Apihima ehului este Neanes :

pentru melosurile grabnice;

pentru melosurile potrivite;

Când precede un stih , se începe de la sunetul DI , se urcă până la ZO' de sus , se coboară pe VU , și se închide în mod corespunzător melodiei , pe DI.

Din stihologia Vecerniei

La Utrenie

Din cantarile laudelor

Stihuri din Doxologie

EHUL II CROMATIC MESO ( DE MIJLOC )

Multe melosuri ale ehului II se încheie în mod obișnuit pe sunetul VU . Ehul acesta se numește ehul al II – lea cromatic mesos ( de mijloc ) . Este legat ființial de ehul autentic de la DI , de aceea nu are o scară alcătuită din tetracorduri , ci de la sunetul VU se dezvoltă un cromatic mediu ( VU – DI ) , de la DI un tetracord cromatic moale ( DI – NI' ) , și de la NI' de sus un tricord cromatic mare ( NI' – VU' ) .

Are sunetele principale și atracțiile autenticului de la DI . Facecadențe imperfecte pe DI și pe ZO' de sus, perfecte și finale pe VU . La finele melosului, cadențele se fac pe sunetul DI, în afară de foarte puține excepții ( catavasiile Bobotezei ).

Pe acest glas se psalmodiază troparele ahului II , precum și sedelnele , condacele și răspunsurile mari , în tact grabnic și pe larg .

Când precedă un stih , se începe de la DI , se ajunge pe ZO' de sus și se încheie , în mod corespunzător melodiei, pe sunetul VU .

Apihima acestui eh pornește de la DI și încheie pe VU.

Prochimenul Vecerniei de duminica

Prochimenul Vecerniei de marti

Stihuri din Psalmul 50 de Grigore Protopsaltul

Din cantarile Sfintei Liturghii

EHUL II CROMATIC MOALE

Multe melosuri ale ehului II ( îndeosebi cele irmologice) nu se cântă de la bazul natural al ehului , ci de la ZO' de sus sau de la DI , deoarece , așa cum am spus , melosul se prelungește în acut și așa bazul s – a transferat fie pe VU , fie pe PA , fie pe NI .

Pe sunetul VU , la patru sunete sub ZO' de sus , bazul naturala al ehului , s – a format ehul al II – lea cromatic moale . A fost numit Eso pentru a fi deosebit de ehul al II – lea cromatic dur . Pe el se cântă troparele miezonopticii , antifoanele , troparele învierii , canoane , catavasii și doxologii .

Acest eh derivă din leghetos , având modificate mereu cu diez sunetele DI și PA' de sus .

În cărțile de muzică , ehul este notat cu ftoralele și mărturiile cromaticului dur , pentru a arăta faptul că este un eh eso cu mersul intervalic al plagalului ( fără însă să – și piardă însușirile de eh autentic ) , și pentru a nu fi confundat cu ehul al II – lea de la DI sau ehul al II – lea Meso de la VU . Totuși trebuie să fie psalmodiat pe intervalele ehului cromatic moale și să fie notat în felul următor :

Apihima ehului este de asemenea Neanes, cu ftoraua ce indică faptul că ehul este eso.

Are ca sunete principale: VU și KE ( însă și DI și ZO' de sus ) , pe care se fac și cadențe imperfecte ( dar și pe DI și ZO' de sus ) și finale pe VU.

Atracții melodice se semnalează pe PA spre VU , și pe DI spre KE , când melosul se cântă în cadrul trifoniei .

Când precedă un stih , se începe de la sunetul VU , se urcă până la trifonia acestuia , pe KE , și se încheie , în mod potrivit pe VU.

Din cantarile Antifoanelor

Ceea ce esti mai cinstita

Din Doxologie de Manuil Protopsaltul

Din Stihologia Vecerniei de Duminica

Același eh al II – lea eso cromatic moale , se întâlnește și cu bazul pe sunetul PA, înlesnind astfel diversitatea melodică , când ehul devine diatonic pe trifonia lui ( ehul IV de la DI ) și pe tetrafinia lui ( ehul I de la KE ) . În cărțile de muzică , acest eh se notează cu ftoralele ți mărturiile cromaticului dur, pentru a indica că este eso . Totuși trebuie scris cu ftoralele și mărturiile cromaticului moale, ca să nu fie confundat cu ehul II plagal cromatic dur de la PA .

