Teoria Si Practica Diagnosticarii Falsului In Documente

TEORIA ȘI PRACTICA DIAGNOSTICĂRII

FALSULUI ÎN DOCUMENTE

C U P R I N S

INTRODUCERE

1. DOCUMENTELE CA PURTĂTORI DE INFORMAȚIE CU SEMNIFICAȚIE

CRIMINALISTICĂ

1.1. Noțiunea, împortanța și clasificarea documentelor în criminalistică

1.2. Informația ce poate fi obținută de către organele de urmărire penală

în cadrul examinării prealabile a documentelor în condiții de teren

2. PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA CERCETĂRII CRIMINALISTICE

A DOCUMENTELOR

2.1. Cercetarea grafoscopică a documentelor și a falsului în înscrisuri

2.2. Cercetarea conținutului spiritual al textului

2.3. Sublinieri introductive privind cercetarea tehnico-criminalistică a

documentelor

3. STABILIREA FALSULUI PRIN CERCETAREA TEHNICO-CRIMINALISTICĂ

A DOCUMENTELOR. MIJLOACE DE PREVENIRE ȘI COMBATERE

3.1. Modalități de falsificare a documentelor, a suportului și a materialelor acestora

3.2. Mijloace criminalistice de protecție a documentelor contra falsului

3.3. Cercetarea actelor rupte și arse. Examinarea hîrtiei, cernelei și a altor materiale

de scriere

3.4. Metode tehnico-criminalistice moderne de descoperire a falsului în bancote

ÎNCHEIERE

BIBLIOGRAFIA

ANEXE

Anexa 1 Raport de expertiză tehnico-criminalistică a documentelor

Anexa 2. Declarație privind originalitatea conținutului lucrării de licentà/master

INTRODUCERE

Actualitatea problemei abordate. Documentele au o deosebită importanță în toate domeniile de activitate deoarece servesc la apariția, modificarea sau stingerea raporturilor juridice de tot felul. Acestea atestă fapte și evenimente de mare însemnătate pentru activitatea organelor publice și pentru apărarea drepturilor legale ale cetățenilor. Iată de ce este necesar ca orice act să fie veridic, adică conform realității și nu alterat ca formă sau conținut său prin alte manopere. Pericolul social al falsului în acte este accentuat de imprejurarea că se săvârșește deseori în vederea comiterii sau ascunderii altor infracțiuni, îndeosebi a delapidării și înșelăciunii în dauna avutului public. Prezența actelor de identitate false constituie o premisă iminentă a criminalității transfrontaliere (intrarea ilegală a migranților, traficul de ființe umane, contrabanda cu arme și mijloace narcotice, acte teroriste etc.). Pe de altă parte, gravitatea falsului rezultă și din faptul că acesta este asociat cu comiterea unor infracțiuni destul de rafinate, care îngreuează descoperirea lor și a autorului ei. Folosirea unor asemenea procedeee împiedică adesea organele judiciare să stabilească falsul prin constatări proprii ceea ce reclamă intervența expertului criminalist care, pe baza cunoștințelor sale de specialitate, poate contribui la elucidarea unui sau altui caz.

Scopul și obiectivele tezei. Scopul lucrării de față este analiza doctrinei criminalistice privind cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor, elaborarea pe această bază a unor concluzii șirecomandări orientate spre perfecționarea activităților practice de descoperire și cercetare a infracâiunilor comise cu folosirea documentelor false. Din acest scop au decurs și obiectivele studiului nostru: analiza noțiuni, împortanței și clasificării documentelor în criminalistică; stabilirea informației ce poate fi obținută de către organele de urmărire penală în cadrul examinării prealabile a documentelor în condiții de teren; aprecierea sarcinilor cercetări grafoscopice a documentelor și a falsurilor în înscrisuri; cercetarea conținutului spiritual al textului; schițarea unor sarcini introductive privind cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor; relevarea modalităților de falsificare a documentelor, a suporturilor și a materialelor acestora; determinarea mijloacelor criminalistice de protecție a documentelor contra falsului; cercetarea actelor rupte și arse, examinarea hîrtiei, cernelei și a altor materiale de scriere; trecerea în revistă a unor metode tehnico-criminalistice de descoperire a falsului în bancote.

Metodologia cercetării. Metodologia de cercetare are ca suport metoda dialectică de cunoaștere a realității obiective. În cadrul cercetării temei au fost utilizate metode logico-juridice, istorice, analitice, de drept comparat, precum și statistice. Baza normativă a cercetării o constituie prevederile Constituției Republicii Moldova 1, ale Codului penal și de procedură penală în vigoare 2, 3, alte acte normative departamentale ce țin de domeniul criminalisticii, activității operative de investigație 4. Problema falsului în documente a fost studiata de autori ca: Anghelescu I.6, Basarab M. 9, Buzatu N. 12, Doras S. 20, Frățilă A., Constantin R. 23, Golubenco Gh.26, Ionescu L. 29, Воробьев Г.Г. 44, Терзиев Н.В., Эйсман А.А. 48, Тихенко С.И. 49 ș.a.

Semnificația teoretică și valoarea aplicativă a lucrării. Importanța teoretică a cercetării efectuate constă în aceea că în ea se conține rezultatul unei analize complexe a stării actuale a literaturii de specialitate privind cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor, în baza căreia se formulează concluzii și recomandări, a căror realizare, în opinia autorului va optimiza aplicarea cunoștințelor criminalistice de specialitate în combaterea falsurilor în documente. Conținutul lucrării și modul de expunere, permite, în opinia noastră utilizarea ei în procesul de instruire juridică profesională a studenților, dar și ca ghid practic la dispoziția practicienilor în activitatea de combatere a criminalității, în special a infracțiunilor economice. Valoarea ei reiese din concluziile și propunerile înaintate ce pot contribui la eficientizarea activităților de descoperire a infracțiunilor săvârșite cu folosirea documentelor.

Sumarul compartimentelor tezei.

În capitolul 1 ,,Documentele ca purtători de informație cu semnificație criminalistică” o atenție deosebită am atras problemelor generale privind ramura documentologiei științei criminalistica. S-a ținut seama de noțiunea de document în criminalistica contemporană, care uneori este abordată destul de îngust, precum și de problema clasificării documentelor, informației ce poate fi obținută în condiții de teren de către organele de urmărire penală.

Capitolul 2 “Privire generală asupra cercetării criminalistice a documentelor” debutează cu developarea problematicii grafoscopiei criminalistice în care sumar se analizează caracteristicile generale și particulare ale scrisului, premisele științifice ale identificării după scris, dar și după vorbirea în scris prin studierea conținutului spiritual al textului. Un loc deosebit a fost acordat problemelor mai generale ce țin de cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor, de modalitățile de falsificare și procedeele de diagnosticare a falsului în documente.

Capitolul 3 întitulat „Stabilirea falsului prin cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor. Mijloace de prevenire și combatere” este dedicat nemijlocit aspectelor speciale ale temei lucrării pe diverse direcții: falsuri prin adăugire sau înlăturare mecanică (chimică) de text, alte modalități de falsificare a rechizitelor în documente dar și a materialelor, suporturilor acestor obiecte, inclusiv a banilor de hârtie.

1. DOCUMENTELE CA PURTĂTORI DE INFORMAȚIE CU SEMNIFICAȚIE CRIMINALISTICĂ

1.1. Noțiunea, împortanța și clasificarea documentelor în criminalistică

Actele scrise sau, in terminologia legislației in vigoare, documentele, cunoscute și aplicate din vremuri străvechi ca mijloace de menținere a relațiilor de interes reciproc, pe parcursul timpului au pătruns in cele mai diverse domenii ale activității umane. In prezent ele au o deosebită importanță, deoarece servesc la fixarea și atestarea celor mai diverse fenomene și evenimente politice, economice, tehnico-științifice, relații cu caracter juridic [20, p.232].

În aspect etimologic noțiunea „document” provine de la latinescul „documentum”, ceea ce în Roma antică însemna „tot ce poate servi ca mărturie, lecție, exemplu”. Această noțiune, dar și derivatele ei – „documentație”, „documentare” au intrat de mult timp în uzul anchetatorilor, lucrătorilor operativi, procurorilor, experților, judecătorilor, dar și tuturor acelor care zi de zi luptă cu criminalitatea și înfăptuește justiția. Cu documentele se operează, se discută, acestea se ridică, se examinează, se trimit la expertiză. Cu ajutorul lor se cercetează infracțiuni, se demască persoanele vinovate în săvărșirea lor. Acest termen se folosește în textele actelor normative, este pe larg utilizat și de savanții juriști, de experții-criminaliști. Și acest lucru este firesc deoarece urmărirea penală prezintă, în fond, un proces de depistare, apreciere și utilizare a unor documente, dar și alcătuirea altor documente semnificative din punct de vedere juridic.

Cu toate acstea, fiind o noțiune extrem de importantă și larg răspândită ea este insuficient elaborată în teoria criminalisticii din spațiul vorbitorilor de limbă română. De aici și diversitatea de opinii în sursele criminalistice, penale și procesual-penale asupra conținutului acesti termen.

În dreptul penal al Republicii Moldova, după cum menționează cercetătorul A.Reșetnicov documentul este privit ca obiect material, produs sau mijloc de săvârșire a infracțiunii [34, p.36]. Ca obiect material “documentul” figurează în mai multe articole din CP al R.Moldova: art. 218; art.243; art.244; art.252; art.253; art.310; art.312; art.361; art.3621. În calitate de produs al infracțiunii, documentele se amintesc în următoarele articole ale acestui act normativ (art.182; art.245; art.2452 ; art.250; art.261; art.276; art.310), iar ca mijloc de săvârșire a infracțiunii, documentul se regăsește în art. 190; art. 207; art. 238; art. 241; art. Legii penale a R.Moldova. În aspect procesual-penal, având în vedere alin (1) al art.157 CPP a R.Moldova, constituie mijloc material de probă documentele în orice formă (scrisă, audio, video, electronică etc.), care provin de la persoane oficiale fizice sau juridice dacă în ele sunt expuse ori adeverite circumstanțe care au importanță pentru cauză. Aici, documentele se subdivizează în: 1) documente – corpuri delicte (art.157 CPP RM); 2) procesele-verbale ale acțiunilor de urmărire penală și judiciară (art.163 CPP RM); 3) înregistrările audio sau video, fotografiile și alte forme de purtători de informație (art.164 CPP RM).

La prima grupă legiuitorul din R.Moldova atribuie documentele care au servit la săvârșirea infracțiunii, au păstrat asupra lor urmele acțiunilor criminale sau au constituit obiectul acestor acțiuni, precum și documentele care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracțiuii, constatarea circumstanțelor, identificarea persoaelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii penale.

Cât privește a doua grupă, se are în vedere procesele-verbale, întocmite conform prevederilor legii procesual-penale în cazul în care ele confirmă circumstanțele constatate în cadrul efectuării acțiunilor procesuale precum cercetarea la fața locului, percheziția cororală, percheziția domiciliului, ridicării obiectelor, documentelor sau corespondenței, luării de probe pentru expertiză, declarației orale despre o infracțiune, prezentării pentru recnoaștere, exhumării cadavrului, verificării declarațiilor la fața locului, reconstituirii faptei, interceptării convorbirilor telefonice și a altor convorbiri și a altor procedee probatorii.

Înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele de control tehnic, electronic, magnetic, optic și alți purtători de informație tenico-electornică, dobândite în condițiile legii procesual-penale, constituie mijloace de probă dacă ele conțin date sau indici temeinici privind pregătirea sau săvârșirea une infracțiuni și dacă conținutul lor contribuie la aflarea adevărului în cauza rspectivă [43, pctul acestor acțiuni, precum și documentele care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracțiuii, constatarea circumstanțelor, identificarea persoaelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii penale.

Cât privește a doua grupă, se are în vedere procesele-verbale, întocmite conform prevederilor legii procesual-penale în cazul în care ele confirmă circumstanțele constatate în cadrul efectuării acțiunilor procesuale precum cercetarea la fața locului, percheziția cororală, percheziția domiciliului, ridicării obiectelor, documentelor sau corespondenței, luării de probe pentru expertiză, declarației orale despre o infracțiune, prezentării pentru recnoaștere, exhumării cadavrului, verificării declarațiilor la fața locului, reconstituirii faptei, interceptării convorbirilor telefonice și a altor convorbiri și a altor procedee probatorii.

Înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele de control tehnic, electronic, magnetic, optic și alți purtători de informație tenico-electornică, dobândite în condițiile legii procesual-penale, constituie mijloace de probă dacă ele conțin date sau indici temeinici privind pregătirea sau săvârșirea une infracțiuni și dacă conținutul lor contribuie la aflarea adevărului în cauza rspectivă [43, p.63].

Deci, pentru ca documentul să fie tratat în aspect procesual-penal, acesta trebuie să răspundă anumitor criterii și anume: – prezența în ele a unor date importante pentru stabilirea împrejurărilor cauzei; vinovăția persoanei făptuitorului în săvârșirea infracțiunii; circumstanțe ce caracterizează persoana învinuitului; caracterul și dimensiunile prejudiciului cauzat de infraciune; împrejurările ce atenuează sau agravează pedeapsa; împrejurările ce conduc la liberarea de răspunderea penală și pedeapsă; împrejurările ce înlesnesc săvârșirea infracțiunii; – prezența în documete a datelor ce reflectă mersul și rezultatele acțiunilor efecuate în cadrul investigațiilor și a dezbaterilor de judecată [34, p.37].

Realizările științifice, economice și culturale determină noi forme de documentare, utilizarea celor mai moderne mijloace tehnice. Aceasta a impus ca noțiunea de document, din punct de vedere criminalistic sub aspect temporal, să sufere modificări esențiale. Obsrvăm că în documentologia actuală, noțiunii in cauză i se atribuie o semnificație mult mai amplă decât cea a „actelor scrise ce atestă fapte juridice”. Fiind un mijloc de fixare și de transmitere a gindurilor prin intermediul semnelor grafice, dea lungul vremii, documentele au fost utilizate tot mai intens pe parcursul dezvoltării societății. Astfel, devenind probe frecvente despre anumite înțelegeri între oameni, ale existenței unor evenimente, actele scrise n – au întîrziat să fie subiectul celor mai felurite procedee de falsificare.

Dacă am face o privire istoriografică am observa că inițial în criminalistică noțiunea de document era privită doar ca act scris [48, p.15-16], însă odată cu dezvoltarea tehnicii criminalistice, a metodelor și procedeelor de colectare a probelor, o largă aplicare a obținut fixarea urmelor infracțiunii cu ajutorul fotografiei, de aceea propunerea unor savanți criminaliști de a include în lista surselor de probă fotodocumentele și alte genuri de „copii materializate” a fost acceptată [43, p.29].

În confirmarea poziției că documentul prezintă totdeauna un act scris i se aduceau și argumente, precum că numai forma scrisă a documentului este capabilă să asigure însușirea corectă a ideilor de către cei cărora le este destinat documentul [45, p.14]. Cunoscutul criminalist ucrainean Tihenko S.I. considera că prin “document trebuie de înțeles actul scris ce certifică fapte care poartă însemnătate juriică” [49, p.62]. La fel definea documentul și savantul rus Vasiliev A.N., însă puțin mai desfășurat, care nota: “Obiecte ale examinării criminalistice pot fi documentele destinate pentru evidența bunurilor materiale (facturi, chitanțe, borderouri, recipise etc.), legitimații (pașapoarte, buletine, permisuri etc.) și a diferitor fapte, precum și corespondența privată ș.a. O particularitate a documentului ca sursă de probă prezintă faptul că informația conținută în el este redată prin semne: litere scrise de mâină sau tipografice, cifre, simboluri. Dacă informația din document este exprimată nu numai prin semne dar și prin alți indici materiali, spre exemplu, indici de corodare, ștergere etc., documentul prezintă simultan și corp delict în cauză” [42, p.179]. Autorii manualului de criminalistică, editat în a.1950 menționau că în criminalistică noțiunea «document» reflectă doar actele scrise (manuscrisele, tipărite la mașina de scris, multiplicate și cele tipografice [după 49, p.29].

La fel este tratată noțiunea în cauză și de savanții criminaliști din România epocii respective (E.Stancu, C.Suciu, C.Dumitrescu ș.a.). Profesorul E.Stancu scrie la acea vreme: “În înțeles criminalistic la înscrisuri (acte scrse, documente) trebuie să avem în vedere atât “înscrisul” în calitatea sa ca mijloc de probă cât și ca obiect material al infracțiunii de fals. De asemenea este necesar să considerăm ca înscrisuri și textele bătute la mașină, biletele de bancă, timbrele și alte valori, instrumentele de autentificare (sigilii, ștampile), desenele, schițele, în general majoritatea obiectelor materiale ale infracțiunilor de fals” [37, p.248].

În epoca sovietică doar unii dintre savanții-criminaliști încercau să trateze noțunea de document de pe poziții mai largi. Spre exemplu, V.D. Arseniev nota că documentul în general este „un obiect al lumii materiale în care este fixat un anumit fapt” [40, p.24]. Însă mult mai larg și mai exact considerăm conceptul elaborat în acea perioată de către cercetătorul rus Vorobiov G.G., conform căruia document constituie orice purtător material de informație fixată în orice limbă (inclusiv formalizată) și prin orice modalitate [44].

În perioada imediat postsovietică tendința atribuirii la documente doar a actelor scrise a rămas dominantă. Doar în ultimii ani această tendință s-a diminuat, însă în spațiul vorbitorilor de limbă română „sindromul documentului scris” mai persistă în lucrările științifice de specialitate și manualele de criminalistică. Spre exemplu, prof. I. Mircea notează că ”sub denumirea de act scris sau document în criminalistică se înțelege orice scris tipărit, dactilografiat, manuscris, schiță, desen, prin care se atestă starea civilă, identitatea personală, pregătirea școlară ori profesională, încheierea de diferite contracte, felurite declarații, precum și biletele de călătorie, de bancă, timbrele etc.” [31, p.232].

Reputatul prof. E.Stancu, analizând noțiunea de document în domeniul dreptului civil, consideră că aceasta este prea largă, întrucât „chiar peliculele fotografice și benzile de magnetofon sunt socotite ca făcând parte din categoria îscrisurilor…În dreptul penal, inclusiv cel procedural, continuă autorul – termenul de „înscris…trebuie interpretat într-un sens riguros științific, potrivit înțelesului dat de prevederile legislației penale în vigoare. Cu alte cuvinte, „înscrisul” nu reprezintă orice mod de materializare, de exprimare a gândirii și voinței într-un obiect material, ci numai în exprimarea prin scris, acesta reprezentând exprimarea prin semne grafice a sunetelor și cuvintelor” [37, p.259-260].

În fine, semnificativă în acest sens este și opinia conf.univ. din Republica Moldova S.Doraș, care subliniază la fel că „în criminalistică, categoria de document se aplică asupra diverselor acte ce reprezintă date probante exprimate prin scriere. Într-un suport material (hârtie, carton, pânză, lemn etc.), fotografiile, filmul, videofonogramele, date fiind deosebirile pe care le prezintă prin natura lor, nu se referă la noțiunea în cauză” [20, p.230-231].

În opinia noastră, o astfel de abodare a documentului, doar ca act scris, îngustează semnificativ cercul obiectelor folosite pentru fixarea informației. Actualmente evenimentele și faptele pot fi fixate nu numai prin mijlocirea scrisului dar și prin alte mijloace de transmitere a informației (electronic, înregistrări magnetice, foto-videoînregistrări etc.), care odată cu dezvoltarea științei și tehnicii, se diversifică continuu.