Apihima acestui eh este Neanes, cu linia melodică care să arate că ehul ete eso.

Are ca sunete principale pe PA și pe DI când melosul se cântă în cadrul trifoniei (dar și pe GA și KE ) , pe care se fac și cadențe : imperfecte pe DI ( dar și pe GA și KE ) și finale pe PA.

Atracții melodice se întâlnesc pe NI spre PA , și pe GA spre DI , când melosul se desfășoară în jurul lui .

Când precedă un stih , se începe de la PA , se urcă până la trifonia lui , pe sunetul DI , și se încheie , corespunzător cu melosul , pe PA .

La Vecernie

Stihiri de la Fericiri

Din irmoasele Canonului din Martea cea Mare

EHUL II CROMATIC (EHUL 2 CU 1)

Anumite compoziții ale ehului al II – lea de la DI fac cadențe pe sunetul PA al ehului I eso diatonic (sau, mai corect, ehul I plagal ). Ehul acesta se numește ehul II cromatic cu mijlucul diatonic , sau altfel , ehul 1 cu 2 . Pe acesta au fost compuse răspunsuri și axiome . Scara acestui eh este mixtă și este alcătuită din tetracordul PA – DI diatonic moale , din tetracordul cromatic moale DI – NI' , și din tonul " rezultat " NI' – PA' .

Ca apihimă a acestui eh poate fi folosit Neanes al ehului II .

Are ca sunete principale , cadențe și atracții melodice :

a ) cele ale ehului II de la DI , când se cântă în tetracordul cromatic moale ;

b ) cele ale ehului I de la PA , când se cântă în tetracordul diatonic moale .

Fragmente din Raspunsurile Mari

EHUL LEGHETOS CROMATIC MOALE SAU EHUL IV MESO ( DE LA MIJLOC ) CROMATIC MOALE

Anumite melosuri ale ehului IV ( tropare , sedelne , condace și prochimene ) întrebuințează scara ehului leghetos , având în permanență ifes pe sunetul KE . Ehul acesta se numește leghetos sau ehul IV mesos cromatic moale , iar scara lui nu este alcătuită din tetracorduri , ci de la sunetul VU se urcă un tricord mijlociu diatonic moale ( VU – DI ), de la sunetul DI un tetracord cromatic al ehului IV ( DI – NI' ) , și de la NI' de sus , un tricord mare diatonic moale ( NI' – VU' ).

Apihima ehului este leghetos , cu KE ifes .

Apihima aceasta arată legătura reală a ehului leghetos cromatic moale cu ehul IV de la DI , de aceea se numește și ehul IV mesos cromatic moale .

Această legătură se vede și din mărturia ehului :

= eh principal, la patru sunete deasupra bazului de derivație al ehurilor .

= două sunete sub sunetul DI .

VU = bazul este sunetul VU .

= ftoraua ehului .

Are ca sunete principale : VU , DI și ZO' de sus . Face cadențe imperfecte pe DI și pe ZO' de sus , și perfecte și finale pe VU . La finalul melodiei , se face cadență pe DI .

Atracții melodice se întâlnesc pe PA spre VU , și pe GA spre DI . VU' de sus , atunci când melosul ajunge până la el și revine , este cu ifes .

Când precedă un stih , se începe de la DI și se încheie , în mod potrivit cu încheierile ehului IV cromatic , pe sunetul VU .

La Utrenie

Troparul Invierii

Condacul Vovideniei

iar la sfarsit

CAP . 9 EHURILE CROMATICE DURE ( I )

EHUL II PLAGAL CROMATIC DUR

De la ehul I plagal diatonic dur ( cu VU și ZO cu ifes ) derivă ehul II plagal cromatic dur, când alterăm sunetele GA și NI' de sus cu diez , așa încât tetracordurile să se compună din imiton ( diatonic ) , triimiton și imiton ( cromatic ) .