Abordarea tradițională a documentului doar ca act scris este determinată în mare măsură de faptul că într-un rând de acte normative documentele se percep doar ca acte scrise, pe de altă parte, există multe acte legislative, apărute recent, inclusiv din domeniul dreptului procesual-penal, care admit utilizarea documentelor și în altă formă (art.157 CPP RM). Dincolo de aceasta, în calitate de documente ca surse importante de probă pot evolua și acelea ce nu dețin nici o legătură cu infracțiunea săvârșită, însă prin prezența lor într-un anumit loc pot mărturisi despre fapte importante pentru cauză sau, chiar fiind nule din punct de vedere juridic, ele conțin informație utilă pentru elaborarea unor versiuni întemeiate în scopul descoperirii și cercetării infracțiunii. Acest punct de vedere mai exact este exprimat în lucrările cunoscutului savant rus R. Belkin, care determină documentul ca „obiect material în care cu ajutorul semnelor, simbolurilor și altor elemente sunt fixate informații despre fapte. Există documente scrise, executate la mașina de scris, poligrafice, foto- chinodocumente și altele” [41, p.62].

Toate aceste abordări crează bază metodologică pentru formularea noțiunii de document în criminalistică, care totdeauna este privit într-un context mai larg de cât cel al jurisprudenței. Acest lucru este evident când vorbim de informația orientativă în procesul de descoperire și cercetare al infracțiunilor. Cu toate că nu joacă rolul mijloacelor de probațiune, această informație este extrem de importantă pentru organizarea investigațiilor, elaborarea unor versiuni concludente, alegerea unei tactici optimale de efectuare a acțiunilor de urmărire penală. Informația în cauză trece în posesia organelor de urmărire penală prin diverse canale, inclusiv și prin documente (de arhivă, informații mass-media, scrisori, rapoarte ale agenților de poliție sub acoprire, telefonograme etc.). Ca și alte documente acestea pot fi obiectul examinărilor de constatare tehnico-științifică, a expertizelor judiciare. Se are în vedere nu numai documentele oficiale, dar și cele private, inclusiv și fără anumite rechizite.

Din cele expuse observăm că interpretarea criminalistică a noțiunii “document” este mult mai largă în comparație cu abordarea juridică a acestei categorii. În criminalistică document este orice purtător material de informație fixată special, inclusiv și aceea care, din punct de vedere juridic prezintă nulitate (fragment de hârtie cu notițe, videoînregistrare cu telefonul portabil, bilet de călătorie depistat în buzunarul bănuitului ș.a.). Important este că acest purtător conțne informație importantă pentru buna soluționare a cauzei investigate.

Prin urmare, având în vedere cele relatate, documentul în aspect criminalistic poate fi determinat ca un purtător material pe care, prin intermediul diverselor mijloace de comunicare a informației, special sunt fixate date importante pentru descoperirea și cercetarea infracțiunilor.

Astăzi documentele ocupă un rol însemnat în rîndul probelor judiciare. Ele sunt examinate ca probe scrise și ca probe materiale. Studiindu – le sub aspectul probelor scrise, li se va constata conținutul spiritual, precum și forma de redactare. În schimb, ca probe materiale, interesul constă în prezentarea generală, natura suportului și a substanței cu care s-a scris, deosebire de culoare între scrisul de bază cu cel adăugat, diferite ștersături ce schimbă forma exterioară a actului.

La realizarea unui act de justiție, documentele servesc la tranșarea diverselor probleme ce vizează obiectul probațiunii. Aceasta se datorește, pe de o parte, frecvenței cu care actele scrise se folosec la săvârșirea de infracțiuni și deci atestării lor ca surse de probă în justiția penală, iar pe de altă parte, potențialului informativ al acestora.

Practica judiciară demonstrează că sfera de aplicare a documentelor în procesul penal este nelimitată. Pe prim-plan se află documentele de evidență privind circulația bunurilor materiale și a surselor bănești [20, p.233]. Facturile, bonurile, chitanțele, actele privind transportarea și desfacerea mărfurilor, actele de decontare a mijloacelor bănești etc; fiind folosite deseori de către autorii infracțiunilor de sustragere, reprezintă surse de înaltă valoare probantă asupra subiectului, obiectului și obiectivitătii faptei săvârșite.

A doua categorie de documente, folosite ca sursă de probă în procesul penal, o constituie actele emanate de la organele administrative de stat (de identitate, certificatele privind starea civilă, de studiu și de profesie ș.a.) O categorie aparte de documente, folosite la depistarea anumitor categorii de infracțiuni, cum ar fi, spre exemplu, asasinările, furturile, excrocheriile, banditismul și chiar a unor genuri de sustragere din averea proprietarului, o constituie înscrierile sub formă de însemnări și scrisori personale, adresări, răvașe, scrisori anonime cu conținut amenințător, de șantaj sau calomnios, prezentate de părți sau descoperite și ridicate de la fața locului, ori in cadrul altor acțiuni procedurale.

De orice natură și proveniență ar fi un document, el întotdeauna se prezintă printr-un anumit conținut textual și prin structura sa materială, acestea constituind sub aspect criminalistic, două sfere informativ – probante distincte.

Prin conținutul lor textual, anumite documente ca, spre exemplu; scrisorile de șantaj, amenințătoare sau de alt conținut delictuos, reprezintă probe directe, întrucât dovedesc in mod evident fapta și vinovăția făptuitorului.

Majoritatea actelor scrise, deși prin conținutul lor nu reprezintă probe directe, in ipoteza că nu suscită dubii in autenticitatea lor, pot furniza date de natură să contribuie la stabilirea celor mai diverse împrejurări ale faptei săvârșite. In practică sunt atestate multiple cazuri când prin analiza conținutului textual al documentelor se obțin date privind activitatea persoanelor implicate, modul de operare, locul de tăinuire a obiectelor – corp delict, bunurilor obținute pe cale ilicită, care contribuie eficient la soluționarea justă a cauzelor penale.

Afară de conținutul propriu-zis, in textul documentelor se materializează elementele caracteristice ale deprinderilor de a scrie, iar in cazul unui act tipărit, respectiv, elementele grafice și de construcție exterioară a caracterelor aparatelor de tipărit, in baza cărora se realizează identificarea scriptorului și a mijloacelor utilizate la întocmirea documentelor în litigiu [20, p.234].

Date de reală valoare pot fi obținute in urma examinării materialelor folosite la întocmirea documentelor. Cercetarea prealabilă a materialului – suport (hârtiei), a substanțelor de scris (cernelurilor, tușurilor, minelor), a impresiunilor mijloacelor de autentificare a actelor scrise, urmate de un studiu specializat in cadrul expertizei tehnico – criminalistice, poate conduce la concluzii categorice privind materialele din care sunt constituite actele in litigiu, ajungându-se până la constatarea falsului prin contrafacere de rechizite, modificare de text, de subscrieri, semnături etc.

Unele precizări privind clasificarea documentelor au o semnificație deosebită atât pentru orientarea organelor de urmărire penală in vederea descoperirii și conservării diferitelor categorii de documente, cât și pentru determinarea sarcinilor examinării acestora de către specialiști în cadrul expertizei criminalistice.

Conform legilației în vigoare [3, art.93], toate documentele mijloace de probă se subdivizează în procese-verbale ale acțiunilor de urmărire penală și judecătorești și alte documente(inclusiv cele oficiale). Procesele-verbale sunt înscrisurile în care organele justiției, în ordinea prevăzută de lege, consemnează constatările și relatările realizate în activitatea de urmărire penală și judiciară.

Aceste constatări se fac prin descrierea directă a acțiunilor desfășurate în cadrul realizării actului procedural respectiv și, deci au însemnătate sub aspectul probațiunii prin conținutul lor imaterial. Anumite cerințe prevăzute de lege asupra formei acestei categorii de documente preconizează doar obiectivitatea conținutului lor textual.

Alte documente constituie mijloace de probă, dacă prin conținutul lor textual sau material reprezintă date probante privind fapta sau împrejurările de fapt ce necesită confirmare intr-o cauză penală. Aria acestei categorii de documente cuprinde: – diverse acte oficiale (regulamente, statute, hotărâri, ordine, dispoziții, contracte); – acte privind producerea și evidența bunurilor materiale și a valorilor (facturi, bonuri de plată, acte de inventariere); – acte cu semnificație individuală (buletine de identitate, adeverințe de studiu și calificare, buletine și rețete medicale, foi turistice, bilete de circulație etc). Documentele care au constituit obiectul unei atentări infracționale sunt purtătoare de urme ale infracțiunii ori au servit sau au fost destinate să servească la comiterea infracțiunii, potrivit prevederilor art. .P.P., sunt mijloace – materiale de probă, denumite și probe materiale. Deci sub aspect procesual, deosebim documente – mijloace de probă scrise (sau documente – probe scrise), și documente – mijloace materiale de probă (sau documente – probe materiale).

Documentele – mijloace de probă scrise in procesul penal sunt acele înscrisuri care cuprind relatări, mențiuni, descrieri de natură să confirme evidența unor raporturi juridice ori să ateste stări, împrejurări și elemente de fapt, referitoare la obiectul cauzei sau la persoana făptuitorului. Acestea pot fi diverse acte oficiale (buletin de naștere ș. a.), Înscrisuri cu caracter privat (contract de muncă, factură, recipise), precum și tot felul de însemnări și scrisori personale.

Spre deosebire de documentele – probe scrise, documentele – probe materiale reprezintă date probante prin structura lor materială. La ele se referă actele întocmite in mod eronat, înscrisurile cu conținut inițial modificat, documentele care au constituit obiectul material al infracțiunii sau care reprezintă produsul acesteia.

După modul de executare, deosebim documente manuscrise și tipărite. Cele manuscrise după semnele aplicate pot fi alfabetice și cifrate (criptografice). După originalitate, deosebim documente originale și copii.

Falsul, având ca obiect aceste înscrisuri poate fi material sau intelectual [35, p.10]. Elementele esențiale ale infracțiunii de fals în acte prezintă trei caracteristici principale și anume: alterarea adevărului, producerea sau posibilitatea producerii unor consecințe juridice, săvârșirea faptei cu intenție. Accepțiunea dată falsului în acte este în general comună pentru toate formele de manifestare a acestuia. De asemenea, nici elementele infracțiunii nu diferă cu mult între ele, de la o formă la alta a falsului; unele nuanțe mai însemnate apar doar în privința subiectului infracțiunii și a laturii ei obiective. De pildă, falsul în acte sub semnătură privată, imputabilitatea este condiționată și de întrebuințare sau încredințarea actului altei persoane spre folosire.

Alterarea adevărului cuprins într-un act are loc, în principal prin acțiune (in faciendo), fiind posibil însă ca ea să se producă și prin inacțiune (omisiune). Acțiunea de falsificare (de alterare a adevărului) cunoaște o descriere analitică în norma penală: prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, a unor date vădit false, precum și falsificaea unor astfel de documente [2, art.332]. În legislația penală se prevede că falsificarea este pedepsită, dacă acest acțiuni au fost săvărșite din interes material sau din alte interese personale.

Falsul intelectual constă în atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori omisiunea conștientă de a insera unele date sau împrejurări într-un act, cu ocazia întocmirii acestuia. Falsul material – în acte oficiale și neoficiale – constă în alterarea anumitor elemente ale unui act preexistent, fie în confecționarea integrală a unui act fictiv.

Considerăm că legiuitorul a apelat la indicarea acestor modalități concrete ale falsului, în primul rând, pentru că scrisul și semnătura sunt atribute strict individuale ale persoanei, contrafacerea lor însemnând, în fapt, o substituire a acesteia, ceea ce implică atât consecințe de ordin moral, cât mai ales de ordin juridic. Importanța pe care o prezintă sub semnătură în sistemul probațiunii judiciare determină necesitatea verificării autenticității acesteia sau a faptului dacă ea a fost executată de o altă persoană decât titularul.

Semnăturile constituie tot un scris, indiferent dacă sunt sau nu descifrabile, fiind alcătuite din elemente grafice ca și textele dar ele se caracterizează printr-o serie de particularități, ceea ce le conferă un anumit specific.

Tehnica criminalistică oferă metode și procedee necesare pentru examinarea semnăturilor, fiind una din ramurile criminalistice a cărei principală preocupare este aceea de descoperire, fixare, ridicare și analiză a urmelor. Probele materiale concretizate în urme servesc la identificare, fie prin determinarea obiectului creator (degetul care a lăsat amprenta), fie prin reconstituirea obiectului, adică a întregului, din care a făcut parte un fragment ridicat de la locul faptei (vopsea, sticlă). Scrisul de mână în ambele sale ipoteze (text și semnătură) este și el o urmă, dar de alt gen cu totul aparte și care conduce la identificarea autorului.

Cercetarea criminalistică a înscrisurilor cuprinde două ramuri de investigație, prima ramură are ca obiect principal descoperirea falsurilor și contrafacerilor de documente, bancnote, cecuri, timbre, opere de artă etc., iar cea de a doua ramură se referă la cercetarea scrisului de mână și urmărește în mod obișnuit stabilirea autenticității unui text ori a unei semnături sau identificarea persoanei care le-a executat. Uneori se cere a se stabili și autorul conținutului spiritual al textului. Se poate aprecia că semnătura este plasată în sfera de interes a ambelor ramuri ale investigării criminalistice ale înscrisurilor.

Potrivit dispozițiilor legii civile și a celei penale, organele judiciare au posibilitatea de a solicita efectuarea de constatări tehnico-științifice sau de expertize criminalistice ale semnăturilor în situația în care pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei sunt necesare examinări calificate ale semnăturilor efectuate de persoane competente [16, p.48].

1.2. Informația ce poate fi obținută de către organele de urmărire penală în cadrul examinării prelabile a documentelor în condiții de teren

Savantul moldovean S.Doraș menționează că, fiind nemijlocit legate de activitatea infracțională, documentele – probe materiale constituie obiecte – corp delict a căror implementare într-o cauză penală se face conform prevederilor art. 159 al C.P.P. RM. Ele se anexează la dosarul cauzei în baza unei dispoziții argumentate a organului de urmărire sau printr-o hotărîre judecătorească după o cercetare prealabilă a lor de către organul respectiv. Rezultă deci că cercetarea documentelor – probe materiale de către organul cu funcție de urmărire penală este o condiție indispensabilă a utilizării lor într-o cauză penală [20, p.236].

Cercetarea actelor poate cunoaște însă și o fază preliminară, în care acestea se analizează de către organele judiciare ori de către alte organe. În această fază se disting două stadii de examinare, și anume examinarea generală și examinarea specială.

În cadrul examinării generale, se cercetează aspectul de ansamblu al actului, conținutul său, hârtia, formularul pe care este executat, materialul de scriere, antetul, numărul de înregistrare, data, semnăturile, impresiunea de ștampilă, eventualele rezoluții ori notări făcute pe recto sau pe verso actului, starea timbrului, a fotografiei, urmărîndu-se îndeosebi dacă acestea din urmă nu conțin indicii de transplantare de pe un alt act sau de substituire. Cu prilejul unei atare examinări, se pot constata aspecte ce constituie indicii de neautenticitate. Astfel sunt: urmele evidente de ștergere, hașurarea, suprapunerea sau acoperirea scrisului, modificarea cifrelor, poziția anormală a semnăturii față de text, nesiguranța de execuție a acesteia, ezitările, și tremurăturile trăsăturilor, scrierea unor mențiuni între rânduri, comprimarea grafismului, scrierea acrului cu materiale diferite sau de către persoane diferite, deformările, absența contururilor nete și a formei regulate la impresiunile de ștampilă etc.

Examinarea specială, necesită un minimum de mijloace tehnice, îndeosebi ustensile și aparatură optică. Marea majoritate a organelor de urmărire penală dispune de asemenea mijloace, având posibilitatea să întreprindă unele verificări, prealabile, în cadrul cărora să constate dacă actul prezintă ori nu elemente de autenticitate. Actul se examinează sub diferite unghiuri de incidență a luminii naturale sau artificiale, se observă prin transparență, în fața unei surse de lumină, se analizează elementele sale componente cu lupa, la microscop, cu ajutorul filtrelor de lumină. De asemenea, actul se supune sub acțiunea radiațiilor ultraviolete și infraroșii, atunci când organul judiciar dispune de aparatura corespunzătoare.

În procesul examinării speciale se pot constata elemente care să releve intervenții de ștergere, de adăugire, de copiere a semnăturii sau impresiunii de ștampilă ș.a. Sunt semnificative în acest sens: dispariția luciului hârtiei, deterioararea liniaturii sau a stratului de protecție, prezența, unor pete mate, întinderea cernelei, gradul de presiune diferit al scrisului, observat îndeosebi pe verso actului, constatarea unor trăsături, duble sau, subiacente, în special la semnături. La textele dactilografiate se examinează forma generală a caracterelor, dimensiunea lor, mărimea spațiului între ele (pasul) și defectele mai evidente, iar la cele manuscrise se observă gradul de evoluție a grafismului, faptul dacă există indicii vizibile de deghizare ori de contrafacere. În privința impresiunilor de ștampilă, trebuie analizate semnele grafice componente, conținutul scrisului, desenul stemei, simetria detaliilor ce alcătuiesc ștampila, putându-se constata ca elemente evidente de fals imaginea inversă a scrisului, omisiuni de litere, erori gramaticale, dezalinieri pronunțate și asimetrii.

Examinarea prealabilă este utilă atât pentru descoperirea eventualelor elemente, de fals, cât și pentru corecta formulare a întrebărilor și administrarea meterialelor în vederea efectuării expertizei criminalistice [35, p.19]. Pe baza criteriilor de apartenență generică, în această fază de cercetare a actului se poate limita cercul persoanelor bănuite. De pildă, dacă scrisul în litigiu este de evoluție superioară, se vor exclude persoanele cu deprinderi grafice netinferioare. Numărul bănuiților se restrânge și atunci când se constată că se înlătură ipoteza dactilografierii; actului la mașinile la care semnele grafice diferă ca formă, dimensiune sau „pas". Asemănătoare este situația și în cazul ștampilelor, atunci când se remarcă faptul că cele suspecte au alt conținut sau alt desen decât acelea al im-presiunii de ștampilă de pe actul încriminat.

În cadrul examinării prealabile a actului nu sunt permise procedee care să-1 altereze: acțiuni mecanice sau chimice. În acest sens, în literatură de specialitate s-a convenit asupra unui șir de reguli privind manipularea și conservarea documentelor-probe materiale, principalele fiind următoarele [37, p.261]: documentele – probe materiale se manipulează fixându-le de colțuri cu o pensetă sau cu mâna inmănușată pentru a nu altera urmele de mâini, dacă, firește, acestea prezintă interes în vederea identificării scriptorului; documentele – probe materiale trebuie protejate de umezeală, lumină puternică, temperaturi Înalte și alți factori care le-ar putea altera; pe documentele – probe materiale nu se fac nici un fel de însemnări, mențiuni, indicații, deoarece acestea reprezintă modificări ale aspectului inițial al documentelor; asupra documentelor-probe materiale nu se aplică mijloace și procedee de examinare ce pot deteriora suportul sau textul; părțile constitutive ale documentelor rupte se păstrează în plicuri. Reconstituirea documentului se realizează în condiții de laborator, prin fixarea fragmentelor între două plăci de sticlă prinse pe margini cu benzi adezive. Se exclude încleierea fragmentelor de document pe hârtie, carton.

documentele arse se introduc în cutii cu un material de vată și fiind acoperită cu același material, se expediază in laborator. În situația unei arderi complete ridicarea resturilor de documente se efectuează după întărirea acestora prin pulverizare cu șerlac sau asigurându-le o anumită elasticitate prin pulverizarea cu o soluție de 20% de glicerina dizolvată in apă; documentele – probe materiale se anexează la dosar in plicuri.

Examinarea prealabilă a actelor suspecte de fals este recomandabilă și pentru organele extrajudiciare care, deși nu dispun de aparatura corespunzătoare, fiind în cunoștință de cauză, au totuși posibilitatea să depisteze unele indicii de fals ce ar putea după aceea să fie verificate pe cale judiciară, inclusiv prin expertiză criminalistică.

Un alt cercetător moldovean Gh.Golubenco, sintetizănd activitățile legate de cercetarea prealabilă a documentelor menționează că, în urma unor astfel de cercetări se deschid posibilități de a elabora anumite versiuni, de a decide cu privire la oportunitatea realizării unor măsuri operative de investigație și a altor acțiuni procesuale [26, p.68-69]. Controlul și examinarea documentelor în condiții de teren include, de regulă, trei etape: 1. Verificarea valabilității documentului; 2. Stabilirea apartenenței acestuia persoanei care l-a prezentat; 3. Depistarea indicilor de fals material.

În prima etapă se studiază conținutul și se determină valoarea juridică a actului. Se

acordă atenție aspectului formularului, care trebuie să corespundă formei în vigoare la momentul verificării. Apoi se examinează rechizitele documentului – prezența și conținutul impresiunilor de ștampilă și de sigiliu, semnăturile persoanelor oficiale, termenul de valabilitate a documentului ș. a. Lipsa cel puțin a unuia din rechizite face ca actul să-și piardă puterea juridică. Totodată se efectuează o analiză logică a sumarului inscripțiilor, dîndu-se maximum de atenție la data nașterii posesorului documentului, care trebuie confruntată cu data eliberării acestuia, precum și cu informația privind anul confecționării formularului. În cazul în care data eliberării actului este mai timpurie comparativ cu momentul emiterii blanchetei acestuia sau există contraziceri între conținutul textului și datele cifrice ale documentului, precum și în ipoteza nepotrivirii cuprinsului unor informații cunoscute, alte greșeli în rechizite – toate acestea mărturisesc falsul în actul supus controlului.

În etapa a doua se face verificarea apartenenței documentului suspect individului ce l-a prezentat prin confruntarea nemijlocită a imaginii persoanei de pe fotografie cu aspectul exterior al acestuia. Totodată se compară fotografia, numele de familie, prenumele și patronimicul persoanei în cauză cu datele respective din alte documente ale persoanei reținute.

În etapa a treia se depistează indicii eventuali de fals material, adică de modificare a

conținutului inițial al documentului preexistent. Formele variate de falsificare, favorizate la ora actuală de aplicarea ordinatoarelor, a dispozitivelor de scanare, îngreuează descoperirea acestuia în condiții de teren dictînd necesitatea utilizării unor mijloace tehnice: lupa, microscopul portativ, aparatul cu radiații ultraviolete ș. a. În acest sens este oportun a se realiza un examen comparativ a documentului în litigiu și cu modele-tip de formulare autentice, privindu-se în lumină incidentă, difuză, în raze de transparență. O atenție sporită se acordă mijloacelor de protecție și în special fondului protector, filigranului etc. [26, p.70].

Conturul rețelei de protecție trebuie să corespundă celui adoptat pentru această categorie de documente, liniile desenului nu trebuie să fie întrerupte, culorile fondului policrom se succed trecînd treptat una în alta cu multă finețe, formînd în punctele de contopire nuanțe complementare. Lipsa culorilor de trecere și hotarele izbitoare dintre două culori indică falsificarea documentului. În cazul în care autenticitatea atestatului controlat provoacă îndoieli, acesta trebuie ridicat și trimis la expertiză. În cele ce urmează vom indica unele procedee de falsificare a actelor întîlnite frecvent în practica criminalistică și a indicilor ce le caracterizează.

Stabilirea falsului material în acte [26, p.68-69] Tabela 1.1

2. PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA CERCETĂRII CRIMINALISTICE A DOCUMENTELOR

Cercetarea criminalistică a documentelor – este un domeniu al criminalisticii, studiind legitățile mișcării informației privind purtătorul material al datelor, mijloacelor, metodelor de cercetare a informației în scopul determinării circumstanțelor ce au semnificație pentru descoperirea și curmarea infracțiunilor.

Genurile de cercetare a documentelor în criminalistică sunt:

1. Cercetarea grafoscopică a documentelor constă în identificarea autorului contrafacerii. Criteriile de identificare a autorului contrafacerii scrisului sau a semnăturii coincid cu acelea care stau la baza identificării autorului scrisului sau semnăturii necontrafăcute, adică a titularului. Cu toate acestea, posibilitățile de identificate a autorului contrafacerii sunt mai reduse decât cele ale identificării titularului Explicația rezidă în faptul că în acest din urmă caz, de cele mai multe ori, grafismul are o desfășurare normală, nefiind deghizat, pe când în cazul contrafacerii, doar rareori plastograful își păstrează nemodificat scrisul. Contrafacerea ne pune în fața unei imagini deformate ale cărei coordonate reale sunt adesea greu de definit [11, p.91].

2.Cercetarea conținutului spiritual al textului: elementele continutului spiritual se referă la ideile cuprinse în scrisul examinat, limba folosită, stilul, formele dialecte, greșelile gramatice etc. Vocabularul, în care preferința pentru anumite cuvinte, folosirea frecventă în text a unor cuvinte de specialitate sau a unor provincialisme, neologisme, arhaism, alături de care modul de formare a frazelor, de utilizare a timpurilor verbale, obișnuința de plasare a adjectivelor în frază etc., constituie elementele care țin de persoana scriitorului

3. Cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor: acest tip de cercetare constă în examinarea actelor contra falsificării. Actele pot fi falsificate total sau parțial. Ele se redactează în numele unei instituții ori întreprinderi de stat, a unei organizații obștești sau a unei persoane concrete particulare. Persoana în numele căreia se elaborează actul poate să existe în realitate ori să fie fictivă.

Actele falsificate în întregime de aceeași persoană au unitate de structură, atît logică cît și grafică, ceea ce lipsește în majoritatea situațiilor de falsuri parțiale. Metodele de examinare a falsurilor se aleg și se aplică în funcție de procedeul utilizat la falsificare, de natura hîrtiei și a substanței de scris folosite la întocmirea actului.

Cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor presupune următoarele tipuri de cercetări: cercetarea documentelor în care este prezent falsul prin adăugire, înlăturare, falsul ștampilelor, semnăturilor, a banilor de hărtie ș.a.

2.1. Cercetarea grafoscopică a documentelor și a falsului în înscrisuri

Cercetarea grafoscopică a documentelor se realizează în cadrul expertizei criminalistice a scrisului, denumită și expertiză grafică, sau grafoscopică, de unde și o altă denumire a domeniului examinării criminalistice a scrisului, respectiv grafoscopia judiciară.

Atragem atenția că, uneori, se mai folosește în mod eronat termenul de „expertiza grafologică”, deși grafologia are un domeniu distinct de investigare, fiind folosită cu precădere în psihodiagnostic, în studiul particularităților de caracter, a capacităților intelectuale, temperamentale etc. ale unei persoane [8, p.27].

Din analiza unei vaste practici în domeniul expertizei criminalistice grafice, rezultă că acest gen de identificare este întîlnit în cazuri și forme variate. Frecvent, identificarea după scris vizează următoarele obiective: a) Verificarea autenticității unui text sau a semnăturilor de pe un înscris, în sensul că acesta aparține persoanei nominalizate în document, persoanei care pretinde sau căreia i se atribuie textul ori semnătura. b)Identificarea autorului unui text anonim cu conținut calomnios sau în scop de șantaj, întîlnit inclusiv în acțiuni cu caracter terorist, ori prezintă o anumită importanță sub raport juridic, administrativ, social-economic etc. c) Descoperirea unui fals prin imitarea sau deghizarea scrisului și, de aici, identificarea persoanei autorului textului.

Ca și în celelalte examinări criminalistice destinate identificării persoanei după diverse urme create în cîmpul infracțional, identificarea după scris presupune, în mod necesar, un examen comparativ între scrisul în litigiu și scrisul aparținînd cu certitudine persoanei suspecte. Identificarea după scrisul de mînă are ca fundament științific existența unor elemente particulare, prezente în scrisul fiecărei persoane, elemente dependente de specificul activității nervoase de la nivelul scoarței cerebrale. Individualitatea și stabilitatea relativă constituie acele proprietăți ale scrisului, datorită cărora e posibilă rezolvarea sarcinii de identificare a scriptorului.

Astfel individualitatea scrisului este o însușire esențială care face posibilă identificarea autorului, un sistem unic, irepetabil de mișcări, în procesul de scriere la diferiți oameni. Individualitatea scrisului atestă că nu există două persoane cu același scris, că ansamblul deprinderilor de scriere este propriu fiecărui om, este individual, astfel nu se repetă complexul de particularități grafice și lingvistico-verbale la diferite persoane [29, p.39]. Deprinderea individuală se manifestă în folosirea originală a materialului lingvistic și în particularitățile executării semnelor grafice în timpul scrisului. Ea depinde de particularitățile anatomico-fiziologice și psihice ale acesteia precum și de alți factori subiectivi sau interni și obiectivi sau externi care concură la formarea scrisului (influențe pedagogice, tehnice, profesionale etc.) Din punct de vedere practic, caracterul individual al scrisului este dovedit de experiența îndelungată a stabilirii persoanei care a îndeplinit manuscrisul, stabilire în scopuri judiciare sau de altă natură. Caracterul individual al scrisului se oglindește, în cea mai mare măsură, nu în caracteristicile clar observabile ale acesteia – cum sunt, de exemplu, forma generală a scrisului, tipul literelor, dimensiunile, înclinarea scrisului și altele – ci în caracteristicile particulare, pentru stabilirea cărora sunt necesare metode speciale. Tocmai prin aceasta și se explică faptul că impresia generală exterioară este adeseori înșelătoare: astfel, uneori apare că scrisurile sunt aceleași, în timp ce în realitate manuscrisele sunt executate de persoane diferite [27, p.185].

În esență individualitatea scrisului se manifestă atît în formă (executare semnelor grafice) cît și în conținut (limbajul sau exprimarea în scris). Ea mai degrabă ar putea fi caracterizată prin devierile fiecăruia de la normele ortografice, lingvistice, poziționale ale corpului de care, am fost învățați în procesul de predare a scrisului în școală, prin capacitatea persoanei de a se manifesta individual – consecință a formării și dezvoltării, atît pe plan intelectual, cît și în ceea ce privește întreaga sa personalitate.

O altă proprietate a scrisului o constituie stabilitatea sa. Desigur, este vorba numai de o stabilitate relativă, date fiind anumite modificări, mai mult sau mai puțin semnificative, influențate de diverși factori. Aceste modificări nu trebuie confundate cu capacitatea unor persoane de a scrie în mai multe variante (scris variabil), unele atît de diferite încît pot crea dificultăți în identificarea scriptorului [22, p.101].

Stabilitatea scrisului presupune că, odată fiind format, acesta rămîne format pe întregul parcurs al vieții, caracteristicile lui de fond, manifestîndu-se indiferent de natura și conținutul spiritual al înscrisului, de condițiile în care se înscrie și de starea scriptorului. Explicația științifică este de natură psiho-fiziologică: ca și orice alt stereotip dinamic, scrisul este un sistem fiziologic stabil și ireversibil. Formarea stereotipului dinamic, ca urmare a exercițiilor de scriere și a repetărilor, duce la automatizarea deprinderilor, și deci, la stabilitatea grafismului. Aceasta se manifestă în constanța caracteristicilor scrisului, a căror totalitate individualizătoare se menține aceeași la texte sau semnături executate la date diferite sau în condiții diferite, inclusiv în condiții neobișnuite. Caracterul stabil al deprinderii de a scrie mai presupune și păstrarea particularităților verbale.

Însă după cum am mai menționat stabilitatea scrisului nu trebuie concepută ce ceva absolut. Aici avem a analiza două momente: variabilitatea scrisului și factorii care influențează stabilitatea scrisului.

Variabilitatea scrisului – proprietatea scrisului unei persoane în care apar caracteristici grafice diferite și, mai ales, forme sau particularități constructive ale aceluiași semn grafic. Deci aici avem în vedere capacitatea unei persoane de a realiza două sau mai multe variante de scris. Se pot nota în acest sene scrierea foarte îngrijită a unor acte (diplome, certificate etc), scrierea desenatorilor tehnici, a contabililor, scrierea obișnuită cu mîna stîngă, scrierea într-o limbă străină, semnarea în mod diferit, în raport cu natura actului. Noile variante ale scrisului apar, de regulă, după consolidarea variantei de bază, a scrisului cursiv obișnuit.

Gradul de deosebire dintre varianta principală și variantele suplimentare diferă de la caz la caz, uneori fiind atît de pronunțat încît cu greu se poate aprecia dacă provin de la aceiași persoană. Varietatea caracteristicilor grafice și a scrisului în ansamblul său nu impietează însă asupra identificării scriptorului. Ea trebuie avută în vedere de către expert în faza comparării scrisurilor, cît și în faza aprecierii caracteristicilor constatate. În felul acesta se va face distincția între deosebirile grafice datorate executării a două scrisuri de către persoane diferite și deosebirile datorate variabilității scrisului uneia și aceleiași persoane. Oricum, concluzia defintivă se va formula după analiza caracteristicilor particulare. Totalitatea identificatoare a acestora stă la baza identificării persoanelor după scris.

Caracteristicile grafice particulare ale scrisului constituie cel mai valoros grup de elemente în identificare, ele reflectînd modul în care fiecare persoană sa deprins să execute un anumit semn sau grup de semne grafice [23, p.45].

Cu cît o persoană se abate mai mult de la modelul caligrafic de construcție a literelor și cifrelor, cu atît crește posibilitatea identificării sale. Elementele particulare ale scrierii se reflectă în formele multiple de construcție a unui semn grafic, a fiecărui element component ce intră în structura sa (morfologia scrisului).

Astfel caracteristicile particulare ale scrisului se referă la: a) construcția semnelor grafice; b) numărul elementelor din care se compun și forma lor; c) orientarea mișcărilor de execuție a trăsăturilor; d) modul de începere și finalizare a semnelor grafice; e) particularități ale corelației mișcărilor ( raportul dimensional al literelor și trăsăturilor componente ale acestora, raportul pozițional al extremităților superioare și inferioare ale semnelor grafice, corelația înclinației literelor și elementelor ce le compun), f) modul repartizării presiunii în cadrul semnului grafic; g) felul legării elementelor și literelor în cuvinte; h) poziția literelor unele față de altele; i) precum și față de linia de bază a scrisului; j) poziția punctelor de intersecție a trăsăturilor ce alcătuiesc elementele și literele, cum și l) a trăsăturilor de legătură.

Deci, după cum se vede, indicii de grafotehnică vizează atît construcția de ansamblu a unei litere, cît și a fiecăruia din gramele sau trăsăturile sale. În limbajul de specialitate trăsăturile de bază din construcția unei litere dispuse în plan vertical se numesc grame, iar trăsăturile orizontale ce unesc două grame sunt denumite ducte [37, p.274].

Construcția semnelor grafice, ce constă în modul de realizare a fiecărei litere ori cifre din textul scris, privește forma și modelul de bază utilizat de scriptor, care poate fi caligrafic sau tipografic. Dar este posibil ca el să înregistreze modificări prin simplificarea ori întroducerea unor trăsături suplimentare la anumite semne grafice, atît în faza de formare a scrisului, cît și după ce acesta are deja o stabilitate relativă, fără însă să vizeze substanțial detaliile individuale ale scrisului. Asemenea modificări se pot oglindi, la unele persoane cu un scris evoluat, și în realizarea în mai multe variante a acelorași litere. Din aceste motive, se recomandă ca, în procesul identificării, să se confrunte mai multe litere de același fel, cu poziții diferite în cuvinte, adică la început, în interiorul cuvintelor și în partea lor finală, mai ales cînd se studiază litere de structură mai complexă, ca „b”, „d”, „f”, „g”, „p”, „r”, „z” etc.

Numărul elementelor componente ce intră în construcția semnelor grafice evidențiază continuitatea scrisului persoanei. În această privință, ținîndu-se seama de variantele posibile de executare a semnelor grafice, la fiecare semn se studiază numărul de mișcări al instrumentului de scris, ordinea mișcărilor constante, întreruperile existente în componența semnului analizat.

Forma elementelor componente ale semnelor grafice privește modalitățile de bază sub care se realizează trăsăturile literelor și ale cifrelor în ansamblul scrisului de mînă. Astfel, în știință, sunt evidențiate trăsăturile drepte, circulare, unghiulare, concave, ondulate, ovoidale și buclate, cu mai multe variante de executare a aceleiași trăsături, mai ales în cadrul unui scris evoluat. De exemplu, la locul de închidere a ovalelor unor litere, se cunosc variate modalități de unire a punctelor incipiente cu cele terminale ale ovalelor respective, importantă pentru cercetare fiind și zona în care se întîlnesc începutul și sfîrșitul fiecărui oval în parte. Semnificative sunt, în această privință, prin diversitatea lor, și buclele depasantelor și ale unor majuscule, concretizate atît în mărimea și forma sub care se prezintă, cît și în direcția de acțiune a instrumentului de scris [59].

Direcția mișcării instrumentului de scris pentru realizarea elementelor componente ale semnelor grafice, de asemenea, constituie un rezultat al deprinderii fiecărei persoane și se cunosc multe variante, deși direcții de mișcare sun puține, la dreapta sau la stînga, în sus ori în jos. Numărul sensurilor de mișcare, totuși, se amplifică, dacă avem în vedere executare fiecărei litere și, posibilitatea, scrierii aceleiași litere în mai multe direcții de mișcare a instrumentului de scris. De exemplu, pentru realizarea minusculei „a”, ovalul s-ar putea face în întregime cu sensul de mișcare de la stînga spre dreapta sau invers, precum și o parte a ovalului într-o direcție și alta în sens opus, iar bastonata literei de sus în jos, tangentă la oval, ori printr-o urcare de la jumătatea ovalului și apoi prin coborîre pînă la baza literei, unde se face și finalizarea ei. Tot diversitate în direcții de mișcare a instrumentului de scris putem constata și în construcția altor semne grafice. În această privință, să ne gîndim, de pildă, la minusculele „b”, „d”, „f”, „g”, „p”, „t”, sau la majusculele „D”, „P”, „R” etc.

Începerea semnelor grafice privește procedeul aplicat la începutul literei și poziția ce i se dă punctului incipient, de atac, în traseul ce formează corpul literei în cauză.

În privința procedeului aplicat, se întîlnesc două modalități: fie începerea literei cu o trăsătură nefuncțională, cunoscută și sub denumirea de linie de atac , care diferă după mărime, formă, poziția și modul în care se întîlnește cu corpul literei, fie printr-o realizare directă a literei, cum se întîmplă, de pildă, la scrisul ce imită semnele tipografice.

Poziția punctului de atac al literei, indiferent dacă este la trăsătura nefuncțională sau chiar în corpul literei, se apreciază după linia de bază a scrisului, centrul literei, înălțimea la care se află, ținîndu-se totodată seama de locul pe care litera examinată îl ocupă în cuvînt, precum și de literele învecinate, de care se leagă nemijlocit [37, p.275].

Finalizarea semnelor grafice, elementul cel mai dinamic într-un scris, reprezintă una din caracteristicile individuale accentuate ale scriptorului. La scrisurile inhibitive (lente) finalizările sunt mai scurte, uneori cu opriri bruște, în schimb la cele dinamogene (rapide) ele sunt trasate energic, accentuat, orientate ascendent, descendent sau orizontal, din care cauză punctul final este pasager în privința poziției sale [29, p.61].

În interiorul cuvintelor, această caracteristică se urmărește mai greu, este însă mai evidentă la sfîrșitul fiecărui cuvânt și al semnăturilor.

Legarea semnelor grafice, ca o caracteristică individuală, privește mai mult scrisurile caligrafice, deoarece la cele tipografice ea, realizîndu-se prin simpla juxtapunere a semnelor, nu se concretizează prin mai multe variante.

Modalitățile de legare a semnelor între ele depind, în primul rînd, de formele semnelor grafice și de poziția lor în cuvinte. Astfel, în procesul cercetării acestor legături, se va urmări cum anume se leagă semnele grafice de același fel cu anumite categorii de semne, cu poziții similare în cuvinte. De exemplu, modalitățile de legare ale minusculei „a” cu minusculele „c”, „b”, „d”, „u” sau ale minusculei, să zicem, „d” cu „a”, „e”, „o”, „u” etc., din care se poate desprinde frecvența unui mod de legare sau diversitatea de realizare a legăturilor respective

Scrierea unor elemente separate ale anumitor semne grafice constituie o caracteristică a scrisului, prin faptul că aceste „părți mobile” ale cîtorva litere di alfabetul nostru, deși nu prea variate ca formă, se întîlnesc în multa variante de poziție față de elementul de bază al literei. Drept elemente separate ale unor litere sunt: bara minusculei „t”, semnele diacritice la minusculele „ă”, „â”, „i”, „î”, sedilele minusculelor „ș” și „ț”, precum și formele și plasarea accentelor la anumite litere din cuvinte străine. Bara de la minuscula „t” poate să difere ca lungime, poziție, formă, nivel și deplasare, iar semnele diacritice ale minusculelor, în privința poziției față de elementul de bază al literei, sunt stînga, dreapta, apropiate sau îndepărtate.