Mărturia ehului înseamnă :

= ehul II plagal

PA = bazul lui este sunetul PA .

= ftoraua ehului, care arată desfășurarea intervalelor scării lui .

Apihima ehului este Neanes : – pentru melosurile de ritm potrivit :

Are ca sunete principale (îndeosebi în melosul papadic): PA, GA , KE și PA' de sus, dar și PA , DI , ZO' de sus și PA' de sus, când melosul ehului II plagal modulează în ehul IV ( Aghia ) de la DI , preluând caracteristicile lui .

Face cadențe pe GA , KE și pe PA' de sus , în timp ce atunci când melosul se desfășoară în cadrul trifoniei face cadențe imperfecte pe DI și pe ZO' de sus , și finale pe PA . Melosurile stihirarice , când melosul tinde să se încheie , ajunge la sfârșit pe trifonia acestuia , pe sunetul DI .

Atracții melodice se întâlnesc pe NI spre PA , când melosul se desfășoară în jurul acestuia ( când melosul face cadență pe NI , acesta este natural ) , pe GA spre DI , pe DI spre KE , când melosul se desfășoară în cadrul tetrafoniei , și pe NI' de sus spre PA' de sus . Când melosul modulează în ehul Aghia , preia și alterațiile melodice ale acestuia .

Când precedă un stih , se începe de la bazul ehului , pe PA , staționează pe DI , și se încheie conform melosului pe PA .

Pe ehul II plagal de la PA se psalmodiază melosurile stihirarice și papadice .

Din Doxologie de Manuil Protopsaltul

Din slujba Pavecernitei Mari

De la Laude

Din slujba Sfantului Ioan Teologul. Stihira dupa Psalmul 50

EHUL II CROMATIC DUR TETRAFONIC

Melosurile irmologice ale ehului II plagal se cântă pe tetracordul lui , de la sunetul KE . A cest eh se numește ehul II plagal cromatic dur tetrafonic irmologic sau ehul II cromatic dur .

Deoarece melosurile și stihurile acestui eh fac cadențe în interiorul lui , a fost considerat ehul II plagal difonic de la PA , cu bazul pe sunetul GA , în timp ce urcarea difonică indică sunetul KE de la care începe melosul :

Totuși , fie că – l numim ehul II plagal tetrafonic , fie ehul II cromatic dur difonic de la GA , fie ehul II cromatic dur , este același eh .

Mersul intervalelor se face după sistemul pentacordului . Prin urmare , intervalele DI – KE și PA' – VU' sunt tonuri mari . Se folosesc scara și mărturiile ehului II plagal de la PA . Se deosebește de acesta în ceea ce privește bazul și în formele melodice și cadențele .

Apihima ehului este Neheanes :

cu desfășurarea intervalică care artă legătura plagalului cu tetrafonicul .

Are ca sunete principale : KE, NI' de sus ( mai rar ) , pe GA și pe PA , pe care se fac și cadențe întâmplătoare : imperfecte pe KE , pe GA și pe PA , perfecte și finale pe GA , pe care se încheie și stihurile care precedă melosul . Când melosul tinde să se încheie , face cadență , conform regulei , pe KE .

Atracții melodice se întâlnesc pe DI spre KE și pe VU diatonic spre GA.

În cărțile de muzică, ftoraua ehului II cromatic moale cu care se notează mărturia ehului II plagal tetrafonic nu vizează schimbarea intervalelor din dure în moi, ci doar aducerea aminte că ehul va merge spre mijlocul sau plagalul lui.

De aceea în cărțile de muzică și în melosurile sistemei noi, dascălii mai recenți pun, așa cum am spus mai sus, mărturia ehului al II – lea pentru a arăta îndeosebi că ehul este acut ( având caracteristicile ehului II cromatic dur ) , ehul II plagal tetrafonic căutându – se de la sunetul DI și pe care sunt scrise cele mai multe melosuri irmologice:

având difonia pe sunetul VU :

și ehul II cromatic dur pe sunetul NI :

Pentru ehul II plagal cromatic dur tetrafonic irmologic este valabil cel de la DI , iar pentru cel tetrafonic , de la KE . Are ca sunete principale : DI , ZO' de sus ( mai rar ), VU și NI , pe care se fac cadențe : imperfecte pe DI , pe VU și pe NI , perfecte și finale pe VU , pe care se termină și stihurile ce precedă melosurile . Când melosul tinde să facă încheierea , face cadență , conform regulei, pe tetrafonia lui, pe sunetul DI.

Atracții melodice se întâlnesc pe GA spre DI , pe PA diatonic spre VU.

CAP . 10 EHURILE CROMATICE MOI ( II )

EHUL I CROMATIC MOALE DIFONIC DE LA KE

În vechime , melosurile ehului I erau intonate de la KE . Când melosul staționa sau făcea cadență pe NI' de sus , făcea pe PA' de sus cu ifes și pe VU' de sus cu diez . Sedealna irmologică " Mormântul Tău, Mântuitorul " , făcea cadențe la două sunete deasupra bazului ehului , pe NI' de sus, având în permanență pe PA' de sus cu ifes și pe VU' de sus cu diez . Aceasta ne – o indică ftoraua de pe NI' de sus făcând KE – NI' interval difonic diatonic mijlociu, tetracordul NI' – GA' cromatic moale și GA' – KE' interval difonic diatonic moale mare .

Astăzi în cărțile de muzică , se specifică că ehul I se cântă pe scara ehului II, primind ftoraua acestuia ,deasupra bazului lui, sunetul KE, prin toate însușirile acestuia.

.

CAP . 11 EHURILE CROMATICE DURE ( II )

EHUL IV CROMATIC DUR (NENANO)

Există o sedealnă irmologică a ehului IV: " Spăimântatu – s – a Iosif " , care arată că dascălii din vechime l -au considerat pe Nenano , eh IV . Astăzi , în sistema nouă , este prezentat :

fie ca glas independent :

fie ca eh II plagal trifonic :

Apihima lui este Nenano :

– pentru melosurile grabnice :

– pentru melosurile moderate :

Are ca sunete principale : DI , ZO' de sus și PA' de sus ( mai rar ) , pe care se fac și cadențe :imperfecte pe ZO' de sus și pe PA' de sus , perfecte și finale pe DI . Staționarea pe GA și pe KE este considerată difonia și tetrafonia ehului II plagal de la PA .

Atracții melodice se întâlnesc pe GA spre DI , pe NI' de sus spre PA' de sus , rezultatul fiind că imitonurile devin diezi enarmonici .

De obicei melosurile acestuia modulează Aghia diatonic moale , preluând și caracteristicile lui .

Nenano este îndeosebi , ehul melosului papadic . Când precedă un stih , și începe de la DI , se urcă la ZO natural diatonic moale , ajungând până la PA' de sus al ehului Nenano , și se coboară pe DI , cu încheierea corespunzătoare .

ANEXA I

PARTEA TEORETICĂ

SISTEMELE MUZICALE SAU SIMFONIILE

Sistem se numește un șir de sunete și de intervale al cărui sunete de la extremități, când sunt emise în același timp , formează o simfonie .

Intervalele muzicale se împart în : diafonice , parafonice și simfonice .

Diafonice sau diafoniile se numesc intervalele de gradul al doilea ( NI – PA , PA – VU , etc . ) și de gradul al șaptelea ( NI – ZO' , PA – NI' etc . ) , deoarece emiterea sincronică a sunetelor de la extremități , dă ascultătorului sentimentul diafoniei .

Parafonice sau parafoniile se numesc intervalele de gradul al treilea ( NI – VU , PA – GA , etc . ) și de gradul al șaselea ( VU – NI' , GA – PA' , etc . ) , deoarece se situează între intervalele diafonice și simfonice . Emiterea sincronică a sunetelor marginale se aude simfonic , însă alcătuirea scărilor sau sistemelor muzicale nu se fundamentează pe acestea deoarece sunt considerate imperfecte .