Concluzionăm cu aceea că caracteristicile particulare de identificare au un rol de bază identificator însă doar coroborate cu cele generale și cu cele ale exprimării în scris ne dau posibilitatea de a evita concluziile eronate de identificare și a obține cît mai multe informații privind executorul textului.

Astefel de analize identificatoare pot fi realizate doar în prezența unor mostre de comparație. Obținerea modelelor de comparație este o sarcină ce revine în exclusivitate organului judiciar care dispune expertiza și nu expertului criminalist. Prin aceasta, organul judiciar are posibilitatea să constate direct și să certifice autenticitatea probelor de scris, înseși părțile fiind chemate să-și exprime punctul de vedere, să recunoască sau să infirme apartenența scrisului sau a semnăturii.

Atunci cînd o parte contestă cu rea credință un înscris de comparație, acesta poate fi luat în considerare în efectuarea expertizei, dacă instanța stabilește pe bază de probe că actul în discuție emană de la titular, sau dacă expertul constată că este scris de persoana care a completat alte înscrisuri acceptate de părți [28, p.125].

Cu toate acestea, nu trebuie să se renunțe la posibilitatea consultării expertului, încă din faza obținerii pieselor de comparație, îndeosebi în cazuri speciale, aceasta fiind chiar indicată.

În funcție de proveniența lor, modelele de comparație se împart în două mari categorii:

Modele de comparație libere, denumite și piese preconstituite, realizate în afara cadrului procesului judiciar și, în multe cazuri, la o dată anterioară examinării. Printre asemenea modele se numără autobiografiile, diverse însemnări, cereri, scrisori, declarații ș.a.

Piesele preconstituite trebuie să fie într-un număr suficient, să se apropie, pe cît posibil, ca formă și conținut, de înscrisul în litigiu, să fie redactate într-o perioadă apropiată de data examinării și scrise cu un instrument scriptural asemănător celui folosit la scrisul expertizat (stilou, pix, creion etc). Valoarea modelelor de comparație liberă rezidă, după cum se subliniază de către autorii de specialitate, în sinceritatea scriptorului, în lipsa unei tentative de deghizare a scrisului, întîlnită uneori în cazul modelelor luate la cerere.

Modelele de comparație experimentale, denumite și piese scrise la cerere, constau din probele de scris luate la solicitarea organului judiciar și numai în fața acestuia. Probele se iau prin scriere liberă și prin dictare [10, p.123].

a) Scrierea liberă a unui text ar trebui astfel pregătită, încît persoana în cauză să nu cunoască destinația reală a piesei, pentru a se preveni o eventuală încercare de deghizare a scrisului.

b) Textul scris după dictare trebuie să conțină cit mai multe cuvinte și expresii din textul în litigiu, mergîndu-se chiar pînă la dictarea acestuia, alternativă în care, sub nici o formă, nu se prezintă înscrisul în vederea unei eventuale copieri.

La obținerea modelelor de comparație, se au în vedere condițiile persoanei ca să i se asigure si un minimum de confort. Cantitativ pentru un text, sint suficiente circa 3 probe luate la cerere.

Probleme mai dificile apar în cazul semnăturilor presupuse a fi falsificate, persoana în cauză urmînd să execute mai multe specimene de semnături pe foi separate (circa 5), fiecare coală conținînd cel puțin 10 semnături [46, p.32]. Învinuitului sau inculpatului nu i se va arăta semnătura în litigiu. Dacă semnătura este atribuită unei alte persoane decît celei cercetate, aceasta va fi pusă să scrie de mai multe ori numele persoanei semnate.

Expertiza grafică propriu-zisă, consacrată individualizării persoanei, parcurge fazele proprii oricărui proces de identificare criminalistică.

a. În prima etapă, după cercetarea prealabilă a materialelor, necesară cunoașterii obiectului expertizei și stabilirii calității si cantității modelelor de comparație, are loc analiza separată a scrisului in litigiu si a celor de referință, prin care sînt puse în evidență caracteristicile generale și particulare, urmărindu-se totodată dacă nu este vorba de un fals prin imitare sau prin deghizare, inclusiv un fals prin alterarea mecanică sau chimică a textului.

b. Etapa cea mai importantă a constituie examinarea comparativă, care conduce la stabilirea coincidențelor sau, după caz, a deosebirilor dintre scrisul în litigiu și cel de comparație. Examinarea se face direct pe scrisurile comparate, însă cel mai adesea se apelează la fotografii ale semnelor grafice, sau ale unor grupuri de semne, sau la tabele sinoptice [46, p.33].

Spre deosebire însă de alte categorii de identificări, în expertiza grafică consacrată identificării persoanei după scris, concluziile nu se pot desprinde prin simpla revelare a unui număr oarecare de caracteristicile sau puncte coincidente cum este cazul la expertiza dactiloscopică – ci dintr-o estimare, o cîntărire a valorii de identificare prezentată de caracteristicile examinate. O caracteristică este aptă să contribuie la individualizarea scrisului unei persoane, diferențiindu-l de alte scrisuri, numai alături ori împreună cu alte caracteristici generale sau particulare de identificare.

2.2. Cercetarea conținutului spiritual al textului

Particularitățile exprimării în scris sau caracteristicile conținutului spiritual al textului, denumite în literatura de specialitate și „caracteristici ale scrierii" sînt elemente care nu fac parte efectiv din categoria elementelor grafice de identificare, fiind de natură extragrafică. Ele sînt incluse totuși, în această categorie intrucît servesc efectiv la individualizarea persoanei scriptorului și, mai ales, la restrîngerea cercului persoanelor suspecte (de exemplu, în cazurile relativ frecvente al scrisorilor anonime cu conținut calomnios).

Determinarea acestor caracteristici „sui-generis” de identificare, necesită examinarea conținutului înscrisului, urmărindu-se vocabularul folosit de autor, modul în care acesta respectă regulile de ortografiere și de punctuație, claritatea stilului ș.a. Determinarea autorului unui text anonim se efectuează cu ajutorul metodelor speciale în procesul cercetării criminalistice a documentului scris care poartă denumirea de cercetarea conținutului spiritual al textului.

Ca cercetare criminalistica a documentelor desinestătătoare, cercetarea conținutului spiritual sintetizează datele a mai multor științe speciale, studiind legitățile limbajului scris: lingvistica, psihologia, psiholingvistica, sociologia, logica etc.

În știința contemporană sub limbajul scris se subînțelege totalitatea fenomenelor legate cu schimbul informației scrise prin intermediul limbii vorbite, sau activitatea umană însoțită de sisteme grafice a semnilor limbii vorbite.

Conținutul spiritual a textului are ca scop determinarea autorului concret a unui sau mai multor documente anonime, de asemenea determinarea prezenței autorului într-un anumit grup de persoane în dependență de nivelul lui de cunoștințe, profesiei, prezența unor anumite deprinderi în stilul expunerii limbajului scris etc. Limbajul scris ca obiect al studiului criminalistic prezintă un sistem complex desinestătator, baza căruia determină un complex de deprinderi intelectuale și neordinare a limbii. În deprinderi ale limbii face parte: deprinderi ortografice, sintaxice, punctuația, stilistica etc.

Deprinderi punctuale și ortografice sunt strîns legate de scrisul autorului și una fără alta nu pot să existe. Ele efectuează în limbajul scris rolul secundar și de ajutor în procesul scrierii. Deprinderi intelectuale ale gîndirei, memoriei – determină posibilitate cunoștințelor activității ce sunt caracteristice autorului, nivelul stagiul individual al psihicii.

Obiectul cercetării conținutului spiritual al textului sunt textele a diferitor documente. Textul ca element al activității al unei persoane determinate prezintă o structură complexă de caractere grafice care sunt strîns legate între ele.

Pentru soluționarea problemelor a conținutului spiritual al textului este necesar de a avea un text anumit, care să conțină nu mai puțin de 500 de cuvinte. În proprietățile structurale a textului cercetat se conține informația, care ajuta la determinarea autorului textului. Studierea și aplicarea acestei informații nu necesită cunoștințe speciale, dar la etapa inițială a cercetării ea poate fi întrebuiențată la formarea modelului autorului textului [25, p.25]. Efectuarea cercetării conținutului spiritual cu scopul identificării autorului a unui anumit text este necesar de a avea exemple a limbajului scris persoanei date. Aceste exemple pot fi libere, experimentale și convențional libere.

Exemple libere a limbajului scris – este acel textul a persoanei anchetate care este compus și scris până la începerea procesul de cercetare. Exemplul liber trebuie să fie identic cu textul cercetat cu: timpul efectuării textului și stilul limbajului scris. Exemplele libere a limbajului scris e necesar să fie efectuate cu același stil și cu aceiași formă cu textul cercetat.

Exemplele experimentale a limbajului scris – sunt textile obținute de la persoanele verificate in prezenta anchetatorului sau judecătorului special pentru expertiza conținutului spiritual al textului. La exemplele experimentale sunt prezente aceleași cerințe ca si la exemple libere. Aceste exemple sunt realizate de persoane verificate in forma expunerii sau compunerii, mai întîi pe tema pusa de anchetator sau judecător, apoi pe tema aleasa de singura persoana verificata.

In primul caz organul comptent indica numai forma limbajului scris in cadrul stilului funcțional determinat, de exemplu o scrisoare, cerere, demers etc. In al al doilea caz se propune tema, forma limbajului scris, caracterul discuției, caracterul adresantului luînd în considerație particularitățile textul cercetat. Alături de acele forme expuse, este necesar de asemenea exemple experimentale care nu corespund caracteristicilor textului cercetat. Aceste exemple mai obiectiv ajuta la evaluarea caracteristicilor sensului.

In unele cazuri se întrebuențeaza asa numite exemple convențional libere a limbajului scris. Aceste sunt texte, efectuate deja in perioada de investigație. Aceste exemple sunt materiale suplimentare si comparative pentru efectuarea expertizei conținutului spiritual al textului si îndependete folosite nu pot.

Cercetarea judiciară a conținutului spiritual al textului conține cîteva etape: Pregătirea; Analiza; Compararea; Sinteză; Formularea concluziei.

La etapa de pregătire expertul face cunoștință cu regulamentul și cu materialele prezentate pentru efectuarea cercetării, le evaluează din punct de vedere cantitativ și calitativ necesară pentru efectuarea expertizei.

La etapa analitică se efectuează o analiză separată a textului cercetat și a exemplelor limbajului scris a persoanei controlate. În rezultatul acestor analize se determină stilul limbajului scris, proprietățile deprinderii sintaxice, stilistice, lexice și fraziologice și nivelul lor de dezvoltare [18, p.39]. Dacă există mai multe persoane cercetate, atunci se efectuează difirențierea strictă a deprinderilor limbajului scris pentru fiecare persoană în parte.

La etapa de comparare se determină indicii generali concordanți a deprinderii limbajului scris, relevate în textul examinat și în textul prezentat ca exemplu. Printre indicii concordanți se evidențiază următoarele: întrebuințarea acelora-și mijloace lexice și sintaxice în descrierea situației de același tip, întrebuințarea de același tip a structurii limbii scrise pentru exprimarea ideilor, întrebuințarea acelorași propoziții, evidențierea cuvintelor cu ajutorul mijloacelor sintaxice.Evaluarea comparațiilor determinate se efectuează la etapa de sinteză, cînd se formează concluzia finală. În dependență de nivelul dezvoltării a autorului sa a autorului de manuscris a documentului, expertul în procesul cercetării relevă deprinderi generale și individuale, ce alcătuiesc totalitatea informației necesară pentru exprimarea concluziei [39, p.299].

2.3. Sublinieri introductive privind cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor

Elaborarea teoretică a criminalisticii, creată pe baza folosirii comlexe a științei tehnice reprezintă baza expertizei tehnico-criminalistică a documentelor. Un rol important în elaborarea acestui tip de expertiză l-au jucat renumiții criminaliști cum sunt: E.F. Burinski, V.I. Gromov, N.I. Terziev și mulți alții. În anul 1949 direcția tehnico-științifică a MAI a orașului Moscova a editat monografia prof. N.V.Terziev și prof. A.A. Ăisman „Introducere în cercetarea criminalistică a documentelor”. În prima carte autorii au descris mijloacele și sistemele cercetării criminalistice a documentelor, istoria acestui domeniu a criminalisticii tehnice în Rusia și în străinătate, metodologia cercetării a documentelor. Autorul N.Terziev a fost primul care a introdus termenul științific de „expertiza tehnică a documentelor” [48, p.42].

Conținutul subiectului expertizei criminalistice are un rol foarte important cît în aspect practic atît și în aspect procesual. Ea poate fi determinată prin caracterul întrebărilor ce reesă din problemele cercetării faptei penale, de asemenea din cunoștințele speciale ale expertului în domeniul științei și tehnicii, pe baza cărora se determină circumstanțele faptei penale.

În criminalistică, falsul in documente figurează sub două aspecte: intelectual și material. Falsul intelectual constă in atestarea faptelor sau împrejurărilor într-un act scris ce nu corespund realității. La această categorie de fals se referă bonurile de livrare fictivă a unor bunuri materiale, actele privind alterarea mărfurilor, adesea fabricate fictiv de către persoanele cu atribuții de serviciu la agenții economici de stat, alte acte prin care se atestă fapte neadevărate.

Stabilirea falsului intelectual reclamă efectuarea unei complexe activități de cercetare criminalistică, nu de puține ori bazată și pe concursul specialiștilor în alte domenii (contabilității, economiei și comerțului, finanțelor și activității bancare, tehnologiei de producție [20, p.239].

Falsul material constă în modificarea conținutului inițial al documentelor preexistente. El poate avea diverse forme, cele mai frecvente fiind modificarea conținutului inițial al documentului prin înlăturare, adăugire sau refacere de text și contrafacerea rechizitelor în documentele preexistente, în special a semnăturilor, impresiunilor instrumentelor de autentificare (ștampilelor) și schimbarea fotografiilor. După cum se va vedea mai detaliat în capitolul următor, la falsificarea documentelor se folosesc multiple procedee, materiale și mijloace tehnice, ceea ce face dificilă descoperirea falsului de către organul judiciar, în marea majoritate a cazurilor, cercetarea prealabilă a documentelor-probe materiale duce doar la suspiciuni de fals, constatarea acestuia realizăndu-se în cadrul expertizei tehnice a documentelor.

Falsul prin înlăturare de text are loc pe cale mecanică și chimică. Procedeele de înlăturare mecanică a unui semn sau a mai multor semne sunt răzuirea și radierea. Răzuirea se realizează cu ajutorul unor instrumente ascuțite, cum sunt lama de ras, cuțitul, vârful unui ac, precum și unele substanțe abrazive, pulverizate într-un strat fin pe suprafața hîrtiei, după care se freacă ușor locul care urmează a fi șters. În general, falsul prin răzuire se limitează la înlăturarea unui număr redus de cifre, litere sau alte semne, se aplică la actele scrise cu cerneală, pastă sau dactilografiate.

Radierea se face cu guma de șters sau uneori chiar cu miez de pâine. De obicei, falsul prin radiere se întinde pe o suprafață mai mare decât prin răzuire, vizând mai multe semne.

Înlăturarea scrisului pe cale mecanică cu diferite obiecte produce, odată cu înlăturarea semnelor, și o deteriorare a suprafeței hârtiei. Porțiunea ștearsă devine mai mată, fără luciu, scămoșată și mai subțire în comparație cu părțile neșterse. Dacă are rețea de protecție, pe zona radiată sau răzuită desenul protector este vătămat atât de mult încât se observă și cu ochiul liber.

Alte urme, mai greu de observat, constau din resturi de substanță din traseul scrisului șters. Atare urme se evidențiază în condiții de laborator prin aplicarea procedeului fotografiei selective. [35, p.68]. Scrisul cu creionul ori cu pixul prezintă pe traseu și modificări în masa hârtiei, mai ales când aceasta este de calitate inferioară. Urmele de adâncime create de instrumentul de scris nu se înlătură prin ștergere, rămânând aproape intacte. Ele sunt mai pronunțate pe versoul actului, sub forma unui traseu proeminent, prin care, de multe ori, se reconstituie scrisul șters.

Corodarea este o înlăturare de text prin utilizarea celor mai diferiți reactivi chimici. Ea decolorează scrisul, transformând cerneala într-o compoziție slab colorată ori chiar incoloră. În acest scop, de obicei, se folosesc acizi diluați și substanțe alcaline [35, p.69].

Spălarea, realizată tot prin intermediul reactivilor chimici, mai ales al solvenților organici, decolorează scrisul și chiar îl dizolvă, din care cauză traseul său, de multe ori, dispare total.

Partea vizată are, de obicei, o nuanță de culoare diferită de cea a regiunilor necorodate sau nespălate, este mai fragilă, cu însemnate pierderi din netezime și luciu. Dacă textul înlăturat a fost înlocuit cu altul, acesta din urmă diferă de primul prin grosimea scrisului, nuanța de culoare și prin difuzarea substanței în hârtie.

Actele corodate sau spălate se examinează sub raze ultraviolete, la microscop și prin intermediul unor reactivi chimici, în vederea constatării falsului și mai ales pentru evidențierea scrisului alterat.

Falsul prin acoperire de text se realizează cu hașuri de aceeași substanță ca și scrisul ori se creează peste scris pete de cerneală ori de altă substanță.

O problemă oarecum înrudită cu falsul prin acoperire de text este și scrisul cu cerneluri invizibile. În practica cercetării criminalistice se întâlnește destul de des evidențierea scrisului invizibil, realizat cu diferite substanțe incolore, cunoscute sub denumirea generală de cerneluri simpatice. Asemenea scrisuri se execută, de obicei, pe hârtie obișnuită și de multe ori între rândurile unui scris vizibil, pentru a nu trezi bănuiala asupra mesajului secret propriu-zis. Printre așa-numitele cerneluri simpatice, practic mai des utilizate, pot fi amintite sucul de lămâie ori de ceapă, laptele dulce, acidul sulfuric diluat, soluții din săruri de cobalt. Unele din gama substanțelor folosite în asemenea scopuri se colorează mai mult sau mai puțin intens sub acțiunea căldurii, iar altele prin tratarea cu anumiți reactivi chimici.

Evidențierea scrisului astfel întocmit se poate realiza prin mai multe procedee. Pentru început, actul suspect se examinează sub diferite unghiuri de incidență a luminii asupra sa, prin care se observă o ușoară diferență de strălucire, din cauza substanței folosite, și o diferență de relief pe suprafața hârtiei, datorită instrumentului de scris.

Falsul prin adăugare de text constă în alăturarea la textul existent a unor semne ori cuvinte. Asemenea adaos schimbă sensul inițial al conținutului actului, cum se întâmplă în cazul trecerii cuvintelor din masculin la feminin, din singular la plural, doar printr-o singură literă. Uneori, chiar mai simplu, se schimbă înțelesul unei fraze printr-o singură virgulă etc.

Textul adăugat se descoperă după criteriul de încadrare logică în cuprinsul actului, după felul de ordonare și desfășurare a scrisului. Specifice la scrisul adăugat sunt prescurtările neobișnuite ale unor cuvinte, înghesuirea literelor sau a cifrelor, orientarea diferită a rândurilor, precum și numeroase elemente de detaliu ale celor două scrisuri, dacă falsul s-a comis de către o altă persoană decât autorul textului autentic.

Falsul prin contrafacerea scrisului cunoaște copierea și imitarea [29, p.213]. Copierea se execută prin reproducerea scrisului ori a semnăturii altei persoane în transparență, utilizând hârtia de calc, copiativă sau cea obișnuită. Textul copiat pe această cale are următoarele elemente caracteristice: întreruperi în cursivitatea scrisului, retușuri, reluări, tremurături, presiune uniformă și aceleași dimensiuni cu ale scrisului copiat. Falsul cu hârtie copiativă are, în plus, particule din conținutul acestei hârtii, mai multe nuanțe de culoare în text, iar prin analiza chimică se distinge și o diferență de conținut.