Simfonice sau simfoniile se numesc intervalele de gradul al patrulea ( NI -GA , PA – DI , etc . ) și de gradul al cincilea ( NI – DI , PA – KE , etc . ) și de gradul al optulea , deoarece emiterea simultană a sunetelor marginale se aud în mod plăcut de către ascultător , și aceste intervale constituie temelia determinării și formării scărilor sau sistemelor muzicale .Simfoniile de gradul al patrulea , al cincilea și al optulea sunt intervale perfecte atunci când sunt alcătuite din 30 , 42 și 72 secțiuni .

Intervalul de gradul al patrulea se numește trifonie sau tetracord , deoarece este alcătuit din trei intervale și din patru sunete . Când este format din 30 de secțiuni este perfect , în timp ce atunci când este mărit sau micșorat se consideră că face parte dintre intervalele diafonice .

Intervalul de gradul al cincilea se numește tetrafonic sau pentacord deoarece ste alcătuit este alcătuit din patru intervale și din cinci suntete . Când este format din 42 de secțiuni este perfect , în timp ce atunci când este mărit sau micșorat aparține intervalelor diafonice .

Intervalul de gradul al optulea se numește eptafonic sau octacord , deoarece este format din șapte intervale și opt sunete . Când este alcătuit din 72 de secțiuni este perfect . Se numește și diapason , deoarece conține toate sunetele și intervalele scării muzicale . Este intervalul perfect prin excelență dintre toate sistemele simfonice , deoarece conține și două simfonii mai mici , tetracordul și pentacordul .

CARACTERISTICILE TETRACORDULUI

Tetracordul este temelia tuturor scărilor muzicale și sistemelor simfonice . Aceasta deoarece pentacordul se formează dintr – un tetracord mărit cu un ton mare , în timp ce diapasonul se formează din două tetracorduri și un ton mare , fie între ele ( ehuri plagale ) , fie în exteriorul acestora ( ehuri autentice ) .

Din cele patru sunete ale fiecărui tetracord al scării , primul și al patrulea sunt fixe . Cele intermediare sunt mobile și în funcție de poziția lor , stabilesc intervalele care dau nota distinctivă a genurilor și nuanțelor . Indiferent însă de poziția pe care o vor avea ,dacă sunt alcătuite :

– din tonuri mari , mijlocii și mici , scările vor aparține nuanței diatonice moi;

– din tonuri mari și imitonuri ( diatonice ) , scările vor aparține nuanței diatonice dure ;

– din imitonuri ( diatonice și cromatice ) și triimitonuri , scările vor aparține nuanței cromatice dure ;

– din tonuri mici , enarmonice mijlocii și imitonuri ( cromatice ) , scările vor aparține nuanței de cromatic moale ;

– din tonuri mărite și micșorate , diezi enarmonici , scările vor aparține nuanței genului enarmonic .

RITMUL ȘI PICIOARELE RITMICE ÎN MUZICA BISERICEASCĂ

În muzica bisericească , ritmul de bază este cel de patru , care cuprinde două picioare de ritm de doi , și se măsoară cu două bătăi . Alte picioare ritmice întâlnite sunt : de cinci , de șase , de șapte și mai rar de opt și de nouă . Aceste picioare ritmice mixte care rezultă din combinațiile ritmului de doi , de trei și de patru sunt notate la începutul și la finalul lor cu bară dublă , și în interiorul lor cu bară de legătură .

În melosurile irmologice și papadice grabnice , unde de obocei fiecare silabă corespunde unei bătăi , ritmul este stabilit de silabele accentuate ale textului . În locul fiecărui picior ritmic se consideră silabele accentuate . Sunt căutate mai întâi verbele , adverbele și participiile , apoi urmează adjectivele , substantivele , prepozitiile , conjuncțiile și articolele .

În melosurile irmologice , stihirarice pe larg și papadice moderate , unde fiecărei silabe îi corespund două , trei sau mai multe bătăi , ritmul se stabilește nu doar cu ajutorul silabelor accentuate , ci ținând cont și de interpretarea muzicală a textului , îndeosebi de caracterele hironimice .

În melosurile stihirarice și papadice pe larg , unde fiecărei silabe îi corespund fraze muzicale întregi , ritmul se stabilește luând în considerare interpretarea muzicală a textului , precum și pe caracterele hironomice , ritmul fundamental fiind cel de patru .

MARCAREA ȘI MĂSURAREA RITMURILOR

ritmul de patru cu doua batai

ritmul de cinci:

cu doua batai

cu doua batai

ritmul de sase:

cu trei batai

cu doua batai

ritmul de sapte:

cu trei batai

cu trei batai

cu trei batai

ritmul de opt:

cu trei batai

cu trei batai

cu trei batai

ritmul de noua cu trei batai

DESPRE FTORALELE : MUȘTAR , NISABUR ȘI HISAR

Cei trei dascăli ai sistemei noi, pentru a simplifica modul de scriere muzicală , au întocmit caractere hironomice și vocale ( care subconțin și modul complex de scriere de altădată, și care au fost înlocuite cu caractere asemănătoare ), introducând noi semne și modificându – le oarecum pe cele existente .

Astfel au apărut și aceste trei semne – ftorale :

a ) o ftora care provine din cea a ehului II adăugând o bară în dreapta ;

b ) o ftora care provine din cea a ehului Nenano, cu bară jos ;

c ) o ftora care provine din ftoraua diatonică dură, cu bară deasupra .

Aceste semne au fost validate de Comisia Muzicală din 1881 – 1883, și după nuanțe, ftoraua se numește hisar , ftoraua se numește nisabur și ftoraua muștar .

Hisarul , ftora ce aparține genului cromatic, se scrie de obicei pe sunetul KE și face pe DI diez și pe ZO' de sus ifes.

Muștarul , ftora ce aparține genului cromatic, se scrie de obicei pe sunetul DI și face pe GA diez, VU natural și PA diez.

Nisaburul , ftora ce aparține genului diatonic dur și se scria inițial pe NI' de sus , se scrie pe DI și face în coborâre un imiton și două tonuri mici . Staționarea melosului pe Ga realizează intervalul imiton DI – GA. Staționarea pe VU face intervalele DI – GA, GA – VU imitonuri . Când melosul coboară până la VU fără să se oprească pe acesta și se întoarce spre DI atunci DI – GA are diez enarmonic și GA – VU este imiton .La opririle și rotațiile melodiei în jurul lui DI , intervalele DI – GA și GA – VU sunt cu diezi enarmonici . Aceste atracții identice sunt făcute pe sunetele care se găsesc sub NI' de sus , când pe acesta se pune ftoraua nisabur .

ANEXA II

EXERCIȚII DE PARALAGHIE ÎN SCARĂ NATURALĂ

( DIATONICĂ MOALE )

Înainte de a începe exercițiile , trebuie să știm bine care este și ce face fiecare caracter . Toate exercițiile trebuie mai întâi , să fie citite în mod ritmic și cu denumirea sunetelor fără a le cânta decât mai apoi .

a ) Exerciții de urcare și coborâre neîntreruptă a sunetelor scării de la NI , PA , VU , GA , etc .

b ) Exerciții de urcare a două , trei , patru sunete , cu întoarcerea în coborâre la sunetul inițial . De exemplu : NI – PA – VU – PA – NI ; NI – PA – VU – GA – VU – PA – NI , etc .

c ) Exerciții de urcare a două , trei sau patru sunete de la NI , PA , VU , cu întoarcerea în coborâre sărită la sunetul inițial . De exemplu : NI – PA – VU – NI ; NI – PA – VU – GA – NI , etc .

EXERCIȚII ELEMENTARE DE PARALAGHIE

RITMUL DE DOI

RITMUL DE TREI

RITMUL DE PATRU

clasma

ANEXA I

PARTEA TEORETICĂ

SISTEMELE MUZICALE SAU SIMFONIILE

Sistem se numește un șir de sunete și de intervale al cărui sunete de la extremități, când sunt emise în același timp , formează o simfonie .

Intervalele muzicale se împart în : diafonice , parafonice și simfonice .

Diafonice sau diafoniile se numesc intervalele de gradul al doilea ( NI – PA , PA – VU , etc . ) și de gradul al șaptelea ( NI – ZO' , PA – NI' etc . ) , deoarece emiterea sincronică a sunetelor de la extremități , dă ascultătorului sentimentul diafoniei .