Falsul ștampilelor se realizează prin contrafacere, desenarea pe actul în cauză a unei impresiuni de ștampilă, transferarea impresiunii autentice pe actul fals [21, p.41].

3. STABILIREA FALSULUI PRIN CERCETAREA TEHNICO-CIMINALISTICĂ A DOCUMENTELOR. MIJLOACE DE PREVENIRE ȘI COMBATERE

3.1. Modalități de falsificare a documentelor, a suportului și a materialelor acestora

Falsul în acte se realizează prin adăugiri, înlăturare de text, imitarea scrisului de mâna sau a semnăturii și falsificarea ștampililor, falsificarea scrisului dactilografiat etc.

Falsul în acte alterat prin adăugiri. În problematica cercetării și a examinării documentelor falsificate pentru care autorii folosesc o diversitate de procedee și mijloace, un loc bine definit îl ocupă și falsurile prin adăugiri. Formele acestui gen de falsuri variază de la adăugarea unui semn grafic, unei cifre sau litere pană la intercalarea ori adăugarea uneia sau mai multor fraze. Din punctul de vedere al modalităților de realizare cunoaștem adăugări manuscrise și dactilografiate.

În procesul examinării conținutului actelor asupra cărora sunt dubii: cu privire la existența unor elemente de falsificare prin adăugare, trebuie să se aibă în atenție următoarele: dacă cuvintele, propozițiile ori frazele au legătură între ele și: sunt redate în ordinea lor firească; dacă textul sau mențiunile din cuprinsul actului au fost făcute de una ori mai multe persoane; dacă sânt discordanțe dimensionale între grafisme, spații și rânduri; grosimea trăsăturilor și presiunea acestora pe suport; poziția semnelor grafice față de linia de bază; deosebirile în privința instrumentelor de scriere și substanțelor scripturale [35, p.111].

O problemă majoră, ce trebuie rezolvată, constă în stabilirea, de către expert, a continuității logice a textului adăugat și încadrării lui perfecte în limitele spațiului de pe suport. Orice nepotrivire ne duce la constatarea că în speță este vorba de un document falsificat.

Practica activității de expertiză a prezentat o varietate apreciabilă de falsuri prin sistemul adăugărilor, cele mai des întâlnite fiind următoarele: adăugări operate în spațiile libere dintre semnătură și text; adăugări în continuarea rîndurilor terminate chiar la început sau către mijlocul actului; adăugări intercalate între cuvinte; adăugarea unei litere sau unui grup de litere la sfîrșitul cuvintelor; adăugarea de cifre la începutul ori sfîrsitul grupurilor cifrice; completarea prin hașurare sau barare a unor litere și cifre.

Atunci cînd expertul este pus în situația de a studia un document cu adăugări, de obicei, rețin atenția particularitățile poziției acestora față de textul inițial. În asemenea cazuri este evidentă o înghesuire exagerată a textului dacă adăugarea nu încape în spațiul liber al suportului. Alteori, se constată o alungire (distorsionare) a literelor în scopul completării rîndului. În multe situații, linia rîndurilor intercalate nu corespunde cu cea a rîndurilor scrisului inițial, determinînd autorii să recurgă la procedeul curbării, prescurtării sau disecționării scrisului în jos sau în sus.

Sînt dese și cazurile deosebirilor de caracteristici ale scrisului, mai cu seamă atunci cînd adăugarea a fost operată de o altă persoană decît cea care a executat scrisul inițial. Ori de cîte ori se ivesc asemenea situații, examinările sînt relativ simple și nu vom întîmpina dificultăți în stabilirea adăugărilor. Este de necontestat faptul că un anumit grad de dificultate îl prezintă adăugările făcute de aceeași persoană și cu același tip de instrument. Dar și în aceste cazuri este posibilă constatarea unor diferențieri, cauzate, în principal, fie de condițiile și momentele diferite ale realizării adăugărilor, fie de deosebirile suportului pe care a fost așezat actul. Într-un fel ne apare un scris în care actul a fost așezat pe o suprafață netedă și în alt fel, cînd actul a fost așezat pe un suport cu o suprafață neregulată.

Revelatoare în acest sens sînt adăugările efectuate cu instrumente asupra cărora este necesară o apăsare mai pronunțată (creioanele de orice tip și stilourile cu bilă sau pixurile).

Deosebirea dintre un text inițial și o adăugare este, adesea, deteminată și de folosirea unor instrumente de scris diferite, ele furnizînd importante elemente de particularizare, ce trebuie să fie luate în considerare în stabilirea adăugărilor. Se impune precizarea că în cazurile în care scrierea ulterioară (adăugarea) a fost realizată cu un alt tip de instrument scriptural, dovedirea falsului este relativ simplă. Greutăți se întîmpină, de obicei, atunci cînd adăugările sînt făcute cu instrumente de același fel. Cercetările, în astfel de cazuri, trebuie orientate în stabilirea corespondenței particularităților morfologice ale trăsăturilor scripturale. Traseele creioanelor, de exemplu, indiferent de tărie și culoare, se pot deosebi după grosimea lor, cantitatea colorantului și grafitului depozitat, disecționarea, poziția și adîncimea unor zgîrieturi imprimate pe hîrtie. Este îndeobște cunoscut că toate cernelurile și tușurile sînt folosite în procesul scrierii prin intermediul tocurilor obișnuite și stilourilor. O cercetare atentă a scrisurilor executate cu aceste categorii de instrumente pune, incontestabil, în evidență o serie de particularități deosebit de importante. Traseele penițelor obișnuite apar duble, mai ales în momentul terminării prizei de cerneală de pe vîrfurile acestora, cele ale penițelor redis fiind mai compacte și cu mult mai groase, iar cele ale penițelor de stilou, mai înguste, cu un mare grad de continuitate și mai puțin reliefate. În cazurile concrete de cercetare se are în vedere, în primul rînd, aspectul trăsăturilor (grosimea, discontinuitatea, profunzimea lor), acesta fiind determinat de gradul de uzură al peniței, de poziția și de apăsarea exercitată de scriptor în procesul scrierii. Este indicat ca operațiile de comparare să vizeze acele trăsături rezultate din mișcări dirijate în același sens.

În cazul cînd falsificarea actului se face prin retușarea anumitor semne, litere sau cifre, examinarea acestora cu ajutorul mijloacelor optice permite să se constate neregularități ale formei semnului, împreunări artificiale ale hașurilor, trasee suplimentare, caracteristici redate de încetinirea vitezei de execuție (reluări, tremurături), ca și unele discordante de înclinație și plasament. În practică, asemenea falsuri se întîlnesc, cu precădere, în cazul statelor de plată, facturilor, foilor de restituire și depunere C.E.C., proceselor-verbale de inventariere, documentelor de transport etc, la care, în scop de fraudă, autorii, printr-o simplă adăugare, măresc sau micșorează, după dorință, anumite sume de bani sau cantități de materiale ori bunuri [32, p.49].

Etapele examinării:

Examinarea adăugărilor dactilografiate. Este o operație relativ simplă, dacă realizarea lor s-a făcut la un alt tip de mașină de scris, și extrem de anevoioasă, în situațiile cînd scrierea ulterioară (adăugarea) a fost făcută la aceeași mașină la care a fost executat scrisul original. In general, adăugările sînt realizate de persoane neinițiate, cu sumare cunoștințe în domeniul dactilografierii și, drept urmare, în scrisul acestora putem depista o serie de elemente suficient de edificatoare în depistarea adăugărilor (discordanțe dimensionale și de plasament, alternanțe de intensitate a imprimării semnelor, lipsa paralelismelor rîndurilor, elemente de tatonare etc) [14, p.341].

Indicii prețioase pot fi considerate și cele referitoare la structura deosebită a țesăturii panglicii mașinii, care, deseori, se imprimă vizibil pe hîrtie, după cum nu lipsite de interes sînt și anumite caracteristici imprimate pe versoul documentului – mai ales atunci cînd sulul de cauciuc al mașinii prezintă deteriorări sau diverse impurități ce se imprimă pe suprafața rulatoare.

Falsul în acte alterate prin înlăturare de text. Înlăturarea de text reprezintă o modalitate de falsificare întîlnită frecvent în practica judiciară, ea realizîndu-se pe cale mecanică sau chimică, fiind deseori urmată de adăugarea altui text, situația unui fals prin substituire.

În paragraful de față ne vom opri numai asupra aspectelor-referitoare la cercetarea înlăturării propriu-zise, cu problemele principale pe care le trebuie de soluționat, în funcție și de modul în care s-a operat. Astfel: a) Înlăturarea mecanică se realizează prin răzuirea textului cu o lamă, ac ori un alt obiect ascuțit, sau prin radierea sa cu o gumă, cu miez de pîine ș.a. b) Înlăturarea chimică presupune corodarea sau spălarea cu anumite substanțe chimice a unui text, în întregime sau numai parțial, avînd ca rezultat decolorarea sa și, uneori, chiar înlăturarea definitivă a textului. Acoperirea unui text ori a unor semne grafice prin hașurarea ori prin pătarea cu diverse substanțe ori de altă natură este o formă aparte a acestei modalități de falsificare [5, p.175].

Examinarea textelor șterse se desfășoară în două faze, ceea ce presupune, într-o primă etapă, stabilirea locului în care a fost alterat înscrisul, iar, în a doua etapă, refacerea textului înlăturat.

Stabilirea locului alterării. În primul rînd, se procedează la o examinare optică la steromicroscop, sub lumină incidență, fiind pusă în evidență scămoșarea hîrtiei, pierderea luciului, diferențe de culoare, alterarea unor trăsături învecinate textului șters ș.a. [15, p.2].

Identificarea porțiunii alterate este posibilă prin vaporizare cu iod a înscrisului, locul răzuit colorîndu-se într-o nuanță gălbuie datorită reținerii unei cantități mari de iod. De asemenea, se mai poate apela la pudrarea hîrtiei cu grafit, reținut mai bine de suprafața scămoșată. Aceste două metode servesc inclusiv la revelarea urmelor de mîini formate pe suprafața documentului. Revelarea cu grafit prezintă însă dezavantajul că deteriorează oarecum suprafața hîrtiei.

O altă metodă folosită îndeosebi în cazurile în care, după înlăturarea textului, stratul de încleiere de la suprafața hîrtiei a fost relativ refăcut, constă din turnarea unei picături de benzină lîngă locul răzuit. Benzina se va propaga pe suprafața hîrtiei, avînd tendința să ocolească zona afectată, ulterior însă, revărsîndu-se în aceasta. Atît în cazul vaporizării cu iod, cît și în ipoteza folosirii metodei „picăturii de benzină", este necesar să se recurgă imediat la fixarea fotografică a rezultatului obținut. Locul din care a fost înlăturat textul, îndeosebi în cazurile de spălare chimică, poate fi depistat cu ajutorul radiațiilor ultraviolete, fluorescenta hîrtiei modificîndu-se în porțiunile alterate. Totodată, mai poate fi aplicat procedeul fotografiei de contrast sau cel al separării culorilor [5, p.176].

Imitarea scrisului sau a semnăturii. Imitarea, sau contrafacerea, scrisului unei alte persoane face parte dintre categoriile de falsuri întîlnite mai frecvent în practică, mai ales în cazul semnăturilor, al mențiunilor ori textelor de mai mică întindere. Ca modalitate de realizare, imitarea poate fi liberă sau servilă sau prin scanare și imprimare ulterioară (a se vedea anexa 1). Falsul prin imitare liberă se execută în majoritatea cazurilor cu modelul în față, dar și după memorie. Aparent, o semnătură sau un scris contrafăcut se apropie în linii mari de cele originale, mai ales în ipoteza exersării sale de către plastograf.

Descoperirea unui fals prin imitare este posibilă datorită mai multor indicii de plastografiere, cei mai frecvenți fiind următorii: 1) plastografului îi scapă caracteristici ale propriului scris, datorită deprinderilor sale grafice speciale si mai ales generale; 2) este ignorat modul de executare și de dispunere a semnelor diacritice și de punctuație, inclusiv dispunerii textului în pagină, atenția plastografului fiind concentrată asupra executării literelor sau cifrelor; 3) caracteristicile de ordin particular, cum ar fi orientarea mișcărilor, modul de legare a literelor, presiunea scrisului sau viteza mai scăzută de execuție, specifice scrisului autentic, sînt imposibil de redat în scrierea contrafăcută [13, p.251].

Firește că indicii de diferențiere netă sînt mai pregnanți în imitarea din memorie, situație în care particularitățile grafice ale plastografului sînt și mai numeroase, în timp ce caracteristicile scrisului imitat sînt mult mai reduse. Falsul prin imitare servilă se execută prin urmărirea strictă de către plastograf a modelului scrierii originale, pe care aceasta îl are în față. Falsificarea mai poate fi realizată prin copierea directă a textului sau semnăturii, acest procedeu fiind considerat, ca o modalitate de sine stătătoare, datorită unor indicide contrafacere [35, p.26].

Depistarea falsului prin imitare servilă este posibilă datorită unor elemente specifice revelatoare ale acestui gen de plastografiere grosieră Astfel: a)lipsa de spontaneitate în executarea gramelor, nesiguranța traseului și întreruperile care nu sînt specifice scrisului original; b)grosimea uniformă a trăsăturilor, precum și presiunea, de asemenea uniformă; c) viteza scăzută de scriere, reluările sau retușările de trasee pentru rectificarea formei gramelor.

Imitarea servilă este precedată, uneori, de o executare a scrisului cu creionul, după care se procedează la repasarea sa cu cerneală, aspect relevat la fotografierea sub radiații infraroșii, prin punerea în evidență a trăsăturilor de grafit.

Descoperirea falsului prin copiere este posibilă datorită apariției de elemente caracteristice procedeului folosit de plastograf. De exemplu, la copierea prin transparență, alături de elementele specifice imitării servile, o caracteristică importantă o reprezintă coincidența dimensiunilor scrierii falsificate, cu aceea a originalului. Aceleași elemente de coincidență apar și la copierea pe hîrtie de calc ori prin folosirea plombaginei, împrejurare în care sînt depistate și urmele specifice indigoului. Falsificarea de semnături se numără printre cele mai frecvente categorii de falsuri, consecințele acestei putînd fi nebănuite, prin implicațiile juridice, sociale, economice și chiar artistice.

Indicii de falsificare a semnăturilor sînt aceiași ca și la plastografierea scrisului obișnuit, îndeosebi în cazul imitării servile sau copierii: nesiguranța trăsăturilor, întreruperi nefirești, grosimea uniformă, reluări, rectificări etc.

Spre deosebire de falsul prin imitare liberă, la care este posibilă însăși identificarea autorului falsului – cu condiția luării unui număr suficient de probe de scris sau de semnături de la persoanele suspecte – la imitarea servilă sau la copiere, deși se descoperă contrafacerea, autorul este mai dificil de identificat. Firește că nici în aceste împrejurări nu trebuie să se renunțe la identificarea plastografului.

Falsul în acte prin falsificarea ștampilelor [35, p.167].

În efectuarea expertizei se folosesc următoarele mijloace: lupa criminalistică, cu putere de mărire de peste 2 X; rigla gradată tipografică (tipometrul), cu mai multe gradații (interesează mai mult gradația împărțită în puncte). In puncte tipografice se măsoară dimensiunile literelor, distanțele dintre ele, dintre cuvinte și rînduri, indiferent dacă cele din urmă sînt așezate orizontal sau în cerc; dispozitivul de stabilire a unor dimensiuni dintr-un set dactilografiat, prevăzut cu un sistem de caroiaje, ce poate fi folosit la dimensionarea impresiunilor de ștampilă.

Caracteristici generale și individuale. a) Caracteristici generale. Caracteristicile generale ale unui anumit tip de ștampilă se referă la forma și conținutul acesteia, la corespondența conținutului impresiunii cu textul autentic (de exemplu, pe o adeverință a întreprinderii de încălțăminte „Dîmbovița" se află, în dreptul semnăturii directorului, o impresiune a unei ștampile al cărei conținut este „întreprinderea de mașini grele București").O altă caracteristică generală este descrierea și cotarea dimensiunilor exterioare ale impresiunii, inclusiv numărul rîndurilor și al dimensiunilor acestora (se poate întîmpla ca două unități să execute pentru aceeași instituție cîte o ștampilă). Deși vor avea același conținut, totuși ele se vor deosebi prin dimensiunile lor. Alte caracteristici generale, se despind din studiul corpului literelor sau cifrelor care compun textul ștampilei.Dimensiunile pot varia în funcție de cantitatea de fluid lăsată de ștampilă pe suport. Succesul unor analize comparative depinde de modul cum se prelevează impresiunile de comparație [24, p.13]. b) Caracteristici individuale: inexistența spațiului dintre corp și semn; existența unor franjuri pe chenar (urmare a proastei finisări); virgulele de început sînt mai subțiri decît cele de sfîrșit; inexactități în aliniament; unele grafisme sun mai înclinate ș.a.

3.2. Mijloce criminalistice de protecție a documentelor contra falsului

Una din particularitațile producerii documentelor constă în introducerea in suportul acestora a unor elemente speciale, care împiedică falsificarea documentelor și favorizează combaterea acesteia. Masurile de protecție a documentelor contra falsificării pot fi clasificate, după cum urmează din tabelul 3.1. de mai jos.

Clasificarea metodelor de protecție Tabela 3.1

Și acum să le caracterizăm pe scurt.

Protecția la etapa de design. Ghiloș și elementele de ghiloș.

Ghiloș (din franceză guillochis – ornament format din linii ondulate) este tehnologia specială de protecție a documentelor și hârtiilor de valoare cu ajutorul compozițiilor din elemente de ghiloș, dispuse pe suprafața acestora. Elementele de ghiloș sunt desene complexe formate din linii apropiate și încrucișate dispuse geometric. Asemenea elemente pot fi: plase de protecție, rozete, chenare și colțuri. Compozițiile de ghiloșă trebuie să ocupe cel puțin 70% din suprafața actelor de valoare, o mare parte din acestea trebuie să fie multicolore. Liniile compozițiilor de ghiloș permanent își schimbă direcția și sunt foarte subțiri (40-70 microni). Ceea ce face imposibilă reproducerea lor cu ajutorul tehnicii digitale de multiplicare [36, p.158].

Compozițiile de ghiloș obținute cu ajutorul tiparului Orlov, unde pe lângă celelalte dificultăți se mai adaugă și variația de culoare a fiecărei linii, sunt imposibil de reprodus prin alte metode de imprimare (ofset, șablon, tipar înalt sau adânc). Liniile contrafăcute vor apărea fie continui și monocromatice, fie colorate și întrerupte. Ambele cerințe nu pot fi satisfăcute.

Linii rasterizate. Pentru obținerea imaginilor de diferite tonalități, este necesară umplerea fiecărei celule dreptunghiulare a hârtiei cu o anume cantitate de cerneală în proporție de 0 – 100% din suprafața sa. De obicei se folosesc forme standard a punctelor de rastru în formă de cerc, elipsă, romb ș.a. Există de asemenea și rasterizare stocastică, unde noțiunea de celulă dreptunghiulară nu există. Astfel de imagini se compun dintr-o mulțime de puncte mici (15-30 microni) aruncate haotic pe suprafața hârtiei, iar concentrația pe o porțiune dată, corespunde densității de culoare a imaginii. Stocastica de rezoluție înaltă este și ea o tehnologie de protecție, deoarece nu orice utilaj tipografic poate reda cu exactitate punctele mici. Liniile rasterizate înglobează ambele principii enumerate mai sus și utilizează forme neobișnuite a punctelor de rastru. Rastrele pot fi liniare, concentrice și de alte forme.