Parafonice sau parafoniile se numesc intervalele de gradul al treilea ( NI – VU , PA – GA , etc . ) și de gradul al șaselea ( VU – NI' , GA – PA' , etc . ) , deoarece se situează între intervalele diafonice și simfonice . Emiterea sincronică a sunetelor marginale se aude simfonic , însă alcătuirea scărilor sau sistemelor muzicale nu se fundamentează pe acestea deoarece sunt considerate imperfecte .

Simfonice sau simfoniile se numesc intervalele de gradul al patrulea ( NI -GA , PA – DI , etc . ) și de gradul al cincilea ( NI – DI , PA – KE , etc . ) și de gradul al optulea , deoarece emiterea simultană a sunetelor marginale se aud în mod plăcut de către ascultător , și aceste intervale constituie temelia determinării și formării scărilor sau sistemelor muzicale .Simfoniile de gradul al patrulea , al cincilea și al optulea sunt intervale perfecte atunci când sunt alcătuite din 30 , 42 și 72 secțiuni .

Intervalul de gradul al patrulea se numește trifonie sau tetracord , deoarece este alcătuit din trei intervale și din patru sunete . Când este format din 30 de secțiuni este perfect , în timp ce atunci când este mărit sau micșorat se consideră că face parte dintre intervalele diafonice .

Intervalul de gradul al cincilea se numește tetrafonic sau pentacord deoarece ste alcătuit este alcătuit din patru intervale și din cinci suntete . Când este format din 42 de secțiuni este perfect , în timp ce atunci când este mărit sau micșorat aparține intervalelor diafonice .

Intervalul de gradul al optulea se numește eptafonic sau octacord , deoarece este format din șapte intervale și opt sunete . Când este alcătuit din 72 de secțiuni este perfect . Se numește și diapason , deoarece conține toate sunetele și intervalele scării muzicale . Este intervalul perfect prin excelență dintre toate sistemele simfonice , deoarece conține și două simfonii mai mici , tetracordul și pentacordul .

CARACTERISTICILE TETRACORDULUI

Tetracordul este temelia tuturor scărilor muzicale și sistemelor simfonice . Aceasta deoarece pentacordul se formează dintr – un tetracord mărit cu un ton mare , în timp ce diapasonul se formează din două tetracorduri și un ton mare , fie între ele ( ehuri plagale ) , fie în exteriorul acestora ( ehuri autentice ) .

Din cele patru sunete ale fiecărui tetracord al scării , primul și al patrulea sunt fixe . Cele intermediare sunt mobile și în funcție de poziția lor , stabilesc intervalele care dau nota distinctivă a genurilor și nuanțelor . Indiferent însă de poziția pe care o vor avea ,dacă sunt alcătuite :

– din tonuri mari , mijlocii și mici , scările vor aparține nuanței diatonice moi;

– din tonuri mari și imitonuri ( diatonice ) , scările vor aparține nuanței diatonice dure ;

– din imitonuri ( diatonice și cromatice ) și triimitonuri , scările vor aparține nuanței cromatice dure ;

– din tonuri mici , enarmonice mijlocii și imitonuri ( cromatice ) , scările vor aparține nuanței de cromatic moale ;

– din tonuri mărite și micșorate , diezi enarmonici , scările vor aparține nuanței genului enarmonic .

RITMUL ȘI PICIOARELE RITMICE ÎN MUZICA BISERICEASCĂ

În muzica bisericească , ritmul de bază este cel de patru , care cuprinde două picioare de ritm de doi , și se măsoară cu două bătăi . Alte picioare ritmice întâlnite sunt : de cinci , de șase , de șapte și mai rar de opt și de nouă . Aceste picioare ritmice mixte care rezultă din combinațiile ritmului de doi , de trei și de patru sunt notate la începutul și la finalul lor cu bară dublă , și în interiorul lor cu bară de legătură .

În melosurile irmologice și papadice grabnice , unde de obocei fiecare silabă corespunde unei bătăi , ritmul este stabilit de silabele accentuate ale textului . În locul fiecărui picior ritmic se consideră silabele accentuate . Sunt căutate mai întâi verbele , adverbele și participiile , apoi urmează adjectivele , substantivele , prepozitiile , conjuncțiile și articolele .