Gravura este o imagine artistică pe hârtie sau pe alt suport, obținută prin reproducerea de pe o placă, pe a cărei suprafață a fost gravat desenul în adâncime sau în relief. Gravura este întrebuințată, de multe secole, ca mijloc de protecție a hârtiilor de valoare, a bancnotelor și documentelor. O dată cu trecerea timpului această artă a evoluat și s-a îmbunătățit permanent. Au apărut diferite tehnici de executare a gravurilor, printre care cele mai reprezentative sunt: – acvatinta – placa metalică se înfierbântă și se acoperă cu praf adeziv rășinos (după un desen trasat în prealabil). Apoi placa se corodează cu acid azotic, care pătrunde în spațiile rămase goale. Suprafețele mai întunecate de pe desen sunt supuse un timp mai îndelungat acțiunii acidului, iar cele luminoase după un interval mic de timp sunt acoperite cu lac; – gravura cu dăltița burin – o varietate a gravurii în metal. Imaginea este realizată, prin incizare cu ajutorul unui instrument ascuțit, în adâncimea plăcii. Cerneala pătrunde în adânciturile create, iar apoi se imprimă pe hârtia umedă; – xilogravura – gravură pe suport de lemn. Suportul de lemn inițial se grunduiește, apoi pe suprafața acestuia se trasează desenul, iar gravura se realizează prin înlăturarea suprafețelor albe; – mezzo-tinto – gravură pe metal care se obține prin granularea plăcii cu un instrument special, astfel încât la imprimare să rezulte gradații treptate de luminozitate și nuanțe de negru intense și catifelate; – acvaforte – desenul se zgârie cu ajutorul unui instrument ascuțit pe suportul metalic acoperit cu lac anticorosiv. După care suportul se scufundă în acid, care corodează suprafața neprotejată și realizează imaginea; – point sèche – pe suportul acoperit cu lac se aplică desenul punctat, după care se corodează. Uneori lacul și corodarea nu se folosesc, iar imaginea se execută cu ajutorul poansoanelor speciale; – Defecte speciale.În imagine se pot introduce mici „defecte” – fonturi neobișnuite, litere și linii de lungime, lățime și grosime variabilă etc. Probabilitatea este mare, ca într-un text voluminos, falsificatorii să nu observe aceste „neajunsuri” [30, p.12-13]; – Microtext.

Pentru protecția hârtiilor cu valoare deosebit de mare și a bancnotelor sunt utilizate pe larg elementele de suprapunere avers-revers. Coduri de bare de îndoire la jumătate, trece exact prin pupila ochiului președintelui înfățișat pe ea.

Tehnologiile noi și know-how. În ultimul timp majoritatea firmelor specializate elaborează

tehnologii proprii „know-how” de protecție a documentelor și hârtiilor de valoare. Un asemenea exemplu o constituie tehnologia LIFT (Line Frequency Trap). LIFT este o capcană grafică, concepută de firma olandeză Aestron Design, pentru protecția bancnotelor și hârtiilor de valoare, împotriva copierii color. Informația privind această metodă de protecție nu se dezvăluie.

Tiparul Orlov. Aceasta este una din cele mai sigure metode de protecție a imaginilor.

Metoda a fost inventată de I. Orlov în 1890 [18, p.44]. Dânsul a conceput un utilaj, format din câțiva cilindri de diferite forme, dintre care unul pentru trasarea conturului imaginilor, iar ceilalți pentru imprimarea suprafețelor colorate. Metoda se bazează pe imprimarea imaginilor policrome, prin transferul cernelei de pe formele de tipar înalt (șabloane), pe o formă asamblată (clișeu) unde se formează imaginea finală și transferul ulterior pe materialul imprimat, la o singură trecere. Imaginile obținute cu ajutorul mașinii lui Orlov, practic nu pot fi reproduse, din punct de vedere tehnic, cu ajutorul altor utilaje, în lipsa șabloanelor originale.

Imprimare în iris. Imprimarea în iris se caracterizează prin variația liberă a culorilor, trecând dintr-o culoare în alta printr-o zonă intermediară [12, p.16-17].

Tiparul adânc. Tiparul adânc constă în transpunerea imaginii de pe forme de tipar (clișee), a căror suprafețe tipăritoare sunt situate în adâncime și în planuri diferite față de suprafețele netipăritoare. Folosește clișee ale căror suprafețe tipăritoare sunt situate în înălțime față de suprafețele netipăritoare. În cadrul acestui gen culegerea se poate face atât mecanic cât și manual. Tiparul înalt este utilizat la imprimarea ziarelor, cărților.

Tiparul plan. Este procedeul de imprimare care folosește forme ale căror suprafețe

tipăritoare se situează, practic, în același plan cu cea netipăritoare.

Tiparul ofset. Este procedeul de reproducere și de multiplicare a tipăriturilor cu ajutorul formelor de tipar plane din metal, la care hârtia nu ajunge în contact cu clișeul metalic, ci cu un cilindru de cauciuc care preia imaginea de pe forma de tipar și o aplică pe hârtie ș.a. (ofset uscat, topar metalografic, tipar în șase culori ș.a.)

Elemente de protecție încorporate în suportul de imprimare, precum hârtie specială, filigran, fibre de securitate, firul de securitate, elemente fluoriscente, materiale sensibile la dizolvanți, microparticule radioactive ș.a. [33, p.17].

Alte elemente de securitate, precum imprimarea fierbinte, holograme-kinegrame, numerotarea și personalizarea, laminarea, ștanțarea ș.a.

3.3. Cercetarea actelor rupte și arse. Examinarea hîrtiei, cernelei și a altor materiale

de scriere

Principalele modalități de deteriorare intenționată sau fortuită a actelor constau în ruperea sau arderea materialului scriptural. Sînt frecvente situațiile deteriorării intenționate, în care arderea documentelor este precedată de ruperea suportului scriptural. Uneori, pentru distrugerea documentelor se folosesc diferite instrumente de tăiat.

Cercetarea actelor rupte. Problema ce urmează a fi soluționată prin examinarea actelor rupte este reconstituirea acestora. Criteriile de reconstituire, a fagmentelor ce provin din mai multe acte, sînt de natură fizico-chimică, grafică și traseologică [35, p.193]. Din punct de vedere fizico-chimic se au în atenție, în principal: culoarea, grosimea și luminiscența în U.V. și I.R. a suportului scriptural. Principalele criterii grafice constau în: prezența și caracteristicile liniaturii, prezența și tipul scrisului (de mînă, tipografic), a stratului de protecție și conținutul scrisului.

Criteriile traseologice șînt: forma bucăților rupte, configurația marginilor rupturii sau tăieturii, direcția rîndurilor, prezența și forma unor pete la suprafața hîrtiei, urmele de pliere.

In ceea ce privește metoda de examinare, prima operație de laborator este sortarea fragmentelor de hîrtie pe baza criteriilor fizico-chimice și grafice sus-menționate. După terminarea sortării din fiecare grup de fragmente, trebuie să se încerce reconstituirea întregului, prin folosirea criteriilor grafice și traseologice. Astfel, la fiecare grup de fragmente, se caută cele care au margine și, pe baza lor, se reconstituie cadrul documentului. Fragmentele de hîrtie nu se ating cu mîna, ci se manipulează cu penseta.

Reconstituirea se realizează în laborator, într-un loc ferit de curenți de aer, iar fragmentele de hîrtie sînt așezate pe o placă de sticlă. După terminarea reconstituirii, fragmentele sînt fixate între două plăci de sticlă prinse cu benzi adezive. In nici un caz banda adezivă nu se aplică direct pe hîrtie.

Cercetarea actelor arse [35, p.200]. În cazul actelor arse examinarea de laborator începe cu recondiționarea acestora prin consolidarea hîrtiei în vederea obținerii unei elasticități care să permită întinderea ei. Recondiționarea poate fi făcută fie prin păstrarea într-un mediu umed, fie prin pulverizarea cu vapori de apă, după care se tratează cu o soluție de 15—20% glicerina. În practica activității de expertiză s-au mai folosit cu rezultate bune și pulverizările repetate cu uleiuri minerale, cu soluții ale acestora în benzină, soluție de acid boric 1,2% și hidroxid de sodiu 0,4%, tratîndu-se după uscare cu o soluție de 10% formol.

După parcurgerea acestei etape, expertul procedează la așezarea hîrtiei între două geamuri sau două plăcuțe de material plastic, care trebuie să fie cu cel puțin mai mari decît suprafața documentului ars. În prezent, actele arse pot fi recondiționate prin acoperirea cu o peliculă transparentă a suprafeței hîrtiei sau pulverizarea acesteia cu soluții pe bază de polimeri, operație folosită în cercetarea criminalistică a documentelor, după relevarea scrisului sau desenului.

Tehnicile de relevare a grafismului sînt multiple, axîndu-se pe: contrastul de culoare dintre fondul hîrtiei și traseele grafice de pe act; diferența de reflexie a luminii dintre hîrtie și scris; eventualele urme de presiune create în masa hîrtiei de instrumentul cu care s-a scris.

Se pot folosi, de asemenea, filtrele colorate pentru înregistrarea diferențelor cromatice.

Fotografia de reflexie, la rîndul său, constituie un alt procedeu tehnic pe care expertul criminalist îl poate folosi cu eficiență sporită în examinarea, de exemplu, a unor obligațiuni C.E.C. arse. Un alt procedeu este cel al examinării sub incidența razelor infra-roșii, bazat pe capacitatea de reflexie și absorbție a fondului hîrtiei și a materialelor cu care s-a scris sau imprimat actul. Rezultatele cele mai bune se obțin în cercetarea actelor care au fost scrise cu cerneală tipografică, tuș sau creion de grafit ori au fost dactilografiate întrucît, razele infraroșii nepenetrînd asemenea materiale, trăsăturile formate se înregistrează fotografic.

Examinarea hîrtiei. Cercetarea criminalistică a hîrtiei, care reprezintă principalul material folosit ca suport pentru întocmirea actelor scrise, este necesară atît în numeroasele cazuri de fals material în înscrisuri cît și în falsul de bancnote, timbre, sau al altor valori, cind, sub raport tehnic, ne aflăm în prezența unei contrafaceri. Așa cum s-a văzut mai sus, cercetarea hîrtiei este utilă și determinării vechimii unui înscris. Principalele elemente pe baza cărora se stabilesc caracteristicile hîrtiei sînt următoarele:a.Dimensiunea hîrtiei, dată de grosimea, lungimea și lățimea colii, care variază în funcție de tipul și destinația acesteia. b.Greutatea hirtiei, care depinde de compoziția și de condițiile de depozitare, în special de umiditate. c.Raportul dintre grosimea și greutatea hîrtiei, denumit de specialiști și „mîna” hîrtiei. d. Culoarea hîrtiei, variind, în primul rînd, în funcție de natura coloranților și a celorlalte substanțe care intră în compoziția sa. În al doilea rind asupra culorii acționează lumina, precum și alți factori de depozitare. e.Elasticitatea și rezistența hîrtiei, potrivit destinației sale, fiind mai mare la bancnote, la alte genuri de hîrtie folosită la înscrisurile de valoare, și mai mică la hîrtia de calitate mai slabă. f. Transparența hîrtiei determinată, ca și elasticitatea, de rezistența și de compoziția acesteia. g. Filigranarea realizată în procesul de fabricație, prin rărirea pastei de celuloză; cu ajutorul unor cilindri filigranori, avînd rolulde a preveni încercările de falsificare, mai ales a bancnotelor, a unor acte de identitate.h. Compoziția chimică a hîrtiei [39, p.314].

Pentru determinarea caracteristicilor hîrtiei se recurge la mai multe metode tehnice de examinare criminalistică, care pot fi grupate în două mari categorii, în afara celor destinate simplei determinări a dimensiunilor sale. Astfel: a. Examinarea optică necesară stabilirii gradului, de transparență precum și a fluorescentei, sub acțiunea radiațiilor ultraviolete. În cadrul acestei cercetări intră și examinarea structurii suprafeței hîrtiei, folosindu-se surse de lumină incidență. La aceasta se adaugă elementele de protecție. b. Examinarea compoziției, interesînd substanțele de închleiere (amidonul, gelatina, gomajul), natura și modul de prelucrare a pastei de hîrtie, ca și natura fibrelor de celuloză (textile, lemn, păioase).

Examinarea cernelurilor și a altor materiale de scriere [20, p.248]. Cercetarea criminalistică a cernelurilor se impune ori de cîte ori este necesar să se stabilească diferențele dintre tipurile de cerneală întîlnite în falsul material prin adăugare de text, vechimea unui înscris, compoziția cernelurilor sau tușurilor folosite în contrafacerea de bancnote, alte hîrtii de valoare.

În examinarea criminalistică de laborator, pentru analiza cernelurilor se folosesc metode fizice și chimice analitice. În primul rînd se apelează la examinarea microscopică a trăsăturilor de cerneală și la diferențierea culorii prin metode fotometrice. Examinarea fotometrică se face atît în lumină vizibilă, cît și în radiații invizibile (ultraviolete, infraroșii și roentghen).

În examinare pot fi folosiți, de asemenea, diverși reactivi chimici, însă acest gen de analiză are un caracter distructiv, determinînd alterarea unei porțiuni din înscrisul ce constituie probă materială, motiv pentru care se întrebuințează mai rar, în situațiile în care nu dispunem de o cantitate suficientă. Identificarea cernelurilor este posibilă pe baza examinării analitice, fizico-chimice, a compoziției sale, cel mai sigur mod de determinare a naturii și provenienței sale fiind examenul comparativ, apelându-se, ca și în cazul hîrtiei, la colecțiile de cerneluri.

Examinarea trăsăturilor de creion, prin specificul ei, poate fi inclusă tot în categoria cercetării substanțelor de scriere, alături de cernelurile propriu-zise și de tușuri. Trăsătura de creion se cercetează pornindu-se de la compoziția minei acestuia, în funcție de care creioanele se împart în creioane de grafit, chimice și dermatografice (grase). Ca și la cerneluri, examinarea trăsăturilor de creion se face prin observare la microscop și pe baza unor reactivi chimici [20, p.249]. Referitor la durabilitatea scrisului executat cu creionul, aceasta este mult mai mare decît aceea a trăsăturilor de cerneală. Prezintă însă dezavantajul de a putea fi ușor înlăturat, fără posibilitate de refacere, cu excepția creioanelor chimice ale căror trăsături executate pe o hîrtie umezită determină anumite reacții cu hîrtia, asemănătoare cernelii.

3.4. Metode tehnico-criminalistice moderne de descoperire a falsului în bancote

Implicațiile deosebite pe care falsul de bancnotă îl are asupra întregii vieți social-economice determină ca interesul pentru descoperirea bancnotelor false să fie general, în mod practic al oricărei persoane fizice sau juridice, pentru că fiecare, într-o măsură mai mare sau mai mică – manipulează bani. Este adevărat că statul – prin instituțiile sale specializate, trebuie să asigure protecția maximă a banului dar, în acelaș timp, fiecare trebuie să se autorizeze. Însă este de preferat să nu te lași păcălit, decît să aștepți protecția statului în asemenea situații.

Dacă falsificarea bancnotei nu poate fi prevenită întotdeauna, plasarea bancnotelor false poate fi prevenită, pentru că posibilitățile de prevenire sunt la îndemîna oricui.

În primul rînd, este de datoria emitentului nu numai de a lua măsuri extreme de protecție și siguranță a bancnotei, ci și de a populariza prin toate mijloacele caracteristicile bancnotelor, pentru ca aceste să fie cunoscute de oricare cetățean [26, p.58-59].

De asemenea, este și de datoria organelor specializate ca ori de cîte ori descoperă falsuri de bancnote să atragă atenția populației cu privire la caracteristicile acestora și posibilitățile de depistare a falsului. Dar, oricîte eforturi s-ar face în domeniu de către organele specializate ale statului, ele rămîn fără efect dacă marea masă a cetățenilor nu-și aduce contribuția. Este adevărat că plasatorii de bancnote false acționează cu multă ingeniozitate, că exploatează naivitatea, dar la fel de adevărat este și faptul că uneori «afacerea» în care au fost plasați banii falși fiind «murdară», chiar dacă se stabilește că plata s-a făcut cu bani falși, se păstrează tăcerea iar banii urmează a fi recuperați prin plasarea către alții.

Ar fi absurd să se pretindă fiecărui cetățean să dispună de mijloace tehnice cu care să verifice fiecare bancnotă, dar nu poate fi acceptată nici superficialitatea cu care se primește la plată orice fel de bancnotă. In acest sens trebuie subliniat faptul că de multe ori cel păcălit descoperă singur falsul, dar este prea tîrziu.

Prezint, în continuare, metodele ce pot fi folosite pentru descoperirea falsului, cu mențiunea că ele au în vedere totdeauna comparația cu bancnota autentică. Această comparație, în sensul cel mai larg al cuvîntului se face cu fiecare bancnotă «falsă» fiind examinată în raport cu modelul. Privind problema comparației în acest mod, se poate afirma că metodele folosite pentru descoperirea falsului de bancnotă se pot împărți în două mari categorii: – metode simple, aflate la îndemîna oricui; – metode moderne, bazate pe folosirea unor mijloace tehnice.

Metode simple de descoperire a falsului. Specific acestor metode este faptul că pot fi aplicate de orice persoană, fără folosirea mijloacelor tehnice. Deși sunt simple, au o mare eficiență, mai ales cînd sunt folosite de cunoscători, de persoane obișnuite cu mînuirea banului și se bazează pe folosirea simțurilor, în special a văzului, auzului și pipăitului. Examinarea vizuală este cea mai complexă și se poate face în două modalități: – la lumină incidență; – prin transparență.

Examinarea la lumină incidență este bine să se facă în condiții normale de lumină (lumina zilei) și se are în vedere următoarele elemente: – formatul și dimensiunile bancnotei; – ansamblul general al bancnotei (desenul); – aspectul general; – colorația; – imaginea latentă; – elementul optic variabil; – holograma.

În ceea ce privește bancnota Republicii , sub aspectul celor enumerate mai sus, falsul poate fi mai ușor pus în evidență – întrucît există deosebiri esențiale din punct de vedere al dimensiunilor, ansamblul general și colorației între bancnotele de valori diferite.

Dolarul american însă, lasă de dorit la acest capitol, întrucît toate bancnotele, indiferent de valoare, au aceleași dimensiuni și aceeași colorație. De aceea, pentru a preveni primirea unui dolar fals, este necesară cunoașterea ansamblului general, efigiei și edificiului, caracteristice fiecărei valori a bancnotei [12, p.16-17].

Nu întîmplătoare este tendința de plasare a bancnotelor false pe înserat, sau în condiții slabe de lumină, ca și simularea unor alte împrejurări care să nu-i ofere posibilitatea celui ce întră în posesia bancnotelor false să vadă ce primește. Imprimarea neuniformă a desenului, îngroșarea unor linii, prezența unor puncte albe pe suprafața bancnotei, lipsa unor elemente de detaliu, neuniformitatea culorilor sau suprapunerea acestora, lipsa de expresivitate a efigiei, neconcordanța între componentele desenului sunt tot atîtea elemente care – fiecare în parte sau în ansamblul lor – dau posibilitatea descoperirii falsului.

Examinarea superficială, incompletă în lumină incidență dă rezultate slabe atunci cînd este vorba de o bancnotă falsă realizată cu ajutorul copiatoarelor color, pentru că toate elementele exterioare de ansamblu și colorație ale bancnotei sunt reproduse fidel, deci înșeală privirea Examinarea prin transparență se poate face atît la lumină naturală, cît și artificială și are ca scop evidențierea elementelor de protecție și siguranță aflate nu la suprafața acesteia ci în masa, în interiorul hîrtiei pe care s-a tipărit bancnota. Ea vizează în principal două elemente pe care le conține orice bancnotă modernă: firul de siguranță și filigranul. Acestea constituie cea mai serioasă garanție al autenticității bancnotei, pentru că nu pot fi realizate în nici un mod, iar încercările de imitare fiind posibile numai la suprafața hîrtiei, pot fi ușor descoperite. Teoretic este posibil ca o bancnotă contrafăcută să aibă filigranul și firul de siguranță autentice – atunci cînd se sustrage hîrtia originală pe care se tipărește bancnotele. Practic însă, ca urmare a măsurilor deosebite de securitate pe care le ia emitentul la locul de tipărire sau de manipulare a acestei hîrtii, este greu de imaginat că s-ar putea produce sustrageri.

Cert este că nici un copiator nu poate să redea firul de siguranță și nici filigranul, pentru că, multiplicarea se bazează pe reflectarea elementelor aflate la suprafața hîrtiei și nu în masa acesteia.

Examinarea prin transparență se are în vedere nu numai prezența filigranului, ci și forma, amplasarea acestuia, finețea cu care este realizată. Impresia de filigran, creată prin presare, desenare cu substanțe incolore sau grase etc. Nu poate fi decît grosolană în raport cu celelalte elemente ale bancnotei.

Indicarea locurilor care nu corespund nominalului original al bancnotei

Un alt simț folosit pentru descoperirea bancnotelor false este auzul. Datorită caracteristicilor sale, date de procesul de fabricație, hîrtia din care se confecționează bancnota are un foșnet specific, după unii chiar «plăcut». Este adevărat că recunoașterea unei bancnote autentice după foșnet nu se poate face de către oricine, doar persoanele obișnuite cu aceasta o pot face. Faptul că hîrtia bancnotelor are un foșnet specific este atestat și de o expresie frecventă folosită în unele medii «nu-mi plac banii, dar îmi place foșnetul lor».

Depistarea după foșnet a unei bancnote false este mai ușor de făcut atunci cînd aceasta se află alături de alte bancnote autentice, pentru că se observă imediat diferența dintre foșnete.

În sfîrșit, celălalt simț folosit pentru descoperirea bancnotelor false este pipăitul. Tipărirea «în relief» a bancnotelor moderne și imposibilitatea copiatoarelor de a reda relieful, fac ca acest simț să fie deosebit de eficient în descoperirea falsului.

Palparea fină a suprafeței bancnotei poate duce la observarea comportamentului deosebit al hîrtiei originale în raport cu hîrtia obișnuită pe care se realizează bancnotele false. De asemenea, prin palpare, se constată deosebiri între ansamblul unei bancnote și locurile în care s-a acționat pentru falsificare (cupiura) [26, p.58-59].

Metode moderne de descoperire a falsului de bancnote. Se bazează pe folosirea unor mijloace tehnice, uneori simple, alteori deosebit de complexe, care trebuie să răspundă scopurilor în care se face examinarea. Aceste mijloace se folosesc de către instituțiile specializate implicate în circuitul bănesc și vizează întreaga cantitate de masă monetară care întră în bancă, precum și de către specialiști desemnați pentru expertiza bancnotelor presupuse a fi false.

În paragraful de față vreau să evidențiez metodele și mijloacele tehnico-administrative utilizate în procesul circulației bănești pentru descoperirea falsului, precum și măsurile preventive care se impun. Aceste măsuri, deși au acelaș scop, se pot împărți în două mari categorii: – măsuri preventive generale, aplicate continuu; – măsuri preventive speciale.

Măsuri preventive generale. Măsurile preventive generale constau, în primul rînd, în popularizarea consecventă a caracteristicilor bancnotelor emise, prin mass-media, în scopul cunoașterii acestora de către toată populația. Popularizarea trebuie să vizeze, în mod special, elementele de siguranță și protecție ale bancnotelor.

O altă măsură constă în instruirea și testarea funcționarilor bancari și a celor ce au ca atribuție de serviciu colectarea bancnotelor, cu privire la manipularea și posibilitățile de depistare a bancnotelor false. În paralel, este necesară dotarea tehnică adecvată a fiecărui centru de colectare așa încît, pe lîngă rapiditatea examinării, să se asigure și depistarea falsurilor.

De asemenea, tot ca măsură preventivă generală trebuie considerată și retragerea automată din circulație a bancnotelor cu un anumit grad de uzură (urmată de înlocuirea acestora). Practica a demonstrat că, de cele mai multe ori, contrafacerea este urmată de o învechire artificială a bancnotei, «învechire» care să-i confere un anumit grad de autenticitate (faptul că a circulat mult constituie pentru unele persoane o garanție că bancnota respectivă este autentică).

Măsuri preventive speciale. Acestea se iau atunci cînd deja au fost introduse în circulație bancnote false și constau în instruirea tuturor casierilor cu privire la caracteristicile specifice acestei bancnote: o anumită serie, o particularitate vizibilă a desenului, a colorației, lipsa unor anumite elemente etc.

Printre acestea se înscrie imprimarea unor texte, desene, linii invizibile cu ochiul liber sau în condiții obișnuite de lumină, precum și cele ce nu pot fi sesizate de către nici un organ omenesc de simț. Fluorescența și microtipărirea conferă un grad sporit de siguranță a bancnotei, dar și folosirea de mijloace tehnice. Dintre acestea, prezint doar două, fără de care este imposibilă o examinare completă a bancnotei în scopul descoperirii falsului.

Examinare în radiații ultraviolete. Situate, ca lungime de undă, în vecinătatea spectrului vizibil, radiațiile ultraviolete au proprietatea de a «exista» material, provocîndu-i stare de luminiscență, alta de cît sesizabilă cu ochiul liber. Pentru emitent este deci important să folosească substanțe care nu se pot vedea cu ochiul liber dar care, sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, să capete o luminiscență puternică (fluorescența substanței) [12, p.16-17]. În aceste condiții este de la sine înțeles că prin tipărirea bancnotei false nu pot fi redate elementele fluorescente, iar copiatoarele color «lucrînd» în spectrul vizibil, nu pot pune în evidență fluorescența produsă de ultraviolete și, ca atare, nu o pot transmite imaginii reproduse.

Sursele de radiații ultraviolete, folosite de mai mult timp în activitatea de expertiză a bancnotelor, se extind și în circulația bănească sub forma unor instalații speciale prezente oriunde se lucrează cu o masă monetară mare. Perfecționarea continuă a surselor de radiații ultraviolete și integrarea lor în sisteme de verificare automată a bancnotelor fac practic imposibilă «trecerea» unei bancnote false peste acest «filtru».

Examinarea microscopică (sau cu ajutorul unor instrumente de mărit). Examinarea microscopică sau cu ajutorul unor instrumente de mărit, este de natură să prindă în evidență, cele mai fine detalii ale desenului bancnotei. Este de la sine înțeles că pentru evidențierea falsului se efectuează examenul comparativ cu o bancnotă autentică, avîndu-se în vedere anumite zone ale desenului, acolo unde detaliile sunt mai fine sau se întrepătrund.

Microtextul, folosit pentru realizarea bancnotelor moderne, printre care și unele bancnote moldovenești, ca și textele «în undă», nu pot fi reproduse clar de nici un copiator color, oricît de perfecționat ar fi acesta. De aceea, examinarea microscopică sau cu ajutorul unor mijloace optice de mărit evidențiază în locul microtextului, fragmente de linii sau puncte împrăștiate.

Falsificarea (modificarea valorii) nu poate scăpa nici ea examinării microscopice întrucît se bazează pe acționarea în locurile în care este înscrisă valoarea, urmele acțiunii fiind evidente.

Falsul realizat prin mijloace tipografice poate fi ușor pus în evidență cu mijloacele optice de mărit. Pentru confecționarea bancnotei false este necesară, în acest caz, realizarea matrițelor care, oricît de bine executate ar fi, prezintă particularități în raport cu bancnota autentică.

Prin examinarea microscopică se pot pune în evidență următoarele elemente care demonstrează falsul: – diferența de grosime ale liniilor; – neuniformitatea imprimării; – conținutul în masa hîrtiei și a vopselei (tușurilor); – suprapunerea unor detalii; – forma diferită a hașurilor; – structura diferită a hîrtiei; – scămoșarea hîrtiei în locurile în care s-a acționat etc. [12, p.16-17].

Examinarea dolarului american prezintă anumite particularități determinate de faptul că există mai multe bănci de emisie, fiecare avînd dreptul de a tipări bancnote cu aceeași valoare. Cum nu pot exista două obiecte identice, este normal ca, spre exemplu, între bancnota de 100 dolari emisă de statul Illinois și bancnota de 100 dolari emisă de statul California, să fie deosebiri. De aceea, este bine ca examenul comparativ să fie efectuat pe bancnote cu aceeași valoare, emise de același stat.

Î N C H E I E R E

Rezultatele investigațiilor efectuate, a analizei doctrinei criminalistice și legislației privind cercetarea criminalistică a documentelor prin expertize și constatări tehnico-știițifice, examinări prealabile în cadrul investigării infracțiunilor, mai cu seamă a celor de natură economică, permit a formula următoarele concluzii:

Documentele au o deosebită importanță în toate domeniile de activitate deoarece servesc la apariția, modificarea sau stingerea raporturilor juridice de tot felul. Acestea atestă fapte și evenimente de mare însemnătate pentru activitatea organelor publice și pentru apărarea drepturilor legale ale cetățenilor.

În criminalistică document este orice purtător material de informație fixată special, inclusiv și aceea care, din punct de vedere juridic prezintă nulitate. Acesta prezintă un purtător material pe care, prin intermediul diverselor mijloace de comunicare a informației, special sunt fixate date importante pentru descoperirea și cercetarea infracțiunilor.

Cercetarea criminalistică a documentelor (documentologia), reprezintă un domeniu distinct, al tehnicii criminalistice avînd drept obiective principale: 1) Cercetarea tehnică a actelor scrise, destinată descoperirei falsului ori contrafacerilor de diverse documente, 2) Cercetarea criminalistică a scrisului de mâină, avînd drept scop stabilirea autenticității scrisului unei persoane ori identificarea persoanei scrptorului. 3) Cercetarea conținutului spiritual al textului în scopul identificării autorului actului.

Sub aspect procesual, deosebim documente – mijloace de probă scrise (sau documente – probe scrise), și documente – mijloace materiale de probă (sau documente – probe materiale). Examinarea documentelor în condiții de teren include, de regulă, trei etape: 1. Verificarea valabilității documentului; 2. Stabilirea apartenenței acestuia persoanei care l-a prezentat; 3. Depistarea indicilor de fals material.

Cercetarea grafoscopică a documentelor se realizează în cadrul expertizei grafoscopice. Identificarea după scris presupune un examen comparativ între scrisul în litigiu și scrisul aparținînd cu certitudine persoanei suspecte. Fundamentul științific a acstui gen de expertiză prezintă existența unor elemente particulare, prezente în scrisul fiecărei persoane, elemente dependente de specificul activității nervoase de la nivelul scoarței cerebrale. Individualitatea și stabilitatea relativă constituie acele proprietăți ale scrisului, datorită cărora e posibilă rezolvarea sarcinii de identificare a scriptorului.

Conținutul spiritual al textului are ca scop determinarea autorului concret a unui sau mai multor documente anonime, de asemenea determinarea prezenței autorului într-un anumit grup de persoane în dependență de nivelul lui de cunoștințe, profesie, prezența unor anumite deprinderi în stilul expunerii limbajului scris (deprinderi ortografice, sintaxice, punctuația, stilistica etc.)

În criminalistică, falsul in documente figurează sub două aspecte: intelectual și material. Falsul intelectual constă in atestarea faptelor sau împrejurărilor într-un act scris ce nu corespund realității. Falsul material constă în modificarea conținutului inițial al documentelor preexistente prin înlăturare, adăugire sau refacere de text și contrafacerea rechizitelor în documentele preexistente.

Luând în considerație concluziile formulate mai sus, în scopul perfecționării activității de expertiză tehnico-criminalistică a documentelor, recomandăm:

Implementarea unor reforme în domeniul expertizei judiciare, inclusiv modificarea Legii cu privire la expertiza judiciară, adoptată la 23 iunie 2000, nr. 1086 – XIV, racordarea ei la standardele internaționale.

Dotarea laboratoarelor criminalistice cu utilaj și mijloace tehnice moderne care să contribuie la examinarea și prezentarea rapidă a informației, fără a tergiversa procesul judiciar;

Înființarea de noi laboratoare, mai cu seamă în centrele raionale în care să activeze cadre înalt calificate de specialiști în ramura respectivă.

Elaborarea unui concept nou de pregătire inițială și perfecționare continuă a experților-criminaliști în domeniul documentologiei.

Punerea în aplicare a acestor recomandări va conduce în opinia noastră la eficientizarea procesului de lucru a experților și la optimizarea activităților de descoperire și cercetare a infracțiunilor, mai cu seamă a celor de natură economică.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova, adoptată prin la 29 iulie 1994 cu modificările, introduse prin Legea nr. 1115-XIV din 05 iulie 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1-1994, p. 1-6. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&l ang=1&id=311496

Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova, nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129 din 13.09.2002, p.4-8. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=331126

Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova, nr.122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.104-110 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970

Legea cu privire la expertiza judiciară, adoptată la 23 iunie 2000, nr. 1086 – XIV. În: Monitorul Oficial al al Republicii , nr. 144-145 din 16.11.2000, p.3-5.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311530

Monografii, articole de specialitate

Aionițoaie C., Bercheșan V., Butoi T. Tratat practic de criminalistică. Craiova: Carpați, 1992. 375 p.

Anghelescu I., Radu A., Bulă I. Examinarea bancnotelor. Vol.III. București: Editura Tehnică, 1980. 286 p.

Anghelescu O. Identificarea criminalistică a hîrtiei pe baza compoziției fibroase. București: Editura Științifică, 1978. 343 p.

Athanasiu A. Tratat de grafologie. București: Humanitas, 1996. 298 p.

Basarab M. Concluziile expertului criminalist și rolul lor în procesul penal. Cluj: Babeș-Bolyai, 1967. 314 p.

Bogdanovici E. Expertiza scrisului. Importanța pieselor de comparație în descoperirea falsurilor scriptice. București: Vremea, 1944. 198 p.

Bomher N. Grafologia – Tainele scrisului de mînă. București: Demiurg, 2009. 215 p.

Buzatu N. Elemente de protecție a bancnotelor străine. Criminalistica.Revistă de informare, documentare și opinii. București, 2000, nr.5, p.16-17.

Ciopraga A., Iacobuță I. Criminalistica. Iași: Junimea, 2001. 417 p.

Cîrjan L. Criminalistica.Tratat. București: Pinguin Book, 2005. 828 p.

Cîrjan L. Noi elemente privind stabilirea vechimii cernelurilor. Criminalistica.Revistă de informare, documentare și opinii. București, 2000, nr.2, p.2-3.

Constantin R., Drăghici P., Ioniță M. Expertizele mijloc de probă în procesul penal. București: Editura Tehnică, 2000. 342 p.

Constantin R. Grafologie. București: Asab, 2006. 416 p.

Constantin R., Athanasiu A. Caracterologie și grafologie. București: Asab, 2007. 210 p.

Crisu C., Crisu Ș. Ghidul juristului. Lucrare pluridisciplinară teoretico-practică. Curtea de Argeș: Agressis, 1996.158 p.

Doraș S. Criminalistica. Chișinău: Cartea Juridică, 2011. 630 p.

Doraș S. Expertiza criminalistică – mijloc eficient de administrare a probelor, inclusiv în cauzele cu minorii. În: Expertiza judiciară în cauzele privind minorii. Chișinău: IRP. 2005, p.32-38.

Frățilă A., Pășescu G. Expertiza criminalistică a semnăturii. București: Editura Național, 1997. 304 p.

Frățilă A., Constantin R. Expertiza grafică și raționamentul prin analogie. București: Editura Tehnica, 2000. 272 p.

Gâdea C., Ionescu F. Abuzul de semnătură „Blanc-seing”. Metode de descoperire și limitele lor. În: Criminalistica. Revistă de informare, documentare și opinii, nr.5, București, 2001, p.12-13.

Gheorghiță M. Ghid de expertize judiciare. Chișinău: Î.I."Angela Levința", 2005. 104 p.

Golubenco Gh. Securitatea personală.Ghidul cetățeanului.Chișinău: Cartier, 2002. 77p.

Golunski A. Criminalistica. București: Editura științifică, 1961. 566 p.

Ionescu L. Criminalistica. București: Pro Universitaria, 2007. 394 p.

Ionescu L. Expertiza criminalistică a scrisului. București: C.H.Beck, 2010. 294 p.

Lăpăduși V. Fraudă prin folosirea unor înscrisuri oficiale. În: Revistă de Criminalistică, nr.3.București, 2003, p.21-22.

Mircea I. Criminalistica. Iași: Chemarea, 1992. 431 p.

Mitrache C. Comentariu în practica judiciară penală. Vol. III. București: Editura Academiei, 1992. 356 p.

Pometcu T. Elemente de siguranță a bancnotei de polimer. În: Criminalistica. Revistă de informare, documentare și opinii. București, 2002, nr.1, p.17.

Reșetnicov A. Falsificarea documentelor. Definirea noțiunii de document. În: Revista Națională de drept, nr.4. 2007, p.36-39.

Sandu D. Falsul în acte. București: Lumina Lex, 1994. 223 p.

Stancu E. Criminalistica. Vol.I. București: Actami, 1995. 376 p.

Stancu E. Tratat de criminalistică. București: Universul Juridic, 2002. 704 p.

Suciu C. Criminalistica. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1972. 548 p.

Аверьянова Т., Белкин Р.С., Корухов Ю.Г. Криминалистика. Учебник для вузов. Под ред. профессора Р.С.Белкина. Москва: НОРМА – ИНФРА,1999. 720 c.

Арсеньев В.Д. Понятие документов и значение их как доказательств в советском уголовном процессе. В: Труды ИГУ. Т.13. Иркутск: ИГУ, 1955, c.23-29.

Белкин Р.С. Криминалистическая энциклопедия. Москва: БЕК, 1997. 340 с.

Васильев А.Н. Криминалистика. Москва: Юридическая литература, 1971. 572 c.

Винберг А.И.Доказательственное значение фотоснимков и специальных видов копий в советском уголовном процессе. Москва: Юридическая литература, 1981.152 c.

Воробьев Г.Г. Документ: информационный анализ. Москва: Прогресс, 1973. 214 с.

Дорохов В.Я. Понятие документа в советском праве. В: Известия вузов. Правоведение. №2. Москва, 1982, с.14-16.

Жбанков В.А.Образцы для сравнительного исследования в уголовном судопроизводстве. Москва: Юридическая литература, 1969. 258 c.

Самошина З. Г. Экспертиза машинописных текстов. Москва: МГУ, 1973. 149 c.

Терзиев Н.В., Эйсман А.А. Введение в криминалистическое исследование документов. Москва: Академия Архитектуры СССР, 1949.124 с.

Тихенко С.И. Борьба с хищениями социалистической собственности, связанными с подлогом документов. Москва: Юридическая литература,1959. 148 с.

ANEXE

Anexa 1

RAPORT

de expertiză tehnico-criminalistică a documentelor

Expertiza a fost dispusă prin încheiere de către judecătorul Judecătoriei Botanica, mun.Chișinău dl____ pe cauza civilă nr.2-3032/13 privind cercetarea a 2 semnături de pe un Contract de fidejusiune în valoare de 3.690.000 lei încheiat în or.Căușeni între cet. G.___ și BC “Moldindcombank” SA.

Materiale puse la dispoziție:

În litigiu:

1. Contract de fidejusiune f/nr. din 08.07.2010, încheiat în or.Căușeni între cet. G._____ și BC “Moldindcombank” SA. – pe 2 file.

Pentru comparație:

1. Modele libere de semnătură ale cet. G.____ pe următoarele documente:

1.1. Contract de prestare a serviciilor de telefonie mobilă “Unite” nr.7182162 din 28.04.2012

cu anexe – pe 6 file;

1.2. Contract de vînzare-cumpărare a bunului impobil din 14.11.2011 încheiat între SRL

“Alicomex și cet. G._______ – pe 3 file;

1.3. Contract de ipotecă din 14.11.2011, încheiat între G.___, pe de o parte și BC “Eximbank-Gruppo Veneto Banca” SA, pe de altă parte – pe 5 file (cu autentificarea notarială);

1.4. Contract de vînzare-cumpărare a bunului imobil din 29.12.2011 – pe 4 file;

1.5. Contract de prestare a energiei electrice consumatorului curent nr.40201175487 din

21.03.2012 cu anexe – pe 4 file;

1.6. Contract de vînzare-cumpărare încheiat între cet. H.___ și cet.G.___ din 11.09.2008 cu anexe – pe 3 file.

2. Modele experimentale de scris și semnătură pe 2 file, format A4.

Spre soluționare a fost formulată următoarea întrebare:

Dacă două semnături de la rubrica “Fidejusor” pe paginile Contractului de fidejusiune, f/nr. din 08.07.2010, încheiat între cet.G._____ și BC “Moldindcombank” SA în or.Căușeni sunt sau nu executate de către pîrîta G.______?