În melosurile irmologice , stihirarice pe larg și papadice moderate , unde fiecărei silabe îi corespund două , trei sau mai multe bătăi , ritmul se stabilește nu doar cu ajutorul silabelor accentuate , ci ținând cont și de interpretarea muzicală a textului , îndeosebi de caracterele hironimice .

În melosurile stihirarice și papadice pe larg , unde fiecărei silabe îi corespund fraze muzicale întregi , ritmul se stabilește luând în considerare interpretarea muzicală a textului , precum și pe caracterele hironomice , ritmul fundamental fiind cel de patru .

MARCAREA ȘI MĂSURAREA RITMURILOR

ritmul de patru cu doua batai

ritmul de cinci:

cu doua batai

cu doua batai

ritmul de sase:

cu trei batai

cu doua batai

ritmul de sapte:

cu trei batai

cu trei batai

cu trei batai

ritmul de opt:

cu trei batai

cu trei batai

cu trei batai

ritmul de noua cu trei batai

DESPRE FTORALELE : MUȘTAR , NISABUR ȘI HISAR

Cei trei dascăli ai sistemei noi, pentru a simplifica modul de scriere muzicală , au întocmit caractere hironomice și vocale ( care subconțin și modul complex de scriere de altădată, și care au fost înlocuite cu caractere asemănătoare ), introducând noi semne și modificându – le oarecum pe cele existente .

Astfel au apărut și aceste trei semne – ftorale :

a ) o ftora care provine din cea a ehului II adăugând o bară în dreapta ;

b ) o ftora care provine din cea a ehului Nenano, cu bară jos ;

c ) o ftora care provine din ftoraua diatonică dură, cu bară deasupra .

Aceste semne au fost validate de Comisia Muzicală din 1881 – 1883, și după nuanțe, ftoraua se numește hisar , ftoraua se numește nisabur și ftoraua muștar .

Hisarul , ftora ce aparține genului cromatic, se scrie de obicei pe sunetul KE și face pe DI diez și pe ZO' de sus ifes.

Muștarul , ftora ce aparține genului cromatic, se scrie de obicei pe sunetul DI și face pe GA diez, VU natural și PA diez.

Nisaburul , ftora ce aparține genului diatonic dur și se scria inițial pe NI' de sus , se scrie pe DI și face în coborâre un imiton și două tonuri mici . Staționarea melosului pe Ga realizează intervalul imiton DI – GA. Staționarea pe VU face intervalele DI – GA, GA – VU imitonuri . Când melosul coboară până la VU fără să se oprească pe acesta și se întoarce spre DI atunci DI – GA are diez enarmonic și GA – VU este imiton .La opririle și rotațiile melodiei în jurul lui DI , intervalele DI – GA și GA – VU sunt cu diezi enarmonici . Aceste atracții identice sunt făcute pe sunetele care se găsesc sub NI' de sus , când pe acesta se pune ftoraua nisabur .

ANEXA II

EXERCIȚII DE PARALAGHIE ÎN SCARĂ NATURALĂ

( DIATONICĂ MOALE )

Înainte de a începe exercițiile , trebuie să știm bine care este și ce face fiecare caracter . Toate exercițiile trebuie mai întâi , să fie citite în mod ritmic și cu denumirea sunetelor fără a le cânta decât mai apoi .

a ) Exerciții de urcare și coborâre neîntreruptă a sunetelor scării de la NI , PA , VU , GA , etc .

b ) Exerciții de urcare a două , trei , patru sunete , cu întoarcerea în coborâre la sunetul inițial . De exemplu : NI – PA – VU – PA – NI ; NI – PA – VU – GA – VU – PA – NI , etc .

c ) Exerciții de urcare a două , trei sau patru sunete de la NI , PA , VU , cu întoarcerea în coborâre sărită la sunetul inițial . De exemplu : NI – PA – VU – NI ; NI – PA – VU – GA – NI , etc .

EXERCIȚII ELEMENTARE DE PARALAGHIE

RITMUL DE DOI

RITMUL DE TREI

RITMUL DE PATRU

clasma