CONSTATĂRI ȘI EXAMINĂRI:

1. Contractul de fidejusiune f/nr. din 08.07.2010, încheiat în or.Căușeni între cet.G.____ și BC “Moldindcombank” SA. prezintă două file de hârtie albă găurite pe marginea din stânga, format A4, pe aversul cărora este imprimat text procesat la calculator și imprimat cu caractere latine în limba română. În partea de jos a filelor, sub textul de bază a Contractului, sunt puse semnăturile creditorului și a debitorului autentificate cu impresiunile de ștampilă rotundă a acestora de culoare violetă, precum și semnătura fidejusorului în partea mediană a paginilor (a se vedea foto nr.1- Planșei demonstrative).

Modelele de comparație libere și experimentale de semnătură și scris ale cet. G.____ pe diversele documente, indicate în partea introductivă a prezentului Raport, sub aspect cantitativ și calitativ sunt suficiente pentru investigațiile comparative.

2. Examinării în Contractul de fidejusiune litigios prezentat la expertiză sunt supuse semnăturile de la rubrica „Fidejusor” din numele cet. G.____ de pe ambele pagini ale acestuia, amplasate în partea mediană de jos a filelor. Aceste semnături prezintă transcripție și coeziune similară: trăsătură sinistrogiră semiovală supraînălțată – «г»+ «о» + «р» + 4-5 semne succesive aliterale, ghirlandate colțuros + parafă liniară, amplasată oblic-dreapta de calibru mare terminată în zona mediană cu un grafism orizontal, scurt și văluros. Ele sunt executate cu caractere energice, evoluate, de dimensiuni mici înclinate oblic dreapta, linie de scriere orizontală, cu unele gesturi spontane.

O primă examinare a semnăturilor în cauză denotă evidențierea slabă a acestora, presiune insesizabilă, aspect static, nefiresc al semnăturilor, lipsit de naturalețe, ceea ce semnalează condiții neobișnuite de executare. Mai mult, semnătura litigioasă de pe pagina a doua a Contractului este plasată anormal – imediat sub linia de scriere a rubricii, ceea ce, odată în plus, pune la îndoială condițiile de scriere și naturalețea acestora (a se vedea aspectul general al semnăturilor pe foto 3- Planșei demonstrative).

În scopul verificării dacă semnăturile în cauză au fost sau nu aplicate cu ajutorul mijloacelor tehnice de falsificare, ele au fost examinate cu ajutorul aparatelor optice (microscopul „МБС- și “WILD ) sub diverse unghiuri a sursei de lumină, la diferite grosismente, în cadrul cărora a fost descoperit faptul că semnăturile prezintă doar imagini și nu iscălituri propriu-zise, adică acestea sunt imitații de semnături realiste.

Aceasta decurge din următorii indici depistați în ambele semnături:

• Imaginile semnăturilor prezintă trăsături compuse din puncte multicolore (purpuriu, albastru-verzui, cafeniu ș.a.) spațiate haotic;

• Substanța colorantă a trăsăturilor este plasată în masa hârtiei;

• Marginile traseelor sunt neregulate, difuze;

• În zona amplasării trasăturilor lipsește deformarea hârtiei precum și a urmelor de presiune de la instrumentul scriptural;

• În punctele de intersecție a trăsăturilor lipsesc urme de „suprapunere” a colorantului (a se vedea microfotografiile de pe Planșa demonstrativă executate cu aparatul digital „Canon” model „Ixus ).

Cele indicate mai sus prezintă semne concludente precum că semnăturile în litigiu sunt doar imagini ale iscăliturilor autentice ale cet. G._____. Ele sunt aplicate pe Contractul de fidejusiune din 08.07.2010 cu folosirea mijloacelor tehnice de copiere-multiplicare (scanarea prealabilă a două semnături autentice ale cet.G._____, procesarea lor la calculator și întipărirea ulterioară a acestora cu aparatul de tip imprimantă-Inkget-color).

CONCLUZIE:

Două semnături de la rubrica “Fidejusor” pe paginile Contractului de fidejusiune f/nr. din 08.07.2010, încheiat între cet. G._____ și BC “Moldindcombank” SA în or.Căușeni prezintă fals tehnic de semnătură.

Acestea sunt imitații frauduloase de semnătură aplicate pe Contractul în litigiu cu ajutorul mijloacelor de copiere-multiplicare (scanarea prealabilă a două semnături autentice ale cet. G._____, procesarea lor la calculator și întipărirea ulterioară pe document cu aparatul tip imprimantă Inkget-color).

Expert criminalist

Anexa 2

DECLARAȚIE

privind originalitatea conținutului lucrării de licentà/master

Subsemntatul……………………………………………………………………………………

absolvent(a) al (a) Universității Libere Internaționale din , Facultatea …………

specialitatea …………………………………………………………., promoția ………………………………

declar pe propria răspundere, că lucrarea de licență/master cu titlul …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

elaborată sub îndrumarea dlui (d-nei)………………………………………………………………., pe care urmează să o susțin în fața Comisiei este originală, î-mi aparține și î-mi asum conținutul sâu în întregime.

Declar că nu am plagiat altă lucrare de licență/master, monografii, lucrări de specialitate, articole etc., publicate sau postate pe Internet, toate sursele bibliografice folosite la elaborarea lucrării de licență/master fiind menționate în cuprinsul acesteia.

De asemenea, declar că sunt de acord ca lucrarea mea de licență să fie verificată prin orice modalitate legală pentru confirmarea originalității, consimțind inclusiv la introducerea conținutului său într-o bază de date în acest scop.

Data………………………. Semnătură, student……………………………………………………

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

Constituția Republicii Moldova, adoptată prin la 29 iulie 1994 cu modificările, introduse prin Legea nr. 1115-XIV din 05 iulie 2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1-1994, p. 1-6. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&l ang=1&id=311496

Codul penal al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova, nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129 din 13.09.2002, p.4-8. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=331126

Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea Republicii Moldova, nr.122-XV din 14.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.104-110 din 07.06.2003. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lan g=1&id=326970

Legea cu privire la expertiza judiciară, adoptată la 23 iunie 2000, nr. 1086 – XIV. În: Monitorul Oficial al al Republicii , nr. 144-145 din 16.11.2000, p.3-5.

http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311530

Monografii, articole de specialitate

Aionițoaie C., Bercheșan V., Butoi T. Tratat practic de criminalistică. Craiova: Carpați, 1992. 375 p.

Anghelescu I., Radu A., Bulă I. Examinarea bancnotelor. Vol.III. București: Editura Tehnică, 1980. 286 p.

Anghelescu O. Identificarea criminalistică a hîrtiei pe baza compoziției fibroase. București: Editura Științifică, 1978. 343 p.

Athanasiu A. Tratat de grafologie. București: Humanitas, 1996. 298 p.

Basarab M. Concluziile expertului criminalist și rolul lor în procesul penal. Cluj: Babeș-Bolyai, 1967. 314 p.

Bogdanovici E. Expertiza scrisului. Importanța pieselor de comparație în descoperirea falsurilor scriptice. București: Vremea, 1944. 198 p.

Bomher N. Grafologia – Tainele scrisului de mînă. București: Demiurg, 2009. 215 p.

Buzatu N. Elemente de protecție a bancnotelor străine. Criminalistica.Revistă de informare, documentare și opinii. București, 2000, nr.5, p.16-17.

Ciopraga A., Iacobuță I. Criminalistica. Iași: Junimea, 2001. 417 p.

Cîrjan L. Criminalistica.Tratat. București: Pinguin Book, 2005. 828 p.

Cîrjan L. Noi elemente privind stabilirea vechimii cernelurilor. Criminalistica.Revistă de informare, documentare și opinii. București, 2000, nr.2, p.2-3.

Constantin R., Drăghici P., Ioniță M. Expertizele mijloc de probă în procesul penal. București: Editura Tehnică, 2000. 342 p.

Constantin R. Grafologie. București: Asab, 2006. 416 p.

Constantin R., Athanasiu A. Caracterologie și grafologie. București: Asab, 2007. 210 p.

Crisu C., Crisu Ș. Ghidul juristului. Lucrare pluridisciplinară teoretico-practică. Curtea de Argeș: Agressis, 1996.158 p.

Doraș S. Criminalistica. Chișinău: Cartea Juridică, 2011. 630 p.

Doraș S. Expertiza criminalistică – mijloc eficient de administrare a probelor, inclusiv în cauzele cu minorii. În: Expertiza judiciară în cauzele privind minorii. Chișinău: IRP. 2005, p.32-38.

Frățilă A., Pășescu G. Expertiza criminalistică a semnăturii. București: Editura Național, 1997. 304 p.

Frățilă A., Constantin R. Expertiza grafică și raționamentul prin analogie. București: Editura Tehnica, 2000. 272 p.

Gâdea C., Ionescu F. Abuzul de semnătură „Blanc-seing”. Metode de descoperire și limitele lor. În: Criminalistica. Revistă de informare, documentare și opinii, nr.5, București, 2001, p.12-13.

Gheorghiță M. Ghid de expertize judiciare. Chișinău: Î.I."Angela Levința", 2005. 104 p.

Golubenco Gh. Securitatea personală.Ghidul cetățeanului.Chișinău: Cartier, 2002. 77p.

Golunski A. Criminalistica. București: Editura științifică, 1961. 566 p.

Ionescu L. Criminalistica. București: Pro Universitaria, 2007. 394 p.

Ionescu L. Expertiza criminalistică a scrisului. București: C.H.Beck, 2010. 294 p.

Lăpăduși V. Fraudă prin folosirea unor înscrisuri oficiale. În: Revistă de Criminalistică, nr.3.București, 2003, p.21-22.

Mircea I. Criminalistica. Iași: Chemarea, 1992. 431 p.

Mitrache C. Comentariu în practica judiciară penală. Vol. III. București: Editura Academiei, 1992. 356 p.

Pometcu T. Elemente de siguranță a bancnotei de polimer. În: Criminalistica. Revistă de informare, documentare și opinii. București, 2002, nr.1, p.17.

Reșetnicov A. Falsificarea documentelor. Definirea noțiunii de document. În: Revista Națională de drept, nr.4. 2007, p.36-39.

Sandu D. Falsul în acte. București: Lumina Lex, 1994. 223 p.

Stancu E. Criminalistica. Vol.I. București: Actami, 1995. 376 p.

Stancu E. Tratat de criminalistică. București: Universul Juridic, 2002. 704 p.

Suciu C. Criminalistica. București: Editura Didactică și Pedagogică, 1972. 548 p.

Аверьянова Т., Белкин Р.С., Корухов Ю.Г. Криминалистика. Учебник для вузов. Под ред. профессора Р.С.Белкина. Москва: НОРМА – ИНФРА,1999. 720 c.

Арсеньев В.Д. Понятие документов и значение их как доказательств в советском уголовном процессе. В: Труды ИГУ. Т.13. Иркутск: ИГУ, 1955, c.23-29.

Белкин Р.С. Криминалистическая энциклопедия. Москва: БЕК, 1997. 340 с.

Васильев А.Н. Криминалистика. Москва: Юридическая литература, 1971. 572 c.

Винберг А.И.Доказательственное значение фотоснимков и специальных видов копий в советском уголовном процессе. Москва: Юридическая литература, 1981.152 c.

Воробьев Г.Г. Документ: информационный анализ. Москва: Прогресс, 1973. 214 с.

Дорохов В.Я. Понятие документа в советском праве. В: Известия вузов. Правоведение. №2. Москва, 1982, с.14-16.

Жбанков В.А.Образцы для сравнительного исследования в уголовном судопроизводстве. Москва: Юридическая литература, 1969. 258 c.

Самошина З. Г. Экспертиза машинописных текстов. Москва: МГУ, 1973. 149 c.

Терзиев Н.В., Эйсман А.А. Введение в криминалистическое исследование документов. Москва: Академия Архитектуры СССР, 1949.124 с.

Тихенко С.И. Борьба с хищениями социалистической собственности, связанными с подлогом документов. Москва: Юридическая литература,1959. 148 с.

ANEXE

Anexa 1

RAPORT

de expertiză tehnico-criminalistică a documentelor

Expertiza a fost dispusă prin încheiere de către judecătorul Judecătoriei Botanica, mun.Chișinău dl____ pe cauza civilă nr.2-3032/13 privind cercetarea a 2 semnături de pe un Contract de fidejusiune în valoare de 3.690.000 lei încheiat în or.Căușeni între cet. G.___ și BC “Moldindcombank” SA.

Materiale puse la dispoziție:

În litigiu:

1. Contract de fidejusiune f/nr. din 08.07.2010, încheiat în or.Căușeni între cet. G._____ și BC “Moldindcombank” SA. – pe 2 file.

Pentru comparație:

1. Modele libere de semnătură ale cet. G.____ pe următoarele documente:

1.1. Contract de prestare a serviciilor de telefonie mobilă “Unite” nr.7182162 din 28.04.2012

cu anexe – pe 6 file;

1.2. Contract de vînzare-cumpărare a bunului impobil din 14.11.2011 încheiat între SRL

“Alicomex și cet. G._______ – pe 3 file;

1.3. Contract de ipotecă din 14.11.2011, încheiat între G.___, pe de o parte și BC “Eximbank-Gruppo Veneto Banca” SA, pe de altă parte – pe 5 file (cu autentificarea notarială);

1.4. Contract de vînzare-cumpărare a bunului imobil din 29.12.2011 – pe 4 file;

1.5. Contract de prestare a energiei electrice consumatorului curent nr.40201175487 din

21.03.2012 cu anexe – pe 4 file;

1.6. Contract de vînzare-cumpărare încheiat între cet. H.___ și cet.G.___ din 11.09.2008 cu anexe – pe 3 file.

2. Modele experimentale de scris și semnătură pe 2 file, format A4.

Spre soluționare a fost formulată următoarea întrebare:

Dacă două semnături de la rubrica “Fidejusor” pe paginile Contractului de fidejusiune, f/nr. din 08.07.2010, încheiat între cet.G._____ și BC “Moldindcombank” SA în or.Căușeni sunt sau nu executate de către pîrîta G.______?

CONSTATĂRI ȘI EXAMINĂRI:

1. Contractul de fidejusiune f/nr. din 08.07.2010, încheiat în or.Căușeni între cet.G.____ și BC “Moldindcombank” SA. prezintă două file de hârtie albă găurite pe marginea din stânga, format A4, pe aversul cărora este imprimat text procesat la calculator și imprimat cu caractere latine în limba română. În partea de jos a filelor, sub textul de bază a Contractului, sunt puse semnăturile creditorului și a debitorului autentificate cu impresiunile de ștampilă rotundă a acestora de culoare violetă, precum și semnătura fidejusorului în partea mediană a paginilor (a se vedea foto nr.1- Planșei demonstrative).

Modelele de comparație libere și experimentale de semnătură și scris ale cet. G.____ pe diversele documente, indicate în partea introductivă a prezentului Raport, sub aspect cantitativ și calitativ sunt suficiente pentru investigațiile comparative.

2. Examinării în Contractul de fidejusiune litigios prezentat la expertiză sunt supuse semnăturile de la rubrica „Fidejusor” din numele cet. G.____ de pe ambele pagini ale acestuia, amplasate în partea mediană de jos a filelor. Aceste semnături prezintă transcripție și coeziune similară: trăsătură sinistrogiră semiovală supraînălțată – «г»+ «о» + «р» + 4-5 semne succesive aliterale, ghirlandate colțuros + parafă liniară, amplasată oblic-dreapta de calibru mare terminată în zona mediană cu un grafism orizontal, scurt și văluros. Ele sunt executate cu caractere energice, evoluate, de dimensiuni mici înclinate oblic dreapta, linie de scriere orizontală, cu unele gesturi spontane.

O primă examinare a semnăturilor în cauză denotă evidențierea slabă a acestora, presiune insesizabilă, aspect static, nefiresc al semnăturilor, lipsit de naturalețe, ceea ce semnalează condiții neobișnuite de executare. Mai mult, semnătura litigioasă de pe pagina a doua a Contractului este plasată anormal – imediat sub linia de scriere a rubricii, ceea ce, odată în plus, pune la îndoială condițiile de scriere și naturalețea acestora (a se vedea aspectul general al semnăturilor pe foto 3- Planșei demonstrative).

În scopul verificării dacă semnăturile în cauză au fost sau nu aplicate cu ajutorul mijloacelor tehnice de falsificare, ele au fost examinate cu ajutorul aparatelor optice (microscopul „МБС- și “WILD ) sub diverse unghiuri a sursei de lumină, la diferite grosismente, în cadrul cărora a fost descoperit faptul că semnăturile prezintă doar imagini și nu iscălituri propriu-zise, adică acestea sunt imitații de semnături realiste.

Aceasta decurge din următorii indici depistați în ambele semnături:

• Imaginile semnăturilor prezintă trăsături compuse din puncte multicolore (purpuriu, albastru-verzui, cafeniu ș.a.) spațiate haotic;

• Substanța colorantă a trăsăturilor este plasată în masa hârtiei;

• Marginile traseelor sunt neregulate, difuze;

• În zona amplasării trasăturilor lipsește deformarea hârtiei precum și a urmelor de presiune de la instrumentul scriptural;

• În punctele de intersecție a trăsăturilor lipsesc urme de „suprapunere” a colorantului (a se vedea microfotografiile de pe Planșa demonstrativă executate cu aparatul digital „Canon” model „Ixus ).

Cele indicate mai sus prezintă semne concludente precum că semnăturile în litigiu sunt doar imagini ale iscăliturilor autentice ale cet. G._____. Ele sunt aplicate pe Contractul de fidejusiune din 08.07.2010 cu folosirea mijloacelor tehnice de copiere-multiplicare (scanarea prealabilă a două semnături autentice ale cet.G._____, procesarea lor la calculator și întipărirea ulterioară a acestora cu aparatul de tip imprimantă-Inkget-color).

CONCLUZIE:

Două semnături de la rubrica “Fidejusor” pe paginile Contractului de fidejusiune f/nr. din 08.07.2010, încheiat între cet. G._____ și BC “Moldindcombank” SA în or.Căușeni prezintă fals tehnic de semnătură.

Acestea sunt imitații frauduloase de semnătură aplicate pe Contractul în litigiu cu ajutorul mijloacelor de copiere-multiplicare (scanarea prealabilă a două semnături autentice ale cet. G._____, procesarea lor la calculator și întipărirea ulterioară pe document cu aparatul tip imprimantă Inkget-color).

Expert criminalist

Anexa 2

DECLARAȚIE

privind originalitatea conținutului lucrării de licentà/master

Subsemntatul……………………………………………………………………………………

absolvent(a) al (a) Universității Libere Internaționale din , Facultatea …………

specialitatea …………………………………………………………., promoția ………………………………

declar pe propria răspundere, că lucrarea de licență/master cu titlul …………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

elaborată sub îndrumarea dlui (d-nei)………………………………………………………………., pe care urmează să o susțin în fața Comisiei este originală, î-mi aparține și î-mi asum conținutul sâu în întregime.

Declar că nu am plagiat altă lucrare de licență/master, monografii, lucrări de specialitate, articole etc., publicate sau postate pe Internet, toate sursele bibliografice folosite la elaborarea lucrării de licență/master fiind menționate în cuprinsul acesteia.

De asemenea, declar că sunt de acord ca lucrarea mea de licență să fie verificată prin orice modalitate legală pentru confirmarea originalității, consimțind inclusiv la introducerea conținutului său într-o bază de date în acest scop.

Data………………………. Semnătură, student……………………………………………